AUREL IONEL VASILE TUDOR

RECUPERAREA TERMICĂ A
PETROLULUI DIN ZĂCĂMINTE

Editura Karta-Grafic Ploiești -2017

RECUPERAREA TERMICĂ A PETROLULUI
DIN ZĂCĂMINTE
 Dr. ing. IONEL AUREL s-a născut la 20 februarie 1942 în
localitatea Răzvad, jud. Dâmbovița, Romania A absolvit facultatea
„Forajul Sondelor și Exploatarea Zăcămintelor de Petrol și Gaze” de la
Institutul de Petrol și Gaze din București în anul 1965. A obținut titlul
de doctor inginer cu lucrarea „Cercetări cu privire la influența gazelor
asupra instalațiilor de pompaj de adâncime cu prăjini la sondele de
extracție a petrolului” la IPG-Ploiești în 1982 pentru specialitatea
„Exloatarea zăcămintelor de țiței și gaze”. A desfășurat o activitate
practică de producţie, executie, conducere şi coordonare a exploatării
zăcămintelor de ţiţei şi gaze în România, în perioada 1965-2004. De
asemenea în acest timp a efectuat cercetări, aplicaţii, studii în domeniile transport-extracţie gaze; energetica
extracţiei ţiţeiului şi gazelor, tehnologia prelucrării gazelor, tehnologia extracţiei ţiţeiului, management
zăcăminte-metodologii de calcul a rezervelor de petrol și gaze, softuri pentru computer pentru urmărirea
exploatării zăcămintelor de petrol și gaze.
A publicat peste 15 lucrări științifice în revistele de specialitate, a susținut peste 10 comunicări
științifice la diverse simpozioane pe probleme de petrol și gaze, autor a 19 brevete de invenţie în domeniul
exploatării zăcămintelor de petrol și gaze, autor și coautor, peste 50 studii de evaluare a resurselor
geologice, rezervelor de petrol și creștere a factorului de recuperare, autor a două cărţi de specialitate
„Pompajul bifazic din sondele de petrol”-1995, „Efectele gazelor în pompajul de adîncime din sondele de
petrol”-2003.
Este membru SPE (Society of Petroleum Engineers)
Principalele problematici care fac obiectul preocupărilor sale actuale în domeniul cercetării
științifice, sunt:
 Modele pentru predicția proceslor termice de recuperare a țițeiului din zăcăminte;
 Investigații termice în sonde de injecție sau/și producție;
 Metode noi de creștere a recuperării țițeiului din zăcăminte prin aditivări la metodele EOR
actuale.
Drd. ing. Tudor Vasile s-a născut la 02 februarie 1967 în
localitatea Băicoi, jud. Prahova, Romania A absolvit facultatea „Forajul
Sondelor și Exploatarea Zăcămintelor de Petrol și Gaze” de la Institutul
de Petrol și Gaze din București în anul 1990. A desfășurat o activitate
practică de producţie, execuție, conducere şi coordonare a exploatării
zăcămintelor de ţiţei şi gaze în România, în perioada 1990-până în
prezent. A debutat ca inginer de foraj trecând apoi prin toate treptele
ierarhice în activitatea de extracția țițeiului până la cea de manager
operational de asset în prezent
De asemenea în acest timp a efectuat aplicaţii, studii în domeniile
transport-extracţie gaze; energetica extracţiei ţiţeiului şi gazelor,
tehnologia extracţiei ţiţeiului, management zăcăminte.
A efectuat cursuri de pregătire, în țară și străinătate, în domeniul tehnologiei extracției, managementul
zăcămintelor, managementul industriei de petrolși gaze.
A fost coautor și autor a numeroase studii de fezabilitate a unor zăcăminte de petrol și gaze din Romania.
Obiectul preocupărilor sale actuale în domeniul cercetării științifice, sunt:
 Modele pentru predicția proceslor termice de recuperare a țițeiului din zăcăminte;
 Metode noi de creștere a recuperării țițeiului din zăcăminte.
Dr.ing. AUREL IONEL Dr.ing.VASILE TUDOR

RECUPERAREA TERMICĂ A PETROLULUI

DIN ZĂCĂMINTE

EDITURA KARTA GRAPHIC

2017
Copyright © Editura Karta Grafic

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a Romaniei

AUREL, IONEL
Recuperarea termică a petrolului din zăcăminte/dr.ing. Ionel Aurel,
dr.ing.Tudor Vasile
Editor Karta-Grafic
ISBN 978-606-693-101-4

622

REFERENȚI ȘTIINȚIFICI:
Prof.dr.ing. Lazăr AVRAM
Prof.dr.ing. Iulian NISTOR

EDITURA KARTA-GRAPHIC
2017
 Dedicăm această carte familiilor noastre
ce ne-au fost sprijin spiritual permanent.

PREFAȚĂ
Dezvoltarea zăcămintelor conținând țițeiuri grele devine mai importantă ca urmare a
declinului continuu a rezervelor de petrol convenționale.
In cursul producerii zăcămintelor cu țiței greu operatorii tind să producă cu metode de
recuperare primară la rece, cât mai mult timp posibil, aceasta fiind cea mai comună formă de
producție primară în zăcămintele cu țiței greu. Cu toate acestea, producția rece dă un factor de
recuperare de numai 1-10% în zăcăminte cu țițeiuri grele. Prin urmare, este necesar cât mai
devreme de metode de recuperare secundară. Când producția rece nu mai este fezabilă economic,
metodele pe bază de recuperare termică sunt de obicei implementate.
Scopul proceselor termice este acela de a extrage o cantitate de țiței cât mai mare prin
ridicarea temperaturii fluidelor din zăcământ. Este de dorit să se încălzească zăcământul eficient,
existând posibilitatea ca nu toată căldura injectată sau produsă într-un zăcământ să rămână în el.
Din punct de vedere istoric, procesele de recuperare termică au avut drept obiectiv ţiţeiurile
grele. Metodele termice de recuperare a ţiţeiului sunt definite ca procese în care căldura este
introdusă intenţionat într-o acumulare subterană de compuşi organici în scopul recuperării acestora
prin sonde. Utilizarea acestor procese de-a lungul vremii a arătat că injecția de abur este cea mai
eficientă, motiv pentru care s-a răspândit predominant.
Un număr foarte mare de lucrări şi articole au fost publicate, începând cu 1965, referitoare
la introducerea căldurii în zăcămintele cu țiței greu pentru a îmbunătăţi sau accelera recuperarea
fezabilă a ţiţeiului din aceste zăcăminte.
In structura manegementului acestor procese, prognoza producției de petrol și gradul de
recuperare sânt factori esențiali pentru analiza fezabilității procesului și decizia economică. Nu
puţine au fost procesele termice, considerate un eşec pentru exploatarea zăcămintelor unde s-au
aplicat, aceasta datorându-se metodelor de predicţie a debitelor de fluide introduse şi extrase. În
dorința de a contribui la îmbunătățirea acetor metode a fost scrisă această lucrare, în principal
pentru profesioniștii din petrol.
Această lucrare propune, de asemenea, unele concepte noi, idei sau ipoteze. Mai multe
dintre acestea trebuiesc validate prin cercetări suplimentare, iar unele dintre acestea pot stimula alte
interese de cercetare. Din acest punct de vedere, această carte ar putea fi utilă pentru cercetători.
Teoriile de bază și exemplele de calcul ar trebui să ajute studenții și profesioniștii care sunt mai
puțină experiență în acest domeniu. In plus, un efort a fost făcut să se găsească un echilibru ideal
între teorie și practică, au fost oferite referințe extinse.
Lucrarea se desfășoară pe parcursul a 11 capitole.
Primul capitol prezintă proprietățile termofizice a mediului fluid și solid din zăcăminte,
caracteristici esențiale în managementul proceselor de recuperare termice
Capitolul doi și trei prezintă efectele fluidului cald, cu deosebire aburul, asupra rocii din
zăcământ, cât și procesul de transfer a căldurii în mediul poros. De asemenea se prezintă un model
analitico-statistic original pentru calculul transferului căldurii în sondă.
Al patrulea capitol descrie o instalație și o metodă originală pentru determinarea
difuzivității termice a zăcământului.
Capitolul cinci descrie metodele IOR și EOR pentru recuperarea țițeiurilor grele dezvoltând
tendințele aplicării acestota, modul de alegere a zăcămintelor apte pentru procese termice și
proiectarea/strategia de dezvoltare a acestora.
În capitolul șase se abordează inedit problemele optimizării proceselor termice din punct de
vedere matematic cu implementare în softuri comerciale, cât și definirea experimentului ca factor
de optimizare.
Capitolul șapte prezintă modelele de predicție a proceselor termice evidențiind posibilitățile
deosebite ale Filtrului Kalman.
Capitolele opt, nouă și zece descriu metodele termice de recuperare privind injecția de apă
caldă, injecția ciclică de abur respectiv injecția continuă de abur. Acestea cuprind aspecte teoretice
și practice ale fiecărei metode, cât și modele noi pentru predicția producției de țiței.
Capitolul unsprezece descrie desfășurarea unor procese termice reale, pentru a se evidenția
unele rezultate și cauzele lor.
În textul lucrării notațiile sunt explicate la locul apariției iar unitățile de măsură sunt cele
specifice utilizate în lucrările teoretice și practica mondială din domeniul industriei de petrol.
Mulțumim colegilor specialiști din șantierele de petrol ale zonei petroliere Târgoviște-
Moreni-Băicoi pentru sprijinul acordat la efectuarea unor cercetări pilot cât și la documentarea cu
date privind caracterizarea zăcămintelor și de producție. De asemenea mulțumim specialiștilor
profesioniști T.Cristescu, I.Petrescu, A.Antics, V.Moise, S.Ivana, C.Rădulescu pentru bunăvoința
de a-ne pune la dispoziție lucrările lor de cercetare și toată recunoștința pentru doamna Elena Ionel,
specialist în geologia petrolieră, pentru completarea modelelor cu componentele de natură
geologică.
Lucrarea se adresează studenților, cercetătorilor și specialiștilor din industria de petrol
Autorii
 CUPRINS

Prefață................................................................................................................................................................5
Cuprins...............................................................................................................................................................7
Capitolul 1 PROPRIETĂȚILE TERMOFIZICE A ZĂCĂMINTELOR DE PETROL.................................11
1.1 Proprietățile fizice ale gazelor.......................................................................................................12
1.1.1 Greutatea moleculară.....................................................................................................12
1.1.2 Densitatea și factorul de volum.....................................................................................16
1.1.3 Compresibilitatea izotermă...........................................................................................17
1.1.4 Vâscozitatea..................................................................................................................18
1.1.5 Punct de rouă.................................................................................................................20
1.1.6 Presiunea de vapori.......................................................................................................20
1.1.7 Capacitatea calorică......................................................................................................21
1.1.8 Conductivitatea termică................................................................................................22
1.1.9 Umiditatea.....................................................................................................................23
1.1.10 Puterea calorică...........................................................................................................24
1.1.11 Impurițăți în gaze........................................................................................................24
1.2 Proprietățile fizice ale țițeiului......................................................................................................25
1.2.1 Factorul Watson de caracterizare a țițeiului..................................................................25
1.2.2 Densitatea țițeiurilor......................................................................................................27
1.2.3 Rația de soluție..............................................................................................................28
1.2.4 Coeficientul de volum...................................................................................................28
1.2.5 Vâscozitatea țițeiului.....................................................................................................29
1.2.6 Presiunea de vapori.......................................................................................................32
1.2.7 Punct de congelare........................................................................................................34
1.2.8 Căldura specifică...........................................................................................................34
1.2.9 Conductivitatea termică................................................................................................34
1.2.10 Masa molară................................................................................................................35
1.3 Proprietățile fizice ale rocii rezervor.............................................................................................35
1.3.1 Porozitatea.....................................................................................................................35
1.3.2 Permeabilitatea..............................................................................................................37
1.3.3 Compresibilitatea rocii rezervor....................................................................................38
1.3.4 Saturația în fluide..........................................................................................................41
1.3.5 Densitatea......................................................................................................................42
1.3.6 Capacitatea calorică masică, volumică, molară.............................................................45
1.3.7 Conductivitatea termică.................................................................................................51
1.3.8 Difuzivitatea termică a zăcămintelor de ţiţei.................................................................64
1.3.8.1 Difuzivitatea termică, dispersia termică........................................................64
1.3.8.2 Metode pentru determinarea difuzivităţii termice.........................................65
1.4 Proprietăţi fizice ale apei de zăcământ..........................................................................................67
1.4.1 Facorul de volum al apelor de zăcământ.......................................................................67
1.4.2. Densitatea apelor de zăcământ.....................................................................................67
1.4.3. Compresibilitatea apelor de zăcământ..........................................................................67
1.4.4. Vîscozitatea apelor de zăcământ..................................................................................68
 1.4.5. Mineralizaţia apei.........................................................................................................69
1.5 Referințe bibliografice..................................................................................................................69
Capitolul 2 INTERACŢIUNI INTRE ABURUL INJECTAT ŞI ZĂCĂMÂNT...........................................71
2.1. Zăcământul de petrol, sistem aflat în intercţiune cu mediul........................................................71
2.2. Condiţiile existente în zăcămint şi evoluţia lor............................................................................74
2.3. Alterarea rocii colectoare în injecţia de abur...............................................................................75
2.4. Umflarea argilelor........................................................................................................................76
2.5. Efectele aburului în zăcământ și aplicațiile lor............................................................................79
2.6. Combaterea efectelor nedorite a interacțiunii abur-rocă-fluide...................................................85
2.7. Măsuri pentru diminuarea efectelor nedorite ale interacţiunii abur-rocă-fluide..........................87
2.8. Referințe bibliografice.................................................................................................................92
Capitolul 3 PROCESE DE TRANSFER A CĂLDURII ÎN ZĂCĂMINTELE DE ŢIŢEI............................93
3.1. Transferul de căldură şi masă în mediul poros.............................................................................93
3.2. Capacitatea calorică volumică efectivă a zăcămintelor................................................................94
3.3. Mecanismele transferului de căldură în zăcăminte......................................................................98
3.4. Bilanţul general de energie.........................................................................................................100
3.5. Transferul de căldură în zăcământ la debit de injecţie constant.................................................102
3.6. Transferul de căldură în zăcământ la debit de injecţie variabil..................................................107
3.7. Pierderile de căldură prin fluidele produse................................................................................110
3.8. Distribuţia pierderilor de căldură şi a temperaturii pe verticală-profile termice........................115
3.9. Pierderile de căldură în cazul injecţiei unui fluid care condensează..........................................119
3.10. Metodă analitico-statistică pentru calculul transferul căldurii în sondă...................................140
3.11. Referințe bibliografice.............................................................................................................147
Capitolul 4 DETERMINAREA DIFUZIVITĂȚII TERMICE A ZĂCĂMINTELOR DE PETROL..........149
4.1. Transferul de căldură în testele de investigaţii termodinamice din sonde.................................149
4.2. Difuzia unidirecţională în condiţii la limită de speţa I...............................................................150
4.3. Difuzia unidirecţională în condiţii la limită de speţa III............................................................153
4.4. Difuzia radial simetrică în condiţii la limită de speţa I..............................................................156
4.5. Difuzia radial simetrică în condiţii la limită de speţa III............................................................158
4.6. Curba de variație a temperaturii.................................................................................................160
4.7. Metodă și instalație pentru determinarea difuzivității termice a zăcămintelor..........................162
4.8. Rezultate şi concluzii obţinute în urma testelor termodinamice................................................165
4.9. Referințe bibliografice...............................................................................................................169
Capitolul 5 RECUPERAREA TERMICĂ A ȚIȚEIURILOR GRELE........................................................171
5.1. Zăcăminte cu țiței greu...............................................................................................................171
5.2. Metode IOR și EOR de recuperare a țițeiurilor grele.................................................................175
5.3. Procese termice EOR.................................................................................................................179
5.4. Tendințele aplicării metodelor termice......................................................................................187
5.5. Alegerea zăcămintelor pentru injecția cu abur...........................................................................190
5.6. Mecanismele de recuperare a procesului de injecției cu abur....................................................194
5.7. Proiectarea și strategia de dezvoltare a procesului de injecție cu abur......................................197
5.8. Referințe biblografice.................................................................................................................200
Capitolul 6 OPTIMIZAREA PROCESLOR TERMICE..............................................................................207
6.1 Optimizarea proceselor termice de exploatare a zăcămintelor de țiței........................................207
6.1.1. Optimizarea proceselor de injecție cu abur................................................................208
6.1.2. Algoritmi de optimizare și aplicarea lor.....................................................................211
6.1.3. Optimizarea producției pentru procesele termice.......................................................218
6.1.4. Influența unor parametri asupra optimizării procesului injecției de abur..................222
 6.1.5. Metodă de optimizare matematică a unui proces de injecție cu abur.........................224
6.1.6. Metodă de optimizare pentru continuarea unui proces de injecție cu abur................227
6.2. Experimentul factor de optimizare a proceselor termice...........................................................232
6.2.1. Conceptul desing experimental..................................................................................232
6.2.2. Abordarea experimentală a unui proces de injecție cu abur.......................................237
6.2.3. Investigația experimentală a unui proces de injecție cu abur.....................................245
6.3. Referințe biblografice.................................................................................................................257
Capitolul 7 PREDICȚIA PERFORMANȚELOR PROCESELOR TERMICE...........................................261
7.1.Modele analitice..........................................................................................................................261
7.2.Modele statistice..........................................................................................................................273
7.3.Filtrul Kalman.............................................................................................................................279
7.4.Metode numerice-simulare..........................................................................................................291
7.5 Referințe biblografice..................................................................................................................316
Capitolul 8 INJECȚIA DE APĂ CALDĂ....................................................................................................319
8.1. Eficienţă microscopică a dezlocuirii nemiscibile izoterme........................................................319
8.1.1. Umectabilitate............................................................................................................319
8.1.2. Geometria porilor.......................................................................................................320
8.1.3. Presiunea capilară.......................................................................................................320
8.1.4. Distribuţia saturaţiilor în fluide..................................................................................321
8.1.5. Permeabilitatea relativă..............................................................................................322
8.1.6. Rata mobilităţii...........................................................................................................322
8.2. Eficienţa macroscopică a dezlociurii nemiscibile izoterme.......................................................323
8.2.1. Dezlocuirea nemiscibilă izotermă în sistemele apă/petrol.........................................324
8.2.2. Soluţia avansului frontal Buckley-Leverett izotermal3..............................................325
8.2.3.Soluţia tuburilor de curent izotermale.........................................................................331
8.2.4. Rezultate şi discuţii....................................................................................................339
8.3. Eficienţa macroscopică a dezlociurii nemiscibile nonizoterme.................................................344
8.3.1. Soluţia avansului frontal Buckley-Leverett nonizotermal..........................................346
8.3.2. Soluţia tuburilor de curent nonizotermale..................................................................355
8.4. Eficienţa macroscopică a dezlocuirii nemiscibile izoterme în injecţia de apă caldă.................359
8.4.1. Model şi simulator pentru un proces izoterm cu injecţie de apă................................359
8.4.2. Rezultate și discuții....................................................................................................366
8.5. Utilizarea sondelor orizontale în procesele de recuperare termică............................................370
8.5.1.Domeniile utilizării sondelor orizontale.....................................................................370
8.5.2. Utilizarea sondelor orizontale în procesele de recuperare termică............................374
8.5.3. Injecţia de apă caldă prin sonde orizontale................................................................379
8.5.4. Simulator pentru injecţia de apă caldă prin sonde orizintale......................................383
8.6. Referințe bibliografice...............................................................................................................400
Capitolul 9. MANAGEMENTUL INJECŢIEI CICLICE DE ABUR...........................................................403
9.1. Cerinţe model.............................................................................................................................403
9.2. Model pentru injecția ciclică de abur.........................................................................................403
9.3. Algoritmul de calcul şi programul expert pentru proiectare......................................................413
9.4. Analiza unui caz de injecţie ciclică de abur...............................................................................415
9.5. Proiectarea procesului de injecţie ciclică de abur......................................................................416
9.6. Alegerea soluţiei optime și realizarea soluției proiectate...........................................................421
9.7. Influenţa unor parametrii asupra performantelor injecţiei ciclice de abur.................................424
9.8. Utilizarea sondelor orizontale în înjecţia ciclică de abur...........................................................431
9.9.Modele pentru injecţia de abur ...................................................................................................432
 9.10. Referințe bibliografice.............................................................................................................438

Capitolul 10. INJECȚIA CONTINUĂ DE ABUR........................................................................................441

10.1. Modelul injecţiei continue de abur...........................................................................................441
10.2. Metodă de prevedere a performanţelor injecţiei continuă de abur...........................................442
10.3. Algoritm de calcul....................................................................................................................451
10.4. Aplicarea modelului propus la un zăcământ și desfășurarea procesului..................................453
10.5. Influenţa unor parametrii asupra performanţelor injecţiei continuă de abur............................463
10.6. Model analitico-statistic pentru predicția performanțelor de injecției cu abur........................468
10.7. Aplicarea modelului analitico-statistic pe un zăcământ real....................................................478
10.8. Introducerea utilizării conceptului filtrului Kalman în management zăcământ.......................481
10.9. Conceptul filtrului Kalman în rezervor mangement................................................................483
10.10. Aplicarea filtrului Kalman în modelele analitice de injecție cu abur.....................................487
10.11. Referințe bibliografice............................................................................................................492
Capitolul 11. DIN PRACTICA PROCESELOR TERMICE PE ZĂCĂMINTELE DIN ROMANIA........495
11.1. Zăcământul Dealul Bătrân-Injecție continuă de abur...............................................................495
11.1.1. Modelul de zăcământ...............................................................................................495
11.1.2. Evoluția exploatării zăcământului............................................................................496
11.1.3. Posibilități de aplicare a injecției continue de abur..................................................496
11.1.4. Datele de intrare pentru simularea procesului..........................................................497
11.1.5. Desfășurarea procesului...........................................................................................497
11.1.6. Investigații, observații, eficiență..............................................................................497
11.2. Zăcământul Moreni Levantin –Injecție continuă abur.............................................................501
11.2.1. Modelul de zăcământ...............................................................................................501
11.2.2. Evoluția exploatării zăcământului............................................................................502
11.2.3. Desfășurarea procesului...........................................................................................502
11.2.4. investigații și observații............................................................................................503
11.3. Zăcământul Ochiuri Sud Dreder- Combustie subterană umedă...............................................503
11.3.1. Modelul de zăcământ...............................................................................................503
11.3.2. Desfășurarea procesului...........................................................................................504
11.3.3. Observații și concluzii...........................................................................................506
11.4. Zăcământul Șotânga Meoțian- Injecție de apă caldă...............................................................507
11.4.1. Modelul de zăcământ...............................................................................................508
11.4.2. Încălzirea și injecția apei..........................................................................................508
11.4.3. Desfășurarea procesului...........................................................................................510
11.4.4. Investigaţii, observaţii şi eficienţă............................................................................510
11.5. Zăcământul Ochiuri Vest Drader - Combustie subterană........................................................511
11.5.1. Modelul de zăcământ...............................................................................................511
11.5.2. Desfăşurarea procesului...........................................................................................512
11.5.3. Observaţii şi concluzii..............................................................................................513
11.6. Referințe bibliografice..............................................................................................................514
 CAPITOLUL 1

PROPRIETAȚILE TERMOFIZICE ALE ZĂCĂMINTELOR DE PETROL

Recuperarea termică a petrolului din zăcămintele de petrol este influenţată, în mod

hotărîtor, de proprietăţile fizico-chimice ale mediului solid şi fluidele conţinute cât şi interacţunile
acestora. Aceste proprietăţi şi interacţiuni depind de parametrii de stare ai sistemului, presiunea şi
temperatura.
Intensitatea proceselor de dezlocuire a hidrocarburilor din mediile poroase determină
eficienţa economică a exploatării zăcămintelor de petrol şi gaze.
Evoluţia şi eficienţa proceselor de dezlocuire, ce au loc în zăcămintele de petrol, sunt
influenţate în mod hotărîtor de proprietăţile fizice şi termice ale hidrocarburilor şi a mediului solid.
Modelele analitice şi statistice care descriu procesele de dezlocuire includ valorile
proprietăţilor termice şi fizice ale hidrocarburilor şi mediului solid poros. Evaluarea acestor
proprietăţi, cît mai aproape de cele reale, capătă o importanţă deosebită în calculul rezervelor de
petrol şi gaze din zăcăminte.
Evaluarea valorilor acestor prprietăţi se face în funcţie de gradul de cunoaştere a
zăcămintelor sau prin măsurători şi cercetări de laborator a unor probe reprezentative. In ultimul
timp, se fac şi estimări bazate pe corelări stabilite pe un număr mare de determinări experimentale.
În acest capitol se prezintă evaluarea valorilor principalelor proprietăţi fizice şi termice ale
hidrocarburilor aflate în faza gaz cât şi în faza lichid, adica gaze şi ţiţei. De asemenea, se prezintă
evaluarea proprietăţilor fizice şi termice a mediului solid poros din zăcământ adică roca.
La adâncimi mici, acolo unde este necesar creşterea temperaturii zăcământului, aceasta se
realizează prin procese de generare sau introducere a căldurii în zăcământ, urmate de transferul
acesteia în toată masa zăcământului. Evaluarea proprietăţilor termice a rocii cu fluidele conţinute
are importanţă deosebită în evaluarea proceselor termice de dezlocuire a petrolului din zăcăminte.
Pentru proiectarea exploatării prin metode termice, cît şi în timpul desfăşurării procesului,
este necesar cunoaşterea valorii proprietăţii esenţiale, ce intervine în cadrul proceselor de transfer
de căldură, difuzivitatea termică a zăcământului de petrol. Determinarea valorii acesteia a făcut
obiectul a numeroase studii teoretice şi experimentale[1]. Desigur că rezultatele cele mai bune sunt
obţinute dacă se determină experimental, în mod direct, pentru fiecare zăcământ. Cum acest lucru
este greu de realizat, se fac estimări ale valorii difuzivităţii termice prin metode bazate pe corelaţii
semiempirice între valorile diferitelor proprietăţi fizice a zăcământului, sau prin metode bazate pe
modele idealizate.
1.1.Proprietăţile fizice ale gazelor
1.1.1 Greutatea moleculară
Moleculele unei anumite specii chimice sunt compuse din grupuri de atomi care se combină
întotdeauna în conformitate cu o formulă specifică. Formula chimică și tabelul internațional de
greutate atomică ne oferă o scală pentru determinarea raporturilor de greutate ale tuturor atomilor
combinate în orice moleculă. Greutatea moleculară, M, a unei molecule este pur și simplu suma
tuturor greutăților atomice ale atomilor săi constitutivi. Rezultă, deci, că numărul de molecule
dintr-o anumită masă de material este proporțională cu greutatea moleculară. De aceea, atunci când
masele de materiale diferite au același raport ca și greutățile moleculare ale acestora, numărul de
molecule prezente este egal. De exemplu, 2g masă hidrogen conține același număr de molecule ca
16g masă metan. Din acest motiv, este convenabil de a defini unitatea de "g mol" ca masa
materialului în g egal cu greutatea sa moleculară. Un g mol din orice compus, prin urmare,
reprezintă un număr fix de molecule. Acest număr pentru g mol a fost determinat în 1998 de către
US Natl. Inst. de Standarde și Tehnologie a fi 6,022 × 1023. Numărul de cifre semnificative arată
precizia la care a fost determinat experimental.
Greutatea moleculară foloseşte la determinarea proprietăţilor amestecurilor de hidrocarburi.
Teoria cinetică a gazelor ideale postulează că un gaz este compus dintr-un număr mare de
particule foarte mici, discrete. Aceste particule pot fi dovedite a fi identificate cu molecule. Pentru
un gaz ideal, volumul acestor particule se presupune a fi atât de mic încât este neglijabil în
comparație cu volumul total ocupat de gaz. Se presupune, de asemenea, că aceste particule sau
moleculele nu au nici forțe de atracție, nici repulsive între ele. Energia medie a particulelor sau a
moleculelor poate fi dovedit a fi o funcție numai de temperatură. Astfel, energia cinetică, Ec, este
independent de tipul sau dimensiunea moleculei. Deoarece energia cinetică este legat de masă și
1
viteză 𝐸𝑐 = 2 𝑚𝑣 2 , rezultă că moleculele mici (masă mai mică) trebuie să se deplaseze mai repede

decât moleculele mari (masă) atunci când ambele sunt la aceeași temperatură. Molecule sunt
considerate a fi în mișcare în toate direcțiile, în mod aleatoriu, ca urmare a coliziunilor frecvente
între ele și cu pereții vasului care conține. Coliziunile cu pereții creează presiunea exercitată de gaz.
Astfel, dacă volumul ocupat de gaz scade, coliziuni ale particulelor cu pereții sunt mai frecvente, și
deci rezultă o creștere a presiunii. Este un enunț a legii lui Boyle, că această creștere a presiunii
este invers proporțională cu variația în volum, la temperatură constantă:
𝑉1 𝑝
= 𝑝2 (1.1)
𝑉2 1
unde p este presiunea absolută și V este volumul.
Mai mult, în cazul în care temperatura crește, viteza moleculelor și, prin urmare, energia cu
care lovesc pereții vasului care le conține va crește, rezultând o creștere a presiunii. Pentru a
menține presiunea constantă în timpul încălzirii unui gaz, volumul trebuie să fie crescut
proporțional cu modificarea temperaturii absolute. Aceasta este un enunț a legii lui Charles,
𝑉1 𝑇
= 𝑇1 (1.2)
𝑉2 2

unde T este temperatura absolută și p este constantă.

Din punct de vedere istoric, observațiile Boyle și Charles nu au condus la stabilirea teoriei
cinetice a gazelor ci mai degrabă invers. Din această discuție faptul că, la zero grade absolut,
energia cinetică a unui gaz ideal, precum și volumul și presiunea acestuia, ar fi zero. Aceasta este
în acord cu definiția de zero absolut, care este temperatura la care toate moleculele prezente au
energia cinetică zero.
Deoarece energia cinetică a unei molecule depinde numai de temperatură, și nu de mărimea
sau tipul de moleculă, cantități moleculare egale de gaze diferite la aceeași presiune și temperatură
ar ocupa volume egale. Prin urmare, volumul ocupat de un gaz ideal depinde de trei lucruri:
temperatura, presiunea și numărul de molecule (moli) prezente. Ea nu depinde de tipul de molecule
prezente. Legea gazelor ideale, care este de fapt o combinație a legilor lui Charles și Boyle este
exprimat astfel:
𝑝𝑉 = 𝑛𝑅𝑇 (1.3)
unde p=presiunea, V=volumul, n=numărul de moli, R=constanta legii gazelor, T=temperatura
Constanta legii gazelor, R, este o constantă de proporționalitate care depinde numai de unitățile de
p,V, n, și T. Valoarea în SI pentru R este 8,31447 J / (g mol-K).
La presiuni scăzute și temperaturi relativ ridicate, volumul majorității gazelor este atât de
mare încât volumul moleculelor pot fi neglijate. De asemenea, distanța dintre molecule este atât de
mare încât prezența unor forțe atractive sau repulsive chiar destul de puternice, nu este suficientă
pentru a afecta comportamentul în starea gazului. Cu toate acestea, pe măsură ce presiunea crește,
volumul ocupat de gaz devine suficient de mic încât volumul moleculelor în sine este apreciabil și
trebuie să fie luate în considerare. De asemenea, în aceste condiții, distanța între moleculele scade
până la punctul în care forțele atractive sau repulsive între moleculele devin importante. Acest
comportament neagă ipotezele necesare pentru gazul ideal În consecință, o lege a gazelor reale a
fost formulată (în termeni de corecție a legii ideale a gazelor) prin utilizarea unui termen de
proporționalitate.
 Volumul unui gaz real este de obicei mai mic decât volumul unui gaz ideal care ar fi la
aceeași temperatură și presiune; prin urmare, un gaz real, se spune ca este supercompresibil.
Raportul dintre volumul real la volumul ideal, care este o măsură a cantității cu care gazul
se abate de la comportamentul perfect, se numește factorul supercompresibilitate, scurtat uneori la
factorul de compresibilitate sau de abatere cu simbolul z. fiind prin definiție raportul dintre volumul
efectiv ocupat de un gaz la o anumită presiune și temperatură la volumul pe care l-ar ocupa în cazul
în care s-a comporta în mod ideal. Prin urmare, ecuația de stare a gazelor reale este:
pV = znRT (1.4)
Tabelele de factori compresibilitate sunt disponibile pentru gazele cele mai pure ca funcții
de temperatură și presiune. Factorii de compresibilitate pentru amestecuri (sau compuși puri
necunoscuți) sunt măsurați cu ușurință într-un aparat tip Burnett[2] sau o celulă PVT cu volum
variabil. Factorul, z, este determinat prin măsurarea volumului unui eșantion de gaze naturale, la o
presiune și temperatură specifică, apoi măsurarea volumului aceleiași cantități de gaz la presiunea
atmosferică și la o temperatură suficient de ridicată, astfel încât amestecul de hidrocarburi să fie în
fază de vapori.
În cazul în care factorul de abatere nu este măsurat, acesta poate fi estimat din corelări.
Corelațiile depind de temperatura și presiunea pseudoredusă, care la rândul său depinde de
temperatura pseudocritică și presiunea pseudocritică, care poate fi definite mai simplu ca
temperatura critică medie molară și respectiv presiunea critică a componentelor amestecului. Prin
urmare,
𝑝𝑝𝑐 = ∑ 𝑦𝑖 𝑝𝑐𝑖 𝑇𝑝𝑐 = ∑ 𝑦𝑖 𝑇𝑐𝑖 (1.5)
unde 𝑝𝑐𝑖 = presiunea pseudocritică a amestecului de gaze, 𝑇𝑐𝑖 = presiunea pseudocritică a
amestecului de gaze 𝑦𝑖 = fracția molară a componentului i din amestecul de gaze, 𝑝𝑐𝑖 =presiunea
critică a componentului i din amestecul de gaze, 𝑇𝑐𝑖 =presiunea critică a componentului i din
amestecul de gaze. Aceste relații sunt cunoscute sub numele de regula lui Kay după W.B. Kay[3],
care a sugerat pentru prima dată utilizarea acestora.
Temperatura și presiunea pseudocritică nu este temperatura și presiune critică reală a
amestecului, ci reprezintă valorile care trebuie să fie utilizate în scopul de a compara stările
corespunzătoare diferitelor gaze pe graficul factorului z , figura 1.1. Sutton[4] a constatat că regulile
lui Kay pentru determinarea proprietăților pseudocritice nu au dat rezultate precise pentru
amestecuri cu greutate moleculară mai mare de gaze. El a constatat erori în calculul factorului z de
ordinul 15%. In schimb, Sutton a propus o modificare a metodei propusă inițial, definind și
determinând în primul rând proprietățile pseudocritice ale fracțiunii C7+, apoi se calculează
proprietățile pseudocritice ale amestecul după cum urmează:
 2
1 𝑦𝑇𝑐 2 𝑇𝑐
𝐹𝑗 = 3 ( 𝑝 ) + 3 (𝑦√𝑝 ) (1.6)
𝑐 𝐶7+ 𝑐
𝐶7+
2
1 𝑦𝑖 𝑇𝑐𝑖 2 𝑇
𝐽 = 3 ∑𝑛𝑖=1 ( ) + 3 [∑𝑛𝑖=1 (𝑦𝑖 √𝑝𝑐𝑖 )] − 0,6081𝐹𝑗 − 1,1235𝐹𝑗2 +
𝑝𝑐𝑖 𝑐𝑖

+14,004𝐹𝑗 𝑦𝐶7+ + 64,434𝐹𝑗 𝑦𝐶27+ (1.7)

𝑇𝑐
𝐹𝐾 = ( ) (0,3129𝑦𝐶7+ − 4,8156𝑦𝐶27+ + 27,3751𝑦𝐶37+ ) (1.8)
√𝑝𝑐
𝐶7+

𝑦𝑖 𝑇𝑐𝑖
𝐾 = ∑𝑛𝑖=1 ( ) − 𝐹𝐾 (1.9)
√𝑝𝑐𝑖

𝐾2
𝑇𝑝𝑐 = (1.10)
𝐽
𝑇𝑝𝑐
𝑝𝑝𝑐 = (1.11)
𝐽

Fig. 1.1 Factorul de abatere a gazului natural (Standing and Katz [5]).
 Dacă compoziția gazului este necunoscută, se utilizează o corelație a valorilor de
temperatură și presiune pseudocritică cu greutatea specifică. Există mai multe corelații diferite
disponibile, dezvoltate de Sutton[4] pe baza a 264 probe de gaze diferite, folosit analiza de regresie
asupra datelor brute pentru a obține următoarele două corelații pentru proprietățile pseudocritice ale
amestecurilor de hidrocarburi:
𝑝𝑝𝑐 = 756,8 − 131,07𝛾𝑔 − 3,6𝛾𝑔 2 (1.12)
𝑇𝑝𝑐 = 169,2 + 349,5𝛾𝑔 − 74,0𝛾𝑔 2 (1.13)

1.1.2 Densitatea și factorul de volum al gazelor

Raportul dintre masa şi volumul sistemului se numeşte densitate. Este o funcţie de
compoziţia sistemului, presiune şi temperatură.
 Kg 
Unitatea de măsură în SI este [  ]SI   3 
m 
In condiţii normale de presiune şi temperatură, p0  101325 Pa şi T0 =273,15 K considerînd
că gazele se comportă după modelul ideal, indiferent de compoziţia sistemului, densitatea se
determină cu relaţia:
𝑀
𝜌0 = (1.14)
22,414

în care M este masa molară iar 22,414 m3/kmol reprezintă volumul ocupat de orice gaz în condiţii
normale. In alte condiţii decît cele normale, densitatea se determina cu relaţia:
pM
0  (1.15)
zRT
unde:
p - presiunea sistemului;
𝑧- factorul de abatere al gazului;

R - constanta gazului respectiv, R  ;
M
 - constanta universală a gazelor,   8314 J/kmolK;
T - temperatura sistemului.
Pentru determinarea masei molare M este necesar cunoaşterea compoziţiei gazului, ce se
efectuează prin analiză cromatografică, determinîndu-se astfel compozitia molară a componenţilor,
iar suma ponderată a acestora este masa molară a gazului.Cînd nu se cunoaşte compoziţia gazului,
se poate determina densitatea relativă a acestora, în raport cu aerul,  , cu ajutorul efuziometrului
Bunsen-Schilling sau picnometrului, după care se aplică relaţiile:
 0  aer   *1.293 (1.16)

28,98
  (1.17)
ZRT
Densitatea gazelor se poate calcula şi din ecuaţiile de stare ale sistemului, care leagă
parametrii de stare într-o relaţie aproximativă.
Densitatea amestecurilor de gaze se determină cu relaţia:
 am  x1 1  x2  2  ...  xn  n (1.18)
unde x1 , x2 ,..., xn reprezintă fracţiile volumetrice ale fiecărui component iar 1 ,  2 ,....,  n densitatea
fiecărui component al sistemului de gaze.
Factorul de volum al gazului, 𝐵𝑔 , este definit ca raportul dintre volumul de gaz la
temperatura și presiunea rezervorului și volumul la temperatura și presiunea standard sau de
suprafață (PS și TS). Ecuația pentru factorul de volum al gazului poate fi calculată cu ajutorul
ecuației gazului real:
𝑉 𝑝𝑠𝑐 𝑧𝑇 𝑧𝑇
𝐵𝑔 = 𝑉 𝑅 = = 0,350958 [Rm3/Sm3] (1.19)
𝑆𝐶 𝑇𝑠𝑐 𝑝 𝑝

[Rm3/Sm3] = m3 rezervor/m3 standard

1.1.3 Compresibilitatea izotermă a gazului

Compresibitatea izotermă a gazului, cg, este un concept util, care este folosit pe scară largă
în determinarea proprietăților comprimabile ale rezervorului. Compresibitatea izoterma este, de
asemenea, reciprocă a modulului de elasticitate global. Gazul, de obicei, este mediul cel mai
compresibil în rezervor.
Compresibilitatea izoterma gazului este definit ca:
1 𝜕𝑉𝑔
𝑐𝑔 = − 𝑉 ( 𝜕𝑝 ) (1.20)
𝑔 𝑇

Ținând seamă de legea gazelor reale, Ec 1.20 devine:

1 1 𝜕𝑧
𝑐𝑔 = − ( ) (1.21)
𝑝 𝑧 𝜕𝑝 𝑇

Pentru gazele la presiuni joase, al doilea termen este mic, iar compresibilitatea izotermă poate fi
aproximată prin cg ≈ 1/p. Eq.1.21 nu este deosebit de convenabilă pentru determinarea
compresibității gazului, deoarece de obicei z nu este, exprimat în funcție de p, ci de presiunea
redusă pr, deaceea se scrie în termeni adimensionali, numită compresibilitate pseudoredusă:
𝑐𝑟 = 𝑐𝑔 𝑝𝑝𝑐 (1.22)
sau din Eq 1.21 avem:
 1 1 𝜕𝑧
𝑐𝑟 = 𝑝 − 𝑧 (𝜕𝑝 ) (1.23)
𝑟 𝑟 𝑇𝑟

Relația de legătură între factorul de volum al gazului și compresibilitate izotermă este:

1 𝜕𝐵𝑔
𝑐𝑔 = − 𝐵 ( 𝜕𝑝 ) (1.24)
𝑔 𝑇

Fig.1.2 Compresibilitatea pseudoredusă pentru 3,0 ≥ 𝑇𝑟 ≥ 1,05 și 15 ≥ 𝑝𝑟 ≥ 0,2 (Mattar șa [6])

1.1.4 Vâscozitatea gazelor

Vîscozitatea gazelor este considerată ca frecarea interioară care apare la mişcarea unor
particule în raport cu altele, sau la transportul cantităţii de mişcare dintr-un strat cu viteză mai mare
într-un strat cu viteză mai mică.
Spre deosebire de vîscozitatea lichidelor, vîscozitatea gazelor scade cu creşterea densităţii şi
creşte cu creşterea presiunii şi temperaturii. Aceasta se explică prin faptul că odată cu creşterea
temperaturii, moleculele de gaz capătă viteze mari şi deci mişcarea generală creşte, mărindu-se în
acest fel numărul de ciocniri reciproce şi deci frecarea între molecule creşte.
 Vîscozitatea dinamică a gazelor,  g se defineşte ca raportul dintre efortul unitar tangenţial

dv
care acţonează întru-un punct al fluidului,  , şi gradientul de viteză ( ) perpendicular pe planul
dx
efortului, în regim laminar de curgere:

g  (1.25)
dv
dx
Vîscozitatea cinematică,  se obţine prin raportarea vîscozităţii dinamice la densitate:
g
 (1.26)


Fig.1.3 Influența presiunii și temperaturii asupra vâscozității gazelor naturale (după Carr ș.a.[7])
Pentru măsurarea vîscozităţii gazelor se folosesc:
-vîscozimetru cu disc oscilant
-vîscozimetru cu bilă
-vîscozimetru cu tub capilar
 Pentru estimarea vîscozităţii dinamice a amestecurilor de gaze la presiunea de 1atm și
temperatura rezervorului se poate folosi metoda gafică Carr, Kobayashi şi Burrows[7] sau
determinată din compoziția amestecului cu relația:
∑𝑁
𝑖=1 𝑦𝑖 𝜇𝑖 √𝑀𝑔𝑖
𝜇𝑔𝑎 = ∑𝑁
(1.27)
𝑖=1 𝑦𝑖 √𝑀𝑔𝑖

In baza unor date experimentale au fost stabilite corelaţii analitice cu care se pot evalua
valorile vîscozităţii dinamice ale gazelor la presiunea şi temperatura de lucru.
Unităţile de măsură pentru vîscozităţi în SI sunt:

 
g SI 
Ns
m 2
 Pa.s  103 cP

2
 SI  m  106 cSt
s
Vîscozitatea gazelor naturale are valori între 15.10 3 şi 30.10 3 cP.

1.1.5 Punct de rouă

Punctul de rouă, temperatura de rouă, este temperatura, la care vaporii de apă din gaze încep
să condenseze, apare prima picătură de apă, apare roua. Acest punct corespunde unei presiuni şi
temperaturi la care conţinutul în vapori din gaze este egal cu umiditatea de saturaţie.

1.1.6 Presiunea de vapori

Presiunea de vapori a unui fluid este presiunea la care există un echilibru între faza gazoasă
Presiunea de vapori a unor hidrocarburi Tabelul 1.1
Temperatura Etan Propan Izobutan Butan Izopentan Pentan Hexan
grade C bar bar bar bar bar bar bar
0,0 23,68 4,74 1,76 1,01 0,34 0,24 0,60
4,4 26,33 5,27 1,18 1,18 0,42 0,29 0,07
10,0 6,11 1,46 1,46 0,52 0,37 1,10
20,0 8,12 2,09 2,09 0,73 0,55 0,17
30,0 10,42 2,72 2,72 1,05 0,78 0,24
40,0 13,13 3,62 3,62 1,48 1,12 0,36
48,9 15,90 4,77 4,77 1,99 1,52 0,51

şi ce lichidă, schimbul de molecule între cele două faze este egal. Valoarea acesteia este
dependentă de natura substanţei şi de temperatură. Acest parametru este folosit pentru determinarea
cantităţii de apă în curentul de gaze. In tabelul 1.1 de mai sus sunt redate presiunile de vapori
pentru hidrocarburile uşoare.

1.1.7 Capacitatea calorică

Capacitatea calorică masică sau volumică[1], reprezintă cantitatea de căldură schimbată de
unitatea de masă sau volum pentru a-şi modifica temperatura cu un grad. Se mai numeşte şi căldură
specifică.
1 Q
Capacitatea calorică masică: c  (1.28)
m dT
1 Q
Capacitatea calorică volumică: C  (1.29)
V dT
Relaţia între acestea : C  c
unde: Q - cantitatea de căldură
dT - interval de temperatură
 - densitatea
Mai poate fi definită capacitatea calorică molară care se referă la o cantitate de substanţă de un mol
Capacitatea calorică a gazelor reale depinde atît de temperatură cît şi de presiune.
Capacitatea calorică molară se poate determina cu relaţia:
CM  A0  A1T  A2T 2
(1.30)
unde A0 ; A1; A2 coeficienţi redaţi în tabele[1].
CM
Știind că c  , unde M este greutatea moleculară, se poate determina capacitatea calorică
M
masică sau volumică
Căldura specifică (capacitatea calorică) poate fi izobară, determinată la presiune constantă,
şi izocoră, determinată la volum constant. Intre acestea, pentru gaze perfecte, există relaţia (Robert-
Mayer):
 J 
c p  cv  R   (1.31)
 kgK 
cp
și  k , exponentul adiabatic, ce se poate determina, pentru gaze reale cu abateri mici în
cv
comportare faţa de gazele perfecte, cu relaţia:
1.98
k  1 (1.32)
4.98  0.0015t
Pentru alte gaze sunt tabele[1]. Astfel se poate determina căldura specifică:
 R  KJ 
cv 
k  1  kgK 
(1.33)

unde R este constanta gazului.

S-au construit diagrame din care se pot detrmina capacitătile calorice molare reale sau
medii, izobare[1].

1.1.8. Conductivitatea termică

Posibilitatea de trecere a căldurii printr-un corp este evidenţiaţă prin conductivitatea termică
 care reprezintă căldura care traversează normal unitatea de suprafaţă, în unitatea de timp, la un
gradient de temperatură de 1K/m. Din legea conducţiei termice, legea lui Fourier:
Q  AgradT (1.34)
avem:
Q
 (1.35)
T
A
n
Conductivitatea termică este o proprietate, caracteristică fiecărui corp, ce poate fi
determinată experimental sau calculată empiric, funcţie de alte proprietăţi[1].
In baza teoriei cinetico-moleculare a gazelor, pentru condiţii izentropice de echilibru,
conductivitatea termică poate fi exprimată cu ecuaţia:
1
 g   g cvg (1.36)
3
unde:  g - conductivitatea termică a gazelor;

 g - vîscozitatea dinamică a gazelor;

cvg - căldura specifică la volum constant a gazelor.

De asemenea, o relaţie analogă, avem:

g 1 9 11
   (1.37)
 g c pg Pr 4 5 k

unde: c pg - căldura specifică la presiune constantă a gazelor

Pr - numarul Prandtl
k - coeficient adiabatic
Conductivitatea termică a gazelor depinde de presiune în domeniul valorilor mici
p<2.66.103 şi valorilor mai mari p>2.106 Pa.
Conductivitatea termică a gazelor creşte cu temperatura..
 Pentru estimarea conductivitaţi termice a unui amestec de gaze, se poate folosi o relaţie
care ţine seamă de media ponderală:

g ,am   y j g , j (1.38)

unde: y j - fracţia molară a componentului j din amestec

1.1.9. Umiditatea gazelor

Conţinutul în vapori de apă a gazelor se exprimă prin umiditate şi reprezintă masa de vapori
de apă dintr-o unitate de volum de gaze, g/Sm3.
Conţinutul molar de apă în gaze, se poate determina cu relaţia:
pva
yi  (1.39)
p
unde: pva este presiunea de vapori a apei, se citeşte din tabele sau se calculează cu diverse corelaţii.
Umiditatea se determină cu relaţia:
pva
U  0,8 (1.40)
p  pva
Umiditatea relativă este dată de relaţia:
mv p
  v (1.41)
msat pg

unde: mv - masa vaporilor de apă din gaze

msat - masa vaporilor necesari pentru a produce un amestec saturat

pv - presiunea parţială a vaporilor

p g - presiunea la care amestecul este saturat

Umiditatea se măreşte la creşterea temperaturii la o presiune constantă şi creşte cu scăderea

presiunii la o temperatură constantă.
Conţinutul de umiditate al gazelor se poate determina cu:
 aparate pentru măsurat punctul de rouă
 absorbanţi chimici solizi
 absorbţie în lichid şi titrare cu reactivul Fischer
 higrometre de diferite tipuri
 metoda gravimetrică
 metoda spectrometrică
 Sunt întocmite grafice care prezintă variaţia umidităţii gazelor cu presiunea şi temperatura
precum şi influenţa mineralizaţiei apei asupra umidităţii[8].
Apa liberă şi vaporii de apă din gaze determină o scădere a capacităţii de curgere, o creştere
a agresivităţii chimice a gazelor, periclitează buna funcţionare a compresoarelor şi creează unele
premize favorabile formării criohidraţilor.

1.1.10. Puterea calorică

Puterea calorică se defineşte ca fiind căldura totală eliberată Kg, sau de volum, Sm3,
produsele de ardere fiind racite la temperatura iniţială[9].
Puterea calorică este dependentă şi de starea de agregare a apei rezultate din ardere. Apa din
produsele de ardere poate fi în stare de vapori sau în stare condensată. Din acest motiv, la
determinarea experimentală, ca şi în calcule, se disting două puteri calorifice: superioară şi
inferioară.
Puterea calorică superioară se referă la cazul în care gazele de ardere conţin apă în stare
lichidă, deci ea include şi căldura latentă de condensare a apei din gazele de ardere.
Puterea calorică inferioară, referindu-se la cazul cînd apa din gazele de ardere este în stare
de vapori, este mai mică decît cea superoară. Diferenţa dintre ele reprezintă căldura necesară
vaporizării (condensării) întregii cantităţi de apă din gazele de ardere. Puterea calorifică inferioară
este cea care se foloseşte în calculele tehnice.
Puterea calorică a unui combustibil alcătuit dintr-un amestec de componenţi, gazele
naturale, se poate calcula după aşa numita regulă de amestec. Conform acestei reguli, puterea
calorifică va fi egală cu suma produselor dintre puterile calorice şi participaţiile componenţilor din
amestec.
Puterile calorice pentru unele hidrocarburi:
Metan 49993KJ/kg
Etan 47443KJ/kg
Propan 46335KJ/kg
Butan 45713KJ/kg

1.1.11 Impurităţi în gaze

Gazele naturale conţin nu numai hidrocarburi, ci şi alte substanţe de altă natură, ce
constituie impurităţi. Pe lîngă apă, sub formă de vapori, cele mai frecvente impurităţi sunt: azotul,
dioxidul de carbon şi hidrogenul sulfurat.
 Prezenţa azotului în gazele naturale influenţează comportarea de volum. Se produc erori de
1% pînă la 3%, a facorului z, la un conţinut de azot de 10% pînă la 20%. Pentru corectarea erorilor
se foloseşte coficientul C de corecţie ce depinde de temperatură, presiune şi fracţia molară de azot.
Dioxidul de carbon influenţează de asemenea comportarea de volum, precum şi valorile
parametrilor pseudocritici ai amestecului.
Hidrogenul sulfurat este prezent în gaze, de obicei, în concentraţii mici. Toxicitatea şi
posibilitatea crecută de a produce coroziune, a acestui component, dictează măsuri tehnologice
deosebite.

1.2 Proprietăţile fizice ale ţiţeiurilor

1.2.1 Factorul Watson de caracterizare a țițeiului
Lucrările fundamentale în domeniul cercetării compoziției țițeiului au fost inițiate în cadrul
proiectului 6API de către F.Rossini și colab.[10;11] , care au analizat un țiței reprezentativ, în scopul
identificării, dozării și caracterizării a cât mai multor componenți.
Hidrocarburile din țiței fac parte din următoarele clase: n-parafine, izoparafine, naftene
mono-, bi- și policiclice și hidrocarburi cu structură mixtă parafin-naften-aromatică, reprezentând
17 serii omoloage de hidrocarburi, cuprinse între CnH2n+2 și CnH2n+30 și conținând de la unu la circa
100 atomi de carbon în moleculă.
Compoziția țițeiurilor este foarte complexă, putând să varieze foarte mult cu regiunea și
adâncimea zăcământului din care provine țițeiul respectiv prin conținut de hidrocarburi ușoare,
clase de hidrocarburi, compuși cu oxigen, sulf și azot, compuși cu caracter asfaltic și prin prezența
sau absența unor componemți. Se poate spune că nu se găsesc două țițeiuri identice din punct de
vedere a cantității și calității componenților.
Țiţeiul este alcătuit din serii intim asociate de hidrocarburi complexe formînd tipuri de ţiţei
de la uşoare (gazoline) la grele. Amestecurile variate care compun ţiţeiul pot fi separate prin
distilare în componenţi cum ar fi benzine, uleiuri, păcură, asfalt şi parafină.
Tiţeiurile au o mare varietate în ce a ce priveşte compoziţia lor chimică. Din acest motiv,
proprietăţile fizice cum ar fi culoarea, greutatea specifică şi vîscozitatea au domenii largi de
variaţie.
Caracterizarea petrolului brut a fost mult timp un domeniu de preocupare în rafinării; cu
toate acestea, necesitatea de a identifica natura chimică a țițeiului a câștigat importanță în
operațiunile din amonte. In mod traditional, acest lucru a fost realizat simplu prin determinarea
greutății specifice a țițeiului. Industria petrolului folosește greutatea API ca scară de greutate
preferată, care este legată de greutatea specifică prin relația:
141,5
𝛾𝐴𝑃𝐼 = − 131,5 (1.42)
𝛾𝑜

Whitson[10] a sugerat utilizarea factorului de caracterizare Watson[10,11] ca mijloc de

caracterizare suplimentară a țițeiurilor brute. In 1933, Watson și Nelson a introdus un raport între
valoarea medie a punctului de fierbere și greutatea specifică care ar putea fi folosite pentru a indica
natura chimică a fracțiunilor de hidrocarburi și, prin urmare, ar putea fi folosit ca un factor
corelativ.
Factorii de caracterizare sunt calculați cu:
1/3
𝑇𝑏
𝐾𝑤 = (1.43)
𝛾𝑜

Factorii de caracterizare sunt utili, deoarece aceștia rămân constanți în mod rezonabil pentru
hidrocarburi similare chimic. Un factor de caracterizare de 12,5 sau mai mare indică un compus
predominant parafinic. Valori mai mici ale acestui factor indică hidrocarburi, cu mai multe naftene

Fig 1.4 Factorul de caracterizare funcție de greutatea țițeiului brut

sau componente aromatice, figura 1.4. Valorile de 10,0 sau mai puțin indică hidrocarburi foarte
aromatice; Prin urmare, factorul de caracterizare Watson furnizează un mijloc de determinare a
parafinicității unui țiței brut. Folosind lucrarea lui Riazi și Daubert[13], Whitson[12] a dezvoltat
următoarea relație în termeni de greutate moleculară și greutatea specifică:
𝐾𝑤 = 4,5579𝑀𝑜0,15178 𝛾𝑜−0,84573 (1.44)
 Tabelul 1.2 furnizează valorile factorilor de caracterizare Watson pentru componentele
pure, selectate, clasificate ca parafine, naftene, sau de compuși aromatici. Valorile factorului de
caracterizare oferă o perspectivă asupra utilizării lor. Țițeiurile brute au de obicei factori de
caracterizare cuprinse între 11 și 12.9. Proprietățile fracției heptani-plus conținută în rezervorul de
țiței sunt o sursă suplimentară, care poate oferi o perspectiva asupra factorului de caracterizare
Watson.
Tabelul 1.2

Se poate observa că țițeiurile cu factori de caracterizare mai mici tind să fie mai naftenice,
în timp țițeiurile cu factori mai mari tind să fie mai parafinice.

1.2.2 Densitatea ţiţeiurilor

Densitatea ţiţeurilor variază în funcţie de proporţia hidrocarburilor cu număr mare de
carbon în moleculă şi de tipul hidrocarburilor.
Valoarea densităţii unui ţiţei la orice temperatură se poate calcula cu relaţia:
T  293.15   (T  273.15) (1.45)

factorul  avînd expresia:

  1.825  0.001315 293,15 (1.46)

unde  293,15 densitatea ţiţeiului la 293,150K

Variaţia densităţii cu presiunea se poate determina cu relaţia:

  0 [1   ( p  p0 )] (1.47)
 fiind coeficientul de compresibilitate a ţiţeiului
Densitatea țițeiului brut poate fi determinată din greutatea specifică a țițeiului, a gazului din
soluție rația gaze-țiței GOR, și factorul de volum al țițeiului Bo în orice condiții, deci densitatea va
fi definită prin:
 𝑊𝑜 +𝑊𝑔
𝜌𝑜 = 𝑉 +∆𝑉 (1.48)
𝑜 𝑔

Ținând seamă de proprietățile PVT, avem:

62,42796𝛾𝑜 +0,0136𝛾𝑔 𝑅𝑠
𝜌𝑜 = (1.49)
𝐵𝑜

In funcţie de valoarea densitătii, ţiţeiurile sunt clasificate în cîteva tipuri, aşa cum se arată în
tabelul 1.3
Tabelul 1.3

Tipul titeiului Densitate [kg/m3] Densitate [0API]

Condensat 0,739-0,802 60-45
Titei usor 0,802-0,904 45-25
Titei mediu 0,904-0,934 25-20
Titei greu 0,934-1,000 20-10

1.2.3 Raţia de soluţie

Raţia de soluţie se referă la cantitatea de componenţi volatibili dintr-un ţiţei prin
expansiunea lui de la anumite condiţii de presiune şi temperatură, la condiţiile rezervorului de
stocare. Ea reprezintă volumul de gaze ieşit din soluţie raportat la volumul de ţiţei rezultat în urma
expansiunii, se exprimă în Stm3 gaze/m3 ţiţei.
Raţia de gaze în soluţie depinde de compoziţia sistemului, de presiune şi de temperatură. Se
determină experimental cu ajutorul instalaţiilor PVT.
Se defineşte coeficientul de solubilitate, volumul normal de gaze eliberat din soluţie, la o
scădere a presiunii cu o unitate, se măsoară în Stm3/m3/Pa, pentru ţiţeiuri grele are valoarea
aproximativă de 0,6.10-5 [Pa]-1 Are expresia:
 r 
 s   s  (1.50)
 p T
Curba tipică a raţiei de soluţie, în funcţie de presiune şi temperatură constantă, se dă în
buletinele de analiză PVT, pentru ţiţeiul respectiv.

1.2.4 Coeficientul de volum

Estimarea coeficientului de volum al ţiţeiului ţine seamă de următoarele fenomene, ce se
petrec la trecerea volumului fazei lichide de la situaţia din zăcământ la cea de la suprafaţă:
 pierderea de volum din cauza ieşirii gazelor din soluţie
 pierderea de volum prin contracţia termică de la temperatura din zăcământ la cea de
la suprafaţă
  creşterea de volum prin expansiunea elastică de la presiunea din zăcămînt la cea de
la suprafaţă
Ultimele doua efecte sunt în general mult inferioare primului, avînd şi sensuri contrarii, se
compensează reciproc, coeficientul de volum putînd fi apreciat cu relaţia:
rs
b  1 (1.51)
360
Coeficientul de volum al ţiţeiului se poate evalua, cu destulă precizie, dintr-o nomogramă,
construită pe baza unei legi de corelaţie statistică[14].

1.2.5 Vâscozitatea ţiţeiului

Vâscozitate absolută oferă o măsură a rezistenței interne a unui fluid să curgă. Orice calcul
care implică mișcarea fluidelor necesită o valoare a vâscozității. Principalii factori care afectează

Fig.1.5 Vâscozitatea țițeiului mort vs greutatea API și factorul de caracterizare

vâscozitatea sunt compoziția țițeiului, temperatura, gazele dizolvate, și presiune. În mod tipic,
compoziția țițeiului este descrisă doar prin greutatea API, care este un neajuns. Utilizarea atât a
densității API și a factorului de caracterizare Watson oferă o descriere mai completă a țițeiului. In
mod evident, compoziția chimică, în plus față de gravitație API, joacă un rol în comportamentul
vâscozității țițeiului. Figura 1.5 prezintă efectul factorului de caracterizare privind vâscozitatea
țițeiului mort. În general, caracteristicile de vâscozitate sunt previzibile, vâscozitatea crește cu
scăderea gravitației API la petrolul brut (presupunând un factor de caracterizare Watson constant)
și cu scăderea temperaturii. Efectul gazului din soluție este reducerea vîscozității. Peste presiunea
de saturație, vâscozitatea crește aproape liniar cu presiune. Figura 1.6 arată forma tipică a variației
vâscozității țițeiului la temperatura constantă a rezervorului.

Fig 1.6 Curba tipică a vâscozității vs gazele din soluție

Pentru calculul vîscozităţii dinamice a ţiţeiurilor curate[8] la diferite temperaturi se poate
folosi o corelaţie funcţie de densitatea lui la condiţii normale de presiune şi temperatură:
c
 d 
 0  a  b p  (1.52)
 1000 

45,433411.102
în care: a  2,297563.10  (1.53)
(T  273.15)1,076163

 5,725724.109 
b  6,674515.104 exp  3, 561267
 (1.54)
 T 
6,379933.1012
c  9,214304  (1.55)
T 4,560688
unde:
  0 - vîscozitatea dinamică a ţiţeiului curat, Ns/m2
dp - masa specifică a ţiţeiului curat la condiţii normale, Kg/m3
T - temperatura la care se calculează vîscozitatea dinamica, K
In cazul în care se cunoaşte vâscozitatea cinematică la o anumită temperatura, T0 , se poate
calcula vâscozitatea la altă temperatură cu relaţia:
s
T 
lg   (lg  0  c) 0   6,8696 (1.56)
T 
în care s  0,20008 lg  0  3,54208
Pentru calculul vâscozităţii dinamice a ţiţeiului cu gaze în soluţie la presiunea de saturaţie,
se poate folosi relaţia:
 s  a(10000 )b (1.57)
unde:
4,806238.103 6,825605
a  0,00405886R  1,798538.104 (1.58)
( R  20,91047)1,182351
10
4,169259 0,3004798
b  0,002683621R  0,4307326 (1.59)
( R  28,91047) 0,8149245
10
R fiind raţia de soluţie, Stm3/m3
Vîscozitatea dinamică a ţiţeiurilor nesaturate, la presiuni mai mare decît presiunea de
saturaţie, se poate calcula cu relaţia:
a
P
 n   s   (1.60)
 Ps 
unde:
956,4259 P1,187
a 3
P 5
(1.61)
105, 656472.10
Ps – presiunea de saturaţie a ţiţeiului, MPa
P – presiunea la care se doreşte calculul vîscozităţii, MPa
Vâscozitatea are un rol preponderent în procesele de dezlocuire a ţiţeiului din porii rocii
colectoare, dar şi în curgerea acestuia către gaura de sondă şi în ţevile de extracţie, cu atît mai
favorabil cu cît valoarea vîscozităţii este mai scăzută.
Prin aplicarea metodelor termice pentru recuperarea ţiţeiului din zăcăminte se produce o
creştere a temperaturii şi deci o scădere a vâscozităţii ţiţeiului, pe lîngă alte fenomene, şi creştere a
mobilităţii acestuia cu consecinţe la creşterea recuperării.
 In tabelul 1.4 se dă cîteva valori a vîscozităţii ţiţeiurilor observîndu-se dependenţă de
temperatură şi densitate[15].
Tabelul 1.4
Densitatea ţiţeiului Vîscozitatea, 10-3Pa.s
t/m3 0
15 C 30 C0
600C 900C 1050C
0.915 100 35 12 5 3.8
0.888 30 13 6 3 2.5
0.843 11 6 3.5 2 1.8
0.825 8 4 2.1 1 0.7

1.2.6 Presiunea de vapori

Aceasta reprezintă presiunea exercitată, la o anumită temperatură, de către vaporii care se
află în echilibru cu lichidul din care provin. Pentru amestecuri, cum sunt ţiţeiurile, presiunea de
vapori este funcţie nu numai de temperatură ci şi de compoziţia fazei de vapori şi a fracţiei lichide,
dar şi de proprietăţile lor.
Presiune de vapori sau presiunea de saturaţie pentru ţiţeiuri se determină în instalaţii PVT,
din probe luate în condiţii de zăcământ.
După corelarea Standing[16] pentru presiunea de vapori apărută în 1947, au fost propuse mai
mult de 30 de metode. Multe dintre acestea au fost dezvoltate în ultimii 25 ani. Utilizarea eficientă
a corelațiilor constă într-o înțelegere a dezvoltării lor, precum și limitările lor. Aceste ecuații pot fi
exprimate ca funcție:
𝑝𝑏 = 𝑓(𝑇, 𝛾𝐴𝑃𝐼 , 𝛾𝑔 , 𝑅𝑠 ) (1.62)

Fig 1.7 Variația presiunii de vapori cu rația de soluție

Pentru calculul presiunii vaporilor saturaţi ale fracţilor petroliere înguste, la presiuni scăzute
se poate folosi relaţia lui Ashwort:
 f (T )
log( pv  3158)  7,6715  2,68 (1.63)
f (T0 )
funcţia de temperatură, f (T ) , are expresia:
1,259
f (T )  1 (1.64)
(T  108000  307,8) 0.5
2

Kesler(1975) a propus următoarea ecuaţie generalizată pentru presiunea de vapori:

pv  pcr exp( A  B) (1.65)
în care:
6,096
A  5,927   1,289 ln Tr  0,169(Tr ) 6 (1.66)
Tr
15,212
B  15,252   13,472 ln Tr  0,436(Tr ) 6 (1.67)
Tr
T
temperatura redusă fiind: Tr 
Tcr
factorul acentric  fiind dat de mai multe corelaţii propuse, intre care:
 p 
log  cr 

3  14,659 
(1.68)
7  Tcr 
  1
T 
 f 
Glaso propune următoarea relaţie de estimare a presiunii de saturtie:
lg piv  5,6054  1,7447 lg p*  0,30218(lg p* ) 2 (1.69)
în care:

(1,8T  460)0,172
0,816
 5,615RGT 
p 
*
  (1.70)
   ( API )0,989
pentru ţiţeiuri medii şi grele, respectiv:

(1,8T  460)0,130
0,816
 5,615RGT 
p 
*
  (1.71)
   ( API )0,989
pentru ţiţeiuri volatile.
In aceste relaţii  reprezintă densitatea relativă a gazelor separate, RGT raţia gaze-ţiţei,  API

densitatea ţiţeiului de la rezervor în grade API, T temperatura în grade K, p * presiunea de saturaţie

în [Pa]
 1.2.7 Punct de congelare
Acesta reprezintă temperatura maximă la care ţiţeiul aflat într-o eprubetă nu-şi schimbă
meniscul prin înclinarea acesteia la 450 faţă de orizontală, timp de un minut. Valoarea acestei
temperaturi depinde de conţinutul în parafine, crescînd cu valoarea acestui conţinut dar şi cu
cantitatea de uleiuri aflate în ţiţei.
Valoarea punctului de congelare determinată în laborator nu are nici-o legătură cu
fenomenul depunerii parafinei solide.
Punctul de congelare este o caracteristică fizică neaditivă de accea nu poate fi calculat prin
relaţii matematice. H.Maurin a reuşit să stabilească nişte indici de amestec cu care a reuşit să
liniarizeze caracteristicile punct de congelare, vîscozitate, punct de inflamare.
Indicii de amestec pentru punctul de congelare sunt redaţi în diagrame[14].

1.2.8 Căldura specifică

Căldura specifică masică a ţiţeiurilor şi fracţiilor de hidrocarburi în stare lichidă se poate
evalua cu relaţiile:
762,5  3,38T
 C.S.Gragoe: c (1.72)
 420
1685  3,4T
 W.R.Gambil: c  (1.73)
15
15

La temperatura de 200C, căldura specifică masică a ţiţeiului este în jur de 1800 J/KgK, iar a apei de
4186 J/KgK

1.2.9 Conductivitatea termică

Aceasta reprezintă fluxul de căldură care poate trece prin unitatea de suprafaţă pe o distanţă
de un metru, creşte cu temperatura şi mai puţin cu presiunea[1].
Influenţa temperaturii asupra conductivităţii termice a lichidelor poate fi exprimată
cunoscînd valoarea acestei mărimi l 0 la o temperatură de referinţă T0 cu relaţia:

lT  l 0 [1  b(T  T0 )] (1.74)

Pentru calculul conductivităţii termice a produselor petroliere lichide, C.S.Gragoe a stabilit
următoarea relaţie empirică:
0,134  6,31.105 T
t  (1.75)
 420
Pentru hidrocarburi lichide la temperatură ambiantă t  0,13...0,15W / mK

1.2.10 Masa molară

Aceasta arată de cîte ori masa moleculei substanţei respective este mai mare decît 1/12 parte
a masei unui atom al izotopului de 12
C. Cu cît masa molară a fracţiilor de ţiţei este mai mare cu atît
temperatura sa de fierbere va fi mai mare. Pe baza acestei observaţii B.V.Voinov a propus
corelaţia, pentru determinarea masei molare a unei fracţii petroliere, repectiv hidrocarburi
parafinice[8]:
M  60  0,3Tmm  0,001Tmm
2
(1.76)
De asemenea mai există şi corelaţia lui Kesler-Lee:
Tf
M  12272,6  9486,4   (4,6523  3,3287  ) 
1,8
 720,79  7 T f
 (1  0,770044   0.02058 2 )1,347  10  (1.77)
 T f  1,8

 181,98  12 T f
 (1  0,80882   0,02266  2 )1,8828  10
 T  1,8
 f 
unde:
T f este temperatura de fierbere.

1.3. Proprietăţile fizice ale rocii rezervor

1.3.1 Porozitate
Porozitatea rocilor colectoare este însuşirea lor de a avea spaţii goale unde se pot acumula
hidrocarburi[17].
Cantitativ este exprimaă printr-un coeficient de porozitate denumit pe scurt „porozitate”, a
cărei valoare relativă este:
Vp
m (1.78)
Vb

unde V p este volumul spaţiilor goale, porilor, din roca al cărei volum brut este Vb . Dacă se ţine

seamă de volumul substanţei minerale, Vm , atunci:

Vp Vb  Vm
m  (1.79)
Vm  V p Vb

Dacă în relaţia (1.79) V p este considerat a fi:

 Volumul tuturor spaţiilor goale, atunci definim porozitatea absolută

  Volumul porilor comunicanţi, atunci definim porozitatea efectivă
 Volumul porilor în care fluidul curge, atunci definim porozitatea dinamică
Incercările de modelare a porozităţii, pe rocă fictivă cu particule excusiv sferice şi diametre
egale, au dus la găsirea unei relaţii, folosită numai în unele aplicaţii numerice de cercetare:

m  1 (1.80)
 (1  cos  ) 1  2 cos 
unde  este unghiul triedru din vîrful unui cub deformabil constant, considerat poliedru elementar
care repetat produce reţeaua.
Există interesul de a determina porozitatea în:
 Condiţii de zăcămînt iniţiale, „in situ”
 Condiţii de zăcământ reconstituite la suprafaţă
 Condiţii atmosferice obişnuite
Evaluarea „in situ” a porozităţii se bazează pe determinări geofizice de sondă, estimînd
indirect porozitatea pe baza unor corelaţii ale acesteia cu proprietăţi efectiv determinate cum ar
rezistivitatea electică. In cazul cînd pe diagrafia electrică se poate localiza o zonă saturată cu apă
mineralizată, a cărei rezistivitate Rw este măsurată pe probe colectate din formaţie, zonă a cărei

rezistivitate în stare de saturaţie totală cu acea apă este Ro , atunci raportul:

Rw
F (1.81)
Ro
unde F este denumit factor de formaţie
Archie, a propus pe criterii strict empirice, corelaţia:
b
F (1.82)
ma
a şi b coeficienţi funcţie de tipul rocilor.

De asemenea Winsauer propune formula:

1
m  2,15 0,62 (1.83)
F
Datorită marii împrăştieri a abaterilor faţa realitate s-au mai folosit şi alte diagrafii geofizice,
cum sunt:
 Curbe radiaţii gamma natural + provocate
 Viteza de propagare a oscilaţiilor acustice
 Curbele rezistivităţii şi potenţialului spontan
 Curbe neutronice + gamma – gamma, ş.a.
 Din carote în laborator, pentru celealte 2 domenii de interes, se evaluează porozitatea cu
aparatură specifică, determinîndu-se volumul brut al rocii, volumul masei solide conţinute.

1.3.2 Permeabilitate
Dintre parametri elementari ai rocii colectoare permeabilitatea este cel mai important atît
din punct de vedere tehnologic cît şi economic. Ea este însuşirea mediului poros de a lăsa să treacă
prin el unul sau mai multe fluide, cu mai multă sau mai puţină uşurinţă. In cazul prezenţei în
mediul poros a unei singure faze fluide, atunci permeabilitatea mediului este cea absolută[17].
Debitul de fluide ce curge printr-un mediu poros de formă cilindrică depinde de următoarele:
o Diferenţa de presiune care provoacă curgerea.
o Poziţia în cîmpul gravitaţional terestru a elementelor mediului poros.
o Natura fluidelor prezente în mediul poros.
o Cantităţile de fluide străine.
o Secţiunea de trecere.
o Distanţa dintre faţa de intrare şi cea de ieşire.
o Presiunea medie absolută a fluidului curgător.
o Temperatură
o Efectele interacţiunii dintre fluide şi rocă.
In cazul în care curgerea este orizontală, fluidul este incompresibil şi newtonian nereacţionînd
cu mediul şi în absenţa fenomenelor superficiale şi mecanice între fluid şi rocă, atunci debitul de
fluid ce curge prin mediul poros este dat de legea lui Darcy, sub forma:
k P
Q F (1.84)
 L
unde: k - coeficientul de permeabilitate
 - vîscozitatea
F - suprafaţa de curgere
P - diferenţa de presiune
L - distanţa între suprafaţa de întrare şi cea de îeşire
Unitatea de măsură pentru permeabilitate este cm2 sau 1 Darcy = 10-8 cm2
Permeabilitatea absolută ca şi porozitatea efectivă se evaluează prin:
o Măsurători experimentale pe carote.
o Esimarea din datele de producţie
o Estimare din datele diagrafiei geofizice.
 o Estimare din investigaţii hidrodinamice

1.3.3 Compresibilitatea rocii rezervor

Măsura în care volumul unui solid compact, neporos, variază sub acţiunea unei presiuni
exterioare uniforme este dată de coeficientul său de compresibilitate elastică.
Luăm în considerare următoarele definiții:
- coeficientul de dilatare volumică izobară,
1  V 
   (1.85)
V  T  p

- coeficintul de variaţie izocoră a presiunii,

1  p 
   (1.86)
p  T V
- coeficientul de compresibilitate izotermă,
1  V 
   
V  
(1.87)
T
Pentru un sistem termodinamic omogen, monocomponent, ecuaţia caracteristică de stare termică
are forma:
f  p,V , T   0 (1.88)
care poate fi scrisă astfel:
V  V T , p; T  T  p,V ; p  pV , T  (1.89)
Deoarece V, T, p sunt parametrii de stare, acceptă diferenţiale totale exacte.
Efectuând diferenţele totale ale relaţiilor (1.89), se obţin:

 V   V 
dV    dT    dp (1.90)
 T  p  p T

 V   V 
dV    dT    dp (1.91)
 T  p  p T

 T   T 
dT    dV    dp (1.92)
 V  p  p V
Din ecuaţiile (1.90), (1.91) şi (1.92), se obţine

 V   T   p 
        1 (1.93)
 T  p  p V  V 
Folosind ecuaţiile (1.85), (1.86) si (1.87), ecuaţia (1.93) devine:
   p  (1.94)
In funcţie de coeficienţii termodinamici  ,  ,  şi folosind ecuaţia (1.94), relaţiile (1.90),
(1.91) si (1.92) capată formele:
dV  V (  dT  dp) (1.95)

  
dp  p  dT  d ln V  (1.96)
  

d ln p   d ln V 
1 1
dT  (1.97)
 
Deoarece pe intervalul de integrare,  si  se prezintă ca funcţii continue de temperatură,
respectiv de presiune, se pot defini următoarele valori medii:
T
1 2
 T dT
T2  T1 T1
m  (1.98)

2 p

  p dp
1
p2  p1 p1
m  (1.99)

Odata cu creşterea temperaturii, în condiţii izobare, volumul solidelor creşte. Efectul

temperaturii asupra volumului la solide este, în general, mai mic decât la lichide.
Tabelul 1.5
Denimirea substanţei αs105 [K-1] la 1000C
granit 2,4 – 3,54
bazalt 2,7
gresie 1,5 – 3,6
gresie calcaroasă 2,34
calcar 2,1
marmură 0,6 – 6
silice (cuarţ) 0,15
Valori medii ale coeficientului de compresibilitate izotermă pentru unele substanţe
componente a crustei terestre în intervalul de presiune 0,98-490,33bar, sunt arătate în tabelul 1.6.
Tabelul.1.6
Denumirea substanţei Coeficient compresibilitate
cuart 0,255
granit 0,208 – 0,796
izotermă
marmură 0,182
calcar 0,243
gresie 1,122 – 2,243
gresie de Kliwa 0,204 – 1,020
marnă 0,486 – 0,566
Nisip îndesat 1,835
gheaţă 2,266 – 2,549
 Burger ș.a.[18] indică o valoare medie a coeficientului de dilatere volumică izobară, αs,
pentru orice rocă, în intervalul de temperatură 25 – 10000C, de 5·10-5 K-1.
Valori medii ale coeficientului de dilatare volumică izobară pentru unele substanţe
componente ale crustei terestre, sunt prezentate în Tabelul 1.9.
In baza formulei (1.86) şi a relaţiei dintre volumul brut al rocii colectoare, Vb, volumul
porilor, VФ, volumul părţii solide, Vs şi porozitatea Ф, coeficientul de dilatare izobară a
zăcămnântului, αz, se exprimă astfel:

1  Vb  1   V 1  V   Vb  V  1  Vs  

z      V  Vs            (1.100)
Vb  T  p Vb  T  Vb V  T  p  Vb Vs  T  p 

care se reduce la relaţia:

 z     f  1      s (1.101)

Pentru un zăcământ de petrol, coeficientul mediu de dilatere volumică izobară, αz,m, poate fi
calculat aplicând relatia (1.101), astfel:
 z ,m   f ,m  1    s ,m (1.102)

Expresia coeficientului de compresibilitate izotermă a rocii colectoare,  z , se va scrie

utilizand formula (1.87), în care se ţine seama de relaţia dintre volume:

1  Vb  1   V  1  V   Vb  V  1  Vs  

z       V  Vs              (1.103)
Vb  p T Vb  p  T Vb  V  p T  Vb  Vs  p T 
adică,
 z     f  1      s (1.104)

Coeficientul mediu de compresibilitate izotermă a zăcământului de petrol,  z ,m , se

calculează folosind relaţia (1.102), adică:

 z ,m     f ,m  1      s ,m (1.105)

Având în vedere că în timpul exploatării izoterme a unui zăcământ de hidrocarburi

presiunea externă (litostatică) rămâne constantă, iar presiunea fluidelor din zăcământ scade,
volumul brut al rocii colectoare se va micşora, iar volumul matricii rocii va creşte prin destinderea
elastică a părţii solide. Ca urmare, volumul porilor şi deci porozitatea se vor micşora în
conformitate cu relaţia (1.102).
Variatia volumului conduce la o variaţie mică a porozitatii, cca. 0,5%, iar o variaţie a
presiunii interne a fluidului de 70 bar conduce la o modificare a porozităţii de la 20 % la 19,9 %.
Studiile lui van der Knaap arata ca. schimbarea porozităţi unei roci depinde numai de
diferenţa dintre presiunea interna şi externa şi nu depinde de valoarea absolută a presiunii.
Hall N.H.[19] a stabilit curbe de corelaţie între coeficientul de compresibilitate izotermă şi
porozitate pentru probe de calcare şi gresii, considerând presiunea externă constantă, 207 bar, iar
presiunea internă variind de la 0 la 103,5 bar. O curbă de corelaţie a lui Hall este prezentata în
fig.1.8 Se constată că factorul de compresibiliate scade cu creşterea porozitaţii.
Factorul de compresibilitate izoterma trebuie măsurat pentru fiecare zăcământ studiat.
Curbele de corelare oferă doar posibilitatea estimării valorii acestui coeficient.

Fig 1.8 Coeficientului de compresibilitate izotermă pentru calcare şi gresii funcţie de porozitate (Hall [19])

1.3.4 Saturaţia în fluide

Se numeşte coeficient de saturaţie a unui mediu poros cu un anumit fluid sau „saturaţie în
acel fluid”, raportul dintre volumul efectiv ocupat de acel fluid într-o cantitate oarecare de rocă şi
volumul total de pori al acelei roci, V p .

Cum fluidele care saturează rocile colectoare sunt apa, ţiţeiul şi gazele se deosebesc trei
coeficienţi de saturaţie şi anume:
Va
 Saturaţia în apă: Sa  (1.106)
Vp

Vt
 Saturaţia în ţiţei: St  (1.107)
Vp
 Vg
 Saturaţia în gaze: Sg  (1.108)
Vp

Avem, deci relaţia: S a  St  S g  1 (1.109)

Saturaţiile se pot determina:

1. Metode directe:
 Detecţia în fluidul de foraj sau detritus prin flourescenţă
 Detecţia în fluidul de foraj sau detritus prin metoda colorimetrică
 Detecţia ţiţeiului în fluidul de foraj prin centrifugare-separare
 Dozarea gazelor în suspensie din fluidul de foraj
 Prin distilare în retortă, determinare calitativă
 Prin spălare şi extracţia cu solvenţi, determinare calitativă
2. Metode indirecte:
 Determinarea saturaţiei în apă asociată prin metoda presiunilor capilare.
 Determinarea indirectă cu ajutorul rezistivităţii electrice.

1.3.5 Densitatea
Densitatea este un parametru de stare termodinamică egal cu raportul dintre masa şi
volumul sistemului:
m
 (1.110)
V
V 1
iar volumul specific v   (1.111)
m 
Densitatea mediului solid depinde de temperatură, conform cu relaţia:
 s ,0
 s ,T  (1.112)
1   s (T  T0 )

în care la temperatura de referinţă T0 sunt cunoscuţi coeficientul de dilatare volumică  s şi

densitatea  s , 0 .

Densitatea mediului solid din zăcământ este o medie funcţie de compoziţia volumetrică a
rocii colectoare şi densităţile componenţilor:
n
 s   rj . s , j
j 1

(1.113)
 În Tabelul 1.7 sunt redate valori ale densitalii (împreună cu alte proprietăţi termice) pentru
unele formaţiuni geologice. In intervalul de temperatură (0 ... 50)0C, pentru roci sedimentare,
Proprietăţi termice ale unor formaţiuni geologice Tabelul 1.7
Conductivitatea Capacitatea Densitatea Difuzivitatea
Formaţiunea termică calorică masică termică
λ, [W/mK] c, [kJ/kgK] ρ, [kg/m3] a  10 6 , [m2/s]

Terţiar 2,03±0,79 0,816±0,042 2480±60 1,001±0,246

Cretacic 2,16±0,31 0,942±0,042 2560±60 0,901±0,154
Jurassic 2,74±0,57 0,917±0,050 2620±90 1,139±0,206
Triassic 2,78±0,44 0,883±0,105 2380±170 1,364±0,282
Permian 3,45 - 2560 -
Carbonifer 3,09±0,85 0,871±0,054 2680±100 1,399±0,446

Proprietăţile termice ale rocilor sedimentare în intervalul de temperatură 0-500C Tabelul 1.8
Densitatea Capacitatea Conductivitatea Difuzivitatea
Rocă calorică masică termică termică
ρs, [kg/m3] cs, [kJ/kgK] λs, [W/mK] a s  10 6 ,

[m2/s]
Argilă 2490-2440 0,8918-1,0048 2,177-2,2608 0,853-1,018
Argilă marnoasă 2430-2640 0,7787-0,9797 1,733-2,57749 0,801-1,166
Gresie argiloasă 2360-2830 0,8248-0,9336 1,7459-3,4225 0,824-1,58
Dolomită 2530-2720 0,9211-1,0006 1,0535-3,7932 1,075-1,497
Argilă şistoasă 2420-2570 0,9127-0,9295 1,9259-2,3027 0,81-1,024
Calcar 2410-2670 0,8248-0,9504 1,6956-2,6795 0,824-1,215
Calcar marnos 2430-2620 0,8374-0,9504 1,8422-2,4032 0,904-0,964
Calcar compact 2580-2660 0,8248-0,9211 2,3362-3,5085 1,078-1,521
Marnă 2590-2670 0,9085-0,9253 2,3237-3,228 0,989-1,382
Nisip umed 1900-1950 2,09 1,13 1,244-2,442
Nisip uscat 1800-1950 0,8 2,1 0,314-2,326
Sist argilos 2620-2830 0,8583 1,4444-3,6802 0,642-1,515
Sare 2080-2280 (gemă 0,87) 4,48-5,74(gemă11,2) 2,52-3,38
Gresie 2350-2970 0,762-1,0718 2,1771-5,0995 1,094-2,362
 Sist 2700 - 2,5958 -
Sist perp 2760 - 1,882 -

iar tabelul 1.8 sunt redate valori ale densităţii (şi ale altor proprietăţi termice).
Proprietăţi ale unor medii poroase saturate cu diferite fluide, la 32,20C (900 F) Tabelul 1.9
Porozitate Densitatea Capacitatea Conductivitate
Mediu poros calorică masică termică echivalentă
saturat cu fluide Φ, [%] ρ, [kg/m3] c, [kJ/kgK] λs, [W/mK]
Gresie saturată cu:
• aer 2080 0,766 0.877
• apă 19,6 2275 1,055 2,75
• ţiţei - - 1,36
• ţitei şi apă - - 2,47
Sist argilos (marnă)
saturat cu: 7,1
• aer 2320 0,804 1,04
• apă 2390 0,892 1,69
Calcar saturat cu:
• aer 2195 0,846 1,70
• apă 18,6 2390 1,114 3,55
• ţiţei - - 2,15
• ţitei şi apă - - 2,92
Nisip fin
neconsolidat saturat
cu: 38 1635 0,766 0,627
• aer 2020 1,419 2,75
• apă
Nisip grosier
neconsolidat saturat
cu: 34 1745 0,766 0,557
• aer 2080 1,319 3,07
• apă - - 1,64
 Gresie dezagregată
saturată cu:
• aer 40 1440 0,837 0,493
• apă 1840 1,566 1,82
• ţiţei : λ=0,611 W/mK Tiţei – ulei ;- λ= 0,133 W/mK
Apă distilată - Saturarea:35% apă şi 65% ţiţei.
1,00
Densitatea mediului solid din zăcământ este o medie în funcţie de compoziţia volumetrică a
rocii colectoare şi densităţile componenţilor.
n
 s   rj   s , j (1.114)
j 1

Densitatea rocilor saturate cu fluide este o medie volumetrică a densităţilor constituenţilor:

 z     f  1      s (1.115)

în care  f şi  s au fost definite astfel:

Densitatea unui fluid de zăcământ  f alcătuit din gaze, ţiţei şi apă (sărată) este rezultatul unei medii

ponderate, efectuată funcţie de densităţile componenţilor şi saturaţiile acestora:

n
 f  S g  g  St t  S a  as şi  s   rj   s , j (1.116)
j 1

Ïn tabelul 1.9 sunt redate valori ale densităţii unor medii poroase saturate cu fluide (alături
de alte proprietăți termice).

1.3.6. Capacitatea calorică masică, volumică, molară

Capacitatea calorică masică, volumică şi molară intră în categoria coeficienţilor
termodinamici calorici..
Capacitatea calorică masică:
1 Q
c (1.117)
m dT
Capacitatea calorică volumică:
1 Q
C (1.118)
V dT
In cazul gazelor, volumul se exprimă în metru cub la starea normală.
Capacitatea calorică molară:
1 Q
CM  (1.119)
n dT
 In relaţia (1.117), c reprezintă capacitatea calorică masică reală, definită pentru un interval
de temperatură dT. Tot astfel, relaţiile (1.118) şi (1.119) respectiv C şi CM, reprezintă capacitatea
calorică volumică reală şi capacitatea calorică molară reală.
Relaţiile de legătură dintre (1.117), (1.118), (1.119) sunt:
CM  M  c  22,414  C , pentru gaze şi (1.120)
C    c , pentru orice stare de agregare (1.121)
Deoarece Q depinde de natura procesului, capacitatea calorică raportată la unitatea de
cantitate de substanţă este o variabilă de stare a sistemului, numai prin specificarea naturii
procesului de schimb de căldură.
Astfel se pot defini într-o transformare termodinamică:
- izocoră, capacitatea calorică la volum constant masică, cv volumică, Cv sau molară, CMv ;
de exemplu, pentru capacitatea calorică masică, se scriu relaţiile:
1  Q  1  U   u 
cv         (1.122)
m  dT v m  T v  T v
Pentru gazele ideale, la care energia internă variază numai cu temperatura (energia internă
nu este dependentă de volum), capacitatea calorică masică are expresia:
du
cv  (1.123)
dT
- izobară, capacitatea calorică la presiune constantă masică, cp volumică, Cp, sau molară
CMp ; de exemplu, pentru capacitatea calorică masică, se scriu relaţiile:
1  Q  1  H   h 
cp         (1.124)
m  dT  p m  T  p  T  p

Pentru gazele ideale:

dh
cp 
dT (1.125)
Dacă lichidele şi solidele sunt considerate incompresibile atunci:
dh  du  c  dT (1.127)
şi nu se mai notează cu indicele v sau p.
Independent de natura substanţei, din principiile termodinamicii, se pot stabili următoarele
ecuaţii generale:
  u    v 
c p  cv   p        (1.128)
  v T   T  p
  p   v   v   p 
2

c p  cv  T      T     (1.129)
 T v  T  p  T  p  v T
Ecuaţia (1.129) depinde numai de ecuaţia de stare.
Utilizând ecuaţiile (1.118), (1.119) şi (1.127), ecuaţia (1.129) devine:
Tv 2
c p  cv  0 (1.130)

Relaţia (1.130) este valabilă pentru gaze, lichide şi solide.
Se menţionează că dacă presiunea şi temperatura nu au valori foarte mari în cazul lichidelor
şi solidelor diferenţa dintre capacitatea calorică la presiune constantă şi cea la volum constant este
foarte mică. De aceea sunt considerate egale.
Capacitatea calorică masică (volumică sau molară) reală variază cu temperatura şi
presiunea. Dependenţa de temperatură se exprimă, în general, cu ecuaţii empirice de forma[18]:
n
C T    AjT j (1.131)
j 0

în care A j sunt coeficienţi ce depind de natura substanţei şi au valori valabile într-un anumit

interval de temperatură.
In calculele privind procese de transfer de căldură, care se desfăşoară de la o temperatură
T1 , la o temperatură T2 , se folosesc valorile medii C m1, 2 ale capacităţii calorice masice, volumice
sau molare.
Relaţia de legătură între capacitatea calorică volumică medie C m1, 2 şi capacitatea calorică

volumică reală C T  este:

T
1 2
C T dT
T2  T1 T1
Cm1, 2  (1.132)

Pentru calculul capacităţii calorice volumice medii în intervalul de temperatură T1 şi T2 se

utilizează şi relaţia:
Cm0, 2 T2  T0   Cm0,1 T1  T0 
Cm1, 2  (1.133)
T2  T1
în care Cm 0, 2 şi C m 0 ,1 sunt valorile capacităţilor calorice volumice medii între temperatura

T0  273,15K şi T2 , respectiv T0 şi T1 , valori care se găsesc în tabele.

Pentru calculul capacităţilor calorice ale unor amestecuri, cam , Cam, CMam se aplică metoda

mediei ponderate.
 n
cam   g j c j (1.134)
j 1

n
Cam   rj C j (1.135)
j 1

n
CMam   y j CMj (1.136)
j 1

Capacitatea calorică a rocilor depinde de formaţiunea geologică din care provin, de natura şi
compoziţia lor, precum şi de temperatură.
In tabelul 1.10 sunt cuprinse valori ale capacităţii calorice masice pentru o serie de
formaţiuni geologice[15].

Proprietăţi termice ale unor formaţiuni geologice Tabelul 1.10.

Conductivitatea Capacitatea Difuzivitatea
Densitatea
Formaţiunea termică calorică masică termică
λ, [W/mK] c, [kJ/kgK] ρ, [kg/m3] a·106, [m2/s]
Terţiar 2,03±0,79 0,816±0,042 2480±60 1,001±0,246
Cretacic 2,16±0,31 0,942±0,042 2560±60 0,901±0,154
Jurassic 2,74±0,57 0,917±0,050 2620±90 1,139±0,206
Triassic 2,78±0,44 0,883±0,105 380±170 1,364±0,282
Permian 3,45 - 2560 -
Carbonifer 3,09±0,85 0,871±0,054 2680±100 1,399±0,446

Fig.1.9. Capacitatea calorică masică a unor roci [18;25]

Capacitatea calorică masică sau volumică a unor strate alcătuite din roci diferite se calculează cu
relaţia (1.134), respectiv (1.135).
Capacitatea calorică masică a rocilor sedimentare, în intervalul de temperatură 0-500 C, este 762-
1072 J/kgK.
Capacitatea calorică a rocilor creşte cu temperatura şi practic nu variază cu presiunea.
Influenţa temperaturii asupra acestei proprietăţi termice a rocilor, în intervalul de
temperatură 0-5000C, poate fi estimată cu relaţia:
cs  800  1,3T  9 10 4 T 2 (1.137)

Proprietăţile termice ale rocilor sedimentare în intervalul de temperatură 0-500C Tabelul 1.11.

In figura 1.9 este prezentată variaţia capacităţii calorice masice cu temperature pentru
câteva roci[18], iar în tabelele 1.11 şi 1.12 se află date privind această proprietate termică, pentru
roci sedimentare.
Influenţa temperaturii asupra capacităţii calorice masice a unor roci, cs [kJ/kgK] Tabelul 1.12.
 0
Temperatura, [ C]
Roca
0 100 200 300 400 500 600 700 800
Bazalt 0,858 0,963 1,038 1,097 1,143 1,189 1,239 1,281 1,319
Diabaz 0,699 0,795 0,871 0,934 0,988 1,034 1,084 1,097 1,189
Gneis 0,741 0,875 1,013 - - - - - -
Granit 0,800 0,846 0,938 1,005 1,059 1,097 1,130 1,164 1,189
Cuarţ 0,699 0,875 0,950 1,017 1,089 1,118 1,235 1,310 1,390
0,833 1,252 1,059 1,122 1,172 1,068 1,097 1,172
Cuarţite
0,850 0,971 1,068 1,130 1,151 1,151 1,160 1,172
Argilă I 0,800 0,871 0,938 1,013 1,080 1,168 1,281 - 1,784
Argilă II 0,749 0,846 0,938 1,034 1,130 1,223 1,323 1,415 1,511
Sist argilos 0,708 0,904 1,001 1,055 1,101 1,130 1,156 1,172 1,202
Marmură 0,749 0,896 1,001 1,072 1,130 1,172 - - -
Capacitatea calorică volumică echivalentă pentru un zăcământ de hidrocarburi se calculează
ca o medie ponderată a capacităţilor calorice volumice ale rocii, ţiţeiului, apei şi gazelor, ţinând
seama de porozitate şi saturaţii. Deoarece la exploatarea unui zăcământ prin combustie subterană
au loc nu numai procese de încălzite, răcire, ci şi aschimbare de fază, în calculul capacităţii calorice
volumice echivalente este necesar să se ţină seama de aceste procese fizice.
Pentru calculul capacităţii calorice volumice echivalente a unui zăcământ de petrol, aflat în
intercţiune termodinamică cu mediul exterior, considerând că transferul de căldură se desfăşoară
din exterior către zăcământ sau căldura este generată în zăcământ şi astfel are loc încălzirea
zăcământului, în intervalul de temperatură ΔT, cu vaporizarea unor fracţii volumice (din volumul
de pori) de ţiţei, St,v, respectiv de apă, Sa,v, se poate folosi relaţia[18]:
 S  L S  L 
C z  1   Cs    S g C g  St Ct  S aCa  t ,v t ,v t ,v  a ,v a ,v a ,v  (1.138)
 T T 
a) Când transferul de căldură are loc de la zăcământ spre exterior, în intervalul de
temperatura ΔT, zăcământul se răceşte şi o parte din vapori se condensează.
Capacitatea calorică volumică echivalentă se calculează cu o relaţie asemănătoare cu
expresia (1.138), cu menţiunea că o fracţie volumică (din volumul de pori) de vapori de
hidrocarburi, Sg,c şi o fracţie volumică de vapori de apă, Sv,c se condensează.
 S g ,c   g ,c  Lg ,c Sv,c  v,c  Lv,c 
Cz  1   Cs   S g Cg  St Ct  SaCa    (1.139)
  T T 
Intervalul de temperatură ΔT se alege astfel încât să se desfăşoare numai procesele menţionate:
- încălzire urmată de vaporizarea unor fracţii lichide sau
- răcire şi apoi condensarea unor fracţii de vapori.
 Se consideră, de asemenea, că procesele de schimbare de fază au loc la temperaturi
apropiate între ele şi aproximativ egale cu cele de la sfârşitul proceselor de încălzire, respectiv
răcire.
b) Transferul de căldură are ca efect numai încălzirea sau răcirea zăcămntului, fără a avea
loc schimbări de fază:

C z  1   Cs   S g C g  St Ct  S a Ca  (1.140)

Utilizând relaţia capacităţii calorice volumice a unui fluid de zăcământ, alcătuit din gaze,
ţiţei şi apă adică:
C f  S g C g  St Ct  S a Ca atunci expresia (1.139) devine:

C z  1   Cs  C f (1.141)

Se consideră că aplicarea, în mod diferenţiat, a relaţiilor (1.138 – 1.140), permite calcularea

unei valori a capacităţii calorice volumice echivalente a zăcământului de petrol, exploatat prin
metode termice, astfel încât să se reflecte mai bine desfăşurarea proceselor fizice de zăcământ.
In general capacitatea calorică masică sau volumică echivalentă a unui zăcământ de petrol
creşte cu creşterea temperaturii şi creşte puţin cu creşterea presiunii.
Capacitatea calorică a rocilor depinde de formaţia geologică din care provin, de natura şi
compoziţia lor, precum şi de temperatură.
Capacitatea calorică masică a rocilor sedimentare, în intervalul de temperatură 0...50 0 C,
este 762...1072 J / kgK [26].
Capacitatea calorică a rocilor creşte cu temperatura şi practic nu variază cu presiunea.
Influenţa temperaturii asupra acestei proprietăţi termice a rocilor, în intervalul de
temperatură 0...500 0 C , poate fi estimată cu relaţia:
cs  800  1,3T  9.104 T 2 (1.142)

1.3.7 Conductivitatea termică

Mecanismul transferului de căldură prin conducţie în corpuri solide este diferit în metale,
respectiv în materiale nemetalice, aşa cum sunt rocele colectoare[1].
Factorii care influenţează conductivitatea termică a rocilor sunt:
 Natura şi compoziţia constituenţilor
 Vîrsta geologică
 Densitatea
 Umiditatea
 Temperatura
  Presiunea
 Anizotropia
Coeficientul de anizotropie pentru cîteva roci:
 Gresie cuarţoasă 1,04
 Gresie 1,28
 Calcar 1,33
 Sare 0.99
Legea experimentalǎ a conducţiei termice sau legea lui Fourier are expresia:
Q    A  grad T (1.143)
Q
Conductivitatea termică   (1.144)
T
A
n
este o proprietate, caracteristicǎ fiecǎrui corp, ce poate fi determinatǎ experimental sau poate fi
calculatǎ empiric, funcţie de alte proprietaţi fizice.
Transportul conductiv de cǎldură poate avea loc[18]:
a) elecronic - electronii se deplaseazǎ din zonele de temperaturi ridicate, spre zonele de
temperaturi scǎzute, transferând cu ei energia termicǎ ;
b) fononic - ionii corpului efectueazǎ mişcǎri de oscilaţie în timpul cǎrora au loc ciocniri cu
transfer de energie termicǎ; transferul se efectueazǎ din aproape în aproape, difuziv;
Contribuţia ionilor la transferul termic este modelatǎ prin introducerea unui gaz imaginar,
imponderabil, numit gaz fononic, care strǎbate corpurile de la temperaturi ridicate la temperaturi
scǎzute, transferând energie, fǎrǎ sǎ modifice proprietǎţile corpului .
c) radiant – au loc emisia şi absorbţia reciprocǎ a radiaţiei între particulele elementare
vecine.
In gazele neionizate, gaze la t<18000C, transportul conductiv al cǎldurii are loc în principal
sub efectul oscilanţiilor moleculare (gazul fononic) care au o amplitudine redusǎ şi ca urmare ele
sunt corpuri rele conducǎtoare de cǎldurǎ.
In cazul lichidelor newtoniene şi a solidelor nemetalice, transferul căldurii prin
conductivitate are loc atât prin oscilaţiile moleculelor, deoarece distanţa dintre ele este relativ micǎ,
cât şi prin radiaţie.
Coeficientul de conductivitate termicǎ variazǎ cu natura corpului, cu starea sa de agregare,
cu temperatura şi presiunea, cu umiditatea corpului, cu porozitatea, cu natura şi concentraţia
impuritaţilor conţinute de corp, etc.
 Este un parametru scalar, în cazul mediului izotrop (gaze, lichide, metale, corpuri
dielectrice amorfe) şi vectorial, în cazul mediului anizotrop (cristale, materiale cu aşezare
stratificatǎ).
Una dintre proprietǎţile specifice corpurile cristaline este caracterul vectorial sau tensorial
pe care îl reprezintǎ majoritatea proprietǎţilor fizico-chimice ale cristalelor, printre care
conductivitatea termicǎ. Proprietăţile vectoriale pot fi continue şi discontinue, ceea ce conferǎ
cristalelor însuşirea fundamentalǎ numitǎ anizotropie, care îşi are originea în faptul cǎ distanţele
interatomice sunt diferite, funcţie de direcţia cristalograficǎ.
Ipoteza cea mai generalǎ privind structura conductivitaţii termice aparţine lui Stokes, care
pentru corpurile anizotrope a propus matricea:
111213
ik  = 212223 (1.145)
313233
Pe baza postulatului lui Onsager, martricea conductivităţii temice este simetricǎ.
Deci:
 jk  kj , j  k

Cum, în plus, experienţele nu au confirmat existenţa conducţiei rotatorii (  jk  0 , pentru

j  k ), matricea (1.145) se reduce la diagonalǎ, regǎsindu-se relaţia (1.143).

In cazul corpurilor izotrope, conductivitatea termicǎ are aceeaşi valoare dupǎ toate
direcţiile.
Conductivitatea termicǎ este o proprietate caracteristicǎ mediului, analoagǎ permitivitǎţii
electrice, permeabilitǎţii magnetice, conductivitǎţii electrice, coeficientului de filtrare şi
coeficientului de difuzie molecularǎ.
Mecanismul transferului de cǎldurǎ prin conducţie în corpuri solide este diferit în metale,
respectiv în materialele nemetalice (dielectrice).
In cazul corpurilor solide metalice şi a semiconductorilor, conductivitatea termicǎ este
alcǎtuitǎ din douǎ componente care ţin seama de transportul conductiv de cǎldurǎ electronic şi
fononic. La metale contribuţia electronilor este fundamentalǎ.
In cazul corpurilor solide nemetalice – cristale şi materiale amorfe – conducţia termicǎ se
realizeazǎ în principal fononic. Considerând transferul discret de energie prin fononi ca particule,
conductivitatea termicǎ poate fi exprimatǎ în baza teoriei cinetico-moleculare printr-o relaţie de
forma următoare :
 1
g   g wlcvg . (1.146)
3
La trecerea prin materiale, fononii sunt atenuaţi datoritǎ fenomenului de dispersie (împrăştiere).
Pentru cristalele ideale la care dispersia fononilor lipseşte, drumul mediu liber 1 este foarte
lung, iar conductivitatea termicǎ foarte mare. In cristalele reale, datoritǎ unor mici defecte de
structurǎ, existǎ o serie de cauze care determinǎ dispersia fononilor, astfel încât  scade.
Impuritǎţile chimice din cristalele reale produc, de asemenea, dispersia fononilor şi reducerea
conductivitǎţii termice, în comparaţie cu cristalele pure. Materialele cristaline sunt anizotrope.
In materialele amorfe, atomii sau moleculele sunt dispuse fǎrǎ simetrie sau periodicitate,
conductivitatea termicǎ fiind mai micǎ decât la corpurile cristaline.
Factorii care influenţeazǎ conductivitatea termicǎ a rocilor care alcǎtuiesc scoarţa terestrǎ sunt:
natura şi compoziţia constituenţilor, vârsta geologicǎ, densitatea, umiditatea, temperatura,
presiunea şi anizotropia.
Conductivitatea termicǎ a rocilor se calculeazǎ funcţie de conductivitǎţile termice ale
componenţilor şi de fracţiile volumice ale acestora, aplicând relaţia:
n
s   r j s , j (1.147)
j 1

In general, rocile cu densitate mare au conductivitatea termicǎ mare.

Creşterea procentului de umiditate conduce la creşterea conductivitǎţii termice.
Influenţa temperaturii asupra proprietǎţilor termice ale rocilor, aflate la o adâncime mai
mare de 1000 m, sau în zone de temperaturǎ ridicatǎ, nu poate fi neglijatǎ.
Birch şi Clark, în urma unor experimente efectuate între 0 şi 6000C, au propus pentru
calculul conductivitǎţii termice relaţia:
251,2
s ,T   1,675 (1.148)
T  27
Rezultatele aplicǎrii relaţiei (1.148) şi influenţa temperaturii asupra conductivitǎţii termice a unor
substanţe care alcǎtuiesc scoarţa terestrǎ sunt prezentate în figura 1.10.
Conductivitatea termicǎ a rocilor scade cu creşterea temperaturii. In tabelul 1.13 sunt
cuprinse date privind variaţia cu temperatura a conductivităţii termice a unor roci sedimentare.
Efectul presiunii asupra conductivitǎţii termice a rocilor poate fi calculat funcţie de valoarea
acestei mǎrimi, la presiune atmosfericǎ, s, pa , şi de un coeficient de presiune al conductivitǎţii

termice, tabelul 1.14,  p cu relaţia (1.141):

s , p  s , pa 1   p  p  (1.149)
Fig.1.10 Efectul temperaturii asupra conductivității termice a unor substante componente ale crustei
terestre[1]
Influenţa temperaturii asupra conductivităţii termice a unor roci sedimentare, λs [w/mK] [1]
Tabelul 1.13.
Densit 0
Temperatura, [ C]
Roca 3
kg/m 0 50 100 200 300 400 500
Dolomita 2830 4,9 4,31 3,89 3,33
Calcar par. 2600 3,5 3,16 2,95
2,74
Pensylvanian 2690 0,5 2,38 2,27
Gresie par. 2640 5,69 4,94 4,44 3,77
cuarţoasă perp. 2650 5,48 4,77 4,31 3,62
Sist - 0,91 0,94 1,00 1,06 1,12 1,18
Sist - 2,05 2,01 1,88 1,63 1,47
argilos 2700 2,66 2,53 2,45 2,30 2,18 2,07 2,01
par. 2700 2,66 2,53 2,45 2,30 2,18 2,07 2,01
perp. 2760 1,94 1,84 1,77 1,71

Coeficientul de presiune al conductivităţii termice pentru câteva roci sedimentare [1]

Tabelul 1.14.
 Conductivitate termică λs,pa δp ·1011
Roca
[W/mK] [Pa-1]  p  101 1

uscat 1,84 96,8

Calcar
umed - 13,76
uscată 2,81 163,1
Dolomită
umedă - 30,6
uscată 3,85 260
Gresie
umedă - 5,1
In tabelul 1.14 sunt prezentate date privind variaţia cu presiunea a conductivităţii termice a
unor roci. Se apreciază că efectul presiunii asupra conductivităţii termice a rocilor este redus.

Conductivitatea termică a rocilor cu presiunea, s [W/mK] după Kappelmeyer O., Haenel R.[1]Tabelul 1.19.

Presiunea [MPa]
Roca
0,039 1,96 4,02 8,04 12 16,088 24,1 24,32 32,2 40,2
Anhidrit 3,58 4,19 4,27 4,34 4,39 4,42 - 4,47 4,52 4,53
Gresie 2,8 2,94 3,01 3,08 - 3,14 3,18 - - 3,29
Dolomită 3,19 - 3,87 3,9 3,97 - 4,08 - 4,12 4,1
Calcar 2,12 2,3 - 2,36 - 2,39 2,43 - 2,44 2,42
Presiunea [MPa]
Roca
28,15 24,13 20,1 16,05 8,04 5,98 4,02 1,96 0,981 0,04 0
Anhidrit - - - 4,47 - - 4,38 4,32 4,23 4,19 4,1
Gresie 3,26 - - - 3,13 - 3,11 3,08 - 2,6 -
Dolomită 4,04 - - - - 3,9 - 3,8 3,74 3,51 -
Calcar - - 2,43 - 2,36 - - 2,33 - 2,21 -

Rocile care reprezintă plane de stratificaţie, cum ar fi gresie, şisturi, unele nisipuri, prezintă
proprietatea de anizotropie.
Se numeşte coeficient de anizotropie a conductivităţii termice, A, raportul dintre
conductivitatea termicǎ mǎsuratǎ la transferal conductiv de cǎldurǎ în direcţie paralelǎ cu planele
de stratificaţie,  II şi conductivitatea termicǎ în direcţia normalǎ pe acestea,  .
 II
A (1.150)

In tabelul 1.16 sunt prezentate exemple de anizotropie a conductivităţii termice[18].
Anizotropia conductivităţii termice a rocilor [1]
Tabelul 1.16.
 Coeficientul de anizotropie
Roca
A = λII/λ┴
Granit, gneis până la 1,49
Marmură 1,03
Gresie cuarţoasă 1,04
Sist până la 2,5
Gresie până la 1,28
Dolomită 1,02
Gneis până la 1,49
Calcar 1,33
Cuarţ – gresie 1,33
Cuarţ şi gneiss 1,68
Sare 0,99
Solidele şi fluidele care alcǎtuiesc un zǎcǎmânt de hidricarburi reprezintǎ un mediu poros
saturat cu fluide.
In regim permanent de conducţie termicǎ, un mediu poros saturat cu fluide poate fi asimilat
cu un mediu continuu echivalent, pentru care se defineşte un tensor de conductivitate termică  z .
Valoarea componentelor acestui tensor depinde de conductivitatea termicǎ proprie fiecǎrei faze,
distribuţia fiecǎrei faze, saturaţie, porozitate, direcţia fluxului termic, parametrii termodinamici de
stare (presiune şi temperaturǎ). Dacǎ se admite cǎ mediul poros saturat cu fluide este termic
izotrop, tensorul de conductivitate termicǎ este sferic şi definit cu scalarul  z - conductivitatea
termicǎ echivalentǎ a zǎcǎmântului de petrol.
Determinarea valorii acestei mǎrimi de transport conductiv de caldurǎ a fǎcut obiectul a
numeroase studii teoretice şi experimentale. Desigur cǎ rezultatele cele mai bune sunt obţinute dacǎ
se determina experimental, pentru fiecare zǎcǎmânt sau zonǎ de zǎcǎmânt, conductivitatea termicǎ
echivalentǎ.
Cum acest lucru este dificil de realizat, sunt posibile estimǎri pentru  z prin douǎ cǎi:
A- considerarea unui model idealizat, format dintr-un solid şi un fluid.
Sunt cunoscute conductivitǎţile termice ale fluidului şi solidului funcție de porozitate. Mediul solid
se presupune a avea o anumitǎ geometrie, iar mediul fluid este imobil[18].
Modelul serie
Mediul solid şi mediul fluid sunt constituite dintr-o succesiune de straturi paralele, iar fluxul
termic este perpendicular pe straturi, figura 1,11.
1 Φ 1 Φ
  (1.151)
λz λ f λs
 Fig.1.11. Modelul serie[18]
Modelul paralel
Mediul solid şi mediul fluid au aceeaşi dispunere ca în cazul modelului serie, dar fluxul
termic este paralel cu straturile, figura 1.12.

Fig.1.12 Modelul paralel[18]

Pentru aceleaşi doua faze şi aceeaşi porozitate, valoarea conductivitǎţii termice echivalente
calculatǎ considerând modelul serie este minimǎ, iar adoptând modelul paralel este maximǎ.
λz  Φλ f  1  Φ λs (1.152)

Media geometricǎ ponderatǎ

Nu are o baza fizicǎ, dar este uşor de aplicat şi se obţine o valoare intermediarǎ faţǎ de cele
douǎ variante expuse mai înainte.
z  f  1s (1.153)

Ecuaţia Maxwell
A fost propusǎ pentru calculul conductivitǎţii electrice în cazul unei distribuţii oarecare a
unor sfere solide într-un mediu fluid continuu. Aplicatǎ de Eucken pentru calculul conductivitǎţii
termice echivalente, ecuaţia are forma:
2Φλ f  3  2Φ   λs
λz  λ f  (1.154)
3  Φ   λ f  Φλ s

Ecuaţia (1.154) este aplicabilǎ numai dacǎ porozitatea are o valoare mare, ceea ce implicǎ faptul cǎ
sferele solide sunt suficient de îndepǎrtate şi nu interacţioneazǎ între ele.
Modelul Beck
Este un model Maxwell modificat care, în opinia celui care l-a propus, conduce la rezultate
bune, dacǎ mediul poros are urmǎtoarele caracteristici:
 s
Φ  0,5 şi  1 300
f

 λ  λ 
  2  s  1  2Φ   s  1 
 λf  λf 
λz  λs     (1.155)
   
  2  λs  1  Φ   λs  1 
  λ f 

λ
 f



Ecuaţia (1.155) se bazeazǎ pe situaţia fizicǎ realǎ, în care sfere de fluid, de conductivitate termicǎ
 f , sunt dispersate într-un mediu solid, de conductivitate termicǎ s .

Modelul de Vries
Modelul este o generalizare a ecuaţiei lui Maxwell pentru cazul unui mediu format dintr-o
fazǎ fluidǎ continuǎ şi o fazǎ solidǎ dispersatǎ, alcǎtuitǎ din particule elipsoidale.
Φλ f  1  Φ  G  λs
λz  (1.156)
Φ  1  Φ  G
unde:
1
1 3     3
G    1   s  1   j 
3 j 1    f  
şi ξ j 1
  j 1

(1.157)
 j se referǎ la forma particulelor.

Când 1   2  3 (particule sferice), relaţia (1.156) se reduce la forma (1.157).

1 3
D.A. de Vries a considerat 1   2  şi  3  , ceea ce corespunde unor particule având forma
8 4
de elipsoid de revoluţie, cu axa mare de 6 ori axa micǎ.
Modelul Woodside şi Messmer
Cercetǎrile teoretice şi experimentale au condus pe cei doi autori la adoptarea unui model
rezistor echivalent, într-o formǎ modificatǎ.
Modelul rezistor cu trei elemente aparţine lui Wyllie şi Southwick şi a fost propus pentru a
fi calculatǎ conductivitatea elecricǎ echivalentǎ a unui mediu poros saturat cu fluide.
Modelul cuprinde un agregat de particule conductive, saturat cu un electrolit conductiv.
Acestea sunt dispuse ca trei componente în paralel. Elementul 1 este o grupare serie a particulelor
şi electrolitului, elementul 2 îl formeazǎ particulele, iar al 3-lea elecrolitul, figura 1.13.
 Fig.1.13. Modelul rezistor cu trei elemente, pentru mediu poros(Wyllie şi Southwick)[18]
Conductivitatea echivalentǎ a acestui agregat se calculeazǎ cu relaţia:
1s  f
z    2 s   3  f (1.158)
s 1   4    4  f

Coeficienţii 1 ,  2 ,  3 ,  4 au anumite forme pentru calculul conductivitǎţii elecrtice

echivalente.
Woodside şi Messmer considerǎ cǎ folosirea ecuaţiei (1.158), pentru calculul conductivitǎţii
termice echivalente a unui mediu neconsolidat, conduce la rezultate apropiate de cele obţinute
experimental, dacǎ se adoptǎ urmǎtoarele relaţii:

 2  0 , ξ3  Φ  0,03 , 1  1  3 , ξ 4 
1  Φ  (1.159)
ξ1

Modelul Krupiczka
Formula de calcul propusǎ prin acest model este :
s
AI  B I log
  f
z   f  s 

(1.160)
 f 
în care:
A I  0,280  0,757log Φ (1.161)
B I  0,057
Porozitatea este cuprinsǎ între 0,215 şi 0,476. Testând 165 de date din literatuta de specialitate,
autorul a constatat cǎ la 76% dintre acestea, diferenţa dintre valorile obţinute experimental şi cele
calculate cu relaţia 1.160) este de  30%.
Alte modele de calcul sunt propuse de : Yagi şi Kunii, Kunii şi Smith, Zehner şi Schlunger,
Grolier, ş.a.
 B- exprimarea funcţie de alte proprietǎţi ale zǎcǎmântului, mai uşor mǎsurabile (densitate,
porozitate, permeabilitate).
Când pentru un zăcământ de hidrocarburi sunt cunoscute porozitatea, densitatea şi saturaţia
fluidului care saturează porii rocii, permeabilitatea şi factorul electric de formaţie, pot fi utilizate
formule de calcul ale conductivităţii termice echivalente, prin care este exprimată această
proprietate, funcţie de proprietăţile zăcământului, mai uşor măsurabile. Aceste expresii de calcul
sunt rezultatul unor corelări între determinările experimentale efectuate pentru proprietăţile fizice
ale unui număr foarte mare de probe din zăcământ.
I) Roci neconsolidate
Somerton şi colab. au stabilit o expresie de calcul a conductivităţii termice pentru nisipuri
cuarţitice neconsolidate, saturate cu apă şi ţiţei, la 520C.
λz  1,272  2,25Φ  0,39 λs  Sa (1.162)

în care conductivitatea termică a solidului se propune a fi estimată funcţie de cuarţul din rocă, rc, cu
relaţia:
s  7,7rc  2,851  rc  (1.163)

Relaţia (1.163) a fost obţinută pentru probe având Φ  0,28  0,37 , iar fluidele şi mineralele
corespund nisipurilor de tip Kern River.
Conductivitatea termică a rocilor sedimentare este în jur de 2,1 W/mK. Funcţie de natura
rocii sedimentare, de vârsta geologică şi de alţi factori, valorile acestei proprietăţi termice se
situează între 1 şi 3,8 W/mK.
Prin experimente s-au stabilit relaţiile de calcul considerând roci cu procent mare de cuarţ.
De aceea valorile pentru λs au fost 4,76 W/mk sau 4,45 W/mK, figura 1.14.
Primii doi termeni ai ecuaţiei (1.162), 1,272  2,25Φ , dau posibilitatea estimării
conductivităţii termice a nisipurilor neconsolidate, saturate cu aer.
 Fig.1.14. Conductivitatea termica a unor nisipuri neconsolidate, saturate cu fluide[18]
De asemenea, autorii au considerat că formula lui Krupiczka (1.160) dă rezultate mai apropiate de
cele obţinute experimental, dacă se modifică expresia de calcul (1.150) a constantei A’’, astfel:
A"  0,362  0,65 log Φ (1.164)
şi ţinând seama de (1.162), se scrie:
s
A" B i log
  f
z   f  s 

 0,39s S a (1.165)
 f 
Relaţia (1.165) este considerată a fi aplicabilă când Φ  0,28  0,46 .
Efectul temperaturii asupra conductivităţii termice, cunoscându-se conductivitatea la
temperatura de 520C, funcţie de λz determinată cu relaţia (1.162), este dat de relaţia:
z ,T  z  2,304 103 T  325z 1,42 (1.166)

Variaţia presiunii determină o modificare mică a conductivităţii termice echivalente.

Δλz  W 
Valoarea raportului se referă la creşterea conductivităţii termice faţă de valoarea
Δp  mKPa 
acesteia la o presiune de referinţă. Relaţia care urmează se aplică formaţiunilor cu compresibilitate
mare:
Δλz
Δp

 0,251108 0,5 103 ρzΦ  5,75Φ  0,3k 0 ,10  0,12 F  (1.167)

In figura 1.14 este prezentată dependenţa conductivităţii termice a unor nisipuri

neconsolidate de porozitate şi fluidul care saturează porii rocii.
 II) Roci consolidate
Anand ş.a. au stabilit relaţii de calcul pentru conductivitatea termică în cazul unor gresii
consolidate. Ei au corelat rezultatele determinărilor experimentale şi date din literatura de
specialitate, privind această mărime, cu alte proprietăţi ale sistemului rocă-fluid[39].
Pentru gresii uscate, aflate la t  20 0 C , au obţinut relaţia:
z ,u  0,588 103 s  5,538  0,917k 0,1  0,0225F  0,054 (1.168)

Expresia (1.168) s-a obţinut prin multe analize regresive. Pentru 38 de date comparate,
autorii au găsit o deviaţie medie de 0,24W/mK, când λz,u are valori cuprinse între 0,692 şi
3,808W/mK.
Când factorul de formaţie F nu este cunoscut, se propune înlocuirea acestuia cu relaţiile:
0 ,75
F (1.169)
Φ2
pentru formaţiunile având   0,15 sau:
1
F (1.170)
Φ2
când Φ  0,15 .
Tinând seama de relaţia (1.169), relaţia (1.168) devine:
0,0169
λz,u  0,588 10 3 ρs  5,538Φ  0,917k 0 ,1   0,054 (1.171)
Φ2
Pentru gresii consolidate saturate cu un lichid, aflate la 200C, au propus relaţia:
0 ,48m1  4 ,3
 Φ   λl 
0 ,33
λz,l  λ  ρ 
 1  0,3 l  1  4,57     
   z,l  (1.172)
λz,u  λaer   1  Φ   λz,u   ρs 
mI – factorul de cimentare al lui Archie.
Compararea a 52 de date din literatura de specialitate cu cele obţinute prin calcul, aplicând
z ,l
ecuaţia (1.161), a condus la o deviaţie medie de 0,179 pentru  1,2 ... 2,3 .
z ,u
Influenţa temperaturii asupra conductivităţii termice a gresiilor consolidate saturate cu aer
(uscate), sau cu lichid, este dată de ecuaţia:

r

z ,l  z ,l  0,738  103 z ,l  1,38  T  293  z ,l 1,8T  103 
0,318z ,l
 1,28  (1.173)

Se apreciază că la creşterea presiunii cu circa 69 bar, conductivitatea termică va creşte cu 1

÷ 2 procente. Pentru estimaea influenţei creşterii presiunii, au recomandat utilizarea relaţiei:
Δλz,u
Δp

 0,25110 8 P1 10 3 ρz,uΦ  P2Φ  P3k 0 ,1  P4 F  (1.174)
 Se consideră că modificarea conductivităţii termice cu presiunea este determinată de
valorile coeficientului de compresibilitate izotermă. In tabelul 1.17 sunt date valori ale
coeficienţilor P1, P2, P3, P4.
Coeficienţi pentru estimarea influenţei creşterii presiunii asupra conductivităţii termice a
rocilor consolidate[1] Tabelul 1.17.
Compresibilitate P1 P2 P3 P4
mare 0,5 5,8 0,4 0,12
medie 0,3 3,5 0,2 0,07
mică 0,1 1,4 0,1 0,034

In figura 1.15 este prezentată dependenţa de temperatură a conductivităţii termice a gresiei

de Berea, saturată cu diferite fluide.
In lucrarea[26], se propune folosirea relaţiei:
S t
    g 
z  z ,a  t    
 (1.175)
 z ,a    z , a 
Conductivitatea termică a zăcământului saturat cu apă saturată,  z , a se calculează cu relaţia:
0 ,48m1  4 ,3
 Φ   λl 
0 ,33
λz,l  λ  ρ 
 1  0,3 l  1  4,57     
   z,l  (1.176)
λz,u  λaer   1  Φ   λz,u   ρs 
Efectul vitezei de filtraţie asupra conductivităţii termice echivalente a fost studiat în
laborator. Experienţe efectuate de Green pe medii neconsolidate au arătat creşterea conductivităţii
termice  z , L pe direcţia de curgere a fluidului, în comparaţie cu valorile acestei mărimi  z , 0 , când

viteza de filtraţie este nulă, figura 1.16.

Fig.1.15. Conductivitatea termica pentru gresia Fig.1.16. Conductivitatea termică funcţie de Berea
funcţie de temperatură [18] viteza de filtrare[18]
 1.3.8 Difuzivitatea termică a zăcămintelor de ţiţei
Difuzivitatea termică a zăcămintelor de ţiţei este cea mai importantă proprietate termofizică
a zăcământului care influenţează eficienţa proceselor termice. Determinarea valorii acesteia şi
modul de influenţare este un deziderat pentru proiectarea proceselor termice.

1.3.8.1 Difuzivitatea termică, dispersia termică

Dispersia termică în mediul poros, Dd, este procesul de împrăştiere (dispersare) a căldurii ca
efect al eterogenităţii mediului poros, în prezenţa mişcării Darcyene şi a unui gradient de
temperatură. Este un tensor de ordinul 2.
Difuzivitatea termică totală, D, este procesul de transfer al căldurii prin conducţie (difuziune
moleculară) şi convecţie (difuziune convectivă) în prezenţa mişcării Darcyene, a unui gradient de
temperatură şi a dispersiei termice.
Conform cu aceste definiţii, avem [20]:
Ke
D  D d (1.177)
c p

sau D   f I  Ds  Dd (1.178)

unde: Ke - tensorul conductivităţii echivalente

ρcp -capacitatea calorică a fluidului
Ds - tensorul difuzivităţii solidului
Relaţia (1.177), arată că difuzivitatea termică totală se compune din trei termeni care exprimă
contribuţia următoarelor procese:
 difuzivitatea termică moleculară în fluid;
 difuzivitatea termică moleculară în solid;
 dispersia termică.
Dispersia termică în mediu poros, implicit difuzivitatea termică totală, este influenţată de
parametrii hidrodinamici şi termici ai curgerii fluidelor calde prin mediul poros, asfel:
 Numărul Prandl, Pr=ηcp /λ=ν/αf caracterizează proprietăţile fizice ale fluidului şi
reprezintă raportul între câmpul de viteză şi câmpul de temperatură. Dependenţa
difuzivităţii termice totale şi dispersiei de numărul Pr este destul de mică.
 Numărul Re, Re=wl/ν. numărul Peclet, Pe=Re*Pr, porozitate, structură.
Difuzivitatea termică este influenţată direct de parametrii hidrodinamici de la nivelul
porilor determinaţi de structura porilor, viteza fluidului în pori, zone de recirculare,
ect. Rezultatele experimentale[20] arată, deşi surprinzător, o influenţă slabă faţă
 numărul Re. Dependenţa de numărul Pe este caracteristică câmpurilor de viteze şi de
temperatură.
 λs/λf Deoarece câmpul de temperatură din pori este influenţat de conductivitatea
solidului, atunci difuzivitatea termică depinde de rezistenţele, respectiv
conductivităţile, termice moleculare a solidului şi fluidului. In cazul în care raportul
dintre timpul de penetrare termică în fază solidă şi timpul de rezistenţă în pori este
mare, atunci contribuţia solidului este mică şi invers. Deci raportul λs/λf (pentru
starea de echilibru hidrodinamic) sau αs/αf (pentru starea dinamică) influenţează
tensorul difuzivităţii şi dispersiei termice.
 (ρcp)/(ρcp). Tranzitul distribuţiei temperaturii în pori şi în solid depinde de măsura
capacităţii lichidului de a stoca/ceda căldura. Valorile mari ale capacităţii termice a
solidului reduc turbulenţele temporale a temperaturii.
Faţă de cele de mai sus putem considera tensorul difuzivităţii termice totale un tensor de ordinul
doi, pozitiv, simetric în volumul structurii (Dij=Dji) şi ca având forma funcţională:
λs
D = D (Re, Pr, porozitate, structură, ) (1.179)
λf

1.3.8.2 Metode pentru determinarea difuzivităţii termice

Pentru determinarea difuzivităţii termice şi a dispersiei termice s-au efectuat numeroase
modele experimentale pentru simularea curgerii fluidelor calde prin medii poroase.
Două sunt metodele utilizate majoritar pentru analiza rezultatelor experimentale, şi
anume [14]:
 Metoda volumului local mediu care, în principiu dă posibilitatea relaţionării
hidrodinamicii de la nivelul porilor cu comportarea fluxului macroscopic,
(Carbonell şi Whitaker, 1984). Se bazează pe aplicarea ecuaţiilor de curgere unui
volum elementar reprezentataiv[21] , adică cel mai mic volum care prezintă
proprietăţi locale medii, ce pot fi aplicabile întregului volum de pori, adică:
1
v V
ψ ψdV (1.180)

ψ este proprietatea fizică, de exemplu porozitatea, conductivitatea, etc. ;

V este volumul poros al sistemului.
 Metoda omogenităţii este o metodă care foloseşte structurile periodice, (Bensoussan,
1978). Se bazează pe studiul soluţiilor periodice a ecuaţiilor diferenţiale parţiale şi
comportamentul asimptotic când perioada tinde către zero iar soluţia asimptotică se
extinde, folosind un parametru de expansiune care este raportul dintre scara
 lungimilor porilor (de ex volumul elementar reprezentativ) şi scara lungimii
sistemului,[20] adică δ=l/L. Ipoteza structurilor periodice permite o analiză riguroasă
a fluxului de fluid în mediul poros, descriind simultan fenomenul macroscopic cât şi
cel microscopic.
Diverse tehnici experimental-analitice utilizate pentru determinarea difuzivităţii termice
sunt prezentate în tabelul 1.18.
Tehnici experimentale pentru determinarea difuzivităţii termice perpendiculare şi paralele[20] Tabelul 1.18.
Autori, an Metoda Măsurători
Gunn şi Pryce (1969) Stare de echilibru. Creşterea căldurii datorită Temperatura în diverse locaţii din aval, în
sursei de lăţime finită. ax, cât şi de o parte si de cealată de ax
Lawson şi Elrick Punctul sursă brusc activat şi apoi dezactivat Temperatura în diverse locaţii
(1972) imediat.
Gunn and De Souza Frecvenţa răspunsului în amonte, creştere Variaţia timpului de intrare şi ieşire a
(1974) sinusoidală de căldură (în cadul stratului) semnalului de temperatură
Gunn şi Khalid (1975) Stare de echilibru, creştere (puls) de căldură Temperatura la diverse locaţii radiale.
la suprafeţele de încadrare.
Han ş.a . (1985) Puls de căldură în amonte şi pasul creşteri Variaţia temperaturii în timp şi la diferite
(răcirii) temperaturii. locaţii din aval.
Han ş.a.. (1985) Stare de echilibru, plus de căldură în amonte Temperatura în diverse locaţii din aval.
peste jumătate din secţiunea transversală a
stratului .

Rezultatele acestor experimente şi simulări au dus la deducerea unor relaţii semiempirice

care să fie aplicate în cazul proceselor termice reale la nivelul zăcămintelor de petrol. Evident că în
acest mod se vor introduce erori în aprecierea eficienţei acestor procese.
O alternativă a acestor modalităţi de determinare a difuzivităţii termice ar fi determinarea
direct în sonde a acestui parametru, susceptibilă că introduce erori mai mici. Astfel A.Ionel, (2009),
a propus o metodă[22] prin care se produce o perturbare a câmpului termic în sondă, prin injecția
unei anumite cantități de fluid cu temperatură diferită de cea a zăcământului, măsurându-se apoi
variaţia temperaturii în aceeaşi sondă până la revenirea câmpului termic iniţial. In această lucrare,
prezentată în capitolele următoare, se prezintă fundamentele teoretice, experimentele efectuate în
şantierul Moreni și analiza rezultatelor.
Admiţând că zăcământul de petrol reprezintă un sistem termodinamic omogen şi
monocomponent, atunci pentru acest sistem se pot defini:
 conductivitatea termică echivalentă a zăcămâtului
 capacitatea calorică volumică echivalentă a zăcământului.
Deci difuzivitatea termică a zăcământului va fi:
z
a (1.181)
Cz
 1.4. Proprietăţi fizice ale apei de zăcământ
1.4.1 Facorul de volum al apelor de zăcământ
Factorul de volum al apei se defineşte ca raportul unei mase de apă aflată la starea din
zăcământ şi volumul aceleiaşi mase în condiţii standard:
Ba  Va / Va 0 (1.182)
Factorul de volum al apei depinde de gradul de mineralizare al acesteia, presiunea şi
temperatura la care se află şi poate fi estimată cu relația:
Ba  1  Vat 1  Vap  (1.183)

Factorii Vat şi Vap indică separat influenţa temperaturii şi, respectiv, a presiunii.

Factorul de volum al apei are mare importanță în exploatarea zăcămintelor de gaze care au un
continut ridicat de apa, ca şi în evoluţia acviferelor în exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi.

1.4.2. Densitatea apelor de zacamant.

Densitatea apelor de zacamant variaza în limite relativ largi, fiind funcție de gradul de
mineraleralizare, temperatură, presiune şi fracţia de gaze dizolvate. Valorile uzuale sunt între 1030
kg/m3 şi 1180 kg/m3[23].
Densitatea apelor de zacamant crește aproximativ liniar cu gradul de mineralizare.
O posibilitate de estimare a densitaţii apei în condiții de zăcământ este dată de relatia:
a0
a  (1.184)
Ba

în care Ba este factorul de volum al apei iar  a 0 densitatea apei în condiţii standard.

1.4.3. Compresibilitatea apelor de zăcământ

Coeficientul de compresibilitate izotermă are următoare expresie:
1  Va 
a     (1.185)
Va  p T
Odată cu creşterea presiunii coeficientul de compresibilitate scade datorită forţelor de respingere

moleculară.
In ceea ce priveşte influenţa temperaturii se disting doua domenii:
a) cel al temperaturilor mici, unde este importantă prezeuţa gazelor in soluţie;
b) cel al temperaturilor mari, unde este importantă creşterea volumului prin dilatare termică,
ceea ce permite o scădere sensibilă a volumului prin comprimare.
 Prevederea exploatării zăcămintelor cu acvifer nu este posibilă fară a cunoaște exact
compresibilitatea apei. De asemenea, cercetarea hidrodinamică a zăcămintelor care conţin o fracţie
mare de apă impune o cunoaştere cât mai reala a coeficientului  a .
Dodson & Standing[23], au propus, pentru corecţia coeficientuiui de compresibilitate al apei datorită
dizolvarii gazelor în soluţie următoarea relatie:
 a   ad (1  0,0494rsa ) (1.186)

în care  ad este coeficientul de compresibilitate al apei distilate, iar rsa-ratia de gaze în soluţie.

1.4.4. Vîscozitatea apelor de zăcământ.

Date privitoare la vîscozitatea apelor de zăcământ sunt relativ puţine.
Presiunea nu influentează foarte mult vîscozitatea apei. In schimb creşterea temperaturii
reduce semnificativ vîscozitatea apei, prin micşorarea frecării intermoleculare care are valori mari
la temperaturi mici. Prezenţa diverşilor ioni în soluție măreşte frecarea internă şi prin urmare şi
vîscozitatea.
Variaţia vîscozitaţii în funcţie de presiune este data de relaţia:
a  f v .a 0 (1.187)
în care:
a 0 este vîscozitatea apei la parametri standard, iar fv factorul de corectie.

Fig. 1.17 Variația vâscozității apei de zăcământ vs.salinitatea și temperatura[24]

 Vâscozitatea dinamică a apei de zăcământ este un parametru sensibil la variația structurii,
crescând cu creșterea concentrației în săruri[24]. Corelația este de forma:
𝜇𝑎 = 𝜇𝑎0 (1 + 𝐴√𝐶 + 𝐵√𝐶) (1.188)
unde:
C- concentrația electrolitului ;
A și B –constante caracteristice solutului.

1.4.9. Mineralizaţia apei

Analizele fizice şi chimice ale apei de zăcământ sunt utile pentru multe scopuri dintre care:
 Pentru identificarea formaţiei geologice din care provine apa intrată în sondă
 Pentru interpretarea informaţiilor geofizice de sondă
Multe ape de zacamant conţin Cl-, Na+. şi de asemenea K-, Ca 2+, Mg'`+, Li+, Ba2+, Fe2+, SO4
2-
, HC032-, C032-, N03-, Br-, I-.
Uzual, principalele minerale dizolvate în apă sînt determinate prin analize de laborator,
obţinandu-se cantitaţile de cationi şi anioni, în afară de cei de Na.
Cantitatea de Na este adesea obţinuta indirect ca diferenţă dintre cantitatea de solide
dizolvate şi suma cantitatilor de cationi şi anioni stabilita experimental.
Mineralizaţia apei este exprimata ca echivalentul chimic (mg,H/l) care reprezintă greutatea
H2 care va fi substituită de o cantitate ci (în mg/l) din elementul determinat chimic.
Salinitatea apei poate fi determinata ca:
M NaCl
 NaCl 
M Cl
 Cl (1.189)

unde:

 NaCl = salinitatea apei;  Cl = cantitatea de cationi de Cl- în apă; M NaCl = 58.454

(greutatea moleculară a NaCl); M Cl = 39.457 (greutatea moleculară a clorului).

1.5. Referințe bibliografice

[1]. Cristescu, T.: Proprietăţi termice ale zăcămintelor de hidrocarburi, Editura Universal Cartfil Ploieşti,
1998
[2]. Burnett, E.S.: “Compressibility Determinations without Volume Measurements,” J. Applied Mechanics
(December 1936) 3, A136–40.
[3]. Kay, W.B.: “Density of Hydrocarbon Gases at High Temperature and Pressure,” Ind. Eng.Chem.
(September 1936) 28, 1014–1019.
[4]. Sutton, R.P.: “Compressibility Factors for High-Molecular-Weight Reservoir Gases,” paper SPE 14265
presented at the 1985 SPE Annual Technical Conference and Exhibition, Las Vegas, Nevada, 22–25
September.
[5]. Standing, M.B. and Katz, D.L.: “Density of Natural Gases,” Trans., AIME (1942) 146, 140.
[6]. Mattar, L., Brar, G.S., and Aziz, K.: “Compressibility of Natural Gases,” J. Cdn. Pet. Tech.(October–
December 1975) 14, No. 4, 77.
[7]. Carr, N.L., Kobayashi, R., and Burrows, D.B.: “Viscosity of Hydrocarbon Gases Under
Pressure,”Trans., AIME (1954) 201, 264.
[8]. Minescu, F.,– Fizica zăcămintelor de hidrocarburi, Editura Universităţii din Ploieşti, 1994
[9]. Radu Cernea, A., ş.a, – Termotehnica, Editura didactică şi pedagogică Bucureşti, 1969
[10]. Watson, K.M. and Nelson, E.F.: “Improved Methods for Approximating Critical and Thermal
Properties of Petroleum,” Industrial and Engineering Chemistry (1933) 880.
]11]. Watson, K.M., Nelson, E.F., and Murphy, G.B.: “Characterization of Petroleum Fractions,”Industrial
and Engineering Chemistry (1935) 1460.
[12]. Whitson, C.H.: “Characterizing Hydrocarbon Plus Fractions,” SPEJ (August 1983) 683.
[13]. Riazi, M.R. and Daubert, T.E.: “Simplify Property Predictions,” Hydrocarbon Processing (March
1980) 115
[14]. Soare, Al., – “Transportul şi depozitarea fluidelor”- Vol I, Editura Universităţii din Ploieşti, 2002.
[15]. Begss, H.D.,Robinson, J.F.,:”Esimating the Viscosity of Crude Oil System”, J,P.T., Sept. 1975,pg
1140.
[16]. Standing, M.B.: “A Pressure-Volume-Temperature Correlation For Mixtures of California Oils and
Gases,” Drill. and Prod. Prac., API (1947) 279.
[17]. Manolescu, G.,- Fizica zăcămintelor de hidrocarburi, Editura didactică şi pedagogică Bucureşti, 1964
[18]. Burger, I, Sourieau, P., Combamous, M. - "Thermal methods of oil recovery", Paris, Editions Technip,
1985
[19]. Hall, N.H. - "Compressibilities reservoir rocks", Trans. AlME, 198, 1953.
[20]. Kaviany,M., - Priciples of Heat Transfer in porous media, Mechanical Engineering Seres, New York,
2000.
[21]. Carbonell, R. G. and Whitaker, S., 1983, “Dispersion in Pulsed Systems—-II.Theoretical
Developments for Passive Dispersion in Porous Media,” Chem.Engng. Sc
[22]. Ionel, A., “Termodynamic investigation on oil reservoirs”, Revista Română de Petrol, Vol 16,
Nr2/2009
[23]. Dodson, C.R., Standing, M.B.:,,Pressure-volume-temperature and solubility relations for natural gas-
water mixtures", Drill and Prod. Prac. A.P.L,1944.
[24]. Nistor, I., –“Proiectarea zăcămintelor de hidrocarburi fluide”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999.
[25]. Prats, M.: "Thermal Recovery", Monograph - Volume 7, SPE of AIME, Henry L. Doherty Memorial
Fund of AIMS, 1982
[26]. Craft, B.C., Hawkins, M.F. Jr., and Terry, R.E.: Applied Petroleum Reservoir Engineering, second
edition, Prentice-Hall Inc., Upper Saddle River, New Jersey (1991).
 CAPITOLUL 2

INTERACŢIUNI INTRE ABURUL INJECTAT ŞI ZĂCĂMÂNT

2.1 Zăcământul de petrol, sistem aflat în intercţiune cu mediul

Principiul filozofic al interacţiunii universale, fiind o consecinţă a generalizării rezultatelor

ştiinţelor naturii, afirmă că în natură nu există nici o „părticică” materială care să nu se afle într-o
acţiune reciprocă cu alte părţi materiale ale universului. Aceasta acţiune reciprocă a tuturor
sistemelor materiale este cauza tuturor modificărilor de stare şi de structură care au loc în natură.
În acest scop conceptul de interacţiune este o categorie filosofică cu un grad de generalitate
egalabil cu cel al conceptului de mişcare. Aceste categorii reflectă deci doua proprietăţi esenţiale
ale materiei.
In diferite domenii ale ştiintelor particulare avem de a face cu diverse tipuri particulare de
interacţiuni. Este necesară introducerea, clarificarea şi definirea acestor tipuri particulare de
interacţiuni şi efectele pe care le pot produce acestea în sistemele studiate de ştiinţa respectivă.
Singura cale de a schimba energia unui sistem este interacţiunea dintre sistem şi mediu.
Căldura este măsura schimbului de mişcare termică, lucrul mecanic este măsura schimbului de
mişcare mecanică între un corp macroscopic solid şi moleculele unui fluid. Prin urmare, căldura
măsoara energia schimbată pe calea interactiunii termice, lucrul mecanic de deplasare măsoara
energia schimbată prin transferul de masă. Interacţiunile chimice, nucleare, electrice sau magnetice
au efect termic sau o legatura cu efectele termice[1].
La începutul sau în timpul exploatarii unui zăcământ de hidrocarburi acesta are un anumit
nivel de energie care permite sau nu aducerea la suprafață a fluidelor conținute.
In procesul de exploatare prin metode termice au loc interactiuni termodinamice (termice si
mecanice) între zăcămntul de hidrocarburi şi mediul exterior. Căldura şi lucrul mecanic primite de
sistemul rocă-fluide conținute determină creşterea nivelului său de energie și ca urmare are loc
intensificarea curgerii tiţeiului spre sonde. Căldura cedată zăcământului este generată la suprafață
(injecția de abur) sau în strat (combustia subterană).
Injecția de abur constă în producerea aburului la suprafaţă, în generatoare şi injectarea în
zăcământ prin sonde de injecţie. Extracția ţiţeiului se efectueaza prin sonde de reacție dispuse în
jurul sondelor de injecţie, în cazul injecţiei continue de abur sau prin sondele de injecţie. în cazul
injecţiei ciclice de abur. Producerea aburului poate avea loc şi în zăcământ, în generatoare de abur
montate la talpa sondei.
Combustia subterana consta în principal din aprinderea ţiţeiului în zăcămnt într-o sondă de
injecţie şi deplasarea frontului de ardere de la sonda de injecţie spre sondele de productie.
La exploatarea prin metode termice apar interacţiuni termodinamice între zăcământul de
petrol şi mediu. Acestea sunt:
- interacţiunea termică - interacţiunea care apare la contactul dintre doua corpuri de
temperaturi diferite. Intre zăcămntul de petrol şi agentul termodinamic (abur sau gaze de ardere)
apare o interacţiune termică de neechilibru termic finit, ceea ce determină un proces ireversibil de
schimb de căldură. Schimbul de căldură este cu atat mai intens cu cât diferenţa de temperatură între
sistem şi mediu este mai mare. La exploatarea prin combustie subterană schimbul de căldură este
mai intens decât în cazul aplicarii injecţiei de abur. Ca urmare, mai cu seama în primul caz, au loc
transformări fizice şi chimice şi modificări ale proprietăţilor fluidelor şi solidelor care alcătuiesc
zăcămntul de petrol;
- interacţiunea mecanică - interacţiunea care apare la contactul dintre doua corpuri aflate în
mişcare relativă unul faţă de celălalt;
- interacţiunea prin transfer de masă - trecerea substantelor din sistem spre mediul exterior
sau invers. In expresia lucrului mecanic total trebuie incluşi termenii corespunzători schimbului
chimic de transfer de masa.
Intre zăcămntul de petrol şi agentul termodinamic, abur sau gaze de ardere care antrenează
în mişcare o parte din fluidele din zăcămnt, are loc o interacţiune mecanică de neechilibru finit
care generează. un proces ireversibil de schimb de lucru mecanic.
 Schimbul de lucru mecanic este cu atât mai intens, cu cât diferenta de presiune între sistem
şi mediu este mai mare.
In cadrul exploatarii prin metode termice predomină interacţiunea termică.
Cunoaşterea modificărilor fizice care au loc în zăcământul de petrol, ca urmare a variaţiei
parametrilor de stare şi a interacţiunii dintre mediul solid şi cel fluid, în procesul injecţiei de abur, a
cauzelor şi modalităţilor de manifestare a acestora prezintă o mare importanţă în aplicarea acestei
metode de exploatare, fiindcă în acest fel se poate interveni în sensul favorizării producerii
fenomenelor cu efect pozitiv şi prevenirii sau combaterii celor cu efect negativ[1]:
- Pentru ţiţei şi apă, efectele dilatării termice, în condiţii de temperatură şi presiuni ridicate,
sunt relativ asemănătoare la exploatarea zăcământului prin metode termice, când temperatura şi
presiunea cresc, creşterea de volum a celor două lichide este aproape aceeaşi, iar ţiţeiul şi apa sunt
expulzate din porii rocii în egală măsură.
- La creşterea temperaturii, deoarece coeficientul de tensiune superficială scade, energia
potenţială a stratului superficial, determinată de interacţiunea dintre moleculele stratului superficial
de lichid şi moleculele mediului exterior, scade. Dacă temperatura sistemului creşte, pentru
deplasarea fluidelor ca să se învingă forţele superficiale, se efectuează un lucru mecanic mai mic.
În aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură, coeficientul de tensiune superficială a ţiţeiului este
mai mic decât cel al apei deci valoarea acestui lucru mecanic este mai mică în cazul ţiţeiului faţă de
apă.
- La proiectarea exploatării prin injecţie de abur este necesară cunoaşterea valorilor
conductivităţii termice echivalente a zăcământului de petrol.
- Factorii care influenţează conductivitatea termică echivalentă a unui zăcământ de petrol
exploatat prin combustie subterană sunt temperatura, presiunea, timpul în care este supus tratării
termice, conductivităţile termice ale fluidelor şi rocii colectoare, porozitatea.
- Creşterea temperaturii are ca urmare scăderea conductivităţii termice echivalente a
zăcamântului de petrol. În funcţie de nivelul de temperatură atins, se disting două situaţii:
- Când creşterea temperaturii este relativ mică, nu se produc modificări fizico-chimice
majore ale mediului poros saturat cu fluide. Conductivitatea termică a mediilor care alcătuiesc
zăcământul de petrol prezintă următoarele evoluţii: a rocilor sedimentare scade, a ţiţeiului scade , în
cazul apei creşte şi apoi scade, iar a gazelor creşte. Pe ansamblu, indiferent de fluidul care
saturează porii rocii, conductivitatea termică echivalentă a zăcământului de petrol prezintă o mică
scădere.
- Când temperatura creşte mult se produc modificări fizico-chimice importante ale
zăcământului de petrol, transformările fizice şi chimice ale zăcământului de petrol duc la scăderea
cu 50%, sau chiar mai mult, a conductivităţii termice echivalente. La aceste temperaturi, lichidele
au fost deja expulzate din porii rocii, iar mediul solid suferă transformări chimice care au drept
consecinţă scăderea însemnată a conductivităţii termice.
- Pentru solide şi lichide, variaţia cu presiunea a coeficientului de conductivitate termică
este mică, iar pentru gaze depinde de presiune, numai când aceasta are valori foarte mici sau foarte
mari. Dacă presiunea are valori mai mari de 20bar, odată cu creşterea acesteia, conductivitatea
termică a gazelor creşte. Influenţa presiunii asupra conductivităţii termice echivalente a
zăcământului este mică.
- Saturaţia în lichid (apă, ţiţei) a zăcământului de petrol influenţează conductivitatea termică
echivalentă într-un mod particular şi anume: creşterea saturaţiei în lichid până la cca 20% duce la
creşterea importantă a conductivităţii termice echivalente, după care, dacă saturaţia în lichid devine
50 - 100%, creşterea este mai mică de 20%.
- La creşterea porozităţii, conductivitatea termică echivalentă a zăcământului de petrol
scade, deoarece conductivitatea termică a roilor sedimentare este mai mare decât a fluidelor care
satureză porii rocii.
- Transformările fizice şi chimice care au loc in zăcământul de petrol exploatat prin injecţie
de abur, influenţate în primul rând de nivelul de temperatură şi de timpul de desfaşurare, duc la
modificarea compoziţiei, a conductivităţii termice a mediului solid şi a celui fluid şi a saturaţiei în
lichide. Efectul combinat al acestor factori duce la scăderea conductivităţii termice echivalente a
zăcământului de petrol exploatat prin injecţie de abur, faţă de situaţia dinaintea aplicării acestui
proces[2].

2.2. Condiţiile existente în zăcămint şi evoluţia lor

In zăcămintele de hidrocarburi sînt prezente, în cazul cel mai general, următoarele faze:
 gazoasă - hidrocarburi în fază gaz la presiunea şi temperatura existentă
 lichidă - petrol brut (ţiţei) şi apa
 solidă - roca
Spaţiile libere ale rocii sînt ocupate de apă, provenită din cea care satura roca în momentul
pătrunderii petrolului în ea, de petrol şi gaze. Fracţiile respective din spaţiul de pori sg, sp, sa,

coeficienţii de saturaţie, însumează prin definiţie unitatea. Raportul cu trei termeni sg / sp / sa

caracterizează starea de saturaţie, reprezentabilă grafic în triunghiul de compozitie, Roseboom,
printr-un punct în interiorul triunghiului.
 In decursul vieţii unui zăcămînt de petrol[3], se pot distinge următoarele stări caracteristice de
saturaţie:
1. Starea zero în care se află roca, total saturată cu apă înainte de "punerea în loc" a ţiţeiului în
zăcământ.
2. Starea iniţială de zăcământ în care se află elementul de rocă din maomentul terminării
procesului de punere în zăcământ a petrolului care nu reuşeşte să dezlocuiască toată apa, din
care va rămîne o fracţie reziduală, "saturaţie ireductibilă" notată cu sai, astfel încît sp=1-sai ,
relaţie folosită pentru calculul resurselor de petrol.
3. Starea actuală de zăcământ, starea în care se află elementul de rocă după o perioadă de
exploatare a zăcământului printr-una sau mai multe sonde, starea de saturaţie s-a schimbat,
în general, în sensul creşterii saturaţiei în apă, respectiv în sensul micşorării saturaţiei în
petrol.
4. Starea actuală de fund, în care se află elementul de rocă înainte de a fi extras din zăcământ
cu ajutorul carotierei. Această stare este influenţată de infiltraţiile din fluidul de foraj.
5. Starea actuală de suprafaţă, în care se află carota, la suprafaţă cînd este scoasă din tubul
carotierei.
6. Starea finală de zăcământ, în care se află elementul de rocă în momentul întreruperii
exploatării din imposibilitatea continuării unei exploatări economice. Această situaţie este
conjucturală depinzînd de preţul petrolului pe piaţă şi nivelul tehnologiei aplicate.
7. Starea finală de laborator la sfîrşitul aplicării asupra elementului de rocă, a unei modelări a
procesului de exploatare.
Stările în care se găseşte roca din zăcământ, compoziţia fizico-chimică a fluidelor şi variaţia
în timp a saturaţiilor în gaze, petrol şi apă cît şi compoziţia chimică a rocii colectoare şi geometria
porilor, în condiţiile existente de presiune şi temperatură, duc la interacţiuni fizico-chimice din cele
mai complexe între fluidele din zăcământ şi roca colectoare, datorate unor fenomene ce apar la
interfaţa acestora.

2.3. Alterarea rocii colectoare în injecţia de abur

Alterarea rocii colectoare de către apa condensată din aburul injectat în formaţia productivă
constă în reducerea permeabilității absolute a rocii şi a permeabilităţii relative a petrolului, mergînd
pînă la blocarea curgerii, mai ales în sondele de injecţie.
Problemele legate de scăderea injectivităţii pot fi asociate cu calitatea apei injectate
provenită din abur. Introducerea în strat a unei ape, fără determinarea în prealabil a proprietăţilor
acesteia şi a potenţialului de deterioare, poate conduce la blocarea formaţiei, implicit la scăderea
injectivităţii.
Potenţialele mecanisme de deterioare[4] ce pot fi asociate cu procesul de injecţie sunt:
1. Deteriorarea indusă mecanic:
 Injecţia solidelor în strat;
 Deteriorarea produsă de viteză (migrarea de particule fine).
2. Interacţiunea între apa ajunsă în strat şi rocă:
 Umflarea argilelor;
 Deflocularea argilelor;
 Dizolvarea formaţiei;
 Adsorbţia chimică/ alterarea umectabilităţii.
3. Efecte asupra permeabilităţii relative:
 Antrenarea ţiţeiului greu;
 Antrenare gazelor libere.
4. Interacţiunea apei provenită din abur cu apa de formaţie:
 Formarea de cruste insolubile;
 Emulsionarea;
 Precipitarea.
Inaintea iniţierii oricărui proces de injecţie de abur/apă este necesar efectuarea a trei tipuri
de teste dinamice pe carote, în condiţile de temperatură şi presiune din strat în timpul procesului,
pentru evaluarea injectivităţii:
A. Teste pentru determinarea concentraţiei critice a sărurilor în apa de injecţie,
curbe Hewitt;
B. Teste pentru determinarea compatibilităţii apei de injecţie cu apa din formaţie;
C. Teste pentru determinarea limitei de curgere fără a se iniţia blocarea formaţiei,
determinarea debitului critic.
In urma efectuării acestor teste se identifică problemele ce apar în timpul procesului de
injecţie şi se propun tratamente pentru apă (inhibitori de cruste, stabilizatori de particule fine,
conţinutul în cationi bivalenţi, ect).

2.4. Umflarea argilelor

Mineralele argiloase denumite în general bentonite, posedă un înalt grad de dispersie, au
proprietăţi adsorbante, sînt hidrofile şi capabile de schimb ionic, manifestînd afinitate deosebită
faţă de apa dulce provenită din condensarea aburului[5]. Dintre aceste minerale, montmorilonitele şi
ilitele se umflă cel mai puternic. Aceste proprietăţi diferă de natura mineralului argilos şi sînt
determinate de structura diferită a reţelelor cristaline ale acestuia şi de anumite raporturi între
tetraedri conţinînd siliciul, faţă de octaedrii conţinînd aluminiul. Dioxidul de siliciu şi silico-
aluminaţii se pot dizolva sau pot precipita în apă, în funcţie de temperatură, pH, natura sărurilor
dizolvate în apă, precum şi de influenţa altor minerale componente ale matricei. Precipitarea
cuarţului şi silico-aluminaţilor are ca rezultat reducerea permeabilităţii, pînă la blocarea totală a
porilor. S-a constat că, în unele roci ce conţin iniţial alte tipuri de argile decît montmorilonitele, s-
au format asemenea argile, în prezenţa aburului injectat la temperaturi de circa 200-3000C, care au
favorizat reducerea permeabilităţii rocii. Montmorilonitul, ca cel mai tipic mineral din această
grupă de minerale, are proprietatea de a-şî mări mult volumul la contactul cu apa, de asemenea are
şi o pronunţată capacitate de schimb de cationi. Apa intră între straturile de silicat detrminînd o
îndepărtare a acestora, care în funcţie de numărul de molecule de apă ce intră în reţea, poate varia
în limite foarte largi 0,6 pînă la 28,4 Å. Cercetările făcute în vederea stabilirii naturii legăturii
dintre molecula inclusă şi reţeaua suport a dus la concluzia că această interacţiune corespunde unor
forţe van der Waals.
Proprietăţile hidrofile ale mineralelor argiloase sînt determinate de natura cationului ce-l
conţin, aceasta scăzînd în ordinea:
Mg2+ >Ca2+ >H+ >Na+ >K+
Inlocuirea ionilor anorganici cu ioni organici în mineralele argiloase poate duce la
hidrofobizarea lor, respectiv la scăderea adsorbţiei apei, o astfel de acţiune avînd-o sărurile
cuaternare de amoniu. Știind ca prezenţa clorurii de Na în soluţie de 10-15% în apa dulce, reduce
parţial umflarea argilelor, o metodă de combatere, chiar şi parţial, a umflării marnelor ar fi
amestecarea aburului cu o soluţie de NaCl. Acest lucru este totuşi evident destul de costisitor,din
care cauză s-au efectuat diverse cercetări, în scopul aditivării cu substanţe în cantităţi mai mici şi
efecte mari, ale căror rezultate recomandă pentru aceasta substanţele:
Soluţie sulfat de Fe 1%, poliacrilamidă 0,3%, clorhidrat de stearil-amină 0,03%, soluţie
combinată de sulfat de Ca 0,02% + soluţie poliacrilamidă 0,03%, clorură de Fe 1%, tetraetil-
amoniu 1%, bromură de cetil-trimetil-amoniu 0,1%, soluţii alcaline, surfactanţi, hidroxid de sodiu,
clorură de potasiu, metasilicatul de sodiu. Criteriul de alegere a unei substanţe fiind posibilitatea
procurării şi eficienţa economică.
Practica exploatării arată că în cadrul multor procese de injecţie de abur apare fenomenul
reducerii receptivităţii sondelor de injecţie şi nu în puţine cazuri chiar blocarea acestora.
 Pe de altă parte, cercetările explică aceste eşecuri, fie prin utilzarea unei ape tratate
necorespunzător (conţinut mare de particule solide în suspensie, prezenţa materiei organice în apă,
conţinut ridicat de carbonaţi, hidroxizi de Fe, ş.a.), fie prin utilizarea unei ape incompatibile cu roca
colectoare sau cu fluidele din zăcământ.
Primul aspect este relativ uşor de soluţionat ţinînd seamă de tehnologia aplicată în staţiile de
tratare. In ceea ce priveşte al doilea aspect privind incompatibilitatea apei de injecţie (provenită din
abur) cu roca colectoare sau cu fluidele din zăcământ, aceasta este mult mai complicată, nefiind
elucidată pînă în prezent, în primul rînd, deoarece compatibilitatea trebuie abordată în mod specific
pentru fiecare zăcământ în care se desfăşoară procesul.
Pentru aceasta se prelevează probe atît din apa care va ajunge în strat cît şi din cea de
zăcământ efectuîndu-se analiză chimică totală clasică în vederea determinării elementelor chimice
de participare majoră , cum sînt Na+, Ca2+, Mg2+, respectiv anionii Cl-, HCO3-, SO42-, şi analiză
chimico-spectrală pentru determinarea elementelor (cationii) cu participare redusă.
Apele de zăcământ sînt sinergetice cu mediul poros-permeabil. Din acest motiv între cele
două medii aflate în contact s-a stabilit de-a lungul timpului geologic de geneză, un anumit
echilibru ionic.
Analiza apelor arată că acestea conţin mulţi ioni de participare majoră dar şi ioni de
participare redusă. De gradul lor de participare trebuie să se ţină seamă în interacţiunile dintre rocă,
apa de zăcământ şi, mai ales, cea de injecţie[6].
Apele de zăcământ sînt net distincte ionic faţă de apa de injecţie, prin urmare aceasta din
urmă şi mediul solid din zăcământ nu vor fi în echilibru.
Deoarece ionii sunt prezenţi în diferite concentaţii în reţelele cristaline polare şi în apa de
injecţie, între cele două medii se va crea o diferenţă de potenţial la interfaţă. Pentru restabilirea
echilibrului, între cele două medii aflate în contact, se va produce un schimb de cationi, după
legitatea:
n
KT C1  Pf 
E ln   (10.1)
Z C1  C 2  P0 
unde:
K - constanta lui Boltzman;
T - temperatura absolută în sistem;
Z – sarcina electrică a ionului;
C1 ;C2 - concentraţiile ionice la interfaţa mediilor în contact;
Pf - presiunea finală;
 P0 - presiunea iniţială;
n – coeficient adimensional ce ia în consideraţie alcătuirea microstructurală a ionilor din
sistem;
Atingerea stării de echilibru va depinde, deci, de diferenţa concentraţiilor ionice între cele
două faze, atunci cînd celelalte elemente ale ecuaţiei de schimb ionic rămîn invariabile. Punctul
acesta de echilibru va depinde de: cît de stabilă este reţeaua cristalină polară, de numărul şi natura
pachetelor componente ale reţelelor cristaline, de interstratificaţie mixtă precum şi de contraionii
din reţelele cristline polare. Faza solidă cristalină polară este, în general, mai concentrată în unii
ioni în comparaţie cu soluţia apoasă externă, astfel că aceştia tind să difuzeze în soluţia apoasă
externă pentru a egaliza concentraţia ionică între cele două faze în contact. In mod similar coionul
fazei apoase tinde să difuzeze în reţeaua cristalină polară, unde concentraţia sa iniţială este foarte
scăzută.
Cînd diferenţa de concentraţie ionică este însemnată apar diferenţe mari de potenţial şi
fenomenul schimbului ionic este accentuat, conducînd la o umflare însemnată a mineralelor
argiloase.
Din cele de mai sus rezultă că este imperios necesar, cînd se face proiectarea unui proces de
injecţie de abur[1;7], pentru a evita un eşec din start, parcurgerea următoarelor etape:
 Efectuarea analizelor roentgenostructurale şi chimico-spectrale pentru a determina
compoziţia mineralogică şi chimică a rocii colectoare;
 Efectuarea analizelor chimice a apei de injecţie (provenită din abur) şi a celei de
zăcământ pentru a stabili compatibilitatea dintre ele şi conţinutul de ioni al apei de
injecţie;
 Dacă roca colectoare conţine minerale argiloase şi dacă apa de injecţie este distinctă
de apa de zăcământ, trebuie efectuate nişte experimente de simulare a proceselor de
filtrare în laborator, la presiunea şi temperatura de desfăşurare a procesului, pe
carote reale din zăcământul propus. Pe lîngă urmărirea efectului de blocare fizico-
chimică se fac şi analize microstructurale, atît a mediului solid, cît şi a efluentului,
pentru a evalua transformările fizico-chimice produse. Dacă intensitatea
fenomenului de blocare nu este prea mare, atunci se poate trece la aplicarea
procesului în şantier. Dacă însă intensitatea este deosebit de mare, trebuie să se
renunţe la proces evitîndu-se astfel cheltueli inutile.

2.5. Efectele aburului în zăcământ și aplicațiile lor

 A. Efecte
Efectele aburului într-un rezervor. Formațiunile de rezervor sunt slab conductoare de
căldură, ceea ce face imposibil să se transfere căldură de la o sursă din gaura de sondă în formație
la o rată ridicată. Încălzitoarele în sonde, care au fost folosite de mai mulți ani cu un oarecare
succes, au o capacitate maximă de transfer de căldură de aproximativ 120.000 Btu/h. Injecția de
fluid fierbinte în rezervor face posibilă încălzirea unor volume mari ale formațiunii într-un timp
scurt. Debite de intrare a căldurii de peste 20.000.000 Btu/h pot fi obținute prin injecție de abur.
Aburul este utilizat, deoarece are un conținut ridicat de căldură, este relativ ușor de a-l
obține, iar tehnologia și echipamentele pentru tratarea acestuia sunt disponibile comercial.
Capacitatea aburului de a transfera cantități mari de căldură la formație este un rezultat al faptului
că temperatura de vaporizare se află în cadrul temperaturilor de funcționare necesare pentru
aplicațiile petroliere. Principalul avantaj al SF (steamflood-injecție abur) în comparație cu alte
tipuri de fluid injectat este saturația țițeiului rezidual scăzută după dezlocuire. Experimente de
laborator în celule indică faptul că dezlocuirile cu aburi va lăsa aproximativ 20 până la 30% țiței
rezidual, indiferent de operațiunile gravitaționale sau de injecțiile anterioare. Testele pilot indică
faptul că cifra practică ar fi în ordinul de 40 până la 50% din țițeiul original pus în loc (Holladay
1966).
Reducerea vâscozității, Expansiune termică și Segregarea gravitațională. În zona de
condens fierbinte, cel mai important mecanism termic este reducerea vâscozității țițeiului în plus
față de solventul de diluare. În SF, fluidele curg sub distribuția temperaturii tranzitorii, astfel că
vâscozitatea țițeiului este redusă în zona de condens fierbinte, țițeiul este mai ușor dezlocuit. Când
țițeiul deplasat atinge porțiunea rece a rezervorului, vâscozitatea țițeiului va crește micșorând
mobilitatea țițeiului; astfel că, țițeiul se acumuleaza formând un banc de țiței. Formarea unui banc
de țiței, unde saturația țițeiului în bancul de petrol va influnța vîscozitățile țițeiului și apei cât și
permeabilitățile lor relative. Dilatarea termică crește saturațiile fluidului și reduce densitatea
lichidului.
Majorarea zonei de abur este inevitabilă din cauza diferenței semnificative între densitatea
aburului și lichidului în zona de abur. Aceasta crește odată cu condensarea aburului și solventului
în frontul de abur, provocând o eficiență verticală a spălării cu abur mai slabă, în timp ce apa caldă
combinată cu transportul de căldură prin convectie și conducție îmbunătățește eficiența spălării
verticale.
Efectul prezenței apei de talpă și gaz-capului asupra recuperării. Cele mai multe
formațiuni staurate cu țiței greu prezintă nisipuri cu apă de talpă sau o zonă de saturație mare de
gaze în partea de sus (Farouq Ali 1983), care poate avea un efect nedorit asupra injecției de abur.
Acesta este un fenomen important, pentru că țițeiurile grele sunt în mare parte produse prin injecție
de abur. Prezența unei zone de apă în partea de jos ar distrage o parte semnificativă a aburului
injectat, reducând căldura intrată în zona de țiței. De asemenea, un cap de gaz ar crește șansa
ridicării aburului injectat, rezultând spălare slabă verticală. Dar aceasta nu este o problemă simplă,
deoarece, în unele cazuri, acești parametri ar putea sa functioneze în favoarea unui flux de căldură
de la apă sau zona de gaze în zona de țiței.
Cunoașterea geologiei rezervorului, care include o înțelegere clară a barierelor orizontale și
a zonelor de tranziție, este cheia pentru strategii de succes. O zonă de apă de talpă poate ajuta în
injecția de abur, în cazul țițeiurilor foarte vâscoase, dacă zona de apă este mai mică de o cincime
decât grosimea zonei de țiței, o injecție de abur convențională ar putea fi economică. Zonele de apă
mai groase nu împiedică în mod necesar utilizarea de abur, dar ar trebui să fie mai mult efort pentru
a analiza și de a aplica rezultatele acesteia. Un cap de gaz ar putea permite în continuare injecția de
abur, atâta timp cât presiuni joase de abur pot fi aplicate și condiții pentru debitul gravitațional de
țiței sunt favorabile. Agenți de blocare poate ajuta la spălarea verticală cu abur. Prezența zonelor de
tranziție ar putea îmbunătăți performanța pentru cazurile cu apă de talpă sau/și cap de gaz.
Efectul eterogenității verticale, Adâncimea rezervor, și Dimensiunea modelului. Mediul de
depozitare are o influență puternică asupra performanței SF. Un strat de nisip cu o secvență fină în
spre în sus se comportă mult mai bine la SF decât un nisip cu o secvență grosieră în spre în sus.
Pentru rezervoare brusc scufundare, condițiile optime ale aburului depinde de locația injectorului.
Calitate și debit abur intermediare sunt cele mai bune pentru SF cu injector la o locație optimă, în
timp ce un debit și calitate abur injectat scazute sunt cele mai bune atunci când injectorul este la
centrul panoului. Astfel, condiții optime ale aburului pentru o situație dată trebuie să fie
determinată prin compararea economică a recuperărilor de țiței prezise pentru game de calități de
abur și debite de injecție.
Efectul de dioxid de carbon și azot. Injecția gazelor de ardere sau de dioxid de carbon,
simultan cu aburul în ponderile care ar avea loc în procesul de producerea a aburului pare a fi
benefică, mai degrabă decât negativă asupra performanței SF. Recuperarea totală este ușor
îmbunătățită prin adăugarea gazelor, dar mai important, debitul producției de țiței este considerabil
accelerat. Raporturi de abur-țiței și apă-țiței sunt reduse în procesele de injectie de abur-gaz.
Îmbunătățirea performanței SF care rezultă din adăugarea de gaze necondensate apare pentru
ambele pachete de nisip pre și post injecție de apă. Pe baza injecției molare totale, procesul injecției
de CO2 simultan cu abur surclasează procesul de gaze de ardere. Acțiunea gazului suplimentar
furnizat de către gazele necondensabile este factorul principal în eficiența proceselor de abur cu gaz
(Harding și colab. 1983).
 Apă cu dioxid de siliciu în injecția de abur. Dioxidul de siliciu nu este de obicei o problemă
în operațiuni SF cu sau fără folosirea apei reciclate. Silicați de metal poate fi o problemă în
operațiunile SF. Total-solide-dizolvate(TDS), mari de siliciu, apele cu duritate scăzută poate fi
utilizată pentru a genera abur cu calitate 70-75% fără a forma silicați, dacă fierul solubil la admisie
este menținut sub 0,2 până la 4 ppm. Solubilitățile de cuarț și echilibru silice amorfă sunt aproape
întotdeauna aplicabile SF. Astfel, apa care conține cantități ridicate de siliciu poate fi folosită
pentru a genera abur de 70-75% calitate, dacă duritatea și conținutul de fier sunt controlate. Cu
toate acestea, silicați pot cauza probleme grave în sondele de producție și în rezervor, de obicei, în
apropiere de sonde de productie (Bowman et al. 2000).
B. Aplicații
Element inelar încălzit cu aburi (HASDrive). HASDrive folosește o țeavă orizontală,
neperforată între sonda verticală de injecție cu abur și sondele de productie. Abur de înaltă
temperatură este circulat în interiorul conductei orizontale. Căldura este transferată din țeava
fierbinte la nisipurile bituminoase din jur, creând un inel semnificativ de nisip bituminos încălzit în
jurul conductei. Abur din injector apoi încălzește bitumul din strat și-l deplasează de a lungul zonei
inelare încălzite de mai mare mobilitate din jurul conductei.(Thakur 1997).
Procesul alternativ apă-abur (WASP). Injecție alternativă de apă-gaz este cunoscută prin a
reduce canalizările gazului, pentru a îmbunătăți drenarea verticală, și astfel creșterea eficienței de
recuperare în injecția de gaz. Același concept a fost folosit pentru SF, care este de fapt o injecție de
gaze nemiscibile cu adăugarea de efecte termice și de condensare. Principalul avantaj al WASP
după injecția de abur continuu este că întârzie sau elimină străpungerea prematură a aburului. Când
aburul pătrunde până la sonda de producție se creează condiții la temperaturi ridicate si
imbunătățește spălarea și eficiența de recuperare. Ramlal și Sono Singh (2001) menționa că, din
moment WASP a fost inițiată, a existat o creștere de țiței net total în patru proiecte SF. Un declin
de 18% pe parcursul anului 1998 a fost inversat la o creștere de 12% în 1999. WASP a fost
recomandat, astfel că țițeiul ocolit în timpul SF a putut fi dezlocuit de apa rece. Injecția de apă rece
în urma aburului a dus la condensarea aproape totală a aburului prezent în mediul poros, procesul
transformându-se într-unul de dezlocuire cu apă fierbinte. Eficiența procesului recuperării
petrolului depinde de faptul dacă un banc de țiței se formează în timpul fazei injecție de abur și
dacă țițeiul răspunde favorabil la o injecție de apă. (El-Saleh și Farouq Ali 1971), astfel:
• Creșterea recuperării de țiței cu creștere a dimensiunii zonei de abur; cu toate acestea, rata
de creștere este mai mică în cazul țițeiuri vâscoase decât în cazul țițeiurilor ușoare, vaporizabile.
 • Pentru o anumită dimensiune a zonei de abur, recuperarea țițeiului crește cu creștere
procentului fracțiunii vaporizabile din țițeiul implicat, ceea ce duce, de asemenea, la avansul
aburului mai rapid și dezvoltarea mai devreme a bancului de țiței.
• În cazul țițeiurilor cu vâscozitate ridicată, un dop de apă caldă ar fi aproape la fel de
eficient ca un dop de abur pentru aceeași căldură conţinută. Recuperarea, în acest caz, este puternic
influențată de reducerea vâscozității (El-Saleh și Farouq Ali 1971).
Beneficiile injectării de apă rece în timpul injecției de abur. Din cauza naturii variabile a
vitezei de propagare a fluxului pe model,"cusping"(vârfuri) de temperaturi și saturații influențează
foarte mult recuperarea fluxului apă rece-abur. La examinarea recuperării pe modele cu țiței greu s-
a demonstrat că, pentru o grosime de strat dată, mai mult abur injectat, mai mult țiței spălat, dar
mai puțin țiței poate fi recuperat la un raport apă-țiței limitat (WOR). Pentru o injecție de abur,
rezultatele au arătat o străpungere de temperatură mai devreme, și o creștere mai devreme în
producția de apă. Acest lucru implică faptul că creșterea relativă de recuperare țiței pentru nisipul
gros nu este proporțională cu relativa îmbunătățire în pierderile de căldură. Deși recuperări sunt
reduse pe distanțe mai mari, injecția apă rece-abur în sisteme mai mari apare mai favorabil numai
la o analiză a costului de energie. Segregarea gravitațională și dilatarea termică de fluide pot
adăuga valori semnificative de recuperare.
Controlul conformanței aburului. Greutatea aburului supraîncălzit injectat reduce
conformanța verticală în rezervor și conduce la străpungerea aburului mai devreme în timp ce în
zona de apă caldă produsă din lichidul separat de abur în două faze crește când aburul injectat
pierde căldura în strat. Metodele de creștere a conformanței SF se bazează pe utilizarea de agenți
tensioactivi pentru a forma abur-spumă in situ care reduc mobilitatea aburului și îmbunătățește
conformanța aburului injectat în rezervor. Cu toate acestea, costul ridicat al chimicalelor împiedică
utilizarea pe scara largă. Evoluțiile recente includ utilizarea de polimer de înaltă temperatură sau
geluri lignosulfonat pentru a îmbunătăți conformanța rezervor. Un sistem de gel polimer a fost
utilizat pentru a devia aburul de la canale pre-existente, astfel îmbunătățind eficiența de spălare
areală. Un sistem de gel lignosulfonat a fost utilizat pentru a îmbunătăți profilurile de injecție de
abur din sondele injectoare pentru a acoperi porțiuni mai mari ale intervalului țintă într-un proiect
de injecție de abur la West Coalinga (Hong 1999).
Generarea aburului de adâncime După embargoul asupra petrolului din 1973, SUA a
finanțat o inițiativă numită „Proiectul aburului de adâncime”, care avea ca scop să vizeze rezervele
de petrol grele dincolo de raza de acțiune a aburului generat de suprafață la adâncimi mai mari de
2500ft (Hong 1999). S-au folosit două metode, directă și indirectă, de generare a aburului. În
metoda directă, aburul a fost generat în contact direct cu un motor cu ardere, iar aburul generat a
fost împins într-o formațiune în timp ce gazele de ardere răcite au fost evacuate prin spațiul inelar
al coloanelor în atmosferă. În acest caz din urmă, aburul a fost generat prin schimb de căldură cu
gaze de ardere din cadrul unității de ardere, aburul generat a fost împins în formațiune în timp ce
gazele arse răcite au fost epuizate în atmosferă. Mai multe dispozitive au fost dezvoltate, dar nici
unul dintre ei nu au avut succes, în primul rând pentru că nici unul dintre ele nu a operat fără
probleme pentru perioade lungi de timp. În ultimii ani, cu toate acestea, un efort reînnoit a fost
raportat în curs de a dezvolta un generator de abur de încredere. Acest dispozitiv este cunoscut de a
utiliza o sursă de căldură electrică la fund pentru a transforma apa în abur salin aproape saturat.
Amândouă testele, de laborator și de teren, trebuiesc dezvoltate în continuare pentru a perfecta
dispozitivul. Astfel, acest dispozitiv va permite producția din rezervele de petrol greu situate în
zonele din afara limitei actuale a sistemelor convenționale de livrare abur, care includ zone în
largul permafrost, precum și zone urbane sensibile ecologic. Dispozitivul, fiind portabil, va
deschide, de asemenea, rezerve în zone considerate a fi prea mici pentru a justifica un sistem
convențional de livrare abur.
Izolare tubing. Tubingul izolat este utilizată în mod normal pentru injecția de abur la
adâncimi mai mari de 2500ft. Este folosită o țeavă izolată care este formată din două elemente
tubulare API concentrice sudate împreună la capete. In trecut, spațiul inelar între cele tuburi fost
umplut cu un gaz cu conductivitate scăzută, cum ar fi kripton. În prezent, toate gazele din spațiul
inelar sânt evacuate pentru a adăuga efecte de izolare. Elementele de teflon se adaugă acum la
nivelul articulațiilor de cuplare pentru a reduce pierderile de căldură prin intermediul ei (Hong
1999).
Injecția în sonde cu diametru mic. Descoperirile recente în tehnicile de foraj „slimhole” și
completarea sondelor de injecție de abur la o fracțiune din costurile necesare pentru un injector de
abur convențional echivalent cu mai multe șiruri de sonde. În unele situații de injecție de abur de
mică adâncime, două injectoare slimhole independente pot fi forate și finalizate pentru aproximativ
jumătate din costul necesar pentru a fora o sondă convențională. Această metodă a fost utilizată
pentru un proces într-un rezervor cu cu multiple strate înclinate (Hong 1999).
Supravegherea procesului de injecție cu abur. Acesta este un proces costisitor, și
supravegherea adecvată poate afecta semnificativ economia proiectului (Lemn și Dunham 1986).
Determinarea evoluției SF este dificilă fiind necesar măsurarea directă a eficienței spălării. Datele
de temperatură sunt utile pentru siguranță, pentru o mai bună supraveghere a producției, și pentru
controlul profilului injecției.
 O parte esențială de a folosi o tehnica electromagnetică (EM) pentru a monitoriza un proces
de recuperare a petrolului este înțelegerea relației dintre procesul din formație și rezistivitatea la
orice scară.
Interpretarea EM a proceselor de recuperare a petrolului de monitorizarea măsurătorilor s-
au concentrat pe inversiunea istorică pentru a produce o harta sau imagine a procesului. În timp ce
inversarea de date EM ale zăcământului este critică, succesul tehnici de monitorizare EM a
procesele de recuperare țiței depinde de sinergismul dinte geologie și petrofizică. Pentru o hartă de
rezistivitate a unui proces de recuperare țiței care să fie de valoare, trebuie să existe relații între
rezistență și proprietățile petrofizice (saturație, porozitate, etc) pentru a controla procesul.
Experimentul EM în gaura de sondă a fost conceput pentru a investiga distribuția subterană
de rezistivitate în vecinătatea sondei de injecție cu aburi și să monitorizeze propagarea aburului
subteran. Injectarea de abur în strate cu țiței sau purtătoare de apă este cunoscută de a reduce
dramatic rezistivitatea electrică a formațiunii, în primul rând ca rezultat de creșterea temperaturii,
salinității componentei apoase a aburului crescută și creșterea mobilității ionice a componenților
argilei. Aplicarea metodelor electrice la monitorizarea SF, prin urmare, ar trebui să ofere un
instrument puternic în localizarea regiunile afectate de abur și în estimarea de temperatură și de
saturație în condițiile subterane (Wilt et al.1992). Măsurători EM în gaura de sondă poate fi un
mijloc eficient de măsurare a schimbărilor rezistivității asociate cu injectarea de abur subteran.
Calitatea înaltă a profilelor, repetabilitatea rezultatelor, și sensibilitatea la schimbările subterane a
rezistivității, sugerează că aceasta este o tehnică utilă (Wilt colab. 1992).
Conturarea curgerii aburului. Atenuarea seismică. Detectarea de hidrocarburi din datele
seismice s-a îmbunătățit prin măsurarea schimbărilor de proprietățile elastice ale rocilor. Prezența
de fluide poate provoca rocii poroase să se comporte neelastic, rezultând atenuarea undelor
seismice. Detectarea atenuării anormală a fost utilizat pentru detectarea de hidrocarburi. Atenuarea
poate fi cauzată de frecarea de alunecare, împrăștiere, și mișcare relativă a fluidului în cadrul rocii.
În roci poroase, atenuarea este afectată de presiune și mobilitatea fluidului (Hedlin et al. 2001).
Cunoașterea zonelor reci, zonelor spălate, și fronturile de abur poate ajuta foarte mult în producția
țițeiurilor grele. Monitorizarea seismică a SF a fost implementat cu succes la mai multe locații din
întreaga lume. Modificări ale presiunii, temperaturii, și saturației afectează viteza, densitatea, și
atenuarea și astfel modifică răspunsul seismic, sugerând posibilitatea de monitorizare seismică.
Utilizarea de fibră optică la detectarea temperaturii. Monitorizarea permanentă a
temperaturii distribuite în gaura de sondă este efectuată de un cablu de fibră optică acoperit într-un
tub din oțel inoxidabil special de ¼ in. Tubul este atașat dealungul tubingului sau coloanei. Un
fascicul laser este trimis prin cablul de fibră, și un calculator colectează reflecții sale, care le
transformă în informații de profil de temperatură pentru sonde. Pentru a gestiona mai bine
distribuția căldurii în rezervoare de țiței greu, este necesar ca distribuția verticală și areală a
fronturilor de temperatură să fie cunoscute. Instalarea fibrei optice în proiecte SF este relevantă în
stadiul ajustării răspunsului injecției de abur mai din vreme. De asemenea, ajută pentru a minimiza
problemele de mediu și de a instala în mod corespunzător echipament de pompare. Într-o stare de
echilibru, în timpul vieții proiectului nominal, un profil de temperatură în timp real este important
ca să se monitorizeze performanța rezervorului. Un profil de temperatură permanent la sondele de
producție pot ajuta pentru a prezice care orizonturi sunt spălate în mod corespunzător cu abur. Un
profil de temperatură neuniformă de-a lungul intervalul de producție ar putea anticipa orice proces
SF ineficient (supraîncălzirea aburului, zone de pierderi de înaltă permeabilitate) , pentru care pot fi
luate măsuri prompte de remediere. Prin urmare, monitorizarea temperaturii poate ajuta pentru a
prelungi viața proiectului și crește factorul de recuperare (Saputelli și colab. 1999).

2.6. Combaterea efectelor nedorite a interacțiunii abur-rocă-fluide

Principalul efect nedorit ale interacţiunii aburului injectat cu roca colectoare şi fluidele
coţinute este blocajul formaţiei productive, mai ales în vecinătatea sondelor de injecţie, datorat în
special prezenţei mineralelor argiloase în roca colectoare[8]. De asemenea un efect nedorit şi
dăunător, a curgerii aburului prin formaţia productivă, este canalizarea acestuia prin zonele cu
permeabilitate mai mare ocolind zonele cu permeabilitate mai mică, scăzînd astfel eficienţa
spălării.
Pregătirea iniţială a formaţiei. Pregătirea formaţiei înainte de iniţierea procesului de
injecţie de abur, în scopul îndepărtării ionilor divalenţi, se poate face prin injecţia de abur şi de
soluţii de surfactanţi generatori de spume pentru creşterea eficienţei de dezlocuire. Schimbul de
cationi dintre soluţia de surfactanţi şi marnele argiloase, în timpul deplasării soluţiei şi aburului
prin formaţie, în special cînd aceasta are un conţinut ridicat de cationi divalenţi, poate duce la
acumularea acestora în apa interstiţială, respectiv separarea şi precipitarea surfactantului în porii
nisipului, chiar la temperatura de 1000C. In scopul evitării acestui blocaj se face în prealabil o
prespălare cu un dop de apă cu salinitate ridicată care deplasează cationii divalenţi (Ca, Mg) din
apa interstiţială a formaţiei[9]].
Combaterea canalizării aburului. In zona superioară a stratului, în urma circulaţiei
aburului, saturaţia în ţiţei este redusă aproape la zero, în timp ce în porţiunea inferioară, spălată
numai de apa caldă şi rece, saturaţia remanentă este, uneori, destul de mare. In scopul dezlocuirii
unor cantităţi cît mai mari de ţiţei şi din această zonă inferioară rece, se injectează sulfonaţi de
petrol, ca de exempu dodecilbenzensulfonat de sodiu sau nonilfenoxipolietanol de sodiu, în
concentraţii scăzute în soluţii de apă sărată, care se introduc în circitul de abur.
De asemenea, s-a experimentat cu bune rezultate injecţia de abur concomitent cu gaze
inerte, CO2, N2, gaze arse de la generatoarele de abur, sau numai CO2, extras şi separat din
coloanele sondelor de producţie de la injecţia continuă de abur. Efectul favorabil constă în
reducerea viscozităţii ţiţeiului prin căldura cedată ţiţeiului şi prin pătrunderea CO2 în zona cu ţiţei
rece.
O altă posibilitate a canalizării aburului este şi aceea că se produce ocolirea intercalaţiilor
productive mai puţin permeabile şi canalizarea curentului de abur prin zonele şi intercalaţiile de
mare permeabilitate. Metodele mecanice utilizate pentru îmbunătăţirea profilului de injectivitate ca,
introducerea de pakere multiple sau perforarea selectivă, au dat rezultate parţiale, calea parcursă de
abur fiind puţin influenţată
Cercetările de laborator şi experimentele de şantier efectuate pentru îmbunătăţirea acestor
procedee şi a rezultatelor au dus la o metodă de generare "in situ" a unui agent blocant care
împiedică pătrunderea aburului pe căile respective de mare permeabilitate. Agentul spumant de
blocare a intercalaţiilor foarte permeabile, alchilosulfonatul, este un surfactant anionic, stabil din
punct de vedere termic şi oxidativ, care modifică profilul de injecţie. Introdus cu un gaz
necondensabil (azot), generează o spumă vîscoasă şi stabilă la temperatura aburului, spumă care
pătrunde cu prioritate în intercalaţiile şi zonele de mare permeabilitate, pe care le înfundă. Aburul
care este injectat ulterior este forţat să intre în zonele nespălate, saturate cu ţitei. Fiind un detergent
cu solubilitate ridicată poate să indepărteze asfaltenele precipitate din vecinătatea găurii de sondă,
să modifice umectabilitatea porilor rocii, mărind permeabilitatea relativă pentru ţiţei. Pentru
aplicarea acestei metode s-au construit instalaţii speciale de preparare, fixe sau mobile, procedeul
aplicînduse la multe sonde cu rezultate bune.

2.7 Măsuri pentru diminuarea efectelor nedorite ale interacţiunii abur-rocă-fluide

1. Pentru deblocarea zonei din spatele perforaturilor de particule minerale filtrate, a
depunerilor de carbonat de Ca şi a sărurilor de Fe, se execută următoarele operaţii[6]:
 Controlul perforaturilor, eventual curăţirea sau spălarea acestora cu apă aditivată cu 2-3%
substanţă tensioactivă, S2=350.
 Drenajul a 50-100m3 prin gazlift, aerlift sau pistonaj, cu debite limitate pentru prevenire
curgerea nisipului, controlul tălpii.
 Pregătirea cantitătii de soluţie după reţeta următoare:
1. apă dulce …………………… 350l
 2. INCOR 98 sau S2-350 ……... 10l
3. acid acetic …………………. 80l
4. metanol ……………………. 100l
5. acid florhidric …………….. 50l
6. acid clorhidric …………….. 400l
7. aldehidă formică ………….. 10l
Total 1000l
Cantitatea de soluţie este de 2-3m3/m perforat
2. Pentru îndepărtarea ţiţeiului din jurul găurii de sondă la trecerea acesteia din producţie în
injecţie, se poate trate sonda cu 2-4 m3/m perforat de soluţie micelară S hidrofilizantă, după reţeta:
1. S2-350 ………………….. 300 l
2. ACOR 21 ………………. 200 l
3. Butanol …………………. 50 l
4. Ulei de fuzel ……………. 50 l
5. Condens …………………200 l
6. Apă sărată 5-6%................200 l
Total ……1000 l
Prepararea soluţiei: Se amestecă în habă componenţii în ordinea arătată şi se
omogenizează.
Soluţia se injectează în strat cu un debit de cca 100 l/min Şi cu o presiune inferioară
celei de fisurare. Se face o pauză, de circa 24h, după care sonda se drenează.
3. Tratamente cu soluţii alcoolice de înlăturare a blocajului cu apă dulce.
Prevenirea acestui gen de blocaj puternic se poate realiza prin utilizarea la spălări şi
recondiţionări de sonde a apei dulci tratate cu 2% clorură de potasiu (ClK) sau a apei din
acelaşi zăcământ, după curățirea acesteia.
Combaterea şi diminuarea blocajului cu apă dulce, precum şi reducerea umflării
marnelor, se realizează cu soluţii alcoolice.
Compoziţia soluţiei de combatere a blocajului cu apă dulce este:
1. condens ……………. 480 l
2. KT 56 (spumant) ….. 500 l
3. butanol ……………. 17 l
4. acid acetic ………… 2,5 l
5. ACOR 22 ………… 0,3 l
6. S2-350 ……………. 0,2 l
 Total ………. 1000 l
Soluţia preparată se injectează cu debit foarte redus şi la presiune mică pentru îmbibarea
formaţiei. După pauza de reacţie de 8h se începe drenajul.
Compoziţia soluţiei de combatere a umflării marnelor:
1. Reziduri alcoolice (KT 56) ……960 l
2. ACOR 22 …………………….. 30 l
3. Acid acetic …………………… 10 l
Total …………………..1000 l
Cantitatea de soluţie necesară este de 2 m3/m perforat şi, în orce caz, de minim 10 m3 sondă.
Se introduce în strat tot cu debit foarte redus şi după o pauză de 8h se începe drenajul.
4. Reducerea blocajului cu emulsie introdusă în strat, se face prin tratament cu soluţii
dezemulsionante complexe[6], cu compoziţia următoare, pentru 1 m3:
1. Apă dulce …………… 970 l
2. E 96 …………………. 5l
3. butanol ………………. 25 l
Total ………… 1000 l
5. Solventarea parafinei depusă în formaţie la sondele de producţie de mică adîncime, cu
ţiţei parafinos, care urmează să fie trecute în injecţie, se poate face prin injecţie de condens sau
ţiţei A, aditivat cu 10-15% tricloretilenă şi după 4-6h se începe drenajul pentru scoaterea
particulelor de parafină.
6. Imbunătăţirea receptivităţii sondelor de înjecţie după perioade de injecţie se poate
realiza prin tratamente periodice cu soluţii acide complexe, în două etape:
 Etapa I-a -10m3 soluţie acidă complexă, fără acid florhidric (pentru dizolvarea
prealabilă a carbonaţilor), după care, fără pauză;
 Etapa II-a -15m3 soluţie acidă complexă cu acid florhidric pentru dizolvarea
silicaţilor
Compoziţia soluţiei pentru etapa I-a:
1. apă dulce ……………………. 395 l
2. E 96 …………………………. 10 l
3. ACOR 21 …………………… 5l
4. metanol (butanol) …………… 100 l
5. acid acetic …………………... 30 l
6. acid clorhidric ………………. 450 l
7. aldehidă formică ……………. 10 l
 Total ………… 1000 l
Compoziţia soluţiei pentru etapa II-a:
1. apă dulce ……………………. 465 l
2. E 96 …………………………. 10 l
3. ACOR 21 …………………… 5l
4. metanol (butanol) …………… 50 l
5. acid acetic …………………... 30 l
6. acid clorhidric ………………. 400 l
7. acid florhidric ………………. 30 l
8. aldehidă formică ……………. 10 l
Total ………… 1000 l
Soluţiile pentru cele două etape se prepară în habe separate adăugînd peste apa dulce toţi
componenţi în ordinea arătată în reţete.
Operaţiunile se execută astfel:
1) Spălarea sondei cu apă sărată
2) Injecţia a 10m3 din soluţia I şi apoi, fără pauză, se trece la pct. 3)
3) Injecţia a 15m3 din soluţia II . Soluţia se împinge în strat cu apă sărată curată, la debite mari,
însă sub presiunea de fisurare a formaţiei
4) După o pauză de reacţie de 4-6h se elimină prin pistonat, aer lift sau gazlift soluţia întrodusă
plus încă un volum (50m3)
5) Se reia injecţia.
7. Tratamente cu hidroxy-aluminiu pentru stabilizarea marnelor, se efectuează în modul
următor:
Etapa I: injecţia în strat a 0,3 m3/m perforat de soluţie slab acidă (3%) cu următoarea
compoziţie pentru 1m3:
1. apă sărată curată …………… 895 l
2. acid clorhidric 28% ……….. 100 l
3. aldehidă formică ………….. 5l
Total ………………. 1000 l
Etapa II: Injecţia în strat, în continuare fără pauză,a unei cantităţi de 1-2,5 m3/ m perforat de
soluţie de hidroxy-aluminiu.
Pentru tratarea cu 20 m3 soluţie, se prepară într-o habă de 10 m3 soluţie de clorură de
aluminiu, prin dizolvarea a 133,5 Kg de Al Cl3 în 10 m3 apă dulce. In altă habă, se prepară 10 m3
soluţie de hidroxid de sodiu, prin dizolvarea a 120 Kg NaOH în 10 m3 apă dulce. Se injectează în
sondă, simultan din cele două habe, în ţevile de extracţie formîndu-se soluţia de hidroxy-aluminiu.
Soluţia se pompează cu debite mici 100-200 l/min.
Etapa III: Se injectează, în continuare, după soluţia hidroxy-aluminiu o cantitate de apă de
apă dulce egală cu cantitatea din etapa II (20 m3) cu debit redus de 200 l/min.
După pauză de 24 h se drenează un volum de cca 1,5 ori mai mare decît volumul introdus,
după care se reia injecţia
8. Tratament contra umflării argilelor, pentru hidrofobizarea şi eliminarea umectabilităţii
preferenţiale pentru apă, a rocii colectoare, înaintea începerii injecţei de abur.
Se prepară un amestec de 95% condens şi 5% ACOR 22 în cantitate de 2-4 m3/ m perforat,
se injectează cu debit mic, se face o pauză de cel puţin 24 h, după care se începe injecţia de abur.
9. Tratament contra blocării cu apă condensată din abur şi pentru refacerea
permeabilităţii.
Se prepară prepară o soluţie micelară tip OSBF, avînd următoarea compoziţie, pentru 1 m3:
1. ţiţei ……………………….. 250 l
2. condens …………………… 250 l
3. ACOR 21 …………………. 200 l
4. butonal ……………………. 40 l
5. OSBF …………………….. 60 l
6. apă dulce ………………….. 200 l
Total ……………….1000 l
Se amestecă componentele 1;2;3;4;5 cu omogenizarea soluţiei după fiecare, apoi apa.
Se injectează cantităţi de soluţie 3-4 m3/m perforat, cu debit redus, se lasă o pauză de cel
puţin 24h, după care se începe drenajul.
10. Procedee de blocare a unor intervale de mare permeabilitate în scopul injecţiei
selective.
Intervalele de mare permeabilitate preiau aproape tot aburul injectat şi eficienţă dislocuirii
pe verticală este redusă. In vederea evitării cimentărilor, pentru blocarea intercalaţiilor respective
se injectează un amestec de bentonită (5-10%), silicat de sodiu (cca 35%), barită (cca 10%) şi restul
apă. Amestecul se numeşte bensilbar, bentonită-silicat-barită, al căror procent variază după
vîscozitatea dorită.
11. Aditivarea aburului cu alchilsulfonat pentru blocarea intercalaţiilor şi zonelor de mare
permeabilitate, de canalizare, în scopul dirijării aburului în zonele saturate cu ţiţei imobil.
Alchilsulfonatul este un surfactant anionic (stabil pînă la temperaturi de 2500C şi la acţiunea
oxigenului), un detergent solubil în apă şi, totodată, un agent spumant.
 Compoziţia şi caracteristicile soluţiei:
 substanţă activă …………………….. 40-45%
 ţiţei ………………………………….. 0,5%
 sulfat de sodiu ………………………. 0,6%
 sodă caustică (NaOH) ………………. 0,4%
 densitatea …………………………… 1,07 Kg/dm3
 vîscozitatea …………………………. 64 mPa.s (cP)
Poate fi utilizată la sondele de injecţie ciclică sau continuă de abur, fiind introdusă cu
ajutorul azotului, pentru aditivarea aburului.
Modul de operare
1) In prima etapă se injectează 10% din cantitatea de abur prvăzută la injecţia ciclică
2) In continuare, se începe simultan injecţia de aditiv şi azot. Alchilsulfonatul trebuie
injectat cu un debit corespunzător realizării unei concentraţii de 1% substanţă activă
în faza lichidă a aburului, bazat pe calitatea aburului la suprafaţă.
3) Se continuă injecţia de abur pînă cind presiunea nu mai creşte
4) Se reduce treptat debitul aditivului la nivelul necesar pentru menţinerea constantă a
presiunii.
In cazul injecţiei continue de abur, funcţie de gradul de blocare, se injectează un dop 2 zile
pe săptămînă, timp de pînă la 10 săptămîni, pentru blocarea zonelor drenate, cu permeabilitate
ridicată.

2.8. Referințe bibliografice

[1] Pârcălăbescu, D.I., Besnea, D. - "Modificări stucturale ale ţiţeiurilor in procesele de exploatare", Mine,
Petrol şi Gaze, voI. 40, nr.4, 1989.
[2] Minescu, F.,– Fizica zăcămintelor de hidrocarburi, vol 2 Editura Universităţii din Ploieşti, 2004.
[3] Manolescu, G.,- Fizica zăcămintelor de hidrocarburi, Editura didactică şi pedagogică Bucureşti, 1964
[4] Olăraşu, L., Ionescu, I., Drăgoi, I.,- Evaluarea injectivităţii prin medii poroase utilizînd teste dinamice pe
carote, Simpoziom Petrom, 1997
[5] Bănăţeanu, Gh, ş.a. – Asupra comportării rocilor bentonitice la contactul cu soluţii apoase conţinînd
diverse substanţe chimice, Bulletin IPGG, IX, Bucureşti, 1963.
[6] Sădeanu, E, I, - Aplicarea şi urmărirea proceselor de creştere a factorului de recuperare a petrolului din
zăcăminte, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992
[7] Pârcălăbescu, D.I. - "Proiectarea exploatării zăcămintelor de hidrocarburi", Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1983.
[8] Petrescu, I, - Contribuţii la studiul mecanismului blocării colectoarelor de hidrocarburi de către apele de
injecţie folosind datele de exploatare a unor zăcăminte, Teză de doctorat, 1997
[9] Ivana, S, „Interacţiuni fizico-chimice între aburul injectat şi roca colectoare ", Referat nr. 2 doctorat,
U.P.G-Ploiesti, 2005
 CAPITOLUL 3
PROCESE DE TRANSFER A CĂLDURII ÎN ZĂCĂMINTELE DE ŢIŢEI
3.1. Transferul de căldură şi masă în mediul poros
Transferul de căldură şi fluxul de fluide în mediul permeabil este important în descrierile
fizice şi aplicaţiile matematice. O înţelegere a variatelor legi de fizică şi chimie ce guvernează
transferul de căldură este necesară pentru proiectele de implementare, control şi interpretare termică.
Soluţiile numerice ale aplicaţiilor matematice care modelează realitatea fizică sunt esențiale, chiar
dacă ele sunt doar estimative. Adeseori o astfel de soluție poate simplifica probleme complexe fără o
pierdere importantă de exactitate şi obţinând soluţii semnificative. În practică, calculele sunt necesare
pentru a pregăti echipamentul şi pentru a estima atractivitatea economică şi durata proiectelor.
O condiție presupusă în general a avea succes în toate procesele zăcămăntului este că fiecare
punct în interiorul zăcământuiui este în echilibru termodinamic. De exemplu, presiunea parţială a
aburului este termodinamic în legătură cu temperatura aburului prin intermediul relaţiei cunoscute ca
ecuaţia Clausius-Clapeyron, dată simbolic de funcția:
ps=ps(Ts)
Presiunea parţială a aburului este de asemenea, egală cu presiunea fazei gaze, multiplicată de
fractia molară a fazei de gaz ocupată de abur. Chiar dacă presiunea şi temperatura variază de la un
punct la altul în interiorul zăcământului (astfel încât pe o bază globală nu este echilibru, nici mecanic
nici termic), se presupune că echilibrul local există astfel încât oriunde există apă sau vapori de apă,
presiunea parţială şi temperatura vaporilor de apă sunt date de ecuaţia ClausiusClapeyron. Poate
părea că echilibrul termodinamic presupus în general a exista în zăcământ, nu există întotdeauna. Un
exemplu adeseori citat este suprasaturarea cu gaze în soluţie, care uneori pare că există în timpul
producţiei primare. Aceasta şi alte abateri aparente de la echilibrul termodinamic sunt probabil
potrivite aplicaţiilor comportamentului global (bilanţuri corelative) la fenomene esentiale
microscopice. Pe o scară locală, prezumţia unui echilibru termodinamic poate fi folosită cu încredere.
Altă condiţie presupusă în general, este că fluidele şi mineralele rocii-magazin în orice
element mic de volum sunt la aceeaşi temperatură. Aceasta implică faptul că este esenţial să nu
existe întârziere în timp între temperatura fluidelor într-un por şi temperatura medie a mineralelor
înconjurătoare şi implică rezistența de contact neglijabilă a fluxului de căldură între fluide şi
minerale. Evident, această presupunere poate fi o aproximare potrivită numai în cazurile unde
mărimea granulelor minerale este relativ mică. Faptul că temperatura fluidelor şi a matricii adiacente
sunt aceleaşi este o presupunere funcţională în majoritatea aplicaţiilor de importanţă practică, o
binecunoscută exceptie fiind în aplicaţia proceselor de recuperare termică a ţiţeiului din bitumene
cantonate în roci argiloase. Uneori studiile speciale consideră necesar să se ţină seama de ambele
temperaturi.

3.2 Capacitatea calorică volumică efectivă a zăcămintelor

Scopul general al metodelor termice de recuperare este de ridicare a temperaturii ţiţeiului
într-un zăcământ, pentru o producţie mai mare. Este de dorit să se încălzească zăcământul eficient,
fiind posibil ca nu toată căldura injectată sau produsă într-un zăcământ să rămână în el. O parte din
căldura din zăcământ este pierdută prin fluidele produse, iar o parte este pierdută prin stratele
superioare şi inferioare adiacente (rocile din acoperiş şi culcuş). Când pierderile de căldură în
formaţiunile vecine este controlată de transferul de căldură prin conducţie (cazul obişnuit), acestea
se pot estima destul de exact[11]. Este dificil de a prognoza importanţa pierderii de căldură din
zăcământ prin fluidele produse fără ajutorul simulatoarelor numerice şi fizice.
Fracţia de căldură injectată (sau generată) care rămâne într-o formaţiune, cunoscută ca
eficienţă a încălzirii, este adeseori independentă de procedeul de exploatare termică folosit, fie că
este injecţie de abur, de apă fierbinte sau combustie subterană. În orice zăcământ eficienţa căldurii
înaintea străpungerii este sensibilă la durata proiectului şi oarecum insensibilă la alte condiţii de
operare[12]. Această insensibilitate face ca eficienţa încălzirii să fie un instrument filtrant pentru
asigurarea condiţiilor prin care o parte importantă din căldura injectată rămâne în zăcământ.
Distribuţia temperaturii în zăcământ, pe de altă parte, este foarte dependentă de procesul termic şi
de condiţiile de operare. Exceptând cazurile simple, distribuţia temperaturii într-un zăcământ poate
fi descrisă numai cu ajutorul simulatoarelor numerice şi fizice. De asemenea este util să cunoaştem
importanţa şi distribuţia căldurii în zăcământ, astfel de informaţii trebuind să fie în general,
suplimentate de calcule de exploatare pentru a determina atractivitatea proiectelor de exploatare
termică[1].
Unele metode simple de estimare a pierderilor de căldură în formaţiunile vecine
zăcământului şi distribuţia temperaturii din zăcământ consideră zăcămintele omogene ca având
proprietăţi uniforme (inclusiv grosimea) şi că proprietăţile volumetrice ale zăcământului sunt
independente de variaţiile în saturaţie ale fluidelor[2].
Un factor important care trebuie determinat totuşi, este cât de sensibilă la variaţiile în
conţinut de fluid este capacitatea de încălzire izobară efectivă a formaţiunii poroase saturate cu
lichid. Cantitatea de căldură, Q, necesară creşterii temperaturii unui element de volum al
formaţiunii VR , cu o mărime ΔT, la presiune constantă, este:
Q  VR MR T (3.1)
unde:
MR este capacitatea calorică volumetrică, izobară în zăcământul saturat cu lichid. Asta
înseamnă că MR este cantitatea de căldură necesară creşterii cu un grad a temperaturii unui element
de volum şi este egal cu produsul densităţii efective şi a capacităţii izobare specifice a căldurii în
formaţiune. Conţinutul de căldură a acestui volum este de asemenea, egal cu suma conţinutului de
căldură a componentelor individuale. Pentru o formaţiune de porozitate  , saturată cu ţiţei
nevolatil, apă şi o fază gazoasă care conţine vapori şi gaze necondensabile, conţinutul în căldură
poate fi scris:

1    M T  So Mo T  Sw Mw T  

 
Q  VR   (3.2)
Sg fMg T  1  f  S Lv  SCw T  
  

unde: f este fracţia volumică a gazului necondensabil în faza vapori;
M , Mo , Mw şi Mg - capacităţile calorice volumetrice izobare ale solidelor, ţiţeiului, apei,

fazei gazoase;
So, Sw şi Sg - saturaţiile în ţiţei, apă şi gaze;
Lv – căldura latentă de vaporizare a apei;
 s – densitatea aburului;
Cw – capacitatea calorice izobară a apei, pe unitatea de masă.
 Punând în ecuaţie cele două expresii, rezultă capacitatea efectivă volumetrică calorică a
formaţiunilor în funcţie de parametrii fizici ai rocii şi fluidelor:
  L 
MR  1    M  So Mo  Sw Mw  Sg  f  Mg  1 f   s v  sCw   (3.3)
  T 
După cum se vede, există o contribuţie din partea fiecărei faze:
 solidă,
 ţiţei,
 apă
 gaze.
Contribuţia fazei gazoase cuprinde două părţi:
 contribuţia rezultată din capacitatea calorică volumetrică Mg a gazului necondensabil;
 contribuţi dată de densitatea  s a aburului.
Contribuţia vaporilor are doi termeni, unul dat de căldura latentă de vaporizare Lv şi altul al căldurii
aparente.
Într-o dezvoltare mai generală, contribuţia componentelor ţiţeiului ar fi considerată într-un
fel similară cu cea a componentelor apei. De exemplu, dacă unele componente ale ţiţeiului

Fig. 3.1 Raportul capacităţilor calorice volumetrice aval/amonte, pentru diverse metode termice de
recuperare
schimbă faza în funcţie de modificarea temperaturii ar fi oportun să se includă căldurile asociate
latente ale vaporilor în ecuaţia 3.3. Deşi căldura latentă pe unitatea de masă a unor componente a
hidrocarburilor ar putea fi mai mare cu 20% decât cea a apei, contribuţia ei la capacitatea calorică
volumetrică efectivă a formaţiunii ar fi mică. Motivul pentru acest lucru poate reieşi din figura 3.1.
Dacă în cazul aburului, variaţia în ce priveşte raportul capacităţilor calorice volumetrice
aval/amonte este de numai 15 %, , efectul unui ţiţei volatil ar fi apreciabil mai mic.
Figura 3.1 demonstrează variaţia capacităţii calorice efective volumetrice ale unui element
de volum din formaţiune, rezultată mai degrabă din modificări mari ale saturaţiei în fluide. Se arată
această variaţie pentru apă fierbinte, abur şi combustie umedă şi uscată, pentru porozităţi mai mici
de 0,39. Tabelul 3.1 cuprinde proprietăţile şi condiţiile considerate pentru aceste cazuri.
Valorile saturaţiei din aval şi amonte din frontul de dezlocuire pot fi oarecum extreme
pentru proces. Aceasta permite ca efectul diferenţelor de saturaţie dintre aceste două zone să aibă
un efect notabil pentru capacităţile volumetrice de încălzire corespondente. Exceptând combustia
umedă, numai un component a fost considerat în fază gazoasă în fiecare proces şi au fost folosite
valori tipice ale capacităţilor calorice volumetrice, pentru minerale şi fluide.
Tabelul 3.1
Proces
Proprietăţi Apă caldă Abur Combustie Combustie
Amonte uscată umedă
So 0,3 0,2 0 0
Sw 0,7 0,3 0 0,3
Sg 0 0,5 1,0 0,70
Ss 0 0,5 0 0,35
T F 350 550 900 550
M  , Btu / ft 3 F 39,7 41,2 46,0 41,2
M o , Btu / ft 3  F 30,8 33,1 - 33,1
M w , Btu / ft 3 F 58,7 60,4 - 60,4
M s , Btu / ft 3  F - 3,1 - 3,1
M g , Btu / ft 3 F - 0,71 0,55 0,51
 s Lv / T , Btu / ft 3 F - 4,32 - 4,32

Aval
So 0,7 0,7 0,5 0,45
Sw 0,3 0,3 0,3 0,35
Sg 0 0 0,2 0,2
T F 150 150 150 150
M  , Btu / ft 3 F 35,2 35,2 35,2 35,2
 M o , Btu / ft 3  F 27,6 27,6 27,6 27,6
M w , Btu / ft 3 F 61,3 61,3 61,3 61,3
M g , Btu / ft 3 F 1,15 1,15 1,15 1,15

Temperatura în aval depinde de proces şi de temperatura zăcământului. Pentru abur şi

combustie umedă, capacităţile volumetrice calorice efective în aval şi amonte faţă de frontul de
deplasare sunt între ±10% pentru fiecare, pentru porozităţile mai mari de 0,189. Pentru combustia
uscată, totul e la fel pentru porozităţi de la 0,16 la 0,33. Pentru apă fierbinte, devierea este mai
mare, valoarea în aval fiind mai mică decât cea din amonte de la 11 la 17%, pentru saturaţii sub
0,39. Abaterea pentru apă fierbinte descreşte când temperatura de injecţie este redusă, cum indică
curba limită a injecţiei de apă convenţională. Abaterile sunt sub ±17% pentru toate procesele din
categoria de porozităţi între 0,085 şi 0,35.
Aceste interpretări nu trebuie considerate ca o medie sau valoarea lor medie nu trebuie
folosită în calculul distribuţiei căldurii în zăcământ. Valoarea ce trebuie folosită trebuie selectată cu
atenţie după specificul problemei. De exemplu, dacă modelul ce urmează a fi folosit presupune că
toată căldura din zăcământ este în zona de abur, capacitatea calorică volumetrică ce trebuie folosită
în calcule va fi cea din zona de abur (în aval de frontul de condensare sau dezlocuire), mai curând
decât media valorilor de început şi final a frontului de condensare.
Deşi efectele variaţiilor porozităţii şi saturaţiei sunt în mod normal luate în consideraţie, când
problemele termice multifazice sunt rezolvate cu computere performante, influenţa acestor
variabile asupra capacităţii calorice volumetrice a zăcământului este destul de mică, pentru ca în
metodele analitice să poată fi folosite valorile medii constante, pentru a dezvolta înţelegerea
proceselor de încălzire a zăcămintelor. În plus, eroarea introdusă de folosirea valorilor medii ar fi
mică acolo unde majoritatea căldurii înmagazinate în zăcământ este într-o zonă clar definită (în
avalul unui front de dezlocuire).

3.3. Mecanismele transferului de căldură în zăcăminte

Există doar trei mecanisme de transfer a căldurii: conducţie, convecţie şi radiaţie. Fiecare
dintre acestea poate fi descrisă în termeni matematici şi fizici.
Conducţia de căldură este procesul prin care căldura este transferată, prin materiale care nu se
deplasează, de coliziunile moleculare, dintr-o zonă de temperatură înaltă într-o zonă de temperatură
scăzută.
Legea fizică ce descrie conducţia căldurii, cunoscută ca prima lege a lui Fourier este de
obicei exprimată ca:
 T
u x    (3.4)
x
unde: u x este rata de transferului de căldură prin conducţie, în direcţia pozitivă x , pe unitatea de

secţiune transversală, normal la direcţia x (cunoscută de asemenea, ca flux conductiv de căldură în

direcţia x);
 - conductivitatea termică a materialului;
T
- gradientul de temperatură în direcţia x .
x
Semnul minus arată că transferul este în direcţia descreşterii de temperatură. Expresii
similare se aplică pentru transferul de căldură prin conducţie în direcţiile y şi z. Acolo unde
convecţia şi conducţia există simultan, dispersia unui fluid printr-un mediu poros creşte
conductivitatea aparentă sau efectivă a mediului poros aşa cum se arată în figura 3.2.
Convecţia căldurii este denumirea folosită pentru a descrie procesul prin care energia este
transferată de un fluid. Considerăm un fluid încălzit, la un flux volumetric u, direcţia de curgere
nefiind specificată. Fluxul convectiv de căldură asociat, a cărui direcţie este întotdeauna paralelă cu
cea a curgerii fluidului este scrisă de obicei ca:
uT  u    C T  Tr  (3.4a)

unde: Tr este temperatura de referinţă.

Aceasta expresie este o aproximare a fluxului convectiv de energie, dată de:
 gz u
2

uT  u   h    (3.5)
 Jgc 2 2 Jgc 
 
unde expresia din paranteză reprezintă energia totală a sistemului pe unitatea de masă. Întrucât
contribuţiile energiilor potenţiale şi cinetice pot fi convertite în căldură, dar nu sunt călduri ele
însele, uT este un flux convectiv de energie, mai curând decât un flux convectiv de căldură.
Transferul convectiv de căldură are componente în direcţiile x, y şi z care sunt proporţionale cu
componentele x, y şi z ale curentului de fluid.
Viteza de avansare a unui front convectiv de căldură, rezultată din curgerea unui lichid
fierbinte avansând la o viteză medie v printr-o rocă mai rece, de o porozitate dată  este exprimată
de relaţia:
vMf
vT  (3.6)
MR
unde: M R este capacitatea calorică volumetrică a zăcământului saturat cu lichid;
 M f - capacitatea calorică volumetrică a fluidului.

Direcţia curgerii din nou este nespecificată şi direcţia vitezei frontului convectiv de căldură este
totdeauna paralelă cu direcţia de curgere a fluidului. După cum se poate constata din valorile lui  ,
vT
M R şi M f , raportul va fi circa 1/3, în procesele din zăcământ. Astfel, chiar acolo unde nu sunt
v

Fig.3.2 Profilele de temperatură din convecţie şi conducţie

pierderi de căldură, injectarea de apă fierbinte într-un volum unitar de pori ar trebui să aducă numai
circa o treime din zăcământul inundat la temperatura de injecţie. Acest lucru este ilustrat schematic
în figura 3.2, care arată că, în absenţa conducţiei nu poate exista transfer de căldură dincolo de zona
încălzită prin convecţie şi că zona încălzită de la intrare este la temperatura de injecţie. Atunci
când, la suprafaţa de intrare a zonei încălzite există un gradient de temperatură infinit, includerea
transferului de căldură conductivă va atenua profilul temperaturii, aşa cum e indicat schematic de
linia întreruptă din figura 3.2.

3.4. Bilanţul general de energie

Prima lege a termodinamicii stabileşte că energia nu poate fi nici creată nici distrusă.
Întrucât energia cinetică şi lucrul mecanic realizat de expansiunea termică a zăcământului asupra a
ceace îl înconjoară sunt deobicei neglijabile, prima lege poate fi stabilită pentru unitatea de volum:
Transfer net de energie + energia din surse = creşterea energiei intern (I)
În dezvoltarea ecuaţiei diferenţiale care descrie conservarea energiei (sau bilanţ de energie)
se consideră paralelipipedul prezentat în figura 3.3. Se foloseşte un sistem de coordonate cartezian
cu axa z orientată vertical. Laturile acestui element de volum infinitezimal sunt de lungimi x ;  y
şi z . Energia este transferată dincolo de fiecare dintre aceste feţe. Energia  y totală transferată
către elementul de volum prin faţa y z într-o perioada de timp t este ue , x yz t şi energia

totală transferată în afara elementului de volum prin faţa opusă este  ue, x  ue , x  yxt . Energia

netă transferată elementului de volum este obţinută adăugând contribuţiile referitoare la cele trei
axe de coordonate. Astfel:

Fig.3.3 Elementul de volum pentru determinarea bilanţului energetic

transferul net de energie =  ue,x y z  ue,y x z  ue,z x y  t 

 ue,x  ue,x  y z  ue,y  ue,y  x z  ue,z  ue,z  x y  t
 

=   ue,x y z  ue,y x z  ue,z x y  t (3.7)

Debitul de energie primită de la surse, pe unitatea de volum este Q. Pentru o perioada de

timp t în elementul de volum xyz , cantitatea de energie de la surse este exprimată ca:

Energie alimentată de la surse = Qx y zt (3.8)

Energia internă a elementului de volum, la un moment t este dată de  exyz . Cum
elementul de volum este staţionar, creşterea energiei interne în acesta este independent de
variabilele spaţiale şi este o funcţie, numai de timp.
Energia internă la momentul t  t este   e     e   xyz ,iar după un timp t :

Creşterea energiei interne =    e  x y z (3.9)

Substituirea ecuaţiilor 3.7, 3.8 şi 3.9 în legea (I) se transformă în:

  ue,x y z  ue,y x z  ue,z x y  t  Qx y zt     e  x y z (3.10)

Divizând cu xyz t rezultă:

  u ue,y ue,z    e 
  e,x    Q  (3.11)
 x y z  t

și în final, aproximând limitele x ,  y , z şi t cu zero, rezultă forma ecuaţiei diferenţiale a

bilanţului de energie:
ue, x ue, y ue, z   e
   Q (3.12)
x y z t
Dacă sunt prezente n p faze, energia internă pe unitatea de volum   e  este dată de:
np

 e  1    M T    Si i ei (3.13)
i 1

unde:
M  este capacitatea calorică volumetrică a rocii colectoare;

Si - saturaţia în faza i;

i - densitatea fazei i ;
ei - energia internă pe unitatea de masă a fazei i.

Condiţiile de referinţă Tr , pr , zr ar trebui să fie aceleaşi pentru toţi termenii în ecuaţia

3.13. Componenţii fluxului total de energie în direcţiile x, y şi z reprezintă suma unui flux
conductiv de căldură şi a fluxurilor de energii convective pentru fiecare fază aflată în mişcare. De
exemplu, componentul fluxului de energie în direcţia z este:

T
np
 gz 
ue,z     ui ,z i hi   (3.14)
z i 1  Jgc 
Expresii similare exprimă fluxul total de energie în direcţiile x şi y. În ecuaţia 3.12, Q
(debitul total de căldură din surse, pe volum unitar) este alcătuit din contribuţii, precum cea a
căldurii din sondele de injecţie şi producţie, căldurii din combustie şi reacţie şi călduri endotermice
ale descompunerii mineralelor. Sursele de căldură, în principiu pot fi funcţii de spaţiu şi timp, de
pildă un front de combustie care se deplasează. Puterea fiecărei surse, de asemenea poate fi afectată
de variabilele dependente ale sistemului, cum ar fi temperatura şi concentraţia şi pot varia cu
timpul (de exemplu, debitul injecţiei de căldură).
Substituţia ecuaţiilor 3.13 şi 3.14 în ecuaţia 3.12 furnizează ecuaţia bilanţului de energie.

3.9. Transferul de căldură în zăcământ la debit de injecţie constant

De la studiul lui Lindsly în 1928, un mare număr de autori au fost preocupaţi de efectul
pierderilor de căldură în stratele superioare şi inferioare ale zonelor încălzite. Rezultatele lui Marx
şi Langenheim sunt importante pentru evidenţierea unor caracteristici despre încălzirea
zăcămintelor[3]. Ei au abordat injecţia de fluide calde într-o sondă, la debit şi temperatură constante.
Deşi au recunoscut prezenţa unei zone radială de tranziţie a temperaturii (figura 3.2), au presupus
că temperatura zonei încălzite ar fi în orice punct egală cu temperatura fluidului injectat Tidh, şi
temperatura zăcământului în afara zonei fierbinţi ca fiind Ti .
În proiectul lor nu există variaţie de temperatură în volumele încălzite ale zăcământului, atât
pe verticală cât şi pe orizontală. Un bilanţ termic asupra unui zăcământ orizontal cu proprietăţi
uniforme şi constante este:
dA
Qi  MR ht Ti  Ql (3.15)
dt
În ecuaţia 3.15, cantitatea MRhtAΔTI reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a aduce
un volum de zăcământ de arie dată A, de grosime ht şi capacitate calorică volumetrică MR, la o
temperatură cu ΔTi deasupra temperaturii iniţiale a zăcământului. De asemenea, QI este debitul
constant al injecţiei termice, Ql este debitul total de căldură pierdută în straturile superioare şi

inferioare şi dA/dt este rata de extindere areală a zonei încălzite.

Fig. 3.4 Comparaţie calitativă între distribuţia reală a temperaturii în zăcământ şi cea estimativă
Debitul total al pierderilor de căldură Ql creşte, pe măsură ce zona încălzită creşte. Marx şi
Langenheim presupun că pierderile de căldură din zăcămintele orizontale sunt numai prin
conducţie verticală în formaţiunilele adiacente (acoperiş şi culcuş). Rezultatele lor dau un debit
total de pierderilor de căldură în formaţiunile vecine, care este egal cu:
 
Ql  Qi 1  etD erfc tD  (3.16)

unde: tD este timpul adimensional dat de:

2
M  
tD  4  S  S2 t (3.17)
 MR  ht
și erfc(x) este funcţia eroare complementară:
 
2 2
erfc  x   e
S 2
dS  1  e
S 2
dS  1 erf  x  (3.18)
 x  0

unde:
erf(x) este funcţia eroare.
În ecuaţia 3.17, α este difuzia termică, iar notaţia S se referă la stratul superior şi inferior
(formaţiunile adiacente), fiecare din ele presupunându-se a avea aceleaşi proprietăţi termice.
Faraouq Ali a arătat că atunci când proprietăţile termice ale formaţiunilor adiacente diferă, în
ecuaţia 3.17, trebuie folosite valorile medii pentru MSαS. În continuare sunt prezentate alte rezultate
obţinute prin cercetările lui Marx şi Langenheim[4]:
1. Extinderea areală a zonei echivalente încălzite este:
Qi MR ht
A G (3.19)
4Tt  S MS2
2. Rata de creştere a zonei echivalente încălzite este:

dA Qi
 etD refc tD (3.20)
dt Ti MR ht
3. Căldură rămasă în zăcământ este:
Qi MR2 ht2
Ql  G (3.21)
4 S MS2
4. Pierderile cumulative de căldură în formaţiunile vecine este:
Ql  Qi t  Q (3.22)
5. Fracţia de căldură injectată rămasă în rezervor, cantitate ce a fost denumită ca eficienţa a
încălzirii zăcământului, este:
Eh  Q / Qi  G / tD (3.23)
Funcţia G apărută în unele expresii este:

tD
G2  1  etD erfc tD

Tabelul 3.2
 tD Eh G etD erfc tD erfc  tD 
0 1,0000 0 1,000 1,0000
0,01 0,9290 0,0093 0,8965 0,9887
0,0144 0,9167 0,0132 0,8778 0,9837
0,0225 0,8959 0,0202 0,8509 0,9746
0,04 0,8765 0,0347 0,8090 0,9549
0,0625 0,8399 0,0524 0,7704 0,9295
0,09 0,8123 0,0731 0,7346 0,8987
0,16 0,7634 0,1221 0,6708 0,8210
0,25 0,7195 0,1799 0,6157 0,7237
0,36 0,6801 0,2448 0,5678 0,6107
0,49 0,6445 0,3158 0,5259 0,4883
0,64 0,6122 0,3918 0,4891 0,3654
0,81 0,5828 0,4721 0,4565 0,2520
1,00 0,5560 0,5560 0,4275 0,1573
1,44 0,5087 0,7326 0,3785 0,0417
2,25 0,4507 1,0143 0,3216 0,0015
4 0,3780 1,5122 0,2554 0,0000
6,25 0,3251 2,0318 0,2108
9 0,2849 2,5641 0,1790
16 0,2282 3,6505 0,1370
25 0,1901 4,7526 0,1107
36 0,1629 5,8630 0,0928
49 0,1424 6,9784 0,0798
64 0,1265 8,0907 0,0700
81 0,1138 9,2177 0,0623
100 0,1034 10,3399 0,0561

aşa încât toate cele cinci mărimi variază cu timpul, valorile lor şi a funcţiei eroare complementară
se găsesc în tabelul 3.2, într-un domeniu al timpului adimensional tD, de interes practic.
Faptul că temperatura este uniformă pe toată zona încălzită şi egală cu temperatura fluidului
injectat şi deasemenea toată căldura zăcământului este în zona încălzită, ne indică faptul că
rezultatele ecuaţiilor 3.16 şi 3.19 până la 3.24 sunt aplicabile mai mult la metodele de injecţie cu
abur, decât la alte procese termice.
Deşi nu apare evident din cercetările lui Marx şi Langenheim, expresiile pentru debitele
pierderilor de căldură în formaţiunile adiacente şi a eficienţei de încălzire a zăcământului au o
aplicabilitate generală în orice proces de recuperare termică.
Prats a arătat că pentru proprietăţile unui zăcământ ideal, luat în considerare de Marx şi
Langenheim cât şi Lauwerier, distribuţia căldurii în zăcământ şi în formaţiunile vecine, dată de
ecuaţia 3.23 ar fi o aproximare excelentă când nu există variaţie de temperatură pe verticală în
zăcământ. Aceasta se aplică chiar dacă temperatura de injecţie sau debitul masic variază, în timp ce
debitul net al căldurii introduse rămâne constant. De debitul net al căldurii introdus depinde
diferenţa dintre debitul total la care căldura este produsă in-situ sau injectată într-un zăcământ,
printr-un număr oarecare de sonde (amplasate oriunde) şi debitul total la care căldura este scoasă
din zăcământ, prin producerea de lichide fierbinţi dintr-un număr de sonde (de asemenea,
amplasate oriunde). Deoarece pierderile prin conducţie a căldurii, prin limitele laterale ale
zăcământului au fost considerate ca fiind neglijabile în procedeu, localizarea sondelor de injecţie şi
producţie nu afectează acest rezultat, atâta timp cât nu sunt prea aproape de limitele laterale ale
zăcământului. Se înţelege din aceste consideraţiuni că distribuţia căldurii între zăcământ şi
formaţiunile adiacente nu este afectată de geometria curgerii înainte de străpungere sau de
procedeul folosit pentru introducerea căldurii în rezervor. Aceasta explică de ce Marx şi
Langenheim, Lauwerier, Malofeev, Rubinshtein şi alţii au ajuns la rezultate identice pentru
distribuţia căldurii injectate între zăcământ şi formaţiunile vecine.
Cercetările lui Prats[13] arată de asemenea că, ecuaţiile 3.19, 3.21 şi 3.23 sunt valide pentru
condiţii de transfer de căldură, nu aşa de restrictive ca acelea folosite de unii dintre autorii citaţi.
Aceleaşi expresii sunt valabile: (1) când transferul de căldură în planul rezervorului nu este numai
de convecţie ci şi de conducţie şi chiar radiaţie şi (2) când transferul de căldură este de conducţie
tridimensională (mai curând decît verticală). Astfel, expresia eficienţei căldurii, dată de ecuaţia
3.23 este mult mai general aplicabilă decât cea indicată de condiţiile sub care a fost obţinută iniţial.
În particular este aplicabilă oricărui proces de recuperare, cu condiţia ca prezumţiile iniţiale
referitoare la paragraful precedent să fie reprezentative pentru fenomenul actual.

Fig 3.5 Distribuţia de căldură între zăcământ şi formaţiunile adiacente

Eficienţa încălzirii definită de ecuaţia 3.23 este reprezentată în figura 3.5 în funcţie de
timpul adimensional tD. Funcţia G definită este necesară pentru a determina aria volumului încălzit
şi componenta de căldură a acesteia, poate fi găsită din figura 3.5 obţinând mai multe valori ale lui
Eh în funcţie de tD.
 Fracţiunea din căldura injectată rămasă în zăcământ (eficienţa încălzirii Eh) nu depinde de
temperatura de injecţie, de debitul de fluid injectat sau debitul de căldură injectată. Pentru un debit
constant al căldurii introduse, ea este o funcţie dependentă numai de timpul adimensional.
Pierderile cumulative de căldură în formaţiunile vecine cresc cu creşterea temperaturii de injecţie,
dar în același fel rămâne căldura în zăcământ. La debite de fluid injectat ridicate, zona încălzită este
mare şi pierderile cumulative de căldură din zona mărită încălzită sunt mari. Dar cantitatea de
căldură rămasă în zăcământ ca rezultat al debitului ridicat de fluid injectat este de asemenea,
mare[5]. Aceste efectele sunt din nou anulate, astfel că eficienţa încălzirii, este o funcţie numai de
timpul adimensional. Din definiţia timpului adimensional, dată de ecuaţia 3.17 urmează că
variabila majoră, în afară de cea a timpului, este grosimea zăcământului ht. Desigur, proprietăţile
termice variază oarecum, depinzând de componentele minerale şi fluide, dar domeniul de variaţie
este mai curând limitat, comparativ cu variaţiile în grosimea zăcământului. Dacă un zăcământ este
de două ori mai gros decât altul, atunci pentru a se reţine aceeaşi fracţie a căldurii injectate este
necesară o perioadă de injecţie de patru ori mai mare. Dacă durata perioadei de încălzire este
aceeaşi pentru ambele zăcăminte, timpul adimensional pentru zăcământul mai subţire este de patru
ori mai mare decât pentru celălalt. Aşa cum se vede din figura 3.5, valoarea adimensională a
timpului are efect însemnat asupra valorii eficienţei încălzirii.
Raportul dintre proprietăţile termice ale zăcământului şi ale formaţiunilor vecine este prins
în timpul adimensional, ecuaţia 3.17. Deşi domeniul de variaţie a factorilor ce implică aceste
proprietăţi este relativ mic faţă de domeniul de variaţie a grosimii zăcământului, contribuţia lor
poate fi destul de mare pentru a afecta desfăşurarea operaţiei sau eficienţa încălzirii.
Rubinshtein a fost primul cercetător care a luat în considerare felul în care variaţiile pe
verticală ale temperaturii în zăcământ afectează pierderile de căldură. Munca lui a început cu
injecţia radială de apă fierbinte, unde viteza de curgere era uniformă pe toată grosimea
zăcământului, pentru un raport unitar grosime efectivă/ grosime totală a zăcământului. Relația sa
pentru eficienţa încălzirii zăcământului este:
 2 t1D 
Eh  t1D   1  a2  1  a2f3   a2f4  (3.24)
 3  
unde:

 n 2  n2 / t1D
f3   a n 1
1 1 e (3.25)
n 1  t1D 
şi:
   2n 2 n2 
f4   na1n 1  1  ertc  (3.26)
 3t1D t1D 
n 1
 
depind de timpul t1D, definit ca:
 R MR2
t1D   2tD  t (3.27)
S MS2 D
Constanta Ө se poate obţine din ecuaţia 3.15 şi constantele a1 şi a2 sunt definite ca:
a1  1 a2     1 /   1 (3.28)

Notaţia R se referă la proprietăţile zăcământului. Eficienţa încălzirii zăcământului dată de

expresia de mai sus a fost evaluată pentru proprietăţi termice egale ale stratelor inferioare şi
superioare. Efectul variaţiilor pe verticală ale temperaturii din zăcământ asupra Eh sunt comparate
cu acelea date de ecuaţia 3.23 în figura 3.5. Pentru o singură comparaţie dată (proprietăţi termice
egale peste tot, astfel încât   1 şi a1  1 ), variaţiile pe verticală ale temperaturii au ca rezultat o
creştere maximă a eficienţei încălzirii de circa 15%.

3.6. Transferul de căldură în zăcământ la debit de injecţie variabil

Pentru un debit variabil de căldură, căldura rămasă în zăcământ poate fi estimată folosind
rezultatele date de ecuaţia 3.21. Estimarea căldurii în zăcământ, în condiţii de debit variabil este
bazată pe presupunerea că debitul variabil de alimentare cu căldură poate fi reprezentat de o serie
de modificări la momentele: t1, t2, t3….tn…tN, cu t1 = 0.
De exemplu, figura 3.6 arată o pantă lină a curbei debitului de injecţie de căldură în funcţie
de timp. Aceasta curbă poate fi aproximată de o serie de schimbări discrete N ale Qi . Figura arată
de asemenea, cum panta lină a curbei debitului de injecţie de căldură poate fi discretizată. În timpul
celui de-al “n”-lea interval de timp, debitul de injecţie de căldură va fi reprezentat de:

Qi  t   U  t  t j  Q j
n
(3.29)
j 1

unde: Q j este variaţia în debitul de injecţie de căldură care are loc la momentul tj. De notat că

Q j este pozitivă când debitul de injecţie a căldurii creşte la tj şi negativ, când scade. Funcţia

unitară U(t-tj) este 0 sau 1. Este 1 când t > tj şi 0 când t < tj.
 Fig. 3.6 Variaţia raţiei de injecţie a căldurii în funcţie de timp
De subliniat, de asemenea, că în al „n” – lea interval:
tn  t  t n 1 (3.30)
Debitul cumulativ al căldurii injectate, la orice moment tn de-a lungul intervalului este
aproximată de:

Qi  t   U  t  t j   t  t j  Q j 
n
(3.31)
j 1

O reprezentare grafică a acestei cantităţi, în funcţie de timp, poate avea diferite pante pentru
timpi mai mari sau mai mici decât valorile lui tj. O curbă lină poate fi trasată printre segmentele lui
Qi  t  , o procedură inversă procedurii de discretizare, pentru a converti Qi iniţial din figura 3.6.

Aşa cum a subliniat Ramey, căldura rămasă în zăcământ la un moment dat, de-a lungul
intervalului de timp tn, poate fi obţinută aplicând principiul superpoziţiei, după cum urmează:
2
 M  h2
U t  t   Q G t  tDj 
n
Q t    R  t (3.32)
 MS  4S
j j D
j 1

Valorile lui G, necesare calculelor pot fi obţinute din tabelul 3.2, figura 3.3 sau din definiţia
lui G. Valorile lui G sunt evaluate în funcţie de t D  t Dj , care sunt legate de t  t j prin intermediul

expresiei:
2
M  
tD  tDj  4  S  S2  t  t j  (3.33)
 MR  ht
Extinderea areală a zonei încălzite echivalente este obţinută prin înlocuirea produsului Qi G

din ecuaţia 3.19 de către suma din ecuaţia 3.31 (trebuie să se înţeleagă că valoarea lui Ti în
ecuaţia rezultată va varia în funcţie de timp). Eficienţa încălzirii zăcământului este acum estimată
prin înlocuirea expresiilor pentru căldură în ecuaţia zăcământului (ecuaţia 3.31) şi a ecuaţiei
injecţiei de căldură cumulativă (ecuaţia 3.30) în ecuaţia 3.32.
Extinderea areală a zonei încălzite, pe de altă parte, nu poate fi reprezentată de zona de
abur, unde frontul de condensare se retrage cu timpul. În injecţia ciclică de abur de exemplu, zona
încălzită echivalentă poate fi mult mai mare decât zona de abur actuală.
Pe de altă parte, pentru creşterea volumelor zonelor de abur, echivalenţa se aşteaptă a fi
bună, cantitatea de căldură înmagazinată în afara zăcământului este mică.

Fig. 3.7 Sistemul de coordonate utilizat de Lauwerier

De notat că, variaţia ratei de injecţie a căldurii se poate datora variaţiei debitului masic de
injecţie, entalpiei sau altei modalităţi de introducere a energiei termice în zăcământ. Raţia injecţiei
de căldură este, în cazul raţiei constante, raţia netă de injecţie (injecţia minus producţia din toate
sondele zăcământului ce ne interesează).
3.7. Pierderile de căldură prin fluidele produse
 În mod curent, variaţia cu timpul a temperaturii fluidelor produse poate fi estimată numai
aproximatv, dacă nu este folosit un simulator numeric sau fizic. Metodele aproximative de estimare
a răspunsului temperaturii de la talpa sondei, la o anumită distanţă de sonda de injecţie – metode
potrivite la calcule cu ajutorul graficelor şi a calculatoarelor de buzunar – sunt limitate la cele ale
lui Lauwerier în sisteme lineare. Extensia lui Malofeev la un sistem radial şi cele ale lui Gringarten
şi Sauty rezultă dintr-un experiment pilot cu două sonde. Este subliniat faptul că temperatura
fluidelor produse este în funcţie de temperatura de la talpa sondei, care este singura ce prezintă
interes pentru determinarea debitului la care căldura este transferată din rezervor în fluidele
produse. Diferenţele dintre temperaturile sondei de producţie la talpa sondei şi gura sondei pot fi
estimate. Lauwerier este recunoscut ca fiind cel care a pus pe o bază fermă calculele aproximative a
distribuţiilor temperaturii în zăcământ. El a considerat injecţia de apă fierbinte, la un flux constant
u şi o creştere de temperatură Ti , peste temperatura din zăcământ, într-un zăcământ liniar
orizontal, cu proprietăţi uniforme şi constante, care arată schematic precum în figura 3.7.
Transferul de căldură prin conducție în formaţiunile adiacente este numai pe verticală.
Distribuţia temperaturii în zăcământ se presupune a fi independentă de poziţia pe verticală şi
transferul de căldură în zăcământ se face numai numai prin convecţie. Distribuţia de temperatură
Fig. 3.8 Profilele temperaturii de zăcământ în injecţia unui fluid cald necondensabil

în zăcământ şi formaţiunile vecine, după Lauwerier este dată de:

 2MS
zD  z (3.34)
ht MR
unde: Δz este distanţa (întotdeauna pozitivă) într-una dintre formaţiunile vecine măsurată
de la limita comună cu zăcământul. Astfel, Δz nu este definit în interiorul zăcământului.
În acord cu aceasta:
zD  0 (3.35)
când ecuaţia 3.33 este folosită pentru a calcula temperaturile în interiorul zăcământului.
Figura 3.8. o reprezentare grafică a pofilelor temperaturii adimensionale în zăcământ, date
de ecuaţia 3.33. De notat că, din cauza funcţiei unitare U  tD  xD  , nu există creştere de

temperatură pentru valori ale lui xD mai mari decât tD, sau x > tuMf /MR., uMf /MR reprezentă viteza
de transfer prin convecţie a căldurii vT .
Absenţa creşterii temperaturii pentru xD > tD, un rezultat care nu depinde de proprietăţile
formaţiunilor vecine, arată că această căldură nu poate fi transferată prin convecţie la un debit de
avansare frontală mai mare decât:

Fig.3.9 Creşterea temperaturii fluidului produs, ca funcţie de timp adimensional

vT  uMf / MR (3.36)
Aceasta expresie este valabilă pentru orice sistem de transfer convectiv, unde fluxul. poate varia în
spaţiu şi timp. Desigur, viteza transferului de căldură convectiv vT este întotdeauna în aceeaşi
direcţie cu fluxul de fluid u.
Malofeev a arătat că expresia pentru temperatură a lui Lauwerier (ecuaţia 3.32) este de
asemenea, valabilă pentru curgere radială, când xD este definită de:
4 r 2 S MS2
xD  (3.37)
Mf hl i MR
unde: r este distanţa radială de la sonda de injecţie, iar i este debitul de injecţie.
Temperatura în zăcământ, dată de ecuaţiile 3.32 la 3.33 poate fi folosită pentru a evalua
variaţia de temperatură în timp, la o distanţă dată faţă de frontul de injecţie. Pentru curgerea liniar-
paralelă, creşterea temperaturii în timp, la o distanţă dată x faţă de sonda de injecţie, poate fi
considerată ca temperatura fluidului produs, când valoarea lui x = L, L reprezintă distanţa până la
sonda de producţie.
Figura 3.9 arată creşterea temperaturii adimensionale ca funcţie a timpului adimensional,
pentru valori ale unui flux adimensional, obţinut prin evaluarea 1/ xD , din ecuaţia 3.23, la x = L.
Străpungerea căldurii apare mai înainte ca viteza fluidului să crească, aşa cum se vede în figura 3.9.
Totuşi, cantitatea de căldură rămasă în zăcământ este mai mare la viteze ridicate, aşa încât
temperatura medie a zăcământului între sonda de injecţie şi cea de producţie este de asemenea, mai
mare. În consecinţă, la viteze ridicate de curgere, temperaturile cresc mai repede, după ce s-a
produs străpungerea călduri, figura 3.9.
Rezultatele sunt valabile pentru curgerea radială, într-o sondă de producţie la r = 0, când
există o creştere constantă de temperatură T i , peste temperatura iniţială a zăcământului, la

distanţa r1 de la sonda productivă şi xD este redefinit ca:

xD 
 
4 r12  r 2  S MS2
, (3.38)
MR Mf ht q
unde: q este debitul de producţie.
În rezultatele lui Lauwerier, în ambele cazuri de curgere, liniar-paralelă şi plan- radială,
creşterea temperaturii este aceeaşi, la distanţe egale de la sonda de injecţie, de-a lungul tuturor
liniilor de curent, astfel că nu există transfer de căldură între acestea. Când liniile de curent nu sunt
simetrice faţă de sonda de injecţie, vor apărea gradienţi ai temperaturii dispuşi normal faţă de
direcţia de curgere, provocând sporirea transferului conductiv de căldură.
 Fig. 3.10 Vizualizarea unui canal prin curentul de curgere
Gringarten şi Sauty au presupus că: (1) liniile de curent nu vor varia cu timpul şi (2)
transferul conductiv normal de căldură către liniile de curent, nu poate fi neglijat în calculul
răspunsului temperaturii dintre un injector şi un producător, într-un acvifer omogen şi uniform, de
mărime infinită. Sub presupunerea ca nu există transfer de căldură între liniile de curent,
Gringarten şi Sauty au făcut un bilanţ al căldurii, de-a lungul unei linii de curent arbitrar aleasă,
conectând un injector şi un producător, situaţie înfăţişată în figura 3.10 şi au obţinut o distribuţie a
temperaturii ca funcţie de timp, de-a lungul acestei linii arbitrare de curent, într-o manieră complet
identică celei a lui Lauwerier.
Ecuaţia temperaturii lui Gringarten şi Sauty, de-a lungul unei linii de curent este identică cu
cea a lui Lauwerier. Desigur, definiţia lui xD este acum, diferită. Nu numai asta, dar xD trebuie
acum să depindă de linia de curent, care e notată cu  . În rezultatele generalizate ale lui
Gringarten şi Sauty, factorul x / ht u , care apare în ecuaţia 3.33 este înlocuit cu cantitatea A / q :

x A
  (3.39)
ht u q
unde: A este suprafaţa totală, de-a lungul unui tub de curent, mărginit de liniile de curent

   / 2 şi q este debitul volumic de curgere în interiorul tubului de curent.

Pentru curgerea radială de la injector, de exemplu, debitul de injecţie pentru unitatea de
unghi este i / 2 . Întrucât fluxul este simetric:
 i
q  (3.40)
2
unde: pentru curgerea radială  este egal cu creşterea unghiului dintre două linii de curent. De
asemenea, suprafaţa totală de la injector, între două linii de curent ce subîntinde unghiul  este:
 r2
A   (3.41)
2
Astfel:
x
 r2 /i (3.42)
ht u

este independent de canalul de curgere. Substituirea lui  r 2 / i pentru x / ht u în ecuaţia 3.39 duce
imediat la extensia lui Malofeev, pentru curgerea radială de la injector, dată de ecuaţia 3.37. Pentru
alte curgeri decât liniare sau radiale, totuşi A / q va depinde de liniile de curent.
Gringarten şi Sauty au evaluat temperatura fluidului produs printr-un sistem izolat în două
puncte, derivînd din contribuţii diferite la temperatură, de-a lungul fiecărui tub de curent.

Fig. 3.11 Temperatura adimensională la o sondă de reacţie, într-un dublet

un debit adimensional de injecţie a căldurii şi un timp adimensional, dat de ecuaţia 3.43.
Debitul adimensional a căldurii de injecție este dat de:
Mf MR hl i
QiD  , (3.43)
4S MS2 L2
unde: L este distanţa dintre injector şi producător.
 Căldura cumulativă adimensională injectată este în acest caz:
Mf i  t
QiD  QiD tD  (3.44
MR L2 ht
De notat că QiD  1 înseamnă că valoarea cumulativă a căldurii injectate este egală cu

cantitatea de căldură necesară pentru a aduce un volum de zăcământ L2 h la temperatura de injecţie.

Aceste rezultate se comportă ca acelea ale cazului liniar arătat în figura 3.9, în sensul că
temperatura la sonda de reacţie creşte mai repede decât rata de injecţie a căldurii.

3.8. Distribuţia pierderilor de căldură şi a temperaturii pe verticală-profile termice

Procedurile şi rezultatele prezentate, face posibilă înţelegerea estimării pierderii de căldură
din zăcământ, în procesele de recuperare termică. Cantitatea de căldură pierdută în formaţiunile
vecine poate fi estimată prin aceste procedee destul de bine, când gradienţii de temperatură pe
verticală, în zăcământ, sunt mici. Rezultatele prezentate indică faptul că, o distribuţie a temperaturii
pe verticală în zăcământ, rezultată din pierderile de căldură, provoacă numai o mică creştere a
căldurii rămase

Fig. 3.12 Profilele temperaturii apei calde într-o secţiune transversală

 Fig. 3.13 Profilele temperaturii pe verticală, pentru un debit de 320 m3/zi
în zăcământ. Dar este posibil pentru căldura din zăcământ, ca aceasta să fie apreciabil diferită, dacă
lipsa uniformităţii verticale în temperatură este un rezultat al stratelor de diferite permeabilităţi sau
greutăţi specifice[6].
Până la străpungere, pentru transferul de căldură, redirijarea căldurii va conduce la o
eficienţă crescută a încălzirii zăcământului, care poate fi estimată folosind procedurile expuse mai
sus. De exemplu, într-un strat subţire de nisip cu greutate specifică mare vor fi probabil pierderi de
căldură neglijabile în partea de jos a stratului. În mare, estimările de căldură in-situ pot fi făcute
folosind grosimea aproximativă a zonei cu temperatură înaltă, care prin definiţie este mai mică
decât grosimea zăcământului.
După străpungerea căldurii, aceleaşi principii se aplică atunci când debitul de evacuare a
căldurii din zăcământ prin fluidele produse este cunoscut ori neglijabil, în comparaţie cu debitul de
căldură introdusă. Aceasta se calculează ca diferenţă dintre debitul intodus şi debitul de căldură
produs cu fluidele extrase. Întrucât metodele anterioare de previziune a debitului de căldură pierdut
prin fluidele produse sunt aproximative, ele vor afecta nefavorabil calitatea estimărilor căldurii
rămase în zăcământ. Nu există astfel de dificultăţi, desigur, unde temperaturile de la talpa sondei şi
compoziţia fluidelor produse sunt cunoscute.
Înţelegerea suplimentară în distribuţia căldurii în zăcământ poate fi realizată prin studii de
laborator, simulări numerice, analize şi măsurători rezultate din experimentele de şantier.
 Fig. 3.14.Temperatura după 40 min. de injecţie (presiune de injecţie 710 kPa; debit 287(m3/zi)
Majoritatea studiilor de laborator ale proceselor termice au folosit experimente cu tuburi,
modelând astfel curgerea liniară. Câteva studii de laborator au fost tridimensionale, ori în
vecinătatea sondelor de injecţie, ori modelând elemente ale simetriei reprezentative pentru
zăcământ. Figurile 3.12 şi 3.13 arată distribuţiile de temperatură în sistemele de laborator pentru
curgerea liniară şi radială cu simularea acoperişului şi a culcuşului.
Figura 3.12 compară temperaturile observate şi cele simulate numeric, ca rezultat al curgerii
liniare de sus în jos a apei încălzite la 152 C, dezlocuind apă neîncălzită, cu rezultatele lui
Lauwerier. Temperaturile observate şi numerice sunt în concordanţă destul de bună cu celelalte şi
cu temperaturile obţinute de Lauwerier, exceptând cele de la marginea frontului de căldură. Aceste
diferenţe sunt datorate conducţiei termice, un factor important la marginea frontului convectiv de
căldură.
Figurile 3.13 şi 3.14 dau profilele pe verticală ale temperaturii, pentru injecţia orizontală la
două debite diferite de injecţie. Efectul gravitaţional este notabil în ambele cazuri, cu atât mai mult
la un debit de injecţie mai mic.
Ambele figuri arată de asemenea, preîncălzirea în faţa frontului de abur, care este bazată pe
suport amplu de studii teoretice şi numerice. Izotermele după 40 minute de injecţie sunt arătate în
figura 3.14, pentru un al treilea experiment. Figura arată clar preîncălzirea în zăcământ înaintea şi
după zona de abur ca urmare a curgerii apei fierbinţi prin frontul de condensare (dată aproximativ)
Izotermele tipice pentru procesul de combustie, în care frontul de combustie se presupune a
fi vertical sunt arătate în figura 3.15. De notat că regiunea de temperatură înaltă este în apropierea
frontului de combustie, cu cea mai mare parte a căldurii înmagazinate în amonte de regiunea arsă.
Cu creşterea greutăţii specifice, temperaturile calculate într-un sistem cu un front radial simetric
sunt relativ reduse la frontul de combustie, care ar putea arde înăbuşit mai curând decât să ardă
activ, deoarece oxigenul nefolosit injectat se ridică spre partea de sus, figura 3.16.

Fig. 3.15 Izotermele tipice deasupra temperaturii iniţiale de zăcământ într-un proces de combustie subterană
Metodele alternative pentru încălzirea unei zone saturate cu hidrocarburi într-un zăcământ
cu receptivitate insuficientă, include încălzirea prin zona colectoare, cupola de gaze, acviferul
adiacent sau prin fisuri. Dacă este folosită fisurarea, se preferă cea orizontală. Distribuţiile de
temperatură din zăcământ, rezultate dintr-o astfel de încălzire neuniformă poate fi estimată grosier
folosind rezultatele lui Lauwerier. În aceste cazuri, grosimea zonelor încălzite, care trebuie să
rămână rezonabil constante în timp şi distanţă, este folosită în loc de grosimea totală a formaţiunii.
Distribuţia de temperatură deasupra şi sub intervalul de injecţie poate fi estimată din ecuaţia 3.32,
având grijă să schimbăm proprietăţile acoperişului şi culcușul stratului pentru a le reprezenta pe
acelea ale formaţiunilor adiacente.
Când încălzirea se produce foarte rapid, printr-o zonă orizontală de permeabilitate ridicată
se poate presupune că zona este la o temperatură rezonabil de uniformă pentru o distanţă
considerată. Sub această distanţă, temperatura este în esenţă, aceea de la frontul de injecţie.
Deoarece aici, înăuntrul limitelor, nu este dependentă de poziţia în intervalul de injecţie, xD poate
fi considerat zero în ecuaţia 3.32, pentru a estima temperatura în formaţiunile vecine. Ecuaţia
rezultată:
  z 
T  Ti  erfc   (3.45)
2  t 
 S 
dă distribuţia de temperatură datorată conducţiei liniare de căldură, dintr-un plan menţinut la o
temperatură constantă, Ti , şi reprezintă una dintre condiţiile fundamentale în transferul de căldură
conductivă.

Fig. 3.16 Temperaturii pe suprafeţele de combustie, în condiţii gravitaţionale simulate

3.9 Pierderile de căldură în cazul injecţiei unui fluid care condensează

Dacă se injectează abur este necesar ca printre parametrii care intră în formulele de calcul să
figureze şi calitatea aburului, respectiv variaţia calităţii aburului în procesul de injecţie, de la gura
sondei şi până la suprafaţa nisipului în care se injectează.
Pentru a stabili metoda de calcul, în acest caz se fac următoarele presupuneri:
 calitatea, temperatura şi presiunea aburului la gura sondei sunt cunoscute;
 spaţiul inelar dintre tubing şi coloană este izolat printr-un packer fixat
deasupra intervalului perforat şi este umplut cu aer la presiune mică;
 transferul de căldură în gaura de sondă se face în condiţii stabile;
 transferul de căldură de la coloană la formaţiune se face radial, nestaționar;
 în sistem nu are loc schimb de energie cinetică;
 presiunea aburului în tubing este constantă de la gaura sondei şi până la
suprafaţa nisipului;
  proprietăţile termice ale formaţiunilor geologice nu se schimbă cu
adâncimea.
În figura 3.17 se arată schematic modul cum se face transmiterea căldurii în gaura de sondă,
în cazul injecţiei de abur care condensează.
Pentru stabilirea ecuaţiei de calcul a procesului de injecţie în acest caz, se pleacă de la legea
conservării energiei[7]:
W
WdI  dx  dq  0 (3.46)
A
în care: W este debitul de injecţie; kg/h;
q – debitul de transfer de căldură, kcal/h;
dx – element de adâncime, m;
A – echivalentul mecanic al căldurii = 427 kcal.

Fig. 3.17 Schema de transfer a căldurii în gaura de sondă,în cazul injecţiei de abur care condensează
Entalpia sistemului poate fi exprimată astfel:
I  yHv  Ha (3.47)
în care: y este calitatea aburului, fracţie masică a vaporilor în amestec;
Hv, Ha – căldura latentă a aburului, respectiv a apei, kcal/kg.
Dacă se neglijează variaţia de presiune produsă de frecare şi gravitaţie, întrucât schimbarea
entalpiei are loc datorită condensării, se poate scrie:
DI  Hv dy (3.48)
Combinând ecuaţiile 3.46 şi 3.48, rezultă:
W
WHv dy  dx  dq (3.49)
A
 De asemenea se pot scrie:
dq  2 r1U Ts Tc  dx (3.50)

2 kf Tc  Te  dx
dq  (3.51)
f  tad 
unde: Ts este temperatura de saturaţie a aburului, 0 C;
Tc – temperatura din coloană, 0 C;
Kf – conductivitatea termică a formaţiunii, kcal/h,m, 0 C;
Egalând ecuaţiile 3.50 şi 3.51 rezultă o ecuaţie pentru determinarea temperaturii în coloană:
kf Te  Ts r1Uf  tad 
Tc  (3.52)
r1Uf  tad   kf
Se poate admite că temperatura geotermică variază liniar cu adâncimea:

Te  Tm  ax; Tm  Tm  a  z  z  (3.53)

în care: Tm este temperatura geotermică medie de suprafaţă a solului, oC.

Combinând ecuaţiile 3.50, 3.51, 3.52 şi 3.53, rezultă:

y Ts S   B   Tm  a  x
  0 (3.54)
x S  S
în care:
WHv kf  r1Uf  tad  
S  (3.55)
2 r1Ukf
1
B  (3.56)
AHv
y – calitatea aburului, fracţie masică.
Întrucât căderea de presiune în coloană a fost neglijată, temperatura aburului poate fi
considerată constantă, obţinând următoarea ecuaţie (din 3.54):

a  x 2 S   B   Tm  Ts
y  x  C t  (3.57)
2S  S
Constanta de integrare C(t) poate fi determinată din condiţiile la limită şi anume la capătul
intervalului y  y  z  z  , t  sau când x  0 :

a  z  S   B   Tm  a  z  z   Ts  z
2

y  z, t   y  z  z  , t    (3.58)
zS, S,
Cu ajutorul ecuaţiei 3.58 se poate determina calitatea aburului la capătul unui interval ∆z,
cunoscând calitatea în partea de sus a intervalului.
 Pentru determinarea pierderilor de căldură în gaura de sondă, în cazul injecţiei unui abur
condensabil avem:

1 1
 

r1  r1 1 (3.59)
U h1 kt htc  hr
unde: h1 este coeficientul de transfer prin filmul existent pe pereţii interiori ai ţevilor de injecţie,
kcal/h.m3 0C;
r1 – raza interioară a tubingului, m;

r1 – raza exterioară a tubingului, m;

kt – conductivitatea termică a tubingului, kcal/h, m2, 0
C;
htc, hr – coeficientul de transfer de căldură prin convecţie, respectiv prin radiaţie, prin
spaţiul dintre tubing şi coloană, kcal/h.m3.0C;
În acest caz, coeficientul general de transfer de căldură conţine: coeficientul de transfer de
căldură prin convecţie forţată între fluidul injectat în tubing, coeficientul de transfer prin convecţie
naturală între tubing şi coloană, rezistenţa termică a peretelui tubingului şi coeficientul de transfer
prin radiaţie între tubing şi coloană.
În figura 3.18 se prezintă o diagramă de variaţie a numerelor Nusselt, Grashof şi Prandtl,
pentru diferite rapoarte ale diametrelor tubingului şi coloanei (de – diametrul exterior al tubingului,
Di – diametrul interior al coloanei).
Datele necesare calcului expresiei lg  NGr , Npr  se pot lua din tabele.

Diferenţa de temperatură între coloană şi tubing ∆t, nu poate fi determinată şi din acest
motiv se poate aproxima ca fiind egală cu media între temperatura formaţiunii geologice şi
temperatura fluidului injectat în sondă.
Precizia cu care se obţine valoarea parametrului htc depinde de gradul de exactitate cu care
s-a aproximat valoarea lui ∆t. Coeficientul de transfer de căldură prin radiaţie hr, poate fi calculat
considerând că propagarea căldurii prin radiaţie se face după aceleaşi legi, care se aplică şi în cazul
propagării luminii prin radiaţie
Legea a patra de transmitere a energiei prin radiaţie de la corpurile negre, a lui Stefan şi
Boltzman poate fi scrisă astfel:
𝑞𝑟 = 𝜎𝑇 4 (3.60)
 Fig. 3.18 Diagrama de variaţie a numerelor Nusselt, Grashof şi Prandtl,
pentru diferite rapoarte ale diametrelor tubingului şi coloanei
în care: qr este debitul transferului de căldură radiantă, kcal/m3.3.h;
σ – constanta lui Boltzman = 0,173  10-8
T – temperatura unui radiant perfect sau corp negru.
Întrucât nici un material cunoscut nu este radiant perfect, suprafaţa lui primeşte căldura
radiantă din împrejurimi şi în acelaşi timp radiază căldură mediului înconjurător. Transferul de
căldură se face după următoarea relaţie:


qr  0.173  108 S.Eef T14  T24  (3.61)

unde: Eef este cantitatea de căldură emisă efectiv de către un material sau raportul dintre cantitatea
de căldură radiată de un corp negru în aceleaşi condiţii;
S – suprafaţa de radiere, m2.
În cazul a doi cilindri concentrici, suprafaţa interioară a cilindrului exterior reflectă căldura
difuz. Radiaţia netă pe unitatea de suprafaţă exterioară a cilindrului interior poate fi calculată cu
relaţia:

 
E1E2
qr  0.173  108 S   T14  T24 (3.62)
r1
E2  E1 1  e2 
r2
unde: r1 este raza exterioară a cilindrului interior (tubing), iar r2 este raza interioară a cilindrului
exterior (coloană). Indicii 1 şi 2 se referă la tubing, respectiv coloană.
În tabelul 3.3 se dau valorile emisivităţii E, pentru diferite materiale, la diverse temperaturi.
Ecuaţia (3.62) poate fi folosită pentru calculul transferului de căldură prin radiaţie, de la
ţevile de extracţie la coloană, prin împărţirea cantităţii qr la ∆t (diferenţa de temperatură dintre
ţevile de injecţie şi coloană).
Reducerea pierderilor de căldură se poate realiza acţionând în sensul descreşterii emisivităţii
suprafeţei exterioare a tubingului prin îmbrăcare în cămaşă de aluminiu, sau mai puţin eficace –
prin folosirea unei vopsele de aluminiu.
Smith arată că emisivitatea tubingului îmbrăcat în aluminiu, iar suprafaţa interioară a
coloanei vopsită în negru, este de 53% din cea a ţevilor de extracţie neîmbrăcate.
Emisivitatea diferitelor suprafeţe (E) Tabelul 3.3

Suprafeţe 0oC – 38oC 127oC 260oC 538oC 1093oC

Metale lustruite, curate 0,04 0,05 0,06 0,07 0,14

Suprafeţe albe curate 0,95 0,94 0,88 0,70 0,45
Suprafeţe vopsite închis 0,95 0,94 0,90 0,85 0,80
Diferite vopsele de aluminiu 0,30 - 0,70
Diferite lacuri cu ulei 0,50-0,90
Fier grunduit 0,82
Fier grunduit, oxidat 0,98
Oxid pe oţel 0,80 0,80 0,80 0,80
Apă 0,95
Aluminiu lustruit 0,04 0,95 0,92 0,83
Foiţe de aluminiu (curate) 0,05
Aluminiu oxidat
0,11 0,12 0,18

În cazul când se injectează un fluid care condensează în sondă sau un fluid supraîncălzit,
pierderile de căldură se calculează cu următoarele relaţii:
pierderea de căldură prin fluidul care se răceşte:
z
Ii  I  z, t  
Pcr  A  100 (3.63)
Ii  Ia Tm
 pierderea de căldură prin fluidul care condensează:
z
Ii  [Ia  y  z, t  Hv ] 
Pcc  A  100
Ii  Ia Tm
(3.64)
unde: Ii este entalpia specifică a apei saturate, la temperatura şi presiunea iniţială, kcal/kg;

I  z, t  - entalpia la o anumită adâncime y şi timp de injecţie t, kcal/kg;

y i - calitatea aburului la gura sondei, fracţie;

 Ia T
m
- entalpia specifică a apei la temperatura medie de suprafaţă Tm, kal/kg;

y  z, t  - calitatea apei la adâncimea y şi după timpul t de la începerea injecţiei, fracţie.

Când aburul de injecţie este saturat sau subsaturat, pierderea de căldură se datorează numai
fenomenului de condensare:
z
[ y i  y  z, t ]Hv 
Pcc  A  100 (3.65)
Ia  y i Hv  Ia Tm
Pentru determinarea pierderii de căldură şi a calităţii aburului care intră în strat,
presupunând temperatura, presiunea şi calitatea aburului în condiţii de suprafaţă, cunoscute, se
poate folosi următoarea metodă de calcul:
 dacă aburul este supraîncălzit la suprafaţă, se împarte adâncimea sondei în
mai multe intervale, se stabileşte temperatura aburului la baza primului interval, apoi se
estimează temperatura medie a tubingului la mijlocul intervalului (temperatura aburului va
fi aproximativ egală cu cea a tubingului, variaţia temperaturii cu adâncimea considerându-
se liniară);
 temperatura medie a gazului din spaţiul inelar (aerul din spaţiul inelar fiind la
presiunea atmosferică), la partea de sus a intervalului considerat se ia ca medie a
temperaturilor tubing - coloană. Coeficientul general de transfer de căldură poate fi acum
calculat cu ajutorul ecuaţiei 3.59;
 pentru a calcula transferul de căldură în gaura de sondă se foloseşte diagrama
Ramey.
Pentru a calcula temperatura aburului la baza intervalului se poate folosi ecuaţia:

 
z
T  z, t   az  Tm  aS  SB  T  z  z  , t   Tm  a  z  z   aS  SB e S (3.66)


unde:
Wc p kf  r1Uf  tad  1
S ; B
2 r1Ukf A  cp
cp este căldura specifică a aburului la presiune constantă, kcal/kg.0C.
În figura 3.19 se prezintă o diagramă de variaţie a căldurii specifice a aburului, în funcţie de
presiune şi temperatură.

Fig. 3.19 Diagrama de variaţie a căldurii specifice a aburului

Fig 3.20 Variaţia temperaturii şi calităţii aburului cu adâncimea

Procedeul de calcul se aplică pentru fiecare interval până la adâncimea totală a sondei:
 valorile calculate pentru temperatură se compară cu acelea estimate pentru baza
intervalului considerat, cât şi pentru coloană. Dacă diferenţele între aceste valori sunt mari,
atunci calculul se repetă până când aceste diferenţe între valorile calculate şi cele estimate
dispar;
  pierderile de căldură în intervalul respectiv se calculează folosind ecuaţiile (3.63), (3.64) şi
(3.65).
Dacă înainte de a se ajunge la talpa sondei, procesul de condensare a aburului este terminat,
pentru calculul temperaturii aburului la talpa sondei se foloseşte ecuaţia (3.66).
In fig. 3.20 se arată variaţia temperaturii şi calităţii aburului cu adâncimea pentru durate ale
procesului de injecţie de 0,001; 0,01; 0,1; 1 şi 10 ani. La durate foarte reduse ale procesului de
injecţie, aburul va începe să condenseze la adâncimi foarte mici. La un timp de injecţie de 0,001
ani, condensarea începe la 335 m. După o durată de injecţie de 10 ani, procesul de condensare a
aburului va începe la adâncimea de 950 m.
În figura 3.21 se prezintă variaţia pierderilor de căldură, în funcţie de adîncime şi timp de
injecţie. Injecţia de abur nu se recomandă la adâncimi mari întrucât se realizează pierderi mari de
căldură.

Fig. 3.21 Variaţia pierderilor de căldură, în funcţie de adâncime şi timp de injecţie

Pentru reducerea acestor pierderi se folosesc packere fixate imediat deasupra intervalului
perforat, umplerea spaţiului inelar dintre garnitura de ţevi de injecţie şi coloană făcându-se cu un
gaz a cărui conductivitate termică să fie foarte mică, de asemenea în cursul procesului de injecţie se
folosesc debite foarte mari şi temperaturi ridicate ale aburului la pornire (vezi fig. 3.20şi 3.21).
Pierderea de căldură în gaura de sondă, în cazul injecţiei de abur saturat, a fost calculată de
către Ramey cu următoarea ecuaţie:
2 r1Ukf  az 2 
q  s
T  Tm   (3.67)
kf  r1Uftad   2 

Dacă rezistenţa termică este mică, atunci conductivitatea termică U va fi mare. În acest caz,
ecuaţia (3.57) poate fi scrisă astfel:
 Fig. 3.22 Variaţia pierderilor de căldură, Fig. 3.23 Adâncimea de condensare
în funcţie de debit a aburului, în funcţie de temperatură,
şi presiune de injecţie debit şi presiune de injecţie

2 r1Ukf  az 2 
q 
 sT  Tm  z   (3.68)
ftad   2 

Ecuaţia f  tad  poate fi determinată dintr-o diagramă, difuziunea termică a solului, raza

exterioară a coloanei şi timpul de injecţie fiind cunoscute.

Soluţia propusă de Ramey prezintă dificultatea determinării funcţiei f  tad  şi a

coeficientului de transmitere a căldurii prin mediul poros, k s .

De asemenea, Ramey nu a utilizat calculatoarele moderne, ceea ce l-a obligat să admită
ipoteze simplificatoare, care nu pot să fie justificate în toate cazurile.
În cele ce urmează se propune o soluţie care să poată fi uşor obţinută prin utilizarea
calculatoarelor numerice existente.
În ipoteza transferului de căldură în regim laminar, cele două ecuaţii necesare ţinând seama
de coordonate sunt:
- ecuaţia de mişcare:
 d 2v 1 dv  p
    (3.69)
 dr
2
r dr   z

unde: v  r  este viteza;

p - presiunea;
  - vâscozitatea dinamică;
 - greutatea specifică a fluidului.
- ecuaţia energiei:

 T 1  2T 
2
 T T   dv 
C  t  z v       k    z2  (3.70)
    dr   r r  
unde: T este temperatura;
 - densitatea;
C - căldura specifică;
k - conductivitatea fluidului presupus incompresibil.
Ipoteza că mişcarea este laminară trebuie verificată prin calcularea numărului Reynolds.
Injectând abur a cărui vâscozitate cinematică este v=1m2/s, printr-o ţeavă de   0,1 m , rezultă:
a) la 1000 C, Re = 4694,
b) la 1500 C, Re = 3584
c) la 2000 C, Re = 2832,
d) la 2500 C, Re = 2293
După cum se constată, la temperaturi mai joase, regimul este totuşi turbulent (Re > 300).
Despre un regim net laminar nu se poate vorbi decât la temperaturi de peste 2000C ale
aburului. În această ipoteză, calculele ce urmează sunt perfect justificate. Pentru numere ale lui
Reynolds mai mari (Re > 300), ar trebui să se studieze problema în cadrul regimului turbulent. În
acest caz survin dificultăţi mari nu numai la calcul, ci şi în găsirea unor forme adecvate pentru
ecuaţia de mişcare şi ecuaţia energiei. Vâscozitatea depinde de temperatură, astfel că într-o
rezolvare riguroasă a problemei, ecuaţiile (3.69) şi (3.70) trebuie cuplate. Soluţionarea acestui
sistem este însă foarte anevoioasă chiar în cazul regimului laminar, din acest motiv, de obicei se
consideră vâscozitatea constantă. În cazul de faţă, aproximaţia este cu atât mai bună cu cât
pierderea de căldură între suprafaţă şi stratul în care se injectează aburul este mai mică. De
exemplu, dacă aburul este injectat cu temperatura de 2000C, scăderea vâscozităţii dinamice este de
10%.
Transformarea ecuaţiei energiei. Condiţii iniţiale şi la limită pentru temperatură.
Din ecuaţia (3.69), tratată separat, rezultă:
 r2 
v  2v m 1  4 2  (3.71)
 d 

4Q
în care: v m 
d2
unde: Q este debitul de fluid;
d - diametrul interior al ţevii;
v m - viteza medie;
r -distanţa de la axă la un punct al secţiunii transversale.
La rândul ei, ecuaţia (3.60) devine:

 r 2  T     2T 1 T  2T 
2
T r 
 2v m  1  4 2    16v   a  2     (3.72)
t d  z C   r r r z 2 
m
 d2 

k
unde: a  este difuzitatea termică.
C
Condiţiile în care trebuie rezolvată această ecuaţie sunt următoarele:
d
t = 0; T = T i; z = 0; T = T 0; r
2
T  D
 T  Te   0 (3.73)
r kd
Ti reprezintă fluidul din ţevi în momentul începerii injecţiei, T0 este temperatura constantă
cu care se injectează fluidul la suprafaţă (z = 0), D este diametrul exterior al burlanelor iar Te,
temperatura suprafeţei exterioare a acestora. Condiţia rezultă din egalarea cantităţii de căldură
T
cedată de fluid în unitatea de timp, prin suprafaţa elementară  ddz : dq  k  ddz , cu aceea
r
transmisă la exterior:
dq   T  Te   Ddz (3.74)

Coeficientul total de transmitere a căldurii  se calculează cu o formulă cunoscută

(mărimea U din lucrarea lui H. J. Ramey).
Pe de altă parte, notând cu Tf temperatura formaţiunii rezultă:
1
Te  Tf  f   (3.75)
4 ks
pentru transmisia căldurii de la sondă la formaţiune (sonda asimilată cu o sursă de căldură de
dq
intensitate ).
dz
r2 k
Funcţia f   are expresia: f    Ei    ;   ;  s
4t sCs
unde: k s este conductivitate termică;

s - densitatea stratului;
 Cs - căldura specifică a stratului.

dq
Din relaţia (3.73) rezultă:   T  Te   D  0 , respectiv după combinarea cu (3.74) :
dz
D T  Tf
Te  Tf  f  T  Te  , sau: Te  Tf 
D
4ks 1 f  
4ks
În felul acesta, cea de a treia condiţie (3.73) devine:
d T  D T  Tf
r   0 (3.76)
2 r D
f  
kd
1
4ks
sau:
d T T  Tf
r   0 (3.77)
2 r kd kd
 f  
 D 4ks

Se observă de pe acum că pentru  suficient de mare, f    Ei    tinde repede către

zero şi prin urmare condiţia ((3.75) devine practic independentă de timp.

Scrierea ecuaţiei şi condiţiilor sub formă adimensională.
Dacă se introduc variabilele adimensionale:
4 t 2r 2z
t 2
, r  , z
d d d
ecuaţia (3.72) devine:

T
t

 Re 1  r
2
 zT
 16
vm 1   2T 1 T  2T 
  2  
C Pr   r
 2
r r  z 
(3.78)

unde:
v md 4Q 
Re   este numărul lui Reynolds, definit şi mai înainte, iar Pr  este
  d 
numărul lui Prandtl.
T
Dacă se scrie şi temperatura în formă adimensională punând, T  , ecuaţia (3.78) ia
T0
forma:

T
t

 Re 1  r
2
 zT
 16
vm 1   2 T 1 T  2 T 
  2  
C Pr   r
 2
r r  z 
(3.79)
 vm
unde: En  , parametru adimensional ce reprezintă raportul dintre energia cinetică şi energia
CT0
calorică, ambele raportate la unitatea de volum de fluid. Acest lucru se observă imediat dacă se

v m2
scrie: En  2 2
CT0
Pentru unele consideraţii ulterioare, se observă că En are valori mici, mult subunitare.
Condiţiile (3.73), respectiv (3.74), devin la rândul lor:

t  0; T T i ; z 0; T 1

d T T T f
r   0 (3.80)
2 r 2 k
 f  
Nu 2ks
D
unde: Nu  este numărul lui Nusselt.
k
Rezolvarea ecuaţiei (3.79), cu condiţia (3.80) dă soluţia exactă în cazul regimului laminar.
Găsirea acestei soluţii prezintă însă dificultăţi de calcul, atât din cauza formei relativ
complicate a ecuaţiei, deşi aceasta este lineară, cât şi din pricina celei de a treia condiţii (3.80) care
este dependentă de timp.
Din acest motiv, se va căuta în cele ce urmează să se stabilească o soluţie aproximativă.
Prima variantă de rezolvare aproximativă.
Deoarece parametrul En are valori foarte mici, rezultă că termenul corespunzător din (3.80)
poate fi neglijat.
De altfel, într-o mişcare cu variaţii relativ mari de temperatură din cauza pierderilor în
mediul înconjurător, cum este cea care se studiază, căldura disipată prin frecare, reprezentată de
termenul la care se face referirea, nu joacă un rol important.
În ceea ce priveşte condiţiile la limită, conform unei observaţii anterioare, se reaminteşte că
funcţia f   scade repede când argumentul creşte.

k
De asemenea, raportul are o valoare mică;
2k s

Astfel, la 200oC aburul are k  0, 0258 kcal/m.h.oC, în timp ce pentru k s se poate lua

k
valoarea 1,08 kcal/m.h.oC, obţinându-se  0.012 . De aici rezultă că la t  24 h, dacă se ia
2k s
 k
r  0.1m şi   0.002 m2/h, se obţine   0.05 şi f    2.4679 , deci f    0.0296 . Pe de
2ks
altă parte, deşi nu se dispune de date asupra valorilor lui  se poate afirma că numărul lui Nusselt
2
are valori nu prea mari şi prin urmare f   chiar la t  24 h. Pentru un timp mai mic,
k
Nu 
2ks
această inegalitate este mai accentuată. Concluzia este că în a treia condiţie (3.70) se poate neglija
k 2
termenul f   în comparaţie cu .
2ks Nu
Se ajunge în acest fel la ecuaţia:

T
t

 Re 1  r
2
 z
T

1   2 T 1 T  2 T 
    
Pr   r 2 r  r  z 2 
(3.81)

a cărei soluţie trebuie găsită cu condiţiile:

T Nu
t  0 ; T  T i ; z  0 ; T  1; r  1,
r

2
 
T T f  0 (3.82)

Se poate observa că problema nu s-a simplificat simţitor prin admiterea aproximaţiilor

menţionate.
Mai poate fi operată însă o simplificare, chiar în ecuaţia diferenţială a problemei, dacă se
observă că variaţia temperaturii în lungul axei ţevii (axa Oz) se produce în cea mai mare parte prin
conducţie.

Prin urmare, termenul Re 1  r  2

 T
z
este mult mai important decât
1  2T
Pr  z
, acesta din

urmă putând fi deci neglijat. Se consideră că aproximaţia astfel făcută este uzuală în problemele de
acest gen. Se obţine astfel ecuaţia :

T
t

 Re 1  r
2
 z
T

1   2 T 1 T 
  
Pr   r 2 r  r 
(3.83)

condiţiile (3.82) rămânând valabile.

A doua variantă de rezolvare aproximativă.
O altă posibilitate de a se rezolva problema, pe o cale sensibil mai simplă, are ca punct de
plecare unele observaţii asupra temperaturii formaţiunii înconjurătoare, Tf . După cum se ştie,

pentru aceasta se poate considera o variaţie lineară cu adâncimea, de forma: Tf  z  b

Se va reveni la ecuaţia (3.70), în care se vor face de la început aproximaţiile introduse
ulterior, obţinându-se:
 T  r 2  T   2T 1 T 
 2v m  1  4 2   a 2    (3.84)
t  d  z  r r r 

T0  T
În această ecuaţie, se face schimbarea de funcţie: T 1  , T 1 fiind deci, o nouă
T0  T
temperatură adimensională.
Deoarece T0 este o constantă, iar Tf nu depinde de t şi r, se obţine:

T T T T 1  2T 2T 1
  T0  Tf  1 ;   T0  Tf  ;    0 f 2
T  T
t t r r r 2 r
T T dT
şi   T0  Tf  f  f T 1 .
z dz dz
dTf
Se observă însă că are o valoare destul de mică şi deoarece temperatura formaţiunii
dz
dTf
T0  T este mult mai mică decât T0  Tf rezultă că termenul T 1 poate fi neglijat faţă de
dz
T 1
 T0  Tf  .
z
T T 1
Se va scrie, deci, cu o aproximaţie relativ bună:   T0  Tf  , ecuaţia (3.74) devenind:
z z

T 1  r 2  T 1   2 T 1 1 T 1 
 2v m  1  4 2   a 2    (3.85)
t  d  z  r r r 

În ce priveşte condiţia iniţială şi condiţiile la limită este necesar să se clarifice condiţia

iniţială, prima condiţie (3.73).
În principiu există cel puţin trei posibilităţi de a preciza temperatura iniţială Ti din coloană
şi anume:
1. Se poate presupune că în momentul începerii injecţiei, coloana este plină cu un
fluid aflat în echilibru termic cu stratul, în acest caz ar trebui ca Ti  Tf  az  b ;

2. Se poate admite că la t  0 , coloana este umplută cu un fluid care are o temperatură

diferită de o formaţiune înconjurătoare, constantă sau eventual variabilă;
3. Pentru calcule, cea mai comodă ipoteză este aceea de a admite că în coloană se
găseşte fluidul de injecţie la o temperatură constantă şi egală cu aceea de la
suprafaţă, această ipoteză poate fi admisă dacă se presupune că în primele momente
după începerea injecţiei, transferul de căldură de la aburul din coloană către
 formaţiunea înconjurătoare nu a condus la o variaţie sensibilă a temperaturii din
coloană.
Înainte de a scrie din nou condiţiile, după adoptarea ipotezei 3, se vor introduce din nou
variabilele adimensionale t , r , şi z ; ecuaţia devine astfel:

T 1
t

 Re 1  r
2
 zT 1

1   2 T 1 1 T 1 

Pr  r 2

r r 
 (3.86)

şi soluţia găsită cu condiţiile: t  0 ; T  0 ; z  0 ; T  0 .

T 1
r  1,
r

Nu
2

1 T f  0  (3.87)

Se observă că aceste condiţii nu sunt suficiente pentru rezolvarea problemei, deoarece

ecuaţia (3.86) este de ordinul al doilea în raport cu r . Din considerente de ordin fizic rezultă însă
faptul că temperatura trebuie să aibă un maxim în axa coloanei. Se obţine astfel condiţia: r  0 ;
T 1
 0 , care trebuie adăugată şi la condiţiile (3.73), respectiv (3.80) sau (3.82), sub o formă
r
corespunzătoare, în cazul când se ia în consideraţie una dintre variantele de rezolvare.
Chiar la forma la care s-a ajuns, ecuaţia (3.86) se pretează greu la o rezolvare, din cauza
T 1
faptului că derivata are un coeficient variabil.
z
Se constată că ecuaţii de forma (3.86) se mai întâlnesc în literatura referitoare la alte
probleme, în special de difuzie convectivă. Din examinarea lucrărilor respective se constată că nu
există încă soluţii exacte ale ecuaţiei (3.86), ci numai soluţii numerice sau obţinute prin aproximaţii
succesive.
O simplificare importantă se obţine dacă în termenul de transport convectiv (cel care
T 1 2
conţine derivata ) se introduce în loc de viteza variabilă, reprezentată prin 1  r , o valoare
z
medie. Se obţine astfel, în loc de (3.86), ecuaţia:

T 1 Re T 1 1   2 T 1 1 T 1 
     (3.88)
t 2  z Pr   r 2 r r 

ecuaţie care se poate rezolva mult mai uşor, tot cu condiţiile (3.77).
A treia variantă de rezolvare aproximativă.
Totuşi, deoarece a treia condiţie (3.87) nu este omogenă, modul de rezolvare propus mai sus
poate să prezinte unele dificultăţi. Se caută, deci, să se găsească o variantă de rezolvare în care
condiţia amintită să devină omogenă. În acest scop, se face schimbarea de funcţie:
 T  Tf
T2  (3.89)
T0  Tf

T t 2 T T 2  2T  2T 2
care dă:  T0  Tf  ;  T0  Tf  ;  T  T  şi
t t r r r 2 r 2
0 f

T T 2
z
 T0  Tf 
dz
 1T 2
dz

dTf

T0 şi Tf având semnificaţiile cunoscute ( T0 constantă şi Tf  az  b ). Se reaminteşte că

Tf
derivata are o valoare mică; în ceea ce priveşte diferenţa 1  T 2 , aceasta este de asemenea
z
T T 2
destul de mică. Se poate scrie deci:  T0  Tf 
z dz
După introducerea variabilelor adimensionale şi simplificarea la care s-a recurs, se obţine
ecuaţia:

T 2 Re T 2 1   2 T 2 1 T 2 
     (3.90)
t 2 z Pr   r 2 r r 

T 2
t  0 , T2  1 ; z  0 , T 2  1; r  0, 0
r

T 2 Nu
r  1,  T2  0 (3.91)
r 2
Se recomandă ca variantă, ca fiind cea indicată pentru rezolvarea aproximativă a problemei
propuse.
Pentru integrarea ecuaţiei (3.90), în condiţiile iniţiale şi la limită (3.91) se foloseşte
transformata Hankel finită:

 
1
T2H   rT 2 J0 ki r dr (3.92)
2

unde:
Nu
ki J0  ki   J  ki   0 (3.93)
2
În acest caz se poate arăta că:
  2 T 2 1 T2 
 
1
1 ki2
Pr 2   r 2
r   J0 ki r dr   T 2H (3.94)
r r  Pr

T 2 Nu
cu condiţia:  T 2  0 , pentru r  1 .
r 2
 Aşadar, după aplicarea transformatei Hankel finite, ecuaţia (3.51) devine:

T 2H Re T 2H k2
   i T 2H (3.95)
t 2 z Pr
şi trebuie găsită soluţia ei care satisface condiţiile:

   
1 1
1 1
t  0, T 2H   rJ0 ki r dr  J1  k i  ; z  0,T 2H   rJ0 k i r dr  J1  k i  (3.96)
2
ki 2
ki
În acest scop se aplică transformarea Laplace, în raport cu variabila t:


T
0
2H e st dt  T 2H (3.97)

şi se observă că se obţine:
 
T 2H  1

 st
e dt  T 2H e  st
 S  T2H est dt  ST 2HL  J1  ki  (3.98)
0 t 0
0
ki
dacă se ţine seama de prima condiţie (3.86).
Tot astfel, a doua condiţie devine:
1 1
z  0, T 2HL  J1  k i  (3.99)
ki S
iar ecuaţia (3.85) ia forma:

dT 2HL 2  ki2  2
 S  T 2HL  J1  ki  (3.100)
dz Re  Pr  ki Re
şi are soluţia:
 k2 
2  i 
 S  z
Re  Pr 
e  

 
J1  ki   1 1  J1  k i 
T 2HL      (3.101)
ki  S ki2   k2 
 S ki  S  i 
Pr   Pr 

care se mai scrie:

2
 zs
e Re

 
J1  ki  
2 ki2
z 1 1  J1  k i 
T 2HL  e RePr
    (3.102)
ki S ki2   ki2 
 S ki  S  
Pr   Pr 

Originalul este (3.105):

2z J1  ki  
ki2
t 2z
a) t T 2H  e Pr b) t (3.103)
Re ki Re
 2k2 

J1  ki 
i Re 
ki2  Re Pr  z  t
2 
 te
T 2H  e Pr
(3.104)
ki
Pentru a interpreta acest rezultat se va observa că soluţia generală a ecuaţiei
ki2
 t  Re   Re 
(3.66) este: T 2H  e Pr
f z  t  , în care f  z  t  este o funcţie arbitrară. Condiţiile
 2   2 

2z
problemei tratate precizează forma acestei funcţii care, pentru t  se reduce la constanta
Re

J1  ki  J1  k i   Re Pri  z 2 t 
2k2  Re 
2z
, iar pentru t  este e . Prima dintre aceste situaţii corespunde, aşa cum
ki Re ki

Re
se constată imediat, la valori pozitive ale argumentului z  t . Utilizarea soluţiei respective
2
Re
(3.103) va conduce deci, în cele din urmă, la determinarea variaţiei lui T 2 pentru z  t . Tot
2
Re
astfel, soluţia (3.103) va furniza variaţia lui T 2 pentru z  t . Pentru a găsi temperatura cu care
2
fluidul injectat ajunge în strat este deci, suficient să se considere soluţia (3.103).
Din raţionamentul de mai sus, rezultă că soluţia ecuaţiei (3.80), cu condiţiile
la limită este de forma:

ki2T2H
T 2  2 (3.105)
i 1
Nu

2
 
J0 k i r
J0  ki  
2
4

unde: k i sunt rădăcinile ecuaţiei:

Nu
k i J0  k i   J0  ki   0 (3.106)
2
iar:


 
 J1 ki  ki2 t
e Pr
 ki
T 2H  (3.107)
 J1  ki   kPri t  Re Pri  z  2 t 
2 2k 2 Re

 e e
 ki

2z
În ipoteza t  t:
Re
 ki2

T 2  2
 k J  ki  e
2
i 1

_ Pr
t


 
J0 k i r
(3.108)
Nu 2 J0  ki  
2
i 1
 ki2
4

Fig. 3.24 Variaţia temperaturii in jurul sondei şi în timp

Se observă din (3.98), că în expresia lui T2 intervin variabilele t , r şi constantele

k i , Pr, Nu , Re. Din considerente de ordin practic se aleg următoarele valori pentru o parte din

aceste constante:
Temperatura 200oC 250oC
Re 2832 2290
Pr 2293 0,96
Pentru constanta Nu se iau valorile 120 sau 150, în funcţie de r . Pentru ca (3.108) să
devină operativă este necesar să se calculeze rădăcinile ecuaţiei (3.96), unde J0  ki  este funcţia

Bessel de speţa I şi de ordinul 0 şi are expresia:

 k
z 2k
J0  z     1 (3.109)
22k  k 
2
k 0
iar:

z   1 z
k 2k

J1  z   J  z    2k

(3.110)
2 k 0 2 k !  k  1
0

Pentru a studia variaţia temperaturii în sondă s-a ales pentru constante

următoarele valori. Nu  120; Pr  0,97; Re  2832 , argumentele fiind t şi r iar variabila z în

z
condiţiile : t  , din relaţia (3.108) se calculează temperatura din jurul sondei, în timp şi unităţi
Re
adimensionale, reprezentarea grafică fiind prezentată în fig 3.24.

3.10 Metodă analitico-statistică pentru calculul transferul căldurii în sondă

În subcapitolul 3.9 s-a prezentat o metodă pentru determinarea temperaturii fluidelor calde
introduse în zăcământ în cazul proceselor termice EOR, care cu toate aproximările propuse nu
simplifică calculele, punând la îndoială rezultatele.
Un model propus care să descrie procesul de transfer a căldurii de la fluidele care curg prin
sondă la mediul adiacent acesteia [8;14], respectiv calculul temperaturii de-a lungul sondei, model ce
poate fi folosit în diverse aplicații ale transferului de căldură, mai ales când echipamentul de fund
al sondei nu permite măsurarea temperaturii, cum ar fi:
 Determinarea debitelor fluidelor ce curg din diverse strate în sondă;
 Determinarea temperaturilor de fund ale sondei;
 Depistarea unor disfuncționalități a echipamentului de fund;
 Aprecieri asupra câmpului termic al zăcământului și a desfășurării procesului termic
de recuperare a țițeiului;
 Determinarea unor parametrii termofizici ai zăcământului sau ai elementelor de
construcție a sondei.
Acest model pentru transferul căldurii de la sondă la mediu adiacent cuprinde:
 ecuația bilanțului de masă;
 ecuația bilanțului momentelor;
 ecuația bilanțului de energie, scrise de alungul sondei.
Temperatura fluidului în gaura de sondă este determinată de rata pierderii de căldură de la
gaura de sondă la formațiile înconjurătoare, care la rândul său este o funcție de adâncime, debitul
de producție/de injectare în timp și de modul de transfer a căldurii [9].
 Pentru cazul unei sonde cu o zonă productivă având un singur strat productiv și o zonă
neproductivă iar fluidul extras este lichid cu două faze, țiței și apă, modelarea matematică se face în
următoarele ipoteze[10]:
Zona de producție:
 Temperatura la perforaturi este aceiași cu cea stratului dată de gradientul geotermic;
 Transferul de căldură prin conducție este neglijat;
 Variația de energie potențială și cinetică, lucru mecanic pentru învingerea forțelor
vâscoase considerate neglijabile;
 Lucru mecanic efectuat la frecare neglijabil;
 Fluid incompresibil;
 Procesul este adiabatic și în echilibru, nu se acumulează energie sau masă;
 Fluidul are presiune și capacitate termică constante.
Zona non productivă:
 Stare de echilibru, nu se acumulează energie, masă,impuls;
 Lucru mecanic pentru învingerea forțelor vâscoase considerat neglijabil;
 Conductivitatea termică constantă;
 Căldura conductivă din spre zona productivă este neglijată;
 Flux de căldură constant din tubing la coloană și de la coloană la teren;
 Rezistența termică a oțelului din țevi, neglijabilă în raport cu cea a fluidului din
spațiul inelar tubing/coloană;
 Fluid incompresibil;

Fig.3.25 Reprezentarea schematică a procesului de transfer căldură în sondă

 Reprezentarea schematică din Fig.3.25 ilustrează o analiză nodală termică utilizată pentru a
dezvolta un model matematic, prin determinarea temperaturii în fiecare din nodurile, 1 , 2 , 2', 3 ,4 ,
și 5 , folosind ecuațiile de masa, impuls, și echilibrul energetic.
Notarea temperaturii la fiecare nod este după cum urmează:
A. nodul 1 - temperatura stratului la adîncimea din gaura de sondă calculată din gradientul
geotermal , Teibh ;
B. nodul 2 - temperatura lichidului care curge în gaura de sondă la partea inferioară a zonei
productive, Tfbh1 ;
C. nodul 2’ '- - temperatura lichidului care curge în gaura de sondă la partea superioară a zonei
productive, Tfbh2 ;
D. nodul 3 - temperatura la interfața sondă / termen în zona nonproductivă, 𝑇ℎ ;
E. nodul 4 - temperatura stratului la adîncimea din gaura de sondă calculată din gradientul
geotermal în zona nonproductivă, Tei ;
F. nodul 5 - temperatura fluidului, la orice adâncime z din zona productivă, 𝑇𝑓 .
Zona productivă (nod 1 la 2)
Conform principiilor termodinamice de bază avem:
𝑑𝐻 = 𝐶𝑝 𝑑𝑇 − 𝜇𝐽𝑇 𝑑𝑃
(3.111)
Considerând lichidul incompresibil, rezolvând ecuația diferențială (3.111) pentru condiții de
echilibru energetic, obținem:
144(𝑃𝑒 −𝑃𝑤𝑓 )
𝑇𝑓𝑏ℎ1 = 𝑇𝑒𝑖𝑏ℎ + (3.112)
𝜌𝑓 𝐶𝑝 𝐽

unde:
142,2𝑞𝜇𝐵 𝑟
𝑃𝑒 − 𝑃𝑤𝑓 = 𝑙𝑛 (𝑟 𝑒 ) (3.113)
𝐾ℎ 𝑤𝑏

În fața zonei productive (nod 2 la 2’)

Pentru a obține o expresie pentru temperatură, zona productivă este împărțită în intervale
egale, fiecare interval producând același debit. Prin aplicarea unei ecuații de echilibru de masă și de
energie macroscopică datorită amestecării a două fluxuri, temperatura se obține la orice interval din
interiorul zonei productive folosind următoarea ecuație derivată:
(𝑖−1)𝑇𝑓𝑏ℎ(𝑖−1) +𝑇𝑒𝑖
𝑇𝑓𝑏ℎ(𝑖) = (3.114)
𝑖

Zona non productivă (nod 4 la 3)

Când se produce fluid, căldura este transferată prin convecție în interiorul găurii de sondă și
o parte din această căldură se pierde prin conducție la formația non-productivă. Astfel, în interiorul
zonei non-productive, fenomenul de transport este numai a energiei termice ca urmare a pierderii
de căldură de la gaura de sondă în zona non-productivă. Prin aplicarea ecuației generale de
echilibru energetic între nodul 3 și 4, avem:
𝜕2 𝑇 1 𝜕𝑇𝑒 𝑐𝑒 𝜌𝑒 𝜕𝑇𝑒
+ = (3.115)
𝜕𝑟 2 𝑟 𝜕𝑟 𝐾𝑒 𝜕𝑡

Considerând transferul termic ca fiind 1D radial, densitatea și conductivitatea termică a rocii

constante în spațiu, și termenii adimensionali:
2𝜋𝐾𝑒
𝑇𝑒𝐷 = − 𝑑𝑄 (𝑇ℎ − 𝑇𝑒𝑖 ) (3.116)
𝑤𝑡 ( )
𝑑𝑧

unde:
𝑟 𝐾𝑒 𝛼
𝑟𝐷 = 𝑟 și 𝑡𝐷 = 𝐶 2 𝑡 = 𝑟2 𝑡 (3.117)
𝑤𝑏 𝑒 𝜌𝑒 𝑟𝑤𝑏 𝑤𝑏

ecuația (3.116) devine:

𝜕2 𝑇𝑒𝐷 1 𝜕𝑇𝑒𝐷 𝜕𝑇𝑒𝐷
+ = (3.118)
𝜕𝑟𝐷2 𝑟𝐷 𝜕𝑟𝐷 𝜕𝑡𝐷

Ecuația 3.118 poate fi rezolvată utilizând următoarele condiții inițiale și la limită:

 Starea inițială: lim 𝑇𝑒𝐷 = 0
𝑟𝐷 →0

Temperatura este constantă, egală cu Tei , care este temperatura stratului la orice adâncime dată
și la distanță infinită de de sondă, temperatura la nodul 4 .
 Condiții limită:
𝜕𝑇𝑒𝐷
 Starea la limita exterioară: lim = 0 , Nici o schimbare a temperaturii la
𝑟𝐷 →𝑟𝑒𝐷 𝜕𝑟𝐷

infinit 𝑟𝐷 ;
𝜕𝑇𝑒𝐷
 Starea la limita interioară: = −1, exprimă că debitul de căldură din gaura
𝜕𝑟𝐷 |𝑟 =1
𝐷

de sondă la zona înconjurătoare pentru un element dz este constant.

Ecuația 3.118 este convertită în domeniu Laplace și poate fi rezolvată cu ajutorul softurilorr
cunoscute din Matlab sau Matematica. O aproximare a soluției ecuației 3.118 la interfața
sondă/rocă folosind aceeași condiție inițială și limită a fost realizată prin Hasan, AR și Kabir [28]
,
obținând următoarele relații:
𝑇𝑒𝐷 |𝑟𝐷=1 = 1,1281√𝑡𝐷 [1 − 0,3√𝑡𝐷 ] dacă 𝑡𝐷 ≤ 1,5
(3.119)
0,6
𝑇𝑒𝐷 |𝑟𝐷=1 = [0,4063 + 0,5𝑙𝑛(𝑡𝐷 )]. [1 + ]dacă 𝑡𝐷 ≥ 1,5
𝑡𝐷

(3.120)
Parcurs în sondă (nod 2’ la 5)
 Deoarece fluidul curge de la nod 2’ la 5, energia termică este transportată prin convecție,
dar masa și impulsul sunt transportate datorită fluxului de fluid. Deci, ecuațiile energiei, de masă, și
de echilibru impulsului se aplică între nodul 2’ și 5 . Ecuația generală a bilanțului energetic și de
masă este după cum urmează:
𝑑𝐻 𝜕𝑄 𝑑𝜈
= − 𝜈 𝑑𝑧 − 𝑔𝑠𝑖𝑛𝜃
𝑑𝑧 𝜕𝑧

(3.121)
Pentru transferul radial de căldură de la interfața ciment/teren la roca înconjurătoare avem:
𝑑𝑄 2𝜋𝑟𝑡𝑖 𝑈
= (𝑇𝑓 − 𝑇ℎ )
𝑑𝑧 𝑤𝑡

(3.122)
unde 𝑇ℎ este temperatura în nodul 3 iar 𝑤𝑡 se determină cu relatia:
𝑞𝑔 𝛾𝑔 𝑞𝑤 𝛾𝑤 +𝑞𝑜 𝛾𝑜
𝑤𝑡 = + (3.123)
1,1309 106 246,6

Asumând că:
 Rezistența termică a tubingului și coloanei (oțel) este neglijabilă față de cea a
cimentului și rocii terenului;
 Transferul căldurii prin radiație și convecție poate fi neglijat,
atunci:
𝑟 𝑟 −1
𝑙𝑛( 𝑡𝑖 ) 𝑙𝑛( 𝑤𝑏 )
𝑟𝑡𝑜 𝑟𝑐𝑜
𝑈 = [𝑟𝑡𝑖 + 𝑟𝑡𝑜 ] (3.124)
𝐾𝑎𝑛 𝐾𝑐𝑒𝑚

Combinând în continuare ecuațiile de bilanț ale masei și energiei, ținând seamă de condițiile
curgerii în sondă, se găsește ecuația diferențială a distribuției temperaturii între nodurile 2’ și 5 care
poate fi aplicată pentru o fază sau mai multe faze:
𝑑𝑇𝑓𝐷 𝑇𝑒𝑖𝑏ℎ 𝐺𝑇 𝑠𝑖𝑛𝜃𝑧𝐷 𝐿
= 𝐴𝐷 (𝑇𝑓𝐷 − + ) + 𝜙𝐷 (3.125)
𝑑𝑧𝐷 𝑇𝑓𝑏ℎ 𝑇𝑓𝑏ℎ

unde:
𝑇𝑓 𝑧 144 2,95610−12 𝑓𝑞 2 𝜙𝐿 0,1231𝜌𝑞
𝑇𝑓𝐷 = 𝑇 ; 𝑧𝐷 = 𝐿 ; 𝜙 = 5𝐶 ; 𝜙𝐷 = 𝑇 ; 𝑅𝑒 = ; (3.126)
𝑓𝑏ℎ 𝐽 𝐷𝑡𝑖 𝑝 𝑓𝑏ℎ 𝐷𝑡𝑖 𝜇

2𝜋𝐿 𝑟𝑡𝑖 𝑈𝐾𝑒 1

𝐴𝐷 = 𝑤 𝐶 [ 𝑟 ] 12×86,400 (3.127)
𝑡 𝑝 𝐾𝑒 +𝑇𝑒𝐷 𝑡𝑖 𝑈
12

Condiția limită folosită pentru a rezolva ecuația diferentială ordinară (3.125) este
TjD(zD=0)=1 Aceasta înseamnă că temperatura la partea inferioară a tubingului este 𝑇𝑓𝑏ℎ . Această
condiție de frontieră este potrivit pentru o producție de la un singur strat. O altă condiție de
frontieră ar trebui să fie utilizate în cazul în care se folosește ecuația 3.125 în sondele care produc
mai multe strate. Soluția ecuației.3.125 poate fi realizată utilizând softul Matlab pentru a obține
profilul temperaturii adimensionae a fluidului în interiorul sondei în fața zonele nonproductive în
funcție de adâncimea adimensionă. Soluția analitică este următoarea:
𝐺𝑇 𝑠𝑖𝑛𝜃𝐿−𝐴𝐷 𝐺𝑇 𝑠𝑖𝑛𝜃𝑧𝐷 𝐿+𝐴𝐷 𝑇𝑒𝑖𝑏ℎ −𝑇𝑓𝑏ℎ 𝜙𝐷 +𝑒𝑥𝑝(𝐴𝐷 𝑧𝐷 ).[𝐺𝑇 𝑠𝑖𝑛𝜃𝐿+𝐴𝐷 (𝑇𝑓𝑏𝑛 −𝑇𝑒𝑖𝑏ℎ )+𝑇𝑓𝑏ℎ 𝜙𝐷 ]
𝑇𝑓𝐷 = (3.128)
𝐴𝐷 𝑇𝑓𝑏ℎ

Modelul analitic prezentat dă variația temperaturii de-a lungul sondei în funcție de

caracteristicile de construcție ale sondei, parametrii termo-hidrodinamici ai stratelor productive și
adiacente cât și a debitului de producție. Aici parametrul dependent este temperatura, 𝑇, iar
parametrul independent principal este debitul, dar pot fi caracterizați ca independenți și alți
parametri ai procesului de transfer a căldurii în sondă.
La sondele de producție din cadrul unui proces termic de recuperare, echipamentul de
extracție se află în sondă nepermițând accesul pentru măsurători de temperatură decît în cazurile
unor echipări speciale. Temperatura de fund a sondelor de producție, la nivelul stratului productiv,
este importantă pentru determinarea distribuției temperaturii pe aria zăcământului cu scopul de
control a procesului termic de recuperare. În mod curent, măsurarea temperaturii și debitului
fluidului se poate face cu ușurință în instalația de suprafață a sondei. În schimb unii parametrii
termodinamici ai zăcământului sau/și sondei cum sunt coeficientul de difuzie termică a stratului,
conductivitatea rocii, coeficientul global de schimb de căldură, conductivitatea cimentului, ș.a. sînt
determinați prin relații mai mult sau mai puțin empirice, corelări cu măsurători în laborator,
caracterizări similare care dau acestor parametrii un grad de incertitudine, și prin urmare parametrii
de ieșire din model au un grad de nesiguranță.
Folosind metoda inversiunii în acest model, se măsoară temperatura fluidului la suprafață
care devine parametru independent, se dau valori aleatoare parametrilor nesiguri, menționați mai
sus, bineînțeles într-un domeniu de constrângeri specifice, prin metoda Monte Carlo, iar cu
modelul analitic descris mai sus se calculează variantele posibile ale parametrilor deveniți prin
inversiune dependenți (de valoarea temperaturii la suprafață a fluidului), între care și temperatura
fluidului în sondă la nivelul stratului productiv de interes.
Cu ajutorul unui algoritm de optimizare de gradient generalizat redus, într-un program
Excel, se găsește grupul de parametrii, inclusiv temperatura de fund a sondei la nivelul stratului
productiv care minimizează eroarea (diferența) dintre valoare calculată a temperaturii fluidului la
suprafață și valoarea acesteia măsurată, diferență ce devine funcția obiectiv a acestei probleme de
optimizare, exprimată astfel:
𝑛 2
𝑑
𝑀𝑖𝑛 𝑂(𝑇) = 𝑀𝑖𝑛 [∑𝑖=1(𝑇𝑖𝑐𝑎𝑙𝑐 − 𝑇𝑖𝑚ă𝑠 ) ]

(3.129)
Agoritm de calcul
1. Se stabilesc temperatura la sol, temperatura stratului, se determină gradientul
geotermic și se măsoară temperatura fluidului la sol 𝑇𝑓𝑟 ;
2. Se stabilesc caracteristicile sondei: 𝐿; 𝑟𝑡𝑖 ; 𝑟𝑡𝑜 ; 𝑟𝑐𝑖 ; 𝑟𝑐𝑜 ; 𝑟𝑤𝑏 ;
3. Se deschide o foaie de calcul Excel în care se înscriu aceste date inițiale și apoi se
derulează calculele următoare;
4. Se determină parametrii fluidului 𝑞𝑤 ; 𝑞𝑜 ; 𝜌𝑤 ; 𝜌𝑜 , se calculează debitul masic 𝑤𝑡 cu
relația 3.123 și căldura specifică;
5. Se apreciază valorile medii posibile pentru caracteristicile termodinamice ale
stratului și sondei productiv: 𝑘𝑎𝑛 ; 𝑘𝑐𝑒𝑚 ; 𝑘𝑒 ; 𝛼;
6. Se calculează coeficientul global de schimb de căldură sondă-strate, U;
7. Se stabilește timpul t și se calculează timpul adimensional 𝑡𝐷 apoi temperatura
adimensională a rocii în zonele non productive, 𝑇𝑒𝐷 ;
8. Se calculează parametrii curgeri și transferului de căldură convectiv din zona non
productivă: 𝜙; 𝜙𝐷 ; 𝑅𝑒; 𝐴𝐷 ; 𝐽; 𝑓;𝑞; 𝜇; 𝑟𝑜;
9. Se apreciază valoarea medie a temperaturii în stratul productiv la perforaturi 𝑇𝑒𝑖𝑏ℎ și
a fluidului în sondă la nivelul perforaturilor 𝑇𝑒𝑖𝑏ℎ1;
10. Se calculează temperatura adimensională a fluidului 𝑇𝑓𝐷 cu relația (3.128) și 𝑇𝑓 la
𝑧𝐷 = 1 adică la suprafață;
11. Se compară temperatura ieșită din rularea modelului cu cea măsurată și se calculează
eroarea patratică;
12. Se stabilesc domeniile de posibilă variație pentru 𝑇𝑒𝑖𝑏ℎ ; 𝑘𝑎𝑛 ; 𝑘𝑐𝑒𝑛 ; 𝑘𝑒 ; 𝛼 și se
generează valori aleatoare (comanda RAND()) în limitele acestor domenii, rulând-se
apoi modelul pentru 𝑛𝑑 iterații (i.e.50-100), metoda Monte Carlo;
13. Se determină automat (comanda VLOOKUP(MIN()) grupul de parametrii care
asigură eroarea cea mai mică, conform funcției obiectiv, relația 3.129;
14. În acest grup se găsește și temperatura fluidului din stratul productiv în sonda
respectivă sau poate fi determinată temperatura fluidului din sondă la oricare
adâncime;
15. Programul poate fi rulat și pentru mai multe strate productive, determinându-se
temperatura fluidului la nivelul fiecărui strat;
16. Programul poate fi rulat și pentru suficiente puncte de-a lungul sondei, determinând
astfel profilul termic cu sonda funcționând.
 Aplicând algoritmul modelului descris mai sus unde s-a inclus metoda Monte Carlo pentru
parametrii incerți, într-un program Excel, pentru sonda 391 din zăcământul P3DB s-a calculat
temperatura de fund cu sonda curgând, având măsurată numai temperatura fluidului la suprafață
prezentată în figura 3.26. Calculul detaliat este prezentat în lucrarea[14]

78 79 80 81 82 83 84 85 86 87 88 89
0
Temperatura C

50

100
m

150
Adâncimea sondei

200

250

Temperatura fluidului din sondă funcție de adâncime

300
calculată cu modelul analitico-statistic propus

350

Fig.3.26 Temperatura fluidului din sondă calculată cu modelul propus

Modelul propus se poate aplica la sondele în pompaj, unde echipamentul exitent în sondă nu
permite introducerea de dispozitive de măsură a temperaturi în lungul sondei. Aces profil al
temperaturii are diverse aplicații, cum ar fi: determinarea temperaturii zăcământului în zona din
jurul găurii de sondă pentru întocmirea hărților cu distribuția temperaturii în scopul urmăririi
eficienței procesului termic, determinarea unor defecțiuni a echipamentului de fund, ș.a.

3.11 Referințe
[1] Cristescu, T., Osnea, Al., Marcu, N. - "Aspecte privind calculul fluxului termic disipat la injecţia
aburului intr-un zăcământ de petrol’, Revista Termotehnica, anul II, Editura Tehnică, Bucureşti,
1994.
[2] Albu, M. Termodinamica crustei terestre. Editura Tehnică, Bucureşti, 1984
[3] Goran, N., Ionescu, G. F. Creşterea recuperării petrolului. Editura Universităţii din Ploieşti, 2003.
[4] Marx, J.W. and Langenheim, R.H.:,,Reservoir Heating by Hot Fluid Injection," Trans., AIME (1959)
216, 312-19.
[5] Pârcălăbescu, D.I., Besnea, D. - "Modificări stucturale ale ţiţeiurilor in procesele de exploatare", Mine,
Petrol şi Gaze, voI. 40, nr.4, 1989.
[6] Nistor, I., Creţu, I. Estimarea performanţei procesului de recuperare a căldurii dintr-un zăcământ de
apă geotermală. Conferinţa naţională de termotehnică, Societatea Naţională a Termotehnicienilor,
Piteşti, vol. II, mai, 1998.
[7] Vogel, V.: „Simplified Heat Calculation of Steamfloods", paper SPE 11219 presented at the 57 th SPE
Annual Fall Technical Conference and Exhibition, New Orleans, LA, September 2629,1982
[8]. A.R. Hasan and C.S. Kabir,. „Aspects of Wellbore Heat Transfer During Two-Phase Flow”,SPE
Production & Facilities, August 1994
[9] Leaute, R.P. :”Liquid Addition to Steam for Enhancing Recovery (LASER) of Bitumen with CSS:
Evolution of Technology from Research Concept to a Field Pilot at Cold Lake” (SPE-79011).
Proceedings of SPE International Thermal Operations and Heavy Oil Symposium and International
Horizontal Well Technology Conference, Calgary, AB, Canada, 4–7 November 2002.
[10] Patent US 2007/0213963 A1 „System And Method For Determining Flow Rates In A Well” Inventors:
Younes Jalali, Cambridge (GB); Ahmed M. Daoud, Cairo (EG), 2007
[11] Burger, I, Sourieau, P., Combamous, M. - "Thermal methods of oil recovery", Paris, Editions T echnip,
1985
[12] Ivana, S., ,,Procese de transfer de căldură în sonde şi în zăcămintele de ţiţei", Referat nr.1, U.P.G.-
Ploieşti, 2009.
[13] Prats, M. –“Thermal recovery", New York, Society ofPetroleum Engineers, 1986.
[14] Tudor, V.,: „Evaluarea performanţei proceselor termice de exploatare a zăcămintelor de ţiţei”, Referat
2 doctorat, UPG-Ploiești, 2015.
 CAPITOLUL 4

DETERMINAREA DIFUZIVITĂȚII TERMICE A ZĂCĂMINTELOR DE PETROL

4.1. Transferul de căldură în testele de investigaţii termodinamice din sonde

In procesul de recuperare termică a petrolului din zăcăminte, mişcarea fluidelor în mediile
poroase se desfăşoară în condiţiile transferului de căldură, prin urmare la ecuaţiile mişcării trebuie
adăugată ecuaţia bilanţului termic [1;2], care pentru un volum elementar de zăcământ, va fi:
Căldura introdusă - Căldura ieşită + Căldura surselor = Căldura acumulată
Admiţând:
 Mediul poros în care se mişcă fluidul fierbinte este omogen şi rigid;
 Fazele fluid şi solid au în fiecare punct comun aceeaşi temperatură;
 Transferul de căldură în zăcământ are loc prin conducţie şi convecţie în absenţa surselor
interioare de căldură;
 Porozitatea, capacitatea calorică a fluidului, densitatea rocii, conductivitatea fazelor sunt
constante în timp şi spaţiu.
Atunci ecuaţia diferenţială a bilanţului termic va fi:

 2 T 2 T 2 T      
λ z      c
2 
(ρ vx T)  (ρ v y T)  (ρ vz T)    q pc 
x y  z   x y z
2 2

 T
 Φc λ(ρρT 2 (1  Φ) c r ρ r T c r ρ r T
 t ( T)  (vT)  Φ t  ( 1  Φ)
z
sau (4.1)
cρ t cρ t
Investigarea termodinamică a zăcămintelor de petrol presupune efectuarea unui test prin
care o cantitate de căldură conţinută de un fluid purtător (apă, gaz), se injectează cu un flux termic
adecvat într-o sondă din zăcământul respectiv[3]. Căldura introdusă prin perforaturile sondei se
transferă mediului solid şi fluidului conţinut, ridicând temperatura stratului din jurul găurii de
sondă, de la temperatura iniţială a acestuia, Tstr , la temperatura medie a zonei încălzite, Tm. După
oprirea injecţiei în sondă, a agentului purtător de căldură (abur,apă), se înregistrează temperatura în
sondă, la nivelul stratului încălzit, cu ajutorul unui dispoztiv corespunzător, obţinându-se astfel
curba de variaţie(scădere) a temperaturii în funcţie de timp, datorată difuziei şi dispersiei căldurii
din zona încălzită a stratului în zonele limitrofe acestuia.
Considerând că după oprirea injecţiei agentului purtător de căldură nu mai există curgere în
strat, atunci vitezele fluidului după cele trei direcţii, vx; vy; vz, din relaţia (4.1) sunt nule.
 De asemenea raportul între fluxul termic pierdut în stratele adiacente qs şi fluxul termic ce
intră în zăcământ qz, conform cu modelul Marx-Lagenhein [4] este:
qs
 1 e u erfc(u)
2
(4.2)
qz
unde argumentul funcţiei eroare complementare este:
2
u at (4.3)
h
λz
iar a (4.4)
ρz cz

Din relaţia (4.2) se observă că pentru u<0,1, adică timp echivalent 4-5 zile, fluxul termic
pierdut în stratele adiacente poate fi neglijat în raport cu fluxul termic introdus în zăcământ qz .
Deoarece timpul de desfăşurare a unui test este relativ scurt, se poate considera qpc= 0 şi ţinând
seamă de relaţia:
Cz  ρr cr (1  Φ)  ρcΦ (4.5)
cât şi de faptul că, după oprirea injecţiei agentului purtător, de exemplu apă, saturaţia în gaze în
zona încălzită din jurul găurii de sondă poate fi neglijată, aici existând numai apa condensată şi
petrol nedezlocuit, şi prin urmare fluidul poate fi considerat incompresibil, ρ= ct. In aceste condiţii,
relaţia (4.1) devine:
 2T  2T  2T 1 T
   (4.6)
x 2 y 2 z 2 a t
sau numai pe direcţia x, va fi:
T  2T
a 2 (4.7)
t x
cunoscută ca ecuaţia difuziei căldurii tip Fourier.
In cazul unui test termodinamic prin injecţia unui fluid cald, se creiază în jurul găurii de
sondă o zonă încălzită de lungime x = R la temperatura Tm, mărginită la exterior de o zonă de strat
neîncălzită cu temperatura Tstr. După oprirea injecţiei, în condiţiile vitezei nule a fluidului, se
produce difuzia căldurii de la zona încălzită la cea neîncălzită în condiţiile a 4 cazuri redate în
continuare[3]

4.2. Difuzia unidirecţională în condiţii la limită de speţa I

In cazul unui test termodinamic, prin injecţia unui fluid cald, se creează în jurul găurii de
sondă o zonă încălzită de lungime x=2R la temperatura Tm, mărginită la exterior de o zonă de strat
neîncălzită cu temperatura Tstr. După oprirea injecţiei, în condiţile vitezei nule a fluidului, se
produce difuzia căldurii de la zona încălzită la cea neîncălzită.
In acest caz în zona neîncălzită circulă fluid care menţine temperatura acestuia constantă,
Tstr.
Temperatura în centrul zonei încălzite, x=R, adică în sondă, scade în timp şi este înregistrată
de termometru.
Procesul de răcire a zonei din jurul găurii de sondă, care are loc în acest caz, este un proces
de transmisie a căldurii în regim nestaţionar printr-un corp fără surse interne, cu rezistenţe interne
şi de suprafaţă[5].
Ecuaţiei (4.7) îi asociem următoarele condiţii iniţiale şi la limite (Dirichlet):
 La t  0 
 T  T0 ( x)
 La x  0 
 T  Tstr (4.8)
 La x  2 R 
 T  Tstr
sau
 T  2T
  a
 t x 2
T ( x,0)  T0 ( x)
T (0, t )  T (2 R, t )  T (4.9)
 str


Dacă se notează   T  Tstr , sistemul (10.14) devine:

 T  2T
  a
 t x 2
 ( x,0)  T0 ( x)  Tstr
 (0, t )  T (2 R, t )  0 (4.10)



Intrucât t şi x sunt variabile independente, soluţia se poate scrie sub forma:

 (t , x)  X (t )Y ( x) (4.11)
Derivînd relaţia (4.11) avem:
  dX
 t  dt Y ( x)
 (4.12)
   X (t ) dY ( x) ;    X (t ) d Y ( x)
2 2

 x dx x 2 dx 2
şi înlocuind în ecuaţia diferenţială a difuziei, se obţine:
  dX (t )
 dt  a X (t )
2

 2 (4.13)
 d Y ( x)   2Y ( x)
 dx 2

pentru  2  0 scuaţiile (10.13) au soliţiile:


 X (t )  A exp(  2 at )

Y ( x)  B sin x  C cos x (4.14)
 
 (t , x)   ( A0 sin  n x  B0 cos  n x) exp(  n 2 at )
 n 1

unde s-a notat A0  A.B şi Bn  A.C

Impunînd condiţiile la limită se obţine:
 (0, t )  0  Bn  0
n (4.15)
 ( R, t )  0  sin  n .2 R  0   n 
2R
soluţia generală devenind:

nx   n 2 
 ( x, t )   An sin exp    at  (4.16)
n 1 2R   2 R  
Pentru determinarea coeficienţilor An se impune şi ultima condiţie spaţială:

nx
 ( x,0)  T0 ( x)  Tstr ;  0 ( x)   ( x,0)   An sin (4.17)
n 1 R
Coeficienţii Fourier ai acestei funcţii sunt daţi de relaţia:

nx
R
1
An    0 ( x) sin dx, n  1,3,5...
R0 2R
(4.18)
Temperatura într-un punct x al zonei încălzite din jurul sondei, din (4.16) şi (4.17), va fi:

1
R
nu nx   n  2 
 ( x, t )     0 (u ) sin . sin exp    at  (4.19)
n 1 R 0 2R 2R   2 R  

pentru orice repartiţie iniţială cunoscută a temperaturii,  0 (u ) .

In cazul în care la t  0, T0  Tm  ct atunci din (10.18) avem:

1 Tm  Tstr 2 R  nu  4(Tm  Tstr )

An  .   cos
2R
 pentru n=1,3,5… (4.20)
  n
0
R n 2R 
Deci, relaţia (4.16) devine:
 T  Tstr 4 n  1 n   n  2 at 
  sin( x) exp    
  2  R 2 
(4.21)
Tm  Tstr  n 1 n 2R  
unde n=1,3, 5…
Pentru zone de strat (corpuri) cu:
at
Fo   0,3 (4.22)
R2
unde Fo este criteriul Fourier, este suficient ca în relaţia (4.14) să se ia numai primul termen al
sumei, n=1, seria fiind convergentă rapid [6], iar temperatura din mijlocul zonei, unde x=R, va fi:

T  Tstr 4     2 at 
 exp     2  (4.23)
Tm  Tstr   2 R 
 
T  Tstr
Logaritmînd şi notînd   avem:
Tm  Tstr
at
log   0,1  (4.24)
R2
Ecuaţia (4.24) reprezintă o dreaptă a cărei pantă este
a
i (4.25)
R2
Din reprezentarea grafică în coordonate semilogaritmice, log   t a înregistrării
temperaturii din sondă se iau în consideraţie două puncte din porţiunea liniară, şi ţinînd seamă de
relatia (85), difuzivitatea termică a zăcământului se determină cu relaţia:
log 1  log  2 2
a  iR 2  R (4.26)
t 2  t1

4.3. Difuzia unidirecţională în condiţii la limită de speţa III

Pentru cazul în care zona neîncălzită din strat primeşte căldura de la zona încălzită cu un
coeficient de transfer constant în întreg intervalul de timp.
Ecuaţia diferenţială a procesului termic împreună cu condiţiile iniţiale şi la limită de speţă
III [5], vor fi:
T  2T
a 2
t x
T ( x,0)  f ( x)
T
x  0
 0 (4.27)
x
 T 
x R
   (T  Tstr )
x 
Dacă se notează cu   T  Tstr , condiţiile la limită devin:

  T0  Tstr  f ( x)  Tstr  F ( x)

 0...la..x  0
x
 
   ...la..x  R (4.28)
x 
Pentru rezolvarea ecuaţiei se va utiliza metoda separării variabilelor, scriind:
   ( x, t )   (t ) ( x) (4.29)
Inlocuind în ecuaţia diferenţială a difuziei din (87), şi separînd variabilele obţinem:
 ' (t )  '' ( x)
a    const (4.30)
 (t )  ( x)
Deoarece o soluţie nebanală pentru  (x) se obţne numai pentru   0 vom alege    k 2 ,
obţinîndu-se sistemul de ecuaţii:
 ' (t )  ak 2 (t )  0
(4.31)
 '' ( x)  k 2 ( x)  0
Soluţiile celor două ecuaţii diferenţiale sunt:

 (t )  C1e  ak t
2

(4.32)
 ( x)  C1 sin( kx)  C2 cos(kx)
Atunci, conform cu (10.32), avem

  C1e ak t [ C1 sin( kx)  C2 cos(kx) ]

2
(4.33)
Determinarea constantelor C1, C2, C3 şi k se face utilizînd ecuaţiile iniţiale şi la limită. Din
  
condiţia    0 , rezultă:
 x  x 0

C1e  ak t [ C1 sin( kx)  C2 cos(kx) ] x 0 =0

2
(4.34)

Pentru a avea această egalitate rezultă: C2  0 . Soluţia generală devine:

  C1C3 e ak t cos(kx)  Ae ak t cos(kx)

2 2
(4.35)
Punînd cea de a doua condiţie limită rezultă:
   
     xR (4.36)
 x  x R 

 kAeak t sin( kR)  Ae ak t cos(kR)

2 2
sau (4.37)
De unde:
kR 
ctg (kR)   (4.38)
R Bi

Rezultă că vom avea pentru fiecare valoare  i o distribuţie a temperaturii, de tipul:
at
 x  1 R 2
2

1  A1 cos 1 e
 R
at
 x  22 R 2
 2  A2 cos  2 e
 R (4.39)
...............................
at
 x  n2 2
 n  An cos  n e R
 R
Soluţia generală va fi atunci suma şirului de soluţii:

 x  2 at 
   An cos  n  exp    n 2  (4.40)
n 1  R  R 
Constanta An se va determina din condiţia iniţială, t=0 :

 x
 0  F ( x)   An cos  n  (4.41)
n 1  R
Folosind proprietăţile funcţiilor ortogonale, se determină An:
n R  x
)
An  F ( x) cos  n dx (4.42)
R(sin  n cos  n   n R
 R
Prin înlocuire în soluţia generală aceasta va fi:
R
x

n  n  f ( x) cos( 
R
)dx n
 x  at 
 (t , x)   R
cos  n  exp    n2 2  (4.43)
n 1 R(  n  sin  n cos  n )  R  R 

Pentru cazul cînd tempertura în zona încălzită este constantă T=Tm,  0  Tm  Tstr  ct şi pentru

at
Fo   0,3 , soluţia generală devine:
R2
 2 sin 1  x  at 
 cos 1  exp   12 2  (4.44)
 0 1  sin 1 cos 1  R  R 
unde 1 este constanta rezultată din relaţia (10.43):

1
Bi  (4.45)
ctg1
  
Bi fiind criteriul Biot[6], Bi  R . Pentru zăcăminte de petrol Bi  100 pentru care 1  . In
 2
centrul zonei încălzite x  0 , adică în sondă, avem:
2 sin 1 4
D1   (4.46)
1  sin 1 cos 1 
şi deci relaţia (10.49) devine:

 4     at  2

 exp     2  (4.47)
0   2 R 
 
Relaţia (10.47) este aceiaşi cu relaţia (4.23), ceace arată că variaţia în timp a temperaturii în
centrul zonei încălzite, în sondă, este aceiaşi atît în cazul cînd zona din exteriorul zonei încălzite
pentru test, rămîne, în timpul difuziei, la temperatură constantă sau se face un schimb de căldură la
un coeficient global de schimb de căldură constant.

4.4. Difuzia radial simetrică în condiţii la limită de speţa I

Dacă considerăm că prin testele de investigare termodinamică zona din jurul găurii de
sondă este de formă cilindrică fiind solicitată termic (răcită) axial simetric în condiţiile îniţiale şi
la limită de speţă I, ecuaţia diferenţială, condiţiile iniţiale şi la limite[6], sunt:

T   2T 1 T 
 a 2  
t  t r r 

T (r ,0)  f (r ) (4.48)
T ( R, t )  Tstr
Pentru ca în lungul axei temperatura să ia valori finite, este necesar să se îndeplinească condiţiile:
T (r ,0)  

 T (0, t ) (4.49)
 r  0

Deoarece t şi r sunt variabile independente, soluţia se poate scrie sub forma:

T (r , t )  X (r ).Y (t ) (4.50)
Derivînd şi înlocuind în ecuaţia diferenţială din (4.48) se obţine:

dY  d2X  Y dX
X  a Y 2
  (4.51)
dt  dr  r dr
ecuaţie ce poate fi scrisă sub forma:
  dY
 dt   aY  0
2

 2 (4.52)
 d X  1 dx   2 X  0
 dr 2 r dr
Prima ecuaţie are soluţia:
Y (t )  A exp(  2 at ) (4.53)
A doua ecuaţie diferenţială este o ecuaţie Bessel cu soluţia: X (r )  BJ 0 (r )  CN0 (r ) (4.54)

în care J 0 (r ) este funcţia Bessel de ordin zero iar N 0 (r ) este funcţia Bessel de speţa a doua, sau
funcţia Neumann.
Deoarece pentru r  0, N 0 (r )   , conform condiţiilor suplimentare (4.49) rezultă C  0 ,
astfel că o soluţie particulară ar putea fi:
T (r , t )  BJ 0 (r ) exp(  2 at )  A (4.55)

impunînd acesteia condiţiile la limită T ( R, t )  Tstr , obţinem A  Tstr şi . Dacă  j este radacina j a

j
funcţiei Bessel de ordin zero, atunci  j  , soluţia generală devenind:
R

T (r , t )  Tstr   B j J 0 ( j r ) exp(  j at )
2
(4.56)
j 1

Coeficienţii Bj se determină impunînd condiţia la limită T (r ,0)  f (r ) , soluţiei generale (10.56)

folosind relaţia de ortogonalitate şi metoda Fourier:
R

2
  (r ) J 0 ( j r )rdr
Bj  2 0
(4.57)
R J 12 ( j R)

Soluţia generală fiind deci:

2  J 0 ( j r ) R
T (r , t )  Tstr 
R2
J
j 1
2
( j R)
exp(  2j at )   (r ) J 0 ( j r )rdr (4.58)
1 0

Pentru cazul nostru  (r )  Tm  Tstr  ct , soluţia generală a acestui sistem va fi:

 r
J0 j 
T  Tstr j 
 at 
 2 
R
exp    2j 2  (4.59)
Tm  Tstr j 1  j J 1 (  j )  R 
In centrul zonei, adică în sondă, variaţia temperaturii, luînd numai primul termen al sumei din
relaţia (4.59) iar 1   / 2 , va fi:
 T  Tstr J 0 (0)     2 at 
2 exp     2  (4.60)
Tm  Tstr     2 R 
J1    
2 2

T  Tstr
Efectuind calculele numerice, notînd  şi logaritmînd găsim:
Tm  Tstr
at
log   0,35  1,07 (4.61)
R2
reprezentînd o dreaptă cu panta:
 1.07 a
i (4.62)
R2
Din reprezentarea grafică în coordonate semi logaritmice a variaţiei de temperatură funcţie
de timp, la efectuarea unui test de investigaţie termodinamică, din porţiunea lineară a graficului şi
din relaţia (4.62) avem:
log 1  log  2 2
a  0,93 R (4.63)
t 2  t1

4.9. Difuzia radial simetrică în condiţii la limită de speţa III

In cazul cînd considerăm că prin testul de investigare termodinamică, zona din jurul găurii
de sondă este de formă cilindrică, fiind răcită axial simetric într-un mediu de temperatură
constantă Tstr cu un coeficient global de transfer constant în întreg intervalul de timp, ecuaţia
diferenţială şi condiţiile iniţiale şi la limită de speţă III[6] sunt:

T   2T 1 T 
 a 2  
t  t r r 

T (r ,0)  f (r ) (4.64)
T ( R, t ) 
  (Tstr  T ( R, t )
r 
iar condiile suplimentare:
T (r ,0)  

 T (0, t ) (4.65)
 r  0

Notînd T (r, t )  Tstr  u(r , t ) şi înlocuind în condiţiile de integrare (4.64) şi (4.65), prin separarea
variabilelor, se obţine soluţia particulară:
u(r , t )  BJ 0 (r )  CN 0 (r ) exp(  2 at ) (4.66)
Deoarece pentru r  0, N 0 (r )   , conform condiţiilor suplimentare (10.69) rezultă C  0 , astfel
că o soluţie particulară ar putea fi:
u (r , t )  BJ 0 (r ) exp(  2 at ) (4.67)

u ( R, t ) 
impunînd acesteia prima condiţie de speţa a treia   u ( R, t ) şi dacă  j este radacina j a
r 
j
funcţiei Bessel de ordin zero, atunci  j  , soluţia generală va fi:
R

u (r , t )   B j J 0 ( j r ) exp(  j at )
2
(4.68)
j 1

Coeficienţii Bj se determină din condiţia la limită u (r ,0)   (r )

R

  (r ) J 0 ( j r )rdr
2 0
Bj  2 2 (4.69)
R J 0 ( j R)  J 12 ( j R)

Inlocuind, soluţia generală va fi:

R

  (r ) J 0 ( j r )rdr
2 0
Tstr  T (r , t )  2 2 J 0 ( j r ) exp(  j at )
2

R J 0 ( j R)  J 1 ( j R)
2

(4.70)
Pentru cazul nostru  (r )  Tm  Tstr  ct , soluţia generală a acestui sistem va fi:

T  Tstr j 
2 J1 ( j )  r  at 
 J 0   j  exp    2j 2  (4.71)
Tm  Tstr j 1  j J 0 (  j )  J 1 (  j )  R  R 
2 2

Deoarece F0>0,25, seria converge rapid, soluţia generală este descrisă suficient de exact utilizînd
numai primul termen, eroare sub 1%. In centrul zonei cilindrice încălzite, r  0 , şi 1   / 2 ,
soluţia ecuaţiei variaţiei temperaturii în sondă va fi:
 
J1  
T  Tstr 4  2     2 at 
 exp     2  (4.72)
Tm  Tstr  2  2 
 2 R 
J 0    J1    
2 2
unde J 0 ..J 1 sunt funcţii Bessel speţa I ordinul 0 respectiv 1

T  Tstr
Efectuînd calculele numerice, notînd  şi logaritmînd găsim:
Tm  Tstr
at
log   0,082  1,07 (4.73)
R2
ce reprezintă o dreaptă în coordonate semilogaritmice de pantă i=-1,07a/R2.
Din reprezentarea grafică în coordonate semilogaritmice, log   t a înregistrării
temperaturii din sondă se iau în consideraţie două puncte din porţiunea liniară, şi ţinînd seamă de
relatia (10.73), difuzivitatea termică a zăcământului se determină cu relaţia:
log 1  log  2 2
a  iR 2  0,93 R (4.74)
t 2  t1

4.6.Curba de variaţie a temperaturii

T  Tstr
Definind ca temperatură adimensională   din relaţia (4.72) rezultă:
Tm  Tstr

0.901

0.801

0.701

0.601
(T-Tstr)/(Tm-Tstr)

Valori inregistrate la sonda 216L

Moreni
0.501
Valori calculate cu relatia teoretica

0.401

0.301

0.201

0.101

0.001
1000 10000 100000
timpul t[s]

Fig.4.1 Variaţia temperaturii în sondă înregistrată şi calculată

    2 at 
  0,82 exp     2  (4.75)
 2 R 
 
Reprezentînd grafic funcţia din relaţia (4.75) în raport cu timpul pentru R  10m şi
a  600 *10 6 m 2 / s , în coordonate semilogaritmice   log t , se obţine curba din fig.4.1. De
asemenea în acelaşi grafic se reprezintă punctele rezultate din înregistrările efectuate la un test
termodinamic la sonda 216L Moreni, se obţine o curbă similară celei teoretice.
Graficul curbelor, fig.4.1, poate fi împărţit, după alura curbelor, în trei zone. Zonele I şi III
exprimă fenomenele complexe de transfer de căldură ce au loc la începutul şi sfîrşitul intervalului
de timp cît şi la limitele zonei zăcământului incălzită prin test
Zona II, porţiunea liniara, exprimă procesul de transfer de căldură cu un coeficient de
difuzivitate termică constant, dînd astfel posibilitatea determinării difuzivităţii termice a
zăcământului în funcţie de panta acestei drepte.

timpul t[s]
1

Valori inregistrate la sonda 216L

Moreni

Valori calculate cu relatia teoretica

0.1
(T-Tstr)/(Tm-Tstr)

0.01

0.001
1000 11000 21000 31000 41000 51000 61000 71000 81000 91000

Fig.4.2 Liniarizarea variaţiei temperaturii în sondă

Pentru liniarizare, se reprezintă grafic valorile temperaturii adimensionale  în funcţie de
timp, înregistrate în cadrul testului sau teoretic funcţia din relaţia (4.75), în coordonate
semilogaritmice log   t , obţinîndu-se linii drepte, aşa cum se arată în fig 4.2.
Factorii de influenţă asupra temperaturii adimensionale cu timpul sunt difuzivitatea termică
şi raza zonei încălzite. Scăderea rapidă a temperaturii în sondă arată o difuzivitate termică a
zăcământului mare, fig 4.3, iar o scădere lentă a temperaturii în sondă sugerează o rază de încălzire
mare.
 1

a=600 10-6m2/s
a=800 10-6m2/s
a=1000 10-6m2/s

0.1
Temperatura adimensionala
T-Tstr/Tm-Tstr

0.01

0.001

0.0001
0 20 40 60 80 100 120 140 160 180
timpul [1/1000]s

Fig.4.3 Influenţa difuzivităţii termice a zăcământului asupra variaţiei temperaturii în sondă

4.7. Metodă și instalație pentru determinarea difuzivității termice a zăcămintelor

În baza considerațiilor făcute în subcapitolul 4.1, A.Ionel ș.a.[3] au elaborat o metodă pentru
determinarea difuzivității zăcămintelor de petrol prin teste termodinamice în sonde.
T  Tstr
Efectuând calculele numerice în ecuația 4.72, notând θ  şi logaritmând găsim:
Tm  Tstr
at
log θ  0 ,082  1,07 (4.76)
R2
ce reprezintă o dreaptă în coordonate semilogaritmice de pantă -1,07 a/R2.
Din reprezentarea grafică în coordonate semilogaritmice, log   t a înregistrării
temperaturii din sondă se iau în consideraţie două puncte din porţiunea liniară şi ţinând seamă de
relaţia (4.74), difuzivitatea termică a zăcământului se determină cu relaţia:
log θ1  log θ 2 2
a  iR 2  0,93 R (4.77)
t 2  t1
 In toate cazurile analizate, reprezentarea grafică în coordonate semilogaritmice a variaţiei
temperaturii în centrul zonei încălzite, adică în sondă, este liniară cu o anumită pantă. Acest lucru
dă posibilitatea determinării difuzivităţii termice a zăcămintelor de petrol, printr-un test de
investigaţie termodinamică efectuat într-o sondă din zăcământ, chiar dacă condiţiile de transfer a
căldurii sunt diverse [3].
Parametrii principali în calculul difuzivităţii termice ai zăcămintelor de petrol, prin test de
investigare termodinamică, sunt panta i a porţiunii liniare din reprezentarea grafică în coordonate
semilogaritmice a variaţiei temperaturii în sondă şi mărimea R a zonei încălzite.
Panta i se determină, grafic sau analitic, din reprezentarea în coordonate semilogaritmice a
valorilor temperaturii înregistrate în sondă în funcţie de timp, în dreptul stratului testat, prin luarea
în consideraţie a două puncte de pe porţiunea liniară a reprezentării grafice.
Pentru determinarea razei R a zonei încălzite în timpul testului se ia în consideraţie bilanţul
termic al căldurii injectate în strat şi preluate de acesta. Datorită timpului relativ scurt în care se
desfăşoară testul, căldura disipată în stratele adiacente sau în coloanele sondei se poate neglija, deci
bilanţul termic se exprimă astfel[4]:
Vinj(im  istr )  C z πR 2 h(Tm  Tstr) (4.78)

unde:
C z  Φ(c t S t ρt  ca S a ρa )  ( 1  Φ)c r ρr (4.79)
Raza zonei încălzite va fi:

Vinj(i m  i str )
R (4.80)
C z πh(Tm  Tstr )

Conform metodei de determinare a difuzivităţii termice, a, descrisă anterior.este necesară

măsurarea şi înregistrarea în timp a temperaturii în sondă la nivelul stratului productiv. Instalaţia
pentru măsurarea temperaturii în sonde, este compusă dintr-un tambur cilindric (1) prins de un
cadru metalic (2) prin intermediul unor lagăre a unor roţi cu spiţe (3) montate la capetele
tamburului (1), dând astfel posibilitatea rotirii acestuia în jurul axei proprii şi pe care este înfăşurat
un cablu termocuplu (4), ce trece printr-un depănător de cablu (5) şi printr-un lansator (6) aşezat
peste o parte superioară (a) a unei coloane de burlane (7) care face legătura cu un strat (8) ce
conţine hidrocarburi, iar la un capăt inferior (b) al cablului termocuplu (4) se montează un tub
cilindric (9) care protejează o joncţiune a termocuplului (10) ce prin greutatea-i proprie are rol de
lest pentru a asigura mişcarea cablului termocuplu (4) în coloana de burlane (7) a unei sonde,
produsă de un motor electric de c.c. (11), şi acţionează, prin intermediul unei transmisii cu roţi
dinţate (12) şi lanţ gall (13), tamburul cilindric (1) pe care se înfăşoară sau se desfăşoară cablu
 Fig.4.4. Instalaţie penru măsurarea şi înregistrarea temperaturii în sonde
manevrînd joncţiunea termocuplului (10) de-a lungul coloanei de burlane (7), temperatura din
sondă determinând valorile tensiunii generate în termocuplu care este preluată printr-un contact
alunecător (15) de un microcomputer (16) ce modulează-demodulează această tensiune în valori
digitale a temperaturii, fiind afişate şi înregistrate la suprafaţă, după care pot fi transferate într-un
computer şi apoi prelucrate sau transmise la distantă prin internet.
Un exemplu pentru determinarea difuzivităţii termice, a, în două sonde de pe un zăcământ
cu următoarele caracteristici:
 Roca colector este formată în mare parte din nisipuri fine şi medii slab consolidate, în
alternanţă cu marne, marne nisipoase, argile cu grad mare de discontinuitate şi grosime
variabilă.
 Grosimea medie brută a stratului: 100m;
 Grosimea medie efectivă: 25m;
 Adâncimea medie: 325m;
 Inclinarea stratelor: 5-450;
 Temperatura medie: 150C;
 Presiunea de zăcământ iniţială: 4-26 bar;
 Porozitate medie efectivă: 30%;
  Saturaţia în apă interstiţială: 20-42%;
 Permeabilitatea absolută a colectorului: 1000mD ;
 Ţiţei tip A, asfaltos, greu şi vâscos;
 Densitatea medie a ţiţeiului: 924kg/m3;
 Vâscozitatea în condiţii de zăcământ: 800 cP;
 Factorul de volum al ţiţeiului: 1,05 ;
 Raţia de soluţie iniţială: 40 Stm3/m3.
 Apa de zăcământ, tip bicarbonat de sodiu
După oprirea din producţie a sondei şi echiparea corespunzătoare introducerii la talpă a
dispozitivului de măsură a temperaturii s-a efectuat, cu ajutorul dispozitivului descris mai sus, un
profil termic în sondă determinându-se temperatura iniţială a stratului, Tstr. S-a injectat apoi abur
saturat cu un debit de 15-20 t/zi la cca. 2-3 bar, timp de 10 zile. La sfârşitul intervalului de timp,
înainte de a opri injecţia, s-a introdus dispozitivul de măsură a temperaturii la jumătatea
intervalului perforat, s-a înregistrat temperatura dinamică finală din sondă reprezentând
temperatura medie a zonei din jurul găurii de sondă la care a fost încălzit stratul, Tm, după care s-a
oprit injecţia de abur, înregistrându-se scăderea temperaturii până la temperatura iniţială a stratului
Tstr, cca. 24-72 ore cu 300-400 de valori înregistrate în timp.
După transferarea datelor înregistrate în computer, se construiesc curbele de variaţie a
temperaturii, T, şi a raportului temperaturilor, θ în funcţie de timp, figurile 4.5 și 4.6.
Se calculează raza zonei din jurul găurii de sondă, R, încălzită la Tm cu relaţia (4.80) iar cu
relaţia (4.77) se determină difuzivitatea termică a zăcământului, a, din zona sondei respective.

4.8. Rezultate şi concluzii obţinute în urma testelor termodinamice

Considerând parametrii termodinamici ai zăcământului[11], arătaţi mai jos, şi rezultatele
înregistrărilor de temperatură ale testului termodinamic efectuat la sonda 213L Moreni, avem:
Temperatura zonei încălzite, Tm = 124,90C, după înregistrările efectuate;
Temperatura iniţială a stratului, Tstr = 310C;
Porozitatea, Φ = 0,3;
Capacitatea calorică masică a ţiţeiului ct = 2 kJ/kgK;
Saturaţia în ţiţei, St = 0,5;
Densitatea ţiţeiului, ρ t  950kg/m 3 ;

Capacitatea calorică masică a apei, ca = 4,18 kJ/kgK;

Saturaţia în apă, Sa = 0,5;
 Densitatea apei, ρ a  1050kg/m 3 ;

Capacitatea calorică masică a rocii, cr = 0,84 kJ/kgK;

Densitatea rocii, ρ r  2540kg/m 3 ;

Grosime strat, h=37m;

Cantitatea de abur (agent termic) injectat în timpul testului, Vinj = 200000 kg/10zile;

Entalpia aburului la temperatura de încălzire şi presiunea de injecţie, im = 2711 kJ/kg;

Entalpia apei (agentului termic) la temperatura iniţială a stratului, istr = 130 kJ/kg;
Din relaţia (4.79)se determină capacitatea calorică volumică echivalentă a zăcământului:
C z  2436 kJ/m3 0C
Cu relaţia (10.80) se obţine raza zonei încălzite din jurul găurii de sondă:
R = 4,34 m
T  Tstr
Se calculează θ  pentru primele 90 de achiziţii ale valorilor temperaturii şi timpul
Tm  Tstr
corespunzător t [s], reprezentîndu-se grafic θ şi t în coordonate semilogaritmice se obţine curba din
figura 4.2, ce poate fi aproximată ca fiind lineară. Două puncte de pe porţiunea liniară a curbei, au
coordonatele Pct. 1 (1 ; 0) şi Pct. 2 (0,716 ;52800), din care se determină panta dreptei:
log 1  log  2
i   2, 7 *106 1/s
t2  t1
Din relaţia (10.77) se determină difuzivitatea termică a zăcământului în zona sondei 213L
Moreni:
a = i*R2 = 47,3 10-6 m2/s
La sonda 238L Moreni s-a efectuat al doilea test termodinamic constituit din două cicluri de
încalzire – răcire pentru verificarea reproductibilităţii rezultatelor în sonda respectivă. Folosind
algoritmul de calcul ca şi la sonda 213L se găseşte valoarea difuzivităţii termice a zăcământului în
zona sondei 238L Moreni, aşa cum se arată in tabelul 4.1.
a = i*R2 = 748 10-6 m2/s
Principalele rezultate ale testelor termodinamice Tabelul 4.1.
Raza
Temperatura Temperatura zonei Difuzivitatea
Sonda Grosime strat Abur injectat de încălzire strat încălzite termică
h Vinj Vinj Tstr R a 106
0 0
m kg C C m m2/s
213L 37 200000 124,9 31 4,34 47,3
238L 50 150000 122,9 30 3,3 748
 In algoritmul de calcul a difuzivităţii termice, parametrii determinaţi pe diverse
considerente care pot introduce erori, sunt porozitatea şi saturaţia în ţiţei. O analiză a erorilor pe
acest exemple, au arătat că introducerea acestor parametrii în relaţia (4.77), cu o eroare de  25%
implică o valoare a difuzivităţii termice cu erori de  4% .
Din analiza rezultatelor aplicării metodei, privind efectuarea unor teste de investigare
termodinamică la două sonde din zăcământul Levantin Moreni, rezultă următoarele concluzii:
1. Metoda de determinare a difuzivităţii termice a unui zăcământ printr-un test termic
efectuat direct la o sondă din zăcământul respectiv este o premieră în practica exploatării
zăcămintelor de ţiţei. Prin această metodă se injectează o cantitate de fluid cald şi se înregistrează
cu mijloace adecvate variaţia temperaturii în sondă funcţie de timp, în dreptul stratului investigat,
iar prin prelucrarea matematică a curbei obţinute se determină difuzivitatea termică a zăcământului
în zona sondei respective.

Fig.4.5. Determinarea difuzivităţii termice- Sonda213L-Moreni

2. Valorile difuzivităţii obţinute din experiment sunt mai mari, tabelul 4.1, decât cele
prezentate în lucrările de specialitate, de zeci şi chiar de sute de ori, menţionând că ultimele valori
sunt obţinute în laborator sau indirect prin alţi parametrii fizici ai zăcământului [7;8;9;10]
. Valorile
mărite obţinute se pot datora:
i) modificării compoziţiei şi/sau a proprietăţilor termofizice a constituenţilor mediului
solid din zona din jurul găurii de sondă în urma celor 23, respectiv 34 cicluri de injecţie
cu abur la temperatura de 120 - 1500C ;
 ii) valori mult diferite a porozităţii şi saturaţiilor în fluide ale zonei încălzite faţă de
valorile medii a zăcământului luate în calcul, diferenţe cauzate de procesul de producţie
şi injecţie;

Fig.4.6. Determinarea difuzivităţii termice-Sonda 238L Moreni

iii) modificării compoziţiei şi/sau a proprietăţilor termofizice a constituenţilor

mediului solid din zona din jurul găurii de sondă în urma celor 23, respectiv 34 cicluri
de injecţie cu abur la temperatura de 120 - 1500C ;
iv) valori mult diferite a porozităţii şi saturaţiilor în fluide ale zonei încălzite faţă
de valorile medii a zăcământului luate în calcul, diferenţe cauzate de procesul de
producţie şi injecţie;
v) disipării căldurii prin coloanele sondei şi/sau pierderea fluidului cald prin
neetanşeităţle din spatele coloanelor şi/sau ale stratului protector de deasupra stratului
investigat, aşa cum se constată din profilele termice din timpul injecţiei de abur;
3.Variaţia în areal a difuzivităţii termice într-un zăcământ, fapt de care trebuie ţinut seamă
la iniţierea unui proces termic, deci necesitatea întocmirii unor hărţi cu izodifuzivităţi termice.
4. Pentru a clarifica influenţele asupra valorii difuzivităţii termice este necesar efectuarea și
a unor teste hidrodinamice în scopul determinării unor parametrii hidrodinamici ai zăcământului.
 4.9. Referințe bibliografice
[1] Cretu, L:,,Hidraulica zăcămintelor de hidrocarburi", vol1 şi 2, Bucureşti, Editura Tehnică, 1987.
[2] White, P. D., and J. T. Moss, „Thermal Recovery Methods”. PennWell Publishing Co.,Tulsa, OK, 1983,
361 p.
[3] Ionel, A., “Termodynamic investigation on oil reservoirs”, Revista Română de Petrol, Vol 16, Nr2/2009
[4] Marx, J.W. and Langenheim, R.H.:,,Reservoir Heating by Hot Fluid Injection," Trans., AIME (1959)
216, 312-19.
[5] Badea, A.,.: Iniţiere în transferul de căldură şi masă, Editura Tehnică, Bucureşti, 2004.
[6] Gaba, A.: „Transferul de căldură în instalaţiile industriale”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2003.
[7] Carbonell, R. G. and Whitaker, S., 1983, “Dispersion in Pulsed Systems—-II.Theoretical Developments
for Passive Dispersion in Porous Media,” Chem.Engng. Sc
[8] Cristescu, T., – „Proprietăţi termice ale zăcămintelor de hidrocarburi”, Editura Universal Cartfil Ploieşti,
1998.
[9] Gomaa, E.E.: “Correlations for Predicting Oil Recovery of Steamflood,” J. Pet. Tech. (Feb. 1980) 329.
[10] Higgins, R.V., Boley, D.W., and Leighton, A.J.: "Aids to Forecasting the Performance of Waterfloods",
J. Pet. Tech.(Sept. 1964) 1076-1082.
[11] xxx- Studiu de fezabilitatea exploatării şi evaluarea potenţialului tehnologiilor alternative (IOR + EOR)
pentru zăcământul Moreni Levantin, ICPT Câmpina, 1997
 CAPITOLUL 5
RECUPERAREA TERMICĂ A ȚIȚEIURILOR GRELE
5.1 Zăcăminte cu țiței greu
Diferite definiții sunt folosite, printre inginerii de petrol atunci când se caracterizează ţiţeiul
greu[1] (Speight, 2013). Țiței greu poate fi definit ca un tip de petrol vâscos, cu fracțiuni mai mari
de compuși slab volatili și cu greutate moleculară mare. Acești compuși variază semnificativ în
ceea ce privește chimia și compozițiile moleculare și nu în mod imperativ numai asfaltenele sau
parafinele. În general, se poate spune că componentele mai grele au puncte de topire mai mari și
contribuie la proprietățile fluide slabe ale țițeiului greu, care, la rândul său, duce la o mobilitate
redusă în comparație cu cea a petrolului convențional. Țițeiul greu, de obicei, are un nivel mai
scăzut de parafine, care sunt alcani cu catenă liniară și conține proporții moderate până la mai mari
de asfaltene.
Ţiţei uşor se considră a fi țițeiul care are greutatea cel puțin 22°API și o vâscozitate care să
nu depășească 100 cP.
Țițeiul greu conține o cantitate semnificativă de asfaltene. Ţiţeiul este foarte dens, cu o
greutate API scăzută și o vâscozitate ridicată. Au fost propuse diferite definiții specifice pentru
țițeiul greu, dar o limită a fost stabilit la un maxim de 22°API și la o vâscozitate minimă de 100
cP[2].
Ţitei extra greu se consideră un țiței greu cu o greutate API mai mică de 10°.
Bitum natural este, de asemenea, numit gudron/nisipuri petrolifere și are caracteristici
similare cu cel al țițeiului greu. Cu toate acestea, bitumul natural este mult mai dens și vâscos.
Vâscozitatea se consideră ca fiind mai mare de 10 000 cP[2] (Meyer & Attanasi, 2013).
Cei doi parametrii, vâscozitatea și greutatea specifică care definesc tipurile de țiței, sunt
într-o dependență compozițională. S-au efectuat numeroase cercetări în acest sens, stabilindu-se
corelații ce ajută în obținerea măsurătorilor de vâscozitate sigure pentru țițeiuri direct de la
rezervoarele de țiței vâscos. Utilizarea de corelații pentru a estima vâscozitățiile fluidului poate
oferi o metodă utilă pentru a furniza inginerului de rezervor valori preliminare pentru calcule de
rezervor.
Au fost prezentate în literatura de specialitate numeroase corelații, pe baza proprietăților
măsurate a fluidelor, pentru a estima vâscozității fluidului. Datele măsurate pentru mai multe
zăcăminte de țiței greu au fost utilizate pentru stabilirea unor corelații care au fost evaluate pentru
capacitatea lor de a prezice vâscozitatea măsurată[1]. Reieșind din această evaluare, o corelație
alternativă a vâscozității țițeiului mort, pe care se bazează cele mai multe corelații a vâscozității
țițeiului nesaturat sau saturat. Există un număr de corelații cu care este posibil să estimeze
vâscozitatea țițeiului din rezervor direct pe baza vâscozității țițeiului mort. Cele mai multe dintre
ele au fost concepute în primul rând pentru țiței conținut în rezervoarele din America de Nord. O
evaluare a corelațiilor disponibile a fost efectuată pentru a identifica o abordare a estimării
vâscozității țițeiului pentru noi descoperiri. Aceste corelații pot fi împărțite în trei categorii: pentru
vâscozitate țiței mort (𝜇𝑜𝑑 ) pentru viscozitatea la presiunea de saturație (𝜇𝑜𝑏 ) și vâscozitatea țiței
nesaturat (𝜇𝑜 ). În general, corelațiile folosesc densitatea și temperatura țițeiului rezidual și pentru a
determina 𝜇𝑜𝑑 . μob este obținută utilizând μod și Rs. μo este de obicei obținut utilizând μob ca unul
dintre parametrii de intrare. Există în mod evident variații de la forma de ecuațiilor, acestea putând
fi folosite cu erori minime pentru zone sau grupuri de zăcăminte. Cercetările efectuate au arătat
corelațiile cu aplicabilitate mai largă privind zonele și tipurile de țiței, care sunt prezentate mai jos:
Pentru țițeiuri cu greutatea specifică de 10-200API și 10-930C, vâscozitatea țițeiului mort se
estimează cu[3]:
2 −3,9464𝐴𝑃𝐼+46,5037) 2 +1,70405𝐴𝑃𝐼−19,18)
𝜇𝑜𝑑 = 10(0,10231𝐴𝑃𝐼 𝑇 (−0,04542𝐴𝑃𝐼 (5.1)
sau o corelație alternativă liniarizată, pentru țițeiuri cu greutatea specifică de 10-200API și 10-930C,
vâscozitatea țițeiului mort se estimează cu:

𝜇𝑜𝑑 = 10(0,8021𝐴𝑃𝐼+23,8765) 𝑇 (0,31458𝐴𝑃𝐼−9,21592) (5.2)

Pentru estimarea vâscozității țițeiului la punctul de vaporizare (saturație) se poate utiliza
relația Chew& Connally:
𝜇𝑜𝑏 = 𝑎(𝜇𝑜𝑑 )𝑏 (5.3)
unde
𝑎 = 0,20 + 0,80 ∗ 10(−0,00081𝑅𝑠 ) (5.4)
𝑏 = 0,43 + 0,57 ∗ 10(−0,00072𝑅𝑠 ) (5.5)
𝑅𝑠 este rația de soluție
Pentru estimarea vâscozității țițeiului nesaturat se poate utiliza relația Beal:
1,6 0,56
𝜇𝑜 = 𝜇𝑜𝑏 + 0,001(𝑃 − 𝑃𝑏 ) ∗ (0,024𝜇𝑜𝑏 + 0,038𝜇𝑜𝑏 ) (5.6)
𝑃; 𝑃𝑏 presiunea, respectiv presiunea de saturație a țițeiului
Formarea țițeiului greu. Există un acord general între geochimiști că toate ţiţeiurile brute au
inițial o greutate API între 30° și 40°. Țițeiurile grele, cu greutăți API mai mici, se formează într-o
etapă ulterioară, după o degradare semnificativă în timpul migrației și capcană (Curtis, et al., 2002).
Mari cantități de țiței greu sunt reziduuri de țiței anterior ușor (convențional), care a pierdut
componentele sale cu greutate moleculară mică din cauza degradării de către bacterii, spălare cu
apă și evaporare (Meyer & Attanasi, 2013). Degradarea se referă la procesul care are loc atunci
când bacteriile și alte organisme vii se hrănesc cu materiale organice, cum ar fi hidrocarburile
(Speight,2013). Procesul de degradare elimină hidrocarburile mai ușoare și, prin urmare, ţiţeiul
rămas devine mai dens și anume mai vâscos capătă caracteristici de ţiţei greu. Pe lângă procesul de
degradare, hidrocarburile mai ușoare pot fi evaporate din formațiunile de mică adâncime. Apa de
spălare se referă la procesul în care apa de formaţie elimină hidrocarburile cu masă moleculară
joasă, care sunt mai solubile în apă (Curtis et al., 2002).
Zăcăminte de ţiţei greu. Zăcămintele de țiței greu sunt de multe ori tinere din punct de
vedere geologic, adică după epoca Cretacic, în formațiuni mai tinere cum ar fi Pleistocen, Pliocen
și Miocen (Curtis, et al., 2002). Astfel, un numitor comun pentru aceste zăcăminte este că ele tind
să fie destul de superficiale ( roca este depozitată într-o epocă ulterioară). Superficială în acest caz,
definită de Speight (2013), se referă la adâncimi care au mai puțin de 1000 de metri sub suprafață.
Pe măsură ce presiunea este mai mică, la adâncimi mai mici, etanşările zăcămintelor petroliere
grele sunt mai puțin efective (Curtis, și colab. 2002). Presiunea de etanșare inferioară lasă gazul să
se evapore și să scape, astfel crește densitatea și viscozitatea țițeiului și mai mult. Condițiile
superficiale duce de asemenea la temperaturi relativ scăzute a zăcămintelor între 20 °C și 60 °C. În
plus, adâncimile superficiale duc la structuri destul de fragile în care defectele pot creia
eterogenitate în zăcământ (Speight, 2013).
Rezervele de petrol sunt cantitățile estimate ale resurselor de petrol convenționale și
neconvenționale, care sunt recuperabile din punct de vedere tehnic și economic (Lake, 1989).
Cantitatea totală de ţiţei într-un zăcământ este numită resursă. Doar o parte din aceasta poate să fie
adusă la suprafață prin metode fezabile economice și tehnologice iar această fracțiune, volumul de
petrol recuperabil, se notează cu rezerve. Raportul dintre rezerve și resurse este factorul de
recuperare (RF), acesta se poate schimba în timp, pe măsură ce tehnologia se dezvoltă și tehnici de
recuperare devin fezabile din punct de vedere economic. În general, primele estimări ale factorilor
de recuperare a unui zăcământ de petrol sunt mai degrabă conservatoare și va crește de multe ori în
timp (Speight, 2013).În conformitate cu Meyer & Attanasi (2013), volumul estimat de petrol greu
recuperabil tehnic în lume este de 70 miliarde de m3. Estimarea similară de bitum este de 100
miliarde de m3.
Creșterea recuperării țițeiului corespunde unei saturații de țiței rezidual cât mai mică. Au
fost efectuate numeroase lucrări care au făcut investigații cu privire la efectul vîscozității petrolului
asupra saturației de țiței rezidual și a permeabilității relative a apei la punctul final. O serie de
măsurători de permeabilitate relativă țiței/apă au fost efectuate folosind metode la starea de
echilibru, la starea instabilă și în starea centrifugală. Experimentele au fost efectuate pe carote din
zăcăminte cu petroluri vâscoase/grele. Țițeiuri vâscoase din petrol brut și rafinat în laborator au fost
folosite pentru a studia efectul vâscozitaății petrolului asupra saturației de țiței residual, Sorw, și a
permeabilității relative corespunzătoare pentru apă, 𝑘𝑟𝑤 (𝑆𝑜𝑟𝑤 ). Rezultatele au fost comparate cu
datele de teren din baza de date Statoil și cu datele din literatură. Datele indică faptul că există o
corelație între vâscozitatea petrolului cu saturația de petrol rezidual și permeabilitate relativă a apei
la punctul final. Creșterea vâscozității țițeiului reduce 𝑘𝑟𝑤 și crește 𝑆𝑜𝑟𝑤 . Experimentele pe
micromodele arată, de asemenea, o distribuție de fluide diferită în timpul dezlocuirii cu apă, a
distribuției de țiței rezidual în funcție de vâscozitatea țițeiului.
Dezvoltarea zăcămintelor pentru țițeiuri grele devine mai importantă ca urmare a declinului
continuu a rezervelor de petrol convenționale. Modelele de simulare rezervor pentru injecție de apă
în anumite zăcăminte petroliere grele arata sensibilitatea ridicată a permeabilității relative apă/țiței,
mai ales la curba de permeabilitate relativă apă. Valorile scăzute ale 𝑘𝑟𝑤 (𝑆𝑜𝑟𝑤 ) au fost raportate în
unele publicații[1;3], în totalitate, pe modelele de simulare pentru zăcăminte petroliere grele. Există
două puncte de vedere diferite în literatura de specialitate cu privire la efectul vâscozității țițeiului
asupra permeabilității relative apă/țiței. Unii autori susțin că vâscozitatea țițeiului nu are un efect
asupra permeabilității relative apă/țiței[8-10]. în timp ce alți cercetători au demonstrat dependența
saturației reziduale a țițeiului și curbele permeabilității relative de vâscozitatea țițeiului[11-14].
Rezultatele experimentele efectuate folosind materiale din rezervoare grele/vâscoase de
petrol au fost comparate cu alte date de la Statoil și din literatură. Raportul vâscozităților țiței/apă a
fost în intervalul de 1 la 6780 pentru aceste experimente. Rezultatele sugereaza că, pentru sistemele
de țiței cu mare vâscozitate, se poate concluziona:
• saturația în țiței rezidual după spălarea cu apă, în general, crește odată cu creșterea
vâscozității țițeiului;
• permeabilitate relativă a apei la țițeiul rezidual scade odată cu creșterea vâscozității
acestuia și creșterea saturației de țiței rezidual;
• umectarea și mecanismul de curgere la scara porilor sunt susceptibili de a fi principalii
contribuabili pentru tendința de variație în funcție de vâscozitate.
Gates (2010) susține că există două cerințe pentru o recuperare de țiței greu cu succes
tehnic. În primul rând, țițeiul greu sau bitumul trebuie să devină mobil prin scăderea vâscozității
sale cu mai multe ordine de mărime. În al doilea rând, țițeiul greu sau bitumul mobil trebuie să fie
mişcat spre o sondă de producţie. Există diferite modalități de a reduce vâscozitatea acestora. Cel
mai utilizată este căldura, adesea injectată sub formă de abur. La determinarea metodei de
recuperare pentru un anumit zăcământ de ţiţei greu, este important să ne amintim că o tehnică de
succes pentru un zăcământ nu poat fi aplicabilă la alte.zăcăminte. Fiecare metodă trebuie să fie
adaptată pentru a se potrivi proprietătilor specifice lichidului și zăcământului. Proprietățile
esențiale sunt geologice (adică adâncimea, întinderea arealului şi grosimea zăcământului),
compoziția petrolului (de exemplu, densitatea, vâscozitatea și conținutul de gaz), prezența apei de
talpă sau zonei gaz-cap, proprietățile petrofizice și geomecanice (adică porozitate, permeabilitate,
și rezistenţa rocii), prezența stratelor de șist și variația acestor proprietăți în zăcământ (Speight,
2013).
In cursul producerii zăcămintelor cu țiței greu operatorii tind să producă cu metode de
recuperare primară la rece, cât mai mult timp posibil, aceasta fiind cea mai comună formă de
producția primară în zăcămintele petroliere grele. Cu toate acestea, producția rece dă un factor de
recuperare de numai 1-10% în zăcăminte petroliere grele. Prin urmare, este nevoie cât mai devreme
de metode de recuperare secundară. Producția rece cu ridicare artificială, inclusiv injecția unui ţiţei
ușor sau diluant, pentru a micșora vâscozitate ar putea fi o soluție optimă. Când producția rece nu
mai este fezabilă economic, metodele în forma de recuperare termică sunt de obicei implementate.
(Curtis, et al., 2002). Gates (2010) susține că producția rece este de obicei fezabilă în zăcăminte
petroliere grele cu gaz în soluție optim și cu viscozități în situ mai puțin de 50000cP.

5.2 Metode IOR și EOR de recuperare a țițeiurilor grele.

Metodele de recuperare a petrolului pot fi împărțite în două mari categorii: recuperare
primară și secundară. În procesul primar, țițeiul este forțat să iasă din zăcământul de petrol prin
acțiunea și presiunea naturală existentă a fluidelor din zăcământ. Metodele de recuperare primară a
petrolului includ mecanismele gaz-dizolvat, expansiune gaz-cap, drenaj gravitațional, expansiunea
rocii, procese de spălare cu apă sau o combinație a acestora. În medie, doar 5-10% din țiței resursă
pot fi recuperate prin tehnici primare. Atunci când o mare parte a țițeiului dintr-un zăcământ nu
poate fi recuperat prin metode primare, o metodă de recuperare a țițeiului rămas trebuie să fie
aleasă. Cel mai adesea, recuperarea secundară începe prin injectarea de gaz sau apă în zăcământ
pentru a înlocui fluidele produse și menține sau crește presiunea zăcământului[4].
Termenii EOR (enhenced oil recovery) și IOR (improved oil recovery) au fost folosiți în
sens larg și de multe ori alternativ. IOR, sau recuperare îmbunătățită a țițeiului, este un termen
general care presupune îmbunătățirea recuperării țițeiului prin orice înseamnă strategii
operationale, cum ar fi de exemplu foraj sonde îndesire, sonde orizontale, verticale pentru
îmbunătățirea spălării areale, ceea ce duce la o creștere a recuperării de țiței. Recuperare
îmbunătățită (IOR) se referă la orice proces sau practică care îmbunătățește recuperarea țițeiului.
IOR include procesele EOR. care implică o reducere a saturației de țiței sub saturația de țiței
rezidual (Sor). Recuperarea țițeiului reținut ca urmare a forțelor capilare, după o spălare a
zăcamântului, și țițeiul imobil sau aproape imobil datorită vâscozității ridicate, țițeiuri grele și
nisipuri bituminoase, se poate realiza numai prin reducerea saturației de țiței sub Sor. Procesele
miscibile, injecția de substanțe chimice și cele bazate pe abur, sunt eficiente în reducerea saturației
de țiței rezidual, și sunt, prin urmare, metode EOR.[80]

Metode
EOR

Non-
Termal
Termal

Gaz Chimice Altele

Miscibile/imiscibile
Injecție abur continu
Alcaline Solvent Injecție abur ciclic
Hidrocarburi Surfactanți Microbial Combustie in-situ
CO2 Plolimer SAGD, JAGD
Azot Surfactant /polimer Injecție apă caldă
Gaz lichid Micelar/polimer Electromagnetic
Spuma

Fig. 5.1 Metode îmbunătațite de recuperare a petrolului (Ali,SMF&Thomas, S.,1989)

În general, metodele de EOR pot fi clasificate în două grupe principale: procese termice și
non-termice. Fiecare grup principal cuprinde diferite procese EOR. Fiecare tehnică are concepte
diferite, dar un obiectiv similar, care este acela de a recupera restul de țiței și îmbunătățirea
factorului de recuperare[13] (Green și Willhite, 1998). Procesele EOR sunt importante ca tehnologii
care ar putea contribui la satisfacerea cererii de petrol în lume. Se estimează că aproximativ 65%
din resursa de petrolul (OOIP) rămâne în zăcământ, după recuperări primare și chair secundare.
Acest țiței rămas poate fi recuperat prin aplicarea unor procedee EOR adecvate. Potențialul pentru
procesele EOR este în mod clar substanțial și este responsabil pentru creșterea proiectelor EOR în
toate regiunile producătoare de petrol ale lumii[3] (Ezekwe, 2011).
EOR se referă la recuperarea țițeiului prin injectarea de fluide și energie, care în mod
normal nu sunt prezente în zăcământ. Fluidele injectate trebuie să îndeplinească unul dintre
obiective după cum urmează:
A. Creșterea energiei în zăcământ;
B. Să interacționeze cu sistemul de rocă zăcământ/țiței pentru a crea condiții favorabile
pentru restul de țiței de recuperare;
C. Reducerea tensiunii interfaciale între fluidul dezlocuitor și țiței;
 D. Creșterea numărului de capilare;
E. Reducerea forțelor capilare;
F. Creșterea vâscozității apei;
G. Asigurarea controlul mobilității;
H. Umflarea țițeiului;
I. Reducerea vâscozității țițeiului;
J. Alterarea capacității de umectare a rocii zăcământului.
Procesele EOR sunt foarte sensibile la prețul petrolului. Prețul țițeiului pe o bază durabilă
trebuie să depășească costul agentului injectat plus costurile de operare cu o marjă suficientă pentru
ca un proces EOR să fie considerat economic. Din acest motiv, un proces EOR trebuie să fie
eficient din punct de vedere al costului pe tona de petrol recuperat și, de asemenea, eficient în
creșterea substanțială a cantității de țiței recuperat, față de procesul de recuperare curent. Evaluarea
economică este pasul cheie în selectarea unui proces EOR și este important pe tot parcursul
procesului de selecție.
Un proces EOR a fost considerat de succes doar dacă a fost atât o inginerie și un succes
economic[8] (Iyoho, 1978). Scopul proceselor EOR este de a mobiliza țițeiul lăsat în urmă după
metode convenționale și de a crește eficiența globală de dezlocuire a țițeiului, care este o funcție a
eficienței dezlocuirii microscopice și macroscopice[6] (Green & Willhite, 1998). Eficiența
dezlocuirii țițeiului este crescută prin scăderea vâscozității acestuia (dezlocuire termică și
miscibilă), sau prin reducerea forțelor capilare sau tensiunii interfaciale (chimice și miscibile).
Figura 5.2 ilustrează o schemă de dezlocuire microscopică și macroscopică. Eficiența microscopică
se referă la mobilizarea țițeiului la scara porilor și măsoară eficacitatea fluidului dezlocuitor în
mișcarea țițeiului din acele locuri. Eficiența microscopică poate fi crescută prin reducerea forțelor
capilare sau tensiunii interfacială între fluidul dezlocuitor și țiței sau prin scăderea viscozității
țițeiului[9](Satter și al., 2007). Eficiența dezlocuirii macroscopică sau volumetrică se referă la
eficacitatea fluidului de dezlocuitor în contactarea volumetrică din zăcământ. Eficiența volumetrică
de dezlocuire, de asemenea, cunoscut sub numele de conformanță indică eficacitatea fluidului
dezlocuitor în volumul unui zăcământ, atât ca suprafață cât și pe verticală, precum și gradul de
eficiență a fluidului dezlocuitor în mișcarea țițeiului spre sondele de producție[6] (Green & Willhite,
1998)
Mobilizarea țițeiului rezidual este influențată de doi mari factori: Numărul capilar (Nc) și
raportul de mobilitate (M). Numărul capilar este definit ca Nc = vμ/σ, unde v este viteza Darcy
[m/s], μ este vâscozitatea fluidului de dezlocuire [Pa.s] iar σ este tensiunea interfacială [N/m)].
 Fig. 5.2 Schema de eficiență a dezlocuirii microscopice și macroscopice[10] (Lyon și Plisga, 2005)
Cele mai eficiente și moduri practic de creștere a numărului capilar este reducerea σ, care poate fi
făcută cu ajutorul unui agent tensioactiv adecvat sau de asemenea prin aplicarea de căldură. O
aproximare a efectului numărului capilar asupra saturarției în țiței rezidual este arătată în figura 5.3.

Fig. 5.3 Influența numărului capilar asupra saturației reziduale în țiței[5] (Goran 2003)
Raportul de mobilitate este definită ca M = λing/λed, unde λing este mobilitatea fluidului de
dezlocuire (de exemplu apa), iar λed este mobilitatea fluidului dezlocuit (țiței). (λ = k/μ, unde k este
permeabilitate efectivă, [m2] și μ este vâscozitatea [Pa.s] a lichidul în cauză). Raport de mobilitate
influențează microscopic, la nivel porilor, și macroscopic, prin eficiența spălării zonale și verticale.
O valoare M>1 este considerată nefavorabil, deoarece indică faptul că fluidul dezlocuitor curge mai
repede decât fluidul dezlocuit (țiței), și se poate provoca canalizarea fluidului de dezlocuire și, ca
rezultat, scurtcircuitarea unor zone cu țiței.
 5.3 Procese termice EOR
Procese termice EOR includ toate procesele care furnizează energie termică în zăcământ și
măresc capacitatea țițeiului să curgă prin reducerea vâscozității sale. Procesele de recuperare
termice sunt la nivel global cele mai avansate procese EOR. Cheia recuperării termice este
utilizarea de căldură pentru a reduce vâscozitatea țițeiului și reduce raportul de mobilitate, prin
urmare, crește productivitatea și recuperarea. Țițeiul determinat să curgă prin furnizarea de energie
termică este produs prin sonde de producție. Când este încălzit, țițeiul devine mai puțin vâscos și
curge mai ușor. Deoarece aceasta este o proprietate importantă a țițeiului, efort considerabil a fost
dedicat dezvoltării de tehnici care implică introducerea de căldură într-un zăcământ pentru a
îmbunătăți recuperarea țițeiurilor brute mai grele și mai vâscoase[14].
Viscozitatea țițeiurilor scade dramatic odată cu creșterea temperaturii, iar scopul tuturor
proceselor de recuperare a petrolului termice este, prin urmare, să se încălzească țițeiul pentru a
face sa curgă mai usor. Figura 5.4 prezintă sensibilitatea viscozității la temperatura de mai multe
tipuri de țiței și apă. Scăderea bruscă a vâscozității țițeiurilor brute cu temperatura, mai ales pentru
țițeiul greu, explică în mare măsură de ce metodele termice EOR a fost atât de folosite.

Fig. 5.4 Reducerea vâscozității țițeiului și apei[4] (Hong, KC, 1994)

In general, procesele termice EOR majore utilizate în prezent[15]:
1.Injecția de apă caldă (HWF)
2.Injecția continuă cu abur (SD)
3.Stimulare ciclică cu ciclică (CCS)
4.Drenaj gravitațional asistat de abur (SAGD;JAGD)
5.Combustie in-situ (ISC)
 Injectia de apă caldă, apa încălzită este injectată în zăcământ pentru a dezlocui imiscibil
ţiţeiul pus în loc[13] (Farouq Ali, 1974). Nemiscibilitatea este procesul în care două fluide
interacționează dar nu se amestecă. Injecţia de apă caldă este similar cu injecţia de apă
convențională, singura diferență este creșterea temperaturii apei injectate în injecţia de apă caldă,
prin urmare, este mult mai aplicabilă pentru zăcăminte de ţiţei greu.
Cu toate acestea, această metodă a demonstrat un succes limitat, datorită apariției digitaţiei
vâscoase. Digitaţia vâscoasă apare frecvent la injecția cu apă fierbinte datorită mobilității mai mare
a apei injectate în comparație cu cea a ţiţeiului pus în loc. Aceasta duce la o eficiență mai mică de
spălare volumetrică rezultând străpungerea timpurie a apei și o recuperare relativ scăzută de ţiţei.
Pe această bază Farouq Ali (1974) susține că ori de câte ori este posibil ar trebui să fie preferate
metodele pe baza de aburi.
Injecția de aburi (SD). În acest proces, se utilizează două sonde distincte, una pentru
injecție de abur și cealaltă pentru producția de petrol. Aburul este injectat continuu cu scopul de a
conduce țițeiul spre sonda de producție. Injecția de abur este continuă, până când procesul devine
neeconomic sau este înlocuit de un alt proces. Figura 5.5 prezintă o schemă a procesului de
inundare cu abur. Aburul reduce saturația de petrol în zona de abur la o valoare foarte scăzută,
împingând țițeiul mobil din zona de abur. Zona de abur crește, mai mult țiței este mutat din zona de
abur în zone neîncălzite înainte de frontul de abur. Acolo țițeiul se acumulează pentru a forma o
zonă de țiței. Apoi țițeiul este produs folosind o ridicare artificială.

Fig.5.5 Schema de proces injecția cu abur[11] (Hong, KC, 1994)

Metode bazate pe abur au fost implementate de mai multe decenii şi a fost comercializate la
începutul anilor 1960 (Speight, 2013). Injecția de abur presupune injectarea aburului de înaltă
presiune și temperatură ridicată în zăcământ. Raportul petrol/abur (SOR) este definit de Gates
(2010) ca "Volumul de abur necesar, în echivalent de apă rece (CWE) per unitatea de volum de
bitum produs". Practic, SOR este cantitatea de abur injectat per m3 de petrol produs (Speight,
2013). Aceasta este o indicație a eficienței ţiţeiului greu recuperat (Carlson, 2006). Raportul ţiţei-
abur cumulativ (CSOR) face într-o mare măsură clarificări dacă sau nu un proiect pe bază de abur
este fezabil din punct de vedere economic. În consecință, dacă costul aburului depășește valoarea
generată de ţiţeiul recuperat în urma proiectul acesta poate fi imposibil de realizat.
În această metodă aburul este utilizat ca agent de dezlocuire. Aburul injectat crește
temperatura petrolului brut. Farouq Ali (1974), afirmă că cel mai semnificativ efect în injecția de
abur este scăderea vâscozității și dilatarea termică. O permeabilitate efectivă suficientă este
necesară în scopul de a efectua un proces cu abur de succes. Aceasta pentru a asigura debitele de
injecţie destul de mari pentru a crește temperatura zăcământului suficient pentru a dezlocui petrol.
Căldura generată distilă de asemenea componenta motorină care condensează la bancul de
petrol (porțiunea dintr-un zăcământ , în care a crescut saturația de petrol), merge mai departe în
partea din față a aburului și, prin urmare, reduce vâscozitatea în continuare (Schlumberger, 2011).
Apa fierbinte, care condensează din abur și aburul în sine, creează un mecanism artificial și
crește eficiența de dezlocuire. Ulterior petrolul este condus spre sondele de producție.
Un alt factor important legat de recuperarea petrolului greu cu injecția de abur este că
aburul reduce tensiunea interfacială care leagă parafina și asfaltenele la suprafața rocii. Acest lucru
are loc paralel cu distilarea cu abur a țițeiului uşor. Mai mult țițeiul uşor creează un banc mic de
petrol, care poate elimina petrolul rezidual, datorită miscibilității sale (Schlumberger, 2011). Odată
cu rezistența la curgere redusă, alte forțe motrice prezente în zăcământ, cum ar fi gravitația, gaz din
soluție și antrenarea cu apă naturală, afectează debitele recuperării îmbunătățite (Speight, 2013).
Aburul injectat se va ridica până când se ajunge la un strat impermeabil, după care, ulterior
se va răspândi lateral, până când ajunge la sonda de producție și are loc străpungerea. Aburul de
preferință, datorită diferenței de densitate dintre abur și petrol, împinge petrolul în jos, astfel încât
petrol poate fi produs prin drenaj gravitațional.
Cu toate acestea, din cauza eterogenităţii în zăcământ aburul injectat se va deplasa de-a lungul unor
căi necunoscute. În ciuda acestui fapt, în funcție de parametrii fluidelor și proprietățile
zăcământului, injectia de abur într-un zăcământ de ţiţei greu poate conduce la un factor de
recuperare de până la 80% (Curtis et al., 2002).
Stimulare ciclică cu abur (CSS). De asemenea, numit înmuierea cu abur sau Huff-și-Puff. În
acest proces o sondă este utilizată atât ca injector cât și ca producător. Se injectează abur într-o
sondă mai multe zile sau săptămâni, închiderea sondei în atâta timp cât este necesar pentru a
permite aburului să încălzească țițeiului în zonele din jurul sondei. În această perioadă, cea mai
mare parte din abur condensează la apă caldă. După perioada de încălzire, sonda este din nou pusă
în producție pentru a recupera țițeiul încălzit. Ciclul se repetă până când raportul dintre țițeiul
produs și aburul injectat (SOR) scade la un nivel care este considerat neeconomic[7] (Ezekwe,
2011). O medie de trei cicluri complete pot fi utilizate într-o singură sondă. Recuperarea țițeiului
pe ciclu depinde de grosimea formației, presiunea în zăcământ, resursa de țiței (OOIP), volum de
abur injectat și numărul de cicluri precedente. CSS a fost prima tehnică de injecție cu abur folosită
în zăcămintele cu țițeiuri grele.
Drenaj gravitațional asistat de abur (SAGD). Acest proces necesită două sonde orizontale
situate aproape de partea de jos a formției. SAGD a fost inițial dezvoltat pentru a recupera bitum
din nisipuri bituminoase canadiene (Dusseault, 1998). Figura 5.6 prezintă o schemă a procesului de
abur asistat de drenaj gravitațional. Aburul este injectat pe la capul sondei orizontale, în timp ce
sonda orizontală de mai jos funcționează ca producător. Aburul crează o cameră de aburi ce se
mărește în jurul injectorului pe măsură ce aburul este injectat. În interiorul camerei de abur și la
limitele sale, vâscozitatea țițeiului este redusă, astfel că mobilitatea crește determinând curgerea
spre sonda de extracție.
O cheie a procesului este că debitele de injecție și de producție sunt suficient de mici încât
procesul este dominat de forțele de gravitație. Procesul SAGD ar trebui să fie aplicat la zăcăminte
cu o grosime de strat mai mare de 50 de metri, permeabilitate verticală bună și fără zone de
permeabilitate orizontală foarte mare. SAGD poate fi considerată ca o modificare de SD la
zăcăminte cu țiței greu, inclusiv nisipuri bituminoase.
Drenaj gravitaţional asistat de abur (SAGD) este o tehnică care a fost dezvoltată în Canada.
Mai multe studii pilot au fost realizate pentru a testa metoda. În zăcămintele de bitum Athabasca,
SAGD este procesul de abur cel mai utilizat pe bază comercială[16] (Gates, 2010).
Conceptul de bază a SAGD este că două sonde orizontale paralele, au o suprafață mare de
contact cu formţia. Înainte de injecția de abur, o perioadă de preîncălzire are loc. Încălzire se
desfășoară în sonda de injecție, dar și în sonda de producție pentru a obține comunicarea între
sonde. După perioada de preîncălzire, aburul fierbinte este injectat în sonda orizontală superioară și
introdus în zăcământ. Imaginea din Fig. 5.6 demonstrează cum aburul încălzește ţiţeiul din jur.
Căldura determină viscozitatea ţiţeiului să scadă și, astfel, crește mobilitatea acestuia (Curtis et al.,
2002). Deoarece vâscozitatea este redusă țițeiul greu se subțiaza şi se separă de nisipurile
petroliere. O cameră de aburi se dezvoltă și diferența de densitate determină camera de aburi (zona
de abur saturat) să se ridice la partea de sus a zăcământului și să se extindă treptat lateral. După
ceva timp, acesta va permite drenaj dintr-o zonă foarte mare. Ţiţeiul mobilizat dreneaza apoi spre
sonda situată în partea de jos a zăcământului datorită gravitației. Apa, petrol și condensatul sunt
apoi produse prin sonda de extracție. Motivul pentru care această metodă relativ nouă a fost
posibilă se datorează posibilităţii de a fora sonde orizontale în ultimii 10-15 ani.
Aburul injectat reduce vascozitatea ţiţeiului la 1-10 cP, funcție de condițiile de zăcământ,
cum ar fi temperatura și proprietățile fluidelor. Gazele produse în timpul SAGD sunt în mod
normal metan cu dioxid de carbon și urme de hidrogen sulfurat (Speight, 2013).

Fig.5.6 Tehnica gravitaţiei asistată de abur ( Curtis, et al, 2002)

Distanța verticală dintre injector și producător este în mod normal de 5-7 metri. Această
metodă este foarte eficientă și poate crește recuperarea la 60-70%, din ţiţeiul resursei și este prin
urmare, cea mai eficientă metodă de recuperare termică. În plus la recuperarea finală metoda
SAGD îmbunătățește raportul ţiţei-abur în comparație cu alte metode pe baza de abur (Speight,
2013).
Speight (2009) susține că în metoda SAGD, presiunea de injecție este mult mai mică decât
presiunea de fracturare pentru a se asigura că aburul nu merge într-o zonă de pierderi. Mai mult
decât atât, presiunea de injecție și presiunea de producție trebuie să fie aproximativ identice pentru
a preveni digitaţia vâscoasă , afluxul de apă și pierderea de ţiţei în zone de permeabilitate mare.
Procesul SAGD este foarte stabil în comparație cu alte metode datorită nici unei instabilități
datorate presiunii, cum ar fi formarea de conuri, canalizarea sau fracturarea. Acesta este doar un
proces de gravitație determinat și este prin urmare, extrem de stabil când zona de proces crește
numai prin segregare gravitațională. Cu toate acestea, pentru a realiza o producție prin SAGD de
succes, este important de a echilibra volumul injectat și cel produs şi astfel, să se mențină echilibrul
volumic. Dacă presiunea aburului devine mai mică decât presiunea din zona de apă, acest lucru va
duce la aflux de apă. Pentru a evita acest lucru, presiunea din camera de abur trebuie să fie mărită
pentru a suprima afluxul de apă. De asemenea, presiunea în sonda de producție trebuie să fie
scazută. După ceva timp afluxul de apă se va diminua și presiunile se vor echilibra. De asemenea,
este de mare importanță faptul că sistemul tinde să se repare singur din cauza diferențelor de
densitate dintre faze. (Speight, 2013).
 Un alt interesant fenomen legat de SAGD este atunci când zone orizontale de șist sau alte
bariere impermeabile sunt prezente. S-ar presupune că acest lucru va crea o problemă de producție
în SAGD că aburul nu va putea curge prin straturile impermeabile. Cu toate acestea, în cazul unui
strat de șist, aburul încălzește șisturile. Când șisturile sânt încălzite, energia cinetică a particulelor
de apă crește în șist până când sunt eliberate din șisturi.În consecință, deshidratarea se produce în
loc de dilatare termică. Deoarece apa este eliberată din șisturi, presiunea fisurii în șisturi scade.
Atunci când presiunea porilor depășește presiunea fisurii în șisturi, sunt create fracturi verticale.
Prin urmare, un traseu de curgere este dezvoltat prin șisturi în care poate curge abur și petrol. Acest
efect combinat cu segregarea gravitaţională duce la recuperare de 60-70% chiar în rezervoare unde
sunt prezente multe bariere de șist.Totuși, trebuie remarcat faptul că grosimea șisturilor va fi un
factor determinant, deoarece acest fenomen nu se va aplica șisturilor peste o anumită grosime[1]
Provocări legate de SAGD. În toate procesele în care este injectat fluidul fierbinte există o
problemă de pierdere de caldură prin sondele de injecție în formațiunile de descopertă. Dacă
sondele de injecție sunt insuficient izolate și debitele de injecție sunt destul de scăzute, este mult
mai probabil ca o parte mai mare a căldurii injectate să se piardă. Acest efect poate fi amplificat în
raport cu adâncimea zăcământului, deoarece aceasta arată distanţa pe care aburul trebuie să se
deplaseze pentru a ajunge zăcământ. Un efect al acestei situaţii, în ceea ce privește metodele bazate
pe abur, este că se poate condensa aburul ca efect la pierderea de căldură. Acest lucru poate duce la
faptul că aburul intră de fapt în zăcământ ca apă fierbinte, și prin aceasta se va aplica efectele
injecţiei de apă caldă. Trebuie luate măsuri în prealabil pentru a se asigura că sondele de injecție
sunt completate în așa fel încât condensarea aburului este evitată[28]
În metoda SAGD toată pierderea de căldură este redusă, într-o oarecare măsură, din cauza
gazelor necondensabile. Datorită diferenței de densitate, gazele necondensabile tind să rămână
ridicate în structura zăcământ și astfel, într-un mod acționează ca o "pătură izolatoare termic" la
sonda de injecție, ca rezultat minimizarea pierderilor de căldură verticale care apare atunci când
camera crește lateral. Problemele tehnice legate de metodele de SAGD sunt legate de debitul inițial
de ţiţei scăzut, de ridicarea artificială a bitumului la suprafață, de foraj și exploatare orizontală, și
punerea în aplicare a SAGD în cazul în care există o permeabilitate a zăcământului foarte scăzută,
de joasă presiune sau apă de talpă[1].
Una dintre limitările SAGD este durata de viață scurtă a sondelor, de aceea este important
să se asigure că costurile de foraj nu depășesc banii generaţi de producție. O altă limitare legată de
SAGD este costul de abur. Este important să se mențină raportul petrol-abur cât mai mic posibil,
pentru a maximiza rezultatul economic.
 O configurație de sonde dezvoltată este sonda-J și procesul de recuperare prin drenaj
gravitațional, denumit JAGD,[17] . Așa cum se arată în figura 5.7, în această configurație, sonda de
injecție cu abur este localizată în primii câțiva metri de rezervor și este în mod substanțial
orizontală de-a lungul traiectoriei sale. Sonda de producție înclinată constă dintr-un J în același
plan cu sonda de injecție. Vârful sondei de producție este situată câțiva metri sub sonda de injecție
în timp ce călcâiul său se află în partea de jos a rezervorului. Astfel, sonda-J intersectează
majoritatea diversității geologice din întregul rezervor.

Fig. 5.7 Procesul JAGD: (a) injecția aburului pentru a stabili o comunicare termică între cele două
sonde, (b) sonda-J trece din injecție de abur în producțiea pentru a stabili o cameră de vapori între sonde, (c)
producție continuă, camera de aburi se extinde spre călcâiul sondei-J, și (d) camera de aburul ajunge la
călcâiul sondei-J și prin încălzirea conductivă pentru regiunea sondei-J continua producția de petrol[18].
Procesul JAGD funcționează într-o manieră similară cu cea din SAGD[18]. Așa cum se arată
în figura 5.7a, înainte de producție este stabilită comunicare termică între zonele toe a sondelor de
injecție și de producție prin circulație de abur. Deoarece acest lucru se face numai pe o lungime
relativ mică a sondelor, comparativ cu SAGD unde are loc comunicarea de-a lungul întregii
lungimi a sondelor, perioada de circulație pentru JAGD este mai puțin consumatoare de energie și
de durată mai mică decât cea a SAGD. După ce comunicarea termică se realizează, aburul este
injectat în injector iar sonda de producție este pornită la nivel mai scăzut, figura 5.7b. Țițeiul
încălzit și mobil de la toe sondelor este împins în sonda de producție și o cameră de vapori este
stabilită acolo. La marginile aceastei camere mici, fluxul de țiței mobil sub acțiunea gravitației este
extras din rezervor prin sonda de producție de mai jos. La baza camerei, abur condensat și țițeiul
mobil se acumulează pentru a forma un bazin de lichid deasupra și în interiorul sondei. Aceasta
acționează pentru a preveni producerea de abur viu din camera cum se întâmplă în controlul
camerei de abur în SAGD. Baia de lichid în JAGD este mai scurtă decât cea în SAGD acolo unde
aceasta există de-a lungul întregii lungimi a sondei. În JAGD, acest interval scurtat implică un
control mai mare a camerei de abur de mai sus în producția sondei decât s-ar găsi în SAGD. Așa
cum se arată în figura 5.7c, continuînd injecția de abur țițeiul este drenat nu numai în direcția
transversală ca în cazul SAGD ci și în direcția sondei de sus spre călcâi ca și camera de abur care
se estinde spre călcâiul sondei-J. De asemenea, camera de aburi pătrunde în porțiuni mai profunde
ale rezervorului accesând țițeiul din părțile inferioare ale rezervorului. Incălzirea conductivă
dinspre camera de abur la porțiunile rezervorului de sub J-sondei, face ca acest țiței să se scurgă în
cele din urmă, în direcția călcâiului (figura 5.7d). Astfel, recuperarea finală de la rezervorul este
similară cu SAGD.
Beneficiile cheie ale configurației JAGD sunt[18]:
 Target mai valoros, cu vâscozitate mai mică a țițeiului de sus. JAGD produce țițeiul
din regiunile superioare ale rezervorului și astfel produce mai întâi țițeiul mai
valoros, vâscozitatea mai mică, greutate specifică mai mică.
 Volum redus de abur. JAGD începe cu o cameră de abur relativ mică la partea
superioară a sondei-J astfel că utilizarea aburului este mai mică în primele etape ale
procesului decât ar fi în cazul în SAGD. Conformitatea cu abur de-a lungul sondei
de injecție se va realiza mai bine decât în SAGD deoarece camera crește de la un
capăt al sondei la altul, mai bine decât de-a lungul lungimii totale a sondei, în același
timp.
 JAGD accesează majoritatea secțiunii rezervorului. J-sondă se întinde aproape pe
întreaga grosime a rezervorului. Fluxul de fluid care ar fi fost afectat de bariere
verticale în SAGD nu ar avea de suferit în aceeași măsură în JAGD.
Combustia in-situ (ISC). în acest proces, căldura este produsă prin arderea unei părți a
țițeiului din roca zăcământului. Aerul este injectat în zăcământ, și un aprinzător este coborât în
sondă pentru a aprinde țițeiul. Aprinderea amestecului țiței cu aer poate fi realizată prin
introducerea în zăcământ un produs chimic care suferă o reacție exotermă. Cantitatea de țiței ars și
cantitatea de căldură creiată în timpul combustiei în situ pot fi controlate într-o anumită extindere
prin variația cantității de aer injectat în zăcământ[11] (Hong, KC, 1994). În ultimii ani, a devenit
cunoscut sub numele de injecție de aer de înaltă presiune. Arderea in-situ recuperează 15-30% din
țițeiul resursei.
 5.4 Tendințele aplicării metodelor termice.
Metodele termice au fost testate din 1950, și sunt cele mai avansate dintre metodele de
EOR, în măsura în care se folosește experiența practică și tehnologia adecvată. Ele sunt cele mai
potrivite pentru țițeiuri grele (10-20°API) și nisipuri bituminoase (≤10°API). Metode termice
furnizeză căldură în zăcământ și produce vaporizarea unei părți din țiței. Cele mai importante
mecanisme includ o reducere mare a vâscozitații și prin urmare a raportul de mobilitate. Alte
mecanisme, cum ar fi dilatarea rocii și lichidului, distilare cu vapori reducând vâscozitatea poate fi
de asemenea prezente. Metodele termice au avut mare succes în Canada, Statele Unite ale
Americii, Venezuela.
Injecția ciclică de abur (Huff & Puff), injecția de abur continuă (SD), Drenaj gravitațional
asistat de abur (SAGD), au fost metodele de recuperare cele mai utilizate pe scară largă a țițeiurilor
grele și foarte grele din zăcăminte de gresie, în ultimele decenii. Proiectele termice EOR s-au
concentrat în cea mai mare parte din Canada, fosta Uniune Sovietică, SUA și Venezuela, precum și
Brazilia și China în mai mică măsură. Injecția de abur a început de aproximativ 5 decenii în urmă.
Zăcămintele Mene Grande și Tia Juana în Venezuela [18] și zăcămintele Yorba Linda și River Kern
în California[19] sunt exemple pozitive de proiecte de injecție cu abur de peste cinci decenii. Câteva
exemple de proiecte recente de injecție de abur raportate în literatura de specialitate sunt
zăcămintele din Trinidad[20], zăcămintele de petrol Schoonebeek în Țările de Jos[21] și Alto do
Rodrigues în Brazilia[22]. Au fost încercări de a optimiza procesele de injecție de abur prin
utilizarea solvenților[23], gaze[24], aditivi chimici[25] și spume [26], câteva dintre aceste metode au fost
testate în zăcăminte [27]
. Un exemplu este LASER (adăugarea de lichid pentru îmbunătățirea
procesului de recuperare cu abur), care constă în injectarea de lichide C5+ ca un aditiv în procesele
de injectie de abur ciclice. Deși procesele LASER au fost testate la scară pilot în Cold Lake [28]

procesul nu a fost extins la scară comercială

SAGD reprezintă o altă importantă metodă termică EOR de a crește producția de petrol din
nisipurile petrolifere. Având în vedere aplicabilitatea SAGD în zăcăminte neconsolidate cu mare
permeabilitate vertical[29], această metodă EOR a primit o atenție în țări cu resurse de țiței greu și
extragreu, mai ales Canada și Venezuela, care deține vaste resurse de nisipuri petroliere. În ciuda
testelor pilot SAGD raportate în China[30], US[31] și Venezuela[32], aplicații ale acestui proces EOR
au fost raportate numai în Canada în special cele puse în aplicare în formația McMurray Athabasca
(de exemplu, Hanginstone, Foster Creek, Christina Lake și Firebag). Proiecte SAGD comerciale în
formația McMurray a validat importanța caracteristicilor geologice și zăcământului pentru această
metodă EOR, au fost concluziile raportate de către Rottenfusser și Ranger[33], Putnam și
Christensen[34], și Jimenez[35]. Prin urmare, nivelul actual de înțelegere a procesului SAGD și
experiențe din teren sugerează puternic că această tehnologie va continua să se extindă, în funcție
de cursul prețului la țiței
Au fost propuse alternative la SAGD. Aceste tehnici includ versiuni modificate ale SAGD
prin diferite configurații precum și a numărului de sonde (de exemplu, X-SAGD, SAGD cu o
singură sondă sau SW-SAGD) sau utilizarea de aditivi (de exemplu, ES-SAGD) pentru abur[36]. Cu
toate acestea, toate metodele propuse sunt în stadiu incipient de evaluare și nu sunt de așteptat să
aibă un impact asupra producției de petrol în viitorul apropiat.
Combustia in-situ (ISC) a fost a doua metodă de recuperare mai importantă pentru țițeiuri
brute grele în ultimele decenii. Deși are o istorie lungă și unele succese comerciale, acest proces
EOR nu a fost pe deplin acceptat în rândul operatorilor din cauza unui număr excesiv de teste pilot
neconcludente sau eșuate. Cu toate acestea, un număr important de proiecte eșuate pot fi, de
asemenea, atribuite lipsei de înțelegere a procesului și aplicarea în zăcăminte inadecvate, pentru
acest proces EOR. Deși câteva proiecte ISC în derulare, în zăcăminte de petroliere grele, cum ar fi
zăcământul Battrum în Canada (Moritis[37]), Suplacu de Barcău, România[38], Balol, Bechraji,
Lanwa și Santhal în India[37,39] și în Bellevue SUA[37], injecția de aer în zăcăminte cu țiței ușor
(injecție aer de înaltă presiune sau HPAI) a câștigat o atenție mai mare în ultimul deceniu.
Aplicarea cu succes a proiectelor injecției de aer în zăcăminte de țiței ușor, cum ar fi West
Hackberry în SUA, care demonstrează că acest procese de recuperare combinate cu dublă
dezlocuire (DDP)[40]. este o strategie viabilă pentru EOR în zăcăminte cu adâncime mare. Începând
cu anul 2000, numărul de proiecte ISC raportate de Moritis[37] a fost de 10 proiecte în formațiuni de
gresie. În același timp, numărul de proiecte HPAI în SUA pentru zăcăminte de țiței ușor a arătat o
creștere importantă în aceeași perioadă. Cu toate acestea, toate aceste proiecte HPAI au fost
implementate și în formațiunile de carbonați.
În plus pentru ISC și HPAI au raportat tendințe de creștere în timpul acestui deceniu,
Moritis[37], Duiveman colab.[41] și Hongmin și colab. [42]
respectiv, proiecte de injecție de aer în
Handil Field (2001), Indonezia și Hu 12 Block, Zhong Yuan câmp în China, deși experimentele
HPAI pe zăcământul Handil (țiței 0,5-1 cP) au raportat probleme de injectivitate din cauza lipsei de
comunicare în zăcământ, rezultatele au fost raportate ca încurajatoare [41]
. Pe de altă parte, testele
de injecție a aerului raportate în Zhong Yuan Field (3,9 cP țiței), a constat într-o spumă asistată de
injecție apă-aer alternativ, de asemenea, raportare cu rezultatelor încurajatoare[42]. Alte exemple
care reflectă interesul în creștere în injectarea de aer sunt ISC planificată în Rio Preto West onshore
Brazilia raportate de Moritis[37] și studiile raportate de Hughes și Sarma[43], Sarma și Das[44] și
Teramoto ș.a.[45], și Onishi și colab.[46], evaluarea fezabilității tehnice și potențialul de HPAI în
Australia și Japonia, respectiv pe baza aceste tendințe recente, ne sugerează că injecția de aer, mai
ales în zăcăminte de țiței ușor (HPAI), va continua să crească în următorul deceniu.
Alternative la ISC au fost propuse procedee, cum ar fi "Injecția Toe-la-Heel Air" sau THAI
[47,48]
și CAPRI[49]. CAPRI este versiunea catalitică a THAI (catalitic THAI). ambele procese sunt
în stadii incipiente de evaluare prin intermediul parteneriatului de proiect Whitesands raportate de
Petrobank Energy and Resources Ltd.[50]. De asemenea ca de obicei, volatilitatea prețului petrolului
va continua să joace un rol-cheie pentru a justifica în continuare testele pilot THAI. În ceea ce
privește procesele CAPRI, tehnologiile concurente curente (de exemplu, SINCOR-Venezuela și
Long Lake, Canada), nu poate justifica utilizarea de hidro-tratare cu catalizator sau donori de
hidrogen costisitoare, fără a avea experiențe operaționale cu THAI.
Cu toate acestea, diverse tehnologiile noi nu s-au dovedit a fi fezabile tehnic și economic
comparativ cu metode termice EOR tradiționale.
Proiecte termice EOR nu au fost populare în formațiunile de carbonați. Nici ciclic, nici
injecție de abur continuu nu au fost utilizate pe scară largă în zăcăminte de carbonat. Zăcământul
Garland în Wyoming [52]
și Yates Field din Texas [51]
reprezintă două dintre puținele proiecte de
acționare abur în formațiuni de carbonat, documentate în S.U.A [53]
. Unele dintre proiectele de
injecție de abur în formațiunile de carbonat din afara Canadei și SUA sunt:
 pilot de antrenare cu abur, la Lacq Superior Field, Franța [54;55].
 pilot injecție abur la zăcământul Ikiztepe, țiței greu în zăcământ fracturat de petrol
din Turcia[56].
 pilot injecție ciclică cu abur în zăcământul Cao-32 , calcar fisurat cu țiței greu în
China[57].
 pilot injecție abur în Qarn Alam Field, Oman [37,58-60]. Oman a anunțat, de asemenea,
proiect cu injecție de abur în calcar zăcământul Fahud[37].
 ciclic pilot cu injecție de abur în Issaran zăcământul țiței greu, Egipt[61].
 pilot injecție abur zăcământul gigant Wafra, Kuweit-Arabia Saudită[62;63].
După cum se poate vedea, injecția de abur în carbonați a fost testată mai ales la scară mică
și numai Qarn Alam din Oman anunță întreg zăcământul cu operațiuni de injecție abur. De aceea,
injecție de abur în Qarn Alam va contribui la definirea viitorul injecție de abur în formațiunile de
carbonat.
SAGD este o altă tehnologie care a fost propusă pentru zăcăminte de carbonat[64;65]. O serie
foarte limitată de studii au în vedere acest proces de recuperare pentru zăcăminte de carbonat
fracturate, dat fiind posibile canalizări prin fracturi a aburului, generând factori de recuperare
reduși și proiecte, prin urmare, nerentabile. Pe de altă parte, proiectele de injecție de aer în
formațiunile de carbonat au arătat o creștere constantă începând cu anul 2000, în special proiecte de
HPAI în zăcăminte țiței ușor SUA. Până în prezent, în SUA operează unsprezece (11) proiecte de
HPAI în zăcăminte de carbonat țiței ușor (> 30° API) în Montana și în nord și South Dakota [37].
Buffalo Sud și Vest , Medicine Pole Hill sunt exemple bune de combustie. În formațiuni dolomitice
cu țiței ușor de la Buffalo (North Dakota)[53] au început proiecte de injecție aer de aproximativ 3
decenii în urmă și sunt încă în funcțiune [66;67]. Succesul și extinderea Buffalo și Medicine Pole Hill
în North și South Dakota au contribuit la creșterea de proiecte HPAI din zonă. Deși toate HPAI
raportate de Moritis[37] în Montana, North și Dakota de Sud au fost dezvoltate în aceiași formație
dolomitică cu permeabilitate redusă (Red River A, B și / sau C), injecția de aer s-a dovedit a avea
potențial ridicat de a îmbunătăți recuperarea țițeiului și să revitalizeze ambele zăcăminte carbonat
cu sau fără spălare prin injecție de apă[68;69]. Nu există nici o îndoială că percepția riscului
proceselor de injecție aer este încă parte a industriei. Cu toate acestea, proiectele HPAI reale în
zăcăminte de carbonat din SUA demonstrează că riscurile pot fi controlate iar acest proces este
atractiv din punct de vedere economic. Mexicul este un exemplu de țără de evaluare a proceselor
injecției de aer în carbonați fracturate natural având în vedere că majoritatea producției provine din
zăcămintele sale de acest tip. Mexic a anunțat un proiect potențial HPAI în câmpul Cárdenas, țiței
ușor (40 ° API) pe uscat și zăcământul de carbonat situat în regiunea de sud a Bazinului Chiapas-
Tabasco [70]
. Prin urmare, rezultatele de producție de la proiecte recente de injecție de aer sunt
susceptibile de a dicta viitorul acestei metode de recuperare în zăcăminte de carbonat din SUA și în
străinătate.

5.5 Alegerea zăcămintelor pentru injecția cu abur

Injecția cu abur este o tehnică EOR care a fost aplicată pe multe zăcăminte de petrol greu
din întreaga lume. Procesul a început în anul 1960, cu injecție de abur ciclic în zăcământul Tia
Juana din Venezuela[3] (Ezekwe, 2011). Recuperarea prin injecție de abur este frecvent utilizată în
zăcăminte de petrol greu cu conținut de țiței a cărui vâscozitate ridicată este un factor limitativ
pentru atingerea unor debite de petrol comerciale.
În injecția cu abur, mentionat ca injecție continuă de abur, aburul este injectat continuu
printr-o sondă sau un set de sonde, în timp ce țițeiul este produs printr-o altă sondă sau un set de
sonde, într-o manieră similară cu funcționarea injecției convenționale de apă. Pe măsură ce aburul
pierde căldura în strat, se condensează în apă caldă, care, împreună cu injecția continuă de abur în
spatele ei, oferă energia pentru a împinge țițeiul spre sondele de producție. În injecția cu abur,
aburul injectat servește nu numai pentru a reduce vascozitatea țițeiului, dar furnizează, de
asemenea, energia de acționare[13] (Farouq Ali, 1974).
Screening EOR[11]. În trecut, au fost dezvoltate și folosite, pentru a defini zăcămintele
candidate pentru fiecare metodă EOR, criterii de screening sau ghiduri. Criteriile de screening sunt
printre primele elemente luate în considerare atunci când un inginer de petrol evaluează un
zăcământ candidat pentru recuperare de țiței îmbunătățită (EOR). Criteriile de screening pentru un
proces specific EOR constau dintr-o listă de parametrii de zăcământ și proprietățile fluidelor, cum
ar fi densitatea țițeiului, vâscozitatea țițeiului, porozitate zăcământ, saturația inițială de țiței,
permeabilitate zăcământ, adâncime zăcământ, temperatură zăcământ, presiunea în zăcământ și
grosime stratelor și intervalele lor. Criteriile recomandă minime și maxime pentru fiecare
parametru, care sunt de natură să conducă la un succes[37].
Natura zăcământului va juca un rol dominant în succesul sau eșecul oricărui proces EOR.
Multe dintre eșecurile cu EOR au rezultat din cauza problemelor necunoscute sau neașteptate ale
zăcământului. Prin urmare, studiul geologic este justificat. Unele procese EOR pot fi respinse rapid
din cauza proprietăților zăcământului sau țițeiului nefavorabile, astfel încât utilizarea unor criterii
adecvate pot fi de ajutor în selectarea metodelor care pot fi atractive comercial (Taber 1997). În
cazul în care două procese sunt la fel de potrivite pentru orice set de condiții, un studiu economic
trebuie să fie efectuat pentru a determina care este mai ieftin sau care va recupera mai mult petrol.
Ghiduri de screening sunt furnizate pentru a ajuta inginerii în a decide care proces de recuperare
poate fi cel mai aplicabil pentru un set dat de condiții (Iyoho, 1978). Criterii a fost dezvoltate
pentru procese de EOR pe baza cererilor depuse și testelor de laborator. În plus față de aceste
criterii convenționale de screening, în zilele noastre, sunt folosite programe de calculator și de
învățare mașină pentru a acoperi o gamă mai largă de date. Complexitatea, în definirea parametrilor
importanți ai zăcământului de țiței, depinde în mare măsură de disponibilitatea și calitatea datelor
de intrare. Prin urmare, aceste descrieri pot avea ca rezultat un grad ridicat de incertitudine.
Unele software a fost dezvoltate pentru a efectua screening-ul bazat pe un număr diferit de
metode EOR. Printre aceste produse sunt: EORgui, Sword, SelectEORTM, PRIzeTM, Screening
2.0 and IORSys. Trujillo (2010) a dezvoltat un software bazat pe Screening 2.0, care execută
criterii de screening pentru nouăsprezece metode EOR. Gharbi (2000) a propus un sistem expert
pentru selectarea și proiectarea proceselor de EOR. El a aplicat o inteligență tehnică artificială (AI)
pentru selecția și proiectarea proceselor EOR. Sistemul expert a fost capabil de a selecta un
procedeu EOR adecvat pe baza caracteristicilor zăcământului.
Principala problemă pentru utilizarea acestor metode de învățare mașină este lipsa datelor
de calitate. Număr suficient de seturi de date trebuie să fie disponibil, astfel încât sistemul expert
poate fi antrenat pentru a găsi o relație între diferite proprietățile complexe ale zăcământului și
potențialulul fiecărei metode EOR.
Screening injecție de abur. De-a lungul ultimelor decenii, multi cercetatori au dezvoltat și
publicat criterii de screening pentru injecția de abur. Tabelul 5.1 prezintă criteriile de selecție
pentru injecția de abur, publicat de diferiți cercetatori 1973-2010.
Gaffen (1973), condiționa criteriile pe baza informațiilor raportate de studiile de laborator și
de teren. Farouq Ali (1974) a elaborat criterii generale de screening pentru injecția cu aburi pe baza
corelațiilor de date pentru 16 teste de teren selectate din raportările în literatura de specialitate.
Lewin și Associates (1976) a dezvoltat un ghid de screening pentru cinci metode principale EOR
pe baza consultării cu autoritățile din domeniul EOR și cu privire la revizuirea și analiza de
literatură și de teren rapoartate în proiecte concrete EOR.
Iyoho (1978) a publicat ghiduri de screening pentru diverse procese EOR bazate pe gama de
valori ale fiecărui parametru în peste 200 de zăcăminte, așa cum sunt raportate în literatura de
specialitate. Brashear și Kuuskraa (1978) au folosit date colectate de la 200 de proiecte pilot EOR
în SUA pentru a dezvolta criterii de screening prin analiza datelor atât din punct de vedere tehnic și
economic. Chu (1985) a dezvoltat un ghid de screening bazat pe 28 proiecte detaliate de injecție cu
abur din SUA, Olanda, Venezuela și Germania.
Ghid general de screening pentru injecție cu aburi Tabelul5.1.
Greut
Saturație
specifică Viscozitate Grosime
Porozitate inițială Permeabilitate Temperatura Adâncimea
Autor An țiței țiței strat
țiței
Soi
°API µ₀ [cP] φ [%] [%] k [md] T [grC] H [m] h [m]

Gaffen 1973 >10 <1200 >6

Farouq Ali 1974 12-25 <1000 >30 15-22 1.000 <900 >9
Lewin&Assoscs 1976 >10 NC >50 NC NC <1500 >6
Iyuho 1978 10-20 200-1000 >30 >50 750-1500 9-120
Chu 1985 <36 >40 >1000 >120 >3
Brashear &
Kuuskraa 1978 >10 NC 42 NC NC <1500 >6
Taber & Martin 1997 8-25 <100000 >40 >200 NC <1500 >6
1000-
Dickson 2010 8-20 10000 >40 >250 120-1350 4-45
Aladasani & Bai 2010 8-30 5E6-3 12-65 35-90 1-15000 -12-176 60-2700 >6

Taber (1997) a propus criterii de selecție bazate pe date de teren și a mecanismelor de

recuperare a petrolului EOR cu tehnici comune, luând în considerare studiul Worldwide EOR
(1996) pentru a rezuma criteriile. Dickson și colab. (2010) au propus criterii bazate pe o combinație
între experiență și valorile publicate în literatura de specialitate. Aladasani și Bai (2010) a
actualizat criteriile EOR dezvoltate de Taber ș.a.(1997), pe baza datelor de aplicare pe teren a
proceselor EOR raportate în anchetele EOR și publicate în Jurnalul de Petrol și Gaze din 1998,
până în 2008.
Tabelul 5.2 oferă un rezumat al criteriilor de injecție cu abur actualizate, derivate din
analiza statistică precedentă a setului de date selectate. Acest rezumat include parametrii de
screening care au dus la succesul sau eșecul proiectelor de injecție cu abur.
Criterii screening pentru injecția de abur Tabelul 5.2
Greut Saturați
Viscozitat Temperatur Permeabilitate Adâncime Saturați
specific e inițială Porozitatea
Statistic e țiței a a a a finală
ă țiței țiței
°API µ₀ [cP] φ [%] Soi [%] % k [mD] H [m] Sor [%]

Medie 13,7 24766 38 67,7 32 2529 453 >6

Median 13,0 2100 38 65 32 2000 412 >9
Deviația
standard 3,7 224773 7 15 4,3 2457 226 >6
Minim 5,8 6,0 7 32 7,5 1,0 30 9-120
Maxim 34 5000000 82 100 40 20000 1623 <1500

Acești parametri includ densitatea țițeiului, vâscozitatea țițeiului, porozitatea zăcământului,

saturația inițială și finală a țițeiului, permeabilitatea zăcământ, adâncimea zăcământului și
temperatura zăcământ.
Criteriile de selecție a injecției cu abur pot fi rezumate după cum urmează: greutate
specifică țiței <34oAPI; vâscozitatea țițeiului <5x106 cP; temperatură <82oC; porozitate> 7,5%;
permeabilitate> 1,0 mD; saturație inițială țiței> 32%; tip de formație gresie, nisipuri neconsolidate
și carbonați[4].
Limitele aplicării procesului de injecție cu abur[11]. Aplicarea injecției de abur este limitată
pentru următoarele motive[11, 71] (Lyons & Plisga, 2005):
1 Saturațiile de țiței trebuie să fie destul de mari și zona de recuperare ar trebui să fie> 20 de
metri grosime, pentru a minimiza pierderile de căldură la formațiile adiacente;
2 Țițeiuri brute mai ușoare, mai puțin vâscoase poate fi recuperate cu abur în cazul în care
nu raspund la injecția de apă;
3 Injecția cu abur se aplică în primul rând țițeiului vâscos, gresie masivă, permeabilitate
mare sau nisipuri neconsolidate;
4 Injecția de abur este cu putință, atâta timp cât presiunea necesară pentru a injecta debite
suficiente, având în vedere pierderile excesive de căldură în gaura de sondă, poate fi menținută;
5 Injecția de abur nu este utilizată în mod normal în zăcămintele cu carbonați;
6 Costul cumulat pe tona de de țiței este mare pentru că aproximativ o treime din petrolul
recuperat suplimentar este consumat pentru a genera aburul necesar;
 7 Un procent scăzut de argile sensibile la apă sunt de dorit pentru o injectivitate bună.
Problemele majore cu care se confruntă injecția cu abur sunt următoarele:
a) Raportul de mobilitate și canalizarea aburului prin zone de permeabilitate ridicată,
deoarece aburul este mult mai mobil decât țițeiul;
b) Influența gravitației apare în cele mai multe procese de injecție cu abur, care are densitate
mică, acesta ridicându-se la partea de sus a formației. Acest lucru duce la o avansare timpurie și
reduce cantitatea de țiței contactat în zăcământ, încălzindu-se numai partea superioară a
zăcământului. Țițeiul care se află sub aceasta nu este încălzit. Acumularea de abur pe partea de sus
a zăcământului cauzează pierderile de căldură în stratul din acoperișul zăcământului. De aceea
partea din zăcământ, care este spălată de abur are saturație redusă de țiței rezidual în timp ce partea
de jos a zăcământului are saturație de țiței semnificativ mai mare[72] (Green & Willhite, 1998).

5.6 Mecanismele de recuperare a procesului de injecției cu abur.

Injecția de abur folosește ambele sonde, de injecție și de producție, pentru a îmbunătăți
debitul de producție și cantitatea de țiței care va fi extras în cele din urmă. Aburul injectat reduce
vâscozitatea țițeiului și împinge țițeiul de la injector la producător. Când aburul trece prin zăcământ
între injector și producător, crează de obicei, cinci regiuni diferite ale temperaturilor și saturațiilor
de fluide. Figura 5.8 arată temperatura și profilul saturației tipice injecției de aburi.
Când aburul intră în zăcământ, acesta crează o zonă de abur saturat în jurul găurii de sondă.
Această zonă, are aproximativ temperatura aburului injectat, extindându-se pe măsură ce aburul
este injectat. Înaintea zonei de abur saturat (A), aburul condensează deoarece se pierde căldură în
strat și formează o zonă de condens fierbinte (B, C). Împins prin injectarea continuă de abur,
condensul fierbinte transportă căldură înaintea frontului aburului în regiunile mai reci suplimentare
de la injector,iar în cele din urmă, condensul pierde căldura în strat, iar temperatura sa este redusă
la temperatura inițială zăcământ.
Deoarece diferite mecanisme de deplasare a țițeiului sunt active în fiecare zonă, saturația
țiței variază între injector și producător depinzând în principal de proprietățile termice ale țițeiului.
în zona de abur (A), saturația cu țiței atinge valoarea sa cea mai mică, deoarece țițeiul este supus
unei temperaturi înalte iar saturația reziduală reală obținută este independentă de saturație inițială,
ci depinde de temperatură și compoziția țițeiului. Țițeiul este mutat din zona de abur în zona de
condens fierbinte (B, C) prin distilare cu vapori la temperatura aburului, crearea unei banc de
 Fig. 5.8 Profilul temperaturii și saturației tipice injecției cu abur.
solvent (B) de produs distilat, gazul este de asemenea scos din această regiune. în zona de condens
fierbinte, bancul de solvent (B) generat de zona de abur suplimentară formează o zonă miscibilă cu
țițeiul. Temperatura ridicată în această zonă reduce vascozitatea țițeiului și se extinde produând
saturații mai mici decât cele găsite într-o inundare convențională.
Țițeiul mobilizat este împins înainte de către avansarea fronturilor de abur (A) și a apei
calde (C). Până în momentul în care aburul injectat a condensat și răcit la temperatura de zăcământ
(în zona de condens rece), un banc de țiței (D) a fost format. Astfel, saturarea cu țiței în această
zonă este de fapt mai mare decât saturație inițială de țiței. Dezlocuirea aici este reprezentativă
pentru o inundare. În sfârșit, în zona de fluid de zăcământ (E), temperatura și saturația se apropie
de condițiile inițiale[11] (KC Hong, 1994).
Scăderea viscozității țițeiului (μo) cu creșterea temperaturii este cel mai important mecanism
pentru recuperarea țițeiurilor grele. Odată cu reducerea vâscozității țițeiului, eficiența dezlocuirii în
zona spălată sunt îmbunătățite. Pe măsură ce crește temperatura zăcământului în timpul injecției de
abur, vâscozitatea țițeiului (μo) scade. Vâscozitatea apei (μw) scade, dar într-o măsură mai mică.
Rezultatul net al creșterea temperaturii este de a îmbunătăți raportul de mobilitate apă-țiței (M),
definit ca (M = kw μo/μw ko). Unde kw și ko sunt permeabilitatea efectivă la apă și țiței, respectiv.
Încălzirea zăcământului prin injecție cu abur duce la formarea și dezvoltarea unei zone
spălate de diferite forme și o zonă migratoare care conține țiței dezlocuit. Pentru a descrie acest
proces au fost propuse două concepte generale.[73]:
a) Dezlocuirea vâscoasă. Aceasta este o extindere a concepțiilor de la începutul spălării cu apă în
care dezlocuirea frontală este considerată o linie vertical al cărui plan este perpendicular pe
planul de bază și se extinde vertical de sus în jos pe o secțiune de curgere omogenă.
Dezlocuirea țițeiului în acest model este piston și este direct proporțională cu debitul de
 injecție.
Pentru calculul avansării frontului de abur se folosesc ecuațiile rezultate din bilanțul
încălzirii zăcământului. În acest scop Mandl și Volek[74] cât și Myhill și Stagemeier[75] au definit
timpul critic adimensional, 𝑡𝑐𝐷 , de la care frontul de vapori stagnează iar căldura se transferă numai
prin apa caldă care avansează odată cu frontul de condensare:
𝑒 𝑡𝑐𝐷 𝑒𝑟𝑓𝑐√𝑡𝑐𝐷 = 1 − 𝑓ℎ𝑣 (5.7)
unde:
−1
1+𝐶𝑤 ∆𝑇
ℎ𝑓𝑣 = ( ) (5.8)
𝑓𝑠 ℎ𝑓𝑣

𝑓𝑠 ș𝑖 ℎ𝑓𝑣 sânt în condiții de zăcământ.

Eficiența căldurii se exprimă prin:
𝑈(𝑡𝐷 −𝑡𝑐𝐷 ) 𝑡 𝑒 𝑥 𝑒𝑟𝑓𝑐 √𝑥𝑑𝑥
𝐸ℎ = {𝐺(𝑡𝐷 ) + (1 − ℎ𝑓𝑣 ) [2√𝑡𝐷 − 2(1 − ℎ𝑓𝑣 )√𝑡𝐷 − 𝑡𝑐𝐷 − ∫0 𝐷 − √𝜋𝐺(𝑡𝐷 )]} (5.9)
√𝜋 √𝑡𝐷 −𝑥

b) Dezlocuirea bypass. Acest model ține seamă de flotabilitatea severă a vaporilor de apă, deci
când se injectează gaz într-un zăcământ saturat cu lichid în modelele bypass, fronturile nu
sânt verticale deoarece aburul migrează rapid la partea superioară a zăcământului. Van
Lookern[115] descrie dimensiunile acestei corecții printr-un factor de plutire:
𝜇𝑠 𝑤𝑠 0,5
𝐴𝑅𝐷 = ( 2 𝑘𝑘 𝜌 ) (5.10)
𝜋(𝜌𝑜 −𝜌𝑠 )𝑔ℎ𝑛 𝑠 𝑠

Grosimea medie a zonei de abur este:

ℎ𝑠 = 0,5ℎ𝑛 𝐴𝑅𝐷 (5.11)
Neuman[76] se referă la by-pass sau conceptul de corecție presupunând că aburul injectat se
ridică rapid în partea de sus a zonei și se împrăștie uniform.
Proiectele de zăcământ includ de obicei atât caracteristici de avans frontal cât și de bypass.
Combinație. Owens și Ziegler[77] propune un model analitic care sumează cele două
concepte și calculează contribuția fiecărui proces. Ei calculează debitul total de țiței, 𝑞𝑜𝑡 , ca sumă a
debitului de țiței din drenaj gravitațional, 𝑞𝑜𝑔 , după Closman[78] și debitul de țiței vâscos,𝑞𝑜𝑣 , cu
ecuațiile corespunzătoare[4]. Această serie de ecuatii pot fi rezolvate într-o foaie de calcul Excel pe
calculator. Autorii raporteaza că componenta vâscoasă în debitul de țiței la River Kern este
semnificativă și variat de la 66% la începutul proiectului la 53% mai târziu. Metoda este, de
asemenea, utilizată pentru a demonstra efectul de operare cu și fără un sistem de recuperare a
vaporilor coloană. Kimber ș.a. au arătat, cu un model fizic, că există o componentă vâscoasă a
injecției de abur care poate adăuga o recuperare semnificativă de țiței și că există o calitate optimă
a aburului pentru injecție.
 Eficiența mecanismelor de recuperare[73]. Se folosesc trei parametri adimensionali pentru a
aprecia eficiența într-un proces de recuperare, posibilitatea de a modifica variabilele din relațiile
acestor parametrii fiind un indicator al succesului potențial al extracției de petrol din rezervor:
1.Raportul forțelor de gravitație cu presiunea aplicată
Lg∆ρcosθ/∆p
În raportul gravitației, principalul parametru controlabil este distanța între injector și
producător. Singura varibilă este diferența între densitatea injectatului și țiței, care la injecția de
abur este mare dar nu se modifică în mod apreciabil.
2.Raportul forțelor capilare cu presiunea aplicată
(σcosθc)/(√𝑘 ∆p)
În raportul capilar 𝜎𝑐𝑜𝑠𝜃𝑐 reprezintă tensiunea interfacială a țițeiului în porii rocii și poate
fi variată Scopul evident este a-l reduce la zero. Multe abordări au fost încercate inclusiv de
chimicale emulsionate în abur pentru a forma o emulsie apă/țiței care are o vâscozitate redusă și
tensune interfacială redusă, inferioare țițeiului brut. Multe experimente pe zăcăminte au fost
încercate dealungul anilor, dar încă mai trebuie dovedit economic.
3.Raportul forțelor vâscoase cu presiunea aplicată
k∆p/μLu
Raportul de vâscozitate a fost cel mai important, privind succesul proiectării unui proces
SEOR. Alte metode de reducere a vâscozității țițeiului cum ar fi injecția unui solvent miscibil, au
fost încercate, dar s-au dovedit a fi mult inferioare injecției de căldură. Ridicarea temperaturii
zăcământului, obișnuit mai mic de 38oC, la 150oC reduce vâscozitatea cu câteva ordine de mărime.
Dintre toate mediile de transport a căldurii, aburul pe bază de apă este ieftin și universal valabil
având și cea mai mare căldură transportată pe unitatea de masă. Ideal, pentru a realiza o reducere
optimă a vâscozității țițeiului și realizarea unei dezlocuiri a țițeiului corespunzătoare unei saturații
de țiței rezidual cât mai mici este intervalul 300-500oF (150-260oC).

5.7. Proiectarea și strategia de dezvoltare a procesului de injecție cu abur.

Proiectarea unui proces de injecție cu abur presupune alegerea tipului de model a
zăcământului, mărimea debitelor injecției de abur și a intervalelor de calitate și poziționarea
injectorilor și producătorilor. Multe dintre proiectele de injecție cu abur s-au bazat pe judecata
inginerească și pe experiență. De la apariția modelelor numerice trifazice tridimensionale (3D), un
număr tot mai mare de proiecte de injecție de abur au fost proiectate prin simulare numerică. În
plus, modelele fizice au fost utilizate suplimentar pentru elaborarea proiectelor de injecție cu abur.
Designul oricărui proiect necesită o corelare economică cu cerințelor sale de succes tehnic[4] (KC
Hong, 1994).
Următoarele aspecte ar trebui să fie luate în considerare în efectuarea oriărui proiect de
zăcământ[79] (Prats, 1986), punându-se următoarele întrebări:
1. Descrierea zăcământului este adecvată?
2. Există suficientă resursă de țiței pentru a justifica efortul?
3. Pot fi folosite sonde vechi pentru operațiuni termice?
4. Există surse adecvate de apă proaspătă și combustibil?
5. Există suficiente informații pentru a estima intervalul probabil al variabilelor de operare
(cum ar fi tarife producere abur, construcția de sonde de injecție și producție) și performanța de
producție?
Factorii care trebuie considerați la proiectarea injecției de abur depinde de următorii
parametri[74] (Donaldson et al, 1989.):
1. Alterarea proprietăților fluidelor in situ. Acestea cuprind schimbări în comportamentul de
fază, densitatea, vâscozitatea, compoziția, compresibilitatea, și relația PVT;
2. Proprietățile rocii, cum ar fi permeabilitatea absolută, porozitate, compresibilitatea rocii
și schimbările inerente în aceste proprietăți prin injecția de abur;
3. Proprietăți legate de interacțiunea fluid-rocă. Acestea includ saturații reziduale (legate la
rândul lor de înmuiere, tensiunea interfacială, etc) permeabilitate relativă, presiune capilară și
dependența lor de temperatură;
4. Proprietăți termice ale formației și fluidelor conținute, cum ar fi căldura specifică,
conductivitatea termică, coeficientul de dilatare termică și schimbările induse de acestea;
9. Mediul zăcământului: net/brut (prezența unor bariere de șist, etc), eterogenitate,
proprietățile stratului din acoperiș și culcuș, saturația inițială de țiței, temperatura și presiunea;
6. Geometria curgerii: forma modelului și spațierea, localizarea și grosimea intervalelor de
injecție și producție la sondele finalizate;
7. Cadrul de control al operatorului pentru parametri, cum ar fi debitul de abur, calitatea
aburului, presiunea și temperatura de injecție, cumulativul injectat.
După conditiile (criteriile de proiectare) în care proiectele de injecție cu abur sunt de succes,
mulți alți factori trebuie să fie luați în considerare în conceperea unui proiect de abur[81]. Unele
dintre acestea sunt:
1) Conținutul de minerale a rocii din zăcământ;
2) Disponibilitatea de combustibil și de apă;
 3) Analiza țițeiului brut, mai ales în cazul în care este utilizat drept combustibil la
generatorul de abur;
4) Necesitatea tratării apei;
5) Mărimea echipamente de manipulare a apei;
6) Facilități de producție adecvate pentru lichide calde;
7) Nisipul și eventual emulsia;
8) Starea sondelor existente;
9) Conducte de suprafață;
10) Piețe și facilități de transport pentru țițeiul greu produs;
11) Respectarea măsurilor de siguranță locale și regulamentul de poluare a mediului.
Un proiect de injecție cu abur trece în general prin patru faze de dezvoltare:
1 Sceeningul de zăcământ. Primul pas în dezvoltarea unui proiect EOR abur este de a filtra
zăcămintele candidate pentru aplicarea potențială a metodei, utilizând cât mai multe zăcăminte și
parametrii geologici disponibili. În cazul în care informațiile disponibile despre zăcământ sunt
suficiente, un studiu de definire a zăcământului se efectuează pentru a defini potențialul economic
al proiectului. În cazul în care studiul arată că țițeiul recuperat este suficient din punct de vedere
economic pentru a justifica un proiect pe scară largă, se propune apoi un test-pilot de teren.
2 Teste pilot. Se desfășoară la o scară mică și implică de obicei unul sau mai multe modele
situate într-o zonă reprezentativă a zăcămintului candidat. Aceasta se realizează pentru a genera
informațiile necesare. În urma testului pilot, în cazul în care decizia este de a continua, trebuie să
fie elaborat un plan de punere în aplicare.
3 Lărgirea domeniului de implementare. Această fază este realizată de obicei prin
adăugarea de modele adiacente pilot în etape până când toată zona țintă este încorporată în proiect.
Modelul de zăcământ construit în timpul dezvoltării testului pilot este folosit pentru a optimiza
extinderea și funcționarea proiectului.
4 Management de zăcămint pentru monitorizarea performanței, analiză și modificare.
Predicția performanței este esențială pentru a furniza informații pentru executarea corectă a
fiecăruia dintre aceste faze de dezvoltare. Trei modele matematice diferite (statistic, numeric, și
modele analitice) sunt de obicei folosite pentru a prezice performanța de injecției cu abur. Această
fază de dezvoltare include menținerea și actualizarea datelor de zăcământ, monitorizarea și analiza
performanței proiectului, și modificarea operațiunilor proiectului după cum este necesar. Un set de
date a fost creat prin colectarea datelor din proiecte EOR cu abur aplicate în teren și publicat în Oil
& Gas Journal din 1980 până în 2012, setul de date original a inclus un total de 1785 de proiecte cu
injecție de abur aplicate în teren din întreaga lume. Calitatea datelor este esențială pentru a asigura
validitatea rezultatelor criteriilor de screening. Datele sondajului EOR conțin mai multe tipuri de
probleme care pot afecta calitatea setului de date, în special, proiecte duplicat, date lipsă, date
inconsistente și aberante.

Fig.5.9 Proiecte injecție de abur (Oil & Gas Journal 1980-2012)

Figura 5.9 arată distribuția proiectelor de teren cu injecție de abur aplicate în diferite țări.
Aproximativ 65% din toate proiectele de injecție cu abur au avut loc în SUA. Tipurile de formații
geologice la care pot fi aplicate injecția de abur includ gresie, nisip neconsolidat, calcar, dolomită,
fisurată, gresie/conglomerat, gresie/dolomită și la șist. Aproximativ 84% din proiecte au fost
aplicate în formațiuni de gresie, 8% în formațiuni de nisip neconsolidate, 1% în formațiunile de
carbonati, de 1% în alte formațiuni, cum ar fi șisturi.

5.8. Referințe
[1] Speight, J G: ”Heavy Oil Production Process” GPP-Elsevier USA, 2013.
[2] Meyer, R, Attanasi, E: ”Heavy Oi land Natural Petroleum Resources”, US Geological Survey,2013.
[3] Ezekwe, N., “Petroleum reservoir engineering practice.” Pearson Education, Inc. (2011).
[4] Hong, K.C., ”Steamflood Reservoir Management: Thermal Enhanced Oil Recovery”, PennWell Books,
Tulsa, Oklahoma (1994).
[5] Goran, N., Ionescu, G.F.,: ”Creșterea recuperării petrolului”, Editura Universității Ploiești, 2003.
[6] Fraouq Ali, S.M., “Current Status of Steam Injection as a Heavy Oil Recovery Methods,” J. Can.
Pet.Tech. pp. 1-15 (Jan.-March 1974).
[7] Carlson, M.,:” Practical Reservoir Simulation”, PennWell Books, Tulsa, Oklahoma (2006).
[8] Iyoho, A.W., “Selecting Enhanced Oil Recovery Processes,” World Oil. Pp. 61-74 (Nov. 1978).
[9] Satter, A, ș.a., ” Practical Enhanced Reservoir Engineering: Assisted with Simulation Software”, Pen
Well Corporation, Tusla,USA, 2007.
[10] Lyons W. & Plisga, B. S. (Eds)., ”Standard Handbook of Petroleum & Natural Gas Engineering”
(Second edition), Burlington, MA: Elsevier Inc. (2005).
[11] Hama,Q.M.: ”Updated Screening Criteria for Steam Flooding based on Oil Field Projects Data”Thesis,
Missouri University Of Science And Technology, 2014.
[12] Thomas, S, :”Enhanced Oil Recovery – An Overview” Rev. IFP, Vol. 63 (2008), No. 1, pp. 9-19 (12)
[13] Green D. W. & Willhite G. P., Enhanced Oil Recovery, Texas: Society of Petroleum Engineers(1998).
[14] Lyons W. & Plisga, B. S. (Eds)., ”Standard Handbook of Petroleum & Natural Gas Engineering”
(Second edition), Burlington, MA: Elsevier Inc. (2005).
[15]. Ionescu, M., Stoicescu, M.: Metode termice de recuperare a petrolului, Editura Universităţii din
Ploieşti, 2001
[16] Gates, I. D. ”Solvent-aided Steam-Assisted Gravity Drainage in thin oil sand reservoirs”. Journal of
Petroleum Science and Engineering, 138-146, 2010.
[17] Gates, ID-ul, Larter, SR, și Adams, J in situ grele de petrol și bitum de recuperare proces, Canada
Cererea de brevet 2593585, 2007;
[18]. Jelgersma, F.:” Redevelopment of the Abandoned Dutch Onshore Schoonebeek Oilfield With Gravity
Assisted Steam Flooding”. In Proceedings of International PetroleumTechnology Conference,
Dubai, 4–6 December 2007.
[19] Alvarado, V., Manrique, E.:„Enhanced Oil Recovery: An Update Review”, Energies 2010.
[20]. Ramlal, V. :”Enhanced oil recovery by steamflooding in a recent steamflood project”, Cruse "E"
Field, Trinidad (SPE-89411). In Proceedings of 14th SPE/DOE IOR Symposium, Tulsa, OK,USA, 17–21
April 2004.
[21]. Jelgersma, F.:” Redevelopment of the Abandoned Dutch Onshore Schoonebeek Oilfield With Gravity
Assisted Steam Flooding”. In Proceedings of International PetroleumTechnology Conference,
Dubai, 4–6 December 2007.
[22] Lacerda, G.M.; Patriota, J.H.; Pereira, J.I.; Torres J.S.; De Lima, L.A. ”Alto do Rodrigues GeDIg
„Pilot—Case Study for Continuous Steam Injection Recovery Combined with Real-Time
[23] Rivero, J.A.; Mamora, D.D. Oil Production Gains for Mature Steamflooded Oil Fields Using Propane
as a Steam Additive and a Novel Smart Horizontal Producer (SPE-110538). InProceedings of SPE
Annual Technical Conference and Exhibition, Anaheim, CA, USA, 11–14 November 2007.
[24] Bagci, A.S.; Gumrah, F.: ”Effects of CO2 and CH4 Addition to Steam on Recovery of West Kozluca
Heavy Oil” (SPE-86953). In Proceedings of SPE International Thermal Operations and Heavy Oil
Symposium and Western Regional Meeting, Bakersfield, CA, USA, 16–18
[25] Ovalles, C.; Vallejos, C.; Vasquez, T.; Martinis, J.; Perez-Perez, A.; Cotte, E.; Castellanos, L.;
Rodriguez, H.: ”Extra-Heavy Crude Oil Downhole Upgrading Process using Hydrogen Donors
under Steam Injection Conditions” (SPE-69692). In Proceedings of SPE International Thermal
Operations and Heavy Oil Symposium, Porlamar, Venezuela, 12–14 March 2001.
[26] Mendez, Z.; Alvarez, J.M.; Escobar, E.; Colonomos, P., Campos, E.: ”Cyclic Steam Injection
WithAdditives: Laboratory and Field Test Results of Steam/Foam and Steam/Solvent Processes”
(SPE-24632). In Proceedings of SPE Annual Technical Conference and Exhibition, Washington,
DC, 4–7 October 1992.
[27] Zhdanov, S.A.; Amiyan, A.V.; Surguchev, L.M.; Castanier, L.M.; Hanssen, J.E.: ”Application of Foam
for Gas and Water Shut-Off: Review of Field Experience” (SPE 36914). In Proceedings of SPE
European Petroleum Conference, Milan, Italy, 22–24 October 1996. Proceedings of SPE European
Petroleum Conference, Milan, Italy, 22–24 October 1996.
[28] Amit Panwar „Use of Temperature data for assisted history matching and characterization of SAGD
heterogeneous reservoirs within EnKF framework”, University of Alberta, Edmonton, Alberta, 2012
[29] Patent US 2007/0213963 A1 „System And Method For Determining Flow Rates In A Well” Inventors:
Younes Jalali, Cambridge (GB); Ahmed M. Daoud, Cairo (EG), 2007
[30] Li-Giang, Y.; Da-Sheng, Z.; Yu-huan, S.: ”SAGD as Follow-Up to Cyclic Steam Stimulation in a
Medium Deep and Extra Heavy-Oil Reservoir” (SPE-104406). In Proceedings of International Oil
& Gas Conference and Exhibition, Beijing, China, 5–7 December 2006.
[31] Grills, T.L.; Vandal, B.; Hallum, F.; Trost, P.: ”Case History: Horizontal Well SAGD Technology is
Successfully Applied to Produce Oil at LAK Ranch in Newcastle Wyoming” (SPE-78964). In
Proceedings of SPE International Thermal Operations and Heavy Oil Symposium and International
Horizontal Well Technology Conference, Calgary, AB, Canada, 4–7 November 2002.
[32] Mendoza, H.A.; Finol, J.J.; Butler, R.M. : ”SAGD, Pilot Test in Venezuela” (SPE-53687). In
Proceedings of Latin American and Caribbean Petroleum Engineering Conference, Caracas,
Venezuela, 21–23 April 1999
[33] Rottenfusser, B.; Ranger, M.A.: ”Geological Comparison of Six Projects in the Athabasca Oil Sands”.
In Proceedings of CSPG-Canadian Heavy Oil Association-CWLS Joint Conf. (ICE2004), Calgary,
AB, Canada, 31 May–4 June 2004.
[34] Putnam, P.E.; Christensen, S.L.: ”McMurray Formation SAGD (Steam-Assisted Gravity Drainage)
Reservoirs in Northeastern Alberta: Comparative Architecture and Performance”. In Proceedings of
CSPG-Canadian Heavy Oil Assoc.-CWLS Joint Conf. (ICE2004), Calgary, AB, Canada, 31May–4
June 2004.
[35] Jimenez, J.: ”The Field Performance of SAGD Projects in Canada (IPTC-12860)”. In Proceedings of
International Petroleum Technology Conference, Kuala Lumpur, Malaysia, 3–5 December 2008.
[36] Stalder, J.L. :”Thermal Efficiency and Acceleration Benefits of Cross SAGD (XSAGD)”-(SPE-
117244). In Proceedings of International Thermal Operations and Heavy Oil Symposium, Calgary,
AB, Canada, 20–23 October 2008.
[37] Manrique, E.; Pereira, C.” ”Identifying Viable EOR Thermal Processes in Canadian Tar Sands” (Paper
CIPC 2007-176). In Proceedings of 8th Canadian International Petroleum Conference (58th Annual
Technical Meeting), Calgary, AB, Canada, 12–14 June 2007.
[38] Panait-Paticaf, A.; Åžerban, D.; Ilie, N.: ”Suplacu de Barcau Field—A Case History of aSuccessfull In-
situ Combustion Exploitation” (SPE-100346). SPE Europec/EAGE Annual Conference and
Exhibition, Vienna, Austria, 12–15 June 2006.
[39] Doraiah, A.; Ray, S.; Gupta, P. In-situ Combustion Technique to Enhance Heavy-Oil Recovery at
Mehsana, ONGC—A Success Story (SPE-105248). In Proceedings of SPE Middle East Oil and Gas
Show and Conference, Bahrain, 11–14 March 2007.
[40] Gillham, T.H.; Cerveny, B.W.; Fornea, M.A.; Bassiouni, D.Z. :”Low Cost IOR: An Update on the W.
Hackberry Air Injection Project” (SPE-39642). In Proceedings of SPE/DOE Improved Oil Recovery
Symposium, Tulsa, OK, USA, 19–22 April 1998.
[41] Duiveman, M.W.; Herwin, H.; Grivot, P. Integrated Management of Water, Lean Gas and Air
Injection: The Successful Ingredients to IOR Projects on the Mature Handil Field (SPE-93858). In
Proceedings of SPE Asia Pacific Oil and Gas Conference and Exhibition, Jakarta, Indonesia, 5–7
April 2009.
[42]. Hongmin, Y.; Baoquan, Y.; Guorui, X.; Jiexiang, W.; Shao, R.R.; .Weimin, L.; Liang, X.; Haitao, G.
Air Foam Injection for IOR: From Laboratory to Field Implementation in ZhongYuan Oilfield
China (SPE-113913). In Proceedings of SPE/DOE Symposium on Improved Oil Recovery, Tulsa,
OK, USA, 20–23 April 2008.
[43]. Hughes, B.L.; Sarma, H.K. Burning Reserves For Greater Recovery? Air Injection Potential In
Australian Light Oil Reservoirs (SPE-101099). In Proceedings of SPE Asia Pacific Oil & Gas
Conference and Exhibition, Adelaide, Australia, 11–13 September 2006.
[44]. Sarma H.; Das, S. Air Injection Potential in Kenmore Oilfield in Eromanga Basin, Australia: A
Screening Study Through Thermogravimetric and Calorimetric Analyses (SPE-120595). In
Proceedings of SPE Middle East Oil and Gas Show and Conference, Bahrain, The Kingdom of
Bahrain, 15–18 March 2009.
[45]. Teramoto, T.; Takabayashi, K.; Onishi, T.; Okatsu, K.: ”Air Injection EOR in highly water saturated
oil reservoir”. In Proceedings of IEA Collaborative Project on Enhanced Oil Recovery 25th Annual
Workshop and Symposium, Stavanger, Norway, 5–8 September 2009.
[46]. Onishi, T.; Katoh, K.; Takabayashi, K.; Uematsu, H.; Okatsu, K.; Wada, Y.; Ogata, Y.: ”High Pressure
Air Injection into Light Oil Reservoirs: Experimental Study on Artificial Ignition”. In Proceedings
of IEA Collaborative Project on Enhanced Oil Recovery 28th Annual Workshop and Symposium,
Vedbæk, Denmark, 4–7 September 2007.
[47]. Xia, T.X.; Greaves, M.; Turta, A.T.: ”Injection Well—Producer Well Combinations in THAI Toe to-
Heel Air Injection” (SPE-75137). In Proceedings of SPE/DOE Improved Oil Recovery Symposium,
Tulsa, OK, USA, 13–17 April 2002.
[48]. Greaves, M.; Xia, T.X.; Ayasse, C.: ”Underground Upgrading of Heavy Oil Using THAI- "Toe-to-
Heel Air Injection" (SPE-97728). In Proceedings of SPE/PS-CIM/CHOA International Thermal
Operations and Heavy Oil Symposium, Calgary, AB, Canada, 1–3 November 2009.
[49]. Xia, T.X.; Greaves, M.; Werfilli, W.S., Rathbone, R.R.: ”Downhole Conversion of Lloydminster
Heavy Oil Using THAI-CAPRI Process” (SPE-78998). In Proceedings of SPE International
Thermal Operations and Heavy Oil Symposium and International Horizontal Well Technology
Conference, Calgary, AB, Canada, 4–7 November 2002.
[50].WHITESANDS Project–Petrobank Energy and Resources Ltd. Available online:
http://www.petrobank.com/hea-whitesandsproject.html (accessed on 23 October 2010).
[51]. Button, P.; Peterson, C.: ”Enhanced Gravity Drainage through Immiscible CO2 Injection in the Yates
Field (TX)”. In Proceedings of 10th Annual CO2 Flooding Conference, Midland, TX, USA,
December 2004.
[52]. Dehghani, K.; Ehrlich, R.: ”Evaluation of steam injection process in light oil reservoirs” (SPE-49016).
In Proceedings of SPE Annual Technical Conference, New Orleans, LA, USA, 27–30 September
1998.
[53]. Manrique, E.J.; Muci, V.E.; Gurfinkel, M.E.: ”EOR Field Experiences in Carbonate Reservoirs in the
United States”. SPE Reserv. Eval. Eng. 2007, 10, 667–686.
[54]. Sahuquet, B.C.; Ferrier, J.J.: ”Steam-Drive Pilot in a Fractured Carbonated Reservoir: Lacq Superieur
Field”. J. Pet. Tech. 1982, 34, 873–880.
[55]. Sahuquet, B.C.; Spreux, A.M.; Corre, B.; Guittard, M.P.: ”Steam Injection in a Low-Permeability
Reservoir Through a Horizontal Well in Lacq Superieur Field” (SPE-20526). In Proceedings of SPE
Annual Technical Conference and Exhibition, New Orleans, LA, USA, 23–26 September 1990.
[56]. Nakamura, S.; Sarma, H.K.; Umucu, T.; Issever, K.; Kanemitsu, M.A. Critical Evaluation of a
Steamflood Pilot in a Deep Heavy Carbonate Reservoir in Ikiztepe Field, Turkey (SPE-30727). In
Proceedings of SPE Annual Technical Conference and Exhibition, Dallas, TX, USA, 22–25 October
1999.
[57]. Zhou, Y.; Lin, Y.; Chen, G.: ”Steam Stimulation Pilot in the Cao-20 Fracture Limestone with Extra
Heavy Oil”. (Paper 1998-131). In Proceedings of 7th UNITAR International Conference on Heavy
Crude and Tar Sands, Beijing, China, 27–30 October 1998.
[58]. Macaulay, R.C.; Krafft, J.M.; Hartemink, M.; Escovedo, B.: ”Design of a Steam Pilot In A Fractured
Carbonate Reservoir—Qarn Alam Field, Oman” (SPE-30300). In Proceedings of SPE International
Heavy Oil Symposium, Calgary, AB, Canada, 19–21 June 1999.
[59]. Penney, R.; Moosa, R.; Shahin, G.; Hadhrami, F.; Kok, A.; Engen, G.; Van Ravesteijn, O.; Rawnsley,
K.; Kharusi, B.: ”Steam Injection in Fractured Carbonate Reservoirs: Starting a New Trend in EOR”
(IPTC-10727). In Proceedings of International Petroleum Technology Conference, Doha, Qatar, 21–
23 November 2009.
[60]. Penney, R.; Baqi Al Lawati, S.; Hinai, R.; Van Ravesteijn, O.; Rawnsley, K.; Putra, P.; Geneau, M.;
Ikwumonu, A.; Habsi, M.; Harrasy, H.: ”First Full Field Steam Injection in a Fractured Carbonate at
Qarn Alam, Oman” (SPE-105406). In Proceedings of SPE Middle East Oil and Gas Show and
Conference, Bahrain, Kingdom of Bahrain, 11–14 March 2007.
[61]. Waheed, A.; El-Assal, H.; Negm, E.; Sanad, M.; Sanad, O.; Tuchscherer, G.; Sayed, M.: ”Practical
Methods to Optimizing Production in a Heavy-Oil Carbonate Reservoir: Case Study From Issaran
Field, Eastern Desert, Egypt” (SPE-69730). In Proceedings of SPE International Thermal
Operations and Heavy Oil Symposium, Margarita Island, Venezuela, 12–14 March 2001.
[62]. Buza, J.W.: ”An Overview of Heavy and Extra Heavy Oil Carbonate Reservoirs in the Middle East”
(IPTC-12426). In Proceedings of International Petroleum Technology Conference, Kuala Lumpur,
Malaysia, 3–5 December 2008.
[63]. Barge, D.; Al-Yami, F.; Uphold, D.; Zahedi, A.; Deemer, A.; Carreras, P.E.: ”Steamflood Piloting the
Wafra Field Eocene Reservoir in the Partitioned Neutral Zone, Between Saudi Arabia and Kuwait”
(SPE-120205). In Proceedings of SPE Middle East Oil and Gas Show and Conference, Bahrain,
Kingdom of Bahrain, 15–18 March 2009.
[64]. Sedaee, B.; Rashidi, F.: ”Application of the SAGD to an Iranian Carbonate Heavy-Oil Reservoir”
(SPE-100533). In Proceedings of SPE Western Regional/AAPG Pacific Section/GSA Cordilleran
Section Joint Meeting, Anchorage, Alaska, 8–10 May 2006.
[65]. Shafiei, A.; Dusseault, M.B.; Memarian, H.; Samimi Sahed, B.: ”Production Technology Selection for
Iranian Naturally Fractured Heavy Oil Reservoirs” (Paper 2007-145). In Proceedings of Petroleum
Society’s 8th Canadian International Petroleum Conference (58th Annual Technical Meeting),
Calgary, AB, Canada, 12–14 June 2007.
[66]. Gutiérrez, D.; Miller, R.J.; Taylor, A.R.; Thies, B.P.; Kumar, V.K.: ”Buffalo Field High-Pressure Air
Injection Projects: Technical Performance and Operational Challenges” (SPE-113254). In
Proceedings of SPE/DOE Symposium on Improved Oil Recovery, Tulsa, OK, USA, 20–23 April
2008.
[67]. Kumar, V.K.; Gutierrez, D.; Moore, R.G.; Mehta, S.A.: ”Air Injection and Waterflood Performance
Comparison of Two Adjacent Units in the Buffalo Field” (SPE-104479). SPE Reservoir Eval. Eng.
2008, October, 848–857.
[68]. Moore, R.G.; Mehta, S.A.; Ursenbach, M.G.: ”A Guide to High Pressure Air Injection (HPAI) Based
Oil Recovery” (SPE-75207). In Proceedings of SPE/DOE Improved Oil Recovery Symposium,
Tulsa, Oklahoma, 13–17 April 2002.
[69]. Gutiérrez, D.; Taylor, A.R.; Kumar, V.K.; Ursenbach, M.G.; Moore, R.G.; Mehta, S.A.: ”Recovery
Factors in High-Pressure Air Injection Projects Revisited” (SPE-108429). SPE Reservoir Eval. Eng.
2008, 11, 1097–1106.
[70] Rodríguez, F.; Christopher, C.A.: ”Overview of Air Injection Potential for PEMEX” (Paper No.89612).
In Proceedings of AAPG International Conference, Cancun, Mexico, 24–27 October 2004.
[71]. Lyons W. & Plisga, B. S. (Eds).,: ”Standard Handbook of Petroleum & Natural Gas Engineering”
(Second edition), Burlington, MA: Elsevier Inc. (2005).
[72]. Green D. W. & Willhite G. P.,: ”Enhanced Oil Recovery”, Texas: Society of Petroleum Engineers
(1998).
[73] Larry W. Lake, Editor-in-Chief „Petroleum Engineering Handbook” Vol 5, SPE, 2006
[74] Mandl, G. and Volek, C.W.: “Heat and Mass Transport in Steam Drive Processes,” SPEJ (March1969)
59; Reprint Series, SPE, Richardson, Texas (1972) 10, 27.
[75] Myhill, N.A. and Stegemeier, G.L.:,,Steam-Drive Correlation and Prediction," J. Pet. Tech. (Feb. 1978)
173-82.
[76] Neuman, C.H.: “A Gravity Override Model of Steamdrive,” JPT (January 1985) 163.
[77] Owens, B.K. and Ziegler, V.M.: “An Oil Production Model for a Well Producing by Both Gravityn
Drainage and Viscous Flow From a Mature Steamflood,” paper SPE 29656 presented at the 1995
SPE Western Regional Meeting, Bakersfield, California, 8–10 March.
[78] Closmann, P.J.: “A Simplified Gravity Drainage Oil Production Model for Mature Steamdrives,”paper
SPE 25790 presented at the 1993 SPE International Thermal Operations Symposium, Bakersfield,
California, 8–10 February.
[79]. Prats, M.,: ”Thermal Recovery”, Monograph Series Vol. 7, Society of Petroleum Engineering, (1986).
[80] Moritis, G.: Worldwide EOR Survey. Oil Gas J. 2008, 106, 41–42, 44–59.
[81] Q. Jiang, R.M. Butler and C.-T. Yee, Development of the steam and gas push (SAGP) process,
Research Report No. 1998.59, Department of Chemical and Petroleum Engineering,
University of Calgary, Calgary, 1998.
 CAPITOLUL 6
OPTIMIZAREA PROCESELOR TERMICE
6.1. Optimizarea proceselor termice de exploatare a zăcămintelor de țiței
Optimizarea proceselor este, în esență, o opțiune ştiințifică, care constă în elaborarea şi
trierea sistematică a soluțiilor posibile ale unei probleme inginereşti, având ca scop final selectarea
acelei soluții care, în limitele unui cadru de referință definit prin condițiile admise sau impuse
ințial, conduce la folosirea cea mai avantajoasă a resurselor de care se dispune pentru
materializarea ei.
Bazele matematice ale proceselor de optimizare le constituie cercetarea operațională,
programarea liniară, programarea dinamică, programarea geometrică, algoritmii genetici, etc.
Criterii “absolute” de optimizare nu există şi nici nu par a fi de dorit. Cea mai simplă
procedură de optimizare este “optimizarea intuitivă”, care constă în realizarea de modele ale unor
soluții alternative - prin încercări repetate - se obține o variantă optimă a acesteia. Procesul este
empiric şi nu duce cu certitudine la cea mai bună soluție posibilă.
Procesul de optimizare trebuie să determine valoarea minimă a unei funcții dependentă de
variabilele de proiectare, numită funcție obiectiv. În schema generală – conceptuală - a procesului
de optimizare se evidențiază bucla iterativă a acestuia. De fapt, din punct de vedere matematic, nu
este vorba de rezolvarea unui sistem de ecuații algebrice, care are o soluție unică, ci algoritmul
matematic al procesului de optimizare este, de regulă, o “strategie euristică” de găsire a celei mai
bune soluții din mulțimea celor posibile.
Progresele tehnologice și tehnicile inteligente avansate de recuperare a petrolului permite o
recuperare tot mai mare. Pentru a realiza acest potențial, sunt necesare tehnologii de control optime
bazate pe feedback-ul modelului pentru a manipula injectia și producția de țiței, astfel încât
curgerea să fie uniformă într-un anumită structură geologică Și în cazul injecției de abur feedback-
ul pe bază de control optimal al tehnologiilor, poate permite recuperarea mai mare de țiței decât cu
strategiile operaționale convenționale. Probleme de control optime care trebuie rezolvate sunt
probleme la scară largă și necesită algoritmi numerici speciali. Aceștia se pot combina un singur
algoritm de optimizare de fotografiere pe baza programării pătratice secvențiale (SQP) explicit cu
metode de integrare Runge-Kutta (DIRK)[1]
Există mai multe forme de instrumente care sprijină ingineri de a lua decizii corecte. Cele
mai simple ar fi efectuarea și afișarea de măsurători într-un mod adecvat, și apoi restul procesului
decizional depinde de cunoștințe și experiența umană. Instrumente complexe de suport al deciziei
poate pune în aplicare estimarea și optimizarea pe bază de model cât și testarea unor metode[2].
 6.1.1. Optimizarea proceselor de injecție cu abur.
Din totdeauna un obiectiv implicit în procesul injecției cu abur este managementul general
al căldurii, devenind un subiect în literatura de specialitate încă din mijlocul anilor 1980.
Dezvoltarea disciplinei a urmărit îndeaproape aplicații de calculator. Managementul căldurii constă
în colectarea datelor, monitorizarea datelor și ajustările procesului.

Fig.6.1 Reprezentare grafică a componentelor majore ale unui echilibru termic pentru un proces SF[3]
Figura.6.1 este o reprezentare grafică a componentelor majore ale unui bilanț termic care
trebuie să fie efectuat pentru a gestiona corect un proces SF. Ziegler și colab[4] au publicat un foarte
bun rezumat al unei metode de punere în aplicare a principiului de gestionare a procesului. În
esență, operatorul trebuie să stabilească un proces iterativ continuu pe toată durata proiectului care
colectează și analizează date pertinente. Pe baza acestei analize, operatorul face ajustările necesare
pentru a optimiza desfășurarea proiectului. Procesul este, de fapt o metodă completă de optimizarea
procesului, dar a adoptat numele "management de căldură", deoarece costurile de producere a
vaporilor trec peste orice alt cost și sunt chiar de mai multe ori mai mari decât investiția inițială de
capital, substanțiale de altfel în SF. Cele trei părți de bază ale metodei, colectarea date,
monitorizarea datelor, și ajustări ale procesului sunt descrise mai jos în reprezentarea din figura
6.2:
 Fig. 6.2 Fluxul de lucru pentru optimizarea căldurii
Culegere a datelor. Cum sugerează și numele, colectarea datelor o constituie adunarea
permanentă și de obicei mari de informații și date cu privire la funcționarea sondelor care produc,
sondelor de injectie, sondelor de observație, și facilităților de suprafață ce sunt compilate și stocate
în baze de date informatice. Un exemplu a unui set de date și informații considerate în prezent
necesare pentru injecția de abur au fost date de Ziegler[4]. În plus față de tipurile de date colectate,
operatorul trebuie să specifice, de asemenea, un program permanent de colectare.
Toate datele sunt dintre componentele existente și necesare sistemului, cu excepția sondelor
de observare, dar care oferă informații cu privire la modificările temperaturii și saturației gaz/petrol
în timp, esentiale în menținerea eficienței procesului. Datele trebuie să fie stocate în baze de date
informatice care sunt accesibile PC-urilor.
Monitorizarea datelor. Ca în orice operațiune, în producția de petrol sunt sarcini zilnice și
săptămânale care trebuiesc făcute. Cu toate acestea, în management de căldură, operatorul trebuie
să programeze comentarii oficiale de proiect pe termen mult mai lung, cum ar fi o bază semestrială
sau anuală. Tabelul 6.1 este un exemplu de program de revizuire. În timpul acestor comentarii,
datele de performanță ale proiectului sînt comparate cu design original, și ajustările să fie făcute în
mod corespunzător.
Exemplu de program pentru analiza datelor la managementul căldurii SF[4] Tabelul 6.1
Pași Date necesare Evaluare modele Evoluția Ajustări posibile
rezultate
1.Compararea Debite țiței/apă/abur; Compară Identifică
performanței actuale cu temperatură abur; curent performanța și decalaje între
predicția OPEX; preț țiței profitul actuale și actual și
prezise predicție
2.Determină bilanțul Căldura injectată: debit, Compară injecția Estimarea Schimbări în sistemul
termic și căldura utilizată temperatură, calitate, actulă cu ținta geometriei de livrare abur
presiune, profil în sondă frontului de
abur Ajustare intervale de
Căldura acumulată în Raportul forțelor Estimarea injecție în sonde
zăcământ: profil de gravitate- eficienței Schimbare frecvența
temperatură viscozitate procesului ciclului de abur în
panoul de producție
Căldura produsă: Bilanț termic Estimarea
raportul apă/țiței, Utilizarea căldurii eficienței
evacuare coloană, procesului
temperatura în conducta
de curgere
3.Determină bilanțul Date de producție:țiței, Bilanțul de lichid Influxul Creșterea
material apă, abur în timp estimat și productivității
Date de injecție:abur, Bilanț material diferențe sondelor
apă Completări foraje
4. Determină debitul țintă Proprietățile rezervorului
de căldură de injecție
A.Domină gravitația Proprietățile fluidelor Simulare analogie Necesarul Debit abur
Neuman și Vogel curent de abur
B.Domină vâscozitatea de injecție

Prognoză OPEX Simulare analogie Program Debit abur și

Prognoză preț țiței Mandl-Volek și njecție de abur calitate.Revine la
Jones Prognoză prod acesti pași după șase
ucție și profit luni

Ajustări ale procesului. Odată ce proiectul a fost revizuit în raport cu diverse criterii de
referință, acesta poate să nu funcționează conform așteptărilor și este nevoie de o corecție, Tabelul
6.1 conține o listă de schimbări comune. Există doar câteva domenii operaționale care pot fi
schimbate.

6.1.2. Algoritmi de optimizare și aplicarea lor

Optimizarea matematică este selectarea celui mai bun element (cu privire la unele criterii)
dintr-un set de alternative disponibile. In cel mai simplu caz, o problemă de optimizare constă în
maximizarea sau minimizarea unei funcții reale cu alegerea în mod sistematic a valorilor de intrare
din interiorul unui set acceptat și calcularea valorii funcției. În termenii cei mai generali, teoria de
optimizare este un ansamblu de rezultate matematice și metode numerice pentru identificarea celui
mai bun candidat dintr-o selecție de alternative, fără a enumera și evalua în mod explicit toate
alternativele posibile[2].
In general, tehnicile de optimizare pot fi clasificate în trei categorii diferite:
Tehnici gradient: Aceste tehnici asumă că spațiul de proiectare este continuu și unimodal
necesitând prima derivată exactă. Ele sunt cele mai potrivite pentru căutare locală, rapidă și
eficientă. Unele dintre metodele cunoscute sunt următoarele[2]:
Programare secvențială pătratică (NLPQL): Această metodă se bazează pe o aproximare
patratică a funcției Lagrange și aproximării liniare la toate constrângerile de ieșire la fiecare
iterație, începând cu matrice identitate pentru Hessianul de Lagrangian, și treptat, se actualizează
cu ajutorul metodei Broydon-Fletcher-Goldfarb-Shanno (BFGS). Pe fiecare iterație, problema de
programare pătratică este rezolvată pentru a găsi o proiectare optimizată, până la convergența finală
a designului optim.
Gradient redus la scară largă generalizată (LSGRG): Conceptul de bază al acestei metode
GRG este acela de a recunoaște că pentru fiecare constrângere de egalitate, poate fi denfinită o
variabilă dependentă de proiectare, reducând astfel numărul total de variabile de proiectare
independente. Presupunând că constrângerile de egalitate sunt îndeplinite inițial, pentru orice
modificare în variabilele de decizie, constrângerile de egalitate trebuie să rămână suficient de
fezabile. Utilizând această cerință, algoritmul GRG găsește mai întâi o direcție de căutare în
variabilele de decizie (variabile independente) și apoi, pentru fiecare mutare propusă în această
direcție de căutare, actualizează vectorul de variabile dependente astfel încât constrângerile rămân
îndeplinite.
Metoda modificării direcțiilor fezabile (MMFD): Această metodă explorează zona locală
din jurul punctului inițial de proiectare, se ocupă de constrângerile de inegalitate și egalitate direct,
rapid și obține optimul local proiectat. Acesta este utilizat cel mai bine atunci când pornind de la un
punct de design fezabil. Aceasta necesită de obicei mai multe iterații constând dintr-un calcul pe
direcție de căutare (folosind gradiente pe fiecare variabilă), și unidimensional (1D). Rezultă
constrângeri active în timpul căutării până când nu se mai pot face îmbunătățiri.
Metode tehnice directe: Aceste tehnici folosesc evaluări de funcții pentru a găsi un indice
de performanță în unele modele în jurul punctului de bază. Ele au nevoie de o valoare a funcției
pentru a continua. Unele dintre metode este metoda Hooke-Jeeves: Această metodă începe cu o
presupunere de plecare și caută un minim local. Este adesea folosită atunci când un design fezabil
nu a fost încă stabilit și folosește perturbațiile combinate și valori obiective pentru optimizare.
Aceasta tehnică foloseste o combinație de limite obiective și constrângeri a funcției obiectiv f(x).
Această tehnică de optimizare nu necesită ca funcția obiectiv, f (x), să fie diferențiabilă, deoarece
algoritmul nu utilizează derivate ale f (x). În schimb, algoritmul evidențiază în apropiere de punctul
curent perturbarea variabilei de proiectare, o axă la un moment dat, până când este a găsit un punct
îmbunătățit. Apoi urmează direcția favorabilă până când nu mai este posibil îmbunătățirea
designului. Dimensiunea perturbațiilor variabilelor este determinată de mărimea pasului relativ.
Acesta este redus treptat prin aplicarea etapei de reducere dimensiunii factorului până la
convergență.
Tehnici de explorare: Acestea caută valori optime globale în spațiul de proiectare și de
calcul. Unele dintre metodele cunoscute sunt:
Algoritmi multi-insule genetici (MIGA): Această metodă împarte populația în mai multe
insule (grupuri) și efectuează operațiuni tradiționale genetice pe fiecare grupă în parte, apoi
migreaza între persoane fizice din grup. Caută mai multe modele și mai multe locații ale spațiului
de design. In MIGA, ca și în alți algoritmi genetici, fiecare punct de design este perceput ca un
individ cu o anumită valoare de potrivire pe baza valorii funcției obiectiv și limitele de
constrângere. Un individ cu o valoare mai bună a obiectivului funcției are o valoare de potrivire
mare. Fiecare individ este reprezentat de un cromozom în care valorile variabilelor de proiectare
sunt convertite într-un șir de caractere binar de 0 și 1. Această conversie este numita "codare" a
individului. Fiecare populație de indivizi (un set de puncte din design) este modificată prin
intermediul operațiunilor genetice ale "selecție", "încrucișare" și "mutație". Fiecare design sau
model al unei populații este apoi evaluat, iar valoarea sa este determinată prin potrivire. O nouă
populație de modele este selectată din set original de design bazat pe un proces de supraviețuirea a
celui mai adaptat sistemului. Modele noi sunt create de operațiunea de încrucișare genetică de
cromozomi a doi indivizi fiind traversate în două puncte, și genele între aceste puncte sunt
schimbate în doi cromozomi, care rezultând două noi persoane. Funcționare genetică a mutației
modifică o valoare a unei gene selectate aleatoriu într-un cromozom sporind și mai mult
variabilitatea populației pentru a evita stagnarea procesului de evoluție. MIGA păstrează cea mai
bună persoană din generația anterioară, fără modificare. Această operațiune se numește "elitism".
Elitismul garantează că cel mai bun material genetic se realizează la generația copilului.
Operațiunea de selecție în MIGA folosește așa-numitul sistem de "selecție turneu". În selectarea
turneului, cele mai bune persoane fizice nu sunt selectate din întreaga populație, ci mai degrabă de
la un subset mic aleatoriude persoane selectate. Acest sistem permite persoane fizice duplicat din
populația copilului. Dimensiunea subset din care este selectat cel mai bun fiecare individ este
calculată pe baza valorii dimensiunii relative a turneului. Reducerea dimensiunii relative a
turneului va crește dezordinea în procesul de selecție. Creșterea dimensiunii turneului va avea ca
rezultat mai multe duplicate ale celor mai bune persoane din populația copilului.Caracteristica
principală a MIGA care o diferențiază de algoritmi genetici tradiționali este faptul că fiecare
populație de indivizi este împărțită în mai multe sub-populații numite "insule". Toate operațiunile
genetice tradiționale sunt efectuate separat pe fiecare sub-populație. Unele persoane sunt apoi
selectate din fiecare „insulă” și migrează periodic la diferite insule. Această operațiune se numește
"migrație". Doi parametri controlează procesul de migrare: interval migrație, care este numărul de
generații între fiecare migrație, și rata migrației, care este procentul de persoane au migrat de la
fiecare insulă, la momentul migrației.
Annealing Simulat Adaptiv (ASA): Aceasta obține o soluție cu un cost minim la o
problemă care are un număr mare de soluții și distinge între diferite optime locale. Algoritmul ASA
este foarte potrivit pentru rezolvarea problemelor extrem de non-liniare cu coduri de analiză cu
funcționare scură, atunci când găsirea optimului global este mai importantă decât o îmbunătățire
rapidă a proiectului. Aceasta ajută la a vizualiza problemele prezentate de astfel de sisteme
complexe, ca teren geografic. De exemplu, ia în considerare un șir de munți, cu doi "parametri" (de
exemplu, direcțiile de-a lungul nord-sud și est-vest). Găsirea celei mai mici văi în teren este de
dorit. ASA aproximează această problemă similar cu utilizarea unei mingii care cade și poate sări
peste munți de la vale la vale. Începând de la o mare "temperatură," în cazul în care temperatura
este un parametru ASA care imită efectul unei particule în mișcare rapidă într-un obiect fierbinte,
cum ar fi metal topit fierbinte, permițând astfel mingii pentru a face sărituri foarte mari și
posibilitatea de a sări peste orice munte pentru a accesa orice vale, prin suficientă săritură. Pe
măsură ce temperatura devine relativ mai rece, mingea nu poate sări la fel de mult, și de asemenea,
poate prinde văi în intervale relativ mai mici. Imaginați-vă că acest interval de munte este descris
pe bună dreptate de o "funcție de cost." Distribuții de probabilitate a doi parametri direcționale sunt
definite, numite generatoare de distribuții, deoarece acestea generează posibil văi sau stări care
trebuie să fie explorate. O altă distribuție definită numește distribuția de acceptare, care depinde de
diferența de funcții de cost generate de prezența văii. Explorarea este necesară până când ultimul
salvat este cea mai mică vale. Distribuția de acceptare decide, probabilistic, dacă să rămână în noua
vale sau de a sări din ea. Toate distribuțiile generatoare și de acceptare depinde de temperaturi.
Avantajele și dezavantajele respective a tehnicilor de optimizare[2] Tabelul 6 2
AVANTAJELE ȘI DEZAVANTAJELE TEHNICILOR DE OPTIMIZARE
Avantaje Dezavantaje
Tehnici de Gradient Explorare locală în jurul valorii Dependența de punctul de plecare
punctului de proiectare Nu se bazează pe domeniul sau
Mișcări eficiente în direcția de expertiza ingineriei
coborâre rapidă de tip unimodal Posibil pentru a obține blocare la
Bună bază matematică pentru nivel local optim
convergenţă Eforturile de calcul crește
Calculul gradientului poate fi cu dimensiunea problemei
efectuate în paralel și durată

Tehnici numerice directe Funcționează cu toate tipuri de Dependență ușoară pe punctul de

parametri reali, numere întregi, și
discrete
Explorarea locală în jurul valorii
punctului de proiectare
Mari dimensiuni pas în explorare
fază permite o acoperire mai largă
Bună bază matematică pentru
convergenţă
pornire
Probabil pentru a obține blocare
la nivel local optim
Necesită mai multe funcții de
evaluare și nu sunt bine potrivite
pentru codurile de anduranță
Nu se bazează pe domeniul sau
expertiza ingineriei

Tehnici de explorare Capacitatea de a acționa cu Calcul intensiv tinde spre o

functie arbitrară prematură convergență-optimă nu
Îmbunătățește șansele de a găsi un este găsit întotdeauna optimul
optim la nivel global cu cea mai "global"
largă acoperire Determinarea funcțiilor de
Ușor se îndepărtează de optimul penalizare este dificilă
local-nu se bazează pe derivate
Numărul de evaluări a funcției
este dependentă de populație și nu
de dimensiunea problemei

De-a lungul anilor, diferiți algoritmi de optimizare au fost utilizați pentru potrivire istorie,
locații sonde, și optimizarea traiectoriei. Acești algoritmi pot fi clasificați în stocastici sau
determiniști, pe bază de gradient. Metode stocastice, precum algoritmi genetici (GA), au fost
utilizate pentru plasarea de sonde în mai multe studii (Bukhamsin et al 1990;. Emerick et al 2009;.
Guyaguler și Horne 2000; Montes et al 2001; Morales și colab. 2010; Yeten și colab. 2010; Montes
și colab. 2001), care au implementat optimizarea plasării de sonde verticale folosind GA. Emerick
și colab. (2010) folosesc GA pentru a optimiza numărul, locația și traiectoria sondelor de producție
și injecție.
Guyaguler și Horne (2000) aplică o metodă de optimizare hibrid, care include GA și unele
funcții asistent, cum ar fi Kriging și rețelele neuronale artificiale. Yeten și colab. (2002) aplică
algoritmul GA de a optimiza tip sonde, locație, și traiectoria pentru sonde neconventionale. De
asemenea, ei au dezvoltat un instrument de optimizare bazat pe algoritm neliniar de gradient
conjugat pentru optimizarea controalelor sondelor. Pe de altă parte, unele dintre metodele de
optimizare deterministe bazate pe gradiente au fost, de asemenea utilizate în alte studii (Sarma și
Chen 2008; Forouzanfar et al 2010; Zandvliet et al 2008; Vlemmix et al 2009).
Formularul standard pentru un singur obiectiv, non-linear, limitat la problemă de optimizare
este (Nocedal și Wright, 2006):
𝑚𝑖𝑛 𝑓(𝑥) 𝑥 ∈ 𝑅 𝑛 𝑚𝑖𝑛 𝑓(𝑥) 𝑥 ∈ 𝑅 𝑛
𝑐𝑖 (𝑥) = 0 𝑖 ∈ 𝜀 (6.1)
𝑐𝑖 (𝑥) ≥ 0 𝑖 ∈ 𝜏
unde 𝑓 este funcția obiectiv, iar 𝑐𝑖 𝑖 ∈ 𝜀 sunt constrîngerile (restricțiile) de egalitate și 𝑐𝑖 (𝑥) 𝑖 ∈ 𝜏
sunt constrîngerile de inegalitate. Vectorul 𝑥 are 𝑛 ≥ 1 componente (variabile de proiectare),
funcțiile 𝑓 și 𝑐𝑖 sunt monotone pe domeniul real 𝑅 𝑛 iar 𝜀 ; 𝜏 două seturi finite de indici.
În cazul general, funcțiile obiectiv și de constrângere pot fi liniare sau neliniare și poate fi
funcții explicite sau implicite. Funcțiile implicite apar frecvent atunci când, de exemplu, o simulare
numerică (de exemplu, o simulare cu element finit) este utilizată pentru a evalua o funcție de
răspuns (de exemplu, o valoare a presiunii). De asemenea, variabilele vectorului x nu trebuie să fie
continuii. Probleme de optimizare pot avea unele sau toate variabilele x restrânse la număr întreg
sau valori discrete (Venter, 2010). Aceste tipuri de probleme sunt denumite întregi sau probleme de
optimizare discrete. În general, algoritmii locali au dificultăți în rezolvarea problemelor de
optimizare cu întregi și/sau variabile discrete, în timp ce mai mulți algoritmi globali sunt bine
adaptați la această clasă de probleme Tehnicile de optimizare sunt algoritmi utilizați pentru a găsi
soluția la problema specificată în ecuția.6.1. Misiunea lor este de a găsi o combinație de variabile
de proiectare, x, valori care oferă cea mai bună valoare a funcției obiectiv, în timp ce satisface
toate constrângerile de egalitate și inegalitate. Multe probleme au mai mult de un optim (denumit în
continuare optim local sau relativ). Unii algoritmi vizează găsirea optimul local în timp ce alții
încearcă să găsească soluția optimă dintre toate soluțiile posibile (nu doar cele dintr-un anumit
domeniu de valori). Acestea din urmă sunt numite tehnici globale de optimizare (Venter, 2010).
Există mai multe moduri de a clasifica tehnicile de optimizare disponibile. O modalitate este să
împartă întreaga gamă de metode în tehnici locale și globale sau în două clase largi de probleme de
optimizare, programare liniară (LP) și programarea neliniară (NLP).
Algoritmi de optimizare locală. Cei mai mulți algoritmi de optimizare locală sunt (Venter,
2010) pe baza gradientului. Așa cum sugerează numele, tehnici de optimizare bazate pe gradient
operează informații de gradient pentru a găsi soluția optimă. Se folosesc algoritmi pe bază de
gradient pentru rezolvarea unei game largi de probleme de optimizare în inginerie.
Aceste tehnici au câștigat popularitate datorită eficienței lor (în ceea ce privește numărul
evaluărilor funcționale necesare pentru a găsi optim) și capacității de a rezolva probleme cu un
număr mare de variabile de proiectare. Acești algoritmi, cu toate acestea, au mai multe dezavantaje
care includ localizarea numai a optimului local (și nu cel gloabal), au dificultăți în rezolvarea
problemelor de optimizare discretă, procesul de aplicarea algoritmilor complecși în mod eficient
este dificilă, și susceptiblitate la zgomote numerice.
Algoritmul pe bază de gradient este din punct de vedere matematic un proces iterativ în doi
pași pentru a găsi optimul și se poate exprima ca:
𝑥𝑘+1 = 𝑥𝑘 + 𝛼𝑘 𝑝𝑘 (6.2)
în cazul în care primul pas folosește infomațiile de gradient pentru identificarea unei direcții de
căutare, 𝑝𝑘 , pe care să se mute. Al doilea pas este de a muta în această direcție, până când nu se mai
fac progrese. Dimensiunea acestei progresii se determină prin lungimea pasului k. Acest algoritm
este cunoscut sub numele de metoda liniei de căutare. Există de asemenea metode bazate pe
gradient care folosesc metoda unei zone de căutare.
Metoda liniei de căutare poate selecta între mai multe opțiuni pentru direcțiile de căutare pk
(Nocedal și Wright, 2006):
 Metoda celei mai abrupte coborâri este o metodă a liniei de căutare care se mișcă de-a
lungul pk = -𝛻𝑓𝑘 la fiecare pas. Un avantaj al acestei direcții este că necesită calcularea
gradientului ∇𝑓𝑘 , dar nu și derivata a doua. Cu toate acestea, ea poate fi chinuitor de lentă
pe probleme complexe.
 Metoda direcției Newton, aceasta este derivată din termenul al doilea al seriei Taylor
aproximând f (xk + p), prin simpla setare a derivatei pentru p=0:
𝑝𝑘 = −(∇2 𝑓𝑘 )−1 ∇𝑓𝑘 (6.3)
Metodele care utilizează direcția Newton au o rată rapidă de convergență locală, de obicei,
pătratică. Principalul dezavantaj al direcției Newton este nevoie de calculul Hessianului ∇2 𝑓𝑘 .
Calculul explicit al acestei matrice pentru derivatele de ordinul doi poate uneori fi un proces greoi,
predispus la erori. Pentru a evita astfel de dificultăți au fost dezvoltate, direcții de căutare cvasi-
Newton. Ele oferă o alternativă atractivă la metoda lui Newton în care acestea nu au nevoie de
calcul Hessianului și totuși să obțină o rată de convergență liniară. În locul Hessianului, se folosește
o aproximare 𝐵𝑘 , care este actualizată după fiecare pas pentru a ține seamă de cunoștințele
suplimentare acumulate în timpul pasului anterior.
Multe aplicații practice necesită optimizarea funcțiilor a căror derivate nu sunt disponibile
(Nocedal și Wright, 2006). Probleme de acest gen pot fi rezolvate, în principiu, prin aproximarea
gradientului (și, eventual, Hessianul) folosind diferențe finite. Diferențele finite a gradienților oferă
un mijloc flexibil de estimare a informațiilor de gradient. Cu toate acestea, atunci când sunt
utilizate, acestea domină de obicei timpul de calcul total necesar pentru a finaliza un studiu de
optimizare (Venter, 2010). Cu diferențe finite calculele oferă doar o aproximare a gradientului, cu
precizia în funcție de mărimea pasului selectat.
Algoritmi de optimizare globali. Multe probleme au mai multe optime, după cum se arată în
figura. 6.3. În această figură, punctul A reprezintă un minim local (sau relativ), în timp ce punctul
B reprezintă un minim global (sau absolut) în regiunea fezabilă. Algoritmii locali anteriori converg
pe oricare dintre aceste puncte, în funcție de care unul este intâlnit primul pentru optimalitate.

Fig. 6.3 O funcție cu mai multe optime locale (cum ar fi punctul A) și un optim global (punctul B) (Passaro
și Starita, 2008).
Algoritmi de optimizare evolutivi sunt o ramură mare a tehnicilor de optimizare la nivel
global și au câștigat popularitate în ultimele decenii. In contrast cu tehnicile locale, în cazul în care
un singur punct de design este actualizat (de obicei folosind gradient de informații) la fiecare
iterație, acești algoritmi nu necesită nici gradient de informații și de obicei se pune în aplicare un
set de puncte de proiectare (în general se face referire ca la o populație) pentru a găsi optimul
global. Aceste metode sunt de obicei inspirate de unele fenomene naturale. Avantajele lor includ
robustețea, având o șansă crescută de a găsi un optim global global sau în apropiere
Programare liniară. Dezvoltarea programării liniare (LP) a fost printre cele mai importante
progrese științifice ale mijlocul secolului 20 (Hillier și Lieberman, 2010), impactul său fiind foarte
mare începând din 1950. Astăzi este un instrument standard care a salvat multe mii sau milioane de
dolari pentru cele mai multe companii sau întreprinderi de dimensiuni moderate, chiar în diferite
țări industrializate ale lumii. Un program liniar este o clasă de probleme cu o funcție obiectiv și
constrângeri de egalitate și/sau inegalitate liniare. Regiunea fezabilă este un polytope-2, contururile
funcției liniare obiectiv sunt plane, iar soluția se află la intersecția de contururi cu un subdomeniut
de constrângeri liniare. Formularea standard (Nocedal și Wright, 2006) a unui program liniar este,
de obicei declarată astfel:

𝑚𝑖𝑛 𝑐 𝑇 𝑥 𝑥 ∈ 𝑅𝑛
𝐴𝑥 = 𝑏 𝑥 ≥ 0 (6.4)
unde c și x sunt vectori în 𝑅 𝑛 , b este vector în 𝑅 𝑚 , și A este matrice 𝑚 × 𝑛. Convexitatea din
ecuația 6.4 asigură că condițiile Karush-Kuhn-Tucker (KKT) sunt suficiente pentru un minim
global. Există două clase de algoritmi care s-au dovedit a fi eficiente pentru probleme LP, și anume
metodele simplex și a punctului interior.
Programarea neliniară. Problema generală de optimizare constrânsă este numit programare
neliniară în cazul în care funcția obiectiv, f, sau constrângerile, ci, nu sunt liniare. Ca și problemele
LP programarea neliniară este bine studiată pe parcursul mai multor decenii, doar unele dintre
subclasele de NLPs sunt la fel de bine tratate. Prin urmare, nu există metode eficiente de rezolvare
generală a NLPs. Chiar și pentru cele simple, cu mai puține de zece variabile pot fi extrem de
provocatoare, în timp ce problemele cu câteva sute de variabile poate fi greu de rezolvat.

6.1.3. Optimizarea producției pentru procesele termice

Scopul problemei de optimizare a producției de țiței este de a găsi combinația potrivită
setării parametrilor sondelor și zăcământului , adică debitele de injecție și producție, pentru a
maximiza o funcție obiectiv economic, și anume ,de exemplu, venitul net actualizat (VNP).
Problema de optimizare poate fi formulată după cum urmează [6]:
𝑢∗ = 𝑎𝑟𝑔𝑚𝑎𝑥𝐽
𝑓(𝑥𝑘+1 , 𝑥𝑘 , 𝑢𝑘 ) = 0 𝑘 = 1, … , 𝐾𝑇 (6.5)
𝑔(𝑢𝑘 ) ≤ 0, 𝑥0 = 𝑥
̂0
unde 𝐽 indică funcția obiectiv și f este modelul zăcământului. Condițiile inițiale sunt reprezentate de
̂0 și g care sunt constrângerile corespunzătoare la limite inferioare și superioare cu privire la
𝑥
debitele de injecție și producție. Controlul optim al acțiunilor sunt notate cu 𝑢∗ .
Forma discretă a VNP este utilizată pe scară largă și este definită prin:
𝑇𝑘 𝑟𝑜 𝑞𝑜,𝑘 −𝑟𝑤 𝑞𝑤,𝑘 −𝑟𝑖 𝑞𝑖,𝑘
𝐽 = ∑𝑘=1 𝑡𝑘 ∆𝑡𝑘 (6.6)
⁄𝑟
(1+𝑏) 𝑡
unde 𝑟𝑜 indică prețul petrolului, și 𝑟𝑤 , 𝑟𝑖 costul producției de apă, respectiv al injecției, toate acestea
sunt presupuse a fi constante. Pentru a ține cont de deprecierea, ratei de actualizare, b, se adaugă o
anumită perioadă de timp de referință, 𝜏𝑡 . Pasul de timp final este 𝐾𝑇 , și ∆𝑡𝑘 reprezintă intervalul
de timp de la pasul de timp al 𝑡 𝑘 . Debitele de producție țiței, producție de apă și de injecție sunt
notate cu 𝑞𝑜,𝑘 , 𝑞𝑤,𝑘 , 𝑞𝑖,𝑘 , respectiv, la pasul de timp k.
O varietate de metode sunt disponibile în literatura de specialitate pentru rezolvarea
problemei (6.5). În cazul în care gradientul poate fi calculat în mod eficient, optimizarea bazată pe
gradient devine promițător de eficientă să se ocupe cu sisteme de mari dimensiuni, de exemplu,
optimizarea producției în rezervoare de petrol. Metoda a fost folosită în multe lucrări de profil, de
exemplu, Jansen (2011). Din cele cateva metode existente pentru gradienți de calcul, tehnicile
adjuncte sunt cele mai eficiente, în special pentru un număr mare de controale, pentru că algoritmul
este independent de numărul de controale (Sarma et al., 2005).
Indiferent de orice abordare de optimizare adoptată, esența oricărui modul de optimizare de
dezvoltare este că aceasta necesită definirea rezervelor recuperabile din rezervor într-un fel, pentru
că exactitatea definiției determină eficiența de optimizare. Deși modele simple, curba declinului de
producție sunt destul de exacte, ceea ce le lipsește este reprezentarea dinamicii rezervorului. Aceste
metode sunt, în cel mai bun caz , o reprezentare extrem de simplistă a procesele complexe care apar
în rocile rezervor. Au existat eforturi pentru a integra simulatoare rezervor cu cadru de optimizare,
deoarece acest lucru ar fi cea mai precisă reprezentare, dar un progres semnificativ în acest sens nu
a fost raportat în literatură. Una dintre soluțiile care a fost propusă de White și Royer (2003) și
White și colab. (2000), care oferă un avantaj semnificativ de precizie, precum și simplitatea în
punerea în aplicare în module de optimizare, este utilizarea de suprafețe de răspuns, care au fost
discutate anterior.
Funcții obiectiv în injecția de abur. SF este o tehnică majoră de recuperare îmbunătățită a
țițeiului (EOR), în industria petrolului implicând simultan căldură, masă, și transport fluide; astfel
aceasta vine cu un caracter intrinsec și complexitate, precum și, în cazul în care interacțiunea
termică duce la variația permeabilității, reducerea vâscozității, dilatarea termică, și segregarea
gravitațională, influența asupra eficienței dezlocuirii de conformitate verticală a aburului, și
debitele de producție a petrolului îmbunătățite.
Mecanisme SF sunt strâns legate de efectele termice și a temperaturii asupra rocii rezervor
și proprietăților fluidelor din cauza injecției de abur (Wu 1977). Ca urmare a injecției aburului,
rezervorul încălzit se confruntă cu următoarele:
• Creșterea temperaturii rocii rezervor și lichidului, prin convectie și conducția căldurii;
• Reducerea vâscozității țițeiului și apei;
 • Creșterea volumului de fluid și de rocă, deci o reducere a densității lor;
• Evaporarea fracțiunilor ușoare de țiței;
• Reducerea forțelor interfaciale;
• Modificarea permeabilității pentru țiței și apă.
Aceste procese termice nu sunt uniforme în întregul rezervor; astfel, un proces steamflood
are de obicei mai multe regiuni de curgere funcție de temperaturile fluidelor, care sunt zone cu
aburi, banc solvent, banc de apă caldă, banc țiței, și zona inițială.
Într-un proiect SF au loc în general patru faze de dezvoltare (Chandra și Mamora 2005):
• screening-ul zăcământ;
• teste pilot;
• punerea în aplicare la nivel de zăcământ;
• management zăcământ.
Injecția de abur în zona de abur ar putea include (1) distilare cu vapori, (2) dezlocuire cu
aburi, și (3) segregare gravitațională. Distilarea cu vapori este procesul de separare a fracțiunilor
petroliere ușoare din țițeiul prin acțiunea aburului, care implică patru faze: țiței, apa, abur, apă și
hidrocarburi. Dacă țițeiul și apa sunt considerate nemiscibile, presiunea fierbere a amestecului
lichid este suma presiunilor individuale de vapori lichizi la temperatura sistemului. Dacă presiune
de fierbere este mai mare sau egală cu presiunea sistemului, care este suma presiunilor parțiale ale
aburului și hidrocarburi vapori, apoi amestecul lichid va fierbe și emana vapori de componente.
Dacă zona de abur este considerată a fi la o presiune constantă, atunci temperatura de fierbere a
amestecului lichid va fi întotdeauna mai mică sau egală cu temperatura de fierbere a fieecărei fază.
Astfel, fracțiile ușoare ale țițeiului sunt distilate la o temperatură mai mică sau egală cu temperatura
de fierbere a apei.
Randamentul termic. Majoritatea informațiilor disponibile cu privire la randamentul termic
al proceselor de injectie cu fluid fierbinte, atât de apă cât și de abur, au fost obținute de la
distribuțiile de temperatură calculate în zona încălzită și formațiunile adiacente. Obișnuita abordare
a fost de a scrie ecuațiile de echilibru de căldură în ceea ce privesc temperaturile, și apoi să se
introducă orice simplificări care sunt necesare pentru a ajuta la obținerea unei soluții analitice sau
numerică (Prats 1969).
Expresia analitică cea mai generală pentru randamentul termic al unui proces de injecție a
fluidului fierbinte este cel al lui Antimirov, care ia în considerare injecția unui fluid incompresibil
încălzit într-un rezervor printr-un număr arbitrar de sonde. Debitul de căldură injectată în rezervor,
precum și temperatura de injecție, este o funcție de timp arbitrară. Geometria fluxului orizontal este
arbitrară, deși rezervorul este considerat a fi de grosimi și proprietăți uniforme dar și într-un areal
infinit. Transferul de căldură în interiorul rezervorului este prin convecție și conducție orizontală și
prin conducție verticală. In formațiuni adiacente intervalului spălat transferul de căldură se face
prin conducție în orice direcție.
Prats (1969) a arătat că, în timpul vieții timpurii a injecției de abur, în esență toate căldura
din rezervor este în zona de abur. Uneori, conținutul în afara zonei de abur este neglijată.
Funcția eficienței termice. Eficiența termică a unui proces de injecție într-un rezervor este
definită ca raportul dintre căldura rămasă în zona de abur și căldura totală injectată.
𝑉1 𝑀1 Δ𝑇
𝐸ℎ𝑠 = (6.7)
𝑄𝑡

Expresia pentru randamentul termic al zonei de abur înainte de momentul critic, 𝑡𝐷 , la care
căldura începe să treacă prin frontul de condensare:
1 𝑡
𝐸ℎ𝑠 = 𝑡 (𝑒 𝑡𝐷 𝑒𝑟𝑓𝑐 √𝑡𝐷 + 2√ 𝜋𝐷 − 1) (6.8)
𝐷

42048∗𝑘ℎ
unde 𝑡𝐷 = 𝑡 (6.9)
ℎ𝑡2 𝑀1

𝑀1 este capacitate termică medie din zona abur, ℎ𝑡 grosimea brută a stratului
Pentru timp mai mare decât momentul critic (𝑡𝑐𝐷 ), o soluție aproximativă pentru
randamentul termic mediu din zona abur a fost dat de Hong (1994) utilizându-se media aritmetică a
două randamente reprezentând limitele superioare și inferioare ale creșterii zonei de abur. Marginea
superioară se calculează prin asumarea lipsei fluxului de căldură pe frontul de condensare. Limita
inferioară se calculează prin asumarea fluxului de căldură pe fața de condensare, dar nu
preîncălzirea capului și bazei rocii. Deoarece soluția Mandl și Volek a neglijat termeni de ordin
superior, a fost introdus o ușoară inexactitate. Terez și Barnhardt (1999) au inclus acești termeni și
a obținut soluția mai exctă pentru limita inferioară
1 2√𝑡𝐷− 𝑡𝑐𝐷 𝑡 𝑒 𝑢 𝑒𝑟𝑓𝑐√𝑢
𝐸𝑙𝑜𝑤𝑒𝑟 𝑏𝑜𝑢𝑛𝑑 = 2√𝑡𝐷 − ( − ∫0 𝑐𝐷 𝑑𝑢) (6.10)
√𝜋𝑡𝐷 1+ℎ𝐷 √𝑡𝐷 −𝑈

unde,
1 𝑒 𝑡𝑐𝐷 𝑒𝑟𝑓𝑐√𝑡𝑐𝐷
= (6.11)
1+ℎ𝐷 1
𝑓𝑠𝑑 𝐿𝑣
și ℎ𝐷 = (6.12)
𝐶𝑤 ∆𝑇

De reținut că numitorul în ecuația. (6.12) reia o valoare constantă pentru capacitatea termică
a apei, 𝑐𝑤 , pentru tot intervalul de temperatură. Pentru un calcul mai precis, diferențele entalpiilor
lichidelor și aburului la temperatura de referință ar trebui să fie folosite. Terez și Barnhardt (1999)
a sugerat, de asemenea, un nou factor de ponderare pentru eficiența termică medie în zona cu abur:
1
𝐸̅ℎ𝑠 = 𝐸𝑢𝑝𝑝𝑒𝑟 𝑏𝑜𝑢𝑛𝑑 − (1+ℎ ) ∆𝐸 (6.13)
𝐷
Deși această formulare este arbitrară, este de așteptat pentru a oferi estimări rezonabile de eficiență
termică zona abur pentru calități de abur mai mare de aproximativ 0,2. Calculul raportului țiței/abur
pentru procesele de abur de slabă calitate, cu toate acestea, nu este recomandată deoarece modelul
descris în secțiunea următoare nu ține cont de unitatea de apă caldă care ar predomină într-o unitate
de abur de calitate inferioară.
Funcția raport țiței/abur. Maximul raportului țiței/abur (Fos) este definit ca raportul dintre
volumul de țiței îndepărtat din zona de abur cu volumul de apă având o masă egală cu cea a
aburului injectat. Volumul de țiței deplasat este
𝑁d = 𝐴s. ht. ∅. Δ𝑆o (6.14)
Volumul de abur necesar poate fi calculat din căldura în zona de abur, randamentul termic, precum
și conținutul de căldură al aburului:
𝑀1 𝐴𝑠 ℎ𝑡 (1⁄𝐸̅ℎ𝑠 )
𝑉1 = 𝜌 (6.15)
𝑤 (𝑐𝑤 ∆𝑇−𝑓𝑠𝑑 𝐿𝑣 )

𝑁𝑑
𝐹𝑜𝑠 = (6.16)
𝑉1
𝐹𝑜𝑠 ̅̅̅̅̅̅̅̅
𝜌𝑤 𝑐𝑤
𝑧
= ̅̅̅̅
(1 + ℎ𝐷 )𝐸 ℎ𝑠 (𝑡𝐷 , ℎ𝐷 ) (6.17)
∅∆𝑆( 𝑛 ) 𝑀1
𝑧𝑡

Pentru că, în cazul în care raportul dintre capacitățile de căldură a apei și zona brută de abur este
constant, raportul țiței / abur împărțit la proprietățile petrofizice adimensionale este o funcție numai
tD și hD.
Raportul țiței/abur echivalent. Pentru a standardiza raportul țiței/abur la echivalentul
1000Btu/lbm abur la ieșirea din cazan, este necesară următoarea corecție:
1000
𝐹𝑜𝑠𝑒 = 𝑐 𝐹𝑜𝑠 (6.18)
𝑤 (𝑇1 −𝑇𝑏 )+𝑓𝑠𝑏 𝐿𝑣

Bilanț energetic global. Raportul țiței / abur echivalent poate fi modificat pentru a defini
raportul dintre energia recuperată din proces la energie necesar pentru a genera abur.
𝛾𝑜 𝐻𝑜 𝐹𝑜𝑠𝑒 𝐸𝑏
𝐸𝐷 = (6.19)
1000

O relație simplă între greutatea specifică și valoarea termica a țițeiului este:

𝐻o = 13100 + 5600 / γo (6.20)
𝐸𝐷 = (13,1𝛾𝑜 + 5,6)𝐸𝑏 𝐹𝑜𝑠𝑒 (6.21)

6.1.4. Influența unor parametri asupra optimizării procesului injecției de abur

Predicția performanțelor injecției de abur în funcție de valorile unor parametrii ai
zăcământului și ai aburului a fost și este o preocupare importantă a specialiștilor din domeniu.
 Există trei opțiuni majore disponibile în literatura de specialitate pentru estimarea
răspunsului rezervorului la SF (Chen și Sylvester 1990):
• corelații empirice: acestea sunt utile prin corelarea datelor într-un câmp și pentru a prezice
performanța noilor sonde în zăcăminte similare;
• modele analitice simple: corelații empirice primitive și detaliarea simulării numerice,
modele analitice care efectuează o abordare rapidă în evaluarea de încredere a SF;
• simulatoare numerice multifazice, multicomponent,: simulările numerice oferă soluții
foarte riguroase pentru bilanțuri materiale și energetice. Timp de calcul mare și sensibilitate la
proprietățile rocilor și fluidelor sunt dezavantaje ale aceastei opțiuni.
Corelații empirice. Gomaa (1980) a dezvoltat corelații pentru interpretarea rapidă a SF.
Conceptul de bază a metodei este de a defini un set minim de parametri care au cea mai mare
influență asupra recuperării țițeiului în SF care va fi ușor determinat pentru orice proiect dat. Apoi
recuperarea țițeiului se determină în funcție de acești parametri, folosind datele zăcământului și/sau
simulare numerică. Corelații generalizate sau diagrame sunt realizate din aceste rezultate și utilizate
în scopuri de predicție. Într-o injecție de abur, țițeiul recuperat ar trebui să depindă de:(1)
proprietățile rocii, cum ar fi permeabilitatea, porozitatea, compresibilitate, permeabilitatea relativă,
presiunea capilară, și raportul net/brut; (2) proprietățile fluidelor, cum ar fi greutatea specifică,
vâscozitate, compresibilitate, și temperatura presiune volum relații (PVT); (3) geometria
procesului, cum ar fi forma modelului, spațierea, și grosimea nisipului; (4) proprietăți termice, cum
ar fi conductivitatea termică, capacitatea de căldură și de dilatare termică; (5) condițiile rezervor,
precum saturația inițială de țiței, temperatura, presiune, și saturarea cu petrol rezidual după SF; și
(6) condiții injecție, cum ar fi debit, presiune, și calitate aburi.
Porozitate. Rezervoarele de mare porozitate produc mai mult petrol pe unitatea de abur injectat
decât rezervoare cu porozitate mică, din cauza părți mai mari de căldură utilizate în aceasta din
urmă pentru încălzirea părții solide a rocii. Dar, după principiul recuperării fracționată, efectul de
porozitate devine nesemnificativ, atâta timp cât cantitatea de abur injectat per unitatea de volum
rezervor este fixă.
Grosime rezervor. Cu cât mai gros rezervorul, cu atât mai mare este recuperarea la un moment dat.
Acest lucru, deoarece pierderile de căldură din rezervoare subțiri în stratele de deasupra și din bază
sânt mult mai semnificative în raport cu cantitatea totală de căldură.
Raportul grosimii nete/brute. Un rezervor poate conține unele strate subțiri de șist discontinue,
făcând grosimea netă de producție mai mică în intervalul brut, fără diminuarea comunicării pe
verticală. Cu un debit de injecție fix pe unitatea de volum brut în rezervor de nisip asemănător
șistului, aparent, a are o recuperare ceva mai bună. Acest lucru este în mare parte rezultatul
pierderilor de căldură mai mici în stratele de deasupra și din bază datorită grosimii sale mai mari.
Când fracția recuperarării țițeiului a două cazuri a fost reprezentat grafic vs. căldură net injectat,
după cum sa discutat anterior, diferențele au dispărut. Aceasta sugerează că, atunci când nisipuri
supuse SF, debitul de injecție trebuie să se bazeze pe intervalul brut și productia de petrol pe
intervalul net. Ca rezultat, nisipurile șist ar necesita rapoarte de abur/țiței mai mare decât nisipuri
curate.
Saturația mobilă de țiței. O creștere a valorii de saturație țiței mobil determină o creștere atât a
recuperării finale cât și rata de recuperare.
Calitatea aburului. Așa cum este de așteptat, calitatea superioară a aburului a dus la recuperarea
mai mare și mai rapidă de țiței. Cu toate acestea, în cazul în care datele au fost convertite într-o
bază de căldură netă injectată, diferențele nu au dispărut. Cu alte cuvinte, la orice valoare fixată
pentru căldură netă injectată, recuperarea de țiței a fost dependentă de calitatea aburului. Efectul
calității este oarecum complex. Recuperarea țiței de a crescut cu calitatea până la un punct și apoi a
scăzut, indicând o calitate optimă a aburului. Acest lucru este considerat a fi cauzate de cel puțin
doi factori: (1) efectele combinate ale volumului de aburi și viscozitate și (2) supraîncălzirea vapori
și difuzia lichidului în rezervor. Abur de înaltă calitate are un volum mai mare, dar cu vâscozitate
mai mică decât aburul de mai slabă calitate; Astfel, contra efectele pot apărea și conduce la un
interval optim de calitate (Gomaa 1980; Chu 1990).
Corelațiile ar trebui să fie utile pentru estimarea recuperării a petrolului și raportul țiței/
abur pentru proiecte SF care au rezervor caracteristici similare, sau în apropierea intervalului de
cele prezentate anterior. Este necesară prudență atunci când se utilizează metoda pentru rezervoare
cu caracteristici în afara acelui interval.

6.1.5. Metodă de optimizare matematică a unui proces de injecție cu abur

Luând în considerare caracteristicile și parametrii de zăcământ ai panoului P3DB,
luat ca studiu de caz[7], înlocuind parametrii zăcământului pe care operatorul nu-i poate modifica,
cu valorile luate în considerare, avem:
𝐹𝑜𝑠 = 0,137(1 + 𝐹ℎ𝐷 )𝐸ℎ𝐷
(6.22)
𝑓𝑠 (865−0,207𝑝𝑠 )
𝐹ℎ𝐷 =
62,4(100𝑝𝑠0,25 −72)

(6.23)
𝑡𝐷 = 0,1837𝑡
(6.24)
 1
𝐸ℎ𝑠 = 0,1837𝑡 (𝑒 0,1837𝑡 𝑒𝑟𝑓𝑐√0,1837𝑡 + 1,13√1,837𝑡 − 1)

(6.25)
Conform modelului analitic Myhill și Stegemeier volumul cumulativ de țiței
dezlocuit este:
𝑁𝑑 = 𝐹𝑜𝑠 ∗ 𝑉𝑠𝑖𝑛𝑗
(6.26)
Definind un profit convențional, 𝑓𝑐 , defernța între cheltuielile de producție și venitul adus
prin vânzarea țițeiului dezlocuit prin procesul injecției de abur, avem:
𝑓𝑐 = 𝑃𝑣 𝑁𝑑 − 𝑃𝑐𝑎 𝑉𝑠𝑖𝑛𝑗
(6.27)
unde 𝑃𝑣 , 𝑃𝑐𝑎 , - prețul de vânzare a țițeiului, respectiv costul aburului.
Ținând seamă de relația (6.26), relația (6.27) devine:
𝑓𝑐 = (𝐹𝑜𝑠 − 𝑅𝑃)𝑉𝑠𝑖𝑛𝑗 𝑃𝑣
(6.28)
𝑃𝑐𝑎
𝑅𝑃 = 𝑃𝑣

(6.29)
Pentru optimizarea procesului injecției de abur din studiul de caz menționat, având drept
criteriu maximizarea acestui profit convențional, se determină parametrii care minimizează funcția:
𝑓 = (𝑅𝑃 − 𝐹𝑜𝑠 )
(6.30)
Funcția 𝑓 devenind funcția obiectiv a metodologiei de optimizare. Efectuând notațiile:
 Presiunea aburului saturat la injecție, 𝑝𝑠 = 𝑥(1);
 Timp adimensional de injecție, 𝑡𝐷 = 𝑥(2);
 Titlul aburului, 𝑓𝑠 = 𝑥(3).
Considerând și 𝑅𝑃 = 1/4, vom avea:
1 0,137 𝑥(3) 865−0,207𝑥(1)
𝑓 = (4) − (1 + 62,4 100𝑥(1)0,25 −72) (𝑒 𝑥(2) 𝑒𝑟𝑓𝑐√𝑥(2) + 1,13√𝑥(2) − 1)
𝑥(2)

(6.31)
Parametrii care minimizează această funcție au fost determinați cu o aplicație de optimizare
din softul MATLAB[8;9]. Procedura este următoarea:
1. Se întocmește fișierul funcției obiectiv, objectfun.m;
2. Se stabilesc limitele de variație a parametrilor pe care operatorul îi poate manipula,
astfel:
 𝑥(1) ≤ 400
𝑥(2) ≤ 2,5 (6.32)
𝑥(3) ≤ 0,8
Acestea constituie constrângerile de inegalități cu care se construiește fișierul nonlconstr.m;
3. Se stabilesc valorile minime și maxime între care căutăm optimul respectiv minimul
funcției obiectiv, adică parametrii care asigură maximul profitului convențional,
înscriindu-le în formularul aplicației;
4. Se completează formularul cu modalitățile de calcul, punctul de start al încercărilor,
opțiuni privind convergența rezultatelor și toleranța erorilor, forma de ieșire a
rezultatelor, ș.a.,Figura 6.4.

Fig. 6.4. Interfața aplicației din MATLAB cu datele de intrare și ieșire[8]

 Fig. 6.5. Determinarea minimului funcției obiectiv prin iterații succesive[8]
Rezultatele arată care sunt valorile parametrilor care asigură un profit maxim:
𝑝𝑠 = 20 𝑝𝑠𝑖
𝑡𝐷 = 0,18, 𝑎𝑑𝑖𝑐ă 𝑡 = 1𝑎𝑛
(6.33)
𝑓𝑠 = 0,8
Introducând aceste rezultate în modelul analitic Myhill și Stegemeier[10;11] se observă că
indiferent de debitul injectat, profitul convențional cumulat definit scade după numai un an, deci
procesul este nefezabil în condițiile de dezlocuire prezentate în studiul de caz arătat în lucrarea[25].
Concluziile interpretării rezultatelor rulării procedelui propus:
 Modelul analitic Myhill și Stegemeier este inadecvat condițiilor procesului,
necesitând corecții care dealtfel au fost făcute în modelul propus[10];
 Raportul țiței dezlocuit/abur injectat este mai mic decît raportul cost abur/preț țiței,
condiție defavorabilă maximizării profitului, așa cum se observă în relația (6.28);
 Timpul în care se desfășoară procesul trebuie să fie cât mai mic;
 Presiunea de dezlocuire să fie cât mai mică iar titlul aburului cât mai mare pentru a
se beneficia de o căldură latentă cedată zăcământului cât mai mare.

6.1.6. Metodă de optimizare pentru continuarea unui proces de injecție cu abur

În cazul mai multor constrângeri impuse de practica de șantier, în cazul evoluției procesului
de injecție cu abur, se poate folosi modelul de predicție Gomaa în care prin simulări parametrice a
comportării istorice a unui zăcământ s-au construit grafice utilizate pentru estimarea performanței
procesului[12;13]. Pe acest model s-a implementat o metodă de optimizare locală, unde parametrii de
decizie au o zonă locală de variație, prezentată anterior. Luând în considerare caracteristicile și
parametrii de zăcământ ai panoului P3DB, luat ca studiu de caz și prezentat în paragraful
anterior[7], se propune metoda de optimizare după următorul algoritm:
Cantitatea de căldură injectată pe unitatea de volum de zăcământ:
𝑞𝑖𝑠 ℎ𝑓𝑠
𝑄𝑠𝑣 = 350 10−6 = 175 10−8 𝑞𝑖𝑠 ℎ𝑓𝑠
𝐴ℎ𝑡

(6.34)
Entalpia aburului:
ℎ𝑓𝑠 = 91𝑝𝑠0,2574 + 1318𝑝𝑠−0,8774
(6.35
Debit căldură pierdut în stratele adiacente se determină din Figura 6.6[12]
𝑄𝑙 = 0,25𝑄𝑠𝑣
(6.36)
Căldura rămasă efectiv în strat:
𝑄 = ∆𝑡𝑄𝑠𝑣 𝑓ℎ (1 − 𝑄𝑙 )
(6.37)
Coeficientul de utilizare a căldurii:
 Figura 6.6 Recuperarea țițeiului în SF funcție de căldura efectiv injectată și saturația inițială de țiței
mobilă[12]
𝑓ℎ = 0,793 + 1,074𝑓𝑠 − 1,737𝑓𝑠2 + 0,628𝑓𝑠3
(6.38)
Resursa mobilă, care poate fi dezlocuită:
7758𝐴ℎ𝑛 ∆𝑆𝑜 𝜙
𝑁𝑚 = 𝐵𝑜

(6.39)
Țițeiul recuperat:
𝑁𝑝 = 𝑁𝑚 𝑓𝑅 = 20313𝑓𝑅 [𝑚3 ]
(6.40)
Facorul de recuperare se determină cu relația:
𝑓𝑅 = 6 10−6 𝑄 4 + 0,0015𝑄 3 − 0,0416𝑄 2 + 0,4𝑄 + 0,3815
(6.41)
Relația (6.38) este transformarea analitică a graficului Gomaa[13].
Un profit brut convențional, definit ca fiind diferența între valoarea producției și
valoarea cheltuelilor de operare:
 𝑓𝑐 = 𝑁𝑝 𝑃𝑣 − 𝑞𝑖𝑠 𝑃𝑐𝑎 ∆𝑡
(6.42)
Optimizarea procesului de injecție cu abur având caracteristicile și parametrii
procesului pe zăcământul P3DB, constă în a găsi valorile parametrilor procesului care aduc
profitul convențional maxim în condițiile impuse de model și în limitele practice (local) între care
pot varia acești parametrii.
Folosim aplicația de optimizare din softul MATLAB[8;9], parcurgând următorii pași:
1. Se fac notațiile:
𝑥(1) = 𝑓𝑅 ; 𝑥(2) = 𝑄𝑠𝑣 ; 𝑥(3) = 𝑄; 𝑥(4) = 𝑓ℎ ; 𝑥(5) = 𝑝𝑠 ;
𝑥(6) = ℎ𝑓𝑠 ; 𝑥(7) = ∆𝑡; 𝑥(8) = 𝑞𝑖𝑠 ; 𝑥(9) = 𝑓𝑠 (6.43)
2. Pentru prețuri convenționale de 10$ și 50$ pentru cheltuelile cu aburul, respectiv al țițeiului
ecuația (6.42) devine funcție obiectiv ce trebuie minimalizată:
𝑓 = 10𝑥(8)𝑥(7) − 2 ∗ 106 𝑥(1) (6.44)
cu care se compune fișierul objecfun.m.
3. Relațiile (6.41), (4.36), (6.34), (6.37), (6.36) devin constrângeri egalități:
𝑥(1) = 6 10−6 𝑥(3)4 + 0,0015𝑥(3)3 − 0,0416𝑥(3)2 + 0,4𝑥(3) + 0,3815 (6.45)
𝑥(3) = 0,75𝑥(2)𝑥(4)𝑥(7) (6.46)
𝑥(6) = 91𝑥(5)0,2574 + 1318𝑥(5)−0,8774 (6.47)
𝑥(4) = 0,793 + 1,074𝑥(9) − 1,737𝑥(9)2 + 0,628𝑥(9)3 (6.48)
𝑥(2) = 175 10−8 𝑥(6)𝑥(8) (6.49)
În funcție de condițiile practice se stabilesc constângeri inegalități pentru parametrii de
decizie:
𝑥(5) ≤ 400; 𝑥(7) ≤ 14; 𝑥(8) ≤ 350; 𝑥(9) ≤ 0,8 (6.50)
Cu aceste constrângeri scrise sub formă de difernțe se formează un fișier al cărui nume este
nonlconstr.m.
4. Se stabilesc limitele Min/Max ale tuturor parametrilor și un punct de start al iterațiilor în
claculul determinării optimului, astfel:

𝑥(1) 𝑥(2) 𝑥(3) 𝑥(4) 𝑥(5) 𝑥(6) 𝑥(7) 𝑥(8) 𝑥(9)

Min 0,2 0,3 100 0,5 20 600 1 30 0,3
Max 0,8 0,45 1600 0,96 400 1200 14 350 0,8
Start 0,5 0,34 333 0,9 200 1000 3 150 0,8
 5. Se completează formularul cu modalitățile de calcul, punctul de start al încercărilor, opțiuni
privind convergența rezultatelor și toleranța erorilor, forma de ieșire a rezultatelor, fig 6.8.
În figura 6.7 avem rezultatele calculului de optimizare efectuat cu programul de optimizare
al softului Matlab iar figura 6.9 este reprezentarea grafică a producție prognozate a procesului de
injecție cu abur după modelul Gomaa cu parametrii determinați prin metoda de optimizare locală
propusă[7].

Fig 6.7 Interfața aplicației cu datele de intrare și datele de ieșire[8]

 Fig. 6.8. Determinarea minimului funcției obiectiv prin iterații succesive[8]

20 14

18
12
16

14 10

Producția de țiței mc/zi

Evoluția producției în condițiile parametrilor
12 optimi determinați cu metoda propusă
8
10 Cum
mc/zi 6
8

6 4

4
2
2

0 0
1 3 5 7 9 Ani 11 13 15

Fig. 4.15 Debitul de țiței și producția cumulativă cu parametrii optimi pe durata procesului

Observații și concluzii. Evaluarea performanțelor proceselor termice, în cazul aprecierii

fezabilității unui proiect prin modele analitice, permit aplicarea unor metode de optimizare a
proceselor.
 Metoda propusă aici ia în considerare modelele principiale Myhill & Stegemeier și Gomaa
care au fost structurate într-un algoritm de aplicație în program de optimizare matematică în softul
MATLAB.
Studiile de caz prezentate mai înainte arată modalitatea determinării unor parametrii de
decizie care duc la un optim local al aplicării unui proces termic proiectat sau în desfășurare.
Optimizarea are drept criteriu diferența dintre valoarea producției dezlocuite/extrase și
cheltuielile efectuate pentru aceasta. Pentru aplicarea instrumentului matematic, această diferență a
fost considerată în mod convențional profit.
Concluziile practice ce se desprind din aplicarea metodei propuse, în cele două studii de
caz, sunt:
 Nu toate modele analitice pentru evaluarea performanțelor proceselor termice sunt
adecvate unor condiții practice de desfășurare a proceselor, necesitând unele
corecții;
 Raportul dintre cantitatea de țiței dezlocuit/extras și cantitatea de abur injectat să fie
mai mare decât raportul dintre costul aburului și prețul de vânzare a țițeiului pentru a
creea condiții favorabile fezabilității procesului;
 Durata desfășurării procesului termic, în anumite condiții de dezlocuire în zăcământ
și de lucru, să fie cât mai mică pentru obținerea unui profit maxim;
 Condițiile termodinamice ale aburului, în frontul de dezlocuire, care asigură o
valoare a căldurii latente cât mai mari ce va fi cedată mediilor din zăcământ sunt
presiunea cât mai mică și titlu cât mai mare;
 Comportarea istorică a zăcământului cu proces termic trebuie introdusă în
algoritmul de determinare a parametrilor de decizie ai procesului.

6.2. Experimentul factor de optimizare a proceselor termice

Experimentul este un test în condiții controlate, care se face pentru a demonstra un adevăr
cunoscut sau să examineze validarea unei ipoteze.
Metoda științifică pentru cercetarea unui proces, în scopul optimizării lui, constă în patru
etape:
1. Observația, se formează o ipoteză;
2. Experiment;
3. Analiza rezultatelor, care vor sprijini ipoteza sau o vor respimge;
4. Se formează o nouă ipoteză.
 6.2.1. Conceptul desing experimental
Conceptul de design experimental (ED) se referă la procesul de definire a unui set de
experimente sau simulări într-un mod sistematic, predefinite și statistic corecte. Pentru fenomene
complexe, numărul de experimente necesare pentru a le caracteriza complet și explica fenomenele
este foarte mare și nepractice (resurse limitate). Pentru exemplu, simulări rezervor sunt
consumatoare de timp și de calcul intensiv (scump). În domeniul ED, cuvântul "Nivel" are un
înțeles specific. Nivelul unei variabile este o indicație explicativă a variației variabilei. De
exemplu, dacă o variabilă variază astfel încât să poată lua una din cele două valori, o valoare
scăzută și o valoare medie, variabila este modelată cu ajutorul unui design cu două nivele. În mod
similar, în cazul în care o variabilă are o valoare mică, o valoare medie, și o valoare ridicată, acesta
este un design cu trei nivele[6].
Una dintre cele mai populare modele este un design Box-Behnken (BBD). Acest design a
fost dezvoltat de Box și Behnken (1960). Metoda se aplică pentru un design pe trei nivele pentru
aproximarea unei funcții patratice de răspuns. Fiecare design poate fi considerat ca o combinație de
un design factorial cu două nivele, cu un design bloc incomplet. În fiecare bloc, o anumită serie de
factori sunt folosiți în toate combinațiile pentru proiectarea factorială, în timp ce ceilalți factori sunt
păstrați la nivelul valorii centrale. De exemplu, proiectarea Box-Behnken pentru trei factori implică
trei blocuri, în fiecare dintre cei doi factori sunt variate prin cele patru combinații posibile de înaltă
și joasă (± 1). Este necesar să se includă, de asemenea, puncte de centru (în care toți factorii sunt la
valorile lor centrale). O BBD pentru trei factori pot fi descrisă după cum urmează:
X1 X2 X3
±1 ±1 0
±1 0 ±1
𝐷=( ) (6.51)
0 ±1 ±1
0 0 0 D
Acest design ar duce la n.2k+1 rulări, unde k este numărul de parametri, fiind variat. De
obicei, aceasta este jumătate din numărul variabilelor de proiectare.
Metoda BBD poate fi utilizată atunci când există trei nivele uniform distribuite. Așa cum s-a
descris anterior, BBD este desing de trei-nivele, dar metoda de eșantionare nu este uniformă. Cu
toate acestea, utilizarea BBD ar trebui să se limiteze la situațiile în care aproximarea răspunsului la
extreme este mai puțin importantă, deoarece colțurile nu sunt incluse în matricea de design.
Există diferite tipuri de ED, care sunt aplicabile în circumstanțe diferite. Fiecare metodă are
avantaje și dezavantaje în raport cu alte modele. Selecția este în funcție de timpul și resursele
disponibile cât și latitudinea experimentatorului. Criterii pentru selectarea unui design specific pot
fi rezumate după cum urmează:
 • Obiectivul comparativ: Când sarcina principală este de a determina cât de important este
un factor vis-à-vis de alți factori, există o problemă comparativă și necesită o soluție de proiectare
comparativă. "Semnificativ" implică aici un vizibil schimb în răspunsul pentru diferite niveluri ale
factorului.
• Obiectivul de screening: Când scopul principal al experimentului este de a selecta sau
filtra principalele efecte importante dintre cele mai puțin importante, există o problemă de
screening
• Obiectivul răspunsului de suprafață: În cazul în care scopul principal al experimentului
este de a estima interacțiunea și efectele patratice pentru diferite niveluri ale parametrilor, găsirea
astfel de formă a suprafeței de răspuns, există o problemă de răspuns care necesită o soluție de
suprafață de răspuns.

Tabelul 6.3 rezumă metoda de a alege un ED pentru comparație, screening-ul, și modele suprafeței
de răspuns (Yamali et colab. 2007).
TABELUL 6.3.-METODA DE ALEGERE ED
Numărul factorilor Obiective comparative Obiectiv screening Obiectiv suprafață răspuns
1 Un factor complet - -
2 la 4 Proiect bloc randomizat Factorial complet sau Compozit Central sau
fracționat Box-Behnken
5 sau mai multe Proiect bloc randomizat Factorial fracționat Primul filtru pentru a reduce
sau Plackett-Burman număr de factori

Cuplarea modelului experimental cu optimizarea. Descrierea rezervorului este o parte

principală a modelului de optimizare. Pentru acest lucru, accentul este pus pe un rezervor care este
un candidat pentru injecția cu abur. Incertitudinile studiate au fost clasificate în două tipuri-modele.
Incertitudini subterane ar fi legate de rezervor, care sunt dincolo de controlul operatorului. În cazul
de față, acestea includ:
• Porozitate;
• Permeabilitate;
• Pierderea de căldură în (capacitatea de căldură a rocii) rezervor;
• Prețul petrolului;
• saturație țiței, 𝑆𝑜𝑟𝑐 .
Incertitudini de proiectare ar fi parametrii care pot fi controlați. Pentru cazul de față, acestea
ar include:
• Temperatura aburului;
 • Calitatea de abur.
Diferitele părți ale modulului de optimizare sunt descrise după cum urmează[6]:
1
Funcție obiectiv 𝑧 = ∑ [(𝑝(𝑡) ∗ 𝑞(𝑡) − 𝑜𝑝𝑒𝑥(𝑡) − 𝑐𝑎𝑝𝑒𝑥(𝑡)) ∗ (1+𝑟)𝑡 ] (6.52)

unde, z este VAN în USD; p (t) este prețul mediu al petrolului in USD/bbl, care este
menținută constantă, de exemplu 60 USD/baril; q (t) este producția cumulată de țiței în STB; opex
(t) este cheltuiala de operare la momentul t în USD; capex (t) este cheltuiala de capital la momentul
t în USD; și r este rata de actualizare, care este menținută constantă la 15%.
Funcții de cost. Costurile sunt formate din cheltuielile de exploatare și investiții de capital
în instalații inițiale, extinderea infrastructurii și sonde.
Cheltuieli de capital. Cheltuieli de capital atunci când sistemul este inițializat este compus
din două componente, după cum urmează:
Capex = Cwell + Cplat (6.53)
unde, Cwell este costul de foraj a sondelor și Cplat este costul facilităților.
Cheltuieli de operare (opex). Opex reprezintă costul variabil de producție, și aceasta este o
funcție a volumului producției precum și cantitatea de abur injectat. Acesta este definit ca:
𝑜𝑝𝑒x=𝑣𝑐𝑝𝑟𝑜𝑑×𝑄𝑐𝑢𝑚+𝑓𝑐𝑜𝑝𝑒𝑥×𝑆𝑡𝑒𝑎𝑚𝐼𝑛𝑗 (6.54)
Unde, vcprod este costul variabil asociat cu producția de petrol, iar acesta este menținut constant la
10 USD / bbl; Qcum este țițeiul cumulativ produsă în STB; SteamInj este aburul total injectată în
MSCF/D în toate sondele; și fcopex este costul de operare în USD pentru fiecare MSCF de abur
injectat. Aceasta include costul de compresie, costul energiei, costurile de transport, etc.
Optimizarea fluxului de lucru. Fluxul de lucru pentru integrarea întregului proces de
definire a incertitudini și cuplarea simulării și optimizării rezervorului este arătată în figura 6.10.
Acest model a fost folosit de Cenk Temizel ș.a.(2013)[6]. Primul pas al procesului implică
crearea zonei de incertitudinii printr-o simulare Monte Carlo. Incertitudinile sunt definite, astfel:
• Porozitatea: 0,3 ± 0,1;
• Permeabilitate: 0,5 ± 0,2 darcies;
• Pierderea de căldură din rezervor: 35 ± 3 BTU / ft-zi °F;
• Prețul petrolului: 80 ± 20 USD / bbl;
• saturație țiței, Sorc: 0,5 ± 0,1;
Aceste incertitudini sunt constituite ca o distribuție normală. Utilizând eșantionare
Hypercube Latin, fiecare dintre aceste valori intră în instrumentul de simulare rezervor. Acest lucru
se întâmplă în a doua etapă a procesului, iar această unealtă poate fi un simulator de rezervor, cum
ar fi Nexus. Cu toate acestea, instrumentul ar putea fi înlocuit cu un simulator analitic sau un model
de suprafață. Rezultatele de simulare rezervor sunt introduse într-un model de calcul economic în
care factorii de bază, costurile de producție și veniturile intră în calculul NPV. Aceste trei etape
sunt executate în serie într-o simulare Monte Carlo pentru a obține media de distribuție și abaterea.
Există o buclă de optimizare care ruleaza pe partea de sus a simulării Monte Carlo.
Obiectivul acestui proces de optimizare este pentru a maximiza VAN. Parametrii de proiectare ai
procesului de optimizare, de exemplu, sunt:
• Temperatura aburului
valoare minimă: 450° F
valoare maximă: 550° F
• Calitatea aburului
valoarea minimă: 50%

Fig. 6.10 Fluxul lucrului pentru optimizarea unui proces[6]

valoarea maximă: 80%
Șarjele de optimizare au fost realizate folosind cinci metode diferite. Rezultatele sunt
rezumate în tabelul 6.4.
Rezultate din rularea optimizărilor [6] Tabelul 6.4
Tehnica de Optimul Optimul Media NPV Abaterea pentru
optimizare temperaturii calității abur [Milion USD] NPV [%]
 abur [oF]
NLPQL 450 80 5,7 44
Simulare norm 450 80 5,8 40
MIGA 452 79 5,7 43
Hooke-Jeeves 451 79 5,8 45
MMFD 450 80 5,7 42

Concluziile ce se desprind din acest studiu [6]

, al cărui obiectiv a fost de a dezvolta un flux
de lucru pentru un cuplaj dinamic de simulare rezervor cu analiza incertitudinii și optimizare
economică, metodologie ce ar oferi un mecanism solid de manipulare a incertitudini și ajutor
pentru ingineri de a lua decizii informate, ar putea fi rezumate astfel:
• Nu există diferențe semnificative observate prin utilizarea diferitelor tehnici de optimizare.
Calculele cu tehnici intensive de explorare oferă aceeași precizie în rezultatele ca gradienții de
tehnici numerice directe.
• Incertitudinile din valorile de saturație de petrol au cel mai mare impact asupra VAN a
unei injecții de aburi, chiar mai mare decât efectul de variație a prețului petrolului. Incertitudinile
din pierderea de căldură și permeabilitate nu au un efect semnificativ.
În timp ce o abordare standard Monte Carlo care să se ocupe de incertitudini s-ar putea să
nu surprindă cu exactitate valoarea asociată ca având opțiunea de a răspunde la rezultate viitoare,
cum ar fi incertitudini de descoperire, aceasta nu oferă o platformă pentru a obține un rezultat
inițial și a determina variabilele optime de operare pe zăcământ.

6.2.2. Abordarea experimentală a unui proces de injecție cu abur

Metodele de recuperare îmbunătățită implică și procese bazate pe procese de injecție cu
abur. În ultima vreme, în scopul creșterii eficienței procesului se injectează împreună cu aburul
diverse substanțe care în condițiile de temperatură creeate de schimbul de căldură între abur și rocă,
măresc eficiența dezlocuirii țițeiului. Pe lângă acest efect dorit, pot avea loc și alte efecte secundare
nedorite. Pentru testarea efectului global ce are loc în zăcământ, cât și pentru determinarea unor
parametrii care optimizează procesul se fac experimente pe modele accesibile.
Procesele de coinjecție abur-multiple fluide (SMF) [15;16;17], s-au dovedit a fi metoda cea mai
promițătoare pentru potențialul comercial în recuperarea țițeiului greu. Pentru zăcămintele de țiței
din strate groase, aceste procese pot realiza un factor de recuperare a petrolului de peste 30%
OOIP. Cu toate acestea, pentru rezervoare subțiri, adânci și marine de petrol, acestea sunt
neeconomice din cauza pierderii excesive de caldură.
 Țițeiul din Golful Bohai offshore din China[14] conține țiței greu reprezintând mai mult de
70% din rezervele totale dovedite. În cazul producției rece, factorul de recuperare este foarte
scăzut. În special, pentru zonele cu adancime de 900 -1000 m și vâscozitate de 350 -1000 mPa.s,
factorul de recuperare este de exemplu, pentru procesul din zona NB35-2 în Golful Bohai, care a
fost început în octombrie 2005 factorul de recuperare a fost de doar 2,8% până la sfârșitul lunii
martie 2010[18,19]. Pentru blocul de sud cu țiței mai vâscos factorul de recuperare este de numai
1.2%. În plus, costurile de operare și de capital în dezvoltarea zăcămintelor petroliere offshore sunt
extrem de mari, deci zăcămintele offshore, trebuie să aibă un factor final de recuperare mare pentru
a fi fezabile economic. În cazul în care un zăcământ petrolier offshore produce printr-o metodă de
producție neprofitabilă, o noua tehnologie de producție trebuie să fie utilizată.
După cum s-a menționat mai sus, tehnologiile de recuperare termice sunt cea mai bună
alegere pentru dezvoltarea zăcămintelor cu țiței greu care pot asigura factori de recuperare ce cresc
profiturile dezvoltării. Cu toate acestea, punerea în aplicare a unui proces de recuperare termică
trebuie să ia în considerare mai mulți factori critici, ca de exemplu, procesul trebuie să aibă o
eficiență termică și de volum mare pentru a compensa distanța mare între sonde și zone de drenaj
într-un zăcământ petrolier offshore și trebuie să fie echipate cu un generator de căldură relativ mic
din cauza spațiului limitat și capabilității de operare cu macara pe o platformă. De asemenea
normele HSEQ și problemele de mediu cât și fezabilitate economică trebuie examinate strict din
cauza mediului marin și costurilor mari de capital și de operare de pe platformă care este situată la
distanță de țărm. Din păcate, nu a existat nici un proces de recuperare satisfăcător care poate depăși
provocările de mai sus pentru dezvoltarea zăcămintelor offshore cu petroluri grele. Pentru a
îmbunătăți eficiența procesului standard de stimulare cu abur, un nou proces este dezvoltat, aburi și
mai multe fluide (SMF). Aceasta implică o combinație de abur și gaze necondensabile (CO2 și
N2). Gazele injectate se acumulează într-o regiune a rezervorului departe de sondă și acționează ca
izolație între rezervor și vecinătăți, pentru a preveni pierderile de căldură și reduce, în consecință,
temperatura. Numai regiunea din apropierea sondei de injecție este încălzită la temperatura
aburului. Pierderile de căldură și cerința de căldură pentru încălzirea rocii rezervor sunt
semnificativ reduse ca urmare a cerinței de temperatură mai joasă. În plus, co-injecția de gaze
necondensabile cu aburul poate reduce în continuare tensiunea interfacială apă-țiței pentru a obține
producții mai mari, deoarece aceste gaze se acumulează la interfață și formează o peliculă de
adsorbit care scade tensiunea interfacială. Comparat cu procesele standard de recuperare termice,
acest nou proces îmbunătățește raportul abur-țiței rezultând o economie considerabilă din reducerea
cantității de abur necesar. Se menționează că în timp ce conceptul de abur și gaz necondensabil a
fost folosit mai înainte[20;21], dar s-a folosit numai gazul CO2 non-condensabil. Așa cum se arată în
lucrarea [14]
, procesul de SMF poate implica și mai multe lichide având eficiență de dezlocuire
termică și volumetrică mai mare. Procedeul propus este studiat cu ajutorul experimentelor de
laborator și simulărilor numerice, prin intermediul unui model termic 3D pentru un zăcământ cu
petrol greu offshore din Bohai. Un test pilot pentru calibrarea acestui nou proces este, de asemenea,
descris. Rezultatele arată că, în comparație cu procesele de producție la rece și stimulare standard
de abur, factorul de recuperare a țițeiului cu SMF este cel mai mare. Aplicarea acestui proces face
producția de țiței greu din rezervoare offshore economică și ar trebui să extindă gama de rezervoare
care pot fi produse economic.
Un proces termic poate fi implementat într-un zăcământ petrolier offshore, cu condiția ca un
generator de căldură adecvat să fie utilizat, care are proprietăți necesare: dimensiuni mici, greutate
mică, eficiență excelentă și fiabilitate puternică pentru a se potrivi pe platformă offshore. De
asemenea, generatorul este adesea utilizat în condiții limitate pe platformă, cum ar fi alimentarea cu
apă, alimentarea cu combustibil benzina sau motorină, iar alimentarea cu energie electrică se
limitează la capacitatea platformei.
Rezervoarele de petrol din Golful Bohai se găsesc la adâncimea de mai mult de 800 m, și
vâscozitate țițeiului este de 350-1000 mPa.s (nu la fel de mare ca bitumurile). În plus, aceste
rezervoare au permeabilitate ridicată, astfel că, dacă aburul este injectat la debite relativ mari țițeiul
greu poate fi ușor condus departe prin canalizării formate din cauza mobilității mari. Dacă se
produce acest fenomen, vâscozitatea țițeiului greu nu poate fi redusă în mod eficient. Mai mult
decât atât, din cauza spațierii mari a sondelor și zonelor mari de drenaj din aceste rezervoare
marine, căldura trebuie să fie în mod eficient injectată pentru a avea o dezlocuire termică si de
volum cu eficiență ridicată.
Generatorul produce mai multe fluide care constau din abur, apă caldă, CO2, N2, și CO.
Aburul și apa caldă sunt purtătorii de căldură, iar gazele sunt necondensabile. Este o combinație
care poate îmbunătăți în mod semnificativ procesul de dezlocuire cu aburi, în mod eficient se
diluează țițeiul greu, îmbunătățind considerabil eficiența dezlocuirii termice și volumetrice.
Unele dintre mecanismele acestui proces sânt:
(1) Gazele necondensabile pot intra cu ușurință într-o regiune îndepărtată, care limitează o
avansare a țițeiului greu spre sonde.
(2) Gazele necondensabile crește presiunea rezervorului generând energie pentru producția
de țiței. Deoarece gazul are o densitate scăzută, se ridică la partea superioară a stratului pentru a
preveni pirderea căldurii în stratul superior.
(3) Când CO2 este injectat în zăcământ, se poate dizolva în țițeiul greu pentru a-l dilua, ceea
ce înseamnă că aburi și CO2 pot reduce simultan vâscozitatea țițeiului.
 (4) Mai multe fluide au o eficiență termică și volumetrică mai mare decât aburul și un
singur gaz necondensabil (CO2 sau N2).
Pe scurt, acest proces SMF include mecanisme mai îmbunătățite:
 fluidele multiple au un rol diluant combinat;
 crește presiunea rezervor;
 crește volumul rezervorului stimulat;
 reduce pierderile de căldură în stratele vecine.
Abordarea experimentală. Pentru a calibra unele dintre mecanismele de mai sus și simula noul
proces SMF, au fost efectuate teste de laborator de către China Oilfield Service Company (COSL).
Aceste teste conțin instrumente sigure la mare presiune care constau din patru cupluri termice, doi
senzori de presiune, un pachet de nisip, un cilindru de transfer pentru drenaj, un generator de abur,
două vase sub presiune pentru furnizare CO2 și N2, instrumente de măsurare, pompe, și un
calculator cu sistem de achiziție de așa cum este prezentat în figura 6.11.
Testele pentru simularea procesului SMF au fost efectuate conform procedeului și cu
materialele:
(1) Mostre de nisip curate.
(2) Pachet de probă cu un volum de probă:
 5,0 l, volumul porilor;
 1,2 l, volumul de apă;
 0,54 l volumul de țiței saturat.
(3) Proba saturată cu apă la temperatura rezervorului se păstrează timp de 12 ore.
(4) Proba saturată cu apă se saturează cu țiței până când nu mai dezlocuie apă și păstrată timp
de 12 ore.
(5) Teste de producție la rece:
 injectează țițeiul la o presiune de injecție stabilă;
 înregistrează datele privind debitele de producție de țiței și apă cât și la ce presiune.
(6) Testele Huff and Puf:
 injectează abur la un debit proiectat;
 înregistrarea datelor despre debitul și presiunea de injecție.
(7) Teste Huff and Puf SMF:
 injectat abur, N2 și CO2 la un debit proiectat;
 înregistrare datelor despre debite și presiunea de injecție.
In testele SMF, presiunea de injecție este 10 MPa, iar multiplele fluidele constau din:
  abur: 0,35 l:
 N2: 0,125 l;
 CO2: 0,05.
Timpul de injecție este de 15 min.
Indicele producției (PI)[22] este considerat ca fiind un factor important pentru comparația
producției la rece, cu abur și stimularea procesului de SMF.
Pentru abur PI este prezentat în figura 6.14, iar pentru SMF se arată în figura.6.13. Din
acestea, putem vedea că PI este influențat considerabil de temperatură, astfel PI pentru producția de
rece este doar 28,0 ml/(min*MPa) la 56 oC

Fig.6.11 Aparate de testare fizică și montajul pentru procesul de SMF[14].

 1 Sondă țiței 7 Încălzitor 13 Schimbător de căldură 19 Depozit aer
2 Generator SMF 8 Generator azot 14 Rezervor apă 20 Tanc chimicale
3 Filtru de aer 9 Compresor azot 15 Membrană filtrare 21 Pompă chimicale
4 Compresor aer 10 Rezervor apă 16 Tanc motorină 22 Scurgere
5 Răcitor aer 11 Pompă apă 17 Pompă motorină 23 Alimentare apă
6 Separator apă 12 Filtru apă 18 HP compresor aer
Fig. 6.12 Diagrama de flux a procesului de injecție[14]

(temperatura rezervor), pentru Huff and Puf este 66,7 ml/(min*MPa) la 240 oC , deci de 2,5 ori
decât pentru producția la rece iar pentru SMF este de patru ori mai mare.
Saturația de gaz are, de asemenea, un efect asupra indicelui de producție în timpul aburului
și SMF, așa cum se arată în figura. 6.15. PI cu gaze naturale saturate este evident mai mare decât
cea fără gaz în soluție.
Figura 6.13: PI la producție rece și stimularea abur la 240 oC [14].

Figura 6.14 PI la producție rece și SMF la 240◦C.[14]

 Fig. 6.15: PI la producție rece și stimularea abur la 240◦C cu țiței greu saturat cu gaz.[14]
Un model termic, cu ajutorul simulatorului comercial ECLIPSE-THERM a fost construit
pentru a simula noul proces SMF, pe baza proprietăților rezervorului petrolier NB35-2. Un model
compozitional termic cu șapte componente (N2 CO2, CH4, C2-C5, C6-C12, C13-C29, C30+) este
utilizat, și este discretizat pe o grilă de 50×40×29. Adâncimea rezervor este 1000m, grosimea
formației este 25m, iar distanța dintre sonda orizontală și partea de sus și lateral a rezervorului este
de 17m, lungimea acestei sonde este 340m. Dimensiunile rezervorului sunt 1.000m×200m×25m,
porozitate este 0.33, permeabilitatea orizontală este de 1200mD, și verticală este de 792mD.
Prin analiză PVT și pe baza experimentelor de laborator și analiza lor se obțin datele de
vîscozitate pentru gaz și faze lichide, permeabilități relative țiței și apă, valorile saturațiilor finale și
permeabilități corespunzătoare pentru Swc, Swir , Swmax, Sgc, Sgr, și Sgmax ce reprezintă saturții maxime
ireductibile și reziduale.
Injecția lichidelor pentru stimularea cu abur și SMF sunt calculate prin egală entalpie în
această simulare, timpul de stimulare fiind de 24 luni pentru diferite producții a proceselor
Creșterile de petrol și debitele medii de producție pentru 12 luni sunt calculate și comparate între
ele. Producția de țiței cumulativ pentru diferite metode de producție este prezentată în figura 6.16.
Testele de laborator experimentale au arătat că procesul SMF este foarte eficient.
Pentru a reliefa mecanismele și rolurile sale a fost necesar a efectua un studiu de simulare
numerică.
Acest studiu este util pentru a compara stimularea cu abur și procesele SMF în întreaga
scară a rezervorului cât și la proiectarea unui pilot de încercare.
 Fig. 6.16 Comparații ale producției cumulative de petrol.[14]
Din studiu și figura 6.16 se observă că perioada de timp eficientă pentru abur este de circa 300 zile,
iar perioada de timp eficientă pentru SMF este de aproximativ 400-500 de zile. Este evident că
acesta din urmă poate avea un factor de recuperare mai mare decât anteriorul. După 300 de zile de
producție, debitul mediu zilnic pentru procesul de SMF la 300oC este 38.3 m3/d, fiind de 2,1 ori
mai mare decât de producția rece de 18,3 m3/d, și este 1,24 ori mai mare decât cea cu abur de 30,8
m3/d. Se poate observa din figura 6.16 că SMF oferă, de asemenea producția de țiței cumulativă
mai mare.
Prin compararea injecției cu abur și SMF la 300◦C, așa cum este prezentat în figura 6.17,
aceasta din urmă are în mod evident un debit mai mare de producție de zi cu zi și o perioadă mai
lungă de viață efectivă.
În concluzie studiile experimentale de laborator, de simulare numerică și de testare pilot, au
dovedit că procesul SMF poate fi tehnic și economic fezabil în zăcământul NB35-2 în Golful
Bohai.
Pentru rezervorul de țiței greu cu o vîscozitate de 350-1000 mPa.s, debitul producției de
petrol pe zi, per sondă în producție la rece a fost doar 10-20 m3/d. Cu toate acestea, debitul mediu
de productie de petrol pe zi per sondă în procesul SMF poate fi 45-60 de m3/d pe timpul primei
perioade de 300-400 zile iar debitul maxim de producție de țiței poate fi de peste 100 m3/d.
 Fig. 6.17 Comparație pentru debitele zilnice de țiței[14]

6.2.3 Investigația experimentală a unui proces de injecție cu abur.

Experimentul este o cale sigură pentru investigarea efectelor injecției aburului împreună cu
alte substanțe în zăcământ și de orientare în privința fezabilității procesului de coinjecție și a
valorilor optime ale parametrilor.
Pentru a recupera țiței greu suplimentar după procese de producție primară (de exemplu, la
producție rece), injecție de abur este utilizată pe scară largă pentru a deplasa țiței neantrenat spre
sondele de productie. Deși procesul de injecție cu abur este în măsură să ofere recuperare mare din
resursa de țiței (OOIP), aceasta suferă de posibila canalizare prin zonele de permeabilitate mare. Ca
urmare, zonele de canalizare sunt epuizate primele de cea mai mare parte a aburului injectat, în
timp ce zonele de petrol saturate mai puțin permeabile rămân nedrenate de abur. Pentru a spori
eficiența injecției de abur prin reducerea efectului de canalizare și pentru a reduce saturația de țiței
rezidual au fost studiate încă din 1970 diverse tehnologii de injecție cu abur-agent tensioactiv[22;23]
Injecția de surfactant duce la reducerea tensiunii interfaciale apă-țiței (IFT) și la reducerea
forțelor capilare care pot imobiliza țiței în porii formației[15]. Injecția de surfactant este un proces de
injecție a substanțelor chimice de la suprafață, de obicei, împreună cu apa. Moleculele de
surfactanți sunt atât hidrofobe cât și hidrofile, încât sunt capabile să formeze configurații stabile în
interfața țiței-apă[16]. Există mai multe mecanisme posibile prin care agentul tensioactiv injectat
poate crește gradul de recuperare a țițeiului, cum ar fi:(a) emulsionare și antrenarea picăturilor de
țiței, (b) inversare higroscopicității, și (c) spumare[26-32]. Concentrația de surfactanți folosită pentru
injecția chimică este de obicei 2-5 procente în greutate (soluție de apă)[25]. Tehnologia de adăugarea
a substanțelor alcaline la injecția de agent tensioactiv permite reducerea concentrației de surfactanți
mai scumpi. Rolul alcalin, în acest caz, este că aceasta poate: (a) reduce adsorbția surfactantului în
formație și reținerea de ionii bivalenți, (b) formarea in situ de săpun din acid naftenic al țițeiului, și
(c) modifica umectabilitatea formației fie pentru apă sau țiței.
Surfactanți pot fi clasificați în funcție de natura ionică a grupului de bază ca anionice,
cationice, neionice. Agentul tensioactiv folosit pentru acest studiu experimental a fost Triton X-
100, un surfactant neionic, fabricat de Compania Chimică JT Baker. Surfactanți neionici se dizolvă
în soluții apoase, prin legătura de hidrogen între moleculele de apă și o parte oxiethilena a
surfactantului[33].
În timpul procesului de îmbibare, scăderea IFT crește debitul producției de petrol. Creșterea
temperaturii în procesul de îmbibare cu tensioactivi poate duce la creșterea recuperării totale a
petrolului.
Obiectivul principal al cercetării a fost de a investiga experimental efectul injecției de abur -
agent tensioactiv pentru creșterea producției de petrol după injecția de apă pentru țiței greu. Pentru
aceasta s-a ralizat:
1. Cuantificarea experimentală câștigului cumulat în recuperarea de țiței cu injecția
abur+surfactant în comparație cu cea a injecției de abur pur.
2. Analiza influenței injecției de abur cu adaos de agent tensioactiv neionic asupra
vâscozității și densității țițeiului.
Experimentele au fost efectuate la Laboratorul Ramey cu un model unidimensional compus
dintr-o celulă umplută cu nisip. Acest model nu ar reproduce complet procesul de injecție cu abur
și surfactant pentru un model tridimensional. Cu toate acestea, au fost obținute destule informații
pentru a înțelege acest proces.
Activitatea experimentală a constat din cinci serii de injecție abur și agenți activi de
suprafață folosind diferite concentrații. Pentru experimentele s-a folosit țiței intermediar din
California (cu greutate 20,5 oAPI) și un surfactant neionic Triton X-100 (C14 H22 O (C2H4O)n), cu
o concentrație de 3,0% în greutate pentru fiecare probă. După finalizarea seriei de experimente,
rezultatele experimentale au fost comparate în ceea ce privește recuperarea țițeiului prin injecție de
aburi cu și fără adaos de surfactant.
Înainte de a demara un experiment este necesar o documentare asupra cercetărilor efectuate
și a rezultatelor obținute pentru a ține seamă de acestea în conducerea experimentului. O astfel de
documentare este descrisă în continuare.
Unele studii experimentale ale efectului tensioactivilor privind îmbunătățirea procesului
injecției cu abur fost efectuate în anii 1970. Investigațiile anterioare au avut ca scop întelegerea
mecanismelor implicate în injecția de abur cu tensioactiv și pentru a găsi criteriile de alegere a
substanțelor chimice care ar putea fi aplicate pentru acest proces. Primele experimente au fost
efectuate pentru studierea proprietăților statice ale surfactanților, dezlocuirea dinamică cu abur
aditivat cu tensioactivi[4]. În ultimul timp, lucrările experimentale au fost realizate pentru modele
aplicate în prezența țițeiului la saturație reziduală. Pentru a îmbunătăți această tehnică EOR,
metoda de concentrare, cantitate,tipul de agent tensioactiv și calitatea de aburi au fost optimizate.
Al-Khafai și colab. (1982) a efectuat două experimente pentru investigarea chimicalelor
comerciale în condiții de zăcământ cu abur injectat la 400 0F și 300-500 psia[12]. Pentru studiul
fluxului, mobilității și transferului de căldură, a fost utilizat un model liniar. Problema care apare la
acest proces este formarea de canale și, ca urmare, supraconsumul de abur. Motivul pentru
formarea canalelor este că mobilitatea lichidului dezlocuit este mult mai redusă decât cea a
fluidului de dezlocuire (abur). Pentru a reduce mobilitatea aburului și, la rândul său, reduce
supraîncălzirea acesuia, sunt utilizate substanțele active de suprafață, ca aditivi. Așa cum s-a
concluzionat în aceasta lucrare, mobilitatea aburului a fost redusă semnificativ în prezența
substanțelor tensioactive. Saturația medie de abur în zona de abur saturat a crescut pe măsura ce
zona de abur a crescut.
Robin (1987) a efectuat studii de laborator de spumare și stabilitatea spumei la temperatură
și presiune ridicate condiții inerente injecției de abur[13]. În rezervoare eterogene străpungerea
aburului poate avea loc în zone de permeabilitate mai mare. Pentru injecție abur, eficiența
microscopică este mare, în timp ce eficiența macroscopică (de spălare) poate fi relativ scăzută. În
timpul injecției de abur, zona efectiv spălată din rezervor conține saturație reziduală redusă de țiței.
Aburul tinde sa curgă spre straturile superioare ale unui rezervor și după ce aburul ajunge la sonda
de producție, zona spălată nu mai crește. Testele cu mai mulți sulfonați în medii poroase omogene
și eterogene au demonstrat că spuma poate fi folosit pentru a bloca canalizările.
Hutchinson și colab. (1992) a efectuat un studiu a mecanismelor de recuperare cu spumă-
abur la saturațiile țițeiului rezidual în condiții dinamice[23]. Modelul utilizat a fost o umplutură de
nisip saturată cu țiței de 170API la 12% saturație țiței rezidual, aburul injectat de calitate 100% la
presiune de 70psi până la străpungere. Ca rezultat al acestui studiu, autorii a declarat că injecția de
abur consecutivă cu injecția de azot s-au dovedit a fi mai eficientă în comparație cu co-injecția de
agent tensioactiv.
Noua tehnologie de injecție de abur ciclic cu tensioactivi a fost evaluată în Venezuela în
1997. Valera și colab. (1999) a prezentat rezultatele obținute de la stimularea în rezervorul
Bachaquero-01[33]. Acest rezervor din vestul Venezuela conține aproximativ 6621MMSTB de țiței
de 11,70API, cu viscozitate de 635 cP, la 1360 psia și 1280F. Influența gravitației și canalizarea
aburului provoacă fluxul de abur printr-o zonă epuizată ocolind alte rezerve și, ca urmare reduce
eficiența producției. Pentru a îmbunătăți injecția de abur a fost aplicat Lineal ionic-Alkyl-Aryl
Sulfonate (LAAS) pentru testul în zăcământ, după testele de laborator pentru capacitate de blocare,
stabilitate termică, ș.a. Programul de injectare abur-agent tensioactiv a fost efectuat în patru etape.
În primul rând, a fost injectat abur timp de două zile pentru a curăța și de a stimula cele mai multe
nisipuri. În al doilea rând, pentru a a bloca zone au fost co-injectate apă caldă și agent tensioactiv.
Următoarea etapă de injecție abur și agent tensioactiv a fost cel mai lung pentru a atinge efectul de
divergență în sondă. Ultima etapă a fost o injecție de abur pur. S-a constatat o creșterea mai mare
cu 41% în comparație cu injecția de abur, fără aditivi.
Shedid și colab. (2000) au studiat procesul termo-chimic pentru a îmbunătăți recuperare de
țiței și pentru a minimiza costul produselor chimice utilizate[25]. Autorii au revăzut studiile
anterioare ale proceselor de injecție cu abur cu aplicarea de tensioactivi și alcaline și au afirmat că
utilizarea de ambele soluții chimice nu a fost facută înainte. Ei au propus procesul de injecție abur
cu surfactant alcalin (SASF) care poate îmbunatăți în mod semnificativ recuperarea țițeiului din
rezervoarele inundate cu apă-abur, și alte rezervoare care nu pot fi operate cu alte metode EOR.
Modelul experimental de injecție de abur și abur-chimicale a fost construit pentru a testa țițeiul
(zăcământ petrolier East Aghar, Egipt) cu 12oAPI (la temperatura camerei 70 0F). Debitul de
injecție de abur a fost de 1952 cc/min cu o cădere de presiune între injector și sondele de producție
de 19,7 psi pentru SF, și aproape 34,3 psi la injecția abur-chimic. Eficiența dezlocuire (ED) pentru
injecția abur-surfactant (SSF) este estimată la 49.79%, cu 12,93% mai mult decât pentru injecție
abur (SF). În timpul acestei cercetări experimentale eficiența diferitelor procese de injecție abur-
chimic au fost definite și comparate cu injecția de abur convențional. De asemenea, analiza
eficienței dezlocuirii și reducerea tensiunii interfaciale au fost măsurate. SASF este procesul cel
mai eficient de cele studiate și necesită aproape de două ori mai puțin produse chimice în condiții
similare.
În același an Shedid et al. (2000) a prezentat a doua lucrare în care a fost modelată eficiența
injecției abur -chimic între procesele de sonde verticale și cele orizontale[27]. Modelul experimental
a investigat patru tehnici de recuperare cu aburi-chimice și au fost comparate pentru două tipuri de
sonde cu țiței, apă sărată, mediu poros, produse chimice, proceduri injecție/producție similare
Injecția a fost realizată prin umpluturi de nisip cu abur supraîncălzit (150 0C la presiune de 54.7
psig), țiței din zăcământul petrolier East Aghar-Egipt,chimicalele: (a) agent tensioactiv Triton X-
100 și (b) NaOH. Autorii au concluzionat că toate experimentele de injecție abur-chimice au fost
mult mai eficiente decât injecție de abur pur, printre care SASF oferă cea mai mare recuperare a
țițeiului. De asemenea, ei au concluzionat că pentru sonde orizontale, toate procesele abur-chimice
au obținut o recuperare țiței mai mare decât la sonde verticale.
In plus, Bryan și colab. (2008) a studiat mecanismele de producere a țițeiului greu
nerecuperat[18]. Este esențial să se cunoască starea rezervorului la momentul injecțieipentru a ști cât
țiței greu poat fi recuperat. La sfârșitul spălării raportul de mobilitate scăzut dintre apă și țiței
conduce la ocolirea de țiței greu și fluxul de țiței depinde de gradienți de presiune aplicați și
permeabilitatea rocii. O simplă reducerea a IFT apă-țiței, similar cu mecanismele propuse pentru
EOR țiței convențional, nu va fi eficientă în dezlocuirea țițeiului. Chimicale injectate sunt propuse
pentru a îmbunătăți rația de mobilitate între țiței și apă și, prin urmare oferă o dezlocuire mai
stabilă a țițeiului spre sondele de producție.
În condiții de zăcământ substanțele chimice adăugate sunt capabile să formeze emulsii,
agenții tensioactivi, datorită vâscozității ridicate a țițeiului, cu referire la apă, va crea în mod
normal emulsii apă-țiței (W/O), care ar putea avea vâscozitate mai mare decât petrolul greu, ceea
ce poate provoca anumite probleme legate de producția de petrol. Dar unele aplicații EOR au arătat
că acest mecanism ar putea imbunatăți recuperarea petrolului greu din cauza capacității emulsiei
apă-țiței mai vâscoase pentru a deplasa țiței într-un mod mult mai stabil. Se pot forma, de asemenea
în anumite condiții, emulsii țiței-apă (O/W) cu adaos de agenți tensioactivi și/sau amestecuri
alcaline.
Echipamentul experimental pentru injecție abur-surfactant folosit[14] pentru modele
unidimensionale: o celula de injecție verticală și o celulă orizontală. Aparatul este format din trei
părți principale: un sistem de injecție fluid; un sistem de producție fluid și un sistem de măsură.
Celula de injecție verticală este utilizată pentru a studia deplasarea unidimensională a țițeiului cu
abur. Celula este un cilindru vertical din oțel inoxidabil de lungime de 27 inch și diametrul intern
de 2,9 inch prevăzut de-a lungul axei sale longitudinale cu teci de măsură a temperaturii plasate în
interiorul acesteia. Profilele de temperatură pe întreaga celulă în timpul injecției de abur sunt
monitorizate de șase termocuple.
Proba de nisip formată din nisip cu raporturi dorite de, apă și țiței fiind compactată în
celulă. Celula este plasată vertical într-o manta vidată pentru minimizarea pierderilor de căldură din
celulă în timpul cât durează injecția de abur. Mantaua vidată este echipată cu un încălzitor electric
pentru încălzirea celulei la temperatura rezervor dorită cu ajutorul unui regulator de temperatură.
Celula de injecție orizontală este un cilindru din oțel inoxidabil cu o lungime de 43,5 inch și
diametru interior de 1,06 inch prevăzut de-a lungul axei sale longitudinale cu teci de măsură a
temperaturii plasate în interiorul acesteia cu flanșe la ambele capete. Ca și celula verticală,
temperatura din celulă în timpul injectării de abur este măsurată cu ajutorul celor șase termocupluri
plasate în tecii.
Sistemul de injecție a fluidului este alcătuit din următoarele componente principale:
(a) High Performance Liquid Chromatography Pompe
Apă distilată este furnizată din rezervorul respectiv în generatorul de abur cu o pompă HPLC. A
doua pompă HPLC este utilizată pentru aprovizionarea cu soluție tensioactivă din al doilea
rezervor. Vitezele de curgere sunt stabilite pentru pompe și monitorizate de citirile debitmetrului
masic, din care sunt transferate către sistemul de înregistrare a datelor.
(b) generator de abur
Generatorul de abur este echipat cu un regulator de temperatură pentru a genera abur la temperatura
și presiunea necesară. Pierderea de căldură pe liniile de injecție este minimizată prin utilizarea
benzilor de încălzire electrice și izolații cu vata minerală.
(c) rezervoare cu apă și surfactant
Acestea sunt recipiente de plastic de 4 litri care țin soluția de apă și agent activ de suprafață.
Fiecare rezervor are o mufă la care este atașată un tub teflon 1/8 inch care este conectat astfel încât
să alimenteze cu apă sau soluție de surfactant pentru a pompa HPLC.
Sistemul de producție fluid constă dintr-un separator și un condensator menținute la
temperatura de 50°C de mijloace de încălzire electrice. Presiunea de ieșire din celule este menținută
la o presiune constantă de 100 psig cu azot injectat și controlată cu regulatorul de contrapresiune.
Condensatorul se păstrează rece cu ajutorul unei unități de răcire. Probele de produs sunt recoltate
la fundul separatorului în tuburi gradate.[14]
Sistemul de măsură și înregistrarea datelor folosesc senzori de măsură a parametrilor și
calculatoare personale. Parametrii sunt înregistrați la fiecare 30 de secunde într-un fișier de date.
Parametrii înregistrați sunt după cum urmează:
 presiunea de injecție cu abur;
 temperatura aburului de injecție;
 presiune de ieșire din celule;
 profil temperatură în celulă;
 debit pompă de apă.
Procedura experimentală începe cu curățirea tuturor echipamentelelor, incluzând generator
de abur, celulă de injecție, separatoare, pompe, rezervoare de apă și agent activ de suprafață și toate
tuburile, pentru a exclude orice prezență de particule de nisip și urme de țiței. Traductoare de
presiune, pompe, indicatoare de presiune și logger sunt verificate și calibrate.
Al doilea pas al experimentului constă în prepararea amestecului de țiței-nisip (mixnisip).
Țițeiul brut utilizat pentru acest studiu a fost țiței 100% deshidratat. Rațiile în greutate nisip curat
de 100mesh, apă și țiței s-au determinat preliminar. Componentele se amestecă minuțios în mixerul
electric pentru a produce un amestec uniform. Porțiuni egale de aproximativ 300 cc de mixnisip au
fost plasate în celulă, urmată de compactare până celula s-a umplut. Ponderile celulei, gol și plin,
au fost masurate pentru calculul volumului porilor, volumul de lichid, volumul de nisip, și
saturațiilor.
Temperatura mantalei vidate fost stabilită la 50oC termostatâdu-se și restul instalațiilor de
legătură. O pompă HPLC a fost folosită pentru a alimenta cu apă generatorul de abur la un debit
constant (5,50 cc/min sau 4,0 cc/min), care este monitorizat cu ajutorul unui debitmetru de masă.
Injecția în celulă începe odată ce generatorul de abur atinge 200oC temperatură prestabilită și
presiunea de 100psig. Presiunea producției la ieșirea din celule este controlată de azotul gazos
furnizat printr-un regulator de contrapresiune. A doua pompa HPLC a fost folosită pentru soluția
injectabilă de surfactant. Rata de injecție a fost stabilită la o rată constantă de 2.5 cc/min sau 1,0 cc
/min. Soluția de surfactant (3,0% în greutate) a fost injectată direct în celulă cu aburul.
Probele au fost luate periodic de la ieșirea din separator centrifugate timp de 35 minute la
2000 rpm pentru a asigura separarea țițeiului de apă pentru măsurarea corectă a volumului de
producție, masurându-se densitate și vâscozitatea.[23]
Debitul de apă, presiunea de injecție, temperatura de injecție, presiunea de producție și
profilul de temperatură din celule au fost înregistrate de sistemul logger. la fiecare 30 secunde în
fișierul de date care sunt afișate în timp real pe ecranul calculatorului pentru a ajuta la
monitorizarea condițiilor experimentale în timp real.
Parametrii generali experimentali: Mai multe experimente au fost efectuate pentru a studia
efectul surfactantului asupra recuperării țițeiului greu în timpul injectării abur- surfactant (SSI). S-
au făcut experimente utilizând țiței California de 20,5 oAPI cu celule de injecție verticale și
orizontale.
Datele experimentale înregistrate pentru fiecare caz în parte, astfel:
 Profilul de temperatură din interiorul celulei de injecție;
 Injecția, producția și profilul presiunii diferențiale;
 Rațiile de producție țiței/ apă;
 Producțiile cumulate de țiței și apă;
 Recuperarea cumulativă de țiței și conținutul de țiței în produs;
 Vâscozitatea și densitatea țițeiului.
 Analiza rezultatelor, concluzii și propuneri: Au fost efectuate experimente pentru a evalua
beneficiul posibil a injecției de abur cu surfactant în comparație cu injecția de abur pur, pentru un
țiței California de 20,5oAPI. Două tipuri de celule au fost utilizate pentru experimente, o celulă
verticală măsurând 27 in și 2.9 in ID și o celulă orizontală măsurând 43,5 in și 1 1/16 in ID.
Aceasta din urmă a fost utilizată pentru a atenua efectele nedorite ale canalizării observate în
rulările cu celula verticală.
Debitele de injecție cu abur au fost stabilite la 5,5 cc/min și 4,0 cc/min pentru celula
verticală și orizontală, respectiv. A fost utilizat surfactant în greutate constantă de 3% Triton X-100
pentru rularea de abur cu surfactant. Temperatura inițială a celulelor a fost stabilit la 50°C. Aburul
supraîncălzit fost injectat la o temperatură de 200 °C cu presiunea de ieșire din celulă menținută
constantă la 100 psig. Un total de șase rulări au fost făcute, două cu celula verticală și patru cu
celula orizontală. Pentru rulările pe celula verticală, una a fost cu injecție de abur pur, și una fost cu
abur și surfactant (3% în greutate TX-100 soluție). Pentru celula orizontală, trei rulări au fost cu
injecție de abur pur, și trei au fost cu abur și surfactant (3% în greutate TX-100 soluție).
Următoarele principalele concluzii pot fi trase din rezultatele experimentale[23]:
1. Observarea umpluturi de nisip după experimente au arătat tendința de canalizare a
aburului în celula de injecție verticală, parțial datorită diametrului său mare. Presiunea diferențială
intrare-ieșire pentru celula orizontală fost 21psi, în timp ce în celula verticală, în care gravitația este
forța motrice și apariția canalizărilor aburului, practic nu se mai observă Astfel, utilizarea unei
celule orizontale de injecție cu un diametru mai mic decât celula de injecție verticală este mai
adecvată pentru experimente injecție de abur unidimensionale în laborator.
2. Astfel, pentru comparația recuperării țițeiului, sânt folosite rezultate bazate pe rulările de
pe celula orizontală. Pentru cele două rulări cu injecție de abur pur, recuperarea medie a țițeiului a
fost 48% OOIP. Pentru cele două rulări de injecție abur cu surfactant recuperarea medie a țițeiului a
fost de 55% OOIP. Adică, utilizarea de agent tensioactiv a dus la o recuperare suplimentară a
țițeiului de 7,0% OOIP.
3. Pe parcursul rulărilor, vâscozitatea țițeiului produs (măsurată la 23°C) a scăzut din
valoarea inițială de 497 cp la 13,4 pentru abur pur, comparativ cu valoarea minimă de 1,7 cp pentru
rulările de abur cu surfactant. Greutatea țițeiului produs a crescut de la cea originală de 19,1°API la
25,4°API pentru rularea cu abur și 36.5°API pentru rulările de abur cu surfactant (comparație
pentru 1,4 PV abur injectat). Reducerea semnificativă a vâscozității țițeiului se datorează efectelor
distilării de către abur, și este mai pronunțat la injecția de abur cu surfactant datorită prezenței de
surfactant în țiței.
 4. Pentru țiței California de 20,5°API, IFT țiței-apă a fost măsurată ca fiind de 25 mN/m la
23°C în comparație cu doar 2,0 mN/m pentru soluție țiței-surfactant de 3% în greutate TX-100.
Pe baza rezultatelor acestui studiu, următoarele recomandări sunt făcute:
1. Pentru viitoarele serii de aburi și surfactant abur, celula orizontală ar trebui să fie utilizată
pentru că oferă o mai bună reprezentare a dezlocuirii unidimensionale decât celula verticală.
2. Rularea abur cu surfactant ar trebui să se facă cu o serie de tipuri de țiței (de la ușor la
greu) și pentru o serie de concentrații de surfactant. Acest lucru va permite estimare concentrației
optimă de surfactant pentru fiecare tip de țiței.
3. Rularea abur cu surfactant ar trebui să fie și pentru alte tipuri de agenți tensioactivi pentru
a investiga cea care ar putea fi cea mai potrivită pentru fiecare tip țiței.
4. Termocuplele introduse în prezent individual în teci ar trebui să fie plasate în tuburi
pentru ușurința de operare.
O analiză a rezultatelor experimentărilor se face cu ușurință prin prezentarea grafică a
acestora.[23]

Fig. 6.18 Profilul temperaturii vs volum abur injectat pentru injecție abur sondă verticală[23]
 Fig. 6.19 Producția de țiței și apă vs timp pentru injecția abur, sondă verticală.[23]

Fig. 6.20 Producția cumulativă țiței și apă vs abur injectat pentru injecție abur sondă verticală.[23]
Fig 6.21 Profil temperatură vs abur injectat pentru SSI sondă verticală.[23]

Fig 6.22 Producție țiței și apă vs timp pentru SSI sondă verticală.[23]
Fig. 6.23 Producția țiței și apă vs abur injectat pentru injecția de abur, sondă verticală.[23]

Fig. 6.24 Producția de țiței și apă pentru SF și SSI la sondă orizontală.[23]

 Fig. 6.25 Producția cumulativă țiței și apă vs abur injectat pentru SF și SSI, sondă orizontală[23]

6.3 Referințe bibliografice

[1]. Andrea Capolei ș.a, : „Single Shooting and ESDIRK Methods for adjoint-based optimization of
an oil reservoir” Technical University of Denmark, Kgs Lyngby, Denmark, 2012
[2]. Bahador Najafiazar: „Mathematical Optimization in Reservoir Management” Master
Thesis,Norwegian University of Science and Technology, 2014
[3]. Van Dorp, J.J. and Roach, R.H.: “Steam Management in Composite Mature Steamfloods
Midway Sunset Field,” paper SPE 29658 presented at the 1995 SPE Western Regional Meeting,
Bakersfield, California, 8–10 March;
[4]. Ziegler, V.M. ș.a.: “Recommended Practices for Heat Management of Steamflood
Projects,”paper SPE 25808 presented at the 1993 SPE International Thermal Operations Symposium,
Bakersfield, California, 8–10 February;
[5]. Goran, N.,Ionescu, G.,-Creşterea recuperării petrolului, Editura Universităţii din Ploieşti, 2003.
 [6]. Cenk Temizel ș.a.: „Understanding the Key Parameters in Optimization of Stemfloods in Hevy
Oil Fields ”, paper SPE 167341 presented at Conference Kuwait 7-10 Oct 2013;
[7]. Tudor, V.,: „Experimente de șantier pentru optimizarea proceselor termice de exploatare a
zăcămintelor de ţiţei”, Referat 3 doctorat, UPG-Ploiești, 2016.
[8] Optimization Toolbox User's Guide
[9] Dr. Abebe Geletu.: Solving Optimization Problems using the Matlab Optimization Toolbox - a
Tutorial, TU-Ilmenau, Fakultät für Mathematik und Naturwissenschaften, December 13, 2007
[10]. Tudor, V.,: „Evaluarea performanţei proceselor termice de exploatare a zăcămintelor de ţiţei”,
Referat 2 doctorat, UPG-Ploiești, 2019.
[11] Myhill, N.A. and Stegemeier, G.L.:,,Steam-Drive Correlation and Prediction," J. Pet. Tech.
(Feb. 1978) 173-82.
[12] Larry W. Lake, Editor-in-Chief, Petroleum Engineering Handbook, Vol 5 Reservoir
Engineering and Petrophysics, Edward D. Holstein, Editor Consultant, U. of Texas at Austin, SPE, 2007.
[13] Gomaa, E.E.: “Correlations for Predicting Oil Recovery by Steamflood,” JPT (February 1980)
329.
[14]. Wenjiang Xu, ș.a.: „Experimental and Simulation Studies on Steam Stimulation with Multiple
Fluids for Offshore Heavy Oil Reservoirs”, International Journal of Numerical Analysis and Modeling,
Series B, Volume 5, Number 1-2, Pages 31–45, 2014;
[15] K. Aziz and A. Settari,: „Petroleum Reservoir Simulation”, Applied Science Publishers Ltd,
London, 1979.
[16] Z. Chen, G. Huan, and Y. Ma.: „Computational Methods for Multiphase Flows in Porous
Media”, in the Computational Science and Engineering Series, Vol. 2, SIAM, Philadelphia, PA, 2006.
[17] L.X. Nghiem, D.K. Fong, and K. Aziz. : „Compositional modelling with an equation of state”,
SPE Journal, 21(1981), 687-698.
[18] M. Chen,„Thermal Production Technology on Offshore Oilfield”,the Press of Petroleum Ind.,
2012.
[19] Y. Sun and T. Lin,: „The automatic control for multiple fluid stimulation in BOHAI oil field”
[J], Chemical Industry, 2012(5).
[20] R. Butler, Thermal Recovery of Oil and Bitumen, GravDrains Blackbook, 1997;
[21] Q. Jiang, R.M. Butler and C.-T. Yee, Development of the steam and gas push (SAGP) process,
Research Report No. 1998.59, Department of Chemical and Petroleum Engineering, University of Calgary,
Calgary, 1998.
[22] Z. Chen, G. Huan, and Y. Ma, „Computational Methods for Multiphase Flows in Porous
Media”, in the Computational Science and Engineering Series, Vol. 2, SIAM, Philadelphia, PA, 2006.
[23] Dinmukhamed M. Sunnatov: „Experimental Study of Steam Surfactant Flood for Enhancing Heavy Oil
Recovery after Waterflooding”, A Thesis Submitted to the Office of Graduate Studies of Texas
A&M University, 2010;
[24]. Gopalakrishnan, P, Bories, S.A., and Combarnous, M.: “An Enhanced Oil Recovery Method: Injection
of Steam with Surfactant Solution,” Paper SPE 7109, University of Bordeaux I, France, March
1979.
[25] Berger, P.D. and Lee, C.H.: “Ultra-Low Concentration Surfactants for Sandstone and Limestone
Floods,” Paper SPE 75186, SPE/DOE Improved Oil Recovery Symposium on Improved Oil
Recovery, Tulsa, OK, April 13-17, 2002.
[26]. Gopalakrishnan, P, Bories, S.A., and Combarnous, M.: “An Enhanced Oil Recovery Method: Injection
of Steam with Surfactant Solution,” Paper SPE 7109, University of Bordeaux I, France, March
1979.
[27]. Bryan, J. and Kantaz, A.: “Improved Recovery Potential in Mature Heavy Oil Fields by Alkali-
Surfactant Flooding,” Paper SPE/PS/CHOA 117649, SPE International Thermal Operations and
Heavy Oil Symposium, Calgary, Canada, October 20-23, 2008.
[28]. Hirasaki, G.J., Miller, C.A., and Puerto, M.: “Recent Advances in Surfactatn EOR,” Paper SPE
115386, Annual Technical Conference and Exhibition, Denver, CO, September 21-24, 2008.
[29]. Smith, D.H.: Surfactant-Based Mobility Control. Progress in Miscible-Flood Enhanced Oil Recovery,
American Chemical Society, Washington DC; 1988.
[30]. Bryan, J. and Kantaz, A.: “Enhanced Heavy-Oil Recovery by Alkali-Surfactant Flooding,” Paper SPE
110738, SPE Annual Technical Conference and Exhibition, Anaheim, CA, November 11-14, 2007.
[31]. Eson, R.L. and Cooke, R.W.: “A Comprehensive Analysis of Steam Foam Diverters and Application
Methods,” Paper SPE 18785, SPE California Regional Meeting, Bakersfield, CA, April 5-7, 1989.
[32]. Li, Y. et al.: “Molecular Behavior and Synergistic Effect between Sodium Dodecylbenzene Sulfonate
and Triton X-100 at Oil/Water Interface,” Journal of Colloid and Interface Science, (2007), 307,
215-220.
[33] Donaldson, E.C., Chilingarian G.V., and Yen, T.F.: Enhance Oil Recovery II:Processes and
Operations, Elsevier Science Publishers B.V., Amsterdam, The Netherlands; 1989.
[34] R.P. Batycky, M. Forster, M.R. Thiele, and K. Stuben.: „Parallelization of a commercial streamline
simulator and performance on practical models”. SPE Reservoir Evaluation & Engineering,
13(3):383–390, June 2010.
[35] M.R. Thiele.: „Streamline simulation”. In 8th International Forum on Reservoir Simulation, 2009.
 CAPITOLUL 7

PREDICȚIA PERFORMANȚELOR PROCESULUI DE INJECȚIE DE ABUR

Procesul de injecție cu abur aplicat zăcămintelor ce conțin țiței greu, trece prin cele patru
etape de dezvoltare, prezentate în capitolul anterior, în care predicția performanţei procesului este
esenţială pentru a furniza informaţii necesare bunei executări a fiecărei faze de dezvoltare și de
asemenea folosită pentru a determina durata de viață a unui zăcământ de petrol până la limita
economică definită în cadrul conjuctural de desfășurare a procesului.
Trei modele matematice - statistice, numerice, analitice - sunt adesea folosite pentru a
prezice performanta injecției de abur.

7.1. Modele analitice.

Modelele analitice sunt mai economice, dar au mai puțină precizie și flexibilitate. Ele
servesc ca instrumente de inginerie pentru screeningul zăcămintelor candidat pentru testarea pe
teren (Hong 1994)[1].
In funcţie de vâscozitatea ţiţeiului, grosimea medie a statului productiv, adîncime medie a
stratului, ect. se alege reţeaua sondelor de injecţie şi reacţie respectiv mărimea ariei panoului.
Metodele predictive trebuie să determine, în principal, debitul de ţiţei extras în timp,
cumulativul producţiei de ţiţei şi profitul obţinut ca urmare a aplicării procesului de injecţie
continuă de abur.
Modelul de bază, al acestor teorii şi metode, constă în aceea că în zăcământ se disting patru
zone:
 Zona de abur care se află în jurul sondei de injecţie. Aici petrolul a fost dizlocuit de abur
sau de apa condensată, existînd o saturaţie remanentă în ţiţei şi abur preponderent la o
temperatură relativ ridicată şi mai mult sau mai puţin uniform distribuită;
 Zona de vaporizare-condensare este zona de dizlocuire propriu zisă a ţiţeiului cînd acesta se
fluidizează iar fracţiile uşoare se vaporizează amestecîndu-se cu aburul sau cu condensul
acestuia, formînd un amestec ce deplasează fluidele din mediul poros;
 Zona de dizlocuire unde apa condensată spală, la temperatură mai ridicată, ţiţeiul deplasat
din zona anterioară cît şi cel existent în această zonă;.
 Zona neafectată cu caracteristici iniţiale, acestea nefiind modificate de injecţia de abur.
Datorită complexităţii fenomenelor ce se desfăşoară în cadrul procesului de spălare prin
injecţie continuă de abur, modelele de predicţie fac multe ipoteze simplificatoare.
 Procedeul clasic, teoria de bază pentru proiectarea procesului de spălare cu abur a unui
zăcământ este modelul lui Marx-Langenheim (1959), care presupune următoarele ipoteze
simplificatoare:
 Caracteristicile aburului, presiunea, temperatura, titlu existent la intrarea în perforaturile
sondei de injecţie rămîn practic constante în zona de dezlocuire a ţiţeiului;
 Transferul de căldură prin frontul de dizlocuire cu abur este zero;
 Zona încălzită este mărginită de o suprafaţă cilindrică cu înălţimea infinită.
Calculul producţiei cumulative de petrol implică determinarea volumului zonei inundate cu
abur şi a saturaţiei reziduale medii în ţiţei în această zonă. Pentru estimarea volumului zonei de
abur, aceste modele folosesc bilanţul termic:
Căldura injectată în zăcământ = Căldura reţinută în zona productivă + căldura disipată în
stratele adiacente.
Din această relaţie rezultă aria zonei de abur din care s-a dizlocuit ţiţeiului pînă la saturaţia
reziduală. Această saturaţie poate fi determinată, experimental, prin ridicarea curbei producţiei
cumulative în funcţie de timp sau alte metode. Legarea bilanţului termic cu cel material al fluidelor
introduse şi extrase, se face în aceste modele cu ajutorul unei funcţii de încercare-eroare, al cărui
argument este definit de o altă funcţie de timp, legătură destul de empirică. Din aceste ecuaţii
rezultă o ecuaţie de bilanţ economic din care se apreciază timpul limită al procesului economic.
Mandl-Volek, Yorostas şi Gavalos, Neuman, Vanlodkeren completează modelul Marx-
Langenheim introducînd factorii de eficienţă areală şi de conformanţă eliminînd supoziţia
schimbului de căldură nul în frontul de abur.
Pînă în prezent nu există metode directe de calcul a saturaţiei reziduale medii sau al
cantitaţii de petrol dezlocuit de condensatul aburului. Determinarea acestor mărimi se poate face
experimental, pe modele de similitudine sau pe modele numerice.
Modelele analitice sunt descrieri matematice ale unui fenomen care are loc într-un rezervor.
Obiectivul acestor modele este de a prevedea comportamentul unui rezervor în anumite condiții.
Acest tip de instrumente este de obicei utilizat pentru evaluare inițială a proiectelor de injecție de
abur pentru o aproximare a comportamentului rezervorului pe cât este posibil la un cost scăzut și cu
puține informații. Cu toate acestea, utilizarea acestor instrumente este limitată de admiterea
ipotezelor pe care modelul este dezvoltat.
Timp de mulţi ani, au fost făcute încercări pentru a oferi modele analitice pentru predicţia
performanței de producție a injecției de abur (Marx şi Langenheim 1959; Boberg 1966; Mandl şi
Volek 1969; Neuman 1975; Myhill şi Stegemeier 1978; Gomaa 1980; Jones, 1981; van Lookeren
1977 ; Farouq Ali 1970; Miller şi Leung 1985; Rhee și al. 1978; Aydelotte și al. 1982). Nici unul
dintre aceste modele analitice nu oferă rezultate comparaive cu rezultatele din simulare.
Mai multe modele analitice pentru performanța de producție a injecţiei de abur au fost
publicate. În acest capitol, va fi prezentată o analiză a literaturii care acoperă principalele modele
analitice.
Metoda Marx și Langenheim (1959)[2] Multe dintre metodele simplificate disponibile în
prezent se bazează pe modelul de încălzire a rezervorului a lui Marx și Langenheim (1959).
Modelul lui Marx și Langenheim (1959) consideră că injectarea de fluid fierbinte într-o sondă la
viteză și temperatură constantă. Elementul de operare constă dintr-un sistem de flux radial,
concentric în jurul punctului de injectare. Ei au presupus temperatura zonei încălzite a fi uniformă
la temperatura de fund a fluidului injectat (Ts) și temperatura rezervor în afara zonei încălzite să fie
la temperatura inițială și, de referință (Tz). Modelul temperatura Marx-Langenheim este schematic
prezentat în figura 7.1.

Fig.7.1 Profilul temperaturii în model de Marx-Langenheim.

Modelul lor se bazează în principiu pe o relație de echilibru termic între debitul de căldură
injectat, debitul pierderilor de caldura în stratul superior şi în stratul inferior și debitul fluxului de
căldură rămas în rezervor.
Metoda Mandl și Volek (1969)[3] Ulterior modelului Marx-Langenheim, Mandl și Volek a
dezvoltat un model de încălzire a rezervorului mai riguros, care consideră transportul de apă caldă
condensată înainte de frontul de abur. Ei au introdus un anumit moment critic, tc, care depinde de
grosimea rezervorului, temperatura, și calitatea aburului. Timpul critic marchează o schimbare
importantă în fluxul de căldură în partea din fata condensului, care este pur conductiv în timpul
0<t<tc, şi devine predominant convectiv la t ≥ tc. Transportul convectiv de căldură din zona de
abur în zona de lichid nu începe la începutul unui proces de acționare cu abur, ci mai degrabă într-
un moment mai târziu, adică momentul critic. Înainte timpului critic, modelul Marx-Langenheim
este aceeași cu cea a modelului Mandl și Volek. Cu toate acestea, după perioada critică, descrierea
privind creșterea zonei de abur trebuie să fie dezvoltată prin utilizarea de limite superioare și
inferioare pentru soluția exactă a problemei.
Aceste modele de creștere a zonei de aburi sunt adesea folosite folosite pentru a calcula
recuperarea cumulativă a țițeiului și mărirea zonei de abur în timp. Ele sînt o modalitate simplă de
a obține o estimare rapidă a viabilității proiectului. Volumul zonei de abur este proporțional cu
fracțiunea de căldură rămasă în zona de abur, 𝐸ℎ :
𝑄𝐸
𝑖 ℎ
𝑉𝑠 = 43530𝑀 (7.1)
𝑅 ∆𝑇

Rezultă că țițeiul dezlocuit din zona de abur este:

ℎ
𝑁𝑑 = 7758𝜙 ℎ𝑛 (𝑆𝑜𝑖 − 𝑆𝑜𝑟 )𝐸𝑐 𝑉𝑠 (7.2)
𝑡

𝐸𝑐 este un factor arbitrar „de captură”, invariabil optimist la valori realiste la scara volumului de
țiței. Acest factor este cel mai bine determinat de istorie și potrivirea ecuației pentru proiectul de
zăcământ respectiv,având în mod normal valoarea 0,7 până la 1,0. Aceasta reprezintă o limitare
serioasă în calculul recuperării petrolului deoarece calculul prezice cel mai mare debit de producție
de petrol de la începutul proiectului. Această metodă este cea mai utilă în calculul mărimii și
amplasării zonei de abur dar mai puțin utilă pentru calculul debitelor și recuperării petrolului.
Metoda Boberg și Lantz (1966) Boberg și Lantz a dezvoltat un model de injecție de abur
ciclică, pe baza modelului Marx-Langenheim. Modelul lor presupune că există suficientă energie în
rezervor pentru a produce ţiţei la temperatura inițială (TR) a rezervorului, înainte de injecția de
abur. Metoda Boberg și Lantz funcționează destul de bine pentru rezervoare relativ subțiri, cu
suficientă energie pentru a produce în condiții nestimulate. Dar metoda lor nu este satisfăcătoare
pentru, rezervoare de joasă presiune, groase în care cea mai mare parte a ţiţeiului produs trebuie să
vină din zona încălzită.
Metoda Newman (1975)[4] Metoda Newman explică o corecție pentru abur. Ecuațiile
modelului dezvoltat de Newman permite estimarea debitul din stratul zonei de abur, creșterea și
extinderea arealului; cantitățile de țiței dezlocuit din zona de aburi și zona de apă caldă din bază;
debitul de injecție redus, care va menține constantă aria zonei de abur și ţiţeiul suplimentar
dezlocuit după ce injecția de abur este oprită.
Metoda Myhill și Stegemeier(1978)[5]. Metoda Myhill și Stegemeier este, în esență, o relație
de energie bazată pe modelul Marx și Langenheim. Creșterea zonei de abur este calculată folosind
o versiune ușor modificată a metodei Mandl și Volek, astfel încât volumul zonei de abur ar
dispărea atunci când nu se injectează abur. Debitul de abur se calculează presupunând că ţiţeiul
produs este egal cu volumul porilor zonei de abur cu schimbarea saturației de ţiţei.
Metoda Gomaa(1980)[6] Metoda Gomaa se bazează pe corelațiile tipice recuperarii țițeiului
pentru un rezervor cu ţiţei greu cu o matrice de nisip neconsolidată. Acesta a fost dezvoltat pentru
determinarea sensibilității de parametri diferiți pe un proiect tipic de ţiţei greu, folosind un
simulator numeric pentru injecţia de abur. Simulatorul a fost folosit prima dată pentru o potrivire
istorie pe un proiect de injecţie abur pe zăcămâtul River Kern. Acesta a fost apoi utilizat pentru a
determina sensibilitatea recuperării ţiţeiului pentru mai mulți parametri. Pe baza rezultatelor
studiilor de sensibilitate, au fost dezvoltate corelații pentru a prezice performanța de recuperare a
petrolului.
Metoda Jeff Jones (1981)[7]. Jeff Jones prezintă un model bazat pe lucrările publicate de
către Van Lookeren[8] și Myhill-Stegemeier[5]. Modelul Jeff Jones este împărțit în două părți
diferite. Prima parte a modelului calculează un debit optim de injecție de abur (la cel mai apropiat 5
B/D), pentru un anumit set de parametrii ai aburului și rezervorului prin metoda propusă de Van
Lookeren. Cea de a doua parte a modelului utilizează un debit optim de abur (sau un debit de abur
dat) și datele conexe calculate în prima parte, în legătură cu intrări suplimentare pentru a prezice
istoria producției de petrol. Debitul de dezlocuire ţiţei Myhill-Stegemeier este convertit la Jeff
Jones în debit de producție de petrol, bazat pe corelarea cu 14 proiecte injecţie de abur diferite.
Conversia Myhill-Stegemeier a debitului dezlocuit la debit de producție se face prin
presupunerea că procesul injecţiei de abur are următoarele trei etape principale de producție. Prima
etapă de producție este dominată de viscozitate inițială a ţiţeiului și, eventual, este afectat de
reumplerea rezervorului în cazul în care există un gol semnificativ.

Fig. 7.2 Trei etape de producție ale modelului Jeff Jones "(Jones[7], 1981).
 A doua etapă a producției, în mod normal este dominată de mobilitatea ţiţeiului fierbinte și
permeabilitatea rezervorului. În a doua etapă, debitul de producție este, în esență, debitul de
dezlocuire. A treia fază de producție este dominată de fracțiunea mobilă de ţiţei rămasă din cea
original pusă în loc. Figura 7.2 prezintă o ilustrare a acestor trei etape.
Acest calcul a dezlocuirii ţiţeiului (qod) este în esență același ca și în metoda Myhill-
Stegemeier, dar cu unele simplificări. Simplificările majore sunt: (1) Asumarea capacităţii termice
a stratului din bază și a stratului din acoperiș ca fiind de 1,2 ori capacitatea termică a rezervorului,
(2) Simplificarea ecuației utilizate pentru calcul randamentul termic global în rezervor (Ehs) și (3)
Folosirea unei corelații pentru a calcula timpul critic adimensional (tcD). Aceste simplificări duc la
unele inexactități care sunt eliminate în noul model prin a nu face aceste simplificări. " Eficienţa
spălării "a lui Jeff Jones convertește debitul de dezlocuire a ţiţeiului (qod) Myhill-Stegemeier în
debit actual al producției de petrol. La Jeff Jones, „Eficienţa spălării " este formată din trei
elemente, AcD, VoD, VpD. Produsul acestor trei elemente dă " Eficienţa spălării” (Capture
Efficiency). Aceasta este:
Capture Efficiency = AcD *VoD *VpD
Formule pentru AcD, VoD, VpD sunt prezentate în ecuațiile. 7.3; 7.4 și 7.9. Aceste formule au fost
determinate empiric de Jeff Jones, folosind date din numeroase zăcăminte cu injecţie de abur.
2
𝐴𝑠
𝐴𝑐𝐷 = [ 1 ] (7.3)
𝐴{0,11𝑙𝑛(𝜇𝑜𝑖 ⁄100)} ⁄2

cu limitele: 0 ≤ AcD ≤ 1.0 și AcD = 1.0 la μo ≤ 100 cp

2
𝑉
𝑠,𝑖𝑛𝑗 ∗5,62
𝑉𝑝𝐷 = (43560𝐴ℎ ) (7.4)
𝑛 𝜙𝑆𝑔

cu limitele 0 ≤ VpD ≤ 1.0 și VpD = 1.0 la Sg = 0

1⁄
𝑁𝑑 𝑆𝑜𝑖 2
𝑉𝑜𝐷 = (1 − ) (7.5)
𝑁 ∆𝑆𝑜

cu limitele 0 ≤ VoD ≤ 1.0

Zona de aburi (As) de calcul este cea de la modelul Marx și Langenheim:
𝑄𝑖𝑛𝑗 ℎ𝑛 𝑀1
𝐴𝑠 = 4𝑘 (𝑒 𝑡𝐷 𝑒𝑟𝑓𝑐√𝑡𝐷 + 2√𝑡𝐷 /𝜋 − 1) (7.6)
ℎ 𝑀2 ∗43560

unde:
𝑄𝑖𝑛𝑗 = 14,6 ∗ 𝑖𝑠 ∗ {ℎ𝑓 + 𝑓𝑧 ℎ𝑓𝑧 − 𝐶𝑤 (𝑇𝑓 − 32)} (7.7)
unde:
ℎ𝑓 = 91𝑝𝑠 0,2574 (7.8)
Debitul producţiei de ţiţei Jeff Jones este dat ca:
𝑞𝑜 = 𝑞𝑜𝑑 ×Capture Efficiency = 𝑞𝑜𝑑 ×AcD ×VoD ×VpD (7.9)
 Model Suandy Chandra-2005[9]. Principalul dezavantaj al modelului Jeff Jones este
predicția nesatisfăcătoare a vârfului de producţie a ţiţeiului, de obicei semnificativ mai mică decât
cea reală. Obiectivul principal al acestui model este acela de a îmbunătăți acest aspect al modelului
Jeff Jones. Rezultatele modelului modificat au fost testate şi comparate cu rezultatele bazate pe
simulare numerică pentru a le verifica acuratețea și validitatea. Un model mai precis al injecţiei de
abur va oferi inginerilor un instrument util pentru îmbunătățirea predicției performanței de
producție.
In modelul Jeff Jones, factorul de captare este format din trei componente, 𝐴𝑐𝐷 , 𝑉𝑜𝐷 și 𝑉𝑝𝐷 .
Primele două componente au trebuit să fie modificate pentru a obține o potrivire satisfăcătoare a
debitului producției de petrol pe baza noului model și a simulării. Componentul 𝑉𝑜𝐷 în noul model
este neschimbat de la faptul că în modelul Jeff Jones a fost lat în considerație numai cazul în care
saturația inițială de gaz este zero. Modificarea 𝐴𝑐𝐷 , și 𝑉𝑝𝐷 . este descris în cele ce urmează.
In primul rând, spre deosebire de modelul Jeff Jones, producţia de petrol constă în trei etape
(Etapa I;II;III) aşa cum este arătat schematic în figura 7.3.

Fig. 7.3 Etapele producţiei de ţiţei în injecţia de abur (S.Chandra 2005)[9]

Etapa I este legată de producția de petrol rece. După cum este descris de către Jeff Jones,
această etapă este dominată de vâscozitatea inițială a ţiţeiului și eventual este afectată de
reumplerea porilor zăcământului în cazul în care există o saturație semnificativă de gaz inițială. În
timpul reumplerii zăcământului, gazul liber inițial din zăcământ este dezlocuit de aburul injectat.
Acest proces se încheie după ce tot gazul mobil este dezlocuit din zăcământ. 𝑉𝑝𝐷 este componenta
factorului de captură care descrie acest fenomen a reumplerii porilor din zăcământ. Acest nou
model folosește aceeași expresie 𝑉𝑝𝐷 ca cea dată de modelul Jeff Jones:
 2
𝑉
𝑠,𝑖𝑛𝑗 ∗5,62
𝑉𝑝𝐷 = (43560𝐴ℎ ) (7.10)
𝑛 𝜙𝑆𝑔

cu limitele 0 ≤ VpD ≤ 1.0 și VpD = 1.0 la Sg = 0)

𝐴𝑐𝐷 exprimă vâscozitatea și zona de dependență în debitul de producție de petrol pentru
Etapa I. Bazat pe modelul lui Jeff Jones, 𝐴𝑐𝐷 este dat de:
2
𝐴𝑠
𝐴𝑐𝐷 = [ 1 ] (7.11)
𝐴{0,11𝑙𝑛(𝜇𝑜𝑖 ⁄100)} ⁄2

cu limitele: 0 ≤ AcD ≤ 1.0 și AcD = 1.0 la μo ≤ 100 cp

S-a constatat că debitul de injecție de abur are un efect destul de semnificativ asupra
debitului de producție de petrol în etapa I, și, astfel, la 𝐴𝑐𝐷 dat de Eq. 7.11, se poate observa că
constanta de la numitor, 0,11, ar trebui să varieze cu debitul de injecție de abur. În acest model,
constanta se înlocuiește cu 𝛼 după cum urmează:
2
𝐴𝑠
𝐴𝑐𝐷 = [ 1 ] (7.12)
𝐴{𝛼𝑙𝑛(𝜇𝑜𝑖 ⁄100)} ⁄2

cu limitele: 0 ≤ AcD ≤ 1.0 și AcD = 1.0 la μo ≤ 100 cp

Corelația dintre α și debitul de injecție de abur a fost determinată prin comparații cu
rezultatele mai multor serii de simulare pe un model numeric pentru diferite debite de abur injectat.
Prin încercare şi eroare, α pentru fiecare debit de injecție de abur a fost stabilit ca cel care a
dat cea mai bună potrivire a debitului de producției de petrol bazat pe acest model. Un grafic al α
față de debitul de injecție de abur este prezentată în figura 7.4, indicând relația liniară:
𝛼 = 0,0001𝑖𝑠 + 0,5 (7.13)

Debit abur [creBbl/d]

Figura 7.4 Coeficientul 𝛼 funcție de debitul de abur injectat (S.Chandra 2005)[9]
 De reţinut că în acest model calculul 𝐴𝑠 și 𝑄𝑖𝑛𝑗 se face după modelul Marx și Langenheim:
𝑄𝑖𝑛𝑗 ℎ𝑛 𝑀1
𝐴𝑠 = 4𝑘 (𝑒 𝑡𝐷 𝑒𝑟𝑓𝑐√𝑡𝐷 + 2√𝑡𝐷 /𝜋 − 1) (7.14)
ℎ 𝑀2 ∗43560

𝑄𝑖𝑛𝑗 = 14,6 ∗ 𝑖𝑠 ∗ {ℎ𝑓 + 𝑓𝑧 ℎ𝑓𝑧 − 𝐶𝑤 (𝑇𝑓 − 32)} (7.15)

unde ℎ𝑓 = 91𝑝𝑠 0,2574 (7.16)
Etapa II este legată de mișcarea bancului de petrol. Bancul de petrol este regiunea în care
este acumulată o cantitate mare de petrol fierbinte cu viscozitate redusă. La începutul procesului
injecției de abur, regiunea bancului de petrol este formată în apropierea injectorului. Producătorul
produce încă petrol rece aproape de acesta, care nu este afectat de temperatura aburului. Cum
volumul de abur injectat crește, regiunea bancului de petrol este împinsă către producător. În
același timp, vâscozitatea țițeiului în zăcământ continuă să scadă, crescând debitul producției de
țiței. Când regiunea bancului de petrol ajunge la producător, o cantitate mare a țiței fierbinte
străpunge și duce la o creștere bruscă a producției de petrol. Debitul de producției de petrol în acest
moment va fi semnificativ mai mare decât debitul de dezlocuire de petrol Myhill-Stegemeier. Acest
lucru se întâmplă deoarece țițeiul dezlocuit anterior, care nu este produs, dar stocat în regiunea
bancului de petrol, este produs în acest moment.
Pentru a ține cont de schimbarea de vâscozitate din cauza încălzirii, valoarea vâscozității
pentru 𝐴𝑐𝐷 în etapa a II-este descris ca o vâscozitate medie a petrolului între regiunea de petrol
fierbinte și regiunea de petrol rece, așa cum figurează în ecuația. 7.17.
(𝐴−𝐴𝑠 )+𝜇𝑜 𝑇𝑠 𝐴𝑠
𝜇̅𝑜𝑖 = (7.17)
𝐴

Cu această valoare medie de vâscozitate, valoarea AcD va crește mai repede pentru a descrie în mod
adecvat mișcarea bancului de petrol. Expresie AcD pentru etapa a II-a a modelului este:
4
𝐴𝑠
𝐴𝑐𝐷 = [ 1 ] (7.18)
̅ 𝑜𝑖 ⁄100)} ⁄2
𝐴{𝛼𝑙𝑛(𝜇

cu limitele: 0 ≤ AcD ≤ 1.0 și AcD = 1.0 la μo ≤ 100 cp

Etapa III este dominată de porțiunea mobilă de ţiţei din resursă, așa cum este exprimată în
VoD. VoD în modelul Jeff Jones este dat ca:
1⁄
𝑁𝑑 𝑆𝑜𝑖 2
𝑉𝑜𝐷 = (1 − ) (7.19)
𝑁 ∆𝑆𝑜

Cu limitele 0 ≤ VoD ≤ 1.0

S-a observat că rezultatele simulării au dat întotdeauna tendințe exponențiale pentru
declinul debitului de petrol în etapa III. Astfel, expresia a fost modificată de la formatul rădăcină
pătrată la o formă exponențială[9]. De asemenea, în modelul Jeff Jones, 𝑉𝑜𝐷 poate scădea de la o
valoare de 1, în etapa I, în timp ce în acest model, 𝑉𝑜𝐷 începe să scădă doar la început etapei III-a.
Astfel, , 𝑉𝑜𝐷 este exprimată după cum urmează:
𝑁𝐷𝑚𝑎𝑥 𝑆𝑜𝑖
𝑉𝑜𝐷 = 𝐴𝑐𝐷𝑚𝑎𝑥 {𝐸𝑥𝑝 [−𝛽 ( )]} (7.20)
𝑁 ∆𝑆𝑜

cu limitele 𝐴𝑐𝐷𝑚𝑎𝑥 ≥ VoD ≥ 0)

unde 𝐴𝑐𝐷𝑚𝑎𝑥 este AcD când debitul producţiei de ţiţei este egal cu debitul de injecţie și 𝑁𝐷𝑚𝑎𝑥 = ND
din calculul Myhill-Stegemeier cu ND până la. 𝐴𝑐𝐷𝑚𝑎𝑥 .
S-a constatat că declinul debitului de producție a fost dependent de debitul de injecție de
abur. Astfel, după cum se poate vedea în ecuația 7.20, exponentul a trebuit să varieze în funcție de
debitul de injecție de abur. Pentru a face acest lucru, s-a încorporat parametrul, β, în exponent.
După mai multe serii de simulare folosind abordarea comparativă din modelul SPE, prin încercare
și eroare, sa constatat că β este o dependență liniară de un parametru adimensional, Nc, așa cum se
arată în figura7.5, cu următoarea ecuație:
𝛽 = 17,93𝑁𝑐 + 1,3401 (7.21)
Nc este raportul dintre volumul de petrol mobil cu cel al aburului de injecție până la momentul
critic, 𝑡𝑐 , așa cum apare în ecuația 7.23:
7758𝐴ℎ𝜙(1−𝑆𝑜𝑖 −𝑆𝑤𝑐 )
𝑁𝑐 = (7.22)
365𝑖𝑠 𝑖𝑠 𝑡𝑐

unde:
𝑡𝑐𝐷ℎ2 𝑀2
1
𝑡𝑐 = 35040𝑘𝑡 (7.23)
ℎ 𝑀2

Nc
Fig. 7.5-β funcție de Nc (S.Chandra 2005)[9]
Cele două componente ale factorului de captare, 𝐴𝑐𝐷 și VoD, au fost determinate folosind
comparativ diferite cazuri de simulare a modelului SPE. Acest model, folosind aceste noi
componente, a fost apoi testat și verificat pe modelele unor zăcăminte, debitele de producție sunt în
bună concordanță, verificând valabilitatea acestui model al injecţiei de abur.
Pentru o suprafață productivă de 1ha și la un debit de injecție abur de 63t/zi evoluția
debitului producției de țiței conform cu acest model, comparativ cu alte modele este arătată în
figura7.6.

Fig 7.6 Evoluția debitului de țiței dupa modelele Jeff Jones, Chandra și simulator SPE (S.Chandra 2005)[9]

Fig. 7.7 Evoluția rației cumulative țiței-abur (S.Chandra 2005)[9]

Pentru o suprafață productivă de 1ha și la un debit de injecție abur de 63t/d, evoluția rației
cumulative țiței-abur este arătată în figura7.7.
Concluziile ce se desprind din analiza acestui model sunt:
 Modelul Chandra, pentru predicția performanței injecţiei de abur, a fost dezvoltat prin
modificarea modelului analitic Jeff Jones;
 Deși modelul Jeff Jones este frecvent utilizat pentru predicția analitică a performanței
procesului de injecţiei cu abur, dă predicție nesatisfăcătoare a vârfului de producție petrol,
de obicei mai mici decât cele reale;
 Rezultatele simulării indică tendințe de declin exponențial pentru debitul de petrol din a
treia etapă de producție. Acest lucru este diferit de tendința rădăcinii pătrate a modelului
Jeff Jones;
  Inginerii vor găsi în modelul modificat un instrument util pentru îmbunătățirea performanței
şi predicţiei de producție a injectiei de abur.
Model analitic Ankit Dutt, Ajay Mandal 2012[10]. Aburul este mai ușor decât petrolul, prin
urmare, atunci când aburul este injectat segregarea gravitațională are loc și aburul se deplasează pe
verticală în sus. Acest proces are loc atât de rapid încât încălzirea zăcământului se produce în
principal datorită extinderii pe verticală a zonei de abur. Din moment ce grosimea zonei de abur
variază în funcție de timp, un nou termen de eficiență a spălarii pe verticală este inclus (Esv) în
eficiența de captare(Eq 7.25). Această eficiență de spălare verticală are un rol atunci când grosimea
stratului este mai mare de 60m. Pentru grosimea stratului mai mică de 60m, se constată că grosimea
zonei de abur este egal cu grosimea zonei de nisip (Green și Willhite 1998). Calculul grosimii
medii a zonei de abur se bazează pe echilibrul energiei și masei într-o porțiune subțire din centrul
unei secțiuni verticale a zăcământului (Neuman 1985).
Eficiența capturii= AcD * VcD * VpD * Esv (7.24)
în cazul în care se presupune că Esv este raportul grosimii zonei de abur cu cea a grosimii nete a
zonei stratului:
ℎ𝑠𝑡 𝐶 ∆𝑇𝑠 𝜋𝑡𝐾ℎ 0,5
𝐸𝑠𝑣 = = ℎ𝑤 ( ) (7.25)
ℎ𝑡 𝑓𝑔 ℎ𝑡 𝑀2

𝑉
unde: ℎ𝑠𝑡 = 𝐴𝑠 (7.26)
𝑠

ℎ𝑓𝑔 𝑓𝑠 𝑖𝑠 𝐾 𝑡 0,5
𝐴𝑠 = ( 𝐾 ) (𝑀ℎ𝜋) (7.27)
ℎ ∆𝑇𝑠 2

𝐶𝑤 𝑄𝑠 𝑡
𝑉𝑠 = 𝑀 (7.28)
2 (ℎ𝑓𝑔 +𝐶𝑤 ∆𝑇𝑠 )

În analiza lor, Jones și Chandra & Mamora au calculat adimensional zona abur. În acest
calcul al AcD ei au luat în considerare modelul de avans frontal (Marx și Langenheim 1959) sub
forma relativă pentru a calcula dimensiunea zonei de aburi, As:
𝑄𝑖𝑛𝑗 ℎ𝑛 𝑀1 𝑡
𝐴𝑠 = 4𝐾 (𝑒 𝑡𝐷 𝑒𝑟𝑓√𝑡𝐷 + √ 𝜋𝐷 − 1) (7.29)
ℎ (𝑡𝑠 −𝑡𝑓 )𝑀2 ∗43560

Dar în zăcământ, datorită segregării gravitațională mărimea zonei de abur diferă de cea
calculată cu modelul Marx-Langenheim. Neuman a dezvoltat un nou model de calcul a dimensiunii
zonei de abur pentru modelul de control a gravitație (Neuman 1975). Conform modelului Neuman,
mărimea zonei de aburi (Eq 7.30) este dată de:
𝑄𝑠 ℎ𝑓𝑔
𝐴𝑠 = (𝐾 ) (ℎ ) (𝐷𝑡/𝜋)0,5 (7.30)
ℎ ∆𝑇𝑠 𝑓𝑔 +𝐶𝑤 ∆𝑇𝑠

unde
𝑄𝑠 = 𝑚𝑠 𝑓𝑠 (ℎ𝑓𝑔 + 𝐶𝑤 ∆𝑇𝑠 ) (7.31)
 ℎ𝑓𝑔 𝑓𝑠 𝑖𝑠 𝐾 𝑡 0,5 350∗√24
𝐴𝑠 = ( 𝐾 ) (𝑀ℎ𝜋) (43560∗24) (7.32)
ℎ ∆𝑇𝑠 2

Concluzii
1. Modele analitice (volumetrice) sunt utilizate pentru a prezice performanța injecției de
abur, cu scopul efectuării unor prognoze preliminare și studii de sensibilitate, deoarece acestea
necesită puține date, dă rezultate rapide și poate oferi o mai bună înțelegere în fizica procesului
termic, decât simularea numerică;
2. Modelul analitic utilizat cel mai des dat de Jeff Jones și apoi modificat de Chandra și
Mamora are limitarea modelului avansului frontal, și deci dă predictie nesatisfăcătoare a producției
de petrol;
3. Modelul volumetric modificat, așa cum este prezentat aici, elimină limitarea de mai sus
prin luarea în considerare a segregării gravitaționale în dezvoltarea modelului;
4. Inginerii vor găsi modelul modificat un instrument util și îmbunătățit pentru predictia
performanței producției în injecția de abur;
9. Inginerii pot prezice fezabilitatea economică și debitul de injecție optim cu modelul
volumetric. Predicția performanței este esențială pentru a furniza informații necesare executării
corecte a fiecărei dintre fazele de dezvoltare. Prin urmare, acest model este foarte util pentru
ingineri, în procesul de luare a deciziilor.

7.2.Modele statistice
Modelele statistice se bazează pe datele istorice de performanţă a injecției de abur de la alte
zăcăminte de petrol, similare privind proprietăţile rocii şi fluidelor conținute. Un model statistic, cu
toate acestea, nu include toţi parametrii de curgere şi astfel apar diferite erori pentru un alt
zăcământ.
Problema prognozei producției de petrol prin metode statistice în cazul zăcămintelor
exploatate prin metode termice este practic aceiași ca și în cazul celelorlalte metode de exploatare,
deoarece metodele statistice iau în considerație numai valorile producției realizate, fără a ține
seamă de mecanismul de recuperare. Influența mecanismului de recuperare este inclusă în variația
valorilor producției de petrol realizate printr-o metodă informatizată care utilizează tehnici
statistice de eşantionare pentru obţinerea unei aproximări probabilistice în soluţia unui model de
zăcământ. În acest context, simularea constă în procesul de aproximare a rezultatului unui model
prin aplicarea aleatoare repetitivă a algoritmului unui model adoptat[11]. Prin prelucrarea valorilor
producției de petrol realizate, folosind metode statistic-matematice se deduc tendințele comportării
viitoare care sunt aplicate seriei de valori a producției realizate, determinînd astfel prognoza
producției de petrol.
Trei modele de prognoza a producției de petrol pentru rezervoarele de țiței sunt obținute
abordând metode statistice:
 Modelele bazate pe curba declin aproximativ sunt dezvoltate pentru prognozarea
producției de petrol, folosind metoda de regresie;
 Modelele bazate pe curba declin aproximativ sunt dezvoltate pentru prognozarea
producției de petrol, folosind metoda celor mai mici pătrate;
 Modelele bazate pe curba declin aproximativ sunt dezvoltate pentru prognozarea
producției de petrol, folosind metoda Monte-Carlo.
Aceste metode permite generarea unor game adevărat probabilistice de prognoze care ar
putea fi apoi utilizate în procesul de luare a deciziilor.
Autoregresia. Box&Jenkins au propus o metodologie de previziune a unei variabile,
utilizând ca și bază de date doar trecutul și prezentul acesteia[12] . Aceste modele se bucură de o
largă popularitate datorită:
-calității previziunilor generate;
-flexibilității modelelor;
-rigurozității privind fundamentarea matematică a modelului;
-este o metodă adecvată și pentru previziunea unor variabile cu o evoluție neregulată.
Metoda se poate aplica și în mangementul zăcămintelor de petrol, valoarea a cărei
previziune se face este producția de petrol. Prelucrarea prin autoregresie a valorii producției de
petrol din istoricul de producție dă previziunea acesteia.
Un model de tip autoregresiv, medie mobilă, ARMA(p,q) are o componentă de tip
autoregresiv respectiv o componentă de tip medie mobilă:
𝑌𝑡 = 𝑎0 + 𝑎1 𝑌𝑡−1 + 𝑎2 𝑌𝑡−2 + ⋯ + 𝑎𝑝 𝑌𝑡−𝑝 − 𝑏1 𝜀𝑡−1 − 𝑏2 𝜀𝑡−2 − ⋯ − 𝑏4 𝜀𝑡−4 + 𝜀𝑡 (7.33)
unde p este ordinul părții autoregresive, q ordinul mediei mobile iar 𝜀𝑡 este un proces de tip zgomot
alb (acesta fiind o succesiune de variabile aleatoare independente și identic repartizate, cu medie
zero).
Atunci cand q=0 se obține modelul autoregresiv de ordin p, notat AR(p):
𝑌𝑡 = 𝑎0 + 𝑎1 𝑌𝑡−1 + 𝑎2 𝑌𝑡−2 + ⋯ + 𝑎𝑝 𝑌𝑡−𝑝 (7.34)
iar pentru p=0, se obține modelul medie mobila de ordin q:
𝑌𝑡 = 𝑎0 − 𝑏1 𝜀𝑡−1 − 𝑏2 𝜀𝑡−2 − ⋯ − 𝑏4 𝜀𝑡−4 + 𝜀𝑡 (7.35)
La baza elaborarii unor astfel de modele, de exemplu, pentru recuperarea petrolului din
zăcăminte stau urmatoarele considerente:
  Evoluția producției și a recuperării se află sub impulsul resurselor existente, a capacitaților
de producție și injecție deja create, a experienței acumulate;
 Parametrii procesului de recuperare au caracter inerțial, deoarece prezentă o puternică
componentă autoregresiva (în principal în evoluția indicatorilor de performanță). Partea
autoregresivă surprinde mecanismele interne de generare ale procesului;
 Componenta de tip medie mobilă este efectul unor evenimente nepredictibile, asupra
producției, efecte asimilate treptat în timp. Această componentă este justificată prin
intervenția unor schimbări bruște, neașteptate în rândul factorilor exteriori corelați cu
producția (ex. schimbarea bruscă a prețului petrolului sau acțiunilor pe bursă). Spre
exemplu efectul unei știri importante, dar neașteptate, privind activitatea unei companii se
va repercuta asupra cursului actiunilor sale la bursă. Partea medie mobilă surprinde
asimilarea treptată a șocurilor (abaterilor accidentale) din afara sistemului.
Etapele (metodologia) de elaborare a unui model ARIMA (p,d,q)
1. Identificarea modelului → se precizeaza valorile adecvate pentru p, d respectiv;
2. Estimarea parametrilor modelului → estimarea coeficienților 𝑎𝑖 , 𝑏𝑖 , 𝜎𝑡2 ;
3. Testarea validitații modelului și respecificarea acestuia. Daca modelul nu este valid atunci
se respecifica modelul (alte valori plauzibile pentru p,d,q) și se reiau etapele anterioare;
4. Utilizarea modelului în generarea de peviziuni (odata ce a trecut testele devalidare).
Modelarea ARIMA presupune în esență urmatoarele:
 verificarea staționalității. Dacă se constată ca seria este nestaționară atunci se diferențiază
până cand devine staționara, rezultand ordinul de diferentiere d (de regulă d = 1, 2);
 ținand seama de forma funcției de autorelație și de autocorelație parțială (estimate) 𝑟̂𝑘 și
𝑐̂𝑘 pentru seria diferențiată se stabilesc valori plauzibile pentru p respectiv q adecvate;
 se estimeaza modelul selectat;
 se testeaza validitatea modelului.
Observatie. Calitatea modelului de a genera previziuni adecvate poate fi verificată pe baza unor
previziuni "de probă", utilizand ultimele observații disponibile ca și secvența "martor" de
observații. În etapa elaborarii modelului se are în vedere seria cronologică ce nu conține această
secvență martor și se masoară acuratețea previziunii printr-un indicator sintetic de tip MSE, MAPE
sau RMSE (ce trebuie sa fie minim).
Metoda Monte Carlo[13]. Definiţie. Analiza Monte Carlo, elaborată în anii 1940, reprezintă
o metodă informatizată care utilizează tehnici statistice de eşantionare pentru obţinerea unei
aproximări probabilistice la soluţia unui model. În acest context, simularea constă în procesul de
aproximare a rezultatului unui model prin aplicarea aleatoare repetitivă a algoritmului unui model.
Simularea Monte Carlo combină distribuţiile de probabilitate în conformitate cu relaţiile
existente în modele, prin încercarea mai multor combinaţii de variabile de intrare şi stocarea
rezultatelor pentru afişare. Relevanţa acestei metode constă în faptul că rezultatele sunt deseori
grafice ale distribuţiilor de probabilitate sau distribuţii de probabilitate cumulative ale variabilelor
de ieşire, precum producția de petrol, costul total sau date de finalizare. Aceste rezultate permit
măsurarea completă şi obiectivă a diferitelor riscuri
Metoda de simulare Monte Carlo oferă avantaje multiple comparativ cu celelalte tehnici
aplicate în cadrul analizei riscurilor[14] (Vose, 2008):
 Distribuţiile variabilelor modelului nu trebuie aproximate în nici un fel;
 Nivelul de matematică necesar pentru realizarea MCS este elementar;
 Computerul efectuează toate sarcinile necesare pentru determinarea distribuţiei
rezultatelor;
 Programele informatice specifice pot fi achiziţionate, pentru automatizarea sarcinilor
implicate în simulare [24];
 Simularea Monte Carlo este unanim recunoscută drept o tehnică validă, astfel încât
probabilitatea acceptării rezultatelor este mai ridicată;
 Modelul poate fi uşor modificat, iar rezultatele pot fi comparate cu modelele
precedente.
În industria de petrol și gaze metoda Monte Carlo este o tehnică de simulare statistică
pentru soluționarea unor probleme cu caracter de probabilitate, ca de exemplu resursa și rezerva de
petrol care pot fi considerate funcții aleatoare de variabile aleatoare cum sînt aria zăcământului,
grosimea de strat, porozitatea, saturația de petrol, ș.a.
Etapele parcurse în cadrul analizei Monte Carlo sunt enumerate mai jos[14]:
a. Stabilirea problemei care trebuie soluţionată;
b. Elaborarea unui model;
c. Definirea variabilelor de risc ale modelului;
d. Realizarea simulărilor pe baza variabilelor identificate;
e. Analizarea rezultatelor simulărilor în termeni statistici;
Fiecare dintre etapele simulării Monte Carlo enumerate mai sus sunt detaliate mai jos.
a. Stabilirea problemei care trebuie soluţionată
 Stabilirea problemei care trebuie soluţionată constă în răspunsul la întrebarea: De ce este
necesară, care este scopul analizei cantitative. În orice caz, este important ca întrebările care
necesită răspuns să fie stabilite în mod clar de la început.
b. Elaborarea modelului
Modelul pe care se bazează analiza este o relaţie matematică între variabilele de intrare,
având drept rezultat generarea variabilei de ieșire analizată. Modelul poate fi elaborat pornind de la
o bază existentă, precum un plan de proiect sau buget, cu riscuri adăugate sau poate analiza doar
riscurile proiectului.
c. Definirea variabilelor de risc ale modelului
Variabilele incluse în modelul de risc trebuie să reflecte riscurile relevante. Definirea
variabilelor de risc ale proiectului presupune determinarea valorilor maxime şi minime pentru
fiecare variabilă identificată.
În cazul în care sunt disponibile date istorice, sarcina legată de distribuţia de frecvenţă este
mai facilă. În caz contrar, în situaţia în care nu sunt disponibile date istorice complete, solicitantul
proiectului trebuie să se bazeze pe opinia experţilor pentru a determina valorile cele mai probabile.
În plus, etapa următoare presupune alocarea probabilităţii de apariţie pentru variabila de risc
a proiectului. În acest caz vor fi utilizate distribuţii de probabilitate Câteva distribuţii de
probabilitate utilizate în mod frecvent pentru analiză cu metoda Monte Carlo sunt prezentate în
figura 7.8.
În unele cazuri, dependenţele dintre riscuri trebuie identificate prin utilizarea corelaţiei între
variabilele de risc ale proiectului. Corelaţia reprezintă relaţia dintre două sau mai multe variabile în
care modificarea unei variabile provoacă o modificare simultană a celeilalte variabile. În cadrul
simulării Monte Carlo, valorile de intrare pentru variabilele de risc ale proiectului sunt selectate
aleatoriu pentru efectuarea simulărilor. În consecinţă, în cazul în care sunt generate anumite
variabile de risc de intrare care încalcă corelaţia dintre variabile, este posibil ca rezultatul să nu se
încadreze în valorile aşteptate. Prin urmare, este importantă stabilirea corelaţiei dintre variabile şi
aplicarea corespunzătoare a limitărilor la simulări pentru a se asigura că selecţia aleatoare a datelor
de intrare nu încalcă în nici un fel corelaţia determinată.
Acest lucru se realizează prin specificarea unui coeficient de corelaţie care defineşte relaţia
dintre două sau mai multe variabile. Atunci când rundele de simulare sunt executate de computer,
specificarea unui coeficient de corelaţie asigură respectarea relaţiei specificate fără nicio încălcare.
Disponibilitatea datelor şi identificarea corelaţiilor posibile între variabile constituie două
limitări majore în momentul realizării unei simulări Monte Carlo.
Simularea se realizează cu ajutorul unui program software de simulare şi, în mod ideal, 500
– 1000 de runde de simulare constituie un eşantion bun. În timpul efectuării rundelor de simulare,
valorile aleatorii ale variabilelor sunt selectate împreună cu distribuţia de probabilitate şi corelaţiile
specificate[39].

Figura 7.8 Distribuţiile de probabilitate utilizate în mod frecvent pentru analiza Monte Carlo[13]
d. Realizarea simulărilor pe baza variabilelor identificate
e. Analizarea rezultatelor simulărilor în termeni statistici
Analiza Monte Carlo poate oferi detalii utile, incluzând seria de rezultate posibile,
probabilitatea realizării obiectivelor şi ţelurilor, riscurile cu impactul cel mai puternic, principalii
factori de risc şi acţiunile cele mai eficiente.
Fiecare rundă de simulare reprezintă probabilitatea de apariţie a unui eveniment . O
distribuţie de probabilitate cumulativă a tuturor rundelor de simulare poate fi trasată, fiind utilizată
ulterior pentru interpretarea probabilităţii rezultatului proiectului ca fiind inferioară sau superioară
unei valori specificate. Această distribuţie de probabilitate cumulativă poate fi utilizată pentru
evaluarea:
 Valoarea cea mai probabilă, de exemplu a resursei;
 Abaterea standard;
 Intervalul de încredere
 7.3.Filtrul Kalman
Filtrul Kalman[16] este un set de ecuații matematice care oferă un calcul eficient (recursiv) a
mijloacelor de estimare a stării unui proces, într-un mod care minimalizează media erorii pătratice.
Filtrul este foarte puternic în mai multe aspecte: sprijină estimările din trecut, prezent, și stările
viitoare, și se poate face acest lucru chiar când natura exactă a sistemului modelat este necunoscută.
Coceptul de ”buclă închisă” în managementul reservor este în prezent luat în considerare
substanțial în industria petrolieră[15]. Tehnica de actualizare a modelului de rezervor în timp real
sau continuu este o componentă esențială pentru aplicarea oricărei ”bucle închise” în procesul de
management a modelului de bază a rezervorului. Această tehnică ar trebui să fie capabilă de a
actualiza rapid modelele rezervor asimilând actualizările observațiilor de producție în previziunile
acesteia și asocierea incertitudinii până la data viitoarei optimizări
În 1960 R.E. Kalman a publicat faimoasa sa lucrare descriind o soluţie recursivă a
problemei de filtrare a datelor discrete liniare . De atunci, datorită în mare parte avansării calculului
digital, filtrul Kalman discret a fost subiectul unei vaste cercetări în special în domeniul navigaţiei
asistate. Filtrul Kalman abordează problema generală a estimării stării 𝑥 ∈ 𝑅 a unui proces
controlat în timp discret care este guvernat de ecuaţii diferenţiale stohastice liniare[16].
xk  Axk 1  Buk 1  wk 1 (7.36)
cu măsuratoarea 𝑧 ∈ 𝑅 𝑚 :
𝑧𝑘 = 𝐻𝑥𝑘 + 𝜈𝑘 (7.37)
Variabilele aleatoare 𝑤𝑘 şi 𝑣𝑘 reprezintă procesul şi măsuratoarea zgomotului. Se presupune
a fi independente (una de cealaltă), curate şi cu distibuţii cu probabilităţi normale
𝑝(𝑤)~𝑁(0, 𝑄)
(7.38)
𝑝(𝑣)~𝑁(0, 𝑅)
(7.39)
În practică, matricile procesului covarianţei de zgomot Q şi măsurătorii covarianţei
zgomotului R se pot schimba la fiecare pas de timp,oricum în acest caz spunem că sunt constante.
Matricea 𝐴(𝑛 × 𝑛) în ecuaţia diferenţială (7.36) arată tranziția stării de la pasul de timp
anterior k-1 la starea de la pasul curent k, în absenţa fie a unei funcţii de conducere fie a unui
proces de zgomot. Menţionăm că în practică A se poate modifica cu fiecare pas de timp, dar aici se
presupune ca e constantă.
Matricea 𝐵(𝑛 × 𝑙) arată intrarea de control opţională 𝑢𝜖𝑅 𝑙 la starea x. Matricea 𝐻(𝑚 × 𝑛)
în ecuaţia măsuratorii (7.37) arată starea la măsuratoarea 𝑧𝑘 .
 În practică H se poate modifica cu fiecare pas de timp sau măsuratoare, dar aici considerăm
ca fiind constantă.
Definim 𝑥𝑘 𝜖𝑅 𝑛 ca fiind starea a priori estimată la pasul k ţinând cont de procesul anterior la
pasul k, şi 𝑥𝑘 𝜖𝑅 𝑛 ca fiind starea a posteriori estimată la pasul k cunoscând 𝑧𝑘 . Putem defini erorile
de estimare a priori şi a posteriori:
ek  xk  xˆk
şi (7.40
ek  xk  xˆk .

Eroarea de estimare a prori a covarianţei este:

Pk  E[ek ekT ]

(7.41
Eroarea de estimare a posteriori a covarianţei este:
Pk  E[ek ekT ]

(7.42
În derivarea ecuaţiilor pentru filtrul Kalman, începem cu scopul de a afla o ecuaţie care
calculează o stare de estimare 𝑥̂𝑘 a posteriori ca o combinaţie liniară a unei estimări a priori 𝑥̂𝑘− şi
o diferenţă semnificativă între o măsuratoare actuală 𝑧𝑘 şi o măsura prezisă 𝐻𝑥̂𝑘 cum este arătat în
relația (7.43).
xˆk  xˆk  K ( zk  Hxˆk )

(7.43)
Diferenţa (𝑧𝑘 − 𝐻𝑥̂𝑘 ) în ecuația (7.43 este numită inovaţia măsuratorii sau reziduu.
Rezidualul reflectă discrepanţa dintre măsuratoarea prezisă 𝐻𝑥̂𝑘 şi măsuratoarea actuală 𝑧𝑘 .
Matricea 𝐾(𝑚 × 𝑛) în ecuația (7.43) este câştigul sau factorul de amestec care minimizează
eroarea covarianţei a posterior, ecuația (7.40). Această minimizare poate fi obţinută mai întâi
substituind aceasta în ecuația (7.42), îndeplinind rezultatele dorite, luând derivata rezultatului faţă
de K, egalând rezultatul cu zero şi rezolvându-l pentru K. Una din formele rezultatului K ce
minimizează ecuația (7.42) este dată de:
Pk H T
K k  Pk H T ( HPk H T  R)1 
HPk H T  R
(7.44)
Pe masură ce măsurarea erorii covarianţei R se apropie de zero, valoarea lui K măsoara
rezidualul mai greu.
 lim K K  H 1
Rk 0

(7.45)
Pe de altă parte, pe masură ce estimarea a priori a erorii de covarianţă 𝑃𝑘− se apropie de
zero, valoarea lui K măsoară rezidualul mai usor.
lim K k  0
Pk 0

(7.46)
Un alt mod de abordare a măsurării de catre K este aceea ca pe masura ce măsuratoarea
erorii de covarianţă R se apropie de zero, măsuratoarea actuală 𝑧𝑘 se ia în calcul din ce în ce mai
mult, în timp ce măsuratoarea prezisă 𝐻𝑥̂𝑘− se ia în calcul din ce în ce mai puţin. Pe de altă parte, pe
măsură ce estimarea a priori a erorii de covarianţă 𝑃𝑘− se apropie de zero măsuratoarea actuală 𝑧𝑘
este luată în calcul din ce în ce mai putin, în timp ce măsuratoarea prezisă 𝐻𝑥̂𝑘− este luată în calcul
din ce în ce mai mult.
Filtrul Kalman estimează un proces folosind o formă a controlului feedback: filtrul
estimează starea procesului la momente de timp şi apoi obţine feedback sub forma de măsuratori.
Prin urmare, ecuaţiile filtrului Kalman se împart în: ecuaţiile de actualizare a timpului şi ecuaţile
de actualizare a măsurătorii. Ecuaţiile de actualizare a timpului sunt responsabile cu proiectarea
timpului stării actuale şi a erorii covarianţei estimează obţinerea a priori aproximând următorul pas
de timp. Ecuaţiile de actualizare a măsurătorii sunt responsabile cu feedback-ul – de exemplu
pentru a adăuga o nouă măsurătoare la estimările a priori pentru a obţine estimări a posteriori
îmbunătăţite.
Ecuaţiile de actualizare a timpului pot fi de asemenea considerate ecuaţii predictor, în timp
ce ecuaţiile de actualizare a măsurătorii pot fi ecuaţii corector. într-adevăr, algoritmul de estimare
final seamănă cu un algoritm predictor – corector pentru rezolvarea problemelor numerice asa cum
rezultă din figura 7.9:

Actualizarea timpului Actualizarea măsurătorii

(predicţie) (corecţie)

Fig. 7.9 Conceptul de filtru Kalman

Ecuaţiile specifice actualizării timpului ale filtrului Kalman discret sunt :

 xˆk  Axˆk 1  Buk 1
(7.47)
Pk  APk 1 AT  Q

(7.48)
Încă o dată se poate observa cum ecuaţiile de actualizare a timpului proiectează estimările
de stare şi covarianţa de la pasul k-1 la pasul k.
Ecuaţiile specifice actualizării masurătorilor filtrului Kalman discret sunt:
K k  Pk H T ( HPk H T  R ) 1

(7.49)
xˆk  xˆk  K k ( zk  Hxˆk )

(7.50
Pk  ( I  K k H ) Pk

(7.51)
Primul pas într-o actualizare de măsurătoare este calcularea rezultatelor Kalman, Kk. De
reţinut că ecuaţia (7.49) este la fel cu (7.44). Următorul pas este de a măsura efectiv procesul
pentru a obtine zk, iar apoi generarea unei stari a posteriori prin adăugarea măsurătorii ca în (7.50).
De asemenea ecuația (7.50) este la fel cu (7.43). Ultimul pas este de a obţine o estimare a erorii de
covarianţă a posteriori prin ecuația (7.51).
După fiecare pereche de timp și de măsurarea actualizării, procesul se repetă cu estimări a
posteriori anterioare folosite pentru a proiecta sau aproxima noile estimări a priori. Unul din
caracaterele de bază ale filtrului Kalman este cel recursiv. Prin urmare face ca implementările
practice să fie mult mai realizabile (de exemplu o implementare a filtrului Wiener [Brown92] care
este conceput să calculeze toate datele direct din estimări). Filtrul Kalman condiţionează recursiv
estimarea curentă a tuturor măsurătorilor anterioare. Figura 7.9 oferă o vedere de ansamblu a
modului de operare a filtrului Kalman, combinând diagrama de nivel înalt din figura 7.10 cu
ecuaţiile de actualizare.
În implementarea filtrului măsurătoarea covarianţei zgomotului R este de obicei obţinută
inaintea operării filtrului. Determinarea covarianţei zgomotolui de proces Q este în general mai
dificilă deoarece nu avem posibilitatea să observăm direct procesul care trebuie estimat. Câteodată
un model de proces relativ simplu poate da rezultate acceptabile dacă se “inserează” suficientă
incertitudine în proces prin selectarea lui Q. Desigur, în acest caz ne asteptăm ca măsurătorile
procesului să fie sigure. Şi într-un caz şi în altul, chiar dacă nu avem o bază raţională pentru
alegerea parametrilor, de cele mai multe ori performanţele superioare ale filtrului (din punct de
vedere statistic) pot fi obţinute prin ajustarea parametrilor Q şi R. Ajustarea este făcută de obicei
off-line, de cele mai multe ori cu ajutorul unui alt filtru Kalman într-un proces care poartă numele
de recunoaşterea sistemului.
Reţinem faptul că în cazul în care Q şi R sunt constante, estimările covarianţei de eroare Pk
cât şi rezultatul Kalman Kk se va stabiliza rapid şi va ramâne constant (vezi ecuaţiile de actualizare
a filtrului din figura 7.10). Dacă ne confruntăm cu un astfel de caz, parametrii pot fi precalculați fie
prin punerea filtrului în funcţiune off-line sau de exemplu prin determinarea valorii de stare stabilă
a lui Pk.
În cele mai multe cazuri măsurătoarea erorii nu rămane constantă. De asemenea procesul de
zgomot Q este câteodată dinamic schimbat în timpul operaţiei de filtrare – devenind Qk – cu scopul
de a se ajusta dinamic diferențele. În unele cazuri Qk poate fi ales să justifice incertitudinea
intenţiilor utilizatorului şi incertitudinea de model.
Filtrul Kalman extins (EnKF)[16]. Filtrul Kalman accesează problema generală unui proces
controlat în timp discret care este guvernat de o ecuaţie cu diferenţe finite liniare. Un filtru Kalman
ce liniarizează pasul curent şi covarianţa este un filtru Kalman extins (EKF). Asemănător seriei
Taylor, putem liniariza estimarea în jurul aproximării curente utilizând derivate parţiale ale

Actualizarea măsurătorii (corecţie)

1) Calculul caştigului Kalman
Actualizarea timpului (predictie) K k  Pk H T ( HPk H T  R ) 1
(1) Proiectarea starii (2) Actualizarea estimării cu zk

xˆ  Axˆk 1  Buk 1
k xˆk  xˆk  K k ( zk  Hxk )
(2) Proiectarea erorii de covarianţă (3) Actualizarea erorii de covarianţă
Pk  APk 1 AT  Q pk  ( I  K k H ) Pk

Estimări iniţiale pentru

xˆk 1 şi Pk 1

Fig. 7.10 Ecuaţiile filtrului Kalman

proceselor şi funcţiilor estimate pentru a calcula aproximările chiar și în expresia relaţiilor
neliniare.
 Modelele rezervor au devenit o parte importantă și curentă a analizei pentru decizii în
managementul zăcămintelor de petrol și gaze. Conceptul ”buclă închisă” (Jansen 2005) permit
decizii în timp real cu privire la maximizarea producției din potențialul rezervorului. Aceste decizii
se bazează pe cele mai actuale informații despre zăcământ și incertitudinea asociată informațiilor.
Bazat pe o serie de studii metoda EnKF a demonstrat a fi potrivită pentru astfel de aplicații
în comparație cu metodele tradiționale de potrivire istorică (Enenson 1999, Gu & Oliver 2006,
Wen Chen 2006)
Caracteristicile unice ale EnKF ar putea fi rezumate în următoarele[15]:
1. EnKF actualizează incremental modelele rezervor asimilând secvențial datele de
producție cu timpul când devin disponibile, aceasta fiind ideal pentru aplicațiile în
timp real;
2. Un model rezervor de ansamblu care reflectă cele mai actuale date de producție este
întodeauna de menținut;
3. EnKF este un calcul rapid;
4. EnKF poate fi aplicat cu orice simulator fără nevoia de codificare complicată;
5. EnKF nu are nevoie de calculul coeficienților de optimizare și a sensibilității.
Aceste caracteristici fac EnKF ideal pentru actualizarea în timp real a modelului de
rezervor. EnKF este o abordare Bayesiană și este inițializată prin generarea unor modele rezervor
cu ajutorul unor ipoteze geostatistice apriori. Datele de producție sânt încorporate secvențial în
timp, actualizându-se modelul rezervor cu datele noi de producție introduse.
Un proces EnKF constă din 3 procese la fiecare pas de timp:
1. Prognoza bazată pe variabile de stare actuale (de ex rezolvă ecuațiile de flux cu
parametrii statici și dinamici);
2. Actualizarea datelor (calculul câștigului Kalman) și actualizarea stării variabilelor;
3. Evoluția variabilelor dinamice este dictată de ecuațiile de flux.
Starea variabilelor includ 3 parametri:
1. Parametri statici 𝑚𝑠 (ex câmpurile de porozitate, permeabilitate)
2. Parametri dinamici 𝑚𝑑 (ex presiunea, saturațiile care sânt soluțiile ecuațiilor
de debit)
3. Date de producție d ( ex debitul de producție al sondelor, presiune de fund,
debitul de producție/injecție, procentul de apă care sânt măsurate).
Vectorul extins de stare este modelat de mai multe realizări. Astfel avem:
 𝑚𝑠
𝑦𝑘,𝑗 = [𝑚𝑑 ] (7.52)
𝑑 𝑘𝑗
𝑦𝑘,𝑗 este membrul al j-lea al vectorului de stare extins la timpul 𝑡𝑘
Vectorul de stare este actualizat la orice pas de timp 𝑡𝑘 :
𝑢 𝑓 𝑓
𝑦𝑘𝑗 = 𝑦𝑘𝑗 + 𝐺(𝑑𝑘,𝑗 − 𝐻𝑘 𝑦𝑘,𝑗 )
(7.53)
unde:
𝑓
𝑦𝑘𝑗 este starea prognozată la timpul 𝑡𝑘 pe baza stării la 𝑡𝑘−1 ;
𝑢
𝑦𝑘𝑗 este starea actualizată de EnKF;
𝐻𝑘 este o matrice cu care operatorul se referă la vectorul stării datelor de producție;
𝐺𝐾 este câștigul Kalman la timpul 𝑡𝑘 obținut direct prin ansamblu vectorului
𝑓
prognoză 𝑦𝑘𝑗 .
Datele referitoare la producție sunt încorporate în modelul de rezervor, secvențial, la timpul
când acestea devin disponibile și ansamblu model rezervor evoluează în timp, reprezentând
asimilarea măsurătorilor la un moment dat. Când sânt achiziționate măsurători noi a datelor de
producție, rulăm pur și simplu simularea curgerii folosind starea ce mai actuală, apoi vom efectua
analiza EnKF de actualuzare a vectorului de stare în vederea reflectării noilor date. Fiecare
asimilare reprezintă un anumit grad de creștere a calității de estimare a modelului de rezervor, în
funcție de cât de multe informații aduc noile date măsurate, nefiind necesar pentru a începe din nou
procesul de la data inițială, în scopul de a încorpora noile date dobândite[17].
Wen &Chen (2006) adaugă o componentă suplimentară la EnKF numit ”pas de confirmare”
pentru a se asigura că variabilele statice și dinamice actualizate sunt întodeauna în concordanță cu
soluțiile ecuațiilor de curgere, opțiune care a arătat o performanță mai bună în cazul când există
diferențe semnificative în datele de producție, de exemplu când se adugă sau se închid sonde.
𝑢
Vectorul de stare actualizat 𝑦𝑘𝑗 poate fi exprimat ca o combinație liniară a vectorului de
𝑓
stare inițială 𝑦𝑘𝑗 și vectorul de observare d care minimizează ulterioara variație (Evensen 2005)
Ipotezele care stau la baza unei astfel de actualizării sunt:
1. Erorile de observare sunt imparțiale și necorelate în timp;
2. Erorile în etapa de analiză sunt gaussiene;
3. Relația dintre datele prezise și modelul de rezervor este liniar.
 Fig. 7.11-Procesul de EnKF iterativ (procesul EnKF cu confirmare). Iterarea intră în etapa de
actualizare[15].
În practică, cu toate acestea, ecuațiile de curgere și datele măsurate nu pot satisface astfel de
ipoteze. Ca urmare a unui raționament similar se introduce un proces de iterație exterior în etapa
actualizării EnKF, în scopul de a reduce efectele posibile unor ipoteze incorecte, figura 7.10.
Actualizarea la fiecare iterație este următoare:
𝑢,𝑖+1 𝑢,𝑖 𝑓,𝑖
𝑦𝑘,𝑗 = 𝑦𝑘,𝑗 +∝𝑖𝑘 𝐺𝑘𝑖 (𝑑𝑘,𝑗 − 𝐻𝑘 𝑦𝑘,𝑗 )
(7.54)
unde ∝𝑖𝑘 este parametru de amortizare la momentul 𝑡𝑘 și iterația i cu valoarea între 0 și 1 în
funcție de gradul de neliniaritate, nivelul zgomotului de observare, de multe ori determinat prin
încercare-eroare.
Prognoza de producție prin erori prognozate[18]. Aceast model folosește o combinație a
principiilor a trei metode statistice: analiza curbei de declin (DCA), procesul de autoregresie
(AR)și filtrul Kalman (EnKF).
Abordările analitice și numerice au fost folosite pentru a face previziunile în producția de
petrol, dar Li și Horne[44], afirmă că tehnica cel mai des utilizată este metoda analizei curbei de
declin (DCA). Unii cercetători au dezvoltat metoda de previziune după tipul de curbă, (Fetcovich).
Li și Horne[44] au utilizat modelul Li-Horne, care a fost dezvoltat pe ecuația Arps, iar
Wahyuningsih[45] folosind filtru Kalman a abordat un model de stare a domeniului în funcție de
DCA.
 În general, DCA se bazează pe ecuația Arps. Pe baza raportului de scădere Arps clasifică
trei tipuri de curbe declin: exponențiale, hiperbolice, și armonice. Ecuația de declin Arps reprezintă
relația dintre debitul de producție și timp pentru sondele de petrol în cursul perioadei stării
pseudostaționare și este prezentat pentru declinul exponențial după cum urmează:
𝑞0
𝑞(𝑡) = 1 , 0 ≤ 𝑏 ≤1 (7.55)
(1−𝐷𝑏𝑡) ⁄𝑏

unde:
𝑞(𝑡) - debitul producției de țiței la timpul t;
𝑞0 - debitul producției de țiței inițial;
b - exponentul declinului;
D - declinul debitului.
Pentru tipurile de declin hiperbolic și armonic, avem relații asemănătoare cu (7.55).
Wahyuningsih și colab.[45] au dovedit că declinul Arps exponențial poate fi reprezentat ca
un proces autoregresiv:
𝑐
𝑞(𝑡) = ∆𝑡−𝑐 𝑞𝑡−1 + 𝜀𝑡 𝜀𝑡 ≈ 𝑁(0, 𝜎 2 ) (7.56)

unde c este raport de pierdere, se determină apoi (7.56) care satisface procesul AR (1)
Prin urmare, producția prezintă comportament stochastic. Fie 𝑞𝑡 datele de producție. În
general, datele tind să scadă, să nu staționeze, și să urmărească datele după curba de declin a
modelului (7.55), atunci eroarea ,,arată comportament stocastic, de asteptat sa fie staționară și
urmează procesul AR (1). Prin urmare, această metodă încearcă să ofere o nouă metodologie de
previziune folosind erori prognozate. O metodă care poate fi utilizată pentru a prognoza această
eroare este filtru Kalman.
Această metodă își propune să prezică producția de petrol prin estimarea erorii între ecuația
Arps (7.55) și datele reale, folosind un filtru Kalman. Această eroare este asumat să urmărească
procese autoregresive astfel încât modelul starii-spațiale va fi construit utilizând un proces
autoregresiv, apoi o metodologie va fi folosită pentru a prezice producția de petrol cu ajutorul unui
filtru Kalman.
Un prim proces autoregresiv, notat AR(1), satisface următoarea ecuație diferență:
𝑦𝑡 = 𝜑𝑦𝑡−1 + 𝜀𝑡 (7.57)
în cazul în care 𝑦𝑡 indică seriile observate în timp, 𝜀𝑡 este o serie de observații de zgomot alb, o
secvență distribuită identic, satisfăcând valoarea de așteptat, care pentru 𝜀𝑡 este 𝐸[𝜀𝑡 ] = 0, varianța
lui 𝜀𝑡 este 𝐸[𝜀𝑡 ] = 𝜎 2 , și pentru care 𝜀′𝑙𝑒 sunt necorelate dealungul timpului:
𝐸[𝜀𝑡 𝜀𝜏 ] = 0 pentru 𝑡 ≠ 𝜏 (7.58)
 Acest proces este totdeauna inversabil pentru că 𝜑 este totdeauna finit. Box-Jenkins
numește acest proces folosind termenul "inversiunie" 𝜑(𝐵) = 1 − 𝜑𝐵 𝜑𝐵 este numit inversiune
autoregresivă. Pentru a fi staționar, rădăcina de 1 − 𝜑𝐵 = 0 pentru că procesul AR(1) trebuie să fie
în afara cercului unitate, adică să avem |𝜑| < 1. Procesul AR (1) este uneori numit procesul
Markov pentru că distribuția pentru 𝑦𝑡 care dă 𝑦𝑡−1 , 𝑦𝑡−2 , 𝑦𝑡−3 , … este exact la fel ca și distribuția
pentru 𝑦𝑡 care dă 𝑦𝑡−1. Autocovarianțele sunt obținute după cum urmează:
𝛾𝑘 = 𝐸(𝑦𝑡−𝑘 − 𝑦𝑘 ) = 𝐸(𝜑𝑦𝑡−𝑘 𝑦𝑡−1 ) + 𝐸(𝑦𝑡−𝑘 𝜀𝑡 ) = 𝜑𝛾𝑘−1 , 𝑘 ≥ 1(7.59)
și funcția de autocorelație (ACF) devine:
𝜌𝑘 = 𝜑𝜌𝑘−1 = 𝜑 𝑘 , 𝑘 ≥ 1 (7.60)
În cazul în care utilizăm 𝜌0 = 1. Prin urmare, atunci când | 𝜑| <1, iar procesul este staționar,
ACF se descompune exponențial în una din cele două forme, în funcție de semnul 𝜑. Dacă 0 <
𝜑 < 1, atunci toate autocorelațiile sunt pozitive; dacă −1 < 𝜑 < 0, atunci semnul autocorelației
prezintă un model alternativ începând cu o valoare negativă. Mărimile acestor autocorelației scad
exponențial în ambele, așa cum se arată în figura 7.12.
Funcția de autocorelație parțială (PACF) este:
𝜌=𝜑 𝑘=1
𝜑𝑘𝑘 = { (7.61)
0, 𝑘≥2
Prin urmare, PACF din procesul AR (1) prezintă un vârf pozitiv sau negativ la decalaj de 1, în
funcție de semn și apoi întrerupt așa cum se arată în figura 7.12. Optimul prognozei este înaintea
perioadei liniar staționar de AR(1 ) (Hamilton[19]
Ideea de bază a filtrului Kalman este de a exprima sistemul dinamic într-o formă specială de
reprezentare numită reprezentare stare-spațială. Filtrul Kalman este un algoritm pentru actualizarea
secvențială, o proiecție liniară pentru sistem (Hamilton[19]). Filtru Kalman poate estima starea unui
 Fig. 7.11 ACF și PACF a procesului de AR(1)
proces prin minimizarea erorii medii pătratice (Wei)[20]. Un model general stare-spațială a unui
sistem stochastic pentru AR (1) proces este:
Starea: 𝑦𝑡+1 = 𝜑𝑦𝑡 + 𝑎𝑡+1 , 𝑎𝑡 ~𝑖𝑖𝑑 𝑁(0, 𝜎𝑎2 )
Observații: 𝑧𝑡 = 𝑦𝑡 + 𝑏𝑡 𝑏𝑡 ~𝑖𝑖𝑑 𝑁(0, 𝜎𝑏2 ) (7.62)
Să presupunem că distribuția 𝑦0 este normală cu media 𝑦̂0 și varianța 𝑦0 ~𝑁(𝑦̂, 𝜈0 ). La momentul
t+1, după ce avem observația 𝑧𝑡∗ = (𝑧𝑗Ι1≤𝑗≤𝑡 ) avem distribuția a priori 𝑦(𝑡 +
1Ι𝑧𝑡∗ )~𝑁(𝜑𝑦̂𝑡 , 𝜑 2 𝜈𝑡 + 𝜎 2 ). Utilizând teorema Bayesiană (Wei 1994), formula recursivă a filtrului
Kalman, este
𝑦̂𝑡+1 = 𝜑𝑦̂𝑡 + 𝑘𝑡+1 𝑒𝑡+1 (7.63
𝜐𝑡+1 = 𝜑 2 𝜐𝑡 + 𝜎𝑡2 − 𝑘𝑡+1 (𝜑2 𝜐𝑡 + 𝜎𝑡2 ) (7.64)
cu
𝑒𝑡+1 = 𝑧𝑡+1 − 𝑧̂ (1) = (𝑦𝑡+1 − 𝜑𝑦̂𝑡 ) + 𝑏𝑡+1 (7.65)
𝜑 2 𝜐 +𝜎𝑡2
𝑘𝑡+1 = 𝜎2 +𝜑2𝑡𝜐 2 (7.66)
𝑏 𝑡 +𝜎𝑡

Ecuația (7.63) și (7.64) sunt formulele recursive de bază utilizate pentru a actualiza matricea
mediei și covarianței, și prin urmare, a devenit disponibilă distribuția vectorului de stare 𝑦𝑡+1 după
noua observație 𝑧𝑡+1 . Estimările actulizate de stare constitue, suma estimării proiectate folosind
observațiele până la momentul t, și un pas înaintea prognozei de eroare 𝑒𝑡+1 = 𝑧𝑡+1 − 𝑧̂ (1).
Matrice 𝑘𝑡+1 este numită câștig Kalman, care determină ponderea acordată eroarii prognozei.
Algoritmul propus în această metodă este:
1. Fie 𝑥𝑡 datele reale. Estimarea b și D în ecuația (7.55), pe baza 𝑥𝑡 ;
 2. Generarea 𝑞(𝑡) utilizând ecuația (7.55);
3. Calculează eroarea;
4. Verificați dacă 𝑒𝑡 urmează procesul AR (1);
5. Dacă 𝑒𝑡 urmează procesul AR (1), prognoza lui 𝑒𝑡+1 utilizează formulele recursive
(7.63) și (7.64)
6. Calculează producția prognozată:
𝑥̂𝑡+1 = 𝑞𝑡+1 − 𝑒𝑡+1 (7.67)
De exemplu, o sută de date de simulare sunt împărțite în: 75% date de formare și 25% de
validare. Figura 7.13 prezintă producția lunară de simulare[18].
Conform datelor de formare cu 𝑞0 = 5000𝑏𝑏𝑙/𝑑𝑎𝑦 se poate estima valoarea și astfel ecuația Arps
se scrie:
5000
𝑞𝑡 = (1+0,34∗0,02𝑡)1/0,34

Eroarea, et, din datele de formare sunt descrise în figura 7.14. Această figură ne arată că eroarea
este staționară.

Fig. 7.13 Debitul producției față de timp a datelor de simulare. Arată o tendință de declin.
 Fig. 7.14 Eroarea datelor formare. Desenul arată că eroarea este staționară.

Fig. 7.15 Comparația prognozei producției după modelul Arps, filtrul Kalman și proces AR (1).
După obținerea erorii de prognoză, se poate prognoza producția următoare utilizând ecuația
(7.67). Deoarece eroare medie patratică (MSE) a prognozei de producție folosind filtrul Kalman
este mai mică, prognoza de producție folosind filtrul Kalman este în concordanță cu datele reale.

Fig.7.16 Prognoză producției folosind filtrul Kalman, modelul AR (1) și model APRS.
 Această nouă metodologie pentru prognoza de producție folosește prognoza erorilor cu
ajutorul filtrului Kalman care este capabil de a reproduce dinamica prognozei modelului Arps în
raport cu procesul AR (1).

7.4.Metode numerice-simulare
Simulatoare numerice de rezervor pentru predicția performanței injecţiei de abur au fost
utilizate pe scară largă în ultimii 20 de ani. Progresele în tehnicile de simulare rezervor au făcut
posibilă modelarea pentru aproape toate fenomene importante din rezervor. Disponibilitatea
calculatoarelor de mare viteză și low-cost, în trecutul recent, a permis utilizarea unor modele
numerice mai detaliate și exacte la un cost rezonabil și cu timp redus de calcul.
Simulatoarele numerice pentru predicția performanței injecţiei de abur sunt similare cu alte
simulatoare rezervor, cu excepția faptului că efectele termice sunt luate în considerare. Ele se
bazează pe un model matematic a injecţiei de abur derivat din legile de bază ale conservării masei
și energiei[9].
Legea de conservare a unei cantități prevede că:
Acumulare=Intrări-Ieşiri+Surse-Cunsum(chiuvete)
Curgerea fluidului în rezervor asociată cu producția și injecția determină transferul de masă
de la o locație la alta. Acest lucru este, în general modelat cu legea empirică Darcy, căldura fiind de
asemenea transferată cu masa. In plus, conducţia face transferul de căldură, modelat de obicei cu
legea lui Fourier.
Ca exemplu de simulator utilizat amintim CMG din STARS care este un simulator termic
multi-component cu trei faze care poate face față la o gamă largă de procese, cum ar fi injecţia
continuă de abur, injecția ciclică de abur, combustie in-situ, injecţie polimer, spumă, flux cu
emulsii.
Simularea modelului injecţiei de abur se poate face profitând de un element simetric, de o
unitate model repetabilă. Elemente simetrice sunt utilizate frecvent în simularea termică pentru
următoarele motive[21-24]:
1. Comparativ cu modele de ţiţei brut, modele termice au nevoie de mult mai mult CPU și
stocare pentru blocurile rețelei. Prin urmare, mai puține blocuri pot fi utilizate pentru o anumită
limită de stocare a calculatorului;
2. Procesele termice EOR necesită mai multe blocuri de rețea per sondă sau per model,
deoarece fronturile sunt clare și distincte;
3. Precizia poate fi maximizată pentru a fi utilizată în teste și efectuarea sensibilităţii;
4. Unele rezultate de la un element pot fi generalizate la alte elemente ale modelului;
 5. Interferența modelului poate fi investigaă prin efectuarea de sensibilitate cu o pondere
diferită de injectare sau de producție;
6. Modelul întreg sau multi model poate fi făcut după ce sa obținut o grilă acceptabilă.
Elementul simetric minim folosit într-un studiu de model de simulare în 5-puncte este un
element 1/8 din model.
Acest element 1/8-model poate fi simulat folosind două abordări diferite ale sistemului de
orientare grilă: (a) de rețea diagonală și (b) rețea paralelă, așa cum apare în figura 7.17.

Fig. 7.17 Grilele modelului în 5 puncte: (a) grilă diagonală; (b) rețea paralelă
Diferite scheme a modelului în cinci puncte utilizate în mod convențional în simularea
numerică poate introduce diferențe semnificative în rezultatele pentru rețelele echivalente paralele
și diagonale. Această diferență a fost observată de către Todd ș.a pentru raţia de mobilitate în
injecţia de apă și mai târziu de către Coats ș.a. pentru injecţia de abur. Abou-Kasem și Aziz a
raportat o comparație detaliată a diferenței la nouă puncte și alte sisteme numerice ca remedii
pentru problema de orientare grilă la 1/4 model injecţie de abur în panou de cinci puncte. Ei au
ajuns la concluzia că schema celor nouă-puncte reduce semnificativ efectul orientării grilei.
Formularea în cinci puncte consideră doar curgerea între un bloc și cele patru blocuri, care
sunt adiacente la granițele sale. Formularea în nouă-puncte consideră fluxul ca la cinci puncte,
precum și fluxul între bloc și cele patru blocuri situate la colţurile sale.
Toate grilele de la marginile și colțurile modelului sunt supradimensionate, doar jumătate
din grilele de la margini sunt active și doar o optime a rețelelor de la colțuri sunt active. În scopul
de a obține parametrii de intrare adecvaţi pentru a fi folosiţi în simulare, aceste grile sunt
modificate.
Datele de intrare în simulator sunt:
 1. Proprietăţile iniţiale a rezervorului:
 Greutatea specifică ţiţei;
 Presiunea iniţială;
 Temperatura iniţială;
 Grosimea netă a stratului cu ţiţei;
 Saturaţia cu ţiţei iniţială;
 Saturaţia cu apă iniţială
 Permeabilitatea;
 Porozitatea;
 Vâscozitatea in-situ a ţiţeiului
2 Model reţea simulare
3 Proprietăţiile rocii
 Conductivitatea termică a rezervorului;
 Capacitatea calorică (termică);
 Capacitatea calorică (termică) a strat superior şi inferior.
4. Proprietăţile fluidelor
 Proprietăţile apei;
 Proprietăţile ţiţeiului
9. Date pentru permeabilitate relativă.
Expresiile permeabilităţii relative pentru sistem apă/ţiţei și pentru sistem gaz/apă se bazează
în general pe relațiile Corey.
6..Condiţii de operare
 Temperatura aburului injectat;
 Calitatea aburului la perforaturi;
 Presiunea minimă la perforaturile sondei de producţie.
Simularea eficienței proceselor termice[25]. Ecuațiile de guvernare generale pentru
transportul termic, fluxul compozițional prin mediul poros includ Nc ecuații de conservare a masei
și una ecuație de conservare a energiei.
Ecuația bilanțului material pentru componentul i-lea este dată de:
𝜕 𝑛𝑝 𝑛
𝑝
∑𝑗=1 𝜙𝑦𝑖𝑗 𝜌𝑗 𝑆𝑗 + ∇. ∑𝑗=1 𝑦𝑖𝑗 𝜌𝑗 𝑢𝑗 = 𝑞̃𝑖 (7.68)
𝜕𝑡

unde np este numărul total faze, 𝜙 este porozitatea mediului poros, yij este fracția molară a
𝑁
𝑐
componentului i în faza j (∑𝑖=1 𝑦𝑖𝑗 = 1), 𝜌𝑗 este densitatea molară de fază, Sj saturația de fază
 𝑛𝑝
volumetrică (∑𝑗=1 𝑆𝑗 = 1), uj viteza fazei j, și 𝑞̃𝑖 termenul sursei de masă sau chiuveta.

Ecuația conservării energiei este dat de:

𝜕 𝑝 𝑛
(((1 − 𝜙)𝑈𝑟 ) + ∑𝑗=1 𝜙𝜌𝑗 𝑆𝑗 𝑈𝑗 )+∇. ∑𝑗=1 ℎ𝑗 𝜌𝑗 𝑢𝑗 + ∇. (−α∇T)=𝑞̃ℎ (7.69)
𝜕𝑡

unde:
Ur este energia internă a rocii;
Uj este energia internă a fazei j;
hj este entalpia fazei j;
𝛼 conductivitate termică;
𝑞̃ℎ termenul sursă de caldură sau chiuvetă.
𝑝 𝑛
𝑈𝑡 = 𝑈𝑟 + ∑𝑗=1 𝜙𝜌𝑗 𝑆𝑗 𝑈𝑗 este energia totală a blocului de rețea.

Conservarea volumului exprimă că fluidul trebuie să umple spațiul porilor, care este:
𝑛𝑝
𝑉𝑝 = ∑𝑗=1 𝑉𝑗 (7.70)

unde
𝑉𝑗 volumul fazei j;
𝑉𝑝 volumul spțiului poros.
Bilanțul total a volumului de fluid duce la ecuația presiune:
𝜕𝑃 𝜕𝑉 𝜕𝑉 𝜕𝑉
𝑐𝑡 𝜕𝑡 + (𝜕𝑁𝑡 (∇. ∑j=1 ρj uj ) + 𝜕𝑁𝑡 (∇. ρo uo )) + 𝜕𝑈𝑡 (∇. ∑j=w,g,o hj ρj uj )
𝑖 2 𝑡

𝜕𝑉 𝜕𝑉
= 𝜕𝑈𝑡 𝑞̃ℎ + ∑𝑖=1,2 𝜕𝑁𝑡 𝑞̃𝑖 (7.71)
𝑡 𝑖

Aici, ct este compresibilitatea totală 𝑞̃𝑖 și 𝑞̃ℎ sunt termenii de compoziție și energie, sursă și
𝜕𝑉𝑡 𝜕𝑉𝑡
chiuvetă. Derivatele parțiale și exprimă dependența volumului total de fluid cu privire la
𝜕𝑁𝑖 𝜕𝑈𝑡

compoziție și respectiv energia internă totală. Pentru simplitate, considerăm primul caz fără efecte
capilare. Extinderea multifazică a legii Darcy dă:
𝑘𝑟𝑗
𝑢𝑡 = − 𝒌(∇𝑃 − 𝜌𝑗 𝑔∇𝐷) (7.72)
𝜇𝑗

unde P este presiunea, k tensorul permeabilității, 𝑘𝑟𝑗 permebilitatea relarivă a fazei j, 𝜇𝑗

vâscozitatea fazei j, 𝜌𝑗 densitatea masică a fazei j și D adâncimea zăcământului.
Se împart toate componentele în două categorii: apoase (apă) și uleioase (țiței). Există
componente apoase în ambele faze gaze și apă, în timp ce există componente țiței în faza de petrol
și gaze. Pe lângă ecuațiile de conservare, presupunem că sistemul este în echilibru termodinamic
instantaneu. Acest lucru este exprimat de egalitatea între potențialele chimice, sau fugacitatea în
mod echivalent:
𝑔
𝑓𝑖𝑜 = 𝑓𝑖 (7.73)
𝑔
𝑓𝑘𝑤 = 𝑓𝑘
𝑔 𝑔
cu 𝑓𝑖𝑜 și 𝑓𝑖 fugacitatea componentului al i-lea de petrol în faza țiței și gaz, 𝑓𝑘 și 𝑓𝑘𝑤 componenta
apoasă k în faza de apă și gaz. Ecuația de egalitate a fugacității, ecuația. (7.73) este de obicei
rezolvată cu ajutorul ecuației cubice de abordare de stare (EOS). Calculele de echilibrului de fază
sunt, de asemenea, cunoscute sub numele de calcule Flash, detalii se găsesc în [26].
Se prezentă o
abordare simplificată de amestec în care echilibru fază este modelat utilizând o valoare k apropiată
𝑦𝑖,𝑜 . 𝑘𝑖 = 𝑦𝑖,𝑔
𝑦𝑘,𝑤 . 𝑘𝑘 = 𝑦𝑘,𝑔 (7.74)
cu 𝑘𝑖 și 𝑘𝑘 înseamnă valoarea lui k pentru al i-lea și al k-lea component. Valoarea k este
dependentă de presiune și temperatură, calculată cu corelația lui Crookston[26],
𝑘𝑉1 𝑘
𝑘𝑖 = 𝑒𝑥𝑝 (𝑇−𝑘𝑉4 ) (7.75)
𝑃 𝑉5

𝑘𝑉1 , 𝑘𝑉4 , 𝑘𝑉5 însemnă constante în corelația Crookston.

Pentru majoritatea aplicațiilor petrolurilor grele, țițeiul are o sumă semnificativă de
componente grele. Deoarece zăcămintele petroliere grele sunt, de obicei superficiale în adâncime,
presiunea de lucru este de multe ori foarte scăzută. Prin urmare, sistemul de fluid este relativ
departe de punctul său critic. Metoda valoarii-k este o aproximare valabilă pentru majoritatea
aplicațiilor petrolurilor grele, și este, de asemenea, pusă în aplicare în cele mai multe simulatoare
termice comerciale[26;27]
Pentru fiecare component entalpia fluidului și căldura latentă se calculează în același mod
ca și în [26], astfel:
𝑇
ℎ𝑖𝑔 (𝑇) = ∫𝑇 𝐶𝑔𝑖 (𝑇). 𝑑𝑇
𝑟𝑒𝑓

ℎ𝑖𝑣 (𝑇) = 𝐻𝑉𝑅𝑖 (𝑇𝑐 − 𝑇) (7.76)

ℎ𝑖𝑙 (𝑇) = ℎ𝑖𝑔 (𝑇) − ℎ𝑖𝑣 (𝑇)
unde ℎ𝑖𝑙 este căldura latentă, ℎ𝑖𝑣 și ℎ𝑖𝑔 sunt entalpiile pentru faza lichidă, respectiv entalpia pentru
faza gaz și pentru fiecare component. HVRi este o constantă pentru calculele căldurii latente
Calculăm densitatea molară a fazei lichide (țiței și apă) pentru fiecare component utilizând
de obicei relația:
𝜌𝑖𝑙 (𝑃, 𝑇) = 𝜌𝑖𝑙𝑠𝑐 𝑒𝑥𝑝[𝑐𝑖𝑙 (𝑃 − 𝑃𝑠𝑐 ) − 𝑎𝑖𝑙 (𝑇 − 𝑇𝑠𝑐 )] (7.77)
unde 𝑐𝑖𝑙 și 𝑎𝑖𝑙 sunt coeficienții de compresibilitate și expansiune termică pentru componentul i.
EOS Redlich-Kwong este utilizată pentru a calcula densitatea fazei gaz pentru fiecare
component[26]. Aceasta este dată de:
𝜌𝑖𝑔 = 𝑃⁄𝑅𝑇𝑍
𝑖

𝑍𝑖3 − 𝑍𝑖2 + (𝐴 − 𝐵 2 − 𝐵)𝑍𝑖 − 𝐴𝐵=0

𝑃 𝑇 2,5
𝐴 = 0,42748 (𝑃 ) ( 𝑇𝑐) (7.78)
𝑐

𝑃 𝑇
𝐵 = 0,08664 (𝑃 ) ( 𝑇𝑐)
𝑐

Presupunând amestecare ideală, atunci când se calculează densitatea de fază și entalpia fazei:
1 𝑦𝑖𝑗
= ∑𝑁 𝑐
𝑖=1 ( ⁄𝜌𝑖𝑗 ) (7.79)
𝜌𝑗

𝑐𝑁
ℎ𝑗 = ∑𝑖=1 𝑦𝑖𝑗 ℎ𝑖𝑗 (7.80
Vâscozitățile componentei i-lea în fazele de apă și țiței sunt date de corelația [27]:
𝐵𝑖𝑙⁄
𝜇𝑖𝑙 = 𝐴𝑖𝑙 𝑒𝑥𝑝 ( 𝑇) (7.81)

unde Ail și Bil sunt parametrii empirici pentru viscozitățile dependente de temperatură. Mai târziu,
viscozitățile fazelor apă și țiței sunt calculate prin regula logaritmică a amestecurilor:
𝑛
𝑐
𝑙𝑛(𝜇𝑙 ) = ∑𝑖=1 𝑦𝑖𝑙 𝑙𝑛(𝜇𝑖𝑙 ) (7.82)
Viscozitățile fazei gaz sunt calculate pur și simplu ca o funcție de temperatură T ca,
𝜇𝑔 = 0,0136 + 3,8 10−5 𝑇 (7.83)
cu unitățile de cP pentru 𝜇𝑔 și 0C pentru T.
Ecuatii primare și variabile
Se rezolvă ecuațiile numerice de guvernare folosind discretizarea complet implicită.
Ecuațiile fizice primare selectate sunt bilanțul de masă (Eq.7.68), ecuația de echilibru energetic
(Eq.7.69), și cea de echilibru volumic (Eq.7.71). Există două categorii principale de variabile
primare alese: variabile fizice și variabile globale cantitative. Variabilele fizice se bazează pe
saturații și fracțiunile mol, în timp ce variabilele globale cantitative se bazează pe totalul moli de
componente și de energie/entalpie totală. Principala caracteristică pentru a folosi variabile fizice
este că avem nevoie pentru a schimba variabilele atunci când se schimbă starea de fază într-un bloc
grilă. Folosind cantitățile totale ca variabile primare, am evita comutarea complicată a variabilelor
pentru modificările de fază și deci se pun în aplicare variabilele globale cantitative ca variabile
primare. Acestea includ: Nc componente globale, concentrațiile Ci, precum și energia totală Ut și
presiunea P. Pentru calculul saturațiile de fază, fracțiunile mol și alte proprietăți ale fluidelor și a
rocii, se pune în aplicare metoda calculului flash isenthalpic/izotermic[28].
 Simularea procesului de injecție cu abur prin modelul liniei de curent (SL)[25]. Aici se
prezintă extinderea simulării liniei de curent la injecția de abur pentru țițeiuri grele. Injecția cu abur
pune probleme severe la metodele tradiționale a liniei de curent, din cauza schimbărilor de volum
mari și comprimării asociate cu comportamentul de fază a aburului, transportul cuplat de masă cu
energia, plus segregarea gravitațională și modelul. Pentru a ține cont de modificările de volum și
comprimare, care sunt deosebit de puternice atunci când aburul condensează în apă, se pune în
aplicare o actualizare a presiunii și fluxului de-a lungul liniei de curent 1D. Pentru a capta mai
exact cuplarea puternică dintre energie și transportul de masă, se folosește o θ-schemă operator de
divizare Glowinski[29]. Se va utiliza, de asemenea, un hibrid de abordare preliminar FV/SL prin a
face perioade scurte de simulare, atunci când forțele de bază non-advective puternice domină, de
exemplu, perioada de înmuiere în stimularea ciclică cu abur. Toate aceste noi imbunătățiri la
simulare a liniei de curent tradiționale sunt prezentate și discutate în acest capitol.
În primul rând dăm din nou cadrul general de simulare termică a liniei de curent pentru
injecția de abur. Etapele principale sunt următoarele:
1. Având în vedere condițiile limită (constrângerile) și distribuțiile saturației/presiunii
inițiale, redăm ecuația de presiune pentru fluide și ecuația de compresibilitate a
rocii, ecuația 7.71.
2. Este rezolvată pe grila statică Euleriană 3D. Cu presiunea cunoscută, viteza totală
de fază este calculată în mod explicit la fiecare interfață de rețea folosind ecuația lui
Darcy, ecuația.7.72.
3. Cu valoarea totală a vitezei de fază 𝑢𝑡 = 𝑢𝑔 + 𝑢𝑜 + 𝑢𝑤 cunoscută, liniile de curent
sunt trasate folosind metoda lui Pollock[40]. Soluția variabilelor este mapată pe
rețeaua Euleriană statică peste liniile de curent.
4. Părțile advective a ecuațiilor de masă și energie ecuația 7.71 sunt rezolvate de-a
lungul liniilor de curent în coordonatele lungimii de arc. Soluția este mutată înainte
pentru un pas de timp la nivel global prin luarea pasului de timp a liniei de curent
specific într-un rezolvator FIM 1D. Cheia este că presiunea și fluxul de-a lungul
liniilor de curent 1D sunt actualizate la fiecare pas, de timp local ținând cont de
compresibilitatea și condensarea aburului (modificări de volum). În esență, rezolvăm
o serie de probleme 1D ale injecției de abur în timpul unui pas de timp la nivel
global.
5. La sfârșitul etapei de timp global, soluția variabilelor nou calculate sunt mapate
înapoi de la liniile de flux la rețeaua Euleriană. Efectele de gravitație și căldură
 conductivă sunt contabilizate pe grila Euleriană cu ajutorul unui operator θ-schemă
de divizare Glowinski, detaliate mai jos.
6. Ne întoarcem acum la pasul 1 pentru a porni în etapa următoare de timp la nivel
global.
Injecția de abur este o problemă generală de simulare termică cu multi-component
compozitional. În această lucrare, vom considera un component apos (apă) și 𝑛𝑜 componente țiței.
Există apă în faza apoasă și de gaz, în timp ce există 𝑛𝑜 componentele oleice în fazele de petrol și
gaze[25]. Ecuațiile de transport masă și energie sunt enumerate în ecuațiile 7.68 și 7.69. Ecuația de
conservare volum este 7.71. Echilibrul fazei fluide pentru acest sistem este:
𝑥𝑤 = 1
∑𝑛𝑖=1
𝑜
𝑥𝑖 = 1 (7.84)
𝑜 𝑛
𝐾𝑤 𝑥𝑤 + ∑𝑖=1 𝐾𝑖 𝑥𝑖 = 1
𝑥𝑤 este fracția molară apei în faza apa;
𝑥𝑖 estefracția molară a componentelor uleioase(hidrocarburilor) în faza țiței;
Valorile lui K , 𝐾𝑤 ș𝑖 𝐾𝑖 sânt calculate cu ecuația 7.75
Aplicăm calcule rapide (flash) utilizând o ecuație Rachford-Rice modificată pentru a ține
cont de componenta apă în echilibru a trei faze[44]. Alte proprietăți, cum ar fi densitatea, entalpia și
vâscozitate se calculează în funcție de expresiile din ecuațiile 7.76, 7.77, 7.78, 7.80 și ecuația. 7.82.
Se utilizează, de asemenea, un model simplificat pentru injecția de abur. Presupunem că
avem o singură apă (component 1) și o hidrocarbură non volatilă (componenta 2).
Aceasta este o simplificare valabilă atunci când țițeiul este relativ nevolatil. Această apă există în
ambele faze: apă și gaz (abur), în timp ce hidrocarbura există numai în faza țiței. O valoare a K este
utilizată pentru a modela comportamentul de fază de apă/abur 𝑦𝑤 = 𝐾𝑤 𝑥𝑤 . Folosim valoarea
standard K pentru apă din simulatorul comercial[26].
Conservarea masei și energiei pot fi acum simplificate la:
𝜕
𝜙(𝜌𝑤 𝑆𝑤 + 𝜌𝑔 𝑆𝑔 ) + ∇. (𝜌𝑤 𝒖𝑤 + 𝜌𝑔 𝒖𝑔 ) = ̃
𝑞1
𝜕𝑡
𝜕
𝜙𝜌𝑜 𝑆𝑜 + ∇𝜌𝑜 𝒖𝑜 = 𝑞
̃2 (7.85)
𝜕𝑡
𝜕
(((1 − 𝜙)𝑈𝑟 ) + ∑𝑗=𝑤,𝑜,𝑔 𝜙𝜌𝑗 𝑆𝑗 𝑈𝑗 )+∇. ∑𝑗=𝑤,𝑜,𝑔 ℎ𝑗 𝜌𝑗 𝒖𝑗 + ∇. (−α∇T)=𝑞̃ℎ
𝜕𝑡

Ecuația presiunii devine:

𝜕𝑃 𝜕𝑉 𝜕𝑉 𝜕𝑉
𝑐𝑡 𝜕𝑡 + (𝜕𝑁𝑡 (∇. ∑j=w,g ρj 𝐮j ) + 𝜕𝑁𝑡 (∇. ρo uo )) + 𝜕𝑈𝑡 (∇. ∑j=w,g,o hj ρj 𝐮j )
1 2 𝑡

𝜕𝑉 𝜕𝑉
= 𝜕𝑈𝑡 𝑞̃ℎ + ∑𝑖=1,2 𝜕𝑁𝑡 𝑞̃𝑖 (7.86)
𝑡 𝑖
unde N1 reprezintă compoziția apei, și N2 reprezintă compoziția de hidrocarburi non-volatile.Am
rearanjat ecuațiile de guvernare pentru masă și energie și despărțim fluxul de separare
gravitațională de fluxul determinat de presiune. Definim viteza totală de fază ca 𝒖𝒕 = 𝒖𝒘 + 𝒖𝒐 +
𝒖𝒈 , unde vitezele de fază ut este definită ca mai înainte în Eq.7.72. De asemenea, definim
componentele aliniate ale vitezele de fază ca 𝒖,𝒋 = 𝑓𝑗 𝒖𝑡 , unde 𝑓𝑗 este funcția de curgere fracțională
a fazei-j-lea. Prin urmare, presiunea determinată de fluxulurile advective (Fi pentru componentul i
și Fh pentru energie) și fluxurile de segregare gravitațională (Gi pentru componentul i și Gh pentru
energie) pot fi scrise ca,
𝑭𝒊 = ∑𝑗=𝑜,𝑤,𝑔 𝜌𝑗 𝒖𝑗, 𝑦𝑖,𝑗 (7.87)

𝑮𝑖 = ∑𝑗=𝑜,𝑤,𝑔 𝜌𝑗 (𝑢𝑗− 𝒖𝑗, )𝑦𝑖,𝑗 (7.88)

𝑭ℎ = ∑𝑗=𝑜,𝑤,𝑔 ℎ𝑗 𝜌𝑗 𝒖𝑗, (7.89)

𝑮ℎ = ∑𝑗=𝑜,𝑤,𝑔 ℎ𝑗 𝜌𝑗 (𝑢𝑗− 𝒖𝑗, ) (7.90)

Cu fluxurile advective scrise de-a lungul liniei de curent 1D în lungimea arcului de coordonată s,
ecuația de guvernare ar putea fi rescrisă ca,
𝜕 𝜕 𝜕
𝐶 + 𝜕𝑠 𝐹𝑖 + 𝜕𝑧 𝐺𝑖 = 0 (7.91)
𝜕𝑡 𝑖
𝜕 𝜕 𝜕
𝑈 + 𝜕𝑠 𝐹 ℎ + 𝜕𝑧 𝐺 ℎ +∇. (−𝛼∇𝑇) = 0 (7.92
𝜕𝑡 𝑡

unde:
𝐶𝑖 -termen acumularii componentului i;
𝐹𝑖 și 𝐺𝑖 sunt fluxurile advective și segregare gravitațională a componentului i ;
𝑈𝑡 este termenul energiei totale acumulate a componentului i ;
𝐹 ℎ și 𝐺 ℎ sunt fluxurile advective și segregare gravitațională a entalpiei ;
∇. (−𝛼∇𝑇) - termenul conducției termice.
Rezolvăm fluxurile advective Fi și Fh de-a lungul liniei de curent 1D în SL pasul 3. Fluxurile non-
advective Gi, Gh și conducția de căldură sunt rezolvate pe grila Eulerian originală SL pasul 4.
Actualizarea fluxului volumetric și presiunii abordând 1D pentru compresibilitate mare. În
lucrarea[30], efectele de compresibilitate sunt contabilizate prin adăugarea de termeni sursă/chiuvetă
de-a lungul liniilor de curent. Fluxul volumetric de-a lungul fiecăre linii de curent 1D are loc fix pe
durata unui pas de timp global, dar nu mai este uniform cum ar fi pentru un caz strict
 Fig. 7.18 Condensarea aburului produce schimbarea de volum și chiar reducerea
fluxului în frontul de abur[25]
incompresibil. Problema fluxului fracțional de două/trei faze este apoi rezolvată de-a lungul fiecare
liniei de curent reprezentând acești termeni sursă/chiuvetă. Acești termeni sunt actualizați la fiecare
nouă soluție a presiunii 3D. În lucrarea[31], transportul de-a lungul liniei de curent 1D este rezolvată
cu flux volumetric variabil spațial reprezentat în mod explicit de-a lungul fiecărei linii de curent.
Fluxul volumetric este, de asemenea, presupus a rămâne constant în timpul unui pas de timp global.
Cu toate acestea, fluxul volumetric de abur de-a lungul liniei de curent se va reduce dramatic pe
frontul de abur din cauza condensului așa cum se arată în figura 7.18. Cu alte cuvinte, și fluxul
volumetric se va schimba dramatic în timpul etapei de transport 1D. Presupunând un flux
volumetric constant (termenii sursă/chiuvetă constanți) pe un singur pas de timp global ca în
lucrările [30;31]
se va judeca greșit viteza frontului de abur și/sau necesită pași de timp globali
excesiv de mici. Pentru a păstra capacitatea de a lua pași de timp global mari, este necesar să se țină
seama de rezolvarea dependenței fluxului volumetric în timpul transportului 1D. Pentru a face acest
lucru, sa implementat o nouă abordare pentru a actualiza presiunea și temperatura la fiecare mini
pas de timp de-a lungul unei liniei de curent și, în consecință actualizează fluxul volumetric în
timpul calculului de transport de-a lungul fiecare liniei de curent.

Fig. 7.19 Segmentele liniei de curent construite de la injector la producător[25]

Fig. 7.20 Actualizare flux.volumetric și presiunea liniei de curent 1D. Transmisibilitatea și volumul fiecărei
segment bloc se calculează pentru transportul 1D[25].
În această nouă abordare, sa stabilit locațiile liniei de curent în timpul unui pas de timp
global, dar s-a actualizat presiunea 1D și fluxul volumetric pentru a ține cont de modificările de
volum. Trebuie să luăm în considerare micșorarea și extinderea a fluidului cum se mișcă de-a
lungul liniilor de curent așa cum este ilustrat în figura 7.20. Pentru a face acest lucru, vom defini în
secțiunea transversală zona A și volum blocul 𝑉 = ∫ 𝐴𝑑𝑠 de-a lungul liniilor de curent, vezi figura
7.19. Rescriem ecuația divergenței pentru viteza totală a fazei ut ca
𝜕𝒖𝑡 𝑢𝑡 𝜕𝐴
∇. 𝒖𝑡 = + (7.93)
𝜕𝑠 𝐴 𝜕𝑠

unde s este coordonata locală a lungimii arcului liniei de curent , ilustrat în figura7.21. Apoi:
𝑑(𝐴𝑢𝑡 ) ∇𝒖𝑡
=∫ 𝑑𝑠 = ∫ ∇. 𝒖𝑡 𝑑𝜏 , (7.94)
𝐴𝑢𝑡 𝑢𝑡
1
în cazul în care 𝜏 , este timpul de parcurs, definit ca 𝜏 , = ∫ 𝑢 𝑑𝑠. Reținem că 𝜏 , nu include
𝑡

porozitatea 𝜙, care este diferită de definiția de timp de zbor (TOF) în simularea tradițională a liniei
de curent[41]. Se intenționează ca acest tratament, să includă compresibilitatea rocii.

Fig. 7.21 Coordonatele (s, n, m) și secțiunea transversală de-a lungul liniei de curent[25].
După integrare,ajungem la relația:
𝑄 1 𝐴 1𝑢 1 𝑠 1
𝑖+ 𝑖+ 𝑡𝑖+
2 ∇. 𝒖 𝑑 𝜏 , )
2 2 2 𝑖+
= 𝑒𝑥𝑝 ( ∫𝑠 1 𝒕 (7.95)
𝑄 1 𝐴 1𝑢 1 𝑖−
𝑖− 𝑖− 𝑡𝑖− 2
2 2 2

Zonele secțiunilor transversale pot fi acum integrate una câte una de la i-1/2 la i+1/2 conform
ecuația 7.95 așa cum 𝑢𝑡 este cunoscut de-a lungul liniilor de curent.
Volumul blocului 𝑉𝑖 este calculat acum prin:
𝑠 1 𝑠 1 𝑠 1 𝑑(𝐴𝑢 )
𝑉𝑖 = ∫𝑠 𝑖+12 𝐴. 𝑑𝑠 = ∫𝑠 𝑖+12 𝐴. 𝒖𝒕 . 𝑑 𝜏 , = ∫𝑠 𝑖+12 𝑡
(7.96)
𝑖−2 𝑖−2 𝑖−2
∇.𝑢𝑡
Transmisibilitatea dintre celulele i și i+1 sunt calculate prin:
𝑠+1 1 −1
𝑇𝑖+1 = (∫𝑠 (𝑘.𝐴)
𝑑𝑠) (7.97)
2

unde k sunt valorile de permeabilitate provenite din grila de fond Eulerian. În cazul în care
câmpurile de permeabilitate anizotrope sunt prezente, este nevoie de o transformare de coordonată
pentru a calcula valorile permeabilității de-a lungul direcțiilor liniei de curent[42].
Cu volumele și transmisibilitățile cunoscute de-a lungul fiecare liniei de curent 1D, putem
rezolva acum Nc ecuații de transport masă, împreună cu transportul energiei și ecuația de
conservare volum de-a lungul liniei de curent. Se face acest lucru pe deplin implicit.
Ecuațiile sunt date de:
𝑛+1 𝑛
𝑉𝑖 𝜙𝑖 (𝐶𝑖,𝑘 − 𝐶𝑖,𝑘 ) = (𝐹𝑖−1,𝑘 − 𝐹𝑖+1,𝑘 ) . ∆𝑡𝑙𝑜𝑐𝑎𝑙
2 2

𝑛+1 𝑛 ℎ ℎ
𝑉𝑖 (𝑈𝑡,𝑖 − 𝑈𝑡,𝑖 ) = (𝐹𝑖− 1 − 𝐹 1 ) . ∆𝑡𝑙𝑜𝑐𝑎𝑙
,𝑘 𝑖+ ,𝑘
(7.98)
2 2

𝑉𝑖 = 𝑉𝑤 + 𝑉𝑜 + 𝑉𝑔
𝑉𝑖 este volumul porilor blocului a segmentului i de-a lungul liniei de curent;
𝑉𝑖 , 𝑉𝑜 , 𝑉𝑔 sunt volumele fluidelor din segmentul i a fazelor apă, țiței, gaze;
∆𝑡𝑙𝑜𝑐𝑎𝑙 este pasul de timp local;
𝜙𝑖 este porozitatea;
𝐶𝑖 - compoziția masică în blocul i;
𝑈𝑡𝑖 - densitatea totală de energie a blocului i;
ℎ
𝐹𝑖+1,𝑘 , 𝐹𝑖+ 1 sunt, respectiv, fluxurile advective de masă și energie pentru al k-lea component între
2 ,𝑘
2

segmentele i și i + 1.
Acestea sunt calculate în funcție de transmisibilitatea calculată anterior cu ecuația 7.97. Se
îmbimă de obicei blocuri foarte mici de rețea pentru a regulariza rețeua și de a îmbunătăți
condiționarea problemei transportului 1D. Reținem că compresibilitatea rocii este luată în
considerare prin termenul porozității 𝜙 din ecuația 7.98. Compozițiile masice Nc, energia totală și
presiunea sunt alese ca variabile primare aliniate cu date Nc +2 ecuații de guvernare. Exact un flash
presiune-energie trebuie pentru a calcula variabilele secundare, care sunt saturațiile Sj, fracțiile
molare yij și densitățile de fază 𝜌𝑗 [32]
. La sfârșitul rezolvării transportului 1D, vom mapa presiunea
1D a liniei de curent înapoi pe grila Euleriană. Acest profil de presiune este folosit doar ca o
presupunere inițială a presiunii la începutul pasului de timp global.
Anterior, am arătat erorile mari la simularea liniei de curent când simulează problema unui
raport de mobilitate inițial mare la inundarea cu apă. Acest lucru se datorează în principal faptului
că în simularea liniei de curent tradițională, stabilim câmpul de viteze în timpul unui pas de timp
global. În anumit sens, este similar cu tipul de timp pas cu pas Euler, timp care utilizează numai
câmpul inițial de viteză/ presiune. Reducerea dimensiunilor pasului de timp global poate contribui
la îmbunătățirea aceastei probleme într-o anumită măsură. Erorile cumulate la mapare datorită
numărului mare de mapări, a făcut în cele din urmă reducerea mărimii pasului de de timp global
imposibilă. Actualizarea 1D flux/presiune de-a lungul liniilor de curent, pe de altă parte, permite
atenuarea erorilor și de captare a vitezei și presiunii în comportamentul tranzitoriu în interiorul unui
pas de timp global[33].
Pentru a demonstra acest lucru, se prezintă rezultatele pentru un sfert dintr-un panou în cinci
puncte la injecția de apă fierbinte cu un raport de mobilitate inițială M=1000, așa cum este ilustrat
în figura 7.22. Avem două sonde cu presiunea de fund controlată. Într-o problemă de injecție de
apă raport mobilitate mare, creșterile mobilitățiilor medii a fluidelor, sunt mai mari dacă este
injectată apă caldă. Dacă vom pune în funcție două sonde cu presiune controlată, acest lucru va
duce la un debit total mai mare de curgere între injector și producător pe parcursul timpului.
Simularea clasică a linei de curent subestimează această avansare de apă, deoarece folosește
câmpul inițial de viteză/presiune. Noi actualizăm presiunea/fluxul de-a lungul liniei de curent 1D în
timpul fiecarui pas de timp global, precum și de testarea, metodei predictor-corector [34]
. Metoda
predictor-corector[34] constă, în esență, utilizarea câmpului de viteze la jumatate, în loc de începutul
unui pas de timp global. În cele din urmă, așa cum se poate vedea în figura 7.22, prin comparație cu
referința 200×200, utilizând atât actualizarea presiune 1D și predictor-corector contribuie la
îmbunătățirea preciziei, în timp ce metoda clasică a liniei de curent subestimează avansarea.
Câmpul actualizat al presiunii tranzitorii de-a lungul liniei de curent 1D reflectă schimbările de
mobilitate în inundarea țițeiului greu vâscos. Și acest lucru dă o mai bună înțelegere a schimbărilor
reale de presiune. Putem observa, de asemenea, aceasta din profilurile de presiune în interiorul unui
pas de timp global în figura 7.23. Aici prima reprezentare (A) este presiunea la începutul pasului de
timp global. La sfârșitul rezolvării transportului 1D, vom mapa presiunea linei de curent 1D înapoi
pe grila Euleriană pentru a obține câmpul de presiune în a doua reprezentare (B). La începutul
următorului pas de timp global, vom rezolva ecuația de presiune 3D și se obține domeniul de
presiune (C). După cum se poate observa, câmpul de presiune este mapat împreună de toate
profilurile de presiune 1D (B) este similar cu câmpul de presiune când ajungem la inceputul
următoarei etape de timp global (C). Într-adevăr, prin actualizarea presiunii 1D suntem capabili de
a capta presiunile tranzitorii într-un pas de timp global.
Fig. 7.22 Presiunea actializată 1D în captarea schimbării a presiunii tranzitorii într-un pas de timp global, (M
= 1,000 sfert panou în cinci puncte testare în cazul injecției de apă caldă).Două sonde cu BHP controlate,
clasic SL subestimează avansarea. Atât SL predictor-corector[34] și SL cu modificare de presiune
îmbunătățește rezultatele avansării apei, comparativ cu referință la scară precisă[25].
La sfârșitul pasului de timp global vom rezolva conducția căldurii, parte a ecuației energiei,
pe grila Euleriană statică. Această parte este reprezentată prin termenul ∇. (α∇T) din ecuația 7.68.
In problema injecției de abur fluxul fluidului și energia sunt foarte cuplate. Dacă energia
fluidului din interiorul celulei are modificări, volumul fluidului se poate schimba din cauza
comportamentului de fază (condensare și vaporizare). Acest lucru este pregnant în cazul de la pasul
4 la injecția de abur cu condensare frontală când căldura se difuzează și se pierde din fluid.
De asemenea dacă nu se permite fluidului din fiecare celulă să curgă pe seama schimbărilor
de volum vom avea erori semnificative în bilanțul de volume, ceace conduce la un sistem de volum
de fluid dezechilibrat la începutul următorului pas de timp global. Aceasta cauzează dificultăți
numerice mari. Pentru a reduce volumul de erori a bilanțului în această etapă se utilizează
operatorul de divizare, schema 𝜃 Glowinski.

Fig.7.23 Comportarea presiunii tranzitorii în interiorul unui pas de timp global (M = 1,000 sfert de panou în
cinci punct testare caz injecție de apă caldă). Presiunea mapată împreună de toate rezolvările presiunii 1D
(B) este similară cu presiunea de la începutul următoarului pas de timp global.(C)[25].
Fig. 7.24: Schema transportului de masă-energie cuplată. Schimbarea energiei totale a unui bloc grilă
schimbă volumul de lichid din interior, provocând astfel transportul de fluid la celule adiacente [25] Glowinski
θ –Schema operatorului de divizare privind un proces non-advectiv
În schema convențională a operatorului de divizare toate fluxurile advective sânt
contabilizate pentru 1D SL advectiv Solver.(SL pas 3) și nici unul în grila Euler actualizat (SL pas
4). În schema Glowinski 𝜃 o mică parte (𝜃) a fluxului advectiv este menținut în pasul conducției de
căldură. Aceasta este de dorit dacă sunt schimbări mari de volum care va avea loc din cauza
schimbării de fază: fluidele se pot distribui și volumul erorilor de bilanț este redus înainte de startul
pasului următor.
Schema operator divizare Glowinski 𝜃.este dată mai jos. Cea mai mare parte a transportului
este rezolvată de-a lungul SL 1D [0~(1 − 𝜃)∆𝑡]. Cantitate mică de flux advectivă este utilizată
pentru a corecta modificările de volum în pasul căldură conducție / gravitate.

𝜕𝑈𝑡
+ ∇. (𝑭ℎ + 𝑮ℎ + 𝒒ℎ𝑐𝑜𝑛𝑑 ) = 0 Ecuația originală de energie [0~∆𝑡] (A)
𝜕𝑡
𝜕𝑈𝑡
+ ∇. (𝑭ℎ ) = 0 Rezolvă pe SL [0~(1 − 𝜃)∆𝑡] (B)
𝜕𝑡
𝜕𝑈𝑡 1
+ ∇. (𝑭ℎ + 𝜃 (𝑮ℎ − 𝒒ℎ𝑐𝑜𝑛𝑑 ) = 0 Rezolvă pe rețea Euler [(1 − 𝜃)∆𝑡~∆𝑡] (C)
𝜕𝑡

Efectele separării gravitaționale sunt de asemenea contabilizate utilizând metoda

Glowinski-𝜃, schemă operator divizare. În metoda tradiținală a SL efectele segregării
gravitaționale, rezultă pentru difernțe de densitate între faze, ce sunt luate în considerație pentru
rezolvarea fluxului în lungul liniilor de gravitație [35]
. În afară de asta, segregarea gravitațională în
care creșterea condensului din abur, când este în contact cu suprafața rece a formației, poate duce la
schimbări mari de volum și redistribuirea fluidului.
Alegerea lui 𝜃 este dependentă de proces și trebuie dedus euristic (prin tatonări). El este
funcție de numărul termic Peclet, Pe (număr adimensional care reprezintă efectele advective a
căldurii vs efectelor conducției căldurii) și numărul gravitațional Ng (număr adimensional care
reprezintă forțele de segregare gravitațională vs. forțele vâscoase). El va fi influențat de asemenea
și de detaliile modelului static geologic. În princpiu se utilizează 𝜃 mari pentru procese cu Pe mici
și 𝑁𝑔 mari în cazul problemelor cu conducție termică mare și segregare gravitațională. și 𝜃 mic
pentru Pe mari și Ng mici dacă conducția căldurii și segregarea gravitațională este relativ slabă.
Acesta este cazul pentru majoritatea problemelor reale a curgerii aburului când controlul
gravității aburului (teoretic analitic-matematic) a fost pe deplin elaborat.
Rezultatele injecției de abur într-un sfert de panou în cinci poncte eterogen. A fost testat
simulatorul SL termic pentru injecție abur într-un sfert de panou în cinci puncte 2D într-un rezervor
eterogen.
Rezervorul este discretizat la 150mx50m, prin 50×50 blocuri de rețea. Avem o sondă
injector cu presiune de fund controlată și o sondă producător cu presiunea de fund controlată.
Câmpul permeabilităților și liniile de curent asociate sunt prezentate în figura 7.25.

Fig. 7.25 Forma inițială a liniilor de curent și câmpul permeabilităților intr-un sfert de panou în cinci puncte
pentru injecția de abur[25]
Ca exemplu, avem punerea în aplicare a modelului de injecție SL din două componente cu
profilurile de vâscozitate țiței și faza apă prezentate în figura 7.25.
La o temperatură inițială a zăcământului de 50°C, vâscozitatea țițeiului este μo = 105cP și
vâscozitatea apei este μw = 0.5cP. La o temperatură a camerei de abur de 2760 C, μo = 0.18cP și μw
=0.075cP. Calitatea aburului injectat este fs = 0,8.
Pentru fiecare componentă entalpia fluidului și calcularea căldurii latente este realizată în
același mod ca și mai înainte, cu Cg (T) = CPG1 + CPG2*T + CPG3*T2 + CPG4*T3.
S-a simulat injecția de abur continuu pentru 3000 zile, ceea ce corespunde, aproximativ la
un factor de recuperare (% din OOIP) de 18%.
 S-a folosit 30 etape de timp la nivel global, cu fiecare pas de timp global egal cu 100 de
zile. În această simulare, simularea de volum-finit, s-a efectuat 342 pași de timp. Pentru divizarea
operatorului, 𝜃 este ales ca o constantă de 0,1, care funcționează bine pentru acest caz dominat de
advecție.
Folosind ambele simulatoare, simulatorul propus și un simulator comercial volum finit [43]
,
la o grilă fină (200 x 200) soluția volum-finit este utilizată ca soluție de referință.
Rezultatele sunt prezentate în figura 7.26.
Ambele rezultate a simulării cu SL termică 50×50 și cu volum-finit 50×50 sunt comparate
cu soluția de referință 200× 200pentru trei diferite simulări.
‖𝛿𝑋‖
Eroarea relativă este calculată în funcție de 𝑒𝑟𝑜𝑎𝑟𝑒 = ‖𝑋‖
, unde x este soluția variabilei, și

norma standard de L2.

Rezultatele arată că simulatorul SL are o precizie comparabilă cu simulatorul volum-finit la
aceeași rezoluție grilă (50x50).
Putem observa forma zonei aburi, apă caldă, apă de condens și zona zona de măturat în
profilul de saturație țiței.
Prin urmare, găsim că eroarea de divizare a conducției căldurii și alegerea 𝜃 nu dă naștere
unor schimbări mari în rezultatul SL. În practică, dorim să păstrăm 𝜃 cât mai jos posibil pentru a

Fig. 7.26 Curba de vascozitate pentru apă și țiței[25].

menține cele mai multe dintre calcule de rezolvare de-a lungul SL în 1D și minimiza costurile de
calcul. Pe de altă parte, dacă luăm 𝜃 să fie aproape de 0, sistemul devine aproape operator clasic de
divizare.
 Fig. 7.27 Temperatura și satutația de țiței într-un sfert de panou în 5 puncte la 3000 zileînainte de
străpungere)[25].
Așa cum am arătat anterior, operatorul clasic divizare va cauza un sistem dezechilibrat de
volum, din cauza transportului de masă și de energie cuplate. Astfel, nu putem lua 𝜃 extrem de mici
astfel încât fluxul advecției devine insuficient pentru a compensa schimbările de volum cauzate de
conducție. În practică, aceasta conduce adesea la aspecte legate de convergența numerică pentru
rezolvarea fluxului non-advectiv.

Fig. 7.28 Studiu sensibilității alegerii θ. Rezultatele simulării sunt apropiate unele de altele prin utilizarea
diferit θ.
Model linie de curent eterogen multi-sonde A fost testat, de asemenea simulatorul SL
termic pe o problemă eterogenă injecție de abur cu mai multe sonde. S-a folosit din nou modelul de
injecție de abur SL cu două componente. Proprietățile rocii rezervor, proprietățile fluidelor, și a
controalelor sunt la fel ca mai înainte. Considerând presiune controlată de două sonde de injecție de
aburi și șase sonde în producție de presiune controlate așa cum se arată în figura 7.29. Rezervorul
2D este acum 180mx360m, și este discretizat în 60×120 blocuri de rețea. Rafinamentul grilei la
180×360 este realizată în simulator volum-finit pentru a obține o soluție de referință. Este prezentat
domeniul de permeabilitate în figura 7.29. Prima oară injecția de abur a fost timp de 1500 zile, ceea
ce corespunde unui factor de recuperare de aproximativ 7%. În simulare SL, dimensiunea pasului
de timp global este ales ca o constantă 100 de zile. Aici, simulatorul SL folosește 15 pași de timp la
nivel global. Operatorul de divizare 𝜃 este din nou ales constant de 0,1. Profilele de temperatură și
profilurile de saturație țiței sunt prezentate în figura7.31. Istoriile producției de apă și țiței sunt
reprezentate grafic în figura 7.32.
Vom continua simularea la 2100 zile, timp în care aburul a străpuns la una dintre sonde de
producție. Simulatorul SL dispune de 21 trepte de timp la nivel global, în timp ce simularea FV va
utiliza 207 pași de timp FIM. Profilurile de temperatură și de saturație țiței la acest timp sunt
prezentate în Fig.7.31. Istoriile de producției de apă și țiței sunt de asemenea reprezentate grafic în
Fig.7.32. Dupa străpungerea de abur, producția de apă crește rapid, indicând faptul că aburul a
conectat injectorul cu producătorul. Țițeiul este încă produs împreună cu aburul prin mecanismul

Fig. 7.29 Test zăcământ cu multiple sonde în cazul 2D permeabilitate.

canalizării aburului. Conducția căldurii joacă un rol important în canalizarea aburului. In figura
7.31, observăm zona cu abur în jurul producătorului după străpungere este puțin mai mică decât
simularea FV. Acest lucru se poate datora faptului că conducția căldurii (forța non-advectiva)
devine un efect mai important în procesul de post-străpungere decât înainte de străpungere.
 Fig. 7.30 Test zăcământ cu multiple sonde în cazul 2D forma liniilor de curent.

Fig. 7.31: Test zăcământ cu multiple sonde în cazul 2D a temperaturii și saturațiilor la 1500zile (înainte de
străpungere).
Se compară erorile de temperatură și saturația țiței pentru grile grosiere 120x60 față de soluția de
360x120 de referință în Tabelul 7.3. Din nou, simulator SL generează rezultate de precizie similară
cu simulatorul de volum finit. Timpii pragului de străpungere preziși sunt, de asemenea,
acceptabili.

Fig. 7.32 Istoria producției în cazul câmpului cu multi-sonde (înainte de străpungere).

Fig. 7.33 Temperatura și saturația țiței la 2100 zile în cazul câmpului cu multi-sonde (după străpungere).

lungime, discretizat în 8×20 celulele de rețea. Două sonde de presiune controlată sunt perforate la
partea de jos a rezervorului cu presiune de 6000kPa și 4500kPa
 Fig. 7.34 Istoria producției în cazul câmpului cu multi-sonde (după străpungere).
respectiv, așa cum se arată în Fig. 7.35. folosind o permeabilitate omogenă a zăcământului în acest
caz, de K = 2000mD. Rezultate profilelor de temperatură de la 150 zile sunt afișate în Fig. 7.34.
Pornind simularea de la starea inițială prezentată în Fig. 7.34, comparația se face cu simulator FV

Erori cu SL termică și STARS, comparativ cu referință (200 × 200 STARS) folosind regula L2. Tabelul 7.3
Timp de simulare 1500zile 2100 zile
Eroare saturație țiței SL 1,7% 11,5%
Eroare temperatură SL 5,4% 19,4%
Eroare saturație țiței FV (50x50) cu referință 1,4% 2,1%
Eroare temperatură FV (50x50) cu referință 3,9% 6,4%

Fig.7.35 Test injecție de abur 2D într-o secțiune transversală verticală(câmp permeabilitate omogen).
comercial[26]. Folosind un sistem șablon 9 puncte pentru a reduce efectele de orientare a rețelei.
Utilizarea de șablon în 9 puncte este o soluție temporară. După cum se poate observa, simularea SL
termic este capabilă de a genera rezultate similare cu cea a simulatorului FV pentru acest test.
Putem observa forma camerei de aburi și controlul gravității aburului.
Testăm în continuare un rezervor vertical 2D eterogen. Dimensiunea rezervorului vertical
este de 15m gros și 120m lungime, discretizate de 10x20 celule de rețea. O soluție de referință se
realizează în continuare cu grila rafinament 20x40. Stabilim sondelor aceeași presiune de fund
controlată. Câmpul permeabilității eterogen este prezentată în Fig. 7.36. Profilurile rezultate ale
temperaturii și saturației de țiței la 150 zile sunt de asemenea prezentate în Fig.7.36. Comparăm din
nou rezultatele SL termic cu FV simulator comercial[26]
Metoda SL termică generează rezultate comparabile cu simulator FV. Putem observa în
mod clar supracontrolul gravitației, care este foarte similar ca în cazul precedent.
Un avantaj al simulare SL față de simularea traditionala FV este eficiența inerentă de
calcul[36]. Pentru a demonstra acest potențial pentru studiu simulării termice, am prezentat

Fig. 7.36 Secțiune transversală verticală 2D în cazul 2 injecție de abur (câmp permeabilitate eterogen).
rezultatele profilelor pentru multi-sonde în exemplul de injecție de abur arătat anterior.
Aplicațiile metodei SL. O aplicație a simulării SL este capacitatea sa de a contura modelele
de curgere. SL oferă o imagine imediată a câmpului de flux, indică în mod clar unde fluxul se
apropie și unde fluxul urmează să ajungă. Acest lucru poate fi văzut de pe harta modelului de flux
ffigura 7.37 generată de simulator comercial 3D SL[37]. Prin același mod de lucru se poate ușor
construi modele de flux pentru probleme termice, adică injecție de apă caldă și injecție de abur.
O altă aplicație a metodei SL este echilibrarea modelului și managementul injecției prin
informații derivate din liniile de curent[38]. Prin urmărirea liniilor de curent și factorului de alocare,
eficiența injecției poate fi calculată, oferind măsura cantitativă a conectivității în rezervor. Factorul
de alocare bun este calculat în funcție de fluxul de la injector la fiecare producător corespunzător.
Eficiența injecției se calculează prin producția totală de țiței a sondei de producție împărțită
la debitul de injecție pentru fiecare injector. Aceeași strategie poate fi folosită aici pentru probleme
de injecție termică. Managementul general al sondelor va aloca mai mult debit injecției de abur/apă
fierbinte la sondele de injecție cu eficiența injecției mai mare.
În cazul în care cineva are deja un model bazat pe un simulator FV termic și vrea doar
pentru a explora conectivitățile și a îmbunătăți eficiența de injecție prin informațiile derivate din,
SL, putem, de asemenea, urmări direct liniile de curent privind câmpul de viteze rezultat din
simulator FV. Vom pune în aplicare aceeiași metoda de urmărire a lui Pollock pe câmpul de viteze
calculat în simularea FV Aceeași logică a factorului de alocare și managementul injecției bazat pe
eficiență injecției va fi pusă în aplicare în mod corespunzător pentru problemele termice.

Fig. 7.37 Harta modelului fluxului, după Thiele și Batycky[38].

 Comentarii și concluzii. A fost extinsă simularea SL la recuperarea termică prin injecție de
abur. S-au prezentat două tehnici care să abordeze schimbările de volum mari și cuplajele
puternice, inerente injecției de abur: o actualizare de presiune 1D de-a lungul SL și o abordare cu
operatorul de divizare 𝜃 schema Glowinski. Cazuri de testare, care includ un sfert de panou în cinci
puncte cu injecție abur, o injecție solvent-abur, o stimulare abur ciclic, o centrare de injecție abur în
secțiune verticală cu suprareglare gravitație, iar un exemplu multi-sonde, arată că această simulare
SL a injecției de abur este o alternativă viabilă și corectă a abordările tradiționale cu volum finite.
 7.5. Referințe bibliografice
[1] Hong, K.C., ”Steamflood Reservoir Management: Thermal Enhanced Oil Recovery”, PennWell Books,
Tulsa, Oklahoma (1994).
[2] Marx, J.W. and Langenheim, R.H.: “Reservoir Heating by Hot Fluid Injection,” Trans., AIME (1959)
216, 312.
[3]. Mandl, G. and Volek, C.W.: “Heat and Mass Transport in Steam Drive Processes,” SPEJ (March1969)
59; Reprint Series, SPE, Richardson, Texas (1972) 10, 27.
[4] Neuman, C.H.: “A Gravity Override Model of Steamdrive,” JPT (January 1985) 163.
[5] Myhill, N.A. and Stegemeier, G.L.:,,Steam-Drive Correlation and Prediction," J. Pet. Tech. (Feb. 1978)
173-82.
[6] Gomaa, E.E.: “Correlations for Predicting Oil Recovery by Steamflood,” JPT (February 1980),325
[7] Jones, J.: “Steamdrive Model for Hand-Held Programmable Calculators,” JPT (September 1981) 1583;
Trans., AIME, 271.
[8] van Lookeren, J.: “Calculation Methods for Linear and Radial Steam Flow in Oil Reservoirs,”SPEJ
(June 1983) 427.
[9]. Suandy Chandra,: „Improved Steamflood Analytical Model” Thesis Submitted To The Office Of
Graduate Studies Of Texas A&M University, 2009.
[10]. Dutt, A., Mandal, A.,:„Modified analytical model for prediction of steam flood performance”, J Petrol
Explor Prod Technol (2012) 2:117–123.
[11]. Shafiei A.,: „ Mathematical and Statistical Investigation of Steamflooding in Naturally Fractured
Heavy Oil Reservoires”, Thesis University Waterloo, Ontario, Canada, 2013
[12]. Box, G. E. P., Jenkins, G. M. : ”Time series analysis: forecasting and control” Holden-Day, 1970
[13]. Roman, M.; Andreica,M.: ”Elaborarea Analizei De Risc În Cadrul Analizei Cost-Beneficiu”,2013
[14]. Vose, D.:”Risk Analysis: A Quantitative Guide”, 2nd Edition, Wiley, 2008.
[15]. Wen, X.H., Chen W.H. : ”Some Practical Issues on Real-Time Reservoir Model Updating Using
Ensemble Kalman Filter” (SPE 111571), Chevron Energy Technology Company,2007.
[16]. *** Proiectarea și Utilizarea Filtrelor Kalman la Radarele Folosite pentru Determinarea Tintelor
Aeriene,
[17] Gu, Y. (2006). History Matching Production Data using the Ensemble Kalman Filter. PhD Thesis,
University of Oklahoma, Norman, Oklahoma, 183
[18]. Nina Fitriyat, ș.a.: Forecasting Oil Production Using Kalman Filter Institut Teknologi Bandung,
Bandung, West Java, Indonesia, Proceedings of the Third International Conference on Mathematics
and Natural Sciences, (ICMNS 2010).
[19]. Hamilton, James D., Time Series Analysis, Princeton University Press, Princeton New Jersey, 1994.
[20]. Wei, William W.S., Time Series Analysis Univariate and Multivariate Methods, Addison-Wesley
Publ.Co., 2006.
[21] Gu, Y. (2006). History Matching Production Data using the Ensemble Kalman Filter. PhD Thesis,
University of Oklahoma, Norman, Oklahoma, 183
[22] Nistor, I.: „Proiectarea exploatării zăcămintelor de hidrocarburi”.Editura Tehnică, București,1999.
[23] Z. Chen, G. Huan, and Y. Ma.: „Computational Methods for Multiphase Flows in Porous Media”, in
the Computational Science and Engineering Series, Vol. 2, SIAM, Philadelphia, PA, 2006.
[24]. User Guide, STARS Advanced Process and Thermal Reservoir Simulator Version 2003, Computer
Modeling Group Ltd., Calgary, (2003).
[25]. Zhouyuan Zhu: „Efficient Simulation Of Thermal Enhanced Oil Recovery Processes”, Thesis,
Stanfor