LITERATURA ÎN LIMBA

SLAVONĂ

Limbile de circulaţie pe teritoriul României de

astăzi, în spaţiul cultural, au fost în perioada începuturilor
epocii feudale latina, greaca şi slavona, aceasta din urmă
devenind către finele secolului al XVI-lea limba
„oficială”, folosită în biserici, în cancelariile domneşti,
deci în diplomaţie, la curţile marilor feudali. Dacă
mentalitatea poporului s-a păstrat prin retragere în cultura
de tip folcloric, aceea la nivel individual în cazul
oamenilor care aveau raport cu mediul sud-estic a suferit
influenţe prin textele religioase. Cărţile greceşti bisericeşti
au fost răspândite în acest spaţiu ortodox determinând, în
timp, o puternică înrâurire în diversele domenii de cult. A
urmat influenţa slavă – medio-bulgară – (slavii de peste
Dunăre evocau „prezintatorii în formă slavonă ai culturii
11
Literatura română medievală

bizantine” – N. Iorga, Istoria literaturii româneşti –

introducere sintetică, 1985, p.26), alfabetul chirilic fiind
înlocuit abia în vremea lui Al.I. Cuza. Adusă la rang de
limbă administrativă, scrierile în limba slavonă cunosc o
bună difuzare în detrimentul limbii noastre. Haina slavonă
ascunde însă gândirea românească, cu influenţe bizantine.
În Introducere în istoria literaturii române (1998, ediţia a
II-a), Elvira Sorohan ajunge la concluzia: „Să acceptăm că
slava a fost o limbă-vehicol pentru un fond de cultură
bizantină” (p.47).
Până la apariţia cărţilor în limba română, rolul celor
în limba slavă rămâne cel mai important, începând cu
secolul al XV-lea. Avem în vedere literatura religioasă.
Este de amintit Filotei, autorul unor imnuri bisericeşti,
Pripeale, cântate în biserică la anumite sărbători şi
căpătând o astfel de răspândire. Este unicul caz liric
remarcabil şi Dan Horia Mazilu în Recitind literatura
română veche (I, 1994; II, 1998, III, 2000 ) susţine: „Mai
departe însă, în seolul al XV-lea, poezia nu îi va mai tenta
pe cărturari” (I, p.78).
Punctul de atracţie îl va constitui pentru acest secol
– dar şi pentru mai târziu – literatura hagiografică.
Ucenicii lui Nicodim, cel care a zidit mânăstiri şi a fost
maestru caligraf, scriu în limba sârbă Viaţa Sfântului
Nicodim care, prin diverse copii, e de mare circulaţie în
epoca feudală, ca, de atminteri, întreaga epică
hagiografică. În mediobulgară scrie Grigore Ţamblac
Pătimirea Sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou, cel
care a fost omorât la Cetatea Albă, racla fiind adusă la
Suceava din porunca domnitorului. Alte scrieri aparţinând
literaturii patristice, traduceri din greceşte în slavonă, în
diferite copii au fost răspândite pe teritoriul întregii ţări.
12
 Literatura în limba slavonă

Grigore Ţamblac, bulgar de origine, ajuns într-un timp

mitropolit în Kiev, a predicat la curtea domnului
Alexandru cel Bun. De cartea lui Ţamblac s-a folosit
Varlaam pentru Cazania sa.
O epocă extrem de bogată istoric, cum este cea
feudală, nu putea scăpa atenţiei cărturarilor. În paralel cu
literatura religioasă în limba slavonă se dezvoltă
istoriografia, cu preponderenţă în slavonă, dar şi în alte
limbi. Istoria a selectat, uneori din timpul vieţii lor, eroii,
după cum alţii au fost impuşi. E o goană după epitete
caracterizante. Pentru secolul al XV-lea figura dominantă
este, evident, Ştefan cel Mare, domnul Moldovei. Se pare
că la curtea marelui voievod a fost scrisă o cronică în
slavonă, Letopiseţul anonim al Moldovei, care a fost
copiată şi modificată, în sensul că ori au intervenit
prescurtări sau adaosuri, ori scribul călugăr s-a văzut pe
timpul lucrului învelit de hlamida domnească. Letopiseţul
de la Bistriţa, titlu dat de Ioan Bogdan, nu aminteşte
despre multele biserici ctitorite de domn, în schimb
pomeneşte despre luptele purtate de acesta. Iorga compară
relatarea din acest letopiseţ privind lupta de la Vaslui, din
1475, cu scrisoarea lui Ştefan trimisă creştinătăţii prin
care-şi anunţă victoria şi pe care savantul a publicat-o în
Scrisori domneşti, ajungând la concluzia că, de fapt,
cronica n-a fost scrisă din dorinţa domnească. Întreaga sa
personalitate se desprinde din Scrisoare: „Când am văzut
noi aşa oaste, ne-am ridicat vitejeşte, cu trupul nostru şi cu
armele noastre, şi li-am stat împotrivă şi, cu ajutorul lui
Dumnezeu cel atotputernic, am învins straşnic pe acei
duşmani ai noştri şi ai Creştinătăţii întregi, şi i-am
sfărâmat, şi i-am călcat în picioare” (N.Iorga, op.cit.,
p.37). Letopiseţul prezintă Moldova de la întemeiere: „În
13
Literatura română medievală

anul 6967 (1359) a venit Dragoş, voievod din Ţara

Ungurească, din Maramureş, după un bour, la vânătoare,
şi a domnit 2 ani” (citările sunt din Letopiseţul anonim al
Moldovei, ediţia P.P.Panaitescu) până în 1507: „În anul
7015 (1507), octombrie 28, a intrat domnul Ion Bogdan
voievod în Ţara Muntenească cu toate oştile, în locul
Rătezaţii, la Movila Căiata, pe cea parte a Râbnei. Şi acolo
a venit un sol de la ţarul sârbesc şi a rugat pe domnul
Bogdan voievod cu multe rugăminţi, ca să se împace cu
Radul voievod, « pentru că sunteţi creştini şi rude ».
Ponderea o are Ştefan cel Mare şi evenimentele referitoare
la acesta sunt previzibile, ceea ce ne determină să credem
că autorul i-a fost contemporan marelui domn, probabil un
curtean de seamă. N-a fost om al bisericii, fiindcă
referirile la bisericile ridicate de Ştefan, 36 la număr,
lipsesc, aşa cum am spus, cu desăvârşire. Cel dintâi
descălecat şi domnia marelui voievod stau „sub voia” sau
„sub mila lui Dumnezeu”. După succesiunea multor
domnitori şi timpul domniilor, Alexandru cel Bun se
bucură de o prezentare în câteva rânduri. Dar nici despre
el, nici despre urmaşi nu există vreo referire la
milostivenia dumnezeiască. Faptele lui Ştefan sunt
prezentate succint, deşi uneori se ajunge la detaliul
semnificativ, din care se desprinde, limpede, simpatia faţă
de acesta. Incursiunii lui Albert, cronicarul îi rezervă cel
mai mare spaţiu. Mica naraţiune este închegată, de la
începerea campaniei pe motiv mincinos „că merge asupra
turcilor, să ia cetăţile Chilia şi Cetatea Albă” până la
întâlnirea de după victoria moldovenilor la Hârlau, la 6
decembrie, când „… domnul Ştefan voievod a făcut mare
ospăţ tuturor boierilor săi, de la mare până la mic şi atunci

14
 Literatura în limba slavonă

a instituit mulţi viteji şi i-a dăruit atunci cu daruri scumpe,

fiecare după vrednicia sa”.
Ziua care a marcat cel mai ades existenţa
domnitorului pare să fie marţea. S-a înscăunat într-o zi de
marţi: „În anul 6965 (1457), luna aprilie 12, marţea mare,
a venit Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, împotriva
lui Aron voievod, la locul numit Hreasca, la Doljeşti şi a
biruit Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu şi a luat
schiptrul Moldovei” şi a murit, după 47 de ani de domnie,
tot într-o marţi: „În anul 7012 (1504), luna iulie, 2, marţi,
a răposat robul lui Dumnezeu, domnul Ion Ştefan voievod,
domnul Ţării Moldovei, ca la 3 ceasuri de zi”. Alexandru,
fiul lui, moare într-o zi de marţi, îl înfrânge la Baia, la 14
decembrie 1467 pe Matiaş al Ungariei în noaptea de luni
spre marţi, în „marţea brânzei”, luna februarie 27 1470
pradă şi nimiceşte Brăila, celebra bătălie de la Vaslui din
10 ianuarie 1475 cade tot în zi de marţi etc. Textul intitulat
„Acesta este letopiseţul, de când s-a început, cu voia lui
Dumnezeu Ţara Moldovei ”, n-are început şi sfârşit,
încheindu-se în 1507.
Povestire în scurt despre domnii moldoveni, al
doilea letopiseţ slavon avându-l în centru pe Ştefan cel
Mare, denumit de Ioan Bogdan Anale putnene, are două
copii, aceea a lui Azarie ducând evenimentele până în
1518, după moartea domnitorului, deci. Se mai cunosc
variante ale cronicii despre Ştefan cel Mare în germană şi
poloneză, cea germană, Cronica breviter scripta,
prezentând evenimente între 1457-1499, prin urmare
numai despre domn, inclusiv despre viaţa sa de familie.
Aceasta, Cronica moldo-germană, prezintă fapte care nu
sunt cunoscute din alte surse, cum ar fi asedierea Cetăţii
Neamţului de Mohamed al II-lea şi decimarea tunurilor de
15
Literatura română medievală

către oştenii lui Ştefan în 1499. Cronica a fost scrisă, sau

manuscrisul a fost copiat în varianta prezentă, în „Anul de
la Iisus al Mariei 1502, în ziua de 28 aprilie”. Imaginea
domnului este cea a unui om de mare cruzime: „În luna
februarie în ziua 27, a pornit Ştefan voievod asupra
Brăilei, în Muntenia şi a vărsat mare şi mult sânge şi a ars
târgul cu totul şi nu a lăsat în viaţă nici copiii din mame şi
a despicat sânul mamelor şi a scos pe copii din el”. După
victoria contra lui Radu voievod din 24 noiembrie 1473, la
patru zile învinge o oaste formată din turci şi moldoveni
pe care „i-a nimicit cu desăvârşire, iar pe care i-a prins vii,
i-a tras în ţeapă prin buric, cruciş, unul peste altul, în
număr ca la 2300 şi a stat acolo în mijlocul lor, 2 zile”. Un
episod care poate servi pentru un roman de aventură de
epocă este cel al revoltei unor tineri români şi turci pe o
corabie: „În acelaşi an, 1474, (n.n.) în luna februarie, ziua
9, au luat turcii Caffa şi au încărcat 32 de corabii mari cu
averi, cu comori mari şi în ultima corabie 12 copii ai
orăşenilor şi 4 turci şi i-au trimis pe aceştia şi i-au luat cu
ei, spre Constantinopol. Atunci s-au sfătuit tinerii, când au
ajuns pe mare, cum ar putea să-i abată din drum pe turci şi
au hotărât ca într-o noapte, pe la un ceas din noapte,
trebuie să-i omoare pe toţi. Aceasta s-a întâmplat în ziua
de 19 februarie, într-o sâmbătă noaptea, atunci au
înjunghiat pe toţi turcii şi Dumnezeu a dat noroc ca vântul
să ducă toate corăbiile la Chilia. Şi acolo a venit Ştefan
voievod cu toată oastea lui, cu 400 de care şi a luat toate
averile împreună şi cu tinerii şi i-a adus pe toţi la Suceava,
atunci a împărţit domnul pe tineri prin Suceava. În acelaşi
timp au aflat caffezii şi veneţienii că copiii erau la Ştefan
voievod şi au fost foarte bucuroşi de aceasta. Şi i-au trimis
foarte mulţi bani şi cereri ca el să lase liberi pe tineri. Iar
16
 Literatura în limba slavonă

Ştefan a îmbrăcat pe toţi tinerii şi i-a lăsat pe toţi liberi şi

care au vrut să se ducă acasă, pe aceia a poruncit să-i
călăuzească în Ţara Ungurească. Mulţi dintre dânşii au
rămas în Suceava, cari şi astăzi sunt acolo.
În acelaşi an, până în luna ianuarie a trimis
împăratul turcesc foarte mulţi soli, unul după altul, la
Ştefan voievod, că trebuie să-i trimită înapoi comorile şi
pe tineri, ceea ce el nu a făcut.”
Textul este tradus din slavoneşte, dar după 1486
până în 1499 naraţiunea se fundamentează pe ştirile
autorului însuşi.
Contemporan cu Ştefan cel Mare a fost Vlad Ţepes,
domn al Munteniei în două rânduri, 1456-1462 şi 1476. El
s-a bucurat încă din timpul vieţii de interes, fabulos,
literar. Povestire despre Dracula voievod este o culegere
în slavonă despre domnitorul muntean, lipsind, însă,
informaţii despre urcarea lui pe tron sau incursiunile din
Transilvania. Este singura cronică slavonă despre
Muntenia. Multe anecdote sunt, probabil, copiate după o
culegere germană, Dracul vodă. Manuscrisul este transcris
de copistul Efrosin, în 1490, căci în final se specifică:
„Apoi, în anul 6998 (1490) ianuarie 28, am transcris-o a
doua oară, eu păcătosul Efrosin”. Editată în Rusia în 1860,
prima dată, deci rămânând până atunci necunoscută, n-a
putut fi folosită de I. Budai Deleanu, de exemplu, în
Ţiganiada, autorul epopeii cunoscând probabil anecdotele
germane (cf. afirmaţiei lui Al. Piru, din Istoria literaturii
române de la origini până la 1830, 1977, p.22).
După o scurtă punere în temă, de tip „prag”: „A
fost în Ţara Muntenească un voievod creştin de credinţă
grecească, anume Dracula pe limba românească, iar pe a
noastră, diavol, atât era de rău. Precum i-a fost numele,
17
Literatura română medievală

aşa şi viaţa”, sunt prezentate XIX întâmplări care i-au

făcut faimă domnitorului. Cu cât se înaintează în timp, cu
atât legenda estompează adevărul istoric din care s-a
hrănit iniţial. Nu au fost înregistrate toate aceste anecdote,
mica naraţiune despre înălţarea cetăţii de reşedinţă a lui
Ţepeş, Poienari, fiind inclusă în Letopiseţul
Cantacuzinesc. Ceea ce uimeşte la aceste texte este
admiraţia faţă de opera de ecarisaj fizic şi moral a
domnitorului tiran, pe de o parte şi groaza faţă de
atrocităţile pe care le ordona, pe de alta. Astfel, anecdota a
IV-a, aceea cu cupa de aur de la fântână, începe cu
prezentarea sentimentelor domnului faţă de cei corupţi, de
hoţi, de tâlhari: „Şi aşa de mult ura răul din ţara lui, încât,
dacă cineva făcea un furt sau tâlhărie sau vreo minciună
sau nedreptate, niciunul dintre aceştia nu rămânea viu. Fie
că era boier mare sau preot sau călugăr sau om de rând,
chiar dacă cineva avea mare bogăţie, nu se putea
răscumpăra de la moarte”. A VIII-a anecdotă e
cutremurătoare prin osânda dată fetelor ce-şi pierdeau
fecioria înaintea nunţii sau femeilor ce-şi înşelau bărbaţii:
„Dacă o femeie oarecare greşea cu adulter faţă de bărbat,
el poruncea să-i reteze ruşinea şi să-i jupoaie pielea şi s-o
lege goală şi pielea – s-o atârne pe masă în mijlocul cetăţii
şi a târgului. Şi fetelor care nu-şi păstrau fecioria şi
văduvelor de asemenea le făcea şi altora le tăia sânii,
altora le jupuia pielea de pe ruşinea ei şi băga în ruşinea ei
o vergea de fier înroşit şi eşea prin gură şi aşa o lega şi
stătea la stâlp goală, până ce cădea carnea şi oasele ei sau
va fi hrană păsărilor.”
La fel de crud se dovedeşte şi când îi strânge pe
bătrâni, neputincioşi, bolnavi, estropiaţi, săraci şi
vagabonzi, îi închide într-o casă şi le dă foc, explicându-le
18
 Literatura în limba slavonă

boierilor: „Să ştiţi de ce-am făcut aşa: întâi ca să nu fie

povară oamenilor şi nimeni să nu fie sărac în ţara mea, al
doilea, i-am slobozit, ca să nu aibă grijă niciunul dintre
dânşii pe această lume de sărăcie sau de neputinţă.”
Episodul e cunoscut de Mihai Eminescu, poetul scriind în
epilogul Scrisorii III: „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca
punând mâna pe ei, / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi
şi în mişei, / Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i
aduni, / Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
Deşi respiră un aer de cruzime indicând o dereglare
a mecanismului psihic, caracterul moralizator al multora
dintre naraţiuni este evident. Slujitorul care nu a putut să
mănânce alături de Ţepeş, ce-şi lua masa în mijlocul
pădurii de ţepe, din cauza aerului pestilenţial, e tras în
ţeapă fiindcă, spune tiranul: „Acolo vei sta sus, putoarea
nu te poate ajunge”. Interesantă este schimbarea
registrului persoanei vorbitorului, fapt ce dă naraţiunii
aspect de scenetă, scoţând-o din făgaşul monotoniei şi
dinamizând-o. Sever este şi cu cei care nu-i respectă
rangul: trimişilor sultanului Mahomed al II-lea fiindcă nu-
şi scot turbanul în faţa lui li-l pironeşte direct pe cap şi-i
retrimite în ţara lor cu următorul mesaj: „Mergeţi, spuneţi
stăpânului vostru: el este învăţat să rabde această ruşine de
la voi, noi nu suntem învăţaţi; să nu trimită obiceiul său la
alţi stăpânitori (s.n.), care nu voiesc să-l aibă şi să-l ţie
pentru dânsul”. După înfruntarea armată cu sultanul,
cercetând locul rănilor i-a făcut „viteaz al său” pe cei
răniţi în faţă şi i-a tras în ţeapă pe cei răniţi în spate,
„spunându-le în loc de prohod: « Tu nu eşti bărbat, ci
femeie »”.
Se pare că domnul a fost asasinat, final, oarecum,
previzibil, într-o nouă înfruntare cu turcii, dorind să se
19
Literatura română medievală

bucure de priveliştea ce i-o ofereau vitejii lui ostaşi s-a

îndepărtat de oaste şi s-a urcat pe un deal: „Apropiaţii lui
luându-l drept turc, unul l-a lovit cu o suliţă. El văzând că
este ucis de ai lui a ucis cu mâna lui pe cinci dintre
ucigaşii lui. Pe el l-au străpuns cu multe suliţe şi astfel a
fost omorât”.

CRONICARII OFICIALI MOLDOVENI:

MACARIE, EFTIMIE, AZARIE
Scriu din poruncă domnească, de aceea se numesc
„oficiali”. Fraza acestor cronici este una înflorită, iar stilul
„retoric, încărcat cu metafore în lanţ a fost transpus în
medio-bulgară în secolul al XVI-lea, influenţând astfel
toată istoriografia balcanică” (Elvira Sorohan, p. 56). Toţi
aceşti cronicari au fost călugari.
Cronica lui Macarie, care prezintă evenimentele de
la 1504 la 1551, primul an din domnia lui Ştefan Rareş,
este scrisă din ordinul lui Petru Rareş, după cum însuşi
mărturiseşte: „spre a împlini poruncile domneşti, adică ale
slăvitului şi pentru duşmani înfricoşatului Petru, feciorul
lui Ştefan Voievod cel Viteaz, şi ale marelui său logofat
Kir Teodor, căci ei mi-au poruncit nemerniciei mele celui
mai de pe urmă ieromonah, smeritului Macarie, a nu lăsa
faptele întâmplate în vremurile şi domniile trecute să
rămână învăluite în mormântul uitării, ci a le preda
istoriei”. Câteva concluzii se pot trage din acest scurt citat.
Înainte de toate, paternitatea cronicii lui nu lasă nici un
dubiu. Apoi, existenţa sentimentului că istoriei trebuie să i
se dea ceea ce-i aparţine printr-un act de salvare de la
uitare a evenimentelor, echivalent cu existenţa unei
conştiinţe superioare. De asemenea, mimarea unei
exagerate modestiei şi, nu în ultimul timp, o retorică
20
 Literatura în limba slavonă

ornantă. Prima parte a cronicii sale este o reproducere a

unor evenimente incluse într-o versiune, redactată la
Putna, a unui letopiseţ scris la curtea lui Ştefan cel Mare şi
care se opreşte, odată cu moartea fiului lui Bogdan cel
Orb, Petru, în 1525. Macarie notează: „Cele de până aici
le-am adunat şi cu meşteşug le-au început şi ni le-au lăsat
nouă, copiilor lor, spre scumpa moştenire, scriitorii
dinainte de noi; nu ştim cine anume, se vede însă oameni
iubitori de Dumnezeu”. Macarie reprezintă un moment, ce
nu trebuie ignorat, în formarea gustului estetic. Domnitorii
vremii au fost oameni ai Renaşterii, putând fi amintiţi
Petru Rareş, Alexandru Lapuşneanu, care ctitoreşte şi
pune de se pictează biserici, ambiţiosul Iacob Heraclit ce
vrea să facă universitate la Cotnari sau Petru Şchiopul,
autentic protector al artelor. Este, în general, un climat
propice culturii.
Caracterul cronicii lui Macarie este, evident, unul
memorialistic. Modelul lui e Istoria sinoptică (Cronica
universală) a lui Constantin Manasses, o versiune
slavonescă în proză, faţă de cea a lui Constantin
Manasses, original adică, în versuri. Eginhard, autorul lui
Vita Caroli Magni a folosit masiv Vieţile Cezarilor, opera
lui Suetoniu. Pentru Macarie opţiunea pare să fie una
„stilistică”, după opinia lui Dan Horia Mazilu. Atitudinea
istoriografilor noştri din acest secol este una de refuz şi
condamnare, căci el a decupat din Istoria sinoptică şi a
aplicat la domnii români. Cel mai des citată este sintagma
care prezintă liniştea lui Petru Rareş după atâta zbucium:
„Iar domnul Petru voievod îşi hrăneşte cinstitele bătrâneţe
cu băi, şi băuturi, şi mâncări, întocmai ca o lebadă cu
penele aurite deasupra unei clădiri”. Cu timpul, atitudinea
de început se schimbă şi de la Al. Piru încoace vocile
21
Literatura română medievală

recunosc originalitatea lui Macarie, mai ales că şi anumite

fapte istorice, considerate ca fiind pur şi simplu adaptate,
se vor dovedi adevărate.
Dan Horia Mazilu afirmă chiar că „… cronica lui
Macarie poate fi socotită drept primul manual autohton de
retorică aplicată, un fel de îndreptar alcătuit de un autor
căruia tainele ştiintei limbii îi erau cunoscute” (Literatura
română în Epoca Renaşterii, 1988, p. 291). Cronica lui
Macarie cuprinde figuri de stil stabilite de teoreticienii
retoricii (repetiţie, insistenţă, ambiguitate, plasticitate),
folosite cu evidentă grijă. Lamentaţiile sale sunt gradate
cu o bună ştiinţă a retoricii. Când îşi apăra cauza, Macarie
a fost dat jos din scaunul de episcop al Romanului de Iliaş,
plângerea este o înşiruire de metafore: „O, zavistie, fiară
crudă, tigru mâncător de oameni, săgeată fără de fier,
suliţă mai ascuţită decât toate”. Imprecaţiile sunt
numeroase, folosite în crescendo. Chiar dacă se poate
vorbi despre urmărirea unei platforme de ordin politic,
ideologic, moral – elaborată probabil de domnitor -, ceea
ce-l interesează pe cronicar este înainte de toate folosirea
unui mare număr de mijloace retorice pentru
„înfrumuseţarea” textului, fapt care marchează o
conştiinţă estetică. Sub raportul naraţiunii, el este un
remarcabil narativ. Discursul elogios (panegiricul) este
construit după toate regulile, argumentul de proslăvire
fiind cât mai convingător. Căderea şi ridicarea lui Petru
Rareş se doreşte să capete un caracter exemplificator, în
care fortunei labilis i se acordă un rol de seamă.
Portretistica lui este una a scriitorului, nu a istoricului care
trebuie să dea seama viitorimii. Elogiul este al unui
domnitor legat de soarta oamenilor, nu al unui sfânt.

22
 Literatura în limba slavonă

Când spuneam la început că această cronică are

caracter memorialistic, mă refeream, desigur, şi la
folosirea persoanei întâi, deci la vocea auctorială. El îşi
proclamă identitatea se simte persecutat nu de soartă, ci de
indivizi invidioşi. De aici, atitudinea sa personală, deci
subiectivă. Intervenţiile personale sunt destule în cronică,
vocea auctorială pare fermă. Este o nouă perspectivă, se
instaurează o nouă relaţie între un „principiu emoţional” şi
unul „narativ”, după cum susţine Dan Horia Mazilu.

Eftimie se depărtează de Istoria sinoptică a lui

Manasses, poate unde şi avea modelul predecesorului său,
Macarie. Spre deosebire de acesta, la Eftimie interesul este
dat de fapte, grija pentru expunere fiind pe planul al
doilea. Dar, credem noi, tocmai de aici se trage caracterul
fundamental al cronicii sale – cel pamfletar. Encomiastic
este doar faţă de Alexandru Lăpuşneanu, faţă de urmaşii
lui Petru Rareş are o reacţie de-a dreptul violentă.
Atitudinea lui Eftimie este una partizană, deci este în
deserviciul istoricului dar în beneficiul literatului. În
portretistică invenţia sa este prodigioasă. Lui Iliaş Turcitul
„inima i s-a înăsprit ca arama”, „început-au neruşinatul a
nu mânca carne de porc şi a nu bea vin”, „ura pe preoţi şi
pe diaconi, pe călugări îi numea vrăşmaşi şi diavoli, el
care cu adevărat şi de la început au fost fiul şi
moştenitorul diavolului celui de oameni ucigător”.
Cronicarul urmăreşte în detaliu decăderea lui Iliaş, în
scopul des-fiinţării: cumpăra „cu multe mii de aspri şi
ducaţi de aur curve necurate turcoaice”, punea biruri, era
duplicitar – ca atunci când a plecat la turci fără gând de
întoarcere. „Dar socoteşte cum a înşelat cu minciună şi
făţărnicie şi s-a ascuns, căci ce a meştesugit şi a fâţărit
23
Literatura română medievală

acest om plin de rele? Spunea cuvinte bune şi dulci, «că

eu, zicea, iubesc şi cred în legea creştinească, dar mă duc
la împărat să uşurez şi să scad haraciul ţării şi al săracilor
şi nu, cum spun oamenii, că merg pentru turcire, iar cine
face astfel de vorbe împotriva mea, va fi pedepsit cu
capul». Şi în grabă a trimis slugi în toată ţara, să adune
birul, despre care s-a spus mai înainte şi a spus că-i trebuie
de cheltuială şi de drum la Ţarigrad. Voia să ascundă firea
lui de fiară cu făţărnicie şi blândeţe, căci era un lup
îmbrăcat în piele de oaie”. Apelând la fapte, aproape că nu
mai trebuie să le şi comenteze. „Iar Iliaş cel urât de
Dumnezeu, dacă s-a văzut ajungând în hotarele turceşti, s-
a bucurat cu mare fericire şi a ajuns la Ţarigrad şi s-a
înfăţişat marelui împărat şi a cinstit pe împărat cu multe
daruri. După aceea l-au luat pe cel înşelat cu mare bucurie
şi l-au dus turcii după legea lor şi vânătoarea a fost gata,
spre bucuria lupului cel şiret, diavolul. Şi a fost numit
Mahomet, pe care, n-ar greşi cineva, după cum mi se pare,
dacă l-ar numi fiul dintâi născut al Satanei şi fiul pierzării.
A pierdut împreună cu domnia şi însuşi sufletul său, care
arde în gheena nestinsă. Boierii însă şi cu ceilalţi ostaşi s-
au întors la ale sale”.
Când comentează, totuşi, o face sec, fără concluzie,
aceasta venind de la sine. Pamfletul aproape că devine o
specie la Eftimie, oricum este partea cea mai durabilă a
cronicii.
Eroul exemplar este pentru el Alexandru
Lăpuşneanu, împodobit cu toate calităţile. Chiar finalul
cronicii stă sub semnul exemplarităţii, domnitorul
ctitorind mănăstirea Slatina. Se poate vorbi aici despre o
povestire în ramă, cu caracter independent unde
naraţiunea, bine strunită, stă sub semnul miraculosului. În
24
 Literatura în limba slavonă

încercarea de a fi credibil privind portretul domnitorului,

Eftimie apelează la martori care sunt alături de domnitor şi
la bine, şi la rău. Că portretul domnitorului este opus celui
al lui Grigore Ureche, de exemplu, e o altă problemă.
Literar vorbind, portretul impune un laudabil artist.
Azarie a fost ucenicul lui Macarie, pentru care a
avut un sentiment de mare admiraţie. La moartea
maestrului se lamenta: „… ce mare şi luminos luceafăr au
apus”. Nu l-a cunoscut pe Eftimie sau pur şi simplu i-a
ignorat cronica. Duce mai departe cronica lui Macarie
cum însuşi afirma: „Până aici au mers alcătuirile ritoriceşti
ale părintelui Macarie. Să încep dar şi eu, fostul şi
nemernicul lui ucenic, Azarie”. El prezintă, prin urmare,
evenimentele de unde le lăsase Macarie, din 1551 când în
scaunul ţării s-a instalat Ştefan Rares şi se opreşte în 1574,
odată cu domnia lui Petru Şchiopul, din a cărui poruncă şi
scrie cronica. Două aspecte se impun încă de la început: în
primul rând, că istoricul este trădat de scriitor, căci Azarie
n-are sentimentul responsabilităţii peste timpuri – el
încurcând datele, omiţând fapte istorice importante şi
scriind cam ceea ce a crezut de cuviinţă. În al doilea, locul
domnitorului în cronică este nesemnificativ, acesta fiind
aproape expediat, deşi atunci când vorbeşte despre el o
face la modul laudativ. Este clar că Azarie nu se poate
încadra total cronicarilor partizani. S-ar putea să fi scris şi
o cronică partizană, dar care nu s-a găsit.
Laudele aduse de Azarie dascălului său sunt sincere
şi exprimate într-un stil bogat ornamentat, baroc.
Modestia, reală sau jucată, apare în contrast cu elogiul
somptuos, dovedind o bună cunoaştere în producerea
discursului, după Ioan Bogdan, „izbânzi superioare” în
comparaţie cu Macarie. El însuşi cu o cultură temeinică,
25
Literatura română medievală

este atent când are de semnalat aspecte referitoare la

inteligenţa, instrucţia, spiritul subţire al celor ce devin
obiect al discursului. Perspectiva din care sunt văzute
personajele este a moralei creştine. Se pare însă că nu
funcţionează, această perspectivă, cu aceeaşi lentilă, de
vreme ce reabilitează încă de la început memoria lui
Ştefan Rareş, domnitor fără rol deosebit în istorie,
nevinovat după părerea cronicarului, omorât – sacrificat ca
un miel. Bogdan, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu, a fost
„învăţat în cărţi” şi viteaz, dar scăpat de sub autoritatea
maternă s-a înconjurat de nemernici care l-au dus la
dezastru: „După puţin timp şi-a alipit oameni de altă
credinţă şi de altă limbă, sfetnici leşi… şi toate comorile
domneşti cu un cuvânt se risipeau cu rău pentru leşii cei
necuraţi şi spurcaţi”. Una dintre calităţile cronicii este dată
de unitate. Detaliile, intervenţiile exterioare obiectului
naraţiunii, trimiterile la evenimente din afara ţării se
asamblează şi oferă şansa unei viziuni largi. Şi pentru el
eroul exemplar pare să fie Alexandru Lăpuşneanu,
ignorând uciderea celor 47 de boieri şi prezentându-l ca un
om cu frica de Dumnezeu. Domnul este întristat că nu
poate să-i ajute pe oamenii care suferiseră mult. Doreşte
un climat de pace şi de aceea este hotărât să facă ordine în
ţară şi să-şi rezolve problemele externe. Este curajos şi
bun organizator, însă neprietenii îl trădează, ceea ce îl face
pe domnitor să exclame cu obidă: „O, vai, mi-ar fi mai
bine să trăiesc cu fiarele decât cu oamenii necredincioşi”.
Înfrânt de Despot, este exilat de turci, dar, fiindcă în ţară
domneau confuzia şi neorânduiala, este repus în scaun de
sultan cu vorbe de mare apreciere pentru el. Cronicarul
vede în reînscăunarea lui Alexandru Lăpuşneanu
asigurarea liniştei: „Şi s-a stins tăciunele cu fumul
26
 Literatura în limba slavonă

necredinţei, a fugit iarna întunecată a luteranilor necuraţi

şi a înflorit primăvara, pricină a tuturor chipurilor de
bucurii, adică buna stare a bisericilor şi în locul valurilor a
zâmbit liniştea”. Cum se vede, cronicarul apelează la
rotirea cosmică, mergând pe explozia de vitalitate a
primăverii, proiectându-şi eroul ca fiind demn de veşnicie.
Dar şi în Azarie dospesc umori negre şi când se
dezlănţuie e teribil. După fuga lui Bogdan din faţa celui
„cu nărav de fiară”, e înscăunat Ioan (Vodă cel Cumplit),
care, mare iubitor de bogăţii, îşi arată imediat firea: „Deci
toţi cei care erau în dregătorii şi cei ce străluceau prin
neamul lor au primit cu bucurie pe domnul lor şi i s-au
închinat ca nişte robi. El însă, dacă a primit scaunul
domniei, s-a apucat să adune aur. O, aur tiran, rădăcină a
tuturor relelor, ţesătură a vicleniei, lepădat de Dumnezeu
şi tovarăş al diavolului, făcător de rele, ucigaş al prieteniei
şi trădător al neamului, băutorule de sânge, cum te învârţi
şi răscoleşti, străluceşti pe dinafară şi pătrunzi înăuntru
inimii, ne având obiceiul a te sătura”.
Subiectivismul său este evident, pricina mâniei sale
pare să fie, în cazul lui Ioan-Vodă, asuprirea călugărilor:
„… dar şi pe călugări i-a cercetat cu multe nenorociri şi s-
au umplut temniţele de călugări legaţi şi se goleau
mănăstirile şi le-a luat toate veniturile pe care le aveau
pentru hrană şi vicleanul a adunat la dânsul toate averile
lor şi călugării erau alungaţi de peste tot ca o murdărie”.
Senzaţia de nimicire vine aici din acumulările numeroase
şi din această comparaţie finală, din repetiţia cu o oarecare
obstinaţie a pronumelui tot. Chiar dacă domnitorul
ostracizat este dotat cu evidente calităţi, Azarie le
converteşte în mari defecte, fiindcă scopurile sale ar fi
mârşave. Crezându-se sincer spirit justiţiar, consideră că
27
Literatura română medievală

finalul crunt al voievodului este unul meritat: „Şi a fost

prins şi Ioan şi pe dreptate a fost făcut de ruşine, căci a
fost târât de două cămile şi rupt în două şi astfel s-au dat
în chinuri sufletul său de ucigaş”. Interesant este că
urmările acestei sancţiuni nu mai aduc linişte, ci noi
calamităţi, ca o pedeapsă că ţara a putut fi alături de un
asemenea monstru. Tabloul năvălirii tătarilor, „cu nărav
de câine şi cu obicei rău” este făcut în tonuri negre trădând
o anume nervozitate a artistului, cu secvenţe în rapidă
succesiune. „Atunci au intrat în hotarele Moldovei tătarii
cu nărav de câine şi cu obicei rău şi au ars târgurile ei,
cărora li s-au răpit cele bune şi satele ei au fost date hrană
focului care mistuieşte multe lemne. Şi au ajuns până la
Roman, arzând şi prădând şi răpind femei frumoase la
chip şi copile cu păr bogat şi copii de tâţă şi fetiţe cu faţă
tânără şi bătrâni cu tineri. Şi mamele rămâneau fără copii
şi copiii se făceau orfani şi într-un cuvânt din toate
vârstele erau luaţi în pradă amărâtă, de la oameni până la
vite, mulţime fără număr. Şi a fost atunci multă plângere şi
suspin şi vaet Moldovei”.
Originalitatea lui Azarie este probată şi de tehnica
în care ştie să populeze cronica prin numeroasele portrete
ce merg de la alb, trec prin cenuşiu ca să ajungă la negru.
Chiar dacă intervenţiile sale uneori anticipează şi rup
discursul narativ, el ştie să revină şi să reînnoade firul.
Amănuntul sprijină desfăşurarea evenimentelor şi
colorează imaginea. El probează peste timp credinţa unuia
dintre criticii noştri interbelici, Ovidiu Papadima, care
afirmă că suntem prin excelenţă o ţară plină de povestitori
cu har, cu bucuria vorbei bătrâne şi înţelepte. Azarie pare
să fie printre primii noştri povestitori care au trecut peste

28
 Literatura în limba slavonă

cultură, peste modele şi s-au manifestat mai ales prin

talent.

CAPODOPERA: ÎNVĂŢĂTURILE LUI

NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU THEODOSIE
Învăţăturile pot fi considerate una dintre
capodoperele literaturii române din epoca Renaşterii.
Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti între 1512-
1521, s-a remarcat prin interes deosebit faţă de cultură şi
rafinament artistic. Astfel, în timpul domniei sale, printr-o
implicare directă, se tipăreşte Evangheliarul slavon al lui
Macarie şi se înalţă Biserica episcopală de la Curtea de
Argeş.
Domnitorul s-a stins din viaţă la 15 septembrie
1521, de tuberculoză, urmaşii lui nu au avut destinul
părintelui. În timpul vieţii lui Neagoe au murit Petru, cel
dintâi fiu, primul care trebuia să se bucure de aceste
„învăţături”, Ion şi Anghelina. Theodosie, destinatarul
acestui text parenetic de tip princiar, va domni doar patru
luni, decedând la Constantinopol. Stana i-a fost soţie lui
Ştefaniţă al Moldovei, iar Ruxandra a fost căsătorită cu
Radu de la Afumaţi, adevăratul succesor al lui Neagoe
Basarab, cel care impune pictorului ca pe mantia lui
Neagoe să fie pictat vulturul bizantin, bicefal, ca semn al
unei descendenţe bizantine, nereale, desigur.
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Theodosie, carte profund originală în pofida unor analogii,
printre care pot fi amintite Învăţăturile lui Vasile
Macedoneanul către fiul său Leon (literatura bizantină) şi
Învăţăturile cneazului rus Manomah catre fiii săi
(literatura slavă) poate fi socotită un fel de manual de
educaţie morală şi politică. Trimiterea exactă la Theodosie
29
Literatura română medievală

s-a făcut dupa moartea lui Petru, fiul mai mare al

domnitorului. Acest tip de „învăţături” a făcut, să spunem,
„şcoală” în literatura noastră, învăţăturile sau sfaturile
putând fi întâlnite şi la Hasdeu (secolul al XIX-lea) şi la
G. Călinescu, în Bietul Ioanide.
Textul a cunoscut variante în limbile slavă, cea
originală, greacă şi română. Cu privire la paternitate,
astăzi aprigile dispute s-au potolit, majoritatea
cercetatorilor căzând de acord că autorul este chiar
Neagoe Basarab. Dan Zamfirescu pare că a adus
argumente irefutabile în aceasta problema ca, de altfel, şi
în aceea a originalitatii. Alăturând Învăţăturile scrierii lui
Erasmus din Rotterdam, Institutio Principis Cristiani,
apărute în 1516, şi celei a lui Machiavelli, Principele (De
Principatibus), editate în 1532, exegetul român face un
gest de supralicitare valorică, argumentat. Să nu uităm,
totuşi, că literatura univesală îl reţine pe autorul italian,
avantajat de o realitate culturală net superioară faţă de
zona est-europeană, dezavantajată.
Despre valoarea Învăţăturilor s-au pronunţat
cărturarii noştri de renume, de-ar fi să-i amintim pe
Nicolae Cartojan: „monument literar românesc în limba
slavonă”, Constantin Noica: „Întâia mare carte a culturii
româneşti”. Edgar Papu: „Cel mai de seamă scriitor
psiholog din viaţa noastră literară”.
Ca structură, aceasta scriere umanistă are două
părţi, ultima fiind partea prin care cititorul intră în
gândirea domnitorului, în viaţa lui intimă, în pliurile unei
cutezanţe nebănuite. Un prim aspect ce trebuie pus în
evidenţă este factura isihastică a scrierii. Isihasmul în
literatura bizantină este un curent de apărare a ortodoxiei
din Răsărit care punea accent pe misticism în opoziţie cu
30
 Literatura în limba slavonă

raţionalismul occidental. Dan Horia Mazilu în Literatura

română în Epoca Renaşterii face o observaţie interesantă
şi justificată de text; anume că semnificative sunt „izolarea
marilor teze şi descoperirea articulaţiilor ce dau coerenţă
ansamblului” (p. 201). Din aceasta perspectivă devine
evidentă relaţia dintre doctrina isihastă şi gândirea activă,
deci de intervenţie a autorului. Intrarea în comuniune cu
divinitatea se face în trei etape: „Că mai întâi de toate iaste
tăcerea. Deci tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi
plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie.
Smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea
socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să
vorbească cu îngerii” (s.n.). Acestea sunt treptele iniţierii.
Punctul maxim al iniţierii ar fi izolarea, opusă concepţiei
laice. Neagoe Basarab alege o soluţie mediană:
ortodoxismul răsăritean propagă ideea conform căreia
păcatul primordial nu înseamnă anularea oricărei şanse de
perfectionare a omului, căci omul este perfectibil prin
natura sa. Desăvârşirea nu se realizează prin izolare, prin
stază, ci prin ex-stază, stare posibilă chiar pe pământ, între
oameni: „Ni dar, fraţilor, să fugim de lume şi de toate câte
sunt ale lumii, ca să fim moştenitorii binelui aceluia, care
ochiul nu au văzut, urechea nu l-au auzit, nici la gând şi la
inima omului n-au intrat…”. Salvarea şi, deci, şansa
perfecţiunii, a înălţării spre dumnezeire este buna măsură
a vieţii.
Această operă cu caracter oratoric, „cea dintâi
creaţie oratorică religioasă” (Dan Zamfirescu) este,
totodată, un elogiu adus raţiunii, dacă dorim să aflăm un
corespondent modern pentru termenul minte folosit de
cărturar. În ideea că raţiunea e echivalentă cu logica, ca să
nu cădem într-un soi de protocronism, preferăm, totuşi,
31
Literatura română medievală

temenul de înţelepciune folosit chiar de Neagoe Basarab:

„Cinstiţi întelepciunea ca să împărăţiţi pe veci”. Rod al
unor lecturi întinse dar şi al unei gândiri profunde, ideile
domnitorului despre rolul înţelepciunii, în sintagme ca
„mintea întreagă” ori „mintea curată” dovedesc caracterul
meditativ, adică reflexiv al scrierii. Capitolele al 10-lea şi
al 13-lea din partea a II-a despre minte includ numeroase
învăţături în care discursul are o finalitate practică, pe de o
parte şi o subtilă, abia vizibilă tăietură filozofică, pe de
altă parte. Se confirmă şi în acest fel concepţia umanistă a
lui Neagoe. Dan Horia Mazilu merge mai departe,
afirmând: „Valorile umaniste ale concepţiei lui Neagoe
Basarb, definitorii pentru înfăţişarea lăuntrică a poporului
nostru, prin care cultura românească ia parte, cu drepturi
de netăgăduit, la marele ansamblu renascentist al Europei,
durându-şi în acelaşi timp propria Renaştere, au fost
stabilite şi puse în lumină cu destulă dificultate” (op. cit.p.
210). Fără să iasă de sub preceptele teologice, el ajunge la
concretizare, la exemplificări din existenţa lumească.
Discursul său impune un adevărat teoretician al
monarhului absolut creştin, dar merge la realitatea
cotidiană. Venitul domnului are ca sorginte truda
săracilor, prin urmare trebuie ca ei să se bucure de acesta:
„…acel venit să nu gândeşti ca este câştigat de tine, ci iar
l-ai luat de la săraci şi de la aceia ce sunt sub biruinţa ta…
Pentru aceea, să socoteşti şi să pofteşti ţara ta ca să aibă şi
acea dreptate şi pace cu odihnă în zilele tale”. În acord cu
marile idei renascentiste, Neagoe Basarab teoretizează
problema referitoare la modelarea personalităţii umane,
spiritul justiţiar ce trebuie să călăuzească judecarea şi
condamnarea semenilor (nu despotismul), selectarea
oamenilor în funcţie de valoare nu de origine, îndreptarea
32
 Literatura în limba slavonă

sau extirparea răului care poate prejudicia binele, apelul

permanent la prudenţă şi înţelepciune, iubirea de ţară care
apare pentru prima dată la noi în textul lui Neagoe
Basarab, idee străină textelor parenetice (moralizatoare)
bizantine. Domnitorul muntean optează pentru
conducătorul exemplar, aducând elogiu „marelui
Constantin împărat”, pe care îl foloseşte ca model în
existenţa cotidiană a neamului său.
Unul dintre motivele centrale ale scrierii lui
Neagoe Basarab este cel al deşertăciunii (Vanitas
vanitatum) în relaţie cu acela al soartei schimbătoare
(fortuna labilis). Pentru el a conduce înseamnă a lua din
jur tot ceea ce îţi este de folos. Ideea e evidentă şi în felul
în care se foloseşte de alte texte atunci când îşi propune să
fundamenteze o problemă. În discursul asupra motivului
deşertăciunii, se înfruptă copios din Viaţa lui Varlaam şi
Ioasaf, roman popular în care se împleteau cele două
motive celebre. Numeroase sunt pildele pe care le
introduce Neagoe Basarab în Învăţăturile sale, cum sunt
cea a inorogului şi cea a omului cu trei prieteni, fiecare
urmată de un tâlc, adică o explicaţie în care apar
decodările şi calea ce trebuie urmată. Neagoe Basarab nu
re-transcrie textul, ci îl repovesteşte, ceea ce echivalează
cu actul creator, el adaptând ficţiunea la o anume realitate.
Celălalt motiv, fortuna labilis, apare pentru prima oara în
literatura noastră tocmai prin Învăţături. Neputinţa de a
dirija existenţa, de a-i da un curs ferit de nenorociri a
determinat interogaţia a cărei intensitate creşte prin
trimiterea făcută prezentului: „Ubi sunt que ante nos?”.
Domnitorul se adresează propriului suflet. Discursul său
interogativ, savant dozat, ordonează întrebările spre
soluţia aşteptată (care va fi în spirit creştin, adică a vieţii
33
Literatura română medievală

de dincolo): „dar acum, după acestea, ce mai gândeşti să

mai câştigi? N-ai ce mai câştiga, fără numai moartea!”.
Interogaţia sfârşeşte în exclamaţie: „Spune-mi acum,
ticăloase suflete, unde iaste domnia noastră, unde iaste
muma noastră, unde suntu feciorii şi fetele noastre, unde
iaste slava cea deşartă a lumii acesteia şi bucuria ei? Unde
sunt băile cele calde şi umplerea voii trupului nostru?
Unde sunt grădinile noastre cele frumoase cu mesele cele
întinse şi cu cărnuri cu miros bun şi frumos? Unde iaste
vinul carele totdeauna ne veselea inima?…O, lacome şi
năsăţiosul meu suflet, vai de tine!”
În faţa morţii scriitorul trăieşte sentimentul
angoasei, al spaimei de neant, pe care ni-l transmite cu
remarcabilă forţă, cu o intensitate a fricii de singurătate
întâlnite doar în psalmi: „Şi mă întâmpină frica de care mă
temeam, şi frica cea de noapte mă cuprinse şi traiul vieţii
mele se întoarse întru suspini, iar eu strigai cătră
Dumnezeu şi nu mă auzi, chemai ajutor de la cel de sus şi
nu-mi veni!” (ca mai târziu la Arghezi şi Blaga). Pagini
admirabile sunt cele elegiace, la reînhumarea celor dragi,
inclusiv a lui Petru voievod, care pot fi ordonate în
ritmurile grave şi cadenţate ale unui adevărat poem în
proză: „Pentru aceia, cu multă umilinţă şi cu mare jale şi
dor grăiesc şi cătra tine, fiul meu Petru, ca tu erai stâlparea
mea cea înflorită, de care pururea să umbrea şi să răcorea
ochii mei de înflorirea ta; iar acum stâlparea mea s-a uscat
şi florile ei s-au veştejit şi s-au scuturat şi ochii mei au
rămas arşi şi pârliţi de jalea înfloririi tale. O, iubitul meu
fiu Petru, eu gândeam şi cugetam să fii domn şi să
veseleşti bătrâneţele mele aducând cu tinereţele tale şi să
fii biruitoriu pământului. Iar acum, fiul meu, te văd zăcând
supt pământ, ca un trup al fiecăruia sărac…”. În faţa
34
 Literatura în limba slavonă

morţii egalitatea este deplină. Moartea, spunea cândva

Noica, este o problemă a capetelor încoronate căci numai
atunci află şi ele limita puterii de care au dispus.
Învăţăturile lui Neagoe Basarab, dincolo de
observaţiile făcute, răspund la două întrebări. Prima: cum
se menţin domnii? Răspunsul este: prin cunoaşterea
realităţii, a oamenilor, a ştiinţei folosirii lor, a încrederii în
Dumnezeu, a omeniei. A doua întrebare: cum cad domnii?
Răspunsul este: unii din credinţă, alţii din fapte. Fiecare
dintre cele două părţi corespunde unei categorii de eroi. Şi
totuşi, dincolo de aceste probleme „domneşti”, cartea este
o meditaţie asupra condiţiei umane a unui înţelepţit trăitor
al celui de al XVI-lea veac.

ALTE LIMBI DE CIRCULAŢIE ÎN EVUL

MEDIU ROMÂNESC
Alte limbi la nivelul culturii şi al literaturii, au fost
latina, greaca, germana, polona etc. Ne vom opri, pe scurt,
la câteva.
O adevărată ofensivă cunoaşte limba latină în
secolele al XVII - XVIII-lea. Chiar dacă se poate vorbi
despre o circulaţie a ei şi înainte, în special în Transilvania
ca urmare a înfiinţării unor episcopii şi mănăstiri de cult
catolic, iluminismul a fost acela care a dat opere în latină
de indiscutabilă valoare. Nu am în vedere, aşa cum am
spus şi în Precizări, scriitorii de origine scitică, dar câteva
observaţii se impun. Scrierile oamenilor de cultură
proveniţi din Scythia Minor sunt consemnate în istoria
culturală a altor naţii. Timp de mai bine de un mileniu
latina a fost limba de cultură a întregii Europe, ea
cunoscând o diminuare accentuată între secolele al XVI-
lea şi al XVIII-lea. Există, în cazul unor istorii literare
35
Literatura română medievală

străine, capitole speciale pentru cei care au scris în latină.

Consultând, printre altele, primul volum din Verdun–
L.Saulnier (Literatura franceză, 1973, Albatros,
Bucureşti), constat că istoricul literar francez discută pe
larg influenţa cuturii greceşti şi romane: în Galia „dăruiesc
literelor latine, încă înainte de era noastră, mai multe
nume mari: poeţi ca Virgiliu şi Catul, prozatori ca Titus
Livius şi Cornelius Nepos; transalpini ca Pompeius
Trogus” (p.27). Nu-i de mirare, aşadar, că unii îl consideră
pe Ovidius primul nostru poet! Urmârind acest exemplu,
şi altele de altminteri, ar trebui să ne îmbogăţim literatura
cu scriitorii afirmaţi în Scythia Minor, în Dobrogea, deci,
unde procesul de romanizare datează dinaintea războiului
de cucerire a Daciei şi unde latina, ca limbă oficială, era
predată în şcolile de aici. În aceste locuri s-a născut şi s-a
format Ioan Cassian (360-435). Deoarece partea cea mai
mare a activităţii sale şi-a desfăşurat-o în Marsilia, e
consemnat de literatura franceză cu numele Jean Cassien,
român din Dobrogea. Şi Dionysus Exiguus sau Dionisie
cel Mic (470-540) tot în Dobrogea s-a născut şi si-a pus
bazele sale culturale, clamându-şi originea şi fiind mândru
de locul său de origine: „Poate pare lucru nou celor
neştiutori că Scythia care arată îngrozitoare prin frig şi în
acelaşi timp prin barbari a crescut bărbaţi plini de fervoare
şi minunaţi prin blândeţea comportării. Că lucrurile stau
aşa, eu îl ştiu nu numai prin faptul că m-am născut acolo,
ci şi din propria-mi experienţă”. (cf, Ioan Coman, Scriitori
din epoca străromână, 1979, Bucureşti, p. 219). Am arătat
de ce nu mă raliez acestei păreri.
Cel mai important scriitor în limba latină, din
secolul al XVI-lea şi, totodată, primul umanist de origine
română, este Nicolaus Olahus (1493-1568), din stirpea
36
 Literatura în limba slavonă

neamului Drăculeştilor şi nepot al lui Matei Corvin, peste

care Nicolae Cartojan trece cu indiferenţă. Dacă poeziile
nu au, în mare, valoare artistică, în pofida unor modele
celebre, scrierile istorice ne interesează şi prin Chronicon
şi, în mod deosebit prin Hungaria. De fapt, patria lui
Nicolaus Olahus a fost Europa: s-a născut la Sibiu, a trăit
până la 33 de ani în Ungaria, a peregrinat prin Austria, îşi
scrie principala operă la Bruxelles şi moare la Bratislava.
O bună parte din Hungaria este dedicată celor trei mari
provincii româneşti. Este cel dintâi care aduce în discuţie
originea latină a limbii române: „Limba moldovenilor şi a
valahilor a fost cândva romană…”. Chiar numele
„Valahia” vine de la Flaccus, general roman. Despre
moldoveni spune ca „se ţin mai de neam şi mai de ispravă
decât vlahii”. Dacă Valahia este un „ţinut şes, lipsit de
ape”, Transilvania are un relief variat, o faună bogată şi un
subsol plin de metale preţioase. Cea mai veche dintre
etniile trăitoare aici – „unguri, secui, saxoni şi valahi”,
este cea din urmă: „Valahii se spune că sunt colonii
romani. Dovadă de acest lucru e faptul că au multe cuvinte
cu limba romană. Monede romane se găsesc multe în acest
loc şi ele constituie un neîndoielnic semn al vechimii
stăpânirii romane prin părţile acestea”.
Baltasar Wallter tipăreşte în 1599 în Silezia o
cronică despre Mihai Viteazul, multe date culegându-le
chiar el, căci în 1597 se afla la curtea domnească din
Târgovişte. Uniţi prin spiritul creştin şi ura contra
expansiunii otomane (mentalitate cristică) şi prin contact
direct mentalitate sud-est europeană), astfel de domnitori
care se opun tăvălugului turcesc sunt de-a dreptul adulaţi.
Este cazul şi aici, unde numele lui se alătură unora venite
din mitologie.
37
Literatura română medievală

Cel mai ilustru autor în limba latină este Dimitrie

Cantemir, de circulaţie europeană fiind Historia
inrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae
(Istoria creşterii şi descreşterii Curţii otomane), scrisă în
Rusia între 1714-1716 şi tipărită postum la Londra, în
engleză, 1735, la Paris, în franceză, 1743, la Hamburg, în
germană, 1745. Cu excepţia istoricului austriac J.
Hammer, autor în 1827 a unei Istorii a imperiului otoman,
capodopera istorică a voievodului român a fost cunoscută
de mari personalităţi culturale şi literare ale Europei. Mai
sunt de consemnat alte scrieri ale lui Cantemir, în ordinea
apariţiei: Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei),
Vita Constantini Cantemyrii (Viaţa lui Constantin
Cantemir), Historia moldo-vlahica (Istoria moldo-
vlahilor) scrisă, şi aceasta la cererea Academiei din Berlin
s.a.
Numeroase lucrări din domenii ca istoria,
lingvistica, literatura (lirica), documentaristica ale unor
reprezentanţi ai Şcolii Ardelene sunt redactate în limba
latina direct sau traduse din română în latină. Diversele
discipline abordate cu prioritate, ca acestea enumerate mai
sus, se încadrează efortului general al iluminiştilor
ardeleni de a demonstra necesitatea acordării drepturilor
depline românilor din Transilvania. Sunt de amintit în
afara celebrului program politic Supplex libellus
valachorum Transilvaniae, lucrare de istorie a lui Samuil
Micu: Historia Daco-Romanorum sive Valachorum, 1788,
Gheorghe Şincai îşi traduce în latină primul volum al
Hronicei Românilor şi a mai multor neamuri, I.Budai-
Deleanu: De originibus popularum Transilvaniae
commentatiuncula, cum observationibus historico-criticis,
S.Micu şi Gh. Şincai: Elemeta linguae daco-romanae sive
38
 Literatura în limba slavonă

valachiae, Petru Maior un studiu de modificare a

sistemului ortografic: Ortographia romana sive latino-
valachica, dicţionare s.a.
Având prestigiul unei limbi de bogată cultură şi tradiţie,
nu este de mirare că Evul Mediu înregistrează numeroase
scrieri în limba greacă. Deşi cunoscut după copii greceşti,
panegiricul Viata şi traiul Sfantului Nifon este scris sub
oblăduirea lui Neagoe Basarab, între 1517-1519, de Gavril
protul. Nifon, patriarh al Constantinopolului, este solicitat
de domnul Munteniei Radu cel Mare să organizeze
biserica. Deoarece se opune divorţului unei rude, intră în
dizgraţiile domnitorului, fiind îndepărtat. Ajutat de
Neagoe Basarab, pe vremea aceea vătaf al vânătorilor, se
va retrage la Sf. Munte, unde va şi muri, în 1508.
O variantă a Învaţăturilor lui Neagoe Basarab a
circulat în greceşte. Mai mult chiar, unii învăţati greci
consideră că originalul celebrei cărţi despre modul de
viaţă al fiului de domn este cel grecesc şi aparţine lui
Manuil din Corint care coresponda cu învăţatul domn
muntean.
Una dintre reuşitele lirice ale lui Nicolaus Olahus,
elegia la moartea lui Erasmus din Rottedam, este scrisă în
limba greacă.
Stavrinos, fost vistiernic la Târgovişte, este
întemniţat imediat după uciderea voievodului Mihai
Viteazul. Impresionat de crudul şi nedreptul destin al
acestui apărător al creştinătăţii ortodoxe şi unificator al
românilor, scrie un poem grecesc în versuri, Povestea
preafrumoasă a lui Mihai Voievod, ce va fi tipărit în 1638
în Veneţia. Lui Gheorghe Palamed, grec trăitor în Polonia,
îi aparţine poema în versuri, cu intenţie epopeică, Istoria

39
Literatura română medievală

cuprinzând toate faptele, vitejiile şi războaiele

strălucitului Mihai Vodă.
Să nu uităm nici „antologia” lui Antim Ivireanul,
autorul celebrelor Didahii, cuprinzând „sentenţe”,
alcătuită special pentru prinţul Ştefan Cantacuzino în
scopul prezentării unui model de comportament.
Pentru limba germană sunt de amintit Cronica
moldo-germană, pe care am discutat-o mai înainte,
legendele despre Vlad Ţepeş, evidenţiate prin latura lor
senzaţională, iar pentru poloneză Cronica moldo-polonă a
lui Nikolai Brzesski şi două lucrări ale lui Miron Costin:
Cronica Ţării Moldovei şi Munteniei, scrisă la comandă, şi
Istoria în versuri polone despre Ţara Moldovei şi
Munteniei, poem masiv, de cca 750 de versuri, închinat lui
Jan Sobieski, regele Poloniei, sub ocrotirea căruia se afla,
care relevă un pastelist panoramic.
Aceste scrieri n-aveau cum să influenţeze
dezvoltarea ulterioară a literaturii noastre, dar exprimă un
segment într-un continuu proces de culturalizare în spaţiul
românesc.

BIBLIOGRAFIE
Cartojan, Nicolae – Istoria literaturii române vechi, 1980
Coman, Ioan – Scriitori din epoca străromână, 1979
Costin, Miron - Opere, 1958
Cronicele slavo-romane din secolele XV-XVI, ediţie
revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, 1959
Curtius, Ernest Robert – Literatura europeană şi Evul
Mediu latin, 1970
Huizinga, Johan - Amurgul Evului Mediu, 1970

40
 Literatura în limba slavonă

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie,

1996, transcriere, traduceri în limba română şi studiu
introductiv de prof. dr. G. Mihăilă, membru corespondent
al Academiei, cu o prefaţă de Dan Zamfirescu
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie,
1970
Iorga, Nicolae – Istoria literaturii româneşti – Introducere
sintetică, 1985
Mazilu, Dan Horia – Literatura română în Epoca
Renaşterii, 1984
Mazilu, Dan Horia – Recitind literatura romana veche, I,
1994, II, 1998
Mihăilă, G. – Între Orient şi Occident, 1999
Olahus, Nicolaus – Texte alese, 1968
Piru, Al. – Istoria literaturii române de la origini până la
1830, 1977
Piru, Al. – Istoria literaturii române, ed.a II-a revăzută, I,
1970
Saulnier, V-L Literatura Franceză, I-II, 1973
Sorohan, Elvira – Introducere în istoria literaturii
române, 1998
Stăvăruş, Ion – Povestiri medievale despre Vlad Tepeş -
Dracula, studiu critic şi antologie, 1978
Ţepelea, Gabriel – Pentru o nouă istorie a literaturii şi
culturii române vechi, 1994

41