Sunteți pe pagina 1din 120

INTRODUCERE

Economia este necesar să fie studiată de toate specializările


din cadrul facultăţilor de alt profil decât cel economic, pentru a crea o
deschidere spre ceea ce se întamplă pe piaţa muncii sau de necesitatea
înţelegerii unor noţiuni economice, atât de necesare.
Lumea înconjurătoare se află într-o permanentă schimbare,
într-o transformare ce implică o gestionare bună a tuturor resurselor
existente, în special a resurselor de muncă. Există, în anumite
perioade, o cerere de bunuri sau servicii ce necesită o forţă de muncă
numeroasă. Alteori toate acestea se reduc şi, atrag dupa sine alte
procese şi fenomene economice. Aceste schimbări de atitudine
trebuie nu numai înţelese, dar şi previzionate, pentru ca efectele să nu
fie foarte neplăcute.
Din categoria angajaţilor şi a angajatorilor fac parte, de cele
mai multe ori, oameni fără pregătire în domeniul economic. Tocmai
din acest punct de vedere este necesară studierea unor noţiuni
elementare din punct de vedere economic.
Există cunoştinţe suficiente la nivelul studenţilor geografi
pentru a percepe anumite relaţii de intercondiţionare socială şi
demografică, dar trebuie într-o oarecare măsură completate cu cele de
natură economică. Este necesară stabilirea elementelor care alcătuiesc
sistemul stiintelor economice, evoluţia economiei ca ştiinţă în cadrul
sistemului economic, a noţiunilor legate de procesul inflaţionist sau
de relaţiile de interconditionare economică.
Studenţii geografi trebuie să aibă o imagine de ansamblu asupra
tuturor evenimentelor care au dus la definitivarea statutului actual.
Numai aşa, este mult mai bine înţeles fenomenul de „nivel de ţară”,
care sunt tipurile de relaţii sociale, care este modul de înţelegere şi de
ridicare a statutului de calitate a vieţii, care este standardul economic
pe care şi-l propune fiecare popor, sau fiecare grup de populaţie în
parte. Înţelegerea acestor procese şi fenomene le este necesar şi din
punct de vedere profesional, atunci când ajung pe piata muncii,
pentru o comunicare corespunzătoare.
Analiza economică a unei arii geografice presupune analiza
tuturor elementelor care formează în ansamblu potentialul economic.
Trebuie, de obicei, să se plece de la elemente istorico-geografice,
peste care se suprapun celelalte elemente, cum sunt tradiţiile (care pot
avea dublu efect; cel de respectare şi valorificare a elementelor
trediţionale, având astfel un efect pozitiv, dar pot acţiona şi ca o
barieră sau ca o frână în ceea ce înseamnă progres economic), într-un
cadru economic de amplitudine a procesului de globalizare. Păstrarea

1
valorilor locale se poate realiza mult mai uşor în condiţiile unui
suport economic. Nu este suficientă doar respectarea valorilor
autentice, ci este necesară posibilitea economică de a se face
cunoscute acestea, de a se impune pe o piaţă globală, de a căpăta în
final un statut respectat pe o scară ierarhică.
Obiectivele acestei discipline sunt clare şi scopul nu este altul
decât ridicarea pregătirii în domeniul culturii economice şi a
posiblităţii de valorificare a noţiunilor economice în activitatea
turistică şi de organizare a tuturor activităţilor legate de servicii,
de către studenţii geografi.

2
I. OBIECTUL ECONOMIEI GENERALE

Rezultatul procesului de producţie se constituie în bunuri şi


servicii al căror consum satisface necesităţi. Dar consumarea lor
distruge rezultatele producţiei care, trebuie, de aceea, reluată. Sursele
societăţii fiind limitate, a fost nevoie de o ştiinţă care să înveţe
omenirea să le gospodărească. Aceasta a fost economia politică.
Preocuparea de a defini cât mai complet obiectul de studiu al acestei
ştiinţe a fost în atenţia tuturor marilor economişti. Ca atare, definirea
economiei politice ca fiind studiul modului în care omenirea produce
utilităţi pentru a satisface necesităţi poate fi mulţumitoare. Studiul
modului în care omul se comportă atunci când există posibilităţi
insuficiente pentru satisfacerea scopurilor pe care acesta le urmăreşte
s-ar putea constitui într-o altă încercare de definire a obiectului de
studiu al economiei politice. Caracterul limitat al resurselor pune
individul, grupul, societatea, tot timpul, în postura de a alege. Acest
punct de vedere îl regăsim în următoarele definiţii ale economiei
politice.
„Economia politică reprezintă ştiinţa despre activitatea
omenească, determinată de caracterul limitat al resurselor (de
raritatea bunurilor) şi caracterul nelimitat al trebuinţelor, satisfacerea
cărora este scopul acestei activităţi umane. Economia devine astfel
teoria alegerii, alegere înfăptuită de subiectul economic din mai multe
variante posibile” ( Lionel Robbins)
„Teoria economică este ştiinţa despre modul în care oamenii
şi societatea învaţă să aleagă, cu trecerea timpului, cu ajutorul
banilor sau fără participarea lor, acele resurse de producţie rare pentru
producerea diferitelor mărfuri în prezent şi în viitor”. (Paul A.
Samuelson)
„A face economie nu înseamnă nimic altceva decât opţiunea
(alegerea) continuă între diferitele posibilităţi, iar economia politică
nu este în fond decât ştiinţa alternativei” (Wilhelm Röpke)
„Ştiinţa economică studiază comportamentul uman împotriva
rarităţii. În primul rând, ea îşi propune să descrie metodele de
gestionare a resurselor rare care se manifestă în timp şi spaţiu (…). În
al doilea rând, ea organizează faptele de natură a face să apară
uniformităţile şi regularităţile ce caracterizează comportamentul
uman. Teoriei sau analizei economice îi revine obligaţia să elaboreze
concepte, să identifice determinantele şi efectele fenomenelor, să
ordoneze legăturile generale şi de durată ce se stabilesc între ele, să

3
deducă din realitate o explicaţie simplificată a funcţionării economiei.
În al treilea rând, ea contribuie la orientarea politicii economice (…).
În fine, ştiinţa economică elaborează în funcţie de anumite obiective
şi în condiţii concrete date regulile de utilizare optimă a resurselor
economice şi modalităţile de realizare a bunăstării”. (Raymond Barre)
Alegând între diverse oportunităţi, fie că suntem conştienţi
sau nu, facem raţionamente economice. Alegerea noastră are
totdeauna un cost. Spre deosebire de noţiunea de cost cu care suntem
familiarizaţi şi care nu este altceva decât o cantitate de bani ce trebuie
dată pentru a obţine un bun sau un serviciu, costul unei ocazii nu se
exprimă în bani ci în funcţie de alternativele la care trebuie să se
renunţe. Astfel, costul real al unei oportunităţi pentru care s-a optat
este alternativa cea mai bună dintre alternativele la care s-a renunţat.
Facem alegeri zi de zi pentru că viaţa ne pune mereu să hotărâm ce
facem cu timpul şi resursele noastre limitate. În funcţie de etapa în
care ne aflăm, ne frământăm ce ar fi mai bine să facem: să mergem la
un film sau să învăţăm pentru un test care se apropie ? ; să urmăm
cursuri postuniversitare sau să începem să lucrăm imediat după
absolvirea facultăţii ?; să facem o călătorie în străinătate sau să ne
schimbăm maşina ? etc. În fiecare din cazurile amintite, luarea unei
decizii ne costă, de fapt, posibilitatea de a face altceva. Alternativa la
care se renunţă poartă denumirea generică de cost de oportunitate.
Deciziile noastre au un anumit cost deoarece, potrivit principiului
rarităţii, alegerea unui anumit lucru înseamnă renunţarea la un altul.
Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunului la care se renunţă.
Câteva exemple ne vor convinge.
Costul renunţării la studiu pentru un test care se apropie în
favoarea vizionării unui film îl reprezintă atât preţul biletului de
cinema cât şi posibilitatea obţinerii unei note mici la examenul de la
disciplina respectivă. Observăm cum costul de oportunitate include
toate consecinţele luării unei decizii, fie că ele sunt cuantificabile în
bani la momentul respectiv sau nu.
Un alt exemplu menit să ne lămurească în privinţa costului de
oportunitate este acela al profesorului universitar, autor al unui
însemnat număr de cursuri, studii etc. şi care îşi redactează textele la
computer la fel de bine ca şi o altă persoană. Decizia lui de a face
singur acest lucru are un cost de oportunitate foarte ridicat: toate
articolele şi cărţile fundamentale pe care nu le va putea scrie din
cauza timpului pierdut cu dactilografierea propriilor manuscrise.
Pentru înţelegerea corectă a obiectului economiei generale
este important să facem distinţie între “economia pozitivă” şi
“economia normativă”.

4
Economia pozitivă se ocupă de descrierea faptelor, a condiţiilor
în care au loc procesele economice. Ea răspunde întrebărilor de genul:
“care este rata şomajului?”în general şi în rândul diverselor categorii
de indivizi; “cum influenţează rata şomajului inflaţia?”; “cum va
influenţa un nou impozit consumul de benzină?” ; câţi oameni trăiesc
sub „ pragul sărăciei „ ? etc.
Economia normativă, în schimb, abordează fenomenele
economice prin prisma eticii şi a principiilor moralei. Ea răspunde la
întrebări precum: “care este nivelul suportabil al inflaţiei?”; “este
corect ca sistemul de impozitare progresivă să-i afecteze numai pe cei
bogaţi şi să fie un ajutor pentru cei săraci?” ; „deficitul bugetar ar
trebui redus prin taxe mai mari sau prin reducerea cheltuielilor
bugetare ?” . Asupra acestor probleme se pot purta discuţii,
problemele neputând fi rezolvate de către economişti cu ajutorul
teoriei economice, ci numai cu ajutorul politicienilor, prin decizii
politice.
Economia generală face parte din sistemul ştiinţelor socio-
umane. Se spune despre ea că este “regina” acestora. Economia
generală este legată prin fire puternice cu celelalte ştiinţe socio-
umane: politologie, antropologie, psihologie, istorie, etică, etc.
Economia generală se găseşte în centrul sistemului ştiinţelor
economice constituind baza teoretică a acestora. Sistemul ştiinţelor
economice cuprinde: ştiinţe economice de ramură (economia
industriei, a agriculturii, a comerţului, etc.); ştiinţe ale unităţilor
economice (industriale, agricole, de construcţii, de transporturi,
bancare, comerciale etc.); ştiinţe economice de graniţă (cibernetică
economică, econometrie, sociologie economică, geografie
economică, economia protecţiei mediului, marketing, management
etc.); ştiinţe economice istorice (istoria gândirii economice);
economia mondială; ştiinţe economice funcţionale (finanţe,
contabilitate, statistică economică).

5
II. METODA ECONOMIEI GENERALE

Metoda este sufletul oricărei ştiinţe. Căile, mijloacele,


procedeele utilizate în cercetarea ştiinţifică joacă un rol deosebit de
important. De regulă, ele sunt elaborate de filozofie.
Astfel, pentru a putea pătrunde în esenţa proceselor şi
fenomenelor economice economia generală se foloseşte de abstracţia
ştiinţifică care constă din eliminarea, în procesul cercetării, a ceea ce
este secundar, accidental şi evidenţierea trăsăturilor esenţiale proprii
masei fenomenelor studiate.
Un alt procedeu folosit de economia politică este analiza şi
sinteza. Analiza este metoda de cercetare care se bazează pe
descompunerea în părţi componente a fenomenelor şi proceselor, iar
sinteza constă în reunirea într-un tot a elementelor date la început în
mod separat.
Economia generală utilizează şi inducţia adică modul de a
raţiona de la particular la general, de la fapte la generalizări, precum
şi deducţia adică modul de raţionare de la general la particular.
Multitudinea de întrebări cărora economia este chemată să dea
răspuns este efectul existenţei multor fenomene complicate, prost
înţelese şi foarte controversate. Neposedând monopolul adevărului
ştiinţa economică le va putea da răspuns numai apelând la abordări
ştiinţifice bazate pe procedeele elaborate de filosofie şi enumerate
mai sus.
Printre metodele folosite de ştiinţa economică pentru a aborda
problemele vieţii economice se cuvine să amintim: observaţia,
analiza economică, analiza statistică, experimentul economic.
Observarea fenomenelor economice pe baza studiului datelor
istorice este una din sursele majore ale cunoştinţelor economice.
Filosoful grec Santayana spunea că « cei care uită istoria sunt
condamnaţi să o repete ». Pentru a evita repetarea sub formă
virulentă a unor fenomene economice produse de-a lungul istoriei
este deci absolut necesar să se studieze cu atenţie cauzele care le-au
generat. Pentru exemplificare să ne referim la fenomenul inflaţiei. Se
vor înţelege mai bine prejudiciile aduse de ea, dacă se va studia
hiperinflaţia germană din anii 1920 în timpul căreia preţurile au
crescut cu 1.000.000.000 % în numai 2 ani.
Analiza economică este acea tehnică de abordare a
fenomenelor economice, care dintr-o multitudine de date şi fapte
reuşeşte să construiască o imagine coerentă a realităţii, formulând

6
totodată tipuri de comportament economic. Aplicând analiza
economică mai multor studii de caz din industria de automobile
americană s-a ajuns la concluzia că restricţiile asupra importului de
maşini (în special japoneze) măresc într-adevăr numărul de locuri de
muncă în industria producătoare de maşini indigenă şi ridică preţurile
automobilelor dar, duc la scăderea venitului naţional total. Această
concluzie neaşteptată a putut fi scoasă la iveală numai cu ajutorul
analizei economice.
Latura cantitativă a fenomenelor şi proceselor economice este
studiată de economia generală cu ajutorul analizei statistice care se
bazează pe un aparat matematic complex. Ea permite ca pe baza unui
număr limitat de observaţii să se ajungă la judecăţi pertinente cu
privire la întregul fenomen sau proces. Alte metode, tehnici şi
procedee matematice aplicate la economie sunt: cercetările
operaţionale (teoria firelor de aşteptare, teoria jocurilor strategice,
teoria uzurii şi schimbării echipamentelor, teoria stocurilor),
programarea matematică prin minimizarea sau maximizarea unor
funcţii de una sau mai multe variabile (lineară, dinamică, stohastică),
modelarea în cercetarea economică (balanţa legăturilor între ramuri a
lui Leontief din 1930) etc.
Experimentul economic joacă un rol tot mai important în studiul
activităţii economice. Se recurge deseori la experimentul controlat, care
înseamnă examinarea efectului unui factor prin modificarea lui, restul
factorilor fiind menţinuţi constanţi. Dar în economie experimentele sunt
mult mai dificile decât în majoritatea ştiinţelor deoarece economiştii nu
pot măsura variabilele economice cu precizia cu care fizicienii sau
chimiştii, de exemplu, pot măsura masa, distanţa, densitatea etc. De
asemenea, e mult mai dificil de redat în laborator adevarata economie
mai ales că oamenii, principalii agenţi economici, se comportă ciudat în
situaţii experimentale.
Folosind metodele şi tehnicile descrise mai sus economistul nu
deţine însă nişte arme infailibile, el fiind pasibil de a cădea în capcanele
gândirii economice. Vrând să evidenţiem şi să cuantificăm influenţa
unui singur factor asupra unui fenomen studiat (în ce proporţie preţul
maşinilor influenţează volumul vânzărilor de automobile, de exemplu),
datorită multitudinii factorilor perturbatori (veniturile consumatorilor,
preţul benzinei, starea drumurilor, psihoza datorată atacurilor teroriste),
ne va fi foarte greu să păstrăm această mulţime de factori la o valoare
constantă pentru a nu influenţa rezultatul cuantificării influenţei
singulare a factorului vizat de noi.
Nereuşita în a păstra egalitatea între elemente poate fi una
din capcanele raţionamentului nostru economic.

7
În procesul cercetării fenomenelor şi proceselor economice, a
cauzelor lor, este important să eliminăm concluziile greşite de tipul
“post-hoc” (“post-hoc, ergo propter hoc” înseamnă în limba greacă:
“după aceea). Faptul că evenimentul “A” se produce înaintea
evenimentului “B” nu dovedeşte că evenimentul “A” este cauza
apariţiei şi evoluţiei evenimentului “B”.
Este de asemenea indicat ca în procesul de investigare să nu
se extindă, în mod mecanic, constatările valabile pentru părţi ale
întregului şi asupra ansamblului (greşeala de compoziţie). Pentru
exemplificare să considerăm un an cu o recoltă de excepţie în
agricultură. Producţia record nu este o garanţie că venitul total
realizat pe ansamblul agriculturii va fi mai mare decât în anul
precedent. De regulă, poate fi egal sau mai mic. Chiar dacă producţia
obţinută de fiecare fermier în parte va fi mai mare, venitul fermelor
va fi mai mic decât în anul precedent, aceasta datorită faptului că
oferta mare va conduce la scăderea preţurilor.
Subiectivismul pe care-l implicăm în studierea lumii care ne
înconjoară este cea mai adâncă capcană în studiul economiei politice
deoarece, până la urmă, felul în care percepem faptele observate
depinde de „ochelarii teoretici pe care îi purtăm”. Prizonieri ai
preconcepţiilor lor teoretice pot fi şi cei ce studiază ştiinţele exacte
(se crede că însuşirea temeinică a fizicii newtoniene i-ar putea
încurca pe fizicieni în înţelegerea teoriei relativităţii a lui Einstein). O
ilustrare şocantă a constatării de mai sus ne oferă Max Planck (laureat
al premiului Nobel pentru descoperirea teoriei revoluţionare a
cuantelor): „Un nou adevăr ştiinţific nu triumfă convingându-şi
oponenţii şi făcându-i să vadă lumina, ci mai degrabă pentru că
oponenţii săi mor eventual şi urmează o nouă generaţie care este
familiară cu acest nou adevăr”. Deoarece cei bătrâni „ştiu” prea multe
lucruri pe care nu le pot uita, ştiinţa aparţine celor tineri,
concluzionează Paul Samuelson. După ce s-a studiat şi s-a învăţat un
grup de principii economice realitatea este înţeleasă într-un mod nou
şi diferit. Dar, deoarece grupul de principii economice nu este
totdeauna acelaşi şi pentru că indivizii se află în stadii diferite ale
procesului de însuşire a grupului de principii, putem înţelege de ce
oamenii care trăiesc pe aceeaşi planetă au percepţii economice
fundamentale diferite – de ce unii consideră capitalismul ca fiind cel
mai bun sistem, pe când alţii încă mai cred că cel mai bun e
comunismul.
Economia politică nu este o ştiinţă exactă, nesiguranţa în
viaţa economică fiind o prezenţă permanentă. Dacă acum un secol,
matematicianul francez Laplace considera că având timp şi date

8
suficiente, cu ajutorul matematicii s-ar putea prevedea viitorul tot atât
de clar ca şi prezentul, astăzi, conştienţi, în sfârşit, de mulţimea
infinită a factorilor perturbatori s-a ajuns la concluzia că până şi în
cele mai exacte ştiinţe există o imposibilitate inerentă de previziune.
Această constatare este valabilă cu atât mai mult în ştiinţele sociale
care implică relaţii mult mai complexe şi trebuie să prevadă
comportamentul uman. Unul din primele principii care trebuie
însuşite este acela că legile economice sunt valabile în general, pentru
situaţii medii şi nu pentru fiecare caz în parte. De altfel, legea
mediilor afirmă că acest comportament mediu al grupurilor va fi mult
mai uşor de prevăzut decât comportamentul indivizilor. Legile
economice pot fi definite ca relaţii esenţiale între procesele şi
fenomenele economice, ca raporturi repetabile între agenţii
participanţi la activitatea economică. Ele sunt legi probabilistice şi nu
legi ale relaţiilor pure, riguros determinate. De regulă, valabilitatea
lor nu apare decât ca o medie, ele înfăptuindu-se numai ca o tendinţă
dominantă.

9
III. ECONOMIA - COMPONENTĂ A SISTEMULUI
ECONOMIC

3.1. Ştiinţa economică: domeniu, structură generală

Pentru a caracteriza ştiinţa economică este necesar să se facă


apel la ceea ce reprezintă ştiinţa în general şi la substanţa economiei
ca realitate. In baza acestor cunoştinţe se poate spune că ştiinţa
economică studiază economia, aşa cum biologia este ştiinţa despre
procesele şi fenomenele biosferei.
De-a lungul secolelor, cunoştinţele economice au fost
"integrate" în diferite alte sisteme de gândire (în filozofie, politică,
drept, morală). Ştiinţa economică s-a constituit şi a primit "drept de
cetate" în lumea ştiinţelor către sfârşitul secolului al XVIII-lea, atunci
când capitalismul s-a dezvoltat şi s-a consolidat în ţările vest-
europene. Constituirea ştiinţei economice a fost rezultatul efortului
creator specializat, de pionierat, al fondatori lor acesteia (A. Smith,
D. Ricardo, JB. Say, W. Petty, K. Marx), deveniţi ulterior clasicii
acestei ştiinţe.
Iniţial, noua ştiinţă a fost denumită economie politică.
Termenul a fost consacrat de francezul Antoine de
Montchrestien, prin al său "Tratat de economie politică" (1615).
Acest termen provine de la trei cuvinte de origine greacă: oikos
(gospodărie, gospodărire), nomos (lege, regulă) şi polis (oraşe,
cetate). În traducere liberă, economia politică semnifică regulile
(legea) de gospodărire a societăţii.
Treptat, ştiinţa economică s-a diversificat, astfel încât a
devenit improprie folosirea termenului de economie politică pentru a
desemna ştiinţa economică în totalitatea el.
Eforturile specialiştilor - economişti, epistemologi în direcţia
aprofundării înţelegerii economiei ca acţiune socială specifică,
respectiv procesul fără sfârşit al creării, perfecţionării şi
reconsiderării structurilor analitice de cercetare s-au concretizat în
apariţia unor noi şi noi ştiinţe economice autonome. In anumite
momente ale evoluţiei procesului arătat, s-au impus anumite situaţii
clasice, caracterizate printr-o consolidare a nucleului dur al ştiinţei
economice, printr-o mai bună coordonare şi o nouă sinteză a
progreselor ştiinţifice în domeniu până la momentul respectiv.
Ca urmare, în prezent, ştiinţa economică constă într-un sistem
de ştiinţe autonomizate, toate acestea având ca domeniu de cercetare
economia în ansamblul ei, complexă, dinamică şi în continuă
diversificare.
Economia elaborează, gestionează şi foloseşte atât concepte şi
legi riguroase care pot fi testate prin raportare la realitatea economică
evidentă (empirică), cât şi judecăţi de valoare prin care actele şi

10
faptele economice sunt apreciate. Cunoştinţele economice, teoriile şi
doctrinele economice corecte au un mare rol transformator, "chiar
mai mare decât instituţiile existente".

Economia - componentă a sistemului


economic

Termenul a fost consacrat de francezul Ştiinţa


Antoine de Montchrestien, prin al său "Tratat economică s-a
De-a lungul
de economie politică" (1615). Acest termen constituit şi a
secolelor,
cunoştinţele provine de la trei cuvinte de origine greacă: primit "drept de
oikos (gospodărie, gospodărire), nomos (lege, cetate" în lumea
economice
regulă) şi polis (oraşe, cetate). În traducere ştiinţelor către
au fost
liberă, economia politică semnifică regulile sfârşitul secolului
"integrate" în
diferite alte (legea) de gospodărire a societăţii. al XVIII-lea,
atunci când
sisteme de
gândire (în Economia elaborează, gestionează şi capitalismul s-a
foloseşte atât concepte şi legi riguroase dezvoltat şi s-a
filozofie,
care pot fi testate prin raportare la consolidat în
politică,
realitatea economică evidentă (empirică), ţările vest-
drept,
cât şi judecăţi de valoare prin care actele europene
morală)
şi faptele economice sunt apreciate

In prezent, ştiinţa economică constă


într-un sistem de ştiinţe autonomizate,
toate acestea având ca domeniu de
cercetare economia în ansamblul ei,
complexă, dinamică şi în continuă
diversificare

3.2. Principalele etape ale evoluţiei gândirii şi ştiinţei


economice
De regulă, specialiştii în domeniu delimitează patru etape ale
evoluţiei gândirii şi ştiinţei economice, dominate de situaţiile clasice
corespunzătoare. Acestea au fost încadrate în anumite orizonturi de
timp.
a) Prima etapă in evoluţia gândirii economice îşi are
începuturile în gândirea antică greco-romană şi asiatică şi se încheie
spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin contribuţia epocală a lui
Adam Smith. În lucrarea sa ,,Avuţia naţiunilor" (1776), Smith a reuşit
să dea expresie primei situaţii clasice. De aceea, el este considerat
părintele ştiinţei economice, ştiinţă care iniţial era cunoscută sub
denumirea de economie politică. De o deosebită importanţă au fost în
această perioadă dezvoltările şi contribuţiile acelor economişti care
au efectuat primele analize economice ale proceselor economice de
ansamblu, cum sunt: W. Petty cu a sa "Aritmetică politică", F.
Quesnay, cu faimosul său "Tablou economic".
b) A doua perioadă În evoluţia gândirii şi ştiinţei economice
se încadrează într-un orizont de timp cuprins între sfârşitul secolului

11
al XVIII-lea şi începutul ultimei treimi a secolului al XIX-lea.
Această perioadă este dominantă şi ilustrată de David Ricardo, cu
lucrarea sa devenită clasică "Despre principiile economiei politice şi
ale impunerii" (1817); de Thomas Malthus ("Eseu asupra principiului
populaţiei" - 1798 şi ,,Principii ale economiei politice" - 1820); de
lohn S. Mill ("Despre definiţia economiei politice şi metoda ei
caracteristică de investigaţie" - 1836 şi "Principiile economiei
politice"1848).
În această etapă a trăit şi a creat K. Marx, care este considerat
un fondator de nouă şcoală economică, respectiv un nou curent de
gândire economică. Opera sa fundamentală este "Capitalul", cu cele
trei volume ale acestuia (volumul 1 - 1867, volumul II - 1885 şi
volumul III -1893).
c) A treia perioadă este cuprinsă între anii '70 ai secolului al
XIX-lea şi marea recesiune mondială din anii '30 ai secolului al XX-
lea. În acest interval de timp s-au impus contribuţiile strălucite ale
şcolii istorice germane (w. Roscher, G. Schmoller şi îndeosebi F.
List). Lucrarae lui Fr. List "Sistem naţional de economie politică"
(1841) a deschis noi linii de abordare şi analiză a economiei în
general. În această perioadă s-au impus şi marginaliştii vienezi,
specialişti în teoria valorii şi a distribuţiei (E. Menger, E. Băhm-
Bawerk, F. von Wieser). Un loc aparte au ocupat următorii
economişti: Leon Walras ("Elemente de economie politică pură" -
1877); Vilfredo Pareto ("Manual de economie politică" - 1906);
Alfred Marshall (,,Principii ale economiei politice" -1890 şi ,,Banii,
creditul şi comerţul" -1923).
d) A patra perioadă în evoluţia ştiinţei economice se
încadrează între anii '30 si anii sfârşitul secolului al XX-lea, cu
continuare în secolul XXI.

12
Principalele etape ale evoluţiei gândirii şi ştiinţei
economice

Adam Smith in lucrarea sa ,,Avuţia naţiunilor"


(1776), Smith a reuşit să dea expresie primei
situaţii clasice
Prima etapă in evoluţia
gândirii economice îşi are De o deosebită importanţă are în această
începuturile în gândirea perioadă dezvoltarea şi contribuţia
antică greco-romană şi economistului care a efectuat primele analize
asiatică şi se încheie spre economice ale proceselor economice de
sfârşitul secolului al XVIII- ansamblu, cum este W. Petty cu a sa
lea "Aritmetică politică"
Această perioadă este dominantă şi ilustrată de
David Ricardo, cu lucrarea sa devenită clasică
A doua perioadă in
"Despre principiile economiei politice şi ale
evoluţia gândirii şi ştiinţei
economice se încadrează impunerii" (1817)
într-un orizont de timp În această etapă a trăit şi a creat K. Marx, care
cuprins între sfârşitul este considerat un fondator de nouă şcoală
secolului al XVIII-lea şi economică, respectiv un nou curent de gândire
începutul secolului al XIX- economică. Opera sa fundamentală este
lea "Capitalul", cu cele trei volume ale acestuia
(volumul 1 - 1867, volumul II - 1885 şi volumul
III -1893)

A treia perioadă este


cuprinsă între anii '70 ai
secolului al XIX-lea şi În acest interval de timp
Lucrarae lui Fr.
marea recesiune mondială s-au impus contribuţiile
List "Sistem
din anii '30 ai secolului al naţional de
strălucite ale şcolii
XX-lea economie politică"
istorice germane
(1841) a deschis
noi linii de
abordare şi analiză
a economiei în
general

Este perioada cand se


A patra perioadă în impune dezvoltarea Alfred Marshall
evoluţia ştiinţei economice scolii economice. (,,Principii ale
se încadrează între anii Repezentantii sunt economiei politice"
'20-30 si sfarsitul secolului numerosi si cu o -1890 şi ,,Banii,
al XX-lea si continuand in densitate destul de
secolul XXI creditul şi
ridicata la nivelul comerţul" -1923)
intregii lumi.

13
3.3. Abordări ale economiei: micro şi macroeconomică;
pozitivă şi normativă

Ţinând seama de obiectivul general al disciplinei, ne vom


limita la caracterizarea acelor ştiinţe economice care se delimitează
după nivelul de structurare a activităţilor economice contemporane:
microeconomie si macroeconomie.
Microeconomia este acea ramură a economiei care studiază
unităţile economice individuale, structurile şi comportamentele lor
(gospodării individuale, firme, bănci, administraţii etc.), precum şi
interrelaţiile dintre aceste unităţi elementare.

Domeniile prioritare ale micro economiei sunt următoarele:


deciziile întreprinzătorilor, ale unităţilor ce susţin oferta de bunuri;
alegerile consumatorilor raţionali; funcţionarea diferitelor tipuri de
pieţe, ca relaţii specifice între vânzători şi cumpărători; eşecul
pieţelor; remunerarea factorilor de producţie.

Macroeconomia este acea ramură a economiei care cercetează


mărimile globale dintr-o economie, numite agregate, interdependenţele
de diferitele variabile globale ale economiei şi sistemul economic al unei
ţări în totalitatea sa.

Dintre mărimile agregate contemporane, cele mai


semnificative sunt: cererea globală, oferta globală, indicele general al
preţurilor; venitul naţional; şomajul; inflaţia; deficitul bugetar; soldul
balanţei de plăţi externe şi datoria externă etc.
Fiind ştiinţa care studiază modul în care societatea rezolvă sau
ar trebui să rezolve tensiunea nevoi-resurse, economia abordează şi,
mai ales, apreciază în maniere diferite problemele pe care le
gestionează.

Din acest punct de vedere, există: economie pozitivă şi


economie normativă.

Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi


ceea ce se poate întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment
(endogen sau exogen), dacă se vor produce anumite acte şi fapte
economice, naturale, tehnico-ştiinţifice, politice, culturale etc.

Economia pozitivă pune diagnosticul la starea economiei şi


prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul unor instrumente ale
analizei economice.
Economia pozitivă se foloseşte de concepte, instrumente şi
tehnici prin care faptele şi actele economice sunt cercetate, apreciate

14
şi ordonate pentru a se găsi regulile (legile) desÎaşurării lor în timp şi
spaţiu, în prezent şi în perspectivă.

Economia normativă apreciază activităţile din perspectiva realizării


unei unităţi benefice intre mediul economic şi cel natural, intre eficienţa
economică şi echitatea socială, intre interesele colectivităpi umane pe
termen scurt şi cele pe termen lung etc. Economia normativă operează cu
judecăţi de valoare, cu aprecieri ce au la bază multe alte criterii decât cele
economice.
Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare
activităţile economice şi ce ar trebui facut pentru ca procesele
economico-sociale să se încadreze în normalitate. Teoreticienii,
metodologii, epistemologii în domeniu apreciază că există câteva
principii, idei călăuzitoare ce caracterizează ştiinţa economică
contemporană, predarea şi însuşirea economiei fiind obligate să se
raporteze la acestea.

Fiind ştiinţa care studiază modul în care societatea rezolvă sau ar trebui să
rezolve tensiunea nevoi-resurse, economia abordează şi, mai ales, apreciază în
maniere diferite problemele pe care le gestionează.
Din acest punct de vedere, există: economie pozitivă şi economie normativă

Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce


se poate întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment (endogen
sau exogen), dacă se vor produce anumite acte şi fapte economice,
naturale, tehnico-ştiinţifice, politice, culturale

Economia pozitivă pune diagnosticul la starea economiei şi


prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul unor instrumente
ale analizei economice.
Economia pozitivă se foloseşte de concepte, instrumente şi tehnici
prin care faptele şi actele economice sunt cercetate, apreciate şi
ordonate pentru a se găsi regulile (legile) desfaşurării lor în timp şi
spaţiu, în prezent şi în perspectivă

15
Economia normativă apreciază activităţile din perspectiva realizării unei unităţi
benefice intre mediul economic şi cel natural, intre eficienţa economică şi
echitatea socială, intre interesele colectivitătii umane pe termen scurt şi cele pe
termen lung etc. Economia normativă operează cu judecăţi de valoare, cu
aprecieri ce au la bază multe alte criterii decât cele economice

Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile


economice şi ce ar trebui facut pentru ca procesele economico-sociale să
se încadreze în normalitate. Teoreticienii, metodologii, epistemologii în
domeniu apreciază că există câteva principii, idei călăuzitoare ce
caracterizează ştiinţa economică contemporană, predarea şi însuşirea
economiei fiind obligate să se raporteze la acestea

Intrebari si exercitii

• Definiti economia ca si componenta a sistemului economic


• Precizati principalele etape ale evoluţiei gândirii şi ştiinţei
economice
• Definiti macroeconomia si marimile sale agregate
• Definiti microeconomia si marimile agregate
• Precizati conceptul de economie pozitiva
• Definiti economia normativa

16
IV. CARACTERIZAREA GENERALĂ A ECONOMIEI CU
PIAŢĂ CONCURENŢIALĂ

Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi,


primind în compensaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă.
Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi satisfacerea lor
prin intermediul schimbului au coexistat şi coexistă, dar, în timp,
raportul dintre ele s-a modificat în favoarea schimbului. Celor două
modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite
de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia
naturală şi economia de schimb

4.1. Caracteristici ale economiei naturale


Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţie
proprie, prin autoconsum, fie prin schimb, apelând la produsele
altora.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor
rezultate pentru satisfacerea nevoilor. El apare ca autoconsum final
(care permite satisfacerea directă a unor nevoi de viaţă ale oamenilor)
şi autoconsum intermediar (când bunurile pe care le obţine,
producătorul le utilizează pentru producerea altor bunuri). Un
producător de legume realizează autoconsum final pe seama legume
lor consumate de el; autoconsumul intermediar constă în folosirea
legumelor pentru fabricarea de către acesta a conservelor destinate
propriului consum.
Pe baza unor evaluări, se poate aprecia că economia naturală a
fost preponderentă până ia Prima Revoluţie industrială. Astfel, după
Fernand Braudef, în secolul ai XIV-lea, din populaţia regiunii
mediterane, de aproximativ 60-70 de milioane de oameni, circa 90%
trăia din munca, pământului, iar 60-70% din producţia întregii regiuni
nu ajungea pe piaţă (deci era destinată autoconsumului).
Preponderenţa economiei naturale era evidentă deci în această zonă
relativ dezvoltată din punct de vedere economic, cu numeroase
racordări la schimburile "internaţionale" ale vremii. Cât priveşte alte
regiuni ale Europei, dimensiunile economiei naturale erau şi mai
extinse.
Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel
scăzut de dezvoltare economică, cu o gamă restrânsă de trebuinţe,
cele elementare (biologice) fiind preponderente.

17
• Fiecare producător avea o activitate diversificată, producea o
gamă largă de bunuri (în raport cu respectivul nivel de dezvoltare şi
cu sistemul de trebuinţe) .

• Fiecare producător este izolat din punct de vedere economic


de ceilalţi; nivelul eficienţei economice este foarte redus; "pentru
majoritatea oamenilor, producţia şi consumul erau îmbinate într-o
singură funcţie dătătoare de viaţă".

Caracterizare generală a
economiei cu piaţă
concurenţială Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor
propriei activităţi, primind în compensaţie
alte bunuri necesare, inclusiv monedă

Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi


satisfacerea lor prin intermediul schimbului
au coexistat şi coexistă, dar, în timp, raportul
dintre ele s-a modificat în favoarea
schimbului

economia
naturală
Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor
le corespund două forme diferite de organizare
şi desfăşurare a activităţii economice:
economia de
schimb

4.2. Caracteristici generale ale economiei de schimb

Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid, în economie


naturală şi economie de schimb. Aceste forme de economie au
coexistat şi s-au intercondiţionat.
Restrângerea economiei naturale a fost însoţită de afirmarea şi
extinderea economiei de schimb pe măsura amplificării nevoilor şi
mijloacelor de satisfacere a lor, ca urmare a extinderii meşteşugurilor
şi apoi a industriei, inaugurată de Prima Revoluţie Industrială.
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi
desfăşurare a activităţii economice În care bunurile se produc În
vederea vânzării, obţinându-se În schimb altele, necesare satisfacerii
trebuinţelor. Toate economiile contemporane funcţionează ca
economii de schimb.

18
Caracteristici ale economiei de schimb, pot fi considerate:
- specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor
bunuri;
- autonomia şi independenţa economică a agenţilor
economici;
- piaţa este instituţia economică centrală;
- monetarizarea economiei;
- legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma
tranzacţiilor bilaterale de piaţă;
- bunurile economice îmbracă forma de marfă.

specializarea agenţilor economici în


obţinerea anumitor bunuri

autonomia şi independenţa
economică a agenţilor
economici

piaţa este instituţia economică


centrală

monetarizarea economiei

legăturile economice dintre


agenţi se desfăşoară sub forma Caracteristici ale economiei de
tranzacţiilor bilaterale de piaţă schimb pot fi considerate

bunurile economice îmbracă


forma de marfă

a) Specializarea agenţilor economici. Economia de schimb


are la bază diviziunea socială a muncii, care generează agenţi
economici specializaţi: pe profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi
teritorial. Specializarea este o formă a diviziunii muncii, amploarea
acesteia fiind determinată de dimensiunile pieţei şi gradul de
diversificare a nevoilor .
Originea diviziunii muncii rezidă în dorinţă naturală a
oamenilor de a-şi satisface mai bine trebuinţele. Prin specializare şi
recurgerea la schimb, fiecare are posibilitate a să obţină mai mult faţă
de situaţia când produce singur întreaga gamă de bunuri necesare
existenţei. Specializarea agenţilor economici într-un anumit domeniu

19
concret poate avea numeroase determinări: tradiţia, obişnuinţa,
întâmplarea, experienţa ş.a.
Dar, pe măsura constituirii ştiinţei economice, s-a demonstrat
că, în ultimă instanţă, specializarea unui agent economic într-un
domeniu sau altul de activitate are la bază' interesul economic,
avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Aceasta înseamnă
că deciziile de specializare se întemeiază, conştient sau intuitiv, pe
teoria avantajului relativ (comparativ).

Un agent economic dispune de avantaj comparativ (relativ) În raport


cu alţii dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic
În raport cu al celorlalţi.
Orice decizie şi orice acţiune a oricărui agent economic pus în faţa
unor alternative (alegeri) sunt guvernate de principiul avantajului
comparativ.
Pentru evidenţierea acestui principiu în planul specializării să pornim
de la premisa simplificată că într-o comunitate există trei grupe de
producători - A, B, C care dispun de resursele RA, RB, RC, egale ca
mărime şi identice ca structură.
Datorită unor abilităţi şi condiţii specifice, fiecare producător ar putea
obţine bunurile x şi y după cum urmează:
- producătorul A: 10x sau 5y sau orice combinaţie liniară
intermediară;
- producătorul B: 4x sau 4y sau orice combinaţie liniară intermediară;
- producătorul C: 2x sau 3y sau orice combinaţie liniară intermediară.
Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un
avantaj absolut în raport cu ceilalţi.
Specializarea fundamentată economic generează atât sporirea
rezultatelor obţinute cu un efort dat, cât şi necesitatea cooperării şi
conlucrării agenţilor economici. Ea face ca activitatea şi satisfacerea
nevoilor unuia să fie dependente de ale celorlalţi. Specializarea este
forţa coeziunii unei economii.
Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent
economic sau al altuia se modifică şi ca urmare are loc adaptarea
permanentă la condiţiile mereu schimbătoare ale mediului în care ei
acţionează, specializarea rămâne prima condiţie şi trăsătură a
economiei de schimb, bază a cooperării şi a progresului economic.

b) Autonomia şi independenţa agenţilor economici.


Ca trăsătură a economiei de schimb, autonomia presupune că
agenţii economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea
bunurilor are la bază criterii economice. Autonomia este

20
fundamentată pe interesul agentului economic izvorât din proprietate
şi se realizează în modalităţi diferite în raport cu o formă sau alta de
proprietate.
Autonomia cea mai largă se realizează în condiţiile
proprietăţii particulare când agentul economic decide în mod direct
sau prin reprezentanţi în virtutea atributelor dreptului de proprietate:
posesiunea, utilizarea, dispoziţia, gestiunea (sau administrarea) şi
uzufructul.
În timp, amploarea şi ponderea diferitelor forme ale proprietăţii
particulare s-au modificat. Sensul acestor schimbări îl constituie
reducerea relativă a proprietăţii particulare individuale şi creşterea
absolută şi relativă a celei asociative sub forma societăţilor de
capitaluri, pe acţiuni. Asemenea schimbări nu infirmă adevărul că
baza deplinei autonomii a agentilor economici rămâne proprietatea
particulară. În orice economie, alături de proprietatea particulară
există - în proporţii diferite - şi proprietatea publică, al cărei subiect
este organizaţia statală (statul central, administratiile statale şi cele
locale). În această formă de proprietate, agentul economic nemijlocit,
cel care exercită actele de producţie, schimb etc., are o autonomie
mai re strânsă, care se exercită la două niveluri: deciziile strategice şi
cele de importanţă deosebită sunt atribute ale organizaţiei statale;
agentul economic nemijlocit are doar autonomie operativă, a cărei
amploare depinde de reglementările legislative specifice fiecărei ţări
şi etape.

c) Activitatea economică gravitează în jurul pieţei.


Datorită diviziunii muncii şi specializării agenţilor economici,
fiecare este dependent de bunuri fumizate de alţii, majoritatea
covârşitoare a acestora fiind destinate schimbului.
Procesul separă, în timp şi spaţiu, producţia de consum, pe
producător de consumator, creează o dependenţă puternică a fiecăruia
de ceilalţi. Intre producţie şi consum, între producător şi consumator
se interpune schimbulpiaţa. Piaţa devine instituţia centrală în jurul
căreia gravitează întreaga viaţă economică.

4.3. Modele ale economiei de piaţă

Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială, care "acoperă"


majoritatea economiilor contemporane, nu apare ca ceva unitar şi
indivizibil, ci se prezintă într-o mare diversitate de situaţii, de

21
experienţe şi de practici naţionale, concret istorice, adecvate
diferitelor niveluri de dezvoltare. Peste elementele particulare,
specifice unei ţări sau alteia, se poate vorbi de existenţa unor tipuri
(modele) de economie de piaţă reală.
In majoritatea lucrărilor consacrate tipurilor economiilor de
piaţă, delimitarea acestora se face în raport cu unele criterii:
- gradul de intervenţie a statului în activitatea economică;
- măsura în care statul acţionează alături de mecanismele pieţei sau,
dimpotrivă, se implică în aceste mecamsme;
- modul şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie
(prin proprietatea publică, prin planificare, reglementări fiscale,
monetare şi de credit, subvenţii sau comenzi publice etc.);

a. Modelul neoamerican de economie de piaţă


Trăsăturile ale modelului (tipului) neoamerican sunt:
Sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este
neglijabil şi are tendinţă de reducere; piaţa are rolul determinant în
circulaţia bunurilor de la producător la consumator, majoritatea
schimburilor derulându-se după criteriile pieţei; baza politicii
economice o constituie stimularea ofertei, iar în deciziile adoptate
prevalează reuşita individuală şi maximizarea profitului (financiar)
imediat (pe termen scurt); preţurile bunurilor economice (inclusiv
salariile) depind în măsură determinantă de condiţiile aleatorii ale
pieţei; fiscalitatea este redusă, iar implicarea directă a statului în
activitatea economică este neglijabilă (cel puţin în ceea ce priveşte
administraţia centrală); întreprinderea, ca centru al deciziilor
economice, este considerată bun comercial ca oricare altul; piaţa
financiară, şi în primul rând bursa, are rolul decisiv de barometru al
activităţii economice în raport cu alte forme de piaţă; mobilitate
ridicată şi în timp scurt în ierarhia economico-sociaIă; clasă mijlocie
(familii care deţin venituri aflate în jurul mediei sociale) relativ
redusă (50% în SUA); un sistem de învăţământ elitist, care tinde să
funcţioneze după regulile pieţei; politici economice şi sistem de
valori care încurajează consumul; grad redus de securitate economică
faţă de riscuri (şomaj, boală, sărăcie), problema protecţiei faţă de
acestea fiind o chestiune mai ales individuală sau cel mult de caritate
(excepţie face Marea Britanie).

b. Modelul european de economie de piaţă (economie de piaţă


socială)
Este inspirat din filosofia liberalismului şi se bazează pe
câteva principii de bază: mecanismul economic trebuie să se sprijine

22
pe piaţă, căreia trebuie să i se asigure o cât mai mare libertate de
funcţionare, în principal în ceea ce priveşte preţurile şi salariile;
mecanismele pieţei nu pot însă să determine singure ansamblul vieţii
sociale, şi ele trebuie echilibrate, contrabalansate de un imperativ
social postulat a priori, al cărui girant trebuie să fie statul; statul este
apărătorul protecţiei sociale şi al liberei negocieri între partenerii
sociali intervenţionismul statal şi dirijismul sunt compatibile doar în
măsura în care nu provoacă distorsiuni concurenţei şi asigură
depăşirea unor momente dificile de restructurare economică.
Pe baza acestor principii în mecanismul de funcţionare sunt
identificate o serie de trăsături, printre care:
• majoritatea bunurilor economice îmbracă formă de marfă, dar
consumul unei părţi importante nu se realizează după regulile pieţei;

4.4. Indicatorul dezvoltării umane

Indicatorul dezvoltării umane (IDU), atât economic, cât şi social, se


calculează prin luarea în considerare a trei indicatori parţiali.
Pentru măsurarea gradului de dezvoltare economică a ţărilor şi
plasarea lor pe treptele scării ierarhice mondiale, multă vreme s-a
folosit un singur indicator, şi anume venitul pe locuitor, exprimat
uneori în PNB, iar alteori în PIB. Aşa cum se poate observa şi din
tabelul alăturat, la nivel mondial, decalajele economice dintre state
sunt foarte ridicate.

Venitul naţional brut pe cap de locuitor ($ SUA)


Tara 2001 2002 2003
Bulgaria 1,680 1,790 2,130
Germania 23,670 22,860 25,270
Japonia 35,780 33,660 34,180
România 1,740 1,910 2,260
SUA 34,760 35,430 37,870

Sursa: Baza de date World Development Indicators.

Cu timpul, indicatorul respectiv s-a dovedit unilateral, şi în


consecinţă insuficient, nivelurile de dezvoltare, realizate fiind
măsurate şi apreciate numai prin prisma' indicatorilor valori ci
cantitativi menţionaţi şi în strânsă legătură cu volumul producţiei de

23
oţel, de energie, produse chimice, cereale, îmbrăcăminte, încălţăminte
etc., făcându-se abstracţie de celelalte trebuinţe calitative ale vieţii
complexe a omului.
Pe de altă parte, indicatorii valori ci menţionaţi, în condiţiile
actuale de formare a preţurilor la sursele de energie şi materii prime
rare, preţuri ce nu reflectă cheltuielile efective de producţie,
propulsează ţările în curs de dezvoltare aproape de nivelul ţărilor
dezvoltate, fără însă a avea acelaşi impact asupra nivelului de trai ca
în aceste din urmă ţări.
De exemplu, PIB pe locuitor al Kuweitului se află în rând cu
cel al multor ţări dezvoltate, dar, în ceea ce priveşte alte aspecte ale
vieţii oamenilor, raportul este invers, în favoarea ţărilor dezvoltate.
Specialiştii PNUD nu s-au limitat la declaraţii de principiu, ci au
elaborat, folosind date şi de la alte organisme ONU, instrumente
operaţionale ştiinţifice, de natură a măsura dezvoltarea umană din
diferite ţări şi a construi un tablou la scară globală, mondială, apt să
dea la iveală discrepanţa izbitoare dintre ţări şi să permită comparaţii
internaţionale utile.
Noul indicator elaborat şi introdus de PNUD pentru
măsurarea dezvoltării economice, cu luarea în considerare a efectului
său uman, este un indicator complex, integrator al următoarelor trei
componente de bază:
1) longevitatea, exprimată în speranţa medie de viaţă la naştere, care
sintetizează influenţa a numeroşi factori, cum sunt evoluţia stării de
sănătate a indivizilor, alimentaţia lor, asigurarea condiţiilor de locuit
şi sanitare etc.;
2) nivelul de educaţie, ce reflectă cuantumul de cunoştinţe de care
dispun indivizii, deprinderi le şi capacitatea lor de a comunica şi a
participa la activităţile economice şi sociale. Nivelul de educaţie se
măsoară cu ajutorul datelor privind proporţia adulţilor ştiutori de
carte şi a celor care urmează efectiv învăţământul de toate gradele
(procentul de şcolarizare);
3) standardul de viaţă, exprimat prin PIB pe locuitor, calculat în
termeni comparabili, indicând mărimea medie a resurselor la care
cetăţenii au acces pentru a satisface nevoile unui trai decent. Cu alte
cuvinte, IDU reprezintă rezultanta principalilor factori de ordin
economic, formativ-cognitiv şi de distribuţie socială a bunurilor şi
serviciilor produse, care contribuie la ceea ce se înţelege prin
noţiunea de dezvoltare umană şi influenţează hotărâtor condiţia
omului.
Pe măsura elaborării rapoartelor PNUD cu privire la
dezvoltarea umană din 1990 şi până în prezent, autorii şi-au

24
perfecţionat metodologiile de calcul, sporind în acest fel valoarea
ştiinţifică a lucrărilor, iar în documentul pe 1995 au pus accentul pe
coordonarea şi armonizarea datelor din raport cu indicatorii din alte
surse internaţionale.
Calculat pentru fiecare ţară în parte, IDU se poate situa pe o
scară de mărimi care se întind pe o plajă de la 0,200 până la 1,000.
Pentru construirea indicatorului sintetic, PNUD a stabilit valori
(plafoane) minime şi maxime fixe pentru fiecare dintre cele trei
componente. Aceste valori sunt:
speranţa de viaţă la naştere: 25 şi, respectiv, 85 de ani;
gradul de alfabetizare a adulţilor: 0% şi 100%;
gradul de cuprindere în învăţământul de toate gradele: 0% şi 100%;
standardul de viaţă (PPP/locuitor): 100 PPP şi, respectiv, 40.000$.
Indicatorul agregat al dezvoltării umane (IDU) se calculează
ca medie aritmetică a sumelor celor trei indici: al longevităţii, al
educaţiei şi al PIB real corectat/locuitor (PPP).

PPP reprezintă paritatea puterii de cumpărare a monedei


naţionale raportate la puterea de cumpărare a unui dolar în
Statele Unite ale Americii.

În funcţie de nivelul lor de dezvoltare umană exprimat prin


IDU, ţările sunt clasificate în trei mari grupe, şi anume:
a) ţări cu dezvoltare umană ridicată, al căror IDU este egal
cu 0,800 sau superior acestui prag (până în prezent nici o ţară nu a
atins plafonul maxim de 1,000);
b) ţări cu dezvoltare umană medie, având IDU cuprins între
0,500 şi 0,799;
c) ţări cu dezvoltare umana slabă, al căror IDU este inferior
pragului de 0,500.
Din tabelul alăturat se poate observa că există o strânsă legătură între
indicele dezvoltării umane şi PIB/ locuitor. Cu alte cuvinte, ţările care
înregistrează valori ridicate ale PIB/locuitor au şi un IDU ridicat.
Conform "Raportului PNUD pe anul 2002 privind dezvoltarea
umană", prima grupă din această clasificare cuprindea 53 de ţări, cea
de-a doua 84, iar a treia 36 de ţări. Situaţia s-a schimbat însă în
raportul din 2004 astfel:
1. prima grupă (ţări cu dezvoltare umană ridicată) cuprinde 55 de
ţări;
2. a doua grupă (ţări cu dezvoltare umană medie) cuprinde 86 de
ţări;

25
3. cea de-a treia grupă (ţări cu dezvoltare umană slabă) cuprinde 36
de ţări.
În ceea ce priveşte ţara noastră, potrivit datelor din 2004,
aceasta se situează tocmai pe locul 69 la IDU, faţă de anul 2002, an în
care se situa pe locul 63.
În afara celor doi indicatori principali de evaluare a
dezvoltării menţionaţi mai sus, în ultimul timp sunt utilizaţi şi o
seamă de indicatori suplimentari: indicatorul sărăciei umane, cu o
variantă pentru ţările în curs de dezvoltare şi alta pentru ţările
avansate, indicatorul inegalităţilor sociologice dintre sexe şi, în fine,
indicatorul participării femeii la viaţa socială.

Indicatorul agregat al dezvoltării umane (IDU) se calculează ca medie aritmetică a


sumelor celor trei indici: al longevităţii, al educaţiei şi al PIB real corectat/locuitor
(PPP)
PPP reprezintă
paritatea puterii de ţări cu dezvoltare umană ridicată, al căror
cumpărare a monedei IDU este egal cu 0,800 sau superior acestui
naţionale raportate la prag (până în prezent nici o ţară nu a atins
puterea de cumpărare a plafonul maxim de 1,000)
unui dolar în Statele
Unite ale Americii ţări cu dezvoltare umană medie, având IDU
cuprins între 0,500 şi 0,799

În funcţie de nivelul lor de ţări cu dezvoltare umana slabă, al căror IDU


dezvoltare umană exprimat este inferior pragului de 0,500
prin IDU, ţările sunt
clasificate în trei mari grupe,
şi anume:
În afara celor doi indicatori principali de evaluare a dezvoltării
menţionaţi mai sus, în ultimul timp sunt utilizaţi şi o seamă de
indicatori suplimentari: indicatorul sărăciei umane, cu o
variantă pentru ţările în curs de dezvoltare şi alta pentru ţările
avansate, indicatorul inegalităţilor sociologice dintre sexe şi, în
fine, indicatorul participării femeii la viaţa socială

26
Intrebari si exercitii

• Definiti si explicati schimbul


• Precizati caracteristicile economiei naturale
• Precizati caracteristicile economiei de schimb
• Mentionati particularitatile modelului neoamerican al economiei de
piaţă
• Mentionati particularitatile modelului european al economiei de
piaţă
• IDU- definitie, evolutia componentelor si mentIonarea
componentelor actuale
• Definiti PPP
• Ce este standardul de viata?

27
V. TEORIA CONSUMATORULUI

Cererea este unul dintre elementele esenţiale pentru


înţelegerea mecanismelor pieţei. Pentru a facilita fundamentarea
deciziilor legate de cerere este necesară prezentarea unor elemente
semnificative pentru analiza comportamentului consumatorului.
Fiecare bun are menirea de a satisface o anumită necesitate.
Capacitatea bunului de a satisface o necesitate oarecare poarta
numele de utilitate a bunului.
Modelul de analiză a comportamentului consumatorului
porneşte de la definirea funcţiei-obiectiv: satisfacerea maxim posibilă
a nevoilor (altfel spus, maximizarea efectelor utile prin minimizarea
eforturilor)1. Aceasta se traduce prin maximizarea satisfacţiei totale
pe care oamenii speră să o obţină prin consumul diverselor bunuri
sau servicii. In economie, satisfacţia scontată a se obţine prin consum
este desemnată prin termenul generic de utilitate.
Delimitarea noţiunii de utilitate economică.
Măsurarea utilităţii
Nu este recomandabil să se confunde definiţia utilităţii în sens
economic cu cea din viaţa de zi cu zi .
• utilitatea în sens economic este legată de relaţia de non
posesie. În viaţa de zi cu zi, noţiunea de utilitate se referă la folosul
pe care ni-l aduc diferitele bunuri. Această noţiune are un caracter
prin excelenţă subiectiv. Utilitatea unui bun diferă de la un individ la
altul şi, chiar în cazul unuia şi aceluiaşi individ, în raport cu condiţiile
spaţio-temporale care îi influenţează comportamentul.
Fiind o noţiune subiectivă, utilitate a este, în acelaşi timp, nu
numai dificil de definit, ci şi dificil de măsurat. În teoria economică
există două accepţiuni diferite ale măsurării utilităţii:
• accepţiunea cardinală: în virtutea căreia fiecărei doze
consumate i se poate ataşa un număr (cardinal) ca măsură a utilităţii.
Această manieră de abordare aparţine, în special, gândirii economice
a secolului al XIX-lea, în rândul căreia se pot evidenţia contribuţiile
unor autori ca Jevons, Menger, Walras;

1
Cristina Maria Stoica, Modelarea comportamentului consumatorului – concepte
de baza,modele matematice specifice, dinamica consumului, Editura ETP
TEHNOPRESS, Iasi, 2005.

28
• accepţiunea ordinală: conform căreia utilitatea nu poate fi
măsurată cu precizie. Adepţii acestei concepţii au ilustrat că, de fapt,
nici nu este important să măsurăm utilitatea, în condiţiile în care ceea
ce ne interesează este, practic, ierarhizarea (ordonarea) preferinţelor
în raport cu nivelul satisfacţiei totale scontate a se obţine. Această
manieră de abordare este predilectă în concepţia neoclasică,
contribuţii de marcă în acest sens având V. Pareto, J.R. Hicks, R.
Allen.
Analiza economică a comportamentului consumatorului face
necesară nu numai delimitarea sensului economic al noţiunii de
utilitate, ci şi operarea unor alte delimitări conceptuale. In acest sens,
în teoria şi practica economică se operează cu conceptele de utilitate
totală şi, respectiv, de utilitate marginală. Ambele noţiuni arată, în
esenţă, dependenţa specifică a gradului de satisfacere a nevoilor de
cantitatea (doza) consumată dintr-un anumit bun.
Pentru maximizarea satisfacţiei pe care un consumator
scontează că o va putea obţine prin consumul diverselor bunuri
trebuie ca venitul disponibil al consumatorului să fie alocat astfel
încât ultima unitate monetară cheltuită pentru procurarea fiecărui bun
cumpărat să conducă la aceeaşi satisfacţie suplimentară (utilitate
marginală). În literatura de specialitate, acest enunt desemnează
regula de maximizare a utilităţii. În virtutea acestei reguli, rezultă că
alegerile consumatorilor sunt legate şi de cantitatea de masă monetară
(exprimată în diverse unităţi monetare) la care o persoană este
dispusă să renunţe pentru a obţine doze suplimentare dintr-un anumit
bun. Consumatorul raţional trebuie să compare utilitate a
suplimentară cu costurile suplimentare.

5.1. Preferinţele consumatorului

Oamenii au diferite sisteme valorice care le orientează în mod


diferit predilecţiile pentru anumite bunuri. Ca atare, preferinţele vor fi
diferite atât de la individ la individ, cât şi pentru unul şi acelaşi
individ, în condiţii spaţio-temporale diferite. Practic, preferinţele se
manifestă diferit în raport cu nivelul utilităţii totale. Satisfacerea
diferitelor nevoi de bunuri pune, de cele mai multe ori, în evidenţă
caracterul cvasisaturabil şi repetabil al nevoilor de consum. Cu toate
acestea, există unele elemente cvasicomune pentru un anumit grup
social legat de maniera în care sunt structurate predilecţiile pentru
anumite bunuri sau servicii.
Ele se află, în general, sub semnul emblematic al unor tradiţii,
obiceiuri, cutume, care depind de specificitatea unui anumit areal

29
geografic sau de factori de natură psihosocială complexă care
interferează cu gradul de cultură şi civilizaţie al unui grup social.
Alegerea de către consumator a unei combinaţii din mulţimea
combinaţiilor de bunuri accesibile (admise) depinde de gusturile şi
obiceiurile sale.

De exemplu, la analiza a două combinaţii de bunuri X = (x1,


x2, …xn) şi Y = (y1, y2, …yn), consumatorul face unul dintre
raţionamentele următoare2:

 Combinaţia „X”este preferată;


 Combinaţia „Y”este preferată;
 Combinaţiile „X”şi „Y” sunt la fel de mult
preferate (echivalente, la valoare egală, la fel de utile)

Astfel, pe mulţimea bunurilor, se defineşte următoarea relaţie


de preferinţă: „mai preferat decât” sau „de valoare egală”. Aceasta
este una dintre noţiunile microeconomice contemporane.
Satisfacţia consumatorului este în conexiune directă cu
utilitatea sau inutilitatea unui produs. Utilitatea unui produs are însă
şi o puternică încărcătură subiectivă, care influenţează în mod diferit
şi relativ consumatorii.
Diversitatea nevoilor de consum pune astfel în evidenţă marea
diversitate a preferinţelor oamenilor şi implicit varietatea modelelor
de consum3.
În explicarea gradului de relativitate a utilităţii şi a
comportamentului diferit al consumatorilor în procesul de consum,
un rol important îl joacă utilităţile marginale ale bunurilor.
La un consum succesiv, consumatorul este supus acţiunii legii
descreşterii utilităţii marginale. Conform acesteia, la fiecare unitate
de produs consumată suplimentar, utilitatea derivată, care
maximizează satisfacţia consumatorului, descreşte până la anulare,
când utilitatea marginală este 0.
Există la orice produs un punct cantitativ care, odată atins,
maximizează satisfacţia consumatorului. Continuarea consumului
după acel segment cantitativ, va aduce o scădere treptată a
2
Cristina Maria Stoica, Modelarea comportamentului consumatorului – concepte
de baza,modele matematice specifice, dinamica consumului, Editura ETP
TEHNOPRESS, Iaşi, 2005.
3
Nasta Vasilescu, Modelarea fenomenelor de piaţă, Editura Politică, Bucureşti,
1977.

30
satisfacţiei, până la atingerea unui nivel limită, echivalent cu
insatisfacţia.
Pentru a asigura o sincronizare metodologica în analiza
comportamentului consumatorului, în literatura de specialitate se
utilizează modelul hărţii curbelor de indiferenţă, ca manieră de
explicitare grafică cu mare putere de sugestie în descrierea
preferinţelor oamenilor. Astfel, de exemplu, foamea ca nevoie
existenţială primară se manifestă diferit nu numai de la un individ la
altul, dar şi pentru unul şi acelaşi individ. Dacă, la un moment dat, ne
este foame şi mâncăm, sesizăm instalarea saţietăţii (caracterul
cvasisaturabil al nevoilor). Aceasta nu va însemna însă că nu ne va
mai fi foame niciodată (caracterul cvasirepetabil al nevoilor de
consum). Pe de altă parte, se poate lesne observa, în viaţa de zi cu zi,
că şi foamea se manifestă diferit în anumite condiţii spaţio-temporale.
Într-un fel ne vom satisface foamea mâncând într-o pauză între două
cursuri sau seminarii, în alt fel mâncând duminica acasă cu toată
familia şi în cu totul alt mod la o recepţie sau la o masă festivă. Dar
într-un fel se mănâncă la Polul Nord şi în cu totul alt mod la Ecuator.
Într-un fel se sărbătoreşte Paştele la catolici şi ortodocşi şi altfel la
evrei şi la alte religii (şi de aici o mare diversitate culinară, cu
prezenţa unor elemente cvasicomune pentru anumite religii sau zone
ale lumii). Şi dacă tot am menţionat foamea şi predilecţia pentru
diferite modele de consum, în raport cu o paletă largă de factori de
natură complexă, merită menţionat că, de exemplu, în cazul preoţilor
budişti - care se mulţumesc cu puţin orez, fiind mult mai mult
interesaţi de timpul acordat meditaţiei - resursele necesare pentru
pregătirea mâncării nici nu mai apar ca resurse rare. În acest mod, în
cazul acestui model cultural, chiar percepţia legată de satisfacerea
acestei nevoi elementare - hrana - este cu totul alta. De altfel, nevoia
de hrană este, în exemplele date, de cu totul alt tip (serbarea Paştelui,
de exemplu, nu se face neapărat pentru a se satisface foamea, iar
bolul de orez al preotului budist oferă o cu totul altă imagine a nevoii
de hrană).

31
Fig . Harta curbelor de indiferenţă convexe la origine

În general, dacă un individ este interesat atât de dobândire a


bunului x, cât şi de cea a bunului y, atunci aceste preferinţe se
ilustrează grafic apelând la un set de curbe de indiferenţă convexe la
origine de tipul celui descris în figura 1.
Harta curbelor de indiferenţă reuneşte totalitatea curbelor de
indiferenţă care descriu preferinţele unui consumator pentru anumite
bunuri sau servicii.
Principalele proprietăţi care se pot pune în evidenţă pe acest
model general sunt următoarele:
a. Se pot descrie o infinitate de curbe de indiferenţă, care
sugerează că preferinţele unui individ sunt virtual nelimitate. Intre
acestea se poate însă stabili o anumită ierarhie în raport cu utilitatea
totală. Astfel, dacă considerăm, de exemplu, combinaţia A situată pe
curba de indiferenţă u având un nivel de utilitate totală de V, atunci
spunem că această combinaţie se află într-o relaţie de indiferenţă cu
orice altă combinaţie situată pe aceeaşi curbă de indiferenţă u) (să
luăm, de exemplu, combinaţia B, al cărei nivel de utilitate totală va fi
tot VJ Aplicând ad literam definiţia curbei de indiferenţă şi utilizând
notaţiile internaţionale aferente, vom avea

A=B dacă V(A)=V(B)=V1• V2

În schimb, dacă vom avea o combinaţie C situată pe o altă


curbă de indiferenţă u2 având un nivel de utilitate totală superior (V2>
V1), atunci vom spune că, de exemplu, combinaţia C este strict
preferată combinaţiei A şi vom avea

Max Curbele C > A dacă U(C) > V(A), adică dacă V2 > V1.

32
b. Curbele de indiferenţă nu se pot intersecta niciodată, pentru
că, de fapt, modelul este prin construcţie elaborat astfel încât să
ilustreze diversele preferinţe ale consumatorilor.
c. Panta curbei de indiferenţă se numeşte rată marginală de
substituţie a bunurilor. Acest indicator se defineşte ca o derivată de
ordinul întâi.
Din punct de vedere economic, semnificaţia noţiunii de rată
marginală de substituţie este de prag până la care se justifică să se
facă substituţia bunurilor .
Consumatorii au deci preferinţe diferite care sunt ierarhizate
în raport cu nivelul utilităţii totale.
La baza modelului de comportare a consumatorilor se află
ipoteza că fiecare dintre ei, alegând combinaţia de bunuri la preţurile
indicate şi cu veniturile disponibile, tinde să maximizeze nivelul
satisfacerii necesităţilor sale. Deoarece preferinţa consumatorului în
spaţiul combinaţiilor de bunuri se exprimă prin funcţia scop „U(x)”,
modelul alegerii bunurilor de către un consumator are următoare
formă matematică:
U(x) = u(x1, x2, …xn) max
În acest caz, se admite că alegerea bunurilor de către
consumator să fie limitată de mărimea venitului. În realitate, alegerea
poate fi influenţată şi de alţi factori, de exemplu, de deficitul unor
bunuri.

5.2. Tipuri de preferinţe ale consumatorului

Este necesar sa urmărim câteva tipuri de preferinţe şi


funcţiile de utilitate care le corespund:
- Substituibilitate perfectă – două bunuri sunt
perfect substituibile în consum, în condiţiile în care, rata
marginală de utilitate este constantă.
- Complementaritate perfectă – se referă la
bunurile care sunt consumate împreună, în proporţii fixe.

- Bunuri indezirabile – se referă la acele bunuri


pe care consumatorul nu le doreşte. Satisfacţia sau utilitatea
consumului creşte in cazul în care, cantitatea din bunul
respectiv scade.

33
- Bunuri neutre – sunt acele bunuri pentru care
consumatorul nu manifestă nici-o preocupare,iar utilitatea
consumului său nu se modifică în cazul în care, cantitatea din
bunul respectiv oscilează.

- Preferinţe normale – unde se pot identifica


mai multe ipostaze care definesc preferinţele fundamentale în
funcţie de utilitate.

a. consumatorul preferă să consume mai mult


decât mai puţin, respectiv, toate bunurile din panelul sau de
consum sunt bunuri dezirabile. Aceasta teorie aste cunoscuta
sub numele de monotonia preferinţelor. În această situaţie
trebuie luat in consideraţie fenomenul saturaţiei.

b. Consumatorul alege ele mai bun grup de


produse pe care le poate achiziţiona cu venitul de care
dispune. Această este o alegere optimală, a consumatorului.

5.3. Constrângerea bugetară. Linia bugetului

Constrângerea bugetară arată care este ansamblul


combinaţiilor bunurilor pe care un consumator poate să-şi permită să
le consume, în limita venitului de care dispune (V) şi în raport cu
preţurile practicate, la un moment dat, pe piaţă (de exemplu, Px şi,
respectiv, Py - preţurile bunurilor X şi Y).

Ansamblul combinaţiilor care îndeplinesc condiţia

Px+Py<V

constituie setul combinaţiilor posibile.


Atunci când consumatorul foloseşte întreg venitul disponibil
pentru procurarea bunurilor, descriem linia bugetului.

Ecuaţia liniei bugetului este de tipul

V=XPx+YPy

34
Pentru a transpune în formă grafică această ecuaţie sugerăm
parcurgerea următorilor paşi iterativi:
• pas 1. Determinarea punctelor de intersecţie ale celor două
axe. Vom avea astfel
X*=V/Px,

Y*=V/Py,

unde:

X* reprezintă cantitatea maximă care poate fi procurată din


bunul X în limita venitului disponibil (V) şi în raport cu preţul
bunului X;

y* reprezintă cantitatea maximă care poate fi procurată din


bunul Y în limita venitului disponibil (V) şi în raport cu preţul
bunului Y.

• pas 2. Se stabileşte panta liniei bugetului. În acest sens se


remarcă faptul că ecuaţia constrângerii bugetare poate fi rescrisă
astfel încât să ajungem la o ecuaţie de tipul Y = f(x).

Vom avea

Y = V /Py - X Px/Py

Se remarcă faptul că panta liniei bugetului este derivata de


ordinul întâi, adică este - Px/Py.

În concluzie, panta liniei bugetului este dată de raportul


preţurilor celor două bunuri.

5.4. Surplusul consumatorului

În viaţa de zi cu zi ne place adesea să ne ducem la piaţă şi să.


negociem preţul, încercând să obţinem un preţ mai mic, nu numai
comparativ cu ceea ce ne cere ofertantul, dar chiar în raport cu suma
pe care noi am alocat-o ca disponibilă pentru acea cumpărătură. Cu
alte cuvinte, suntem chiar satisfăcuţi atunci când, la piaţă cu sau fără
negociere - preţul real practicat pentru un bun este mai mic decât
suma pe care noi eram dispuşi să o plătim.

35
Una dintre implicaţiile teoriei utilităţii marginale este aceea
că, de regulă, atribuim lucrurilor pe care le cumpărăm o valoare totală
mai mare decât valoarea pe care o plătim propriu-zis pe piaţă, la un
moment dat. Oamenii pot chiar câştiga dacă se specializează în
producerea acelor bunuri pentru care ei au un avantaj comparativ şi
dacă intră apoi în relaţii de schimb unii cu alţii pentru a-şi procura
celelalte bunuri. Teoria utilităţii marginale ne oferă o cale de
comensurare a câştigului potenţial obţinut prin schimb.

Surplusul consumatorului este dat de diferenţa


dintre valoarea bunului - cât de mult suntem dispuşi să
plătim pentru a-l procura şi preţul aferent acelui bun pe
piaţă, la un moment dat.

Intrebari si exercitii

• Definiti si explicati utilitatea bunurilor si serviciilor


• Explicati harta curbelor de indiferenta
• Precizati tipurile de preferinte ale consumatorilor
• Cand apare si cum se manifesta constrangerea bugetara?
• Definiti si explicati surplusul consumatorului

36
VI. TEORIA PRODUCĂTORULUI

Producerea bunurilor în scopul satisfacerii nevoilor de


consum este posibilă în condiţiile în care întreprinzătorii dispun de
resurse economice, combină şi utilizează eficient factorii de
producţie. Abilitatea întreprinzătorilor permite alegerea celei mai
favorabile alternative de combinare a factorilor de producţie, pe baza
principiului raţionalităţii economice, al obţinerii de rezultate maxim
posibile cu resursele de care dispun. Acestea definesc rolul
întreprinzătorului modern şi asigură forţa concurenţială a
întreprinderii.

6.1. Factorii de productie


Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzătorii
îşi procură factori de producţie. Resursele economice atrase în
circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri constituie factori de
producţie J.B. Say, reprezentant al şcolii clasice, sublinia în lucrarea
sa "Tratat de economie politică" că la producerea bunurilor participă
trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. Primii doi factori –
munca şi natura - sunt factori primari sau originari, întrucât ei
reprezintă punctul de plecare a activităţii economice. Celălalt factor,
capitalul, este factor derivat, care rezultă din interacţiunea primilor.

Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată


spre un anumit scop, in cadrul căreia sunt puse in mişcare aptitudinile,
experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi
intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce
antrenează ceilalţi factori În vederea obţinerii de bunuri şi servicii.

În teoria economică, din ce în ce mai mult investiţia în


capitalul uman este asimilată investiţiei în capitalul fizic, prin
realizarea unui efort în termenii timpului şi banilor cheltuiţi în
vederea dobândirii cunoştinţelor necesare fructificării acestui factor
de producţie. Din acest punct de vedere, putem afirma că investiţia în
capitalul uman este o cheltuială prezentă în vederea dobândirii
potenţiale a unui venit suplimentar, remunerator al investiţiei
derulate.
În cadrul factorilor naturali un loc important revine
pământului. El prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru
agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană,
căreia îi oferă suport de existentă şi loc de desfăşurare. În sens

37
restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile,
păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare
etc.).
Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi
alimentare şi a unei întregi serii de materii prime de importanţă vitală
pentru existenţa oamenilor şi a societăţii. El are capacitatea de a-şi
regenera forţa productivă dacă este folosit raţional. De aici şi marea
însenmătate a aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care
să asigure practicarea unei agriculturi ecologice capabile să producă
necesarul de hrană pentru populaţie şi, totodată, să conserve mediul
natural.
Alături de pământ, factorul natural cuprinde resursele de apă
(îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi
pentru cea economică, socială) şi resursele minerale (au ca rol
asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare întregii activităţi
economice).

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale


unei activităţi anterioare, utilizate in producerea de bunuri materiale şi
servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă in scopul obţinerii unui profit.

Capitalul este format din maşini, utilaje, echipamente,


instalaţii, clădiri, construcţii, mijloace de transport, animale de muncă
şi de reproducţie, materii prime, materiale, semifabricate. In sens
juridic, capitalul are o bază mai largă, este constituit din toate
elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani,
creanţe etc.); este capital lucrativ, în planul repartizării veniturilor.
Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi
capital fizic, productiv sau net, este constituit din două componente:
a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai
multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte
la intervale mari de timp. capitalul fix, acea parte a capitalului
care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă
treptat şi se înlocuieşte la intervale mari de timp;
b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil,
semifabricate, produse în curs de execuţie), care se consumă
integral într-un singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după
fiecare ciclu de producţie.
Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită
specificitate care constă în diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice
şi economice. Aceasta se manifestă prin fenomenul uzurii, care se
prezintă sub două forme:

38
a) uzura fizică, respectiv deprecierea treptată a maşinilor,
echipamentelor, instalaţiilor ca urmare a folosirii lor în activitatea
economică sau a acţiunii factorilor naturali;
b) uzura morală, detenninată de progresul tehnic, care
favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe
superioare celor aflate în funcţiune sau reduce preţul la care poate fi
cumpărat un echipament echivalent.
Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea -
întreprinderea sau antreprenoriatul - care constituie acţiunea de
organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător.
Intreprinzătorul îşi asumă riscurile producţiei, aceasta necesitând
costuri înainte de a obtine venituri din vânzarea produselor obtinute.
În ultima perioadă îşi fac apariţia noi factori de producţie
(neofactori) care se caracterizează prin calităţi şi performanţe
deosebite. Printre aceştia enumerăm progresul tehnic, inovaţia,
resursele informaţionale. Aceştia nu pot fi separaţi de factorii
"clasici", întrucât ei acţionează practic prin intermediul şi împreună
cu aceştia, potenţându-i şi îmbunătăţindu-le substanţial
performanţele.
Întreprinzătorii, pentru a produce, combină factorii de
producţie şi aleg varianta de combinare cea mai favorabilă. Modul de
acţiune a întreprinzătorului în acest domeniu defineşte
comportamentul său. Pe lângă răspunsul la întrebările "ce să
producă?", "cât să producă?", întreprinzătorul trebuie să răspundă şi
la întrebarea "cum să producă?". Aceasta pune în cauză nu numai
resursele de care dispune, ci şi capacităţile tehnice ale întreprinderii,
priceperea organizatorică şi potenţialul de inovare al
întreprinzătorului.
Firmele producătoare sunt permanent preocupate de găsirea
celor mai adecvate modalităţi de combinare a factorilor de producţie
care să le permită obţinerea maximei eficienţe şi profitabilităţi.
Premisele combinării factorilor de producţie. În combinarea
factorilor de producţie întreprinzătorul porneşte de la următoarele
premise:
a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării, cu
ajutorul cărora trebuie să realizeze volumul proiectat al producţiei;
b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu
specificul activităţii;
c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Proprietăţile factorilor de producţie. Combinarea este
posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de producţie şi a
manifestării simultane a lor.

39
Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de
a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată
calitatea factorului de producţie. De exemplu, factorul muncă se
poate divide în unităţi omogene de timp de muncă, în număr de
salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se poate divide în
unităţi de suprafaţă. Pentru unii factori de producţie (o centrală
electrică, de exemplu) este imposibilă sau foarte dificilă divizarea.
Evident, problema divizării unui factor de producţie nu se pune la
infinit, ci în măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie
de anumite dimensiuni, ale unor tehnici şi tehnologii folosite.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei
unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor
de producţie. Pe o suprafaţă de teren, de exemplu, este posibil să
lucreze un număr mai mare sau mai mic de lucrători agricoli; un
muncitor poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini etc.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc
raporturile cantitative ale factorilor de producţie care participă la
obţinerea mmi anumit bun economic. La o producţie dată, o anumită
cantitate dintr-un factor de producţie se asociază doar cu o anumită
cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie.
Complementaritatea se află sub influenţa permanentă a progresului
tehnic, care determină modificări profunde în calitatea factorilor de
producţie, deci şi în procesul combinării lor.
Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o
cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate
determinată dintr-un alt factor, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel
al producţiei.
Managerii unei firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea
unor variante optime de combinare a factorilor de producţie, care să
le asigure un anumit nivel al producţiei şi să le permită maximizarea
profitului.
Problema esenţială o constituie cât de multe resurse sunt
necesare pentru producerea unui bun. Răspunsul depinde de
cunoştinţele tehnologice şi de capacitatea managerială a
întreprinzătorului, care vor permite alegerea volumului minim de
resurse necesar pentru producerea bunului respectiv. În acelaşi timp,
se va avea în vedere volumul maxim posibil al producţiei ce se obţine
cu o cantitate dată de resurse. Aceste limite ale producţiei, ca şi
relaţia dintre intrări (factorii de producţie) şi ieşiri (bunuri obţinute),
respectiv relaţia dintre producţia scontată a se obţine dintr-un bun
(pentru a satisface cerinţele pieţei) şi cantităţile din diferiţi factori de

40
producţie necesare pentru obţinerea acestuia sunt exprimate prin
funcţia de producţie.
In general, funcţia de producţie este o relaţie de tipul Q = f(a,
b, c, ...), unde a, b, c, ... sunt factorii de producţie utilizaţi. Pentru
simplificare aceasta se prezintă ca o funcţie de doi factori, de tipul

Q=f(K,L),

unde:

K-capital L-muncă.

Când unul dintre factori este zero, producţia va fi, de


asemenea, zero.

În analiza comportamentului producătorului este folosită de


regulă o fimcţie de producţie omogenă. O funcţie de producţie de
tipul Q = f(K, L) se spune că este omogenă de gradul n dacă

f(aK, aL) = an f(K, L)

unde, în situaţia funcţiilor de producţie omogene,

n = 1 (a - întreg pozitiv).

Alegerea producătorului realizată pe baza funcţiei de


producţie are deopotrivă o latură tehnică şi una economică. Eficienţa
tehnică are în vedere minimizarea intrărilor de factori de producţie
utilizaţi în cadrul unui proces de producţie, stabilită în conformitate
cu o anumită regulă specifică.

Eficienţa economică reprezintă combinaţia cea mai puţin


costisitoare a factorilor de producţie.

6.2. Cheltuielile firmei pe termen lung şi scurt


Firmele sunt organizaţii care planifică şi gestionează
producţia. Acestea au o anumită organizare tehnologică, se conduc şi
se gestionează raţional. De cele mai multe ori, suntem tentaţi să
considerăm ca un dat existenţa firmelor, deoarece în multe situaţii ne-
am confruntat cu ele. Cu toate acestea, din punct de vedere teoretic,
trebuie să ne întrebăm de ce există cu adevărat firmele.

41
De-a lungul timpului, economiştii au oferit răspunsuri dintre
cele mai diferite la această întrebare. Astfel, Ronald Coase, deţinător
al premiului oferit de Banca Suediei în memoria lui Alfred Nobel, în
1991, a publicat un articol, încercând să răspundă la această
problemă. Acesta consideră că existenţa costurilor de tranzacţie
explică cauzele apariţiei firmelor. Pe piaţă, orice acţiune de vânzare
sau cumpărare implică anumite costuri. Atunci când o firmă
achiziţionează un anumit bun material sau serviciu, ea trebuie să
identifice piaţa şi apoi să găsească diferitele cantităţi şi calităţi care
sunt disponibile şi la ce preţuri. Aceasta implică timp şi bani şi
generează în multe situaţii O anumită incertitudine. Ronald R. Coase
a văzut firma ca pe o instituţie capabilă să suporte cu mai mare
uşurinţă costurile de tranzacţie. Cu alte cuvinte, firmele există într-o
multitudine de forme organizaţionale de diferite dimensiuni, deoarece
acestea realizează cea mai eficientă utilizare a informaţiilor şi permit
reducerea costurilor de tranzacţie pentru diferite categorii de activităţi
productive. Recunoscând această contribuţie, în 1993 Douglas North
afirmă: "Ori de câte ori costurile de tranzacţie sunt mari, instituţiile
devin importante."
În ultimii ani, revoluţia IT a determinat reconsiderarea
teoriilor economice, noile tehnologii din domeniul comunicaţiilor
reducând foarte mult costurile de tranzacţie asociate multor activităţi
de piaţă.
În primul rând, firmele există deoarece producţia bunurilor se
desfăşoară mult mai eficient în echipe decât în mod individual.
Echipele sunt grupuri de indivizi angajaţi în producerea unui anumit
bun. In al doilea rând, firmele există pentru a organiza echipele în
vederea producerii eficiente a unor bunuri sau servicii. Dacă
activitatea s-ar desfăşura în activităţi organizate pe bază de
voluntariat, şi nu în cadrul firmelor, ar exista stimulente de a trişa şi
de a depune un efort mai mic decât cel convenit.
In ultima perioadă se afirmă din ce în ce mai mult ideea de
firme (companii) virtuale, firme care sunt obligate să se adapteze unui
mediu de afaceri dinamic. Din punct de vedere formal, o firmă
virtuală reprezintă o reţea temporară de companii care se reunesc în
vederea exploatării oportunităţilor de afaceri. Fiecare firmă se va
concentra asupra unui număr redus de procese strategice, pentru ca
ulterior să coopereze în reţea cu celelalte firme componente.
Progresele în domeniul tehnologiilor informaţionale permit acestor
firme să satisfacă cerinţele clienţilor prin mai buna gestionare a
stocurilor şi obţinerea mai rapidă a producţiei. De regulă, existenţa
firmei virtuale încetează după cicluri de producţie relativ scurte,

42
odată cu realizarea obiectivului asumat. În economia de piaţă,
producţia se poate desfăşura în diferite structuri organizaţionale, de la
cele mai mici, aflate în proprietatea unei singure persoane, până la
companii gigant, care domină viaţa economică, de la firme integrate
orizontal şi vertical la mari conglomerate şi chiar guverne naţionale
(văzute ca organizaţii cu obiective multiple).
În România, reglementările juridice consideră că actul de
comerţ este actul îndeplinit printr-o întreprindere. În această opinie,
criteriul de definire a faptei de comerţ priveşte o activitate metodic
organizată, iar nu un act juridic izolat. Dreptul comercial românesc
consideră calitatea de comerciant ca atribuibilă persoanelor fizice.
In categoria societăţilor comerciale, legea distinge între
societăţile comerciale cu personalitate juridică (reglementate de
Legea nr. 31/1990) şi cele fără personalitate juridică (al căror statut
este reglementat în principal de Decretul-lege nr. 54/1990).
Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme:
societate în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a tuturor asociaţilor;
societate în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund
numai până la concurenţa aportului lor;
societate în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este
împărţitîn acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul
social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor
comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa
aportului lor;
societate pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate
cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai până la concurenţa
aportului lor;
societate cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt
garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita
părţilor sociale subscrise.
Producţia poate fi definită ca proces de creare de bunuri, de
creare a bogăţiei, care în schimb adaugă bunăstare societăţii.
Producţia este o verigă importantă în procesul satisfacerii nevoilor
umane, nevoi care sunt relativ nelimitate în raport cu resursele
existente. Activitatea de producţie poate fi privită, în ultimă instanţă,
ca un ansamblu de operaţii de utilizare şi transformare a factorilor de
producţie în vederea atingerii funcţiei obiectiva producătorului:
maximizarea profitului.

43
Intrebari si exercitii

• Definiti munca
• Care sunt factorii de productie si explicati rolul fiecaruia dintre ei
• Definiti si explicati capitalul
• Ce este uzura si care sunt tipurile de uzura?
• Mentionati proprietatile factorilor de productie
• Ce este eficienta economica?

44
VII. PIATA MUNCII

În orice condiţii de timp şi spaţiu, activitatea economică


implică în mod obiectiv factorul muncă, menit să valorizeze
sistematic resursele în interesul său. Ca şi ceilalţi factori de producţie,
el se obţine prin intermediul pieţei muncii, care se constituie într-un
subsistem al economiei cu piaţă concurenţială.
Tranzacţiile pe piaţă au ca obiect munca sau forţa de muncă.
Dacă forţa de muncă o înţelegem ca totalitate a aptitudinilor fizice şi
intelectuale ce există în personalitatea vie a omului şi pe care le pune
în funcţiune atunci când creează bunuri economice, înseamnă că
munca reprezintă cheltuirea conştientă a forţei de muncă. Ele
formează un tot coerent, astfel că folosirea sinonimă a celor două
expresii, în teoria şi practica economică, este benefică pentru decizia
care priveşte situaţia lor într-un flux economici.
Echilibrul sau dezechilibrul pe piaţa muncii poate fi înţeles
pornind de la caracteristicile acestei pieţe şi continuând cu
mecanismul intern al funcţionării ei.
Conţinutul pieţei muncii a constituit, în decursul timpului,
obiectul diferitelor teorii opţionale, unele fiind favorabile muncii,
altele fiind favorabile celorlalţi factori de producţie - capitalul sau
factorul natural. Realitatea demonstrează că în acest context s-au
acumulat elemente de continuitate potrivit cărora munca rămâne
valoarea fundamentală care, prin creativitate ştiinţifică, prin eficienţă
şi moralitate caracterizează viaţa şi evoluţia individului şi
comunităţilor umane pe diversele trepte de dezvoltare.
Teorii care vizează calitatea deosebită a obiectului
tranzacţiilor şi dimensiunile acestora pe piaţa muncii. Adepţii ţin
seama de modificările substanţiale în conţinutul şi sfera de cuprindere
specifice ofertei şi cererii de muncă.
Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de
muncă pe ramuri, sectoare, profesii şi niveluri de calificare.
Aceasta se realizează prin intermediul tendinţei de egalizare
pe ramuri, sectoare şi profesii a costurilor şi a veniturilor factorilor de
producţie necesari activităţilor economice. În strânsă relaţie cu acest
aspect, piaţa muncii are şi o însemnată funcţie socială, în sensul că ea
implică şi negocierea unor elemente ce ţin de condiţiile de muncă şi
de ansamblul calităţii vieţii. Toate acestea se corelează cu funcţia
formativ-culturală a forţei de muncă, ce se realizează prin calificare,
prin profesionalism, prin educaţie, ca şi prin recalificare şi
reconversie. Aceasta asigură o mai mare mobilitate şi o mai uşoară

45
adaptare a forţei de muncă, la exigenţele dezvoltării economice, pe un
trend accelerat al eficienţei ei.

7.1. Oferta şi cererea de muncă

Oferta şi cererea de muncă, privite în interdependenţele lor


complexe şi multiple, constituie forţele esenţiale ale pieţei muncii în
toate timpurile.
Satisfacerea nevoii de muncă se asigură pe baza folosirii
posibilităţilor de muncă existente în societate, respectiva cantităţii de
muncă ce poate fi efectuată de populaţia aptă de muncă a unei ţări
într-o anumită perioadă. Oferta de muncă include toate persoanele
capabile să realizeze o muncă pentru ele sau pentru alţii, adică
angajaţii şi cei care caută de lucru.

Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune


societatea la un moment dat şi care se delimitează pe baza următoarelor
criterii: salarizarea (remunerarea), posesia aptitudinilor fizice şi intelectuale
necesare pentru o muncă, căutarea susţinută a unui loc de muncă, precum
şi disponibilitatea unei persoane de a ocupa imediat un loc de muncă,
adică de a presta un serviciu.

Persoanele care nu îndeplinesc cumulativ asemenea criterii nu


se includ în oferta de muncă. Dar un anumit număr din aceste
persoane, sub influenţa unor factori specifici care ţin îndeosebi de
multidimensionalitatea populaţiei, pot să apară temporar pe piaţa
muncii.
Oferta este formată din populaţia aptă de muncă a unei ţări şi
creşte (în majoritatea cazurilor) mai rapid decât cererea de muncă.
Prin oferta de muncă, populaţia intră în contact cu toate sistemele şi
structurile economico-sociale, fiind o formă specifică sub care se
manifestă capitalul uman, constituind o resursă productivă şi,
totodată, o componentă importantă a sistemului de consum.
Curba ofertei de muncă într-o economie reflectă ansamblul
deciziilor alternative privind cantitate a de muncă pe care omul este
dispus să o presteze în funcţie de salariu. Oferta de muncă la firmele
mici şi în condiţii de concurenţă perfectă are o elasticitate ce tinde
spre infinit. La firmele mari, curba ofertei are un unghi ascuţit,
îndreptat în sus, este inelastică sau puţin elastică, reflectând
concurenţa imperfectă. Curba ofertei de muncă este în fond curba de

46
utilitate a venitului . Curba ( dreapta) ofertei este O-O', reflectând
relaţia directă dintre oferta de muncă şi nivelul salariului.

Cantitatea de muncă salarială oferită


Fig. Curba (dreapta) ofertei de muncă

Dimensiunile ofertei de muncă depind înainte de toate de


factorul demografic şi se stabilesc prin mai mulţi indicatori
demografico-economici cum ar fi: populaţia totală; populaţia în
vârstă de muncă, populaţia activă (totală sau civilă), populaţia aptă de
muncă (resursele de muncă), populaţia ocupată, numărul de salariaţi;
populaţia aflată în şomaj, populaţia întreţinută (tinerii în afara vârstei
de muncă şi pensionarii) ş.a.
Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană
salariată înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci când
salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă
condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. Efectul de venit
presupune că persoana respectivă se bucură de o putere de cumpărare
mai mare, datorită unor venituri mai mari, ceea ce îi dă posibilitatea
să cumpere mai multe bunuri, inclusiv timp liber, şi consideră că
utilitatea marginală a timpului liber este superioară utilităţii
marginale a bunurilor ce le obţine cu salariul suplimentar.
Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o
persoană salariată înlocuieşte o parte mai mare sau mai mică din
timpul său liber cu timp de muncă suplimentar care are ca efect un
venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane
caută să lucreze mai multe ore deoarece, pentru ele utilitatea
marginală a salariului este superioară celei a timpului liber.
Efectul de substituire stimulează o persoană să lucreze un
timp mai mare, iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin.
Mărimea relativă a acestor două efecte determină forma curbei ofertei

47
individuale de muncă. Indivizii hotărăsc atât asupra cantităţii de
muncă pe care o oferă, cât şi asupra calităţii acesteia.
Oferta de muncă sub aspectul cantităţii reflectă interesul
omului de a compara investiţiile pentru continuarea educaţiei, pentru
sănătate sau pentru formarea sa profesională, cu veniturile pe care le
va obţine în viitor.
Oferta de muncă sub aspectul calităţii reflectă dorinţa omului
de a investi în el însuşi (capital uman). Creşterea investiţiilor în
capitalul uman determină creşterea ofertei de muncă, deoarece
oamenii mai calificaţi şi mai educaţi sunt mai productivi în economie.
Oferta de muncă, în genere, are caracter relativ rigid,
exprimând o piaţă a muncii cu concurenţă totdeauna imperfectă.
Acest caracter se explică prin două categorii de factori economici,
teritoriali şi demografici, profesionali, ocupaţionali.
Factorii economici, teritoriali privesc absenţa posibilităţii sau
dorinţei persoanelor ori familiilor de a lucra în alt teritoriu, fără să
renunţe la genul de activitate exercitat. Motivaţia acestei imobilităţi a
ofertei de muncă poate consta în: efortul bănesc pe care îl presupune
schimbarea locului de muncă în altă localitate, ataşamentul omului de
mediul economico-social, chiar dacă nu are avantaje economice,
surprizele necunoscutului etc.
Factorii demografici, profesionali, ocupaţionali privesc
absenţa posibilităţii sau dorinţei persoanelor de a-şi schimba ocupaţia
sau locul de muncă. Motivaţia acestui comportament constă în:
calificarea necorespunzătoare, slaba informare privind ocupaţiile
disponibile, insuficienţa şanselor pentru reconversia forţei de muncă,
starea sănătăţii, vârsta, avantaje nonsalariale nesemnificative etc.
Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism
specific, reflectând totodată corelarea strânsă între nevoia socială de a
cunoaşte şi a se dezvolta omul sub aspect profesional-cultural şi
nevoia economică de a valorifica pregătirea şi de a obţine un venit,
ambele aspecte interesând atât pe lucrător, cât şi pe patron. Astfel,
deciziile privind oferta de muncă sunt luate în familie, pe baza
analizei veniturilor acesteia şi a interesului de majorare a lor.
Aşadar oferta de muncă depinde de dimensiunile populaţiei,
rata de activitate a forţei de muncă, durata programului de lucru,
calitatea forţei de muncă, structura populaţiei etc.
Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun
nevoia de muncă, respectiv constituirea cererii de muncă, în acord cu
mecanismul pieţei muncii.

48
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarială ce se
formeazăi intr-o economie de piaţă concurenţială la un moment dat sau pe
o anumită perioadă, exprimată prin numărul locurilor de muncă. Condiţia
fundamentală pentru incadrarea nevoii de muncă în cererea de muncă este
salarizarea sau remunerarea, astfel că persoanele care nu Îndeplinesc
această condiţie nu se includ În cererea de muncă, la fel ca şi în cazul
ofertei de muncă.

Dinamica cereri de muncă depinde de evoluţia cererii de


bunuri economice şi de factorii ce determină elasticitatea acestei
cereri; ponderea muncii în totalul factorilor de producţie, gradul de
substituibilitate a muncii cu alţi factori de producţie etc.
Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din
investiţiile executate care, la rândul lor, sunt efectul unei cereri de
bunuri economice. Această afirmaţie explică de ce cererea de muncă
se exprimă prin locuri de muncă, iar fluxul ei porneşte de la firme,
instituţii spre populaţie.
Unul dintre modelele ce se pot folosi pentru explicarea cererii
de muncă este acela care presupune că piaţa muncii este o piaţă
concurenţială, ceea ce înseamnă că lucrătorii îşi pot schimba
ocupaţiile, că există mulţi cumpărători care utilizează o cantitate de
muncă neînsemnată faţă de total şi, prin urmare, nu pot să influenţeze
preţul ei, iar lucrătorii şi patronii ~u informaţii corespunzătoare
despre cererea de muncă. In acest model, cererea de muncă este într-o
situaţie similară cu a altui factor de producţie sau bun economic.
Pe piaţa muncii, firma poate obţine profitul maxim la acea
cantitate de muncă angajată ce presupune egalitatea între costul
marginal al angajării unui lucrător suplimentar şi venitul încasat de
firmă pe baza producţiei marginale
realizate prin munca respectivă
(Crn L=Vrn L).
Dar, pe măsură ce firma
angajează noi salariaţi, începe să
funcţioneze principiul
randamentului marginal
descrescând. Aşadar, cererea de
muncă depinde de productivitatea
marginală a muncii.
Curba cererii de muncă
este o curbă cu pantă negativă,
reflectând că firma va angaja mai multă muncă dacă salariile sunt mai

49
mici şi invers. Curba (dreapta) cererii este ce, reflectând relaţia
inversă dintre cererea de muncă şi nivelul salariului.
Cererea de muncă nu este constantă, ci se schimbă, ca urmare
a schimbării preţurilor în economie şi a fluctuaţiilor în cererea de
bunuri economice.
Cererea de muncă are o anumită elasticitate, determinată, în
mod deosebit, de disponibilitatea unor bunuri economice care pot fi
substituite.
Elasticitatea cererii de muncă are importanţă pentru deciziile
privind stabilirea salariilor ca şi pentru derularea normală a
raporturilor dintre întreprinzători şi posesorii forţei de muncă.
Cererea de muncă este elastică în mai multe condiţii ca:
a) dacă cererea pentru produsul final va fi elastică;
b) dacă munca poate fi înlocuită cu altă muncă;
c) dacă alţi factori de producţie, îndeosebi capitalul, pot fi
substituiţi cu muncă;
d) dacă costurile datorate muncii reflectă o parte mare din
costurile totale.
Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri
economice în condiţiile tehnice şi organizatorice predominante, ca şi
de intenţiile sigure ale întreprinzătorilor, manifestate ca stoc şi/sau
flux bănesc, care se întâlnesc cu un stoc şi/sau flux de servicii
reprezentând oferta. Într-un model foarte simplificat, se stabileşte cu
acest prilej un raport juridico-economic între proprietarul muncii şi
proprietarul de capital. Un astfel de raport este complex şi se
realizează, de regulă, prin intermediari ca sindicate şi manageri, care
fixează preţul muncii (salariul) prin diverse compromisuri.
Economistul britanic Alfred Marshall a arătat, cu mulţi ani în
urmă, condiţiile care determină cererea de muncă, ce îşi păstrează şi
în prezent valabilitate a:
- cererea pentru orice tip special de muncă depinde de
capacitatea patronului de a o înlocui cu alt tip de muncă sau alt factor
de producţie;
- în condiţiile unei cereri elastice, o creştere a salariilor poate
determina o reducere a ocupării, prin intermediul efectului de
contracţie;
- dacă cererea pentru un bun este elastică, salariile pot fi mai
ridicate cu efect mic asupra ocupării;
- dacă există un surplus de muncă necalificată, salariile mai
ridicate pentru persoanele superior calificate pot fi compensate de
salariile mai reduse pentru persoanele necalificate.

50
Rezultă că cererea de muncă depinde de productivitatea
marginală a muncii, precum şi de anticipări le raţionale privind
dimensiunile cererii globale, ca şi de anticipările conjuncturale
privind elasticitatea cererii de muncă.

Curba regresivă a ofertei pentru forţa de muncă

În cazul curbei generale a ofertei avem o singură situaţie


specială, curba cu întoarcere la capătul superior, valabilă pe piaţa
forţei de muncă. Aflându-ne pe o piaţă specială se va înlocui variabila
„preţ” de pe ordonată cu variabila „salariu” iar „cantitatea” de pe
abscisă cu „timpul lucrat” exprimat în om/ore, om/lună etc. Curba
specială a ofertei forţei de muncă va arăta ca în figura nr. 3.2.4.
Când salariile sunt foarte mari,
deci muncitorii pot câştiga
suficient pentru întreţinerea
familiilor chiar în perioade de
lucru mai scurte, s-a constatat
creşterea fenomenului
absentării, în special când
munca este grea şi neplăcută.
În această situaţie chiar dacă
venitul creşte, utilitatea lui
marginală (satisfacţia pe care o
procură muncitorului) scade, în
timp ce utilitatea marginală a
odihnei, a timpului liber în
general, creşte. În cazul unui
bazin carbonifer s-a constatat că la nivelul S1, salariul plătit a fost
suficient pentru a determina realizarea a 35 de mii ore de lucru pe
săptămână. La S2 ( S2 > S1), plata suplimentară a determinat
scăderea ofertei de muncă şi nicidecum mărirea ei pentru că
absentarea a redus totalul de ore lucrate.

7.2. lnvestiţia în capitalul uman şi impactul asupra pieţei


muncii
Capitalul uman reuneşte stocul de cunoştinţe profesionale,
competenţe, abilităţi şi aptitudini care pot conduce o persoană la
sporirea capacităţilor sale creative şi, implicit, a veniturilor scontate a

51
se obţine în viitor. Conceptul de capital uman nu este un concept nou:
el s-a impus în ştiinţa economică încă din anii '60 ai secolului al XX-
lea prin lucrările unor autori precum Theodor Schultz şi Gary S.
Becker. Semnificativ este însă că, în condiţiile în care capitalul uman
se referă şi la cultura organizaţiei, la filosofia acesteia şi la alte
aspecte complexe care vizează în special sistemele de valori, teoria
capitalului uman evidenţiază mai degrabă situaţii de eşec de piaţă, în
special sub forma externalităţilor. În acest context, analiza pieţei
muncii şi, respectiv, a aşa-numitei pieţe a educaţiei devine tot mai
laborioasă şi mai complexă. Mutarea accentului către capitalul
intangibil relevă importanţa majoră a cunoaşterii, a creativităţii şi a
altor resurse intangibile al căror management - simbolic denumit
management al resurselor in tangibile - este tot mai complex.
Realitatea demonstrează că informaţiile şi cunoştinţele au
devenit tot mai mult variabile-cheie ale dezvoltării contemporane în
contextul societăţii bazate pe un caracter restrictiv care se
acutizează, cunoştinţele se amplifică, se multiplică şi se diversifică
prin utilizare. In acelaşi timp, în condiţiile în care dezvoltarea se
bazează tot mai mult pe inovaţii, creativitatea şi în special noul
concept de creativitate economică capătă o relevanţă aparte pentru
piaţa contemporană a muncii. Investiţia în capitalul intangibil în
general şi investiţia în oameni şi în competenţa acestora devin una
dintre politicile active esenţiale pentru piaţa contemporană a muncii
şi nu numai4. Astfel, iniţiativele "Europe" şi replica lor la nivelul
ţărilor europene aflate în tranziţie au fixat drept unul dintre cele mai
importante obiective tocmai investiţia în oameni şi în competenţa
acestora. Iar acest fapt este deosebit de relevant în special în
condiţiile în care capitalul intelectual devine un element esenţial
pentru o organizaţie care doreşte să aibă un avantaj competitiv
sustenabil pe termen lung. Capitalul intelectual reuneşte capitalul
uman cu capitalul structural- concept a cărui sferă de cuprindere este
complexă. Acesta reuneşte hardware-ul, soft-ul, bazele de date,
brevetele de invenţii şi orice alte componente care pot conferi un
avantaj competitiv organizaţiei. Spre deosebire de capitalul uman,
capitalul structural poate fi deţinut în proprietate şi poate face
obiectul vânzării-cumpărării. Acest fapt complică analiza pieţei
muncii, care trebuie înţeleasă în conexiune a sa cu toate celelalte pieţe
specifice.

4
Gary S. Becker, Capitalul uman – o analiza teoretica si empirica cu referire
speciala la aeducatie, Editura All, Bucuresti, 1997

52
Introducerea conceptului de capital intelectual reflectă faptul
că, oricât de performant ar fi un individ din punctul de vedere al
capitalului uman pe care îl posedă, acesta va putea să-şi valorifice
efectiv capitalul său de cunoştinţe, competenţe şi abilităţi doar dacă
organizaţia în care va activa îi va oferi şi capitalul structural care să
permită acest fapt. Din acest punct de vedere, conceptele tradiţionale
de cerere şi ofertă de muncă - respectiv cerere-ofertă de educaţie -
trebuie să fie reanalizate. Oricum, conceptul generic de "muncă" care
are un "preţ" - salariul- ca oricare altă marfă trebuie reanalizat astfel
încât să reflecte noile realităţi specifice noii economii şi societăţii
bazate pe cunoaştere.
De altfel este greu de imaginat că omul cu capitalul său uman
poate fi considerat o marfă ca oricare alta ... Încercările de
simplificare a acestor abordări în termenii "cererii de capital uman"
şi, implicit, "ofertei de capital uman" şi plasarea acestui concept
complex exclusiv în perimetrul pieţei muncii pot comporta
numeroase dezbateri şi controverse. Aceasta în special în contextul
amplificării importanţei capitalului uman pentru dezvoltarea de
ansamblu a economiei pe coordonatele induse de societatea bazată
pe cunoaştere. Mutarea accente lor în zona capitalului intangibil,
specifică societăţii bazate pe cunoaştere, reconfigurează şi abordările
tradiţionale ale salariului şi ale altor forme de recompense
nonmateriale ca variabile importante pentru analiza mecanismului de
funcţionare a pieţei muncii.
In contextul noii economii - denumite simbolic şi "economia
reţelei" - dezvoltarea fără precedent a noilor tehnologii informatice şi
de comunicare (TIC) are un impact semnificativ asupra pieţei muncii.
Experienţa internaţională relevă o serie de iniţiative inedite pe care le
considerăm sugestive şi pentru România.
Capitalul uman şi, implicit, investiţia în capitalul uman - în
special investiţia în educaţie - determină capacitatea indivizilor de a
câştiga, precum şi perspectivele lor de angajare.
• Un recent studiu elaborat de către OCDE a confirmat
importanţa investiţiei în educaţie ca factor determinant esenţial al
creşterii şi dezvoltării economice contemporane. Tendinţa tinerilor de
a-şi continua studiile (în special educaţia postobligatorie) contribuie
la dezvoltarea de ansamblu a societăţii - evaluările au la bază în
general ratele sociale înalte de recuperare a investiţiei în educaţie.
• Alte studii au relevat importanţa pe care o prezintă pentru
investiţia în educaţie diversele beneficii noneconomice care se pot
asocia acestei investiţii.

53
• Una dintre cele mai importante motivaţii ale indivizilor de a
investi în educaţie este legată de acumularea unui stoc de capital
uman - materializat în cunoştinţe şi competenţe care conduc ca
tendinţă la o sporire a productivităţii şi, implicit, a câştigurilor
potenţiale pe care individul speră să le obţină - exprimate atât în
termeni monetari, cât şi nonmonetari .
• "Premiul" obţinut ca urmare a investiţiei în educaţie -
exprimat ca un câştig salarial - este, în cazul absolvenţilor de
învăţământ superior, substanţial în ţările OCDE şi relativ înalt în
mod special în ţări precum SUA, Franţa şi Marea Britanie.
• Profilul vârstă-câştiguri în raport cu nivelul de pregătire
profesională este relativ similar pentru cele două sexe. Totuşi, în
general, în cazul femeilor, "premiul" corespunzător investiţiei în
educaţie pare să fie relativ mai mic.
• Alte ipoteze legate de explicarea creşterii "premiului"
salarial al investiţiei în educaţie în ultimele decenii, în special în ţări
precum SUA şi Marea Britanie, includ declinul înregistrat în rata de
sindicalizare (şi, în cazul SUA, reducerea valorii reale a salariului
minim).
S-a înregistrat un declin notabil în nivelul de salarizare al
persoanelor slab educate relativ la lucrătorii cu nivel înalt de educatie
(în Marea Britanie, în SUA şi într-o mai mică măsură în Canada şi
Suedia). În schimb, nivelul salarial în raport cu nivelul de educaţie a
fost relativ stabil în Japonia, Germania şi Franţa.
S-au avansat diverse ipoteze pentru explicarea mutaţiilor
survenite în cererea şi oferta educaţională:
• progresul tehnic remarcabil marcat de expansiunea
tehnologiilor informatice şi de comunicare a condus la o sporire a
cererii de personal cu un înalt nivel de calificare şi profesionalism;
• amplificarea relaţiilor comerciale internaţionale, inclusiv
prin comerţul electronic, a redus cererea pentru persoanele cu un
nivel inferior de calificare, în special în unele ramuri ale industriei
prelucrătoare care au cunoscut o restructurare semnificativă.
În SUA s-au înregistrat un declin al mărimii cohortelor care
intră pe piaţa muncii şi o creştere a ratei de imigrare a persoanelor
cu un nivel scăzut de calificare.
Educaţia şi, implicit, investi ţi a în educaţie par să asigure nu
numai un avantaj competitiv în ceea ce priveşte câştigurile iniţiale,
dar şi un "premiu" salarial care poate spori ulterior în raport cu timpul
petrecut pe piaţa muncii. În majoritatea ţărilor, câştigurile obţinute de
către persoanele cu studii superioare (atât în cazul bărbaţilor, cât şi
în cel al femeilor) au o dinamică mai accelerată comparativ cu cele

54
ale lucrătorilor care au un nivel inferior de educaţie. Deprecierea
capitalului uman datorată mutaţii lor tehnologice poate influenţa în
acelaşi timp profilul câştigurilor persoanelor în vârstă, reducând
relativ rapid posibilităţile pe care le are individul de a câştiga de-a
lungul ciclului unei vieţi active5.
Gradul de progresivitate a câştigurilor femeilor este relativ
mai mic decât în cazul bărbaţilor în unele ţări, ceea ce reflectă
existenţa mai multor obstacole pentru femei atunci când acestea
încearcă să urce pe scara ierarhică şi să înregistreze o evoluţie
ascendentă în carieră.

Riscul şomajului în raport cu nivelul de educaţie

Reducerea acestui risc este mai mare de regulă în cazul celor


care investesc în educaţia secundară, unde decalajul dintre ratele
şomajului corespunzătoare acestor persoane şi cele cu un nivel
superior de educaţie este în mod comparativ mai mic.
Diferenţele înregistrate în legătură cu riscul şomajului între
diferitele categorii de persoane în raport cu nivelul de instruire6 este
în mod notabil mai mare în cazul persoanelor tinere, dar tind să se
atenueze odată cu înaintarea în vârstă. În unele ţări, în special în cazul
Marii Britanii şi SUA, tinerii combină continuarea studiilor cu
participarea pe piaţa muncii prin activităţi desfăşurate în regim "part-
time". Studii recente au sugerat că posibilităţile de angajare ale
tinerilor pot creşte ca urmare a experienţei dobândite prin
desfăşurarea unor activităţi de tip "part-time".

Rata de activitate în raport cu nivelul de educaţie


Lucrătorii cu un nivel superior de calificare au tendinţa de-a
avea o rată de activitate mai mare. Durata vieţii active este, în cazul
lor, mai mare comparativ cu a celor care au un nivel mai redus de
educaţie. Cu foarte puţine excepţii, rata de activitate şi rata de
participare pe piaţa muncii pentru bărbaţii absolvenţi de studii
superioare sunt mai mari decât cele ale absolvenţilor de liceu.
Decalajele sunt mai mari în cazul femeilor. În timp ce, în
cazul bărbaţilor, corelaţia dintre rata de activitate şi nivelul de
educaţie este mai puternic influenţată de diferenţele înregistrate în
5
Daniela Popescu, C., S., Popescu, Sistemul bazat pe sugestii si evaluarea
performantelor calitatii, Revista Economistul, nr. 1095, 2004
6
Gary S. Becker, Capitalul uman – o analiza teoretica si empirica cu referire
speciala la aeducatie, Editura All, Bucuresti, 1997

55
rândul persoanelor vârstnice, în cazul femeilor diferenţele sunt relativ
mari pentru toate categoriile de vârstă.
Tipuri de politici şi unii factori care pot afecta costurile şi
beneficiile investiţiei în capitalul uman
Majoritatea măsurilor şi politicilor care influenţează
performanţele specifice pieţei muncii pot afecta şi iniţiativele legate
de investiţia în educaţie, dar unele dintre acestea pot avea mai multe
efecte directe. De exemplu, taxele şi impozitele progresive pot reduce
rata de recuperare a investiţiei în capitalul uman.
• Susţinerea financiară publică a educaţiei sub forma unor
subvenţii şi contribuţii poate amplifica incitaţia de a investi în
educaţie prin reducerea costului acestei investitii.
• Împrumuturile şi granturile acordate studentilor pot tempera
presiunea constrângerilor financiare. În cele din urmă, durata
studiilor poate influenţa fluxurile de venituri şi câştiguri scontate a se
obţine prin acumularea de stoc de capital uman ca urmare a investiţiei
în educaţie.
• Ratele înalte de recuperare a investiţiei în educaţie oferă o
posibilă explicaţie a interesului manifestat de tineri faţă de investiţia
în educaţie.

Investiţia în educaţie - investiţie strategică pentru


dezvoltare

O serie de evidenţe empirice indică faptul că principalii


beneficiari ai cheltuielilor guvernamentale destinate susţinerii
educaţiei post-obligatorii tind să fie tinerii care provin din familii
relativ bogate (incluziunea versus excluziunea socială)7.
O posibilă cale de extensie a oportunităţilor educaţionale în
spiritul echităţii sociale se referă la accesul studenţilor la
împrumuturi şi granturi prin care îşi pot finanţa propria educaţie.

7.3. Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii


Locul şi rolul muncii în sistemul coerent al factorilor de
producţie se realizează printr-un mecanism de funcţionare a pieţei
muncii specifice, ce derivă din conţinutul şi specialitatea acesteia.
Concretizarea mecanismului de funcţionare a pieţei muncii se
realizează prin contract de muncă ce exprimă drepturile şi obligaţiile
părţilor, ca şi modalităţile de transpunere a lor in economia reală, in

7
Gary S. Becker, Capitalul uman – o analiza teoretica si empirica cu referire
speciala la aeducatie, Editura All, Bucuresti, 1997

56
funcţie de segmentarea pieţei muncii. Astfel, piaţa muncii este o piaţă
contractuală la toate nivelurile şi in toate locurile unde se manifestă
relaţiile intre purtătorii ofertei şi cei ai cererii de muncă. Piaţa muncii
apare într-o sinoptică mai complexă decât celelalte pieţe libere,
deoarece raporturile specifice ei se desfăşoară pe temeiul legislaţiei
din fiecare ţară şi a celei internaţionale, care armonizează
confruntarea de interese ale ofertanţilor şi solicitanţilor de muncă prin
consensul contractual.
Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii implică înfăptuirea
sistematică a relaţiilor intre oferta şi cererea de muncă, pe de o parte,
şi mărimea şi dinamica salariului, in expresie concretă, pe de altă
parte.
Piaţa muncii, ca unitate sistemică intre oferta şi cererea de
muncă, funcţionează în interdependenţă cu celelalte pieţe specifice,
mai întâi cu piaţa bunurilor economice, ca unitate dinamică a ofertei
agregate şi cererii agregate de bunuri economice (materiale, servicii,
informaţii). Aceasta înseamnă că relaţiile specifice pieţei muncii sunt
reciproce cu relaţiile specifice pieţei bunurilor economice, in sensul
că în toate împrejurările de timp şi spaţiu dezvoltarea economico-
socială este sursa cererii de muncă şi evoluţia demografică este sursa
ofertei de muncă8. Astfel, relaţiile multiple şi in continuă diversificare
dintre dezvoltarea economică, evoluţia veniturilor din muncă şi
mişcarea demografică formează substanţa pieţei muncii.
Prin mecanismul de funcţionare a pieţei muncii se reliefează
faptul că cererea de muncă depinde de oferta de bunuri economice pe
care lucrătorii salariaţi o pot realiza şi pune la dispoziţia
consumatorilor, prin intermediul patronatului respectiv, ca utilizator
al muncii. Desigur, patronatul foloseşte munca salariată in scopul
obţinerii unui profit cât mai bun, deoarece în economie funcţionează
interesele economice, nicidecum actele de caritate.
Funcţionarea pieţei muncii demonstrează că cererea de muncă
pe termen scurt este practic invariabilă, deoarece angajarea de
salariaţi depinde de şansele de investiţii ale producătorilor. Or,
producătorii pot face investiţii în capitalul tehnic modern, a cărui
valorizare reduce relativ cererea de muncă, sau investiţii pentru
dezvoltarea şi diversificarea ramurilor economice, a producţiei de noi
bunuri economice, care necesită angajări de noi salariaţi, ceea ce se
întâmplă la intervale mai mari de timp. În a~est mecanism complex

8
Daniela Popescu, C., S., Popescu, Sistemul bazat pe sugestii si evaluarea
performantelor calitatii, Revista Economistul, nr. 1095, 2004

57
se calculează şi se realizează un permanent proces de continuare a
muncii sau de substituire a muncii cu capital.
Funcţionarea pieţei muncii necesită punerea în mişcare într-o
manieră specifică a ofertei de muncă, ţinându-se seama de gradul
redus de mobilitate al acesteia. Acest grad redus de mobilitate
decurge din influenţa variabilelor independente care ţin de
demografie, de dezvoltarea culturală a omului, de sedentarismul
specific al unor persoane, de obligaţiile familiale etc. Asemenea
influenţe fac ca oferta de muncă să se modifice şi ea la intervale lungi
de timp şi în mod inegal.
Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reflectă
interdependenţele foarte diversificate între multiplele segmente sau
forme ale acesteia.
Potrivit unor teorii recente, se accentuează divizarea pieţei
muncii atât în cadrul fiecărei ţări, cât şi în plan mondial. Unii
specialişti decupează multiple forme ale acestei pieţe şi susţin că se
accentuează caracterul eterogen al lor după criterii specifice ca: forma
de proprietate (piaţa muncii în sectorul privat, public, mixt), legislaţia
naţională sau cea internaţională (piaţa muncii legală, piaţa neagră,
paralelă, subterană a muncii, piaţa gri a muncii etc.), forţa economică
a patronatelor (piaţa muncii specifice întreprinderilor mici, mijlocii,
mari, foarte mari, gigant), apartenenţa statală a firmelor (piaţa muncii
specifică firmelor naţionale, firmelor străine, mixte, societăţilor
transnaţionale), calitatea şi structura muncii în raport cu tipul de
progres tehnic predominant (piaţa muncii specifică producţiei
tradiţionale de bunuri economice materiale, piaţa serviciilor, piaţa
informaţiilor, piaţa bunurilor culturale sau artistica-intensive ş.a.).
Funcţionarea pieţei muncii în condiţiile economiei actuale
reflectă o atomicizare accentuată a ei atât la scară naţională, cât şi
internaţională, îmbinându-se tot mai multe interferenţe interne ale
pieţei muncii cu cele ale regionalizării, globalizării acesteia, ale
migraţiei internaţionale a muncii etc.

58
Intrebari si exercitii

• Explicati echilibrul si dezechilibrul pe piata muncii


• Ce este oferta de munca?
• Explicati curba ofertei de munca
• Explicati efectul de venit
• Explicati efectul de substitutie
• Ce este cererea de munca?
• Explicati elasticitatea cererii de munca
• Ce este capitalul intelectual?
• Explicati riscul somajului in raport cu nivelul de educatie
• Explicati rata de activitate in raport cu nivelul de educatie

59
VIII. ŞOMAJUL – FENOMEN ECONOMIC SI SOCIAL

Şomajul este un fenomen foarte complex a cărui geneză a


făcut obiectul unor cercetări relevante încă de la sfârşitul secolului al
XIX-lea. Şomajul a fost şi continuă să fie definit în diferite moduri.
În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul
ofertei faţă de cererea de muncă. Şomerii formează suprapopulaţia
relativă pentru că reprezintă un surplus de forţă de muncă în raport cu
numărul celor angajaţi.
In această optică, şomajul este un fenomen specific pieţei
muncii şi este de natură exclusiv economică. Dacă însă ne punem
problema originii ofertei şi cererii de muncă, va trebui să
recunoaştem că nu o vom regăsi numai în economie. Desigur, punctul
de pornire îl formează omul şi societatea, dar cererea de muncă nu
este direct şi exclusiv determinată de trebuinţele acestora, ci şi de cele
ale activităţii economice. Există ţări cu trebuinţe enorme dar cu
economii slabe care generează o cerere de muncă re strânsă.
Oferta de muncă este influenţată de economie, dar nu şi
determinată de aceasta. Condiţia demografică ni se pare aici cea mai
importantă. In extremis, omul nu poate trăi fără activitate economică,
fără să producă, dar oferta de muncă poate fi mult mai mare sau mai
mică în raport de cererea de muncă pe care o generează economia.
Progresele medicinii, în mod deosebit, permit astăzi controlul
naşterilor ca proces demografic fundamental, dar comportamentul
familial, cunoştinţele ştiinţifice despre fertilitate, procreare şi
înmulţire, tradiţiile existente, politicile demografice şi numeroşi alţi
factori sociali sau naturali condiţionează creşterea demografică -
proces ce stă la baza ofertei de muncă.
Analize recente ale şomajului în ţările membre ale OCDE
confmnă această idee, deplasând explicarea naturii sale din sfera
ştiinţei economice în lumea faptelor uşor de perceput. Şomajul
devine, astfel, rezultanta schimbărilor ce intervin în dinamica
productivităţii, populaţiei active şi creşterii economice (PIB) care, la
rândullor, au alte determinări concrete.
Explicaţia are în vedere că:
- încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea
acestuia, în condiţiile în care ceilalţi doi factori rămân constanţi,
generează şomaj sau, dacă există deja, îl extinde;
- dacă la o evoluţie a PIB cum este cea presupusă la punctul
anterior productivitatea creşte, şomajul se amplifică mai mult, iar
dacă populaţia activă se va mări, şomajul va creşte şi mai mult;

60
- dacă PIB evoluează în acelaşi fel, iar productivitatea şi
populaţia activă luate împreună scad mai mult decât PIB, nu se va
forma şomaj, iar dacă acesta există, s-ar putea chiar resorbi într-o
anumită măsură;
şomajul poate să apară sau să crească şi când PIB creşte, dacă
populaţia activă şi productivitate a luate împreună cresc mai mult sau
evoluează una crescând, şi alta scăzând de aşa natură încât creşterea
realizată o depăşeşte pe cea a PIB;

8.1. Formele somajului


Complexitatea naturii şomajului face din acesta un fenomen
neomogen, de forme diferite în funcţie de preponderenţa factorilor
generatori.
Analiza clasică ne relevă şomajul voluntar, determinat de
refuzul de a se angaja al celor ce estimează că salariul şi condiţiile de
muncă nu recompensează în mod corespunzător eforturile pe care ei
le consimt atunci când lucrează. Această formă de şomaj există numai
pentru cei care doresc un salariu superior celui ce se formează pe
piaţ~ ca expresie a raportului cerere-ofertă de muncă.

Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei


geneză ciclică este determinată de conjunctura economică şi
caracterul sezonier al diferitelor activităţi. Această denumire se aplică
pentru:
şomajul conjunctural, cauzat de alternanţa perioadelor de
prosperitate şi depresiune care caracterizează lumea industrializată;
şomajul sezonier, provocat de sezonalitatea unor activităţi
precum construcţiile şi agricultura.

61
Şomajul structural este determinat de tendinţele de
restructurare economică, geografică, zonală, socială etc. care au loc în
diferite ţări, mai ales sub incidenţa crizei energetice, revoluţiei
tehnico-ştiinţifice, închiderii firmelor nerentabile, perimării unor
produse şi, odată cu acestea, a unor meserii, datorită modificării
gustului şi opţiunilor consumatorilor. In această categorie se include
şi şomajul din ţările sărace cu creştere demografică, dar lipsite atât de
capital, cât şi de competenţele necesare exploatării resurselor umane.
Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor
tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum şi de centralizarea unor
capitaluri şi unităţilor economice ducând la restrângerea locurilor de
muncă. Procesul generatorpentru această formă de şomaj constă în
substituirea muncii cu capitalul.

Şomajul tehnic este o stare de inactivitate forţată impusă de


discontinuităţile care survin în procesele de producţie: greve,
defecţiuni ale unor maşini şi utilaje, întreruperea energiei etc.

Şomajul de creştere (economică) este provocat de creşterea


cererii de locuri de muncă, adică de creşterea ofertei pe piaţa muncii
ca urmare a intrării activităţii economice în faza de recesiune.
Şomajul fricţional sau tranzitoriu este starea de inactivitate
momentană (termen scurt) care corespunde unei situaţii sau faze
intermediare ce se scurge între încetarea activităţii în cadrul unui loc
de muncă şi încadrarea la un nou loc de muncă. Are dimensiuni
apreciabile în economiile marilor ţări.
Şomajul este un fenomen complex care poate fi abordat şi
după alte criterii care nu ţin însă de natura sa.
Şomajul actual este considerat ca fiind în mod deosebit
involuntar, însă este deopotrivă compus şi din şomaj voluntar,
tranzitoriu sau din alte forme pe care le-am prezentat. Complexitatea
naturii şomajului şi formelor sale, lipsa sau insuficienţa structurilor
administrative pentru urmărirea fenomenului, aparenţele care-l
înconjoară şi dificultăţile reale de a-l sesiza în ipostaze dintre cele
mai neaşteptate fac din cunoaşterea şomajului o problemă dificilă
pentru rezolvarea căreia s-au depus eforturi considerabile.
Clasificarea şomajului după sursa originii sale are o relevanţă
deosebită pentru înţelegerea fenomenului ca atare, anticiparea
evoluţiei sale şi conceperea măsurilor de diminuare. Dar toate acestea
trebuie completate cu alte aspecte cum ar fi dimensiunile şi
măsurarea şomajului, intensitate a sa, durata, structura etc.,
revelatoare şi ele sub diferite aspecte.

62
Dacă este luat în considerare modul de manifestare şi
percepere a acestui fenomen, se disting:
- şomajul aparent - cel constatat şi măsurat efectiv de instituţii
specializate, de regulă autorizate oficial, şi care în cele mai multe ţări
dă dreptul la indemnizaţii sau ajutoare ce compensează parţial
pierderea salariului. Acest gen de şomaj corespunde, în linii generale,
populaţiei active disponibile fără loc de muncă şi în căutarea unui loc
de muncă;
- şomajul deghizat (ascuns), ce decurge din existenţa locurilor
de muncă cu productivitate scăzută, angajarea unui număr de salariaţi
evident superior celui necesar, în întreprinderi şi administraţii.
Fenomenul este considerat endemic în ţările în curs de dezvoltare şi
în administraţiile ţărilor dezvoltate.
Dimensiunile şomajului, relevante prin valoarea parametrilor
urmăriţi, presupun definirea condiţiei de şomer care în diferite ţări
are, adesea, nuanţe specifice. Cea mai cunoscută definiţie este cea a
Biroului Internaţional al Muncii - organizaţie din sistemul Naţiunilor
Unite care elaborează statistici, comparaţii, studii şi analize de profil
pe baza informaţiilor fumizate de ţările membre, având ca scop mai
buna cunoaştere a fenomenului şi a experienţei în combaterea sa.
Potrivit acestei definiţii, este şomer oricine are mai mult de 16 ani şi
îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:
- este apt de muncă;
- nu munceşte;
- este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;
- caută un loc de muncă.
Aplicarea acestor criterii aduce multe clarificări, dar nu
înlătură total riscul de a exclude din rândul şomerilor anumite
persoane care, de fapt, nu au unde munci.
În România, se consideră şomeri persoanele apte de muncă ce
nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare
pregătirii lor.
Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii, devine clar
că măsurarea şomajului nu este decât o problemă de estimare cât mai
aproape de realitate.
Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte.
Nivelul şomajului se determină atât absolut, ca număr, cât şi
relativ, ca rată a şomajului (numărul de şomeri/populaţia activă) şi
diferă pe ţări, perioade şi regiuni ale aceleiaşi ţări.
În prezent, cel mai ridicat nivel al şomajului se întâlneşte în
ţările slab dezvoltate. Pentru că şomajul a devenit o permanenţă în
toate ţările, ordinul de mărime şi creşterea sau descreşterea celor doi

63
indicatori ai nivelului şomajului au dobândit şi alte senmificatii decât
cele relevate înainte. În acest sens remarcăm' că existenţa şomajului
nu exclude total şi definitiv starea de ocupare deplină a forţei de
muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă este deci echivalentă cu
un şomaj de nivel scăzut, reflectat printr-o rată a şomajului de câteva
procente. M. Keynes precizează, de altfel, că folosirea deplină a
mâinii de lucru înseamnă absenţa şomajului, dar este co~patibilă cu
şomajul voluntar şi fricţional.
In Anglia anilor '20-'30 ai secolului trecut, nivelul şomajului
pentru situaţia de ocupare deplină a forţei de muncă se ridica, după
unii autori, la circa 3% din populaţia activă. Pentru alte ţări europene
se admite că, imediat după al doilea Război Mondial, acest nivel era
ilustrat de o rată a şomajului de 1-2%. Ulterior, în SUA, nivelul res-
pectiv a crescut la 5%, dar s-a diminuat în anii' 80, pe când în Europa
Occidentală a crescut. Pentru a acoperi situaţii extrem de diferite, se
estimează că, în prezent, ocuparea deplină a forţei de muncă
presupune un şomaj de 1,5-4%.
Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un
anumit nivel minim, s-a făcut şi pasul logic următor, considerându-se
că scăderea şomajului sub minimul respectiv caracterizează o stare de
supraocupare a forţei de muncă. După unii autori, un asemenea nivel
echivalează cu o rată a şomajului de aproximativ 1 %. La acest nivel
al şomajului, mâna de lucru devine foarte rară şi costul său pentru cei
care angajează salariaţi tinde să crească mai rapid decât
productivitatea. Criteriul economic al supraocupării devine, astfel,
momentul când în activitatea economică, pentru noii angajaţi, are loc
o creştere mai mare a salariului decât a productivităţii lor.
Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune
atenţiei. În funcţie de aceasta se pot distinge: şomajul total, care
presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;
şomajul parţial, care constă în diminuarea activităţii depuse de o
persoană, în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub
cea legală, cu scăderea remunerării; şomajul deghizat, care este
specific mai ales ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au
o activitate aparentă, cu eficienţă (productivitate) mică, dar este
întâlnit şi în ţările est-europene, inclusiv în România, la niveluri
apreciabile.
Durata şomajului sau perioada de şomaj este cea din
momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. În
timp, a avut loc o tendinţă generală de creştere a duratei, care diferă
pe ţări şi perioade istorice. Nu există o durată legiferată a şomajului,
dar în numeroase ţări există reglementări care precizează durata

64
pentru care se plăteşte indemnizaţie de şomaj, şi aceasta a avut
tendinţa de creştere.

8.2. Măsuri de diminuare a şomajului şi a efectelor sale


Fiind un fenomen care afectează, în diferite proporţii, toate
ţările, prin nivelul, structura, durata şi consecinţele sale, şomajul s-a
impus atenţiei guvernelor şi forţelor sociale, devenind o preocupare
generală. Pe termen scurt, obiectivul major al tuturor acestora îl
formează atenuarea exacerbării consecinţelor sale, iar pe termen
mediu şi lung obiectivul constă în diminuarea sau chiar resorbirea
resurselor de muncă aflate în stare de şomaj. Numeroasele aspecte
interdependente, prin natura lor, vizează atât firmele cât şi societatea,
atât pe cei ce lucrează, ca şi pe şomeri. Toate acestea formează
obiectul unor reglementări sau orientări care, în totalitatea lor, sunt
cunoscute ca politici sau măsuri pentru diminuarea şomajului.
Prin conţinutul lor, asemenea măsuri au efecte directe şi
indirecte asupra şomajului sau asupra consecinţelor sale. Oricare
dintre ele nu se limitează la un singur aspect, uneori efectele unei
acţiuni nefiind numai pozitive, ci şi contradictorii. Măsurile pentru
diminuarea şomajului, după aspectul concret la care se referă, pot fi
grupate în trei mari categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri,
măsuri care privesc populaţia ocupată, alte măsuri.
Din prima categorie se remarcă: măsurile de organizare a
pregătirii şi calificării celor în căutarea unui loc de muncă pentru a
putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii, facilităţile acordate de stat
pentru crearea de noi întreprinderi care oferă locuri de muncă şi
pentru crearea de noi locuri de muncă În activităţi publice. Să
remarcăm totuşi că, în mai toate ţările, se pune concomitent problema
"raţionalizării" forţei de muncă din sectorul public.
Faţă de ocuparea "normală", aceste forme prevăd angajări
pentru obiective precise şi limitate. Politica de diminuare a şomajului
prevede, la acest capitol, măsuri selective pentru formarea şi
angajarea tinerilor şi şomerilor de durată lungă. De regulă, asemenea
măsuri au ca rezultat asigurarea unor salarii mai mici decât cele
"normale". Conducând la scăderea costului salarial al firmelor, ele
sunt nu numai acceptate şi practicate de utilizatorii de muncă, dar şi
iniţiate de ei.
Din cadrul primei categorii de măsuri fac parte şi unele
reglementări juridice inexistente mai înainte. Una dintre acestea
constă în radierea din rândul şomerilor a celor care până la pensionare
mai au o perioadă egală cu perioada pentru care se acordă

65
indemnizaţie de şomaj. În acest fel, oficiile de plasare a forţei de
muncă diminuează numărul şomerilor pe termen scurt, realizând o
orientare a locurilor de muncă spre alte categorii sociale.
Măsurile ce privesc populaţia activă ocupată au ca scop, pe
de o parte, să prevină creşterea şomajului printr-o calificare adecvată,
iar pe de altă parte, tind să diminueze şomajul prin crearea de
posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea
timpului de muncă şi a duratei vieţii active, precum şi prin
îndepărtarea imigranţilor şi revenirea lor în ţările de origine.
De fapt, cea mai semnificativă problemă care priveşte
populaţia ocupată se referă la ,,împărţirea" (partajul) muncii intre cei
angajaţi şi crearea unor noi posibilităţi de angajare. Aceasta decurge
din însăşi realitate a creşterii lente sau chiar a descreşterii, în anumite
momente, a volumului necesarului de muncă. În aceste condiţii,
singura manieră de a face să lucreze cât mai mulţi sau chiar toţi, este
ca fiecare să lucreze mai puţin. Aceasta presupune o împărţire a
muncii la scara economiei şi afirmarea unor noi principii de
organizare a muncii şi producţiei.
Considerată ca atare, "împărţirea muncii" nu poate reprezenta
o măsură de durată pentru diminuarea şi resorbirea şomajului.
Trebuie neapărat completată cu amplificarea investiţiilor şi creşterea
productivităţii în condiţiile unei noi organizări a muncii, despre care
se spune că trebuie să aibă ca rezultat, pe termen mai scurt sau mai
lung, acceptarea condiţiilor proprii formelor noi de ocupare
caracterizate prin nesiguranţă sporită, durată zilnică mai mică, orar
atipic, salarii mai mici etc.
Desigur, diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât
rezultatul creării de noi locuri de muncă ce sunt însotite de rezultate
benefice corespunzătoare. În această etapă, literatura economică
atribuie creşterea numărului locurilor de muncă în mare parte
protecţiei mediului natural. Deşi corespunde într-o oarecare măsură
realitatăţii şi convine unor forţe sociale şi (sau) politice, aceasta se
referă, în fond, la o gamă largă de activităţi, unele dintre ele având
doar legătură indirectă şi îndepărtată cu protecţia mediului natural.
Crearea locurilor de muncă decurge însă din tendinţe le generale ale
dezvoltării societăţii contemporane.
Studiile realizate în ţările care au reuşit să creeze în ultimii ani
un număr apreciabil de locuri de muncă relevă următoarele: crearea
noilor locuri de muncă se realizează odată cu sporirea activităţilor
existente în economia ţării; activităţile care concură la crearea noilor
locuri de muncă sunt mai ales de natură industrială, cu toate că
ponderea industriei în economie are tendinţa să scadă; cu cât piaţa

66
muncii este mai flexibilă, cu atât creşte şi se diversifică oferta de
locuri de muncă în procesul dezvoltării activităţilor din economie; are
loc o reconsiderare a ocupării nesalariate şi neagricole a forţei de
muncă, sporind capacităţile micilor firme de a angaja efective mai
mari de salariaţi.
Măsurile pentru diminuarea şomajului şi ameliorarea
condiţiilor celor afectaţi de şomaj figurează printre revendicările
tuturor organizaţiilor sindicale şi sunt sprijinite de largi grupuri
socioprofesionale. Programele de acţiune ale sindicatelor cuprind însă
şi alte obiective care privesc populaţia ocupată: garantarea locurilor
de muncă, creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de odihnă,
înlăturarea marilor discrepanţe între salariile medii ale bărbaţilor şi
cele ale femeilor etc.

8.3.Cauzele şi evoluţia şomajului în România în


perioada de tranziţie

Noua piaţă a muncii din România s-a format şi evoluează ca o


piaţă a dezechilibrelor pe care, în mod sistematic, oferta de muncă, la
nivel global, sectorial, ocupaţional etc. este superioară cererii
sistemului economico-social. Dezechilibrele pieţei muncii sunt
determinate, în principal, de factori economici care au condus la
scăderea cererii de muncă, urmare a declinului drastic şi prelungit al
economiei, al incoerenţelor şi inconsecvenţelor în planul reformei
economice. Pe de altă parte, în special sub aspectul structurilor
ocupaţional-profesionale, educaţional-formative, comportamentale,
dezechilibrele sunt influenţate şi de factori care ţin de oferta de
muncă. De asemenea, aceste dezechilibre sunt generate şi de
segmentarea pieţei muncii, de rigidităţile specifice acesteia, de slaba
eficienţă a mecanismelor de ajustare a cererii şi ofertei de muncă.
După anul 1991 – an în care în România a fost promulgată Legea
nr. 1 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor
profesională - şomajul a devenit principala formă de dezechilibru pe
piaţa muncii.
Şomajul este un fenomen care afectează astăzi, în proporţii
diferite, toate ţările. Datele statistice arată că în unele ţări (SUA,
Japonia, Suedia) evoluţia şomajului nu este de necontrolat şi nu are
un sens permanent de creştere dacă se aplică politici guvernamentale
adecvate.
Şomajul apare ca un dezechilibru al pieţei muncii la nivel
naţional, ca punct de întâlnire între cererea şi oferta globală de

67
muncă. Piaţa muncii se caracterizează prin faptul că cererea de muncă
nu se modifică în aceeaşi măsură cu modificarea salariului nominal,
respectiv real, şi nici oferta de muncă nu evoluează în raport de preţ
şi cost. Piaţa muncii din România se caracterizează printr-un număr
mic de meserii, care se caută şi sunt bine plătite, şi un număr mare de
meserii cu o ofertă excedentară, mult mai puţin atrăgătoare pentru
angajatori şi care nu oferă satisfacţii nici pentru angajaţi.
În analiza cauzelor şomajului trebuie avute în vedere:
 sporul natural al resurselor de muncă, respectiv al populaţiei
în vârstă de muncă;
 femeile casnice care doresc şi presează să intre pe piaţa
muncii;
 disponibilizarea unei părţi a populaţiei ocupate, datorită
dispariţiei unor locuri de muncă şi a reclasării altora;
 dezvoltarea lentă a sectorului privat;
 viaţa economică ce se confruntă cu dificultăţi generate de
lipsa pieţelor de desfacere, lipsa unor surse convenabile de materii
prime, materiale, energie, capital etc.
 specializarea şi segmentarea unor grupuri şi categorii socio-
profesionale neconcurente, ca urmare a multiplicării fără precedent a
numărului de profesii, specializări, calificări şi a numeroaselor
diferenţieri dintre salariaţi din punct de vedere al experienţei şi
abilităţii lor;
 consolidarea pieţei de cvasimonopol a unor agenţi economici,
având drept consecinţă rigidizarea pieţei muncii;
 amplificarea elementelor de intervenţionism pe piaţa muncii
din partea puterii publice sau a unor agenţi instituţionalizaţi cu
atribuţii în formarea, angajarea sau utilizarea factorului muncă.
Şomajul este un fenomen strâns legat de dezvoltarea economică,
industrială şi postindustrială. La noi în ţară, şomajul a existat şi în
prima parte a secolului, dar dimensiunea lui era numeric redusă,
industria nefolosind decât o pondere redusă a populaţiei active, din
cadrul celei urbane (în 1930 populaţia urbană era de 3.051.253, iar
până în 1948 a ajuns la 3.713.139 persoane).
Urmărind datele statistice înregistrate, constatăm că numărul
şomerilor în România a crescut în prima parte a secolului, ajungând
în 1928 la 32.727 persoane, în anul 1932 la 38.890 persoane, iar în
anul 1937 la 10.851 persoane, la o populaţie de 17 milioane, respectiv
18.426.159 şi 19.535.398 locuitori9. Acest şomaj, corespunzător unei
9
Sârbovan Marina - Politici de ocupare în România. Editura Orion, Bucureşti,
1997, p. 88

68
creşteri economice industriale incipiente, se încadrează perfect în
modelul şomajului Keynesian cauzat de o criză a cererii agregate, o
criză a anilor „30“.
În perioada celui de-al doilea război mondial, în România s-a
introdus Legea privind regimul muncii pe timp de război, deci criza
economică a căpătat forme acute, care au dictat în plan politic şi
juridic desfiinţarea forţată a şomajului. Inexistenţa şomajului în
perioada Legii muncii în timp de război are cauze extraeconomice.
După război, până la evenimentele din 1989, nedeclararea
şomajului în România are explicaţii speciale, legate de creşterea
economică industrială într-un ritm accelerat, de urbanizarea masivă,
prin aglomerarea populaţiei în oraşe şi, desigur, de construirea unor
mari obiective economice de interes naţional şi lucrări publice,
integrate într-o strategie centralizată de utilizare a resurselor. Aceasta
nu înseamnă că nu ar fi existat în România cel puţin forme ale
şomajului deghizat.
Şomajul efectiv s-a manifestat după anul 1989 într-un ritm
neaşteptat de rapid, cota sa crescând cu 2-3% pe an. Acest şomaj însă
este un şomaj al unei societăţi postindustriale sau, după cum scrie
metaforic John Naisbitt în “Megatendinţe", referindu-se la scăderea
ponderii industriei în ansamblul economiei, al unei societăţi care se
dezindustrializează. Dezindustrializarea este un termen sugestiv în
special pentru diminuarea ocupării industriale: industria nu mai
creşte din punct de vedere cantitativ, ea însă se va înnoi profund,
trecând spre o nouă calitate, în contextul unei restructurări globale, ce
cuprinde în proporţii diferite toate ramurile economiei şi cele trei
sectoare.
Asistăm, totodată, la o terţializare a economiei, desfăşurată pe
fondul privatizării şi descentralizării activităţilor economice, care a
cuprins nu atât sfera serviciilor producţiei industriale, cât îndeosebi
comerţul, transporturile, comunicaţiile şi informatizarea activităţilor,
în general.
În aceste condiţii, cauza principală a şomajului este o criză a
ofertei agregate. Scăderea acesteia este, în principal, rezultatul
creşterii costurilor şi scăderii productivităţii (muncii şi capitalului).
Cererea de muncă în industrie a scăzut într-un ritm mai mic decât
cel al ofertei. În termeni reali, scăderea ocupării în industrie
înseamnă o restrângere a producţiei realizate în această ramură,
dublată de dificultăţi majore de desfacere pe piaţa internă sau externă
a acestor bunuri.
Pe lângă cauzele naţionale, specifice fiecărei ţări, şomajul mai
are şi cauze externe, dintre care cea mai importantă este

69
internaţionalizarea pieţei muncii, puternic marcată de migraţia
internaţională. Cauzele externe nu sunt numai în domeniul
economicului, dar şi de natură demografică, politică şi socială,
influenţa lor putând fi limitată printr-o legislaţie protecţionistă,
corespunzătoare intereselor naţionale.
Pe parcursul celor 19 ani ai tranziţiei, dimensiunile, dinamica,
formele şi caracteristicile şomajului , în ţara noastră, au evoluat , s-au
nuanţat.
În România, ca şi în alte ţări europene, măsurarea şomajului se
realizează utilizând doi indicatori: şomajul înregistrat şi şomajul în
sens BIM (Biroul Internaţional al Muncii). Între estimările obţinute
utilizând cei doi indicatori există diferenţe datorate metodologiei de
calcul. Astfel, nu toţi şomerii înregistraţi la Agenţiile de Ocupare şi
Formare Profesională îndeplinesc condiţiile incluse de BIM şi nici
toţi şomerii în sens BIM nu îndeplinesc condiţiile impuse de lege, de
înscriere la agenţiile de ocupare.
Şomerii BIM sunt persoanele de 15 ani şi peste care îndeplinesc
simultan următoarele condiţii:
- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul
obţinerii unor venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând diferite metode
pentru a-l găsi; înscrierea la Agenţiile de Ocupare şi Formare
Profesională sau la agenţiile particulare de plasare, publicarea de
anunţuri, apel la prieteni etc.
Şomerii înregistraţi reprezintă persoanele în vârstă de 18 ani şi
peste, apte de muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri de
muncă disponibile (Legea nr. 1/1991 republicată în anul 1994 şi
completată de Ordonanţa Guvernului nr. 47/1997) şi care s-au înscris
la agenţiile de ocupare şi formare profesională.
Principalele surse ale şomajului sunt:
a) populaţia ocupată, persoanele care au lucrat, sunt
calificate şi au experienţă în muncă; la sfârşitul anului 1998 aproape
74% din şomeri făceau parte din această categorie;
b) tinerii absolvenţi de învăţământ secundar şi superior, a
căror pondere variază între numărul total de şomeri, cu tendinţe de
sporire în perioadele de terminare a studiilor;
c) o parte a populaţiei inactive (femei casnice) care intră pe
piaţa muncii datorită scăderii veniturilor familiale şi, deci,al reducerii
nivelului de trai;
d) scăderea cererii pe piaţa bunurilor şi serviciilor datorită,
pe de o parte, reducerii puterii de cumpărare a populaţiei, iar, pe de
altă parte, dificultăţilor generate de lipsa pieţelor de desfacere;

70
e) extinderea fenomenelor restrictive de natură economică,
socială, juridică, ce limitează mobilitatea factorului muncă pe plan
intern şi internaţional.
Mişcările care au loc pe planul ocupării factorului muncă,
fluxurile dintre populaţia ocupată, fluxurile dintre populaţia ocupată
spre şomaj, asociate cu mari dificultăţi de integrare a tinerilor care
termină diferite forme de pregătire afectează şi vor afecta în special
anumite sectoare de activitate (industria minieră, metalurgia,
petrochimia, zootehnia etc.), segmente ocupaţional-profesionale
(muncitori, personal cu pregătire medie), profesii (meserii) şi zone
geografice. În numeroase situaţii aceste zone sunt şi în prezent
confruntate cu efectele subocupării şi şomajului. În lipsa unor politici
active consecvente, există riscul depopulării unor zone, ca urmare a
migraţiei de întoarcere - cu statut de şomer - a calamitării sub aspect
economico-social al acestora şi al accentuării tensiunilor pieţei
muncii.
Şomajul atacă în mod diferit diversele categorii ale populaţiei
apte de muncă.
În primul rând, categoria cea mai afectată de şomaj, din punct de
vedere al structurii pe sexe, este populaţia feminină.
Rata superioară a şomajului la populaţia feminină, în primii ani
ai tranziţiei, se explică prin caracteristicile acestei categorii a
factorului muncă, deşi nivelul de instruire şcolară şi profesională al
femeilor este apropiat de cel al bărbaţilor. Ca principale cauze ale
ocupării acestei situaţii menţionăm restructurarea unor ramuri în care
populaţia feminină era predominantă, precum şi comportamentul
discriminatoriu manifestat de unii patroni la angajarea persoanelor de
sex feminin.
Şomajul afectează în mai mare măsură persoanele de sex feminin
din grupa de vârstă de 50 de ani şi peste (datorită procesului mai lent
de recalificare şi reintegrare profesională a populaţiei vârstnice în
general şi a celei feminine în special) şi în oarecare măsură pe cele
din grupa de vârstă 15-25 de ani (datorită dificultăţilor în angajarea
tinerelor absolvente).
Focalizarea şomajului la populaţia feminină are numeroase
incidente asupra vieţii de familie, dar şi asupra societăţii: diminuarea
venitului şi a vigorii familiei, reducerea numărului copiilor şi
deteriorarea educaţiei lor şi a potenţialului viitor de muncă al ţării.
Pentru realizarea unui echilibru al cererii cu oferta de muncă
feminină, obiectivul principal al politicii de ocupare a populaţiei
feminine în condiţiile actuale îl poate constitui, pe de o parte,
promovarea unei politici adecvate de ocupare şi integrare în

71
activităţile economico – sociale a femeilor, realizarea unei protecţii
sociale reale a acestora în condiţii de egalitate a şanselor, iar pe de
altă parte, crearea condiţiilor favorabile realizării funcţiilor complexe
pe care femeia le îndeplineşte în familie şi în societate.
Începând cu anul 1997 se constată o inversare a raportului.
Creşterea gradului de ocupare a populaţiei feminine este rezultatul
dezvoltării sectorului serviciilor.
În acest scop, un rol important îl poate avea existenţa unor
mecanisme care să favorizeze flexibilitatea pieţei muncii feminine,
ţinând seama şi de experienţa unor ţări dezvoltate cu economie de
piaţă, respectiv:
 programe privind relansarea şi diversificarea activităţii din
unele ramuri şi domenii economico – sociale în care populaţia
ocupată este cu deosebire de sex feminin, cum ar fi: industria de
confecţii şi textile, industria de pielărie şi încălţăminte, industria
electronică, optică şi mecanică fină, învăţământ şi îngrijire a copiilor
în creşe şi grădiniţe, asistenţă sanitară şi socială, comerţ şi prestări de
servicii, precum şi programe de modernizare a unităţilor de
dimensiuni mici şi mijlocii, iar în unele cazuri chiar la nivel familial
(ca în cazul turismului rural);
 programe vizând pregătirea şi reconversia profesională a
persoanelor de sex feminin în concordanţă cu modificările structurale
din economie, asociate cu programe destinate reintegrării femeii în
societate;
 iniţierea de programe de muncă flexibile, prin diversificarea
locurilor de muncă cu timp parţial (de exemplu: orare de muncă
decalate pentru femei care au în îngrijire copii, pentru femeile care au
statut de pensionare, etc.);
 extinderea muncii la domiciliu a femeilor, cuprinzând pe
lângă activităţi din domeniul industriei uşoare, alimentare, cooperaţiei
meşteşugăreşti şi activităţi de: tehnoredactare, contabilitate,
informatică, etc.;
 extinderea muncii temporare, cu contracte pe timp
determinat, a activităţilor sezoniere pentru ocuparea persoanelor
active feminine disponibilizate ca urmare a restructurării unor ramuri.
Aceste activităţi ar putea fi avute în vedere mai ales în domeniul
serviciilor (turism, comerţ, sănătate şi asistenţă socială, învăţământ).
În al doilea rând, din punct de vedere al structurii şomajului pe
grupe de vârste situaţia cea mai dificilă se întâlneşte la tineri.
Şomajul tânăr, în măsura în care are dimensiuni reduse este
considerat cel mai important rezultat al politicii oricărei ţări,
indiferent de nivelul dezvoltării economice. Şomerul tânăr este

72
considerat persoana care îndeplineşte condiţiile general-cunoscute de
a fi şomer şi care este în vârstă de 15-24 ani. Orice persoană în vârstă
de peste 25 de ani este considerată şomer adult. Unii specialişti sunt
de părere că şomajul tânăr poate fi măsurat cu ajutorul a patru
indicatori şi anume10:
a) rata şomajului tânăr, ca procent din forţa de muncă
tânără; calculat ca raport între şomajul tânăr şi forţa de muncă tânără,
indicatorul are o mare importanţă pentru a evidenţia densitatea
şomajului în această categorie de populaţie aflată la început de viaţă
activă;
b) raţia ratei şomajului, ca procent faţă de rata şomajului
adult;
c) ponderea şomajului tânăr în şomajul total;
d) ponderea şomajului tânăr în populaţia tânără.
Prin urmare, dimensiunile şomajului tânăr sunt mari; ponderea
mare a şomajului tânăr în şomajul adult rezultă şi din practica
diminuării acestuia din urmă prin pensionarea sau trecerea timpurie
pe un sistem de asistenţă socială. Dimensiunile acestuia reprezintă un
puternic avertisment pentru majoritatea ţărilor.
Cauzele principale ale acestui fenomen se situează în domeniul
investiţiilor, al creării de noi locuri de muncă, al necorelării
corespunzătoare a pregătirii profesionale efectuate în şcoli
profesionale şi universităţi şi cerinţele efective ale locurilor de muncă
create de diferiţi agenţi economici. Cantonarea tineretului, îndeosebi,
la această categorie de populaţie cu nivel de pregătire şcolară şi
profesională mai ridicat, generează mari pierderi de potenţial creativ
de muncă, indispensabil pentru restructurarea şi relansarea dezvoltării
economiei, cu efecte grave asupra comportamentului şi integrării
tineretului în societate.
Dacă tinerii ajung şomeri, aceasta este o carenţă a mecanismului
social, educaţional, imobilizare a sistemului de alocare a mijloacelor
de educare, de informare şi utilizare a informaţiilor privitoare la
cererea şi oferta de muncă. Este necesar ca pe piaţa contemporană a
muncii echilibrarea cererii cu oferta să se facă instituţionalizat, pe
fondul unui cadru legislativ cât mai cuprinzător şi elastic.
Un aspect care constituie un element important în studierea
şomajului îl constituie durata sau perioada de şomaj de la momentul
pierderii locului de muncă, respectiv terminarea studiilor, şi până la
reluarea activităţii, sau până la obţinerea primului loc de muncă,

10
Gh. Răboacă – Procese şi tendinţe în sfera ocupării şi şomajului. CIDE,
Bucureşti, 2000, p. 63 – 70

73
pentru cei care nu au mai lucrat. Acesta este şi un criteriu de
clasificare al şomajului, în şomaj de scurtă durată şi de lungă durată.
Studiile internaţionale atestă şomajul de lungă durată ca fiind un
şomaj continuu, mai mult de 12 luni (după 1990 - mai mult chiar de 2
ani în ţările vest-europene).
Şomajul de scurtă durată este în general considerat ca fiind un
şomaj al tinerilor care întâmpină dificultăţi în adaptarea la condiţiile
de muncă din lipsă de experienţă sau din motive subiective, sau chiar
din lipsa unei calificări satisfăcătoare.
Şomajul este considerat cu atât mai cronic, mai sever, cu cât este
mai lung. Prin şomaj de lungă durată se înţelege orice situaţie în care
perioada de şomaj a depăşit un an, un an şi jumătate.
Şomajul de lungă durată este cel care cuprinde în special
persoane mai în vârstă, care de regulă au pierdut un loc de muncă şi
care se recalifică, adaptându-se dificil la un loc de muncă.
Se consideră că şomajul de lungă durată are două măsuri speciale
şi anume:
a) rata şomajului de peste 1-1,5 ani, ca procent din forţa de
muncă;
b) şomajul de peste 1-1,5 ani, ca procent din şomajul total
(pondere).
Practica de scoatere din şomaj, prin prepensionare, prin
descurajarea căutării de locuri de muncă, de trecere prin asistenţă
socială etc., diminuează proporţiile şi deci dimensiunile absolute şi
relative ale şomajului de lungă durată (atât rata cât şi ponderea
şomajului de lungă durată).
Un alt criteriu al şomajului îl reprezintă diferenţierea şomerilor
după statutul educaţional. Reţine atenţia faptul că ponderea cea mai
mare o au muncitorii (aproximativ 75%), urmaţi de cei cu studii
medii - aproximativ 22% din totalul şomerilor, iar sub 3% sunt cu
studii superioare (în anul 1999).
Pentru România, există o tendinţă de a fi mai vulnerabile la
şomaj categoriile profesionale cu nivel mai scăzut de pregătire; cei cu
studii superioare sunt cei mai puţin afectaţi cu riscul ca aceştia să
lucreze în alte domenii decât cele pentru care au fost specializaţi. Aici
intervine desigur şi uşurinţa celor cu studii superioare de a se
policalifica. Corelaţia strânsă dintre nivelul şomajului şi nivelul de
educare şi formare profesională este o caracteristică generală a
şomajului actual, care se regăseşte în toate ţările. În SUA, o ţară în
care rata şomajului a fost ţinută sub control întregul secol XX,
educaţia este un factor determinant al ocupării: diplomaţii

74
universitari, bărbaţi, femei, albi, negri şi hispanici - au cea mai înaltă
reţea de angajare.
Importantă este şi analiza şomajului în profil teritorial.
Involuţiile inegale din economia judeţelor şi a marilor zone
geoeconomice ale ţării s-au reflectat şi în comportamentul teritorial al
şomajului. Distribuţia lui inegală pe teritoriul naţional face din
neocuparea factorului muncă una din problemele cele mai tensionate
social ale tranziţiei. Tensiunile sunt generate, pe de o parte, de
numărul şi rata înaltă a şomajului, iar pe de altă parte, de efortul
material necesar asigurării protecţiei sociale a şomerilor.
Analiza şomajului în profil teritorial ne dă posibilitatea să
desprindem următoarele concluzii:
- involuţiile economice la nivelul judeţelor se reflectă şi în
nivelul ocupării factorului muncă, printr-un spor anual
crescut al şomajului;
- decalajele economice dintre judeţe, moştenite din trecut,
îşi adaugă, în perioada tranziţiei, un nou element, mărimea
şomajului, cu tendinţă de cronicizare şi acţiune mai
îndelungată în timp;
- mărimea absolută şi relativă a şomajului trebuie luate în
considerare printre factorii de primă importanţă în
stabilirea zonelor defavorizate.

8.4. Protecţia socială a şomerilor

Mutaţiile produse în viaţa economică, socială şi politică a


României au deschis calea unor transformări în domeniul protecţiei
sociale, proces care a acutizat şi amplificat sarcinile sociale ale
statului.
Organizarea şi finanţarea protecţiei sociale în condiţiile tranziţiei
la economia de piaţă, pornind de la experienţa ţărilor occidentale
dezvoltate din punct de vedere economic şi de realităţile concrete din
ţara noastră, urmăreşte să răspundă celor mai stringente probleme
impuse de restructurarea economică şi de necesităţile diverselor
categorii sociale. Sunt de reliefat aici formele tradiţionale de ocrotire
prin sistemul asigurărilor sociale şi celelalte modalităţi de protecţie a
unor categorii sociale ce se confruntă cu diverse probleme, derivate
din procesul de restructurare sau din cauza altor riscuri care afectează
nivelul de trai al indivizilor sau familiilor acestora şi care dau dreptul
la diverse plăţi din partea organismelor de protecţie socială.

75
Necesitatea organizării ocrotirii cetăţenilor, sub diverse forme a
apărut odată cu dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de
producţie, îndeosebi instituirea şi dezvoltarea protecţiei şi asigurărilor
sociale, a fost determinată de crearea şi dezvoltarea industriei.
În general, protecţia socială este reprezentată de ansamblul de
măsuri economice şi non-economice, prin care puterea publică
realizează o utilizare normativă a resurselor sale şi o distribuire a
veniturilor în scopul înfăptuirii dreptăţii sociale. Protecţia socială se
concretizează prin programe sociale care cuprind măsurile şi
instrumentele menite să asigure creşterea standardului de viaţă şi
îmbunătăţirea calităţii vieţii, precum şi protecţia populaţiei de efectele
negative ce pot apărea, în anumite perioade, determinate de diferitele
condiţii economice şi sociale. Programele de protecţie socială a
şomerilor reflectă atât starea generală a economiei, cât şi preocuparea
pentru atenuarea efectelor negative ale şomajului asupra nivelului de
trai al persoanelor direct afectate, precum şi evitarea unor implicaţii
sociale în plan mai larg.
În condiţiile creşterii ratei şomajului şi încetinirii ritmului
creşterii economice, sistemele de asigurări de şomaj nu au mai
rezistat presiunii plăţii unor alocaţii generoase şi pe termen lung
pentru persoanele rămase fără loc de muncă. În consecinţă, în ultimul
deceniu, pe plan european, a avut loc o schimbare de orientare,
trecându-se din sfera preocupărilor exclusive pentru asigurarea unor
condiţii de trai decente pentru şomeri şi punându-se mai mult
accentul pe stimularea interesului acestora pentru muncă, reconversia
profesională, reintegrarea lor cât mai rapidă într-o activitate şi
reducerea dependenţei sociale. Programele sociale pentru şomeri
reflectă tot mai pregnant relaţia de condiţionare dintre activitatea
salarială, generatoare de surse de finanţare, şi nivelul şi durata
prestaţiilor acordate. Acestea tind din ce în ce mai mult către întărirea
rolului de prevenire a riscurilor sociale şi diminuarea celui reparatoriu
sau compensatoriu. Pentru a evita manifestarea convulsiilor sociale în
planul forţei de muncă, în majoritatea ţărilor lumii şi în România s-a
adoptat un sistem legal de protecţie socială care vizează drepturile
băneşti şi perioada de ajutor de care beneficiază un şomer, precum şi
sursele de formare a fondurilor din care se plătesc asemenea ajutoare.
Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj au
următoarele obligaţii:
 să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori
sunt solicitate, la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt
înregistrate, pentru a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;

76
 să comunice în termen de 3 zile agenţiei pentru ocuparea
forţei de muncă la care sunt înregistrate orice modificare a condiţiilor
care au condus la acordarea drepturilor;
 să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de
formare profesională oferite de agenţia pentru ocuparea forţei de
muncă la care sunt înregistrate;
 să caute activ un loc de muncă.
Beneficiarii de indemnizaţie de şomaj sunt asiguraţi în sistemul
asigurărilor sociale de stat şi în sistemul asigurărilor sociale de
sănătate şi beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru
asiguraţii acestor sisteme.
În România, Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor
pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă defineşte şomerul
ca „persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii”:
a) este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum
16 ani şi până la îndeplinirea condiţiilor de pensionare;
b) starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă
pentru prestarea unei munci;
c) nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din
activităţile autorizate potrivit legii venituri mai mici decât
indemnizaţia de şomaj ce i s-ar cuveni potrivit prezentei legi;
d) este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat
următoare dacă s-ar găsi un loc de muncă;
e) este înregistrată la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei
de Muncă sau la alt furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează
în condiţiile prevăzute de lege.
Şomerii beneficiază de indemnizaţii de şomaj dacă îndeplinesc
cumulativ următoarele condiţii: au un stagiu de cotizare de minimum
12 luni în ultimele 24 de luni premergătoare datei înregistrării cererii;
nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate potrivit
legii venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj; nu îndeplinesc
condiţiile de pensionare, conform legii; sunt înregistraţi la agenţiile
pentru ocuparea forţei de muncă în a căror rază teritorială îşi au
domiciliul sau, după caz, reşedinţa, dacă au avut ultimul loc de
muncă ori au realizat venituri în acea localitate; sunt înregistraţi la
agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în a căror rază teritorială îşi
au domiciliul; nu realizează venituri sau realizează din activităţi
autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemnizaţia de
şomaj.
Contribuţia pentru asigurările sociale de stat şi contribuţia pentru
asigurările sociale de sănătate se suportă din bugetul asigurărilor
pentru şomaj şi se virează caselor de asigurări respective de către

77
agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă. Drepturile de asigurări
sociale de stat ale persoanelor beneficiare de indemnizaţie de şomaj
se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Persoanele în căutarea unui loc de muncă pot participa la
programe de formare profesională care să le asigure creşterea şi
diversificarea competenţelor profesionale în scopul asigurării
mobilităţii şi reintegrării pe piaţa muncii. Programele de formare
profesională asigură, conform legii, iniţierea, calificarea,
recalificarea, perfecţionarea şi specializarea persoanelor în căutarea
unui loc de muncă. Formarea profesională a persoanelor în căutarea
unui loc de muncă se face ţinându-se seama de cerinţele de moment
şi de perspectivă ale pieţei muncii şi în concordanţă cu opţiunile şi
aptitudinile individuale ale persoanelor respective. Formele prin care
se realizează formarea profesională a persoanelor în căutarea unui loc
de muncă sunt: cursuri, stagii de practică şi specializare, precum şi
alte forme, în condiţiile legii. Accesul la programele de formare
profesională se face în urma activităţii de informare şi consiliere
profesională sau de mediere. Programele de formare profesională a
persoanelor în căutarea unui loc de muncă se organizează în mod
distinct pe niveluri de pregătire şi specializări, precum şi pe categorii
şi grupuri de persoane.

78
Intrebari si exercitii

• Ce este somajul in sens economic?


• In ce conditii apare si se dezvolta somajul ?
• Explicati formele somajului
• Explicati intensitatea fenomenului economic de somaj
• Care sunt masurile de diminuare a somajului si a efectelor sale
• Prezentati somajul in Romania in perioada economiei de tranzitie
• Care sunt masurile de protectie a somerilor din Romania?

79
IX. INFLAŢIA

9.1. Inflaţia –definiţii şi noţiuni generale


Beneficiem de o descriere metaforică a inflaţiei încă în secolul
al XVI-lea, (în Miroir des Français publicată la Nancy în 1581):
„Dezordinea dezordinilor este aşa de mare astăzi la toate mărfurile,
încât, dacă lucrurile nu sunt îmbunătăţite şi însănătoşite, există
temerea să fie nevoite, în scurt timp, pentru hrana unui om de tot atâta
aur şi argint cât greutatea sa”. Deci inflaţia este o „dezordine a
dezordinilor” din economie pentru că ea atinge moneda care măsoară
valoarea tuturor lucrurilor. O altă definiţie care descrie simptomele
inflaţiei dar nu spune nimic despre cauzele sau consecinţele ei este
dată de economiştii Laidler şi Parkin în 1975: „Inflaţia este
fenomenul de creştere continuă a preţurilor sau de depreciere
continuă a valorii banilor”. Definiţia lui Brofenbrenner şi Holzman
din 1963 este mai plastică: „Inflaţia este o stare de generalizare a
excesului de cerere, în care „prea mulţi bani aleargă după prea puţine
bunuri”.
În literatura economică întâlnim o serie de termeni legaţi de
inflaţie: deflaţie, dezinflaţie, stagflaţie, slumflaţie, inflaţie importată.
Deflaţia este un proces monetar-material caracterizat prin scăderea
durabilă, pe termen lung a nivelului preţurilor. Dezinflaţia este un
proces monetar-real care se manifestă prin încetinirea durabilă şi
autoîntreţinută a ratei de creştere a nivelului general al preţurilor. Ea
există într-o ţară unde rata creşterii preţurilor este mai mică într-un
an, faţă de anul precedent. Dezinflaţie competitivă există atunci când
o ţară reuşeşte să aibă o monedă puternică şi o inflaţie mai redusă
decât a ţărilor partenere. Stagflaţia presupune creşterea în paralel a
inflaţiei şi a şomajului. Inflaţia este rapidă iar PIB stagnează sau
creşte foarte lent. Slumflaţia presupune o inflaţie accelerată pe fondul
scăderii PIB. Declanşarea fenomenului inflaţionist poate fi urmarea
importării acestuia din alte economii, mai ales atunci când moneda
importatorilor e mai slabă decât a exportatorilor de inflaţie.
Manifestările specifice fenomenului inflaţionist sunt: creşterea
preţurilor, deficitul schimburilor cu străinătatea, scăderea calităţii
vieţii, creşterea armatei de şomeri, conflicte salariale, falimentul
unităţilor neeficiente.

80
În mecanismul de producere a inflaţiei distingem patru etape:
declanşare, derulare, extindere şi stagnare. Declanşarea inflaţiei este
provocată de o serie de dezechilibre. Abaterile cererii agregate în
raport cu oferta agregată, existenţa şi lansarea continuă pe piaţă a
unor cantităţi mari de bani, dezechilibrul între rata consumului şi rata
investiţiilor, majorarea cheltuielilor bugetare şi creşterea lentă a
veniturilor (deficitul bugetar), creşterea preţurilor ca urmare a
costurilor în creştere şi a zvonurilor existente, intensificarea relaţiilor
de creditare prin crearea banilor de cont, concurenţa şi diferenţa de
productivitate la producător, calitatea şi strategia actului de
guvernare, condiţiile internaţionale de racordare a economiei
naţionale la economia mondială, sunt numai câteva dintre acestea.
După declanşarea fenomenului inflaţionist economistul M. Flamant a
evidenţiat existenţa a trei momente intermediare. Creşterea tensiunii
inflaţioniste prin accentuarea dezechilibrului cerere-ofertă în
sectoarele importante ale economiei, este urmată de presiunea
inflaţionistă, adică de creşterea autoîntreţinută, de ansamblu a
preţurilor şi de al treilea moment care este şocul inflaţionist, urmare a
primelor două faze sau a unor evenimente deosebite (şocuri
petroliere). Conţinutul celorlalte trei etape este sugerat de însăşi
denumirea lor: derulare, extindere, stagnare.

9.2. Efecte ale inflaţiei


În primul rând, inflaţia duce la redistribuirea veniturilor şi a
averii membrilor societăţii. De pildă, se poate profita de procesul
inflaţionist cu ocazia recurgerii la credite pentru cumpărarea de
locuinţe. Aici este vorba de faptul că, în urma creşterii preţurilor şi a
devalorizării banilor, achitarea ratelor va fi mult mai uşoară. În
schimb, alţii vor cunoaşte pierderi din cauza inflaţiei deoarece dispun
de numerar, hârtii de valoare, care sunt supuse unui proces de
depreciere. Sunt dezavantajaţi din cauza inflaţiei cei care trăiesc
dintr-un venit fix, ca de exemplu, salariaţii, pensionarii etc. Dar
efectele negative ale inflaţiei se pot contracara. De pildă, în ţările cu
economie de piaţă sunt majorate salariile, pensiile, bursele, ajutoarele
sociale etc., pe măsură ce are loc creşterea ratei inflaţiei măsurată cu
ajutorul IPC (Indicele Preţurilor de Consum). Pentru a opri procesul
de redistribuire a veniturilor are loc adaptarea continuă a ratei
dobânzii la rata de creştere a inflaţiei.
Un alt aspect negativ al inflaţiei este legat de distorsiunile
apărute în raporturile relative ale preţurilor. Aici este vorba de

81
creşterea foarte diferită a preţurilor bunurilor, ceea ce are consecinţe
nedorite asupra raportului de schimb între producători şi consumatori,
asupra structurii producţiei, alocării resurselor şi eficienţei
economice.

9.3. Măsurarea inflaţiei


Măsurarea inflaţiei se face cu ajutorul indicatorilor de preţuri.
Cel mai important indice de preţuri este “Indicele Preţurilor de Consum”
(IPC). Acest indicator măsoară costul vieţii, oferind informaţii preţioase
despre nivelul de trai dintr-o ţară. Mărimea costului vieţii depinde de
nivelul cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de timp, de
regulă un an, pentru procurarea de bunuri alimentare, nealimentare şi
servicii necesare consumului populaţiei. Acestea sunt cheltuielile care
intră în structura “coşului de piaţă al consumatorului”. Pentru calculul
IPC în SUA, de exemplu, se urmăresc 265 grupe de bunuri procurate de
consumatorii din 85 de oraşe.
Un alt indicator al preţurilor este “Indicele Preţurilor de
Producţie” (IPP), un indice al comerţului cu ridicata care în SUA, se
calculează urmărind evoluţia preţurilor a 3400 de bunuri.
“Deflatorul PNB” este un indice al preţurilor pentru întregul
PNB şi se calculează ca un raport între PNB nominal şi PNB real.
Pe baza acestor indicatori se calculează rata inflaţiei:

I t  I t 1
r  100 , unde I poate fi IPC, IPP sau deflatorul
I t 1
PNB.

9.4. Tipuri de inflaţie. Cauzele inflaţiei.


Prin prisma câtorva criterii de clasificare vom reliefa
principalele tipuri de inflaţie:
Tipuri de inflaţie
Criterii de clasificare
Modul de funcţionare a Inflaţie deschisă şi
mecanismului pieţei reprimată
Ritmul de creştere a preţurilor Inflaţie moderată,
galopantă şi hiperinflaţie
Aşteptările inflaţioniste Inflaţie anticipată şi

82
neanticipată
Corelaţia dintre ritmul creşterii Inflaţie echilibrată şi
preţurilor şi cel al salariilor dezechilibrată
Cauzele inflaţiei Inflaţie provocată de cerere
şi prin costuri
Orice exces de cerere (insuficienţă a bunurilor sau forţei de
muncă) conduce la o creştere a preţurilor şi salariilor. Dacă inflaţia e
deschisă economia continuă să funcţioneze cu un mecanism în care
preţurile sunt fixe. Inflaţia reprimată apare atunci când controlul
guvernamental împiedică creşterea preţurilor bunurilor de consum şi a
salariilor. Înseamnă că excesul de cerere este doar reprimat nu şi redus.
Când controlul guvernamental încetează trebuie să ne aşteptăm la
creşteri de preţuri şi salarii.
Când rata inflaţiei are o singură cifră vorbim de inflaţie
moderată (la 2-3% inflaţia este „târâtoare”). Când aceasta are două,
trei cifre avem de-a face cu inflaţie galopantă, iar când nivelul
general al preţurilor creşte cu peste 50% lunar avem hiperinflaţie.
Fenomenul hiperinflaţionist a apărut după primul război mondial în
Germania, Polonia, Austria, Rusia şi Ungaria iar după al doilea
război mondial în ţări sud-americane. Cel mai virulent fenomen
hiperinflaţionist a fost hiperinflaţia germană, după războiul din 1914-
1918. În 1919 preţurile au crescut de 6 ori, după 18 luni de stabilitate
au mai crescut de 2 ori, ca mai apoi, în câteva luni, să crească de 40
de ori. Ultimele luni ale falimentului mărcii au devenit o nebunie
colectivă. Salariile se plăteau în fiecare zi iar cu sacii de bani primiţi
fiecare alerga la piaţă înainte de scumpirea de după-amiază ( livra de
unt – 433 gr. costa 3400 de mărci în februarie 1923, 26 de miliarde de
mărci la 29 octombrie şi 280 de miliarde la 5 noiembrie). Deoarece
mecanismele inflaţiei reproduc, în mic, pe cele ale hiperinflaţiei se
cuvine să desprindem caracteristicile acesteia.
1. În perioade de hiperinflaţie deficitul statului atinge sume
colosale (La începutul anului 1923 în Germania impozitele şi
taxele adunate de la populaţie nu acopereau decât o treime din
cheltuielile publice iar la sfârşitul anului acopereau numai 1%
din acestea. Soluţia a fost rotativa de bani care alimenta 99%
din bugetul de stat. Urmarea imediată a fost pierderea
încrederii în instituţiile naţionale cele mai respectabile,
moneda şi statul).

2. Cantitatea de monedă creşte excesiv (imprimeriile


germane lucrau zi şi noapte pentru a tipări bani; cea mai mică

83
grevă într-o imprimerie căpăta forma unei catastrofe
naţionale).

3. Moneda naţională îşi pierde întreaga valoare în raport cu


monedele străine (un dolar se schimba pe 11 miliarde de
mărci germane, rata de schimb modificându-se la fiecare
minut).
Printre ţările care au cunoscut în ultimii ani creşteri ale
preţurilor de peste 100% pe an şi unele chiar dublarea preţurilor la
fiecare lună amintim: Bolivia, Brazilia, Israel, Polonia, Rusia.
Inflaţia neanticipată, numai, este cea care afectează producţia
şi ocuparea forţei de muncă. În cazul inflaţiei aşteptate toate
neajunsurile au fost prevăzute şi ca atare contracarate prin preţuri
indexate.
Când ritmul de creştere a salariilor ţine pasul cu ritmul de
creştere a preţurilor vorbim de inflaţie echilibrată iar atunci când
ritmul de creştere al preţurilor îl devansează cu mult pe cel al
salariilor, fenomenul este resimţit acut şi inflaţia este dezechilibrată.
Literatura economică este unanimă în a căuta adevăratele
cauze ale inflaţiei în modificarea structurii cererii şi ofertei agregate.
Factorii care determină creşterea cererii globale sunt tot atâţia factori
care determină declanşarea inflaţiei. Printre ei se numără: sporirea
înclinaţiei spre consum şi variaţia cheltuielilor individuale cu
investiţiile în sectorul privat, creşterea cheltuielilor guvernamentale,
sporirea ofertei de bani, combinaţia dintre ultimele două, creşterea
exporturilor într-o economie deschisă.
Teoria lui Keynes,
Fig. INFLAŢIA PROVOCATĂ monetariştii, teoreticienii şcolii
aşteptărilor raţionale consideră
DE CERERE
că esenţa inflaţiei provocată de
cerere constă în aceea că,
cantitatea de bani depăşeşte
cantitatea de bunuri oferite, în
condiţiile ocupării depline a
forţei de muncă. În figura de
mai jos economia este în stare
de ehilibru în punctul E. În
urma lărgirii cererii agregate,
curba CA se deplasează spre
dreapta şi devine CA’. Noul
punct de echilibru este E’. Nivelul preţurilor cunoaşte o creştere, deci
s-a produs inflaţia.

84
Inflaţia provocată de costuri se deosebeşte de inflaţia
provocată de cerere prin faptul că preţurile şi salariile cunosc o
creştere chiar înainte de a se ajunge la folosirea deplină a forţei de
muncă. Acest tip de inflaţie nu a fost prezent la începuturile
economiei de piaţă. A apărut în perioada anilor ’30 – ’40, fiind
provocată, după părerea unor specialişti, de creşterea salariilor.
În ultimul timp, datorită şocurilor din domeniul petrolului şi al
materiilor prime din anii ’73 –
Fig. INFLAŢIA PROVOCATĂ ’79, inflaţia provocată de
DE COSTURI costuri revine în actualitate.
Principalele şocuri petroliere
(creşterea spectaculoasă a
preţului petrolului) s-au
succedat cronologic astfel :
1951 (Iran), 1973 (războiul
dintre Israel şi ţările arabe),
1980 (războiul dintre Iran şi
Irak), 1991 (războiul din Golf
pentru eliberarea Kuweitului),
2003 (războiul din Irak). Figura
de mai jos prezintă grafic tipul
de inflaţie provocată de costuri.
Tipurile de inflaţie prin costuri sunt de mai multe feluri:
inflaţie exogenă prin costuri, inflaţie prin preţuri relative sau
pretenţii legate de venituri şi inflaţie de inerţie.
1. Preţurile de import ridicate pentru bunurile intermediare (vezi
şocul petrolului), adaosurile mari practicate de firme şi
aducătoare de profituri substanţiale, salariile nejustificat de
mari, rezultat al negocierilor între patronat şi sindicate sunt
tot atâtea cauze ale inflaţiei prin costuri.

2. Agenţii economici, de regulă, compară produsul lor (sau


preţul factorilor de producţie) cu produsele (sau preţul
factorilor) altor agenţi economici. Un caz particular îl
constituie modelul comportamental în care un agent încearcă
să menţină o relaţie fixă între preţul (sau salariul său) şi cel al
unui grup de referinţă, menţinând în mod artificial un anume
nivel al preţului pe care nu-l justifică cheltuielile de producţie.
Preţurile mari vor conduce la inflaţie.

85
3. Gospodăriile casnice şi firmele încearcă să-şi protejeze venitul
real dorit ajustându-şi nivelul salariilor şi preţurile lor la
inflaţia viitoare aşteptată. În măsura în care creşterea nivelului
preţurilor este rezultatul unei încercări de protejare a venitului
real al agenţilor sau grupurilor de agenţi, această inflaţie poate
fi denumită „inflaţie de inerţie”.
Inflaţia provocată de costuri duce la creşterea preţurilor de la
Ip la Ip’. Curba OA se deplasează în sus şi devine OA’ în condiţiile
folosirii incomplete a forţei de muncă. Deci, s-a produs şocul ofertei.
Deoarece nu se declanşează tot timpul un şoc al cererii sau al ofertei
inflaţia se desfăşoară, de regulă,
Fig. INFLAŢIA INERŢIALĂ
în acelaşi ritm având de a face
cu o inflaţie inerţială.

În aceste condiţii curbele


OA şi CA, se deplasează în sus,
punctul de echilibru mutându-se
în E’, apoi în E”. Preţurile vor
cunoaşte o creştere cu acelaşi
procent în fiecare an (de
exemplu 6%).
Când în cadrul
economiei se observă existenţa inflaţiei inerţiale curbele OA şi CA se
deplasează împreună.
În condiţiile inflaţiei inerţiale există posibilitatea apariţiei
stagflaţiei, care înseamnă prezenţa unei inflaţii accentuate în perioade
cu şomaj mare. Un asemenea caz este evidenţiat cu ajutorul figurii
alăturate (noul punct de echilibru E’’’).
În concluzie, cei doi factori care, la nivelul fiecărei firme,
apasă asupra preţurilor sunt costurile şi cererea. Pentru ansamblul
economiei efectul creşterii preţurilor asupra salariilor şi al salariilor
crescute asupra măririi costurilor declanşează spirala inflaţionistă.
Condiţiile economice generale care activează bucla inflaţiei sunt:
- o creştere a contribuţiilor sociale sau fiscale ale firmelor
măreşte costurile, provoacă o creştere a preţurilor şi
activează spirala inflaţionistă.
- o explozie a preţurilor la materiile prime importate creşte
costurile, declanşează creşterea preţurilor şi porneşte
spirala inflaţionistă.

86
- crearea excesivă de monedă (datorită deficitului bugetar
sau unui exces de credit) acţionează asupra cererii şi dă
posibilitatea creşterii preţurilor.
Statul, băncile, particularii sunt principalii vinovaţi de inflaţie
în opinia lui Michel Didier. Statul anticipează în calculele sale
creşterea preţurilor şi îşi încasează veniturile fiscale şi cotizaţiile
indexate în funcţie de preţurile crescute. Mărind fiscalitatea, ridicând
rata cotizaţiilor sociale el nu face altceva decât să relanseze în mod
deliberat creşterea preţurilor. Rata dobânzii practicată de bănci pentru
împrumuturile acordate urmează îndeaproape creşterea preţurilor. Ca
atare, ele nu suferă de pe urma inflaţiei, din contră, profită de orice
creştere a ratei dobânzii. Inflaţia e benefică pentru acei agenţi
economici particulari care se pot îndatora dar îi dezavantajează pe cei
ce nu se pot împrumuta (cei săraci nu oferă garanţii) şi pe cei bogaţi
cărora le devalorizează economiile. Luaţi individual ei nu sunt
vinovaţi de inflaţie însă, în mod colectiv, ei contribuie la aceasta
cerând creşteri de salarii care relansează cursa preţurilor. La
ansamblul bilanţului unei întreprinderi valoarea activului (clădiri,
maşini, stocuri) urmează creşterea preţurilor. În schimb, valoarea
reală a datoriilor de rambursat se reduce în fiecare an, o dată cu
creşterea preţurilor. Ca atare, inflaţia conduce la un transfer financiar
dinspre cei care împrumută spre marile întreprinderi. Pentru ca o
firmă să-şi poată bloca preţurile ar trebui ca simultan salariile să
înceteze să crească, ratele dobânzilor să scadă, impozitele şi
contribuţiile sociale să fie stabilizate.

9.5. Căi de combatere a inflaţiei


Antidotul împotriva inflaţiei se compune în opinia multor
economişti din următoarele patru ingrediente: blocarea preţurilor,
blocarea monedei, blocarea cheltuielilor publice, blocarea veniturilor
şi costurilor.
Câteva din căile de luptă împotriva inflaţiei sunt formulate mai
jos:
1. Evitarea creării suplimentare de monedă şi deci limitarea
creditului care va duce la creşterea ratei dobânzii. Aceasta
poate fi o cale simplistă deoarece o întreprindere căreia îi este
refuzat creditul renunţă la o investiţie. Urmarea va fi creşterea
şomajului înaintea reducerii inflaţiei. Din practica ţărilor
dezvoltate se poate trage concluzia că politicile de austeritate

87
monetară sunt eficace numai dacă sunt aplicate pe o durată
suficient de mare şi dacă se acceptă un şomaj ridicat.
2. Limitarea cheltuielilor bugetare de către guvern echivalează
cu o comandă socială mai redusă pentru firme ceea ce va
conduce la un şomaj mai mare. Dar nu e sigur că şomajul mai
mare va reduce inflaţia deoarece şomerii fac presiuni asupra
costurilor prin pretenţiile de majorare a ajutoarelor de şomaj.
3. Blocarea salariilor este o cale de stopare a inflaţiei dar poate
degenera în conflict social generalizat.
4. Efecte durabile în lupta împotriva inflaţiei se vor obţine
numai prin creşterea productivităţii muncii şi prin întărirea
concurenţei. Creşterea productivităţii poate fi susţinută numai
prin investiţii în tehnică nouă, cercetare, în general în progres
tehnic.

9.6. Legătura şomaj – inflaţie


În perioada anilor ’60 W. Phillips a început studiul
cuantificării factorilor care duc la inflaţie. El a evidenţiat empiric
legătura ce se stabileşte între şomaj, preţuri şi salarii, construind
curba care îi poartă numele (figura de mai jos).
Scala verticală din
Fig. CURBA PHILLIPS INIŢIALĂ dreapta indică creşterea
salariilor fiind mai ridicată
cu două procente faţă de
scala din stânga. Cele două
procente reprezintă creşterea
productivităţii muncii.
Creşterea salariilor ca
urmare a creşterii
productivităţii muncii nu
generează inflaţie, deci nu
se ia în calcul. Deplasarea
spre stânga pe curba Phillips
duce la creşterea preţurilor
şi a salariilor, pe de o parte,
şi la reducerea şomajului pe
de altă parte. Deci, există o
constrângere în a alege între inflaţie şi şomaj, între ele existând o
relaţie invers proporţională.

88
În 1982 a fost contestată curba Phillips elaborată în 1960.
Noua curbă demonstra că între rata şomajului şi rata inflaţiei nu
există pe termen lung nici o legătură. Se impunea, de asemenea, să se
facă distincţie între rata inerţială şi rata efectivă a inflaţiei. Inflaţia
inerţială se întâlneşte la aceea rată care poate fi luată în calcul la un
moment dat sau care poate fi prevăzută. Şocurile frecvente din
economie determină însă ca rata efectivă a inflaţiei să nu coincidă cu
rata inerţială, aşteptată a
Fig. INFLAŢIA ŞI ŞOMAJUL ÎN inflaţiei.
CICLUL CONJUNCTURAL

Graficul ne permite
analiza etapelor ciclului de
afaceri.
1. În prima perioadă
economia se găseşte la
începutul curbei Phillips pe
termen scurt în punctul A.
Şomajul se află la nivelul său
natural.
2. În cea de-a doua perioadă
datorită creşterii producţiei,
proprie perioadei de avânt,
scade rata şomajului. Economia se mişcă spre stânga pe curba
Phillips pe termen scurt. Inflaţia creşte prin trecerea din punctul A în
punctul B.

3. Când constată că a avut loc creşterea inflaţiei oamenii iau în


calculele lor pentru viitorul apropiat această nouă rată ridicată. Deci,
rata inflaţiei inerţiale creşte. Curba Phillips pe termen scurt se
deplasează în sus (CPS devine CPS’). Cu toate că în punctul C rata
şomajului este aceeaşi cu cea din punctul B, inflaţia este mai ridicată,
în ea regăsindu-se rata inerţială mai mare.

4. Creşterea economică nu este însă de lungă durată. La un moment


dat apar factori care acţionează împotriva creşterii rapide (încetinirea
creşterii masei monetare dictată de oficialităţile financiare). În
consecinţă, se manifestă tendinţa de scădere, de restrângere a
producţiei.

89
5. O dată cu restrângerea activităţii economice rata şomajului revine
la rata sa naturală (în punctul D al curbei CPS’). Se poate constata că
rata şomajului la punctul D este identică cu cea de la punctul A, iar
rata inflaţiei este mai ridicată. Explicaţia constă în creşterea ratei
inerţiale prin trecerea ei din punctul A în D.

Ciclul descris mai sus poate acţiona şi invers, când economia


intră într-un “ciclu restrictiv”. În acest caz creşte şomajul, scade rata
efectivă a inflaţiei, precum şi cea inerţială, în final revenindu-se la
rata naturală a şomajului.
Atunci când rata şomajului deviază de la rata sa naturală, în
general, se schimbă şi rata inflaţiei. Dacă, de exemplu, rata efectivă a
şomajului se găseşte sub nivelul ratei sale naturale, atunci inflaţia va
creşte an de an. Acest proces inflaţionist se opreşte când şomajul
revine la rata sa naturală.
Când rata şomajului este mai mare decât rata sa naturală,
inflaţia va cunoaşte procesul de reducere. Ea se va stabiliza când
şomajul efectiv se va găsi la nivelul ratei sale naturale. În astfel de
condiţii inflaţia nu va creşte, dar nici nu va scădea. De aceea, pe
termen lung singurul nivel al şomajului care se împacă cu o inflaţie
stabilă este rata naturală a şomajului. Aşadar, curba Phillips pe
termen lung se prezintă ca o linie dreaptă verticală, care se suprapune
peste linia ratei naturale a şomajului.
Din analiza de mai sus rezultă două concluzii cheie pentru
politica economică. Este vorba, în primul rând, de faptul că există un
nivel al şomajului pe care economia îl va suporta pe termen lung (rata
naturală a şomajului). O ţară nu poate rămâne mult timp sub rata
naturală a şomajului fără ca aceasta să nu ducă la declanşarea spiralei
crescătoare a inflaţiei. În al doilea rând, se poate stăpâni şi curba
Phillips pe termen scurt. Acţionând astfel ca rata şomajului să scadă
sub nivelul ratei sale naturale, temporar va exista un şomaj scăzut, dar
va trebui suportată o inflaţie crescătoare. Este valabil şi reversul
problemei: cu un şomaj ridicat se poate reduce inflaţia.

90
Intrebari si exercitii

• Definiţi şi explicaţi inflaţia


• Definiţi fiecare termen: deflaţia, dezinflaţia, stagflaţia, slumflaţia.
• Explicati efectele inflaţiei
• Explicati rata inflaţiei
• Menţionaţi tipurile de inflaţie
• Prezentati cauzele inflaţiei
• Care sunt caile de reducere a inflaţiei?
• Stabilicaile de reducere a inflaţiei?
• Stabiliţi şi explicaţi legatura dintre şomaj şi inflaţie

91
X. PLANIFICAREA PERSONALULUI IN
ACTIVITTATEA ECONOMICA

Planificarea personalului poate fi definită ca "o strategie de a


achiziţiona, utiliza, păstra şi forma personalul prin elaborarea unor
politici sănătoase în domeniu, convenite cu angajaţii şi cu sindicatele
lor". Deşi orice definiţie are limitele sale, cea de faţă conţine
majoritatea punctelor cheie ale planificării forţei de muncă.
Managerii de personal şi cei de producţie implicaţi în
planificarea resurselor umane nu trebuie să fie preocupaţi numai de
activitatea curentă căreia îi este destinat personalul. Ideea de
"planificare a personalului" înseamnă, evident, recrutarea oamenilor
pentru operaţiunile curente ale organizaţiei, dar şi pentru cele viitoare
(planificarea). Organizaţia are nevoie de politici privind tipul de
personal şi de cultură la care doreşte să ajungă: proporţia angajaţilor
calificaţi, semicalificaţi sau necalificaţi; mai mulţi sau mai puţini
absolvenţi ai unor studii de specialitate; un număr mai mare sau mai
mic de manageri; mai multe echipamente menite să reducă manopera;
dorinţa de a oferi clienţilor servicii mai bune; mărirea gradului de
implicare a firmelor colaboratoare. Politicile trebuie concepute astfel
încât să asigure atingerea obiectivelor pe care şi le-a stabilit
compania. În plus, operaţiunile şi politicile organizaţiei nu sunt
elemente separate, ci laturi complementare.
Managementul are la dispoziţie trei resurse de bază: fizice,
economice şi umane (materiale, bani şi oameni). În prezent, se
acceptă ideea că, o dată cu administrarea banilor şi a materialelor,
este important să se pună accentul şi pe managementul forţei de
muncă. Această abordare, pe care noi o numim "planificarea
personalului", are loc la nivel de organizaţie (unde se analizează şi se
decid politicile) şi apoi la nivel tactic, unde trebuie corelat necesarul
de personal (cererea) cu disponibilitatea acestuia (oferta).

10.1. Procesul de planificare a personalului


În primul rând, trebuie culese informaţiile care pot asigura
baza prognozelor, ca şi a monitorizării de rutină. Deşi o definiţie
perfectă a activităţii de planificare a personalului este foarte greu de

92
formulat, putem accentua aspectul esenţial implicat, anume corelarea
cerinţelor de personal cu resursele respective.
Implicaţiile obiectivelor asupra personalului trebuie analizate
cu atenţie. Informaţiile privind productivitatea şi practicile de muncă
iau forma unei analize a schemelor de organizare a muncii, a studiilor
de metodă şi a practicilor de muncă.
Esenţial pentru identificarea poziţiei curente a organizaţiei
este auditul de personal11. Unul dintre aspectele sale are un caracter
pasiv: identificarea angajaţilor (câţi sunt, ce calificare au, ce funcţii,
ce distribuţie pe vârste şi aşa mai departe). Scopul este de a calcula
"rezervele" şi "fluxurile" de angajaţi de diferite tipuri (cei care vin şi
cei care pleacă) din sistemul de personal menţionat mai sus, şi de a
evidenţia caracteristicile dominante ale acestora.

10.2. Necesarul de informaţii


La analiza necesarului de informaţii se ţine seama de câteva
aspecte:
- Lipsa de informaţii afectează planificarea în mod
negativ.
- Informaţia serveşte la adoptarea deciziilor (cu alte
cuvinte, este necesar să se ştie ce decizii trebuie luate
şi, prin urmare, ce informaţii sunt necesare).
- Sunt necesare niveluri diferite de detaliere a
informaţiei.
- Datele disponibile trebuie utilizate pe deplin (de
exemplu cele de pe un stat de plată existent).
Am menţionat deja că, în lipsa informaţiilor, planificarea nu
poate avea loc. Totuşi, dacă scopul planificării este de a facilita
adoptarea deciziilor, managerul trebuie să ştie la ce anume se pot
referi respectivele decizii, înainte de a putea identifica şi aduna toată
informaţia relevantă.

Informaţia necesară Motiv posibil


Vîrsta ca o estimare a experienţei şi a
probabilităţii de pensionare
Vechimea în muncă pentru a estima nivelul de experienţă şi
probabilitatea de plecare
Ocupaţia prezentă pentru a cunoaşte gama actuală de
aptitudini

11
Pettman, Barrie 0., Manpower Planning Workbook, ed. 2, Gower, Aldershot,
1984

93
Ocupaţia precedentă pentru a evalua gama de aptitudini ce nu
sunt utilizate direct
Educaţia / Instruirea pentru estimarea cunoştinţelor disponibile
Numărul de angajaţi în ( pe o perioadă de timp ) pentru a ajuta la
departament estimarea necesităţilor viitoare
Salariul pentru a servi la identificarea costurilor
Ore suplimentare , pentru evaluarea gradului de flexibilitate
colaboratori , sezonieri , de care dispune organizaţia
angajaţi cu program redus
Sistemele de recrutare / pentru a evalua problemele de promovare
promovare şi angajare , blocajele / speranţele de
promovare
Situaţia absenţelor pentru a se asigura că nivelul absenţelor
este luat în seamă la calcularea
necesarului
pentru a se atrage atenţia asupra oricăror
probleme ţi asupra creşterilor / reducerilor
posibile
Fig. Necesarul de informaţii

Intrebari si exercitii

• Definiţi planificarea personalului în activităţile economice


• Ce este auditul de personal?
• Care este necesarul de informaţii în planificarea personalului din
activităţile economice?

94
XI. RECRUTAREA ŞI SELECŢIA PERSONALULUI IN
ACTIVITATILE ECONOMICE – INCLUSIV ACTIVITATILE
TURISTICE

Indiferent ce s-a scris şi s-a spus despre recrutare şi selecţie,


cu toţii avem tendinţa să ne credem experţi în domeniu. Dar deşi
decizia finală pare a fi doar de "a angaja sau a nu angaja", recrutarea
şi selecţia sunt procese destul de complicate. În afară de cadrul juridic
şi cvasi-juridic, recrutarea şi selecţia oferă şi posibilitatea de a se
urmări reacţiile candidaţilor, dintre care unii sunt dispuşi să-şi
împărtăşească opiniile cu privire la procesul de angajare şi la
rezultatele lui. Astfel, curtoazia şi buna înţelegere înlesnesc procesul
de selecţie şi recrutare, mai ales în situaţiile de confruntare directă,
faţă în faţă, şi, totodată, în toate celelalte puncte de contact pe
parcursul procesului decizional. Prin urmare, trebuie să se acorde o
atenţie deosebită proceselor sociale implicate, cu atât mai mult cu cât
procesul decizional nu este unilateral.
Procesul nu se încheie o dată ce s-a formulat oferta de
angajare, ci doar atunci când candidatul spune "vă mulţumesc, accept
oferta dumneavoastră". Intreaga procedură este orientată către acest
deznodământ. În cadrul procesului se pot identifica patru faze
importante, care vor fi descrise în secţiunile următoare.

11.1. Faza de pre-recrutare a personalului din activităţile


economice

Atât costurile reale, cât şi cele ascunse ale recrutării şi


selecţiei sunt semnificative. Cheltuielile pentru angajarea unui
membru al personalului pot însuma între 6 şi 40 de procente din
salariul de bază anual. Costurile de publicitate, taxele de consultanţă
ale agenţiilor de recrutare şi selecţie, redevenţele, taxele pentru
testare - toate acestea se acumulează rapid, fără a mai lua în calcul
costurile administrative şi timpul propriu al celor care efectuează
recrutarea. Dacă nu se face nici o angajare şi procesul trebuie reluat,
aceste costuri cresc şi mai mult; în plus, există şi costuri
necuantificabile - dar semnificative - ale întârzierilor legate de
repetarea procedurii de recrutare. Astfel, este important să se
stabilească un sistem de recrutare eficient, fie şi numai pentru faptul
că sunt în joc asemenea sume considerabile.

95
Sistemul trebuie să asigure informaţiile statistice necesare
pentru planificarea de personal, date despre post şi suportul
administrativ pentru a prelucra răspunsurile primite din partea
candidaţilor.
Este vitală înţelegerea realistă a diferitelor scale de timp,
necesare pentru ocuparea posturilor vacante.
Aceasta nu înseamnă că vă îndemnăm să apelaţi la servicii
sofisticate de asistenţă, ci doar o enunţare pragmatică a
fundamentului pe care se sprijină procedurile de recrutare reuşite.

11.2. Faza de recrutare a personalului din activităţile


economice; Solicitarea angajării de personal

Multor organizaţii le este indiferent felul în care se fac


solicitările pentru înlocuirea sau suplimentarea personalului. Totuşi,
condiţiile economice au început să schimbe această atitudine. Acum
se acordă o atenţie strictă costurilor cu forţa de muncă, iar recrutarea
de personal, la toate nivelurile, a dobândit aproape aceeaşi importanţă
ca şi investiţiile de capital. Informaţiile pentru activitatea de recrutare
trebuie să cuprindă:
1. Numele şi locul departamentului respectiv.
2. Denumirea postului.
3. Principala funcţie a postului.
4. Salariul sau categoria.
5. Motivul solicitării, de exemplu:
- înlocuirea unui angajat;
- numirea unui angajat;
- suplimentarea postului.
6. Solicitat începând cu (data)
7. Semnătura
Completarea unei asemenea solicitări consumă doar puţin
timp din partea managerului, dar valoarea sa pentru cel care face
recrutarea este inestimabilă. Ea nu lasă loc de îndoieli. Nimeni nu
trebuie să se bazeze pe memorie pentru ceea ce s-a spus referitor la
post în timpul unei discuţii neoficiale, căci s-ar irosi un timp valoros
al managerului cu verificări ulterioare prin telefon sau cu vizite
lămuritoare12.

12
Institute of Personnel Management, Code on Occupational Testing, IPM,
London, 1989

96
Timpul celui care face recrutarea poate fi folosit mai bine în
următorul pas al procesului.

11.3. Informaţiile despre post


În legătură cu termenii utilizaţi în acest domeniu se fac
numeroase confuzii. În Marea Britanie, Glosarul de Termeni pentru
Management al Ministerului Muncii defineşte fişa postului ca fiind o
formulare generală a scopului, obligaţiilor şi responsabilităţilor legate
de un anumit post, în timp ce în specificaţiile postului se enunţă în
detaliu activităţile fizice şi intelectuale legate de acel post.

Fişa postului
Posturile trebuie privite ca parte a unei organizaţii dinamice.
Astfel, fişa postului este, în cel mai bun caz, doar o interpretare la un
anumit moment dat. Prin urmare, managerii foarte grăbiţi sau presaţi
de activităţi ar putea pune sub semnul întrebării necesitatea de a
întocmi o fişă a postului. Există însă motive temeinice pentru care ei
trebuie să o facă:
1. Fişa postului acţionează ca un mod elementar de
comunicare între manager şi persoana care se ocupă de
recrutare în privinţa postului ce trebuie ocupat.
2. Este un instrument valoros pentru discutarea şi finalizarea
metodei de selecţie.
3. Poate furniza informaţii vitale pentru candidaţii care doresc
să afle mai multe detalii despre post. Aceasta are cu
certitudine un efect favorabil în câştigarea încrederii
candidaţilor.
4. Asigură o bază concretă şi acceptată pentru culegerea de
informaţii în vederea publicării anunţurilor.
5 În fine, asigură un punct de referinţă pentru evaluarea
judecăţilor şi a deciziilor.
Timpul consumat cu asemenea muncă de pregătire poate
aduce avantaje prin prevenirea excesului de interviuri şi asigurarea
efectului maxim al cheltuielilor de publicitate şi al altor costuri.
Aşadar, ce informaţii trebuie incluse? Iată mai jos câteva puncte
esenţiale, indiferent de nivelul ierarhic al posturilor libere:
1. Denumirea postului - trebuie să fie explicită, ori de câte ori
este posibil, iar atunci când se folosesc termeni tehnici
neobişnuiţi sau specifici doar pentru acea organizaţie, trebuie
oferite explicaţiile adecvate.
2. Denumirea departamentului - trebuie, de asemenea, să
apară în termeni inteligibili.

97
3. Subordonarea - denumirea poziţiei celui faţă de care este
subordonat postul oferit.
4. Principala funcţiune a postului - o formulare sumară, dar
clară, a scopurilor urmărite de post.
5. Responsabilităţile faţă de oameni şi/sau echipamente - aici
nu trebuie să se enumere toate şuruburile sau piuliţele, ci doar
să se includă categoriile şi numărul de oameni care vor fi
coordonaţi, împreună cu principalele utilaje. Pentru poziţiile
manageriale, de control sau tehnice, sunt necesare informaţii
suplimentare, după cum urmează;
6. Limitele de autoritate - în special în ceea ce priveşte
cheltuielile de fonduri.
7. Limitele de contact - au o importanţă deosebită în
organizaţiile cu numeroase diviziuni şi cu relaţii de muncă în
exterior.
În cursul acestui proces de culegere a informaţiilor, este util să
se verifice dacă acestea sunt complete, corecte şi exacte şi dacă sunt
prezentate cu claritate. În anumite cazuri poate fi util să se apeleze la
consultări suplimentare.

Cerinţele postului
Chiar dacă par să existe deosebiri considerabile între cerinţele
manifestate de diferitele niveluri ierarhice, se pot identifica cinci
categorii de bază, după cum se observă în paragrafele următoare.
Gradul de importanţă a acestor categorii trebuie apreciat pentru
fiecare selecţie după o anumită scală de relevanţă (vital - dezirabil -
util).
1. Calificarea formală - această categorie este
"blestemul" tuturor celor care se ocupă de recrutare. Punctul
de plecare trebuie să fie totdeauna întrebarea: "este relevantă
calificarea respectivă?" De pildă, este vital să angajăm un
doctor în ştiinţe? Aici este nevoie de simţul realităţii, căci este
foarte lesne ca persoana care realizează recrutarea să se lase
sedusă de calificările universitare ori profesionale sau de
medaliile şi decoraţiile candidaţilor. În locul calificărilor
formale, uneori este mai bine să se enumere domeniile de
cunoştinţe necesare (de exemplu, cunoştinţe privind
procedurile de export, pentru cazul unui funcţionar ce urmează
să se ocupe de livrări).
2. Competenţe, aptitudini şi cunoştinţe specifice - această
categorie nu cuprinde doar un amestec de expresii manageriale
tipice, care distrag atenţia de la scopurile principale. Intenţia

98
este de a se defini cu precizie (şi de a se cuantifica, dacă este
posibil) factorii consideraţi necesari pentru succesul în munca
din postul respectiv. De exemplu, talentul de a negocia cu
liderii sindicali, capacitatea de a încheia contracte comerciale
sau abilitatea de a vinde o idee ori un produs. Aptitudinile pot
fi verbale, numerice sau mecanice şi trebuie să aibă legătură
cu realitatea. Simplitatea este aici nota dominantă.
3. Experienţa - este extrem de important să se formeze o
imagine precisă asupra experienţei pe care este necesar să o
aibă candidatul, astfel încât anunţul să fie mai bine formulat,
preselecţia mai uşoară iar interviurile mai relevante. Trebuie
luaţi în considerare anii de formare profesională şi, în funcţie
de natura postului, funcţiile şi responsabilităţile anterioare. De
asemenea, trebuie stabilită o relaţie între aceste detalii şi
provenienţa candidaţilor (de exemplu, pentru un post de
manager la o turnătorie, este utilă experienţa privind
materialele specifice sau metodele de turnare). Tipul de
companie în care a fost dobândită experienţa respectivă este
foarte sugestiv. Celălalt aspect important al experienţei, la
orice nivel, este relevanţa pentru principalele sarcini prevăzute
de post.
4. Calităţile personale - în ultima vreme se acordă o mai
mare atenţie acestei categorii. Impactul unui nou angajat
asupra colectivului existent (şi reciproc) poate fi vital, mai ales
acolo unde sistemele de stimulare se bazează pe performanţele
de grup. De aceea, trebuie analizată capacitatea candidatului
de a fi acceptat de grup, deşi, uneori, este nevoie de calităţi
aparent negative, cum ar fi, de exemplu, severitatea, dacă
ocupantul postului ar fi în situaţia de a stimula o echipă
delăsătoare).
5. Atributele fizice - în Marea Britanie, legislaţia pune un
accent deosebit pe angajarea persoanelor cu deficienţe. Acest
fapt este valabil mai ales în privinţa handicapurilor fizice. Se
constată însă că aspectele legate de sănătatea mentală a
angajaţilor sunt tratate doar la nivel declarativ. Capacitatea
individului de a face faţă stresului este foarte importantă, mai
ales la nivel decizional sau în situaţiile în care se lucrează în
program prelungit ori într-un mediu dificil, aspecte care pot
avea efecte negative asupra relaţiilor familiale sau sociale ale
angajatului. Atributele fizice necesare trebuie specificate
corespunzător. (Cineva care nu are cunoştinţe medicale sau de
psihologie poate comite în această privinţă foarte mult rău.

99
Compania trebuie să apeleze la asistenţa unor profesionişti ori
de câte ori este posibil.)

11.4. Anunţurile publicitare


Principalul scop al anunţurilor publicitare privind postul
disponibil este de a se atrage un numâr suficient de candidaţi de
calibrul adecvat, asigurându-se astfel un lot rezonabil din care să se
aleagă persoana cea mai potrivită. Dar cum trebuie să se desfăşoare
acest proces de atragere?
1. Se defineşte segmentul de auditoriu vizat (adică tipul de
persoane la care trebuie să ajungă mesajul).
2. Se decid mijloacele şi se stabilesc costurile realizârii
contactului.
3. Se redactează mesajul.
4. Se monitorizează rezultatele.

Auditoriul
Natura postului vacant determină în mare măsură dimensiunea
şi distribuţia geografică a segmentului vizat. La nivel operaţional,
există de obicei un grup local care poate fi contactat. Dacă
aptitudinile necesare nu sunt de găsit pe plan local, trebuie făcută o
investigaţie iniţială, pentru a se stabili unde poate fi găsit auditoriul
necesar şi potenţial disponibil. Această cerinţă se aplică deopotrivă
pentru angajaţii în domeniul administrativ şi tehnic, deşi de regulă,
cei din domeniile tehnice au o disponibilitate mai redusă, fiind
specializaţi pe anumite procese, chiar în interiorul aceleiaşi
organizaţii.
Totuşi, specialiştii în tehnică de calcul nu sunt în această
situaţie, întrucât aptitudinile şi cunoştinţele lor au aplicabilitate
aproape universală, iar mobilitatea lor le îngăduie să traverseze chiar
şi frontierele naţionale. Pentru nivelul managerial, auditoriul vizat
poate avea dimensiuni naţionale şi internaţionale.
Pentru această categorie, auditoriul se defineşte în termeni
funcţionali largi (de exemplu contabili, ingineri, achizitori). În
selectarea candidaţilor, o mare atenţie trebuie acordată şi definirii
nivelurilor de salarizare.

Rezultatele
Menţinerea unei evidenţe privind răspunsurile la anunţuri
permite utilizatorului să evalueze în termeni financiari capacitatea

100
anumitor mijloace de informare de a ajunge la auditoriul dorit.
Principalul indicator statistic este "costul per răspuns", care poate fi
raportat la numârul celor intervievaţi, al celor preselectaţi sau
angajaţi, proveniţi din acea sursă. Se poate apela la un funcţionar sau
o secretară care să noteze pe un formular simplu informaţii cum sunt
funcţia solicitată, mijlocul de informare utilizat, dimensiunea
anunţului, costul, numărul de răspunsuri, costul per răspuns, numărul
celor care s-au prezentat la interviu, numărul celor preselectaţi şi
numărul celor angajaţi. Asemenea informaţii sunt extrem de
valoroase pentru calcularea bugetelor de publicitate, ca şi pentru
soluţionarea disputelor şi eliminarea eventualelor idei preconcepute.
Tot în acest stadiu se poate apela la agenţiile de publicitate
care pot oferi - în mod confidenţial - diferite statistici comparative,
realizate pe baza situaţiilor altor clienţi.

11.5.Prelucrarea solicitărilor candidaţilor


Cel mai grav "păcat" într-un proces de recrutare este
neglijarea confirmării primirii unei solicitări. Majoritatea candidaţilor
sunt dispuşi să admită că o scrisoare se mai poate pierde, dar nimeni
nu tolerează ideea că a fost ignorat. Acest lucru ţine de o politeţe
elementară. Menţinerea evidenţei solicitărilor pe o perioadă de
selecţie prelungită impune existenţa unui sistem de lucru bun, de
preferinţă corelat cu procesul de sortare. În fig. „Prezentarea
cererilor” este prezentată o asemenea structură. Formularul de
înscriere poate fi conceput, la rândul său, astfel încât să semnaleze şi
să înregistreze acţiunile necesare în anumite momente.

De la apariţia procesoarelor de text, a devenit foarte simplu să


se trimită scrisori standard adresate individual. Economia de timp
este considerabilă; în plus, se rezolvă în acest mod o altă problemă
importantă: menţinerea unor relaţii cordiale cu candidaţii. Scrisorile
standard tipice cuprind confirmarea cererii, invitaţia la interviu,
solicitarea unor informaţii suplimentare şi respingerea.
Un sistem bine gândit şi verificat îi mulţumeşte atăt pe
candidaţi, cât şi pe cei care se ocupă de recrutare (şi evită o scrisoare
stănjenitoare adresată preşedintelui firmei din partea unui solicitant
care se simte lezat).

101
11.6. Faza a treia: selecţia

Până în acest moment, activitatea a fost orientată spre interior,


către postul vacant, şi spre exterior, dar numai în sensul contactării
unei audienţe îndepârtate. În faza de selecţie, acest lucru se schimbă.
Numeroşi manageri se simt expuşi. Deşi confruntarea cu
ceilalţi reprezintă o componentă principală a activităţii unui manager,
de obicei aceasta are loc într-un context specific, comercial sau
operaţional, în care indivizii sunt conştienţi de restricţnle
instituţionale în cadrul cărora se desfăşoară întălnirile.
Situaţia fazei de selecţie diferă însă, astfel încât trebuie stabilit
şi pentru ea un cadru specific şi un număr de reguli de bază.

11.7. Planificarea şi organizarea interviului de selecţie


Un interviu trebuie să satisfacă următoarele criterii:
1. Să constituie un instrument al procesului de
comunicare.
2. Să fie un mijloc de transmitere a informaţiilor în
ambele sensuri.
3. Să se axeze în jurul unui subiect specific şi relevant
pentru situaţia şi scopul respectiv.
4. Să participe minimum două persoane într-o
interacţiune liberă una cu alta.
5. Să urmărească atingerea unuia sau mai multor
obiective.
6. Să aibă loc într-un anumit cadru material şi social.
7. Să se desfăşoare ca parte a unei succesiuni
procedurale de evenimente.
Este totodată important să se înţeleagă diferitele niveluri la
care are loc un interviu:
1.Nivelul primar se referă, în principal, la obţinerea de
date şi informaţii.
2.Nivelul secundar vizează atăt datele concrete, cât şi
evaluările.
3.Nivelul terţiar (sau de profunzime) ia în considerare
motivaţiile şi atitudinile.
Această structură îl poate ajuta pe cel care conduce interviul
să stabileascâ un cadru adecvat şi să realizeze un model şi un stil
corespunzător de desfăşurare a interviului.
Trebuie acordată suficientă atenţie aranjamentelor
administrative preliminare. Toate documentele relevante trebuie să
fie la îndemână: corespondenţa, cererea de angajare, specificaţiile

102
postului şi fişa postului, plus alte documente care ar putea fi necesare,
spre exemplu rapoartele companiei, cataloagele de produse ori
servicii şi broşurile cu condiţiile contractuale.
Este vital ca persoanele care se întălnesc cu candidaţii să fie
instruite, inclusiv secretarele de la recepţie, pentru a-i întâmpina
corespunzător. Organizarea internă nu trebuie neglijată: se pot ivi
situaţii stânjenitoare din cauza neasigurării mijloacelor de transport, a
cazării peste noapte (acolo unde este cazul) şi a decontării prompte a
cheltuielilor de deplasare. Aceste precauţii ajută la stabilirea unui ton
bun al interviului, lucru la fel de important atăt pentru candidaţii
pentru posturi mai modeste, cât şi pentru cei care solicită posturi
importante.

Cadrul interviului
Confidenţialitatea este o cerinţă esenţială, astfel încât locul de
desfăşurare a interviului trebuie să fie izolat. Nimic nu poate fi mai
stănjenitor pentru cineva decât să ştie că este auzit de urechi nedorite.
Deşi interviul conţine un element social, el este totuşi o
întâlnire de lucru, iar mobilierul camerei trebuie să fie funcţional, mai
ales dacă încăperea este folosită în mod special pentru interviuri.
Dacă se organizează într-un birou, ar putea fi nevoie să se facă
ordine, să se modifice poziţia meselor şi scaunelor, să se blocheze
telefonul şi difuzoarele. Izolarea se referă şi la evitarea întreruperilor.
Atmosfera şi tonul interviului sunt importante deopotrivă
pentru candidat şi pentru cel care conduce interviul. Trebuie neapărat
depus efortul de a se stabili o relaţie cu candidatul. În lipsa acesteia,
interviul poate să nu-şi atingâ obiectivele - dacă nu cumva se
urmăreşte, pentru un anumit scop, crearea unei situaţii stresante.
Incercaţi să stabiliţi relaţii cordiale, printr-un ton adecvat, încă în
timpul fazei de corespondenţă. Este important totodată să se trateze
candidaţii cu toată politeţea necesară pe parcursul întregii perioade de
aşteptare. Lipsa de atenţie poate crea senrimente de izolare sau de
ignorare, a căror depăşire cere mult timp. Foarte important este ca
demnitatea celor intervievaţi să nu fie lezată cu nici un chip.

11.7. Desfăşurarea interviului


Deşi acest capitol a tratat până acum interviul simplu de
angajare, există şi alte tipuri de interviuri:
1. Interviurile preliminare, care au rostul realizării unui
schimb de informaţii şi al formării unei prime impresii.

103
2. Interviuri pentru informaţii de rutină, desfăşurate, de
exemplu, cu scopul de a ajuta un candidat să completeze
formularul de înscriere.
3. Interviurile de discuţie, al căror obiectiv este de a completa
informaţiile deja obţinute şi de a lămuri anumite probleme.
4. Interviurile de grup, în care candidatul discută cu un grup
de reprezentanţi ai instituţiei angajatoare. În aceste situaţii
controlul asupra interviului poate fi pierdut foarte uşor. Dacă
se întămplă acest lucru, singurul care mai poate câştiga este
candidatul, care acţionează în numele său personal şi devine,
astfel, singurul actor coerent în situaţia respectivă.
După ce conducătorul interviului a stabilit un cadru general, el
trebuie să decidă nivelul la care urmează să opereze şi stilul pe care
să-1 adopte. Nivelurile au fost enunţate mai sus. În funcţie de stilul
adoptat, interviul poate fi direcţionat, nedirecţionat sau de verificare.
Interviul direcţionat - utilizează întrebări directe, care cer
răspunsuri clar definite. Asemenea întrebări sunt necesare de multe
ori. Există chiar situaţii în care un asemenea stil trebuie păstrat pe tot
parcursul interviului. Interviul direcţionat este adecvat în special
pentru absolvenţii de şcoli, pentru candidaţii cu o evoluţie
profesională complicată şi pentru situaţiile în care se depistează
neconcordanţe ale datelor.
Interviul nedirecţionat - se bazează pe întrebări deschise, care
permit celui întrebat să-şi aleagă răspunsul. Acesta este cel mai
eficient mod de a afla opiniile cuiva, în orice privinţă. O tehnică bună
este îndemnul. întrebarea "şi ce s-a întămplat apoi?" îl forţează pe
candidat să continue relatarea sau să dezvăluie ceva despre care
iniţial ar fi dorit să păstreze tăcere13. O altă tehnică presupune ca
intervievatorul să lase pauze îndelungate, obligându-1 pe candidat să
vorbească, pentru că, de obicei, oamenii nu pot rezista tendinţei de a
umple un vid în discuţie.
Interviul de verificare - se revine de mai multe ori asupra unui
subiect, printr-o serie de întrebări. Conducătorul interviului poate dori
astfel să veriflce afirmaţiile privind experienţa, neconcordanţele
sesizate în evoluţia profesională sau chiar atitudinile afişate, care nu-i
par veridice.

13
Higham, M., The ABC of interviewing, Institute of Personnel Management,
London, 1979

104
Etapele interviului
Un interviu este format dintr-un număr strict de etape:
introducerea, schimbul de informaţii, înregistrarea, direcţionarea şi
încheierea.
 Introducerea - conducătorul interviului se străduieşte să
câştige încrederea candidatului şi să-1 ajute să se relaxeze. Un
mod util de deschidere este stabilirea limitei de timp a
interviului, lămurirea eventualelor probleme legate de
transport sau, cel mai bine, stabilirea unei trăsături comune,
care să ajute la formarea unei punţi între cei doi. Acest din
urmă procedeu trebuie să nu conţină nici un fel de aluzii
sociale, rasiale sau sexuale. În plus, cel care ia interviul trebuie
să evite orice formă de prejudecată, în special în ceea ce
priveşte originea etnică, vestimentaţia, dialectele regionale,
sexul sau aspectul fizic al candidatului. Pe de altă parte, el
trebuie să se ferească să se lase influenţat de diferite afinităţi,
de exemplu faptul că solicitantul postului ar proveni de la
aceeaşi şcoală sau ar avea aceleaşi preferinţe sportive.
 Schimbul de informaţii - aici trebuie răspuns la întrebările
de bază: ce, de ce, unde, cine şi cum.
Acesta este miezul interviului, momentul în care se testează
calitatea tuturor activităţilor pregătitoare. Dacă s-a pregătit
bine, conducătorul interviului poate răspunde la majoritatea
întrebărilor. Totuşi, orice profesionist în domeniul recrutării
aplică regula de a nu exagera şi de a admite deschis atunci
când nu poate oferi toate informaţiile solicitate. Un răspuns
onest la o întrebare dificilă sau imposibilă este, de obicei,
acceptat de candidat. Intervievaţilor trebuie să li se dea
posibilitatea de a pune întrebări pertinente şi, deopotrivă, să li
se răspundă complet.
Conducătorul interviului trebuie să-şi rezerve însă suficient
timp pentru a obţine şi pentru a verifica toate detaliile
relevante legate de trecutul candidatului şi de experienţa sa
profesională. Dacă nu este atent la un răspuns sau nu-1 aude
bine, el trebuie să insiste şi să-i ceară candidatului şă repete
informaţia.
 Înregistrarea - Persoanele care conduc interviuri nu se pot
baza pe memorie pentru a reţine toate răspunsurile primite în
cursul discuţiei. Ei trebuie să-şi găsească o metodă de
înregistrare.

105
Majoritatea candidaţilor acceptă acest lucru, dar notarea trebuie
făcută cât mai discret. Este util un formular standard, mai ales dacă
permite o evaluare preliminară imediat după interviu.

 Direcţionarea - constituie o componentă a procesului


de control. În majoritatea cazurilor, conducătorul de interviu deţine
controlul de la bun început, dar el trebuie să-1 păstreze tot timpul.
Este important ca discuţia să se menţină în limitele subiectului şi ale
timpului.
Caracteristica unui bun recrutor este capacitatea de a asculta,
de a nu interveni în timp ce candidatul vorbeşte şi de a nu împăna
conversaţia cu întrebări retorice şi amănunte de ordin personal14. Este
însă surprinzător cât de des li se permite candidaţilor să insiste asupra
unor puncte fără importanţă, irosind timpul şi afectînd astfel interviul
în mod negativ.
Uneori candidaţii încearcă să preia ei controlul. Asemenea
tentative pot fi anihilate prin schimbarea rapidă a subiectului sau prin
punerea unor întrebări de tip neutru. Intenţia este de a câştiga timp
pentru reordonarea mentală şi pentru reluarea întrebărilor conform
liniei dorite.
 Încheierea - conducătorul interviului trebuie să ştie
cum să încheie un interviu, Evident, depind foarte multe de poziţia
interviului în cadrul procedurii de selecţie. Se întămplă însă foarte
adesea să se adopte o atitudine greşită, capabilă să provoace
candidatului incertitudini şi suferinţe inutile. În primul rând, este
nevoie de o conduită pozitivă. Candidatului trebuie să i se spună ce
anume să aştepte în faza următoare (de exemplu, o scrisoare care să-i
anunţe, în următoarele zile, rezultatul, regretul de a nu putea da curs
cererii sau plasarea lui pe o listă restrânsă).

Evaluarea
O primă evaluare a candidatului trebuie făcută imediat după
interviu. Această practică este foarte bună şi este importantă mai ales
când există un interval considerabil între interviuri şi decizia finală.

14
Higham, M., The ABC of interviewing, Institute of Personnel Management,
London, 1979

106
Oferta de angajare
Decizia de a oferi postul unuia dintre candidaţi este un proces
unilateral. Recrutarea nu se consideră însă încheiată înainte ca oferta
să fi fost acceptată de candidat.
In această fază, toate informaţiile despre candidaţi trebuie să
fie folosite în analiza şi evaluarea finală. Este foarte probabil ca, în
procesul de adoptare a deciziei, să se implice mai multe persoane. De
cele mai multe ori, ele trebuie să se întălnească pentru a discuta
problema în amănunt. Uneori, unul dintre candidaţi se distanţează de
ceilalţi, lucru care simplifică decizia. În numeroase ocazii, însă, se
produc discuţii din cauza trecerii în revistă a tuturor argumentelor pro
şi contra.
Astfel, trebuie să se facă anumite compromisuri, plecând de la
fişa şi specificaţia postului, pregătite iniţial. De fapt, în ultimul timp,
selecţia se realizează tot mai adesea nu atăt prin compararea directă a
candidaţilor între ei, cât, mai degrabă, prin evaluarea acestora în
raport cu cerinţele postului.
Elementul esenţial în această etapă este ca adoptarea deciziei
să fie abordată cât mai sistematic, astfel încât motivele alegerii unuia
dintre candidaţi - şi cele ale respingerii celorlalţi - să fie foarte clare.
Nimeni nu trebuie să se teamă să afirme şi, dacă este necesar, să
repete, că preferinţa pentru unul dintre candidaţi a înclinat balanţa în
favoarea sa. Aşa cum spune Robert Townsend în Up the
Organization, "Important în procesul de angajare este legătura subtilă
care se creează între manager şi candidat. Ea poate fi bună, rea sau
inexistentă". Dacă un manager neagă acest truism, înseamnă că şi-a
atins deja nivelul de incompetenţă.
Odată adoptată, decizia trebuie transmisă în scris candidatului
declarat reuşit. Oferta formală poate fi nuanţată prin formula "cu
condiţia existenţei unor referinţe favorabile" (evident, dacă acestea nu
au fost deja prezentate). Nici un angajat potenţial care se respectă nu
poate accepta o ofertă verbală şi nu acţionează pe baza ei. În plus,
organizaţia nu poate considera că oferta a fost primită dacă nu
primeşte de la candidatul vizat scrisoarea de acceptare. Este esenţial
ca în această fază să se identifice şi să se lămurească eventualele
probleme rămase neelucidate în legătură cu condiţiile în care urmează
să fie angajat candidatul ales15.

15
Bramham, John, Human Resource Planning, Institute of Personnel Management,
1989

107
11.8. Faza a patra: post-recrutarea

Odată cu oferta şi cu acceptarea postului, se încheie


principalul subiect al acestui capitol - recrutarea şi selecţia. Există
însă şi alte activităţi importante, după procesul de recrutare, care
trebuie menţionate.

Prezentarea noului angajat în organizaţie


Orice nou angajat are nevoie de o perioadă de acomodare
înainte de a-şi putea exercita atribuţiile în mod corespunzător. De
aceea, este util să se pună la punct un program de iniţiere şi instalare
pe post a noilor angajaţi. Un asemenea program este bine să cuprindă
şi un curs de prezentare, din care noh membri ai organizaţiei să
primească informaţii cu privire la strategia, practidle şi natura
companiei.
De multe ori, se pot organiza cursuri de grup, dar în unele
cazuri prezentarea trebuie să fie personalizată.
Probabil cea mai bună soluţie se bazează pe întrebări şi
răspunsuri: "Ce trebuie să ştie noul angajat?"16
Scopul principal al procesului de iniţiere, indiferent de modul
în care se desfăşoară, este ca noul sosit să se integreze în colectiv cât
se poate de repede.

Urmărirea evoluţiei
Contactul cu noii angajaţi trebuie menţinut până când devine
clar că s-au acomodat şi au devenit parte integrantă din echipă.
Urmărirea evoluţiei noului angajat are o importanţă deosebită, mai
ales atunci când angajarea este condiţionată de o perioadă de probă
limitată, de pildă de 3 luni. În aceste cazuri, pot exista proceduri
administrative care impun efectuarea unor analize regulate (de obicei
săptămânale sau lunare) şi ţinerea unor evidenţe adecvate.
Angajatul trebuie ţinut la curent cu progresele pe care le
înregistrează în activitate. Acest lucru nu trebuie să se realizeze
neapărat într-un cadru formal. Un supervizor sau un manager bine
pregătit şi eficace poate apela la discuţii amicale, neprotocolare, prin
care poate corecta abaterile sau poate stimula angajatul pentru a-1
ajuta să obţină rezultate mai bune.

16
Institute of Personnel Management, Code of Recruitment and Selection, IPM,
London, 1990

108
Intrebari si exercitii

• Descrieţi faza de pre-recrutare în selecţia personalului din


activităţile economice
• Ce trebuie să cuprindă informaţiile pentru activitatea de recrutare ?
• Ce conţine fişa postului?
• Descreţi selecţia candidaţilor
• Precizaţi elementele necesare desfăşurării interviului
• Descrieţi faza de post-recrutare a personalului din activităţile
economice

109
XII. VENITURILE FACTORILOR DE PROUCTIE

12.1. Salariul
Salariul, ca forma de venit al factorului munca apare în
conditii social-economice, acelea în care posesorul factorului munca
nu poseda decât aptitudinile lui fizice si intelectuale, priceperea lui,
capacitatea de a munci, reprezentând singura lui sursa de existenta,
adica este liber din punct de vedere economic, lipsit de de mijloacele
necesare traiului.
Salariul poate fi definit suma de bani pe care o primeste
posesorul fortei de munca pentru contributia adusa la realizarea
muncii ca factor de productie.
Definitia cea mai generala data salariului este aceea de pret al
fortei de munca.
Forme de salarizare:
- salarizarea în acord – plata salariului se realizeaza pe operatii,
activitati, la care durata timpului de munca pentru realizarea
respectivei munci nu este aratata în mod expres;
- salarizarea în regie - asigura remunerarea salariatilor în raport cu
timpul lucrat, fara a se putea preciza cantitatea de munca pe care el
trebuie sa o depuna în unitatea de timp.
- salarizarea mixta - consta într-o remunerare stabila pe unitatea de
timp, în functie de îndeplinirea unor conditii tehnice, tehnologice, de
organizare etc.

Directii de perfectionare a formelor de salarizare

- corectarea
- articiparea
- socializarea salariilor.
Corectarea vizeaza anumite aspecte cum ar fi: cresterea
sigurantei posesorilor de forta de munca prin mentinerea unui salariu
peste un minim decent; adaptarea rapida a salariului la dinamica
preturilor si la inflatie (indexarea salariilor); atenuarea disparitatilor
dintre salariile din sectoarele publice, private si mixte, la munca
egala; acordarea de sporuri sau prime pentru conditii de munca mai
dificile; responsabilitati în domeniul conducerii etc.
Participarea sau implicarea - posibilitatea ca salariatii sa
participe la repartizarea profitului obtinut în cadrul firmei,
(participarea directa la profit si participarea prin cumpararea de

110
actiuni de catre salariati la firma unde lucreaza si chiar prin
distribuirea gratuita a acestor actiuni de catre firma).
Socializarea salariilor sau interdependenta - acordarea unor surplusuri
banesti, peste drepturile cuvenite prin munca, unor grupuri de
salariati cu situatii mai grele, carora nu le pot face fata cu salariul
nominal încasat pentru munca depusa. Aceste surplusuri îmbraca
forme specifice ale salariului social (alocatii pentru copii; ajutoare de
maternitate; ajutoare pentru boli profesionale sau accidente de munca
etc.).

12.2. Profitul

Natura şi formele profitului


Ca formă de venit, profitul reprezintă suma de bani în
expresie absolută, ca un excedent peste cheltuielile efectuate de un
agent economic, într-o anumită perioadă de timp. Profitul se exprimă
ca diferenţă între venitul total şi costul total.
Masa profitului reprezintă profitul total obţinut de un agent
economic într-o anumită perioadă de timp. Masa profitului se poate
calcula atât la nivelul fiecarui agent economic (iar în cadrul acestuia
pe produs sau serviciu), cât si la nivelul unei ramuri sau economii
naţionale.
Rata profitului este o marime relativă care reflectă raportul
procentual dintre profitul obţinut de către un agent economic într-o
perioadă de timp (masa profitului) şi costurile aferente acesteia,
capitalul utilizat sau cifra de afaceri.
Rata profitului (brut sau net) se calculează ca raport
procentual între masa profitului brut sau net si veniturile încasate
(cifra de afaceri) sau capitalul folosit sau costul total de producţie.
Rata profitului poate fi calculată în trei moduri diferite, astfel:

p' = P CA × 100; p' = PK × 100; p' = P Cp × 100, unde:

P - masa profitului (brut sau net);


K - capitalul total folosit (fix şi circulant);
CA - cifra de afaceri (volumul încasărilor din activitatea proprie);
Cp - costul total de producţie.

Rata profitului depinde de acţiunea convergentă a trei grupe


de factori :

111
a) Factori care ţin îndeosebi de producţie- cantitatea şi calitatea
bunurilor şi serviciilor create; structura producţiei pe sortimente;
nivelul productivităţii factorilor etc.;

b) Factori care ţin de nivelul preţului şi costului - nivelul preţului de


vânzare al bunurilor economice; nivelul şi structura costului de
producţie (fiind o componentă importantă a preţului, este evident ca
reducerea costului mediu poate conduce la creşterea absolută a
profitului, în condiţiile menţinerii aceluiaşi preţ de vânzare);

c) Factori care ţin de viteza de rotaţie a capitalului - timpul necesar


parcurgerii unei mişcări complete a capitalului (circulant) trebuie să
fie cât mai scurt. Cu cât acest timp, destinat aprovizionarii,
producţiei, depozitării şi desfacerii este mai mic, cu atât capitalul
realizează un număr de rotaţii mai mare în decursul unui an, ceea ce
înseamnă că la un capital egal avansat, firmele care în decursul unei
perioade, realizează o viteză de rotaţie mai mare, obţin un profit
mai mare.

Functiile profitului
a) funcţia de motivare a firmelor; profitul stimulează
iniţiativa
economică a proprietarilor de întreprinderi, determinând acceptarea
riscurilor de către întreprinderi, contribuind la stimularea producţiei
de bunuri;
b) funcţia de creştere economică; aceasta relevă faptul că
profitul stă la baza creşterii producţiei, a dezvoltării firmelor, a
apariţiei de noi întreprinderi etc.; El reprezintă sursa principală a
acumulărilor ;
c) funcţia de control asupra activităţii firmelor; nivelul şi
dinamica profitului constituie un barometru al calităţii activităţii
desfasurate de agentii economici; cu cât profitul este mai mare si cu
cât perioada în care se obţine este mai îndelungată, cu atât mai mult
se verifică în practică, calităţile şi abilitatea agentului economic -
întreprinzator - în rândul oamenilor de afaceri;
d) funcţia socială a profitului - pe baza acestuia se constituie
resursele publice necesare pentru finanţarea acţiunilor social-culturale
cu caracter general.
Maximizarea profitului poate avea loc atunci când sporirea
productiei ajunge la un nivel la care costul marginal devine egal (sau
aproape egal) cu venitul marginal, iar acesta se egalizează cu preţul
pieţei.

112
12.3. Dobanda
Dobânda reprezintă o altă formă a venitului creat în societate
care revine factorului capital.
Acesta apare atunci când posesorul capitalului îl transfera,
prin împrumut, unui întreprinzator.
Cei care împrumută plătesc pentru dreptul de folosinţă a
capitalului luat cu împrumut, dobânda.
Dobânda a fost definită în decursul timpului sub diverse
forme şi sensuri, ajungându-se sa se vorbească astăzi de dobândă în
sens larg si dobândă în sens restrâns.
Dobânda în sens larg, este surplusul ce revine proprietarului
oricarui capital utilizat în condiţii normale.
Dobânda în sens restrâns, reprezinta suma de bani platita de
debitor creditorului, pentru utilizarea âmprumutului pâna la scadenta.
Rolul dobânzii în economie este foarte important, aceasta
reprezentând o pârghie de influenţare a întregii activităţi economice,
determinând în mod direct procesul investiţional prin marimea sa.
Marimea dobânzii este o sumă a cărei dimensiune este
relevată prin doi indicatori: masa dobânzii şi rata dobânzii.
Masa dobânzii (D) reprezinta marimea absolută a dobânzii
determinându-se ca diferenţă între suma totală (S) platită creditorului
de către debitor şi suma luată cu împrumut (C) de către acesta din
urmă, într-o anumită perioada de timp (n),

astfel: D = S − C.

Rata dobânzii (d') reprezinta marimea relativă a acesteia şi se


calculează ca raport procentual între masa dobânzii (D) şi volumul
creditului acordat (C), astfel:

d' = DC × 100.

De precizat, că atunci când este vorba despre rata dobânzii,


procentajul pe care îl exprimă aceasta este întotdeauna anual.
Dobânda simplă se determină atunci când creditele sunt
acordate pe o perioada de pâna la un an, ca produs între marimea
creditului (C), rata dobânzii (d') şi fracţiunea de timp dintr-un an (t),
raportat la 360 de zile sau 12 luni, în funcţie de cum este exprimată
perioada de timp (în zile sau luni), astfel:

113
Ds = C d t zile × ¢ × 360

Daca se ia în considerare capitalul fructificat, acesta se


determină ca sumă între capitalul iniţial (Ci) şi dobânda simplă
aferentă acestuia (Ds), astfel:

Cf = Ci + Ds.

Daca procesul de creditare se derulează pe o perioada mai


mare de un an, dobânda nefiind plătită anual creditorului, ci la
scadenţă împreună cu creditul, pentru calcularea acesteia se utilizează
procedeul dobânzii compuse (dobândă la dobânda).
Dobânda compusă se determină ca diferenţă între capitalul fructificat
dupa “n” ani, ce revine propietarului acestuia (Cfn) şi capitalul
acordat iniţial

(Ci), astfel:

Dc = Cfn − Ci.

Marimea dobânzii se stabileste pe piata în funcţie de cererea


şi oferta de capital şi depinde de o serie de factori economici şi
politici, cum ar fi, amploarea procesului inflaţionist. De aceea, s-a
trecut de la o dobânda fixă la o dobânda variabilă, care se calculează
periodic, în functie de evoluţia dobânzii pe piaţă.
Forme de manifestare a dobânzii în functie de modul de angajare si
valorificare a capitalului disponibil:
- dobânda bancară de împrumut - băncile comerciale şi alte instituţii
financiare sunt mijlocitori financiari, care strâng fonduri baneşti de la
deponenţi oferindu-i cu împrumut pentru investiţii sau necesităţi de
consum altor persoane (fizice sau juridice). Pentru acest serviciu,
băncile câstigă diferenţa dintre dobânzile încasate (Dî) de la debitori
(solicitanţii de credite) şi dobânzile plătite (Dp) deponenţilor
(ofertanţii de credite): Câstigul bancar = Dî − Dp.
Dacă din acest câstig se scad cheltuielile administrative ale
băncii se obtine profitul bancar (brut);
- dobânda la bonurile de tezaur sau alte titluri de stat - se acordă de
stat investitorilor - creditori (persoane fizice sau juridice), care şi-au
plasat economiile în astfel de titluri, în vederea fructificării, pe o
perioadă data;

114
- dobânda pe pieţele internaţionale de capital- în fundamentarea ei,
se porneşte de la moneda în care se contractează creditul (euro, dolar,
yen), deoarece ritmul inflaţiei pe pieţele naţionale este diferit.

12.4. Renta
Renta este o formă de venit întâlnită care a aparut în legatură
cu factorul pamânt.
Renta a aparut în feudalism şi a îmbrăcat trei forme: renta în
muncă; renta în natură; renta în bani. În capitalism, proprietarul de
pamânt pretinde de la arendaş o rentă ca plată pentru dreptul de
folosire a pamântului, pe care i-l cedează pe timp limitat. Arendaşul
urmareşte să obţină un profit cel puţin egal cu cel pe care l-ar putea
obţine investind capitalul în alte domenii.
William Petty, arata că o sporire a cererii mareşte preţul
cerealelor şi ridică nivelul de trai. Fr. Quesnay, referindu-se la renta,
arata că numai în agricultura se creează valoare şi produs net,
repectiv renta. Adam Smith susţine că munca este sursa tuturor
bogăţiilor societăţii şi considera că renta este preţul plătit pentru
folosirea pamântului ca factor de producţie.
Cea mai complexă teorie a rentei a fost creată de David
Ricardo, în opinia căruia renta apare ca fiind acea parte din produsul
pamântului care se plateşte proprietarului funciar pentru folosirea
forţelor originare şi indestructibile ale solului.
Renta reprezintă venitul care se cuvine unei posesoare a unui
bun economic cu calităţi deosebite, folosit în activitatea economică
drept factor de producţie.
Tipuri sau forme de renta:
a) renta funciară (a pamântului);
b) renta minieră;
c) renta din construcţii;
d) renta de raritate
e) renta de transfer;
f) renta de abilitate.
Renta funciară (renta pamântului) reprezintă principala
formă de renta obţinută de pe pamânturile utilizate în productia
agricolă şi în silvicultura şi reprezintă suma de bani plătită de arendaş
proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata, pe termen
determinat, o anumită suprafaţă de teren.
Renta funciara îsi are originea în raritatea pamântului fertil
sau cu potenţial productiv.

115
Renta funciară poate îmbracă şi forma arendării, dacă
proprietarul pamântului nu se ocupă personal de cultivarea şi lucrarea
pamântului şi încredinţează această activitate unei persoane numită
arendaş.
Arendaşul este un întreprinzator agricol care îsi asumă
responsabilitatea activităţii economice pe pamânt închiriat (arendat)
de la un proprietar de pamânt.

Renta nu coincide întotdeauna cu arenda, aceasta din urmă


fiind mai mare deoarece cuprinde în plus şi alte elemente, cum sunt:
dobânda la capitalul investit de către proprietarul terenului în lucrări
de irigatii, chirii pentru diferite construcţii pe care le foloseşte
arendaşul etc. Mărimea arendei este rezultatul negocierilor dintre
proprietarul de pamânt şi arendaş. Renta funciară este egală cu
diferenţa dintre preţul de vânzare al produsului agricol şi costul de
producţie plus profitul normal al arendaşului.
Fromele rentei funciare: renta diferenţială, renta absolută şi
renta de monopol.
- Renta diferenţială rezultă din diferenţa de fertilitate a pamântului,
precum şi din avantajele care decurg din apropierea terenurilor
agricole faţă de piată (de aprovizionare sau de desfacere). Când se
formează ca urmare a diferenţelor de fertilitate naturale şi a poziţiei
diferite a terenurilor faţă de piaţă, poartă denumirea de rentă
diferenţială de tipul I, iar când aceste diferenţe decurg din deosebirile
de fertilitate ca urmare a investiţiilor suplimentare de capital, pe
aceeaşi suprafaţă de teren, se numeste rentă diferenţială de tipul II.
- Renta absolută este şi ea însuşită de proprietarii funciari (ca şi renta
diferenţială), de pe toate terenurile, indiferent de fertilitate şi poziţia
lor faţă de pieţe.
- Renta de monopol se obţine din preţul de monopol al anumitor
produse agricole care se cultivă în condiţii de clima şi sol cu totul
speciale şi care sunt nereproductibile; este însuşită de proprietarii
unor suprafeţe de teren pe care se obţin produse în cantiăţti reduse, cu
calităţi deosebite şi cautate de consumatori.
Ea este un supraprofit încasat de proprietarul funciar, datorită preţului
de monopol, determinat de capacitatea de cumpărare şi preferinţele
consumatorilor.
Renta minieră reprezintă plata facută de arendaş proprietarului
pentru terenul arendat în subsolul cărora se organizează activităţi care
ţin de industria extractivă.
Renta pe terenurile de construcţii – obţinută de posesorii acestora şi
ale cărei dimensiuni ţin de intensitatea cererii şi poziţia terenului.

116
Renta de raritate (renta suplimentară) rezultă din excesul de cerere
faţă de ofertă. Ea revine posesorului de factori de producţie sau alte
bunuri rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai mare.
Renta de transfer se obţine în urma modificării destinaţiei unor
factori de producţie, prin care se asigură o folosire mai eficientă a
acestora în activitatea economică.
Renta de abilitate – revine posesorilor unor calitaţi de excepţie, cu
pregătire îndelungată şi costisitoare.
Renta consumtorului (surplus al consumatorului) – apare atunci
când pe piaţa preţurile bunurilor sunt mai mici decât programul de
cumpărare şi anticipările consumatorilor.

Intrebari si exercitii

• Definiţi salariul
• Care sunt direcţiile de perfecţionare a formelor de salarizare ?
• Descrieţi natura şi formele profitului
• Care sunt funcţiile profitului?
• Ce este dobânda?
• Definiţi renta şi tipurile sale

117
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Abraham-Frois, (1994).G., Economie politică, ed. Humanitas,


Bucureşti
Apostol D.M. (2007), Noua economie si productivitatea, Tribuna
Babeanu M.(coordonator), (1993), Economie politica, vol.I, Editura
Sitech, Craiova.
Bacescu M., Bacescu A., (1997), Compendiu de macroeconomie,
Editura Economica.
Bramham, John, Human Resource Planning, Institute of Personnel
Management, 1989.
Bramham, John, Practical Manpower Planning, ed. 5, Institute of
Personnel Management, 1990 (din care s-a extras o mare parte a
materialelor şi ideilor prezentate în acest capitol).
Buşe, G., (1994) (coordonator). Dicţionarul complet al economiei de
piaţă, Informaţia Business Books Craiova.

118
Dobrotă, N. (coordonator) (1995). Economia politică, Editura
Economică, Bucureşti
Dobrotă, N. (coordonator) (1997). Economia politică, aplicaţii,
Editura Economică, Bucureşti
Dobrotă, N. (coordonator) (1999). Dicţionar de economie, Editura
Economică, Bucureşti
Dragomir Gh., Tomita I., (1997), Productivitatea muncii, Editura
Universitaria, Craiova.
Fourcans, André (1998). Explicându-i fiicei mele ….economia
Editura Eurosong & Book, Bucureşti
Gh. Zaman, S. Sandu, (1990), Eficienta economica si formele de
proprietate, Tribuna Economica, nr. 31, 32.
Higham, M., The ABC of interviewing, Institute of Personnel
Management, London, 1979
Institute of Personnel Management, Code of Recruitment and
Selection, IPM, London, 1990
Institute of Personnel Management, Code on Occupational Testing,
IPM, London, 1989
Ivan I., Oprea P. (1996), Particularitati ale evaluarii productivitatii
muncii în activitatea de programare, Revista Româna de
Statistica nr.11.
Kiss, F., Cocheci Delia, (1993). Economie contemporană.
Introducere în micro şi macroeconomie (note de curs) UTC-N.
Negucioiu, A., (coordonator), (1998). Economie Politică, Vol.1 şi 2,
editura George Bariţiu, Cluj-Napoca
Paliu L., (1999), Eficienta economica, Editura Spirit Românesc,
Pettman, Barrie 0., Manpower Planning Workbook, ed. 2, Gower,
Aldershot, 1984.
Pîrvu Gh., (2003), Microeconomie, Editura Sitech, Craiova.
Pîrvu Gh., (2005), Economie europeana, Editura Sitech, Craiova.
Plumbley, P., Recruitment and Selection, ed. 2, Institute of Personnel
Management, London, 1976
Samuelson, P., (1982). Economics, McGrow-Hill Book Company,
New-York 1989 sau L' economique, vol I şi II, Armand Colin,
Paris
Sidney, Elizabeth (ed), Managing Recruitment, ed. 4, Gower,
Aldershot, 1988
Sonea, Ştefan, (1995). Economie generală – macroeconomie, UTC-N
Toba D., (2002), Teorie economica generala, Editura Universitaria,
Whitehead, Geoffrey, (1997). Economia, Editura Sedona, Timişoara

119
x x x , Dicţionar Macmillan de Economie Modernă, (1999). Editura
Codex, Bucureşti

120