Sunteți pe pagina 1din 10

ni

APLICAŢIA NR.1:”Listaţi principalele forme de joc, în ordinea apariţiei lor, apoi:


-descrieţi analitic fiecare tip de joc;
-semnalaţi rolul lui formativ, în plan intelectual, afectiv, social;
-exemplificaţi jocuri semnificative pentru fiecare tip (formă) de
joc;
-precizaţi modalităţile de stimulare de către profesorul educator/
profesorul învăţător”.

“Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi, în consecinţă,
poate să acţioneze.A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil;nu ne
putem imagina copilăria fără râsetele şi jocurile sale” (Edouard Claparede )

Toate sistemele pedagogice au acordat jocului un rol important, jocul fiind, se pare, în consonanţă
cu însăşi natura copilului, satisfăcându-i, în cel mai înalt grad, nevoia de activitate, generată de
trebuinţele, dorinţele, tendinţele specifice fiecărei vârste.Tocmai de aceea, jocul constituie o formă de
manifestare întâlnită la copiii din orice colţ al lumii, putându-se spune că este tovarăşul de nedespărţit al
copilăriei.
În ontogeneză, prima formă elementară de conduită ludică este contemplarea activă, născută din
necesitatea de orientare-investigare a copilului, ca expresie a trebuinţei elementare de cunoaştere: copilul
îşi priveşte mâinile, se ascultă scoţând sunete, urmăreşte cu privirea razele soarelui prin perdea.Mâinile lui
în mişcare, devenite pe la şase luni o jucărie mereu la îndemână, sunt contemplate activ, îi produc
bucurie.Privindu-şi mâinile în timpul jocului, bebeluşii încep să asocieze ceea ce văd cu ceea ce fac, jocul
cu mâinile complicându-se treptat, căpătând note de intenţionalitate definită.
Îi urmează jocul de manipulare a obiectelor: apucare, lovire, împingere, tragere.În procesul
dezvoltării conştientizării lumii obiectuale, copilul tinde să intre într-un raport acţional cu lucrurile care-i
sunt direct accesibile: totul trebuie privit, ascultat, atins, “gustat”, descoperit, conduitele simple în plan
motor fiind însoţite de un acompaniament afectiv, cu valenţe energizante.Odată cu apariţia gânguritului,
manipularea obiectelor este combinată cu jocul de vocalizare , cu importante valenţe şi în planul
socializării.
Treptat, în activitatea de joc a copilului, se înregistrează trecerea de la activitatea de joc, tip mânuire,la
jocul de imaginaţie, în care intervin simboluri elementare şi se încorporează scheme de conduită.Jocul
devine treptat o activitate investită cu funcţii formative, o formă de activitate, prin care se reflectă
realitatea obiectivă.Copilul doreşte să se joace, introducând treptat elemente de imitaţie în jocul lui şi
chiar aspecte simbolice simple:”se preface” că telefonează, citeşte, scrie, bea cu ceaşca de cafea, adoarme
ursuleţul, face injecţii mamei etc.Copilul este centrat pe jucărie, care are un rol de constituire a
jocului.Acum, jocul este simplu, de improvizaţie, respectiv acţiunile sunt de strângere, de aruncare sau de
împrăştiere:răstoarnă obiecte, sertare, coşuri, adună obiecte grămadă, aruncându-le apoi una câte una,
acţiune considerată de unii psihologi, ca formă primară activă a procesului de numărare.În joc, copilul
este dependent de jucărie, caracteristica fiind activitatea concretă.Între 1-2 ani, jocul copilului cunoaşte o
dezvoltare deosebită.Deşi jocul simbolic este acum de scurtă durată, cu secvenţe discontinue, instabil, este
totuşi un stadiu nou în jocul copilului, deoarece comportă mai mult decât o simplă imitaţie.Mai întâi,
copilul este capabil să recunoască simbolul pe care îl reprezintă obiectul, precum şi utilizarea sa:telefon,
carte, ceaşcă etc.,În al doilea rând, copilul se identifică cu o persoană adultă, cu un frate sau o soră mai
mare.După doi ani, copilul are abilitatea de a înlocui un obiect care nu este prezent cu un simbol, ce poate
fi reprezentat de cuvinte, obiecte, imagini mintale sau acţiuni: de exemplu, o bucată de lemn poate deveni
un telefon mobil, o maşină sau un animal etc.Jocul copilului acoperă aproape 90 % din timpul destinat
ni
activităţii, iar acesta , aproape în totalitate, este destinat jocului cu obiectele.Elemente de joc sunt
conţinute şi în cadrul celorlalte activităţi legate, de exemplu, de toaletă sau de hrănire, la doi ani, copilul
jucându-se cu orice, inclusiv la masă cu resturile, cu pâinea, cu mâncarea etc.Activitatea de joc
favorizează corelarea mişcărilor, care se subordonează unor comportamente precise, fapt ce conduce la o
mai bună organizare a conduitei:copilul imită adultul cum vorbeşte la telefon, cum şofează etc.
Jocul copiilor este întâi singular, simplu şi spontan.Treptat se decentrează de pe obiect, mutându-
se pe subiectele acţiunilor umane, care încep să se dilate şi să se combine, condiţia mintală a jocului
amplificându-se.Apar noi tipuri de joc: “de-a mama şi de-a tata”, “de-a doctorul”, “de-a asistenta”,
fiind imitate, prin utilizare de simboluri, o serie de conduite ale celor din jur.Aceste jocuri pot avea o
oarecare longevitate şi se pot încărca cu tot felul de evenimente, deşi, în general, au un conţinut acţional
simplu şi, adeseori, repetitiv.
Până la 3 ani, copilul este mai puţin capabil să-şi coreleze propria activitate cu a altor copii, motiv
pentru care copilul de 2-3 ani se joacă singur, chiar dacă este în compania altor copii (jocul paralel).Jean
Piaget explică natura jocului izolat al copilului, la această vârstă, prin egocentrism, care se manifestă ca o
conduită intermediară între conduitele individuale şi socializate.Particularităţile psihofiziologice ale
dezvoltării copilului în această perioadă limitează activitatea, care este aproape total determinată şi
restrânsă, în mare parte, la percepţia obiectelor.Ursula Şchiopu arată că “nu egocentrismul, ca trăsătură
caracterologică, determină particularităţile jocului individual( nu individualist) al copilului
antepreşcolar, ci imposibilitatea sa de a corela acţiunile, interesele, dorinţele şi intenţiile sale cu ale
altor copii, datorită îngustimii şi nedezvoltării unor capacităţi psihologice, fiziologice.”
Un factor cu rol important în dezvoltarea jocului îl are apariţia funcţiei semiotice , în cursul celui
de-al doilea an de viaţă.Ca urmare a acestei achiziţii, jocul copilului se îmbogăţeşte foarte mult.Chiar dacă
persistă încă jocul de manipulare, apar maniere complexe de dezvoltare a acestui tip de joc, imitaţia
predominând, funcţionând ca un catalizator creativ, copilul preluând în comportamentul său, conduitele
umane simple la care a asistat.Schematic, se poate considera că, spre 3 ani, se poate vorbi de un debut al
jocurilor colective cu roluri. În acestea simbolistica ludică este amplă şi coerentă, iar acţiunea tinde să
cuprindă sporadic mai multe personaje, putându-se vedea numeroase elemente de imitaţie: sunt imitaţi
copiii mai mici răsfăţându-se, copiii mai mari sau adulţii.Interesul pentru joc devine din ce în ce mai mare
, ceea ce pune în evidenţă, organizarea primară a experienţei acumulate.Rolurile, oricât de fragmentare
ar fi, pe secvenţe foarte scurte, organizează forme de cooperare sau de proiecţie afectivă ( atracţie,
simpatie, atenţie afectivă ).De altfel, una din modalităţile de demonstrare a simpatiei constă în arătarea
(etalarea) jucăriilor sau dăruirea lor, chiar dacă doar , provizorie.Relaţiile sociale, începute în cadrul
jocului, se întretaie cu cele din afara lui, se împletesc, uneori generând conflicte, alteori rezolvându-le.
Datorită limbajului, obiectele încep să poată fi folosite pentru orice, prin aceasta jocul începând să
exercite funcţii de activitate fundamentală formativă şi stimulativă a resurselor psihice.Perioada
antepreşcolară are o deosebită importanţă în evoluţia psihologică a copilului, în contextul ei, jocul
aducându-şi o contribuţie majoră la această evoluţie:jocul este pentru copil mişcare, explorare,
comunicare, socializare, observaţie şi imitaţie, exerciţiu, disciplinare, învăţare şi, mai ales, plăcere.Esenţa
jocului este reflectarea şi transformarea, pe plan imaginar, a realităţii înconjurătoare, prin joc copilul
descoperind lumea şi viaţa, într-un mod accesibil şi atractiv, pe care o cercetează, o prelucrează şi o
transformă în învăţare, în experienţă personală.De aceea, în timpul jocului, copilul desfăşoară o variată
activitate de cunoaştere.Jocul se constituie ca un bogat izvor de impresii şi atitudini, care îi stârneşte
copilului interesul şi curiozitatea, îi solicită imaginaţia, îi consumă energia, prin mişcare, împiedicându-l
să se plictisească.Jocul şi predispoziţia copilului pentru joc sunt expresia dezvoltării sale psihice normale,
starea de apatie şi nemişcare, “cuminţenia” nefirească, fiind motiv de îngrijorare.
La vârsta preşcolară, jocul devine forma specifică şi dominantă de activitate, modul de a acţiona
al copilului, cadrul ce face posibil progresul, evoluţia copilului în plan psihologic, jocul reprezentând o
forţă cu caracter propulsor în procesul dezvoltării copilului.Jocul capătă o pondere şi un rol deosebit, cu
valoare formativă bine determinată.Posibilităţile sporite de contact şi cu alţi adulţi, din afara cercului
familial (în primul rând, educatoarele), determină un proces de emancipare afectivă, reflectată în joc.Prin
intermediul jocului, copilul dobândeşte deprinderea modului de autoservire în satisfacerea propriilor
trebuinţe, ca apoi însuşi jocul să devină mai complex, să se structureze, tocmai datorită acţiunii cu diverse
ni
instrumente.În procesul de integrare a preşcolarului în programul de activitate din grădiniţă, jocul devine
o formă de activitate tot mai complexă, exprimată, între altele, în marea sa varietate de forme, prin
caracter, conţinut şi structură.Deşi atât de variate, totuşi, jocurile specifice perioadei preşcolare pot fi
grupate în câteva categorii fundamentale:
1. Jocuri cu subiecte şi roluri, alese din viaţa cotidiană;
2. Jocuri cu subiecte şi roluri din povestiri şi basme;
3. Jocurile de construcţie;
4. Jocurile de mişcare;
5. Jocurile hazlii;
6. Jocurile didactice.
1.Jocurile cu subiecte şi roluri din viaţa cotidiană fac parte din jocurile de creaţie.Organizarea şi
desfăşurarea lor nu trebuie lăsate la voia întâmplării, ci trebuie dirijate cu tact de educatoare.Activitatea de
pregătire a jocurilor de creaţie se realizează pe două planuri:asigurarea condiţiilor materiale
corespunzătoare desfăşurării jocului în bune condiţii şi pregătirea prealabilă a copiilor , în sensul
dobândirii unor impresii şi cunoştinţe bogate , care să poată fi transpuse în joc, reuşita jocului fiind strâns
legată de orizontul de cunoştinţe, pe care-l au copiii, în legătură cu realitatea transpusă în joc.Pentru
îndrumarea jocului de creaţie, educatoarea foloseşte un ansamblu variat de mijloace, metode şi procedee,
care pot acţiona asupra acestor jocuri fie în mod indirect, având un caracter pregătitor (vizite, plimbări,
observări organizate şi spontane, povestiri, filme pentru copii, teatru de păpuşi, lecturi după imagini etc.),
fie în mod direct, atunci când se urmăreşte orientarea copiilor, în vederea organizării şi desfăşurării
optime a jocurilor.Îndrumarea directă se poate face în două moduri:din interior, când educatoarea
participă la jocul iniţiat de copii şi din exterior, prin influenţele exercitate de educatoare asupra jocului,
din afara acestuia.Metodele prin care se realizează îndrumarea sunt astfel selectate încât să ofere copilului
o cât mai mare libertate de acţiune şi iniţiativă, o largă aplicabilitate având în acest sens, sugestia.
Îndrumarea corectă a jocului de către educatoare trebuie să aibă ca rezultat, jocuri de creaţie cu un
conţinut din ce în ce mai bogat, trecerea treptată de la simpla acţiune pe care copiii o reproduc (de
exemplu:legănatul păpuşii) spre reflectarea din ce în ce mai amplă a diferitelor aspecte ale vieţii de
familie şi ale relaţiilor dintre oameni, cu un număr tot mai mare de participanţi, în care să fie folosite cât
mai creativ jucăriile, accesoriile, costumaţia, creând personaje, roluri.
La trei ani, locul principal în jocurile de creaţie îl ocupă aspectul extern al acţiunilor cu
obiectele.Atracţia pe care copilul o simte pentru joc constă în repetarea neobosită a aceloraşi acţiuni , fără
ca subiectul jocului să evolueze.Astfel, pregătind mâncarea păpuşii, copiii repetă aceleaşi acţiuni la
nesfârşit (spălatul vaselor, aşezarea mâncării în farfurie), dar servirea păpuşii nu apare în joc, semnificaţia
socială a acţiunilor umane rămânând nedezvăluită în joc( în exemplul dat, grija părinţilor pentru
copii).Prezenţa păpuşii în joc este necesară, ea dă conţinut subiectului jocului, fără de care acţiunile
externe îşi pierd motivarea şi astfel încetează.La această vârstă conţinutul jocului este relativ sărac,
subiectul lui fiind instabil.Rolurile pe care şi le asumă preşcolarul nu sunt de lungă durată, între copii nu
se stabilesc relaţii dictate de subiectul jocului.Şoferul care conduce maşina nu se îngrijeşte de soarta
pasagerilor, nu se stabilesc relaţii reciproce între ei.Jocul nu reflectă în mod evident relaţiile sociale dintre
oameni, semnificaţia socială a activităţii omului, ci numai aspectul extern al acestei activităţi.De multe
ori, rolul păpuşii se estompează relativ sau rămâne pregnant pasiv, în timp ce rolul copilului capătă
contur, profil, se diferenţiază ca atare(rol de medic sau părinte) şi se integrează într-un subiect( vizită la
policlinică, în familie) sau ca episoade de familie:copilul în rol de adult pune masa împreună cu păpuşa.
Jocul “de-a familia ”are o poziţie specială în categoria jocurilor de creaţie, cu subiecte din viaţa
cotidiană.Variabilitatea mare a acestui tip de joc se datorează faptului că familia oferă experienţa cea mai
nuanţată şi trăită intens de către copil.Jocul “de-a familia”oglindeşte obiceiurile, atmosfera, stilul de
comunicare şi afecţiune din familie, evenimentele ce o traversează.
La patru ani, jocul nu mai este izolat.Partenerul concret este solicitat, deşi copilul de patru ani nu
este întotdeauna mulţumit de el, motiv pentru care are numeroase intervenţii extrajoc, în care spune
partenerului ce să facă.În general, se joacă mai bine, fie cu copiii mai mari decât el, fie mai mici:iniţiativa
copiilor mai mari alimentează jocul, în cazul jocului cu copii mai mici, copilul de patru ani asumându-şi
rolul de animator, de comandă şi organizare a jocului.
ni
La cinci ani, conţinutul jocului se îmbunătăţeşte simţitor,schimbările se produc în direcţia
reflectării relaţiilor sociale dintre oameni, rolurile din joc începând să reflecte semnificaţia socială a
activităţii adulţilor.Apar acordurile şi proiectele în joc, preşcolarii de cinci ani începând să se înţeleagă
reciproc în stabilirea subiectului jocului(“ne vom juca de-a doctorul”), îşi repartizează rolurile(doctor,
soră, pacient) , îşi aleg jucăriile şi accesoriile pentru rolurile respective(halat alb pentru doctor, bonetă
pentru soră etc.) .Copiii se organizează în jocuri cu subiect mai omogen, iar relaţiile dintre ei se stabilesc
şi se reglementează, pe baza rolurilor asumate.Copiii se comportă într-un mod determinat, aşa cum
dictează conţinutul rolului asumat, manifestând tendinţa de a apropia jocul cât mai mult de realitate, de a
proceda la fel ca adulţii.Preşcolarii sunt nemulţumiţi şi protestează atunci când, în desfăşurarea jocului, se
produc abateri de la succesiunea reală a acţiunilor efectuate.Pe plan imaginar, copilul acceptă să substituie
un lucru prin altul:în loc de seringă să folosească un beţişor, în loc de vată, un cocoloş de hârtie etc., dar
nu schimbă conţinutul şi ordinea reală în desfăşurarea acţiunilor.
Deosebit de interesante sunt rolurile profesionale , prezentate în jocurile copiilor de cinci-şase ani
(medic, vânzătoare, poliţist etc.).Copilul utilizează paternuri profesionale elementare, decupate din
profesiunile ce se exercită în public sau sunt de contact cu publicul, aşa că pot fi observate(Thomson).E
vorba de roluri în care există conduite profesionale acceptate, o oarecare autonomie a comportamentelor,
prin aceste jocuri copiii apropiindu-se de universul profesiunilor şi al muncii.
“Ceea ce caracterizează jocurile sunt tocmai acţiunile reale din viaţa adulţilor, pe care copiii
tind să le reproducă întocmai.Relaţiile interindividuale sunt controlate din ce în ce mai mult de regulile
implicate în rolurile asumate de către copii”(E. Chircev).În jocul “de-a trenul”, regulile ce decurg din
diferite roluri(mecanic, conductorul trenului, pasageri, şef de gară, casier etc.) determină relaţiile
interpersonale dintre copii.Aceste relaţii reflectă, mai mult sau mai puţin adânc, în funcţie de experienţa
acumulată de către copii, conţinutul relaţiilor sociale dintre oameni.În jocul “de-a trenul”, funcţia socială
a mecanicului este să conducă locomotiva, să o îngrijească, să o menţină în bună stare de funcţionare, să
transporte călătorii la destinaţie, fără accidente.Jocurile de creaţie ale copiilor de la această vârstă nu
dezvăluie relaţiile sociale şi semnificaţia socială a activităţii umane, în toată varietatea şi complexitatea
lor.Astfel, mecanicul se ocupă de locomotivă, dar nu are grijă de călători, şeful de gară intră în relaţii cu
mecanicul(semnalizează plecarea şi sosirea trenului), dar nu intră în relaţii cu pasagerii.Deci, jocurile de
creaţie dezvăluie parţial rolurile şi funcţia socială a adulţilor.O altă particularitate este aceea că, pe copii,
începe să-i intereseze şi rezultatul jocului.Îi atrage nu numai aspectul distractiv, dar şi posibilitatea de a
se manifesta în colectiv, de a-şi arăta iscusinţa şi priceperea în joc.Datorită faptului că la această vârstă
încep să se dezvolte mecanismele inhibitorii, copiii pot sta liniştiţi în timpul jocului, să răspundă numai
atunci când sunt întrebaţi, când le vine rândul.Regulile jocului încep să aibă un caracter mai generalizat,
devenind accesibile şi jocurile cu mai multe reguli, iar participanţii încep să ţină seama tot mai mult de
ele.Regulile trebuie să fie formulate şi explicate în prealabil, să fie demonstrate acţiunile pe care copiii
trebuie să le efectueze în joc.
La şase-şapte ani, raportul dintre rolul asumat în joc şi regulile care decurg din el se inversează
oarecum, comparativ cu vârstele precedente: regulile încep să ocupe o poziţie dominantă, copiii
respectându-le şi neadmiţând nici un fel de abatere de la ele.Conflictele dintre copii nu mai sunt generate
de dorinţa nereţinută de a intra în posesia unei jucării atractive ( ca la preşcolarii mici), nici de a îndeplini
un rol preferat, ca la preşcolarii de 5-6 ani, unde încălcarea regulii devine frecvent un motiv al conflictului
dintre copii.Preşcolarii s-au familiarizat destul de bine cu funcţiile sociale aferente diferitelor
profesiuni(doctor, poliţist, profesor, şofer etc), cu semnificaţia socială care stă la baza activităţii
adulţilor:medicul îngrijeşte de sănătatea bolnavilor, profesorul îi învaţă pe elevi etc.Se accentuează
caracterul colectiv al jocului, se realizează o mai mare concordanţă între acţiunile copiilor, creşte eficienţa
controlului reciproc între participanţii la joc.Dezvoltarea jocurilor de creaţie de la un stadiu la altul nu se
realizeză de la sine, ci sub influenţa îndrumării educatoarei, a adultului.
2.Jocurile cu subiecte şi roluri din povestiri şi basme nu se deosebesc, din punct de vedere
formal, de cele cu subiecte din viaţa cotidiană, având aceeaşi structură şi implicând tratarea subiectului pe
roluri.La baza lor stă reproducerea creatoare a imaginii artistice şi a acţiunilor personajului, copilul
pătrunzând astfel mai adânc în lumea sentimentelor şi a trăirilor eroului din basm sau povestire.Aceste
jocuri, ca şi cele cu subiecte din viaţa cotidiană, pot fi individuale, copilul interpretând rolul unui anumit
ni
personaj (de exemplu, se erijează în Făt-Frumos, Scufiţa Roşie etc.) sau colective, preşcolarii transpunând
scene din poveşti, basme, după o prealabilă distribuire între ei a rolurilor, în funcţie de numărul
personajelor pe care le cuprinde episodul înscenat.Deosebirea esenţială faţă de jocurile de creaţie cu
subiecte din viaţa cotidiană constă în izvorul lor tematic.În timp ce jocurile cu subiecte din poveşti şi
basme au ca sursă tematică lumea mijlocită a poveştii, basmului, celelalte, se inspiră din viaţa de fiecare
zi, pe care copiii o intuiesc direct, nemijlocit.O altă deosebire constă în gradul şi calitatea participării
inventive a copiilor:în jocurile cu subiecte din viaţa cotidiană, copiii creează conţinutul , regulile şi
rolurile care decurg din el, în timp ce în cele cu subiecte din poveşti şi basme, ei reproduc un conţinut dat,
având o intervenţie personală, de regulă, numai în ceea ce priveşte interpretarea rolurilor asumate şi
modalităţile de înscenare a acestui conţinut.Preşcolarilor le este caracteristic faptul că iau atitudine,
gândesc , simt şi acţionează ca şi personajele din poveste, manifestând compasiune faţă de eroi, căutând
să-i ajute la nevoie, în aceasta constând caracterul activ şi creator al jocurilor cu subiecte din povesiri şi
basme.Preşcolarii mari modifică uneori, în mod voit, cursul unei poveşti:de exemplu, înlocuiesc sfârşitul
dramatic al unei povestiri (“Puiul” de AL.Brătescu-Voineşti), elimină un personaj pe care-l socotesc de
mai mică importanţă sau chiar inventează succesiunea epică, combinând acţiuni desprinse din mai multe
poveşti.De regulă, ei recurg însă la o altă cale, aceea de a selecţiona şi interpreta în joc doar scenele,
episoadele sau momentele pentru care vădesc interes şi o înţele gere mai mare.În joc, interpreţii comunică,
de regulă, sumar, reuşind să reflecte în linii generale şi la un nivel restrâns dialogurile care se desprind din
episoadele înscenate.Preşcolarii mari realizează înscenări mai cuprinzătoare şi care reflectă mai din plin
intriga implicată, fiind capabili să transpună fondul principal de idei din poveste.Participanţii la joc se pun
de acord în prealabil asupra condiţiilor în care urmează să se desfăşoare jocul, îşi aleg materialele de care
au nevoie, delimitează rolurile, stabilesc interpreţii şi se consultă pe parcurs asupra momentelor pe care le
înscenează.În joc, între copii se stabilesc relaţii complexe, având un schimb viu şi continuu de păreri,
fiecare fiind, în acelaşi timp, interpret şi regizor.În joc apar şi conflicte, sursa principală reprezentând-o
distribuirea rolurilor, fiecare copil dorind rolul pozitiv, chiar şi atunci când acesta nu este cel
principal.Disputa pentru rolurile pozitive, cu toate dificultăţile de moment pe care le ridică, constituie în
sine un lucru îmbucurător, acela de a constata adeziunea copiilor la fapte şi sentimente pozitive, dorinţa
lor de a se purta ca atare.
Formele de îndrumare a jocului de către educatoare sunt, în general, aceleaşi cu cele prezentate la
jocul cu subiect din viaţa cotidiană, la care se adaugă modalităţi de intervenţie, menite să contribuie la
impulsionarea şi dezvoltarea jocurilor copiilor: repovestirea sau explicarea materialului epic utilizat în
joc, conversaţia cu caracter pregătitor, analiza jocului, stimularea lui prin intermediul unor materiale noi,
care sugerează imaginea unui personaj:de exemplu: două urechi lungi pentru iepuraş, o oglindă, un
pieptene, un măr, un cordon pentru interpretarea mamei vitrege din Albă ca Zăpada, un coif pentru pitic,
un coş pentru mama capră etc.
3.Jocurile de construcţie au o sferă distinctă în aria jocurilor de creaţie, se circumscriu într-o
zonă precisă a lor, aceea a reproducerii cu mijloace şi scopuri ludice a unor construcţii şi obiecte din
mediul înconjurător (case, blocuri, turnuri, poduri, maşini, unelte, jucarii et.) şi a relaţiilor sociale care
derivă din producerea acestor obiecte.Jocul de construcţie implică acţiunea de construire, adică
elemente evidente de activitate, asemănătoare muncii, precum şi unele cunoştinţe şi abilităţi tehnice.Cu
toate acestea, în esenţa sa, el rămâne tot un mijloc de manifestare ludică, întrucât apare din nevoia de joc
a copiilor, iar construcţia e proiectată prin acţiunea de joc specifică preşcolarilor şi se realizează după
iniţiativa şi libera lor fantezie.
În vederea trecerii de la perioada în care jocul se reduce la simpla manipulare a materialului de
construcţie şi la îngrămădirea lui , fără un scop précis (3-4 ani), spre o etapă nouă, în care copiii realizează
construcţii mai complexe, se impune ca ei să fie învăţaţi să construiască, să-şi însuşească tehnici de
construit.Procesul de construire se împleteşte cu jocul, elementele de joc conferind activităţii de construire
acele emoţii care exercită o influenţă pozitivă asupra formării interesului copilului pentru
construcţie.Jocul de construcţie atinge un nivel ridicat de dezvoltare la preşcolarii mari.Aceştia clădesc
neobosiţi construcţii variate şi complexe:”Construim podul de peste râu”, “Construim grădiniţa”,
“Blocuri de locuinţe”, “Macaraua”, “Cartierul meu”, “Roaba”, “Tractorul” etc., toate din materiale
destinate activităţilor de construcţie, cunoscute sub diferite denumiri:”Micul arhitect”, “Arco”, “Micul
ni
mecanic”, “Multicomb”, “Lego”, “Combino”, “Rotodisc”, “Plasticon”, “Trusa Logi I şi II “ etc.Ei se
ocupă de aceste construcţii uneori zile de-a rândul, căutând să le perfecţioneze mereu, dezvoltând tot mai
multe priceperi, abilităţi:de a delimita şi închide spaţiul, de a extinde în lăţime şi înălţime construcţia, de a
face pereţi despărţitori şi acoperiş pentru clădirile înalte, de a transforma formele plane ale materialului în
forme de relief, de a consolida construcţiile pentru ca ele să nu se prăbuşească, de a le conferi o formă
arhitecturală estetică.Sarcina educatoarei în îndrumarea jocurilor de construcţie este tocmai aceea de a
dezvolta la copii asemenea priceperi şi deprinderi.Educatoarea acordă copiilor un sprijin larg şi
diferenţiat, în alegerea temei de joc, în elaborarea planului după care va decurge acesta şi în selecţionarea
materialelor de construcţie necesare, ca forme principale de influenţare folosind, fie îndrumarea din
interior, fie cea din exterior.Îndrumarea din interior are aplicabilitate atunci când jocul de construcţie se
îmbină cu jocul de creaţie sau când , rămânând de sine stătător, intervine munca în echipă.Asumându-şi
unul dintre roluri sau preluând o parte din sarcinile construcţiei, educatoarea poate sugera procedee
tehnice adecvate temei, întreţinând şi favorizând relaţii de colaborare între copii în timpul lucrului, îi
sprijină în rezolvarea unor greutăţi etc.Îndrumarea din exterior poate lua forme variate:demonstrarea unor
modele de construţie (în cazul copiilor de 3-4 ani), îndrumarea bazată pe explicaţii, sugestii, observaţii,
aprecierea lucrărilor, vizitele între grupe şi organizarea în comun a unor jocuri de construcţie etc.
Uneori, în cadrul jocurilor de construcţie, copiii realizează cadrul de joc necesar altor tipuri de
jocuri de creaţie.De exemplu, după ce au hotărât să se joace “de-a serbarea”, copiii se apucă să
construiască “un teatru”pentru actori şi spectatori.În unele cazuri, construcţia realizată devine un stimul
pentru un joc nou.Astfel, dacă edificiul ridicat le sugerează ideea că acesta ar semăna cu o gară, ei
schimbă subiectul şi încep să construiască locomotive pentru mecanic, vagoane pentru călători, casa de
bilete etc.Prin urmare, activitatea lor de construcţie începe să fie reglată de un plan mintal, elaborat în
prealabil, care anticipează seria acţiunilor de efectuat, relevându-se influenţa reciprocă pozitivă între
activitatea de construire şi joc.Jocul îl îndeamnă pe copil să confecţioneze şi să construiască diferite
obiecte, necesare pentru realizarea temei la care se gândeşte, iar includerea acestora în joc duce la
îmbogăţirea conţinutului acestuia.
4.Jocurile de mişcare ocupă o poziţie intermediară între jocurile de creaţie şi cele sportive,
apropiindu-se de cele dintâi prin trăirile emoţionale puternice pe care le generează.Ele sunt foarte
îndrăgite de preşcolari, satisfăcând, în cel mai înalt grad, nevoia lor de mişcare.În acelaşi timp, jocurile de
mişcare se apropie şi de jocurile sportive, prin reguli dinainte fixate, prin comenzi, semnale şi diferite
momente competitive pe care le cuprind.Existenţa în aceste jocuri a regulilor dinainte fixate nu le scade
deloc puterea de atracţie, particularitatea lor caracteristică fiind prezentarea regulilor într-o formă
atractivă.În aceste jocuri, veselia se îmbină cu mişcările motrice, desfăşurate după anumite reguli.Pentru a
nu-l încătuşa pe copil şi a nu-i limita iniţiativa, regulile trebuie să decurgă din conţinutul intern al jocului,
nu trebuie aplicate prin constrângere, copilul trebuie să se joace pentru a se mişca, nu să se mişte pentru a
se juca.Numai aşa el va accepta regulile, li se va supune cu plăcere, străduindu-se să se conformeze
lor.Regulile sunt prezentate copiilor înainte de începerea jocului.Ei trebuie obişnuiţi să respecte aceste
reguli, indisolubil legate de scopul şi sarcina jocului.De exemplu, jocul “Câinele şi iepuraşul” se
desfăşoară după anumite reguli, iar respectarea lor se face în însuşi interesul jocului şi, desigur, al
jucătorilor.Regulile depind de natura jocului:să execute sau să frâneze o mişcare la un anumit semnal, să
asculte şi să execute o comandă, să îndeplinească rolul de conducător etc.De exemplu, în jocul “Iepurele
fără culcuş” , vulpea caută să prindă iepurele care, pentru a se salva, trebuie să intre într-un cerc, ocupat
de un alt iepure.Acesta din urmă trebuie să fugă, pentru a nu fi prins de vulpe.Dacă, totuşi, vulpea pune
“gheara”pe iepuraş, atunci rolurile copiilor se inversează.Aşadar, regulile prescriu comportarea
copilului în joc:unele precizează mişcările şi acţiunile copiilor, altele disciplinează comportarea, altele
îndeplinesc funcţii frenatorii, oprindu-i de la unele acţiuni şi mişcări în joc.Numai prin practicarea
sistematică a jocurilor de mişcare, care conţin reguli cu funcţii frenatorii, se pot dezvolta la copil
stăpânirea de sine, autocontrolul, sarcina educatoarei fiind de a-i ajuta pe copii să înţeleagă ce le este
“permis” şi ce le este “interzis” în timpul jocului.
Prin conţinutul lor, jocurile de mişcare sunt extrem de variate.Conţinutul îl formează mişcările ,
care intră în componenţa jocurilor, programa activităţilor instructiv-educative din grădiniţă stabilind,
ni
pentru fiecare grupă de vârstă, natura şi componenţa mişcărilor, pe care educatoarea trebuie să le dezvolte
la copii:
• Jocuri pentru consolidarea mersului şi alergării: Iepuraşul fără culcuş, Albinele şi
rândunelele,Aricii şi şoriceii, Puii mamei, Uliul şi puişorii, Veveriţele, Lupul şi mielul etc;
• Jocuri pentru consolidarea deprinderii de a sări:Hip,hop, Broscuţele sar în lac, Şotron în
raze, Cursa iepurelui, Undiţa etc;
• Jocuri pentru consolidarea căţărării, escaladării şi alunecării:Pisica cocoţată,
Pompierii, Veveriţele în copaci, Treci peste buturugă!, Alunecuşul, Maimuţele vesele,
Camionul stricat ;
• Jocuri pentru consolidarea deprinderii de rulare, aruncare şi prindere, de aruncare la
ţintă a mingii:Cercul campionilor, La vânătoare, Mingea la coş, Cei mai buni ţintaşi,
Bila;
• Jocuri pentru consolidarea târârii:Ursul flămând, Nu atinge sfoara, Împinge mingea,
Cursa şerpilor, Cursa înotătorilor, Alunecăm etc;
• Jocuri pentru consolidarea simţului echilibrului:Capcana, Fereşte-te de crocodil!, Leii
la circ, Ştafeta cu ziarul pe cap, Cursa pe cartoane etc.
Multe dintre jocurile de mişcare sunt însoţite de texte şi cântece,desfăşurându-se mai ales în cerc,
în horă, rolul activ avându-l unul sau mai mulţi copii, textul şi cântecul ajutându-i pe copii să interpreteze
mai expresiv rolul, să execute mişcările mai corect:Cozonacul, Fluierul, Gâştele vesele etc.
Deosebit de răspândite sunt jocurile fără o tematică anume, fără subiect, la baza cărora stau
diferite mişcări:cu cercul, cu coarda, cu mingea etc:Şotronul, Elasticul, Cine a aruncat mai departe?,
Cine aduce cel mai repede bilele? etc.
În îndrumarea jocurilor de mişcare, educatoarea va ţine seama de toate cerinţele igienice şi
pedagogice:efectul mişcărilor asupra proceselor fiziologice, paricularităţile de vârstă şi individuale,de
anotimpurile anului etc.
5.Jocurile hazlii foarte apropiate de cele de mişcare, nu se confundă cu acestea, existând o serie
de jocuri, în care latura distractivă se realizează prin mobilitatea minţii şi nu prin cea a corpului, prin
spiritul de observaţie sau prin sesizarea contrastelor.Ele au o temă şi reguli stabilite dinainte, în
majoritatea cazurilor create de adult sau prelucrate din folclorul copiilor.Se bucură de o mare popularitate
în rândul preşcolarilor, atrăgându-i prin umorul şi simplitatea acţiunii:Cine l-a chemat pe ursuleţ?, Unde
a ciocănit beţişorul?, Găseşte şi taci!etc. Pe primul plan stă obţinerea hazului, atât mişcările cât şi
cunoştinţele copiilor reprezentând un mijloc prin care se realizează amuzamentul copiilor.Acţiunea lor
foarte simplă este reglementată de una-două reguli, ceea ce permite copiilor să-l înveţe foarte repede şi să-
l reproducă apoi, în mod independent, când situaţia le-o permite.De exemplu “Zboară, zboară” se poate
repeta de 20-30 de ori în decurs de 7-8 minute. Valoarea educativă a acestor jocuri, pe lângă rolul lor
formativ(dezvoltarea atenţiei, a acuităţii senzoriale, a proceselor de inhibiţie, a unor abilităţi) rezidă în
atmosfera de veselie, amuzament, pe care o creează neatenţia unor copii, lipsa de promtitudine sau de
rapiditate în reacţii.În îndrumarea acestor jocuri, educatoarei îi revine sarcina de a menţine un ritm vioi
desfăşurării, de a organiza o atmosferă de veselie şi destindere în timpul jocului, asigurând o participare
vie şi intensă a copiilor.
6.Jocurile didactice sunt o formă de activitate atractivă şi accesibilă copilului, prin care se
realizează o bună parte din sarcinile instructiv-educative din grădinţă, caracteristica esenţială a jocului
didactic constând în crearea unor condiţii favorabile pentru aplicarea multilaterală a cunoştinţelor şi
pentru exersarea priceperilor şi deprinderilor, sub forma unor activităţi plăcute şi atractive.
Fiecare joc didactic cuprinde următoarele laturi constitutive, prin care se deosebeşte de celelalte
jocuri:
• conţinutul;
• sarcina didactică;
• regulile jocului;
• acţiunea de joc.
Esenţa şi specificul jocului didactic constă în întrepătrunderea şi interacţiunea acestor componente.
ni
Conţinutul jocului reflectă totalitatea cunoştinţelor şi deprinderilor, cu care copiii operează în
cadrul jocului.În majoritatea jocurilor didactice, aceste cunoştinţe se presupun a fi însuşite, în grade
diferite, menirea jocului didactic fiind de a le fixa, lărgi sau sintetiza.Sunt unele jocuri care favorizează
achiziţionarea de cunoştinţe , după cum altele au rolul de a verfica, ori de a determina gradul
operaţionalităţii cunoştinţelor dobândite anterior.
Elementul de instruire al jocului didactic este concretizat în sarcina didactică, ce se cere să fie rezolvată
de copii, pentru atingerea scopului propus.Prin sarcina didactică, educatoarea poate dirija activ activitatea
minţii copilului, declanşând operaţii intelectuale importante:recunoaştere, descriere, reconstituire,
comparaţie, generalizare.Complicarea treptată a sarcinilor, în variante ale jocului didactic, asigură
varietatea , jocul apărând în forme mereu noi, neprevăzute şi, de aceea, interesante şi atractive.
Regulile jocului cuprind, în mod condensat, cerinţele ce dirijează activitatea copiilor , obligându-i
să acţioneze într-un anumit mod, îndeplinind o importantă funcţie reglatoare asupra acţiunilor şi relaţiilor
reciproce dintre copii.Ele sunt condiţionate de conţinutul şi sarcinile didactice ale fiecărui joc, fiind de
natură diferită: reguli care reglementează repartizarea rolurilor între copii (de exemplu “poştaş” şi
“cititor”) , care arată copiilor cum să rezolve problema intelectuală, care se referă la succesiunea
acţiunilor în joc, care se referă la comportarea copiilor în joc, indicându-le ce este permis şi ce nu.
Acţiunea de joc este latura care face ca rezolvarea sarcinii didactice să fie plăcută şi atractivă
pentru copii şi cuprinde momente de aşteptare, surpriză, ghicire, mişcare şi întrecere, care dau o
coloratură plăcută, distractivă, activităţii intelectuale.Cu cât copiii sunt mai dezvoltaţi intelectual,
elementele de joc se estompează şi apar, din ce în ce mai conturate, problemele didactice, la a căror
rezolvare copiii sunt antrenaţi din plin.Unitatea celor patru laturi ale jocului didactic conferă acestei
activităţi o particularitate specifică, ceea ce o deosebeşte de celelalte forme de activitate din
grădiniţă.Jocul didactic se încheie şi cu un anumit rezultat , care arată gradul în care copilul şi-a format
priceperea de a găsi răspunsul potrivit, de a face descrieri, comparaţii, de a da răspunsuri verbale promte.
În grădiniţă se realizează jocuri didactice la toate tipurile de activităţi comune, vizând aspecte
multiple ale activităţii intelectuale:
• jocuri didactice pentru stimularea experienţei perceptive:Săculeţul fermecat, Pipăie şi
spune, Culorile toamnei, Ce s-a schimbat?, Ghici cine e la telefon?, La ce am cântat?,
Bate ca mine!, Spune ce ai gustat?, Ce floare ai mirosit?, Ce a cumpărat mama de la
piaţă? etc.;
• jocuri didactice pentru stimularea reprezentărilor:Cine are această culoare?, Găseşte
greşeala!, Când facem aşa?, Ştiţi când se întâmplă?, Te rog să-mi dai!, Ghici,
ghici!,Răspunde repede şi bine!, Detectivii, Şantierul de construcţie,Spune-mi, unde pot
locui?etc.;
• jocuri didactice pentru stimularea imaginaţiei:Jocul figurilor, Completează propoziţia,
Hai să facem o poveste!, Cum se numeşte tabloul tău?, Jocul rimelor, Propoziţia elastică;
• jocuri didactice pentru stimularea gândirii:Poze tăiate, Laleaua, Din bucăţele,
Perechile, Alege imaginea care nu se potriveşte!, Imagini încurcate, Labirintul, Cine are
mai multe, mai puţine?, Isteţii, Nu rupe lanţul,Coşuleţul toamnei, Cine rezolvă mai bine?,
Trenul în cerc;
• jocuri didactice pentru stimularea limbajului:Completează ce lipseşte!, Ce-ţi spune
roata?, Întrebare şi răspuns,Ale cui sunt?, Alege şi grupează!, Oglinda fermecată, Eu
spun una, tu spui multe!, Jocul silabelor, Carnavalul sunetelor, Cine face, ce face?,Spune
la ce m-am gândit!, Cine ţi-a dat jucăria?, Ce-mi dai?, Cine sunt/eşti? etc.
• jocuri didactice pentru stimularea atenţiei:Fă ce-ţi spun!, Repetă ce spun eu!, Ce
lipseşte?, Acul şi aţa, Ce duce trenul?, Deschideţi urechea bine.
• jocuri didactice pentru stimularea memoriei:Recunoaşte personajul!, Cu ce se îmbracă
păpuşa?, Ştiţi când?, Ce face mama ta şi cu ce lucrează ea?, Ce sau cine s-a schimbat?
etc.
ni
La şcolarul mic, balanţa se înclină către învăţare, care devine activitate fundamentală, jocul
devenind activitate compensatorie a învăţării, creând condiţia de odihnă pentru aceasta.Conţinutul
jocurilor devine mai complex, mai cultivat mai socializat, fiind preferate jocurile cu reguli în colectiv,
(Scrabble, Monopoly, Remmy), jocurile de construcţie complexe, sofisticate, jocurile de mişcare( de-a
prinselea, de-a ascunselea), nevoia de mişcare fiind satisfăcută mai ales în jocurile în aer liber, prin
plimbările cu bicicleta, rolele, skateboard-ul, , trotineta, de sporturile practicate :baschet, volei, fotbal,
karate etc.Jocul , mai ales în aer liber, îi dă copilului şansa să-şi consume enormele rezerve de energie de
care dispune.Din păcate, tehnologia modernă “ţintuieşte” tot mai mult copilul în casă, oferind tot felul de
surogate de jocuri.Fie că e vorba despre cea mai ieftină formă de entertainment,televiziunea, fie depre
jocurile pe computer, internet, muzică, dvd-uri, playstations şi tot soiul de jocuri sofisticate, toate sunt
parcă făcute înadins să-l ţină pe copil între patru pereţi.Computerul, internetul, favorizează izolarea
copilului, mai întâi de familie, apoi, treptat, de restul societăţii.Deja se vorbeşte despre “boala
computerului”, despre dependenţa pe care o generează, nu doar în rândul copiilor, ci şi al adulţilor.Jocul
la computer presupune ceva mai multă mişcare decât privitul la televizor, însă grupe importante de
muşchi nu sunt puse deloc în mişcare , în timp ce altele sunt prea intens activate, apărând astfel probleme
ale coloanei, dureri de ceafă, probleme oculare.Din ce în ce mai mulţi părinţi se plâng de faptul că timpul
petrecut de copiii lor la calculator este prea mare, temele sunt neglijate, nu citesc deloc, sunt iritaţi dacă se
întrerup să vină la masă, preferând să butoneze frenetic tastatura, total absorbiţi de ceea ce fac şi parcă
rupţi de lumea exterioară.Un studiu internaţional, realizat de specialişti englezi, a arătat că elevii care
învaţă cu ajutorul cărţilor sunt mult mai buni la învăţătură, decât cei care învaţă cu ajutorul computerului
şi stau toată ziua pe internet, aceştia din urmă fiind mai slabi la matematică, ştiinţe şi literatură, scriu şi
citesc mai greu şi mai prost.
Există însă programe rulate cu ajutorul calculatorului, folosite în procesul instructiv-educativ,
numite soft-uri educaţionale , care sub forma unui joc îl implică pe copil într-un proces de rezolvare de
probleme, presupunând aplicara inteligentă a unui set de reguli pentru atingerea unui scop.De exemplu
soft-ul educaţional Familia mea şi primăvara cuprinde şase povestiri despre natură, calendarul naturii,
jocuri matematice, joc de acţiune, experimente virtuale, activităţi plastice (felicitare, încondeiem ouă),
bazându-se pe învăţarea prin cooperare şi prin joc, contribuind la dezvoltarea gândirii logice, dezvoltând
capacităţile imaginative.Alte soft-uri educative pentru preşcolari şi şcolarii mici sunt:Albă ca zăpada şi
cei şapte pitici, Cenuşăreasa, Călătoriile lui Gulliver, Ţapul Ţicu merge la şcoală, Noroceii, Joacă-te cu
Ketz!, Hai la şcoală!, Reksio la grădinţă, Peticel şi furnicuţele etc.

VALENŢELE FORMATIVE ALE JOCULUI:


“Jocul contribuie intens la educarea generală a copilului, la angajarea lui într-o comunicare
multilaterală , amplifică reflectarea relaţiilor sociale în conştiinţa şi personalitatea copilului, complică
fondul de conduită potenţială.Prin joc, copilul îşi însuşeşte numeroase cunoştinţe cu privire la varietatea
conduitei umane, la profesiuni şi activităţi , stimulează creşterea capacităţii de a trăi din plin, cu pasiune
fiecare moment, având funcţia de o mare şi complexă şcoală a vieţii”(Maria Taiban).
“Jocul apare ca o activitate fundamentală formativă şi dominantă în copilărie, iar munca are
aceleaşi caracteristici, din ce în ce mai pregnante, pe măsură ce depăşeşte copilăria, jocul putând fi
considerat un fel de anticameră vastă şi bogată a muncii” .(Ursula Şchiopu).
“Rezumativ, jocul jocul apare ca o activitate complexă a copiilor, în care ei reflectă lumea şi
societatea, asimilându-le şi, prin aceasta, adapându-se la dimensiunile lor multiple”(Ursula Şchiopu).
Psihologii evidenţiază faptul că jocul are o influenţă formativă asupra dezvoltării în ansamblu a
personalităţii copilului.Jocul este privit drept o activitate care formează, modelează inteligenţa, permite
totodată să se constate multe din caracteristicile ei.Prin activitatea de joc, copiii dobândesc cunoştinţe, li
se formează variate acţiuni mintale, care influenţează dezvoltarea proceselor psihice, se face trecerea în
etape, de la acţiuni practice spre acţiuni mintale, cu importante repercusiuni pentru dezvoltarea
percepţiilor, memorării şi reproducerii voluntare, generalizării şi abstractizării.Pe de altă parte, jocul
favorizează dezvoltarea aptitudinii imaginative a copilului, a capacităţii de a crea sisteme de imagini
generalizate (tipice), despre obiecte şi fenomene, precum şi de a efectua diverse combinări mintale cu
imaginile respective.De la reproducerea imitativă a faptelor şi acţiunilor, pe bază de reprezentări
ni
neprelucrate, copilul trece la combinarea reprezentărilor în imaginaţie, introducând mereu noi elemente de
creaţie în joc.Imaginaţia creatoare a copilului se manifestă prin întregirea temelor date de adulţi cu
elemente noi, iniţiind el însuşi jocuri, căutând în mod independent mijloacele pentru a-şi realiza intenţiile,
imaginile create de fantezia copilului devenind astfel tot mai bogate în conţinut.Dacă la început copiii
reflectă în jocurile lor fapte singulare, cu timpul ei se ridică de la reprezentări la noţiuni elementare, pe
bază de generalizări, dezvoltându-se astfel gândirea activă.În activizarea gândirii, un rol important îl are
limbajul.Fără comunicarea verbală între copii nu este posibil jocul colectiv.Comunicând între ei, copiii îşi
fixează tema jocului, îşi împart rolurile, precizează acţiunile comune etc., iar după încheierea jocului îşi
comunică impresiile, dorinţele, semnalează abaterile survenite de la regula de joc, dezvoltându-li-se astfel,
pe de o parte, limbajul, în strânsă unitate cu gândirea, iar, pe de altă parte, intensificându-se funcţia
reglatoare a sistemului verbal.Prin joc se dezvoltă acuitatea senzorială, spiritul de observaţie, atenţia
distributivă, independenţa, spontaneitatea, flexibilitatea şi fluenţa în gândire.
Jocul presupune încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului, colaborarea cu
partenerii de joc, armonizarea intereselor, a motivelor acţiunii şi efortului personal cu ale colectivului,
oferind astfel multiple posibilităţi de dezvoltare morală, psihică şi a comportamentului voluntar.În joc,
copiii îşi însuşesc nu numai cunoştinţe despre obiectele şi fenomenele din natură, ci îşi formează şi
reprezentări şi noţiuni despre relaţiile sociale, trăiesc variate emoţii şi sentimente morale şi îşi dezvoltă
elemente ale calităţilor de voinţă şi caracter.Reprezentările şi noţiunile morale ale copilului se formează
şi prin relaţii de joc, acestea reflectând norme morale.În timpul jocului, copilul învaţă să înţeleagă,
oarecum “pe viu” şi de aceea, mai uşor, ce este “bine”, ce este “rău”, ce este “permis” şi ce este
“interzis”.Criteriile de apreciere a conduitei morale acţionează şi se cristalizează, în primul rând, în
jocurile copiilor.În jocurile colective apar şi se manifestă primele simpatii şi sentimente de prietenie între
copii, copilul învaţă să devină stăpân pe sine, să se autocontroleze şi să se supună de bunăvoie obligaţiilor
pe care şi le asumă în joc.În felul acesta i se dezvoltă priceperea de a-şi preciza scopul jocului, de a-şi
organiza condiţiile pentru joc, de a depune eforturi fizice şi intelectuale pentru învingerea greutăţilor ivite,
de a-şi înfrâna conştient dorinţele şi de a persevera în ducerea până la capăt a lucrului început.Prin joc se
dezvoltă însuşiri morale, cum sunt:solicitudinea, solidaritatea de grup, curajul, cinstea, sinceritatea,
stăpânirea de sine, perseverenţa, încrederea în puterile proprii.În procesul jocului se dezvoltă atât emoţiile
şi sentimentele estetice ale copiilor, cât şi gustul pentru frumos.
”În joc, copilul se găseşte în situaţia de actor, de protagonist şi nu de spectator, ceea ce
corespunde foarte bine dinamismului gândirii, imaginaţiei şi vieţii lui afective, unei trebuinţe interioare
de acţiuni şi afirmare”(Magdalena Dumitrana)
Psihologul Jean Piaget consideră că jocul îl determină pe copil să participe “în mic” la societatea
din care fac parte, îl pregăteşte pentru activităţile viitoare, jocul fiind “ucenicia vârstei mature”(Jean
Chateau), “anticamera necesară vieţii adulte” (Ursula Şchiopu).

BIBLIOGRAFIE:
• NICULESCU, R. M.;LUPU, D.-Pedagogia preşcolarităţii şi a şcolarităţii mici, curs pentru
învăţământ la distanţă,anul II, sem.1, 2007-2008;
• ŞCHIOPU,U.;VERZA, E.-Psihologia vârstelor, E.D.P., Bucureşti, 1981;
• ŞCHIOPU, U.-Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor, E.D.P., Bucureşti, 1970;
• TODOR, I.;VOICULESCU, F.-Psihologie generală, Alba –Iulia, 2002;
• CHIRCEV, E.-Pedagogia preşcolară,E.D.P., Bucureşti, 1970;
• TAIBAN, M.;GHEORGHIAN, E.-Metodica jocurilor şi a programului distractiv în
grădiniţa de copii, E.D.P., Bucureşti, 1977;
• BARCAN-ŢICALIUC, E.-Exerciţii şi jocuri pentru preşcolari, editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1976.
• CLAPAREDE, E.-Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, E.D.P., Bucureşti, 1975.