05 Proza PDF

PROZA
LITERATURA RELIGIOASĂ
Biblia de la Bucureşti – 1688, este prima traducere
românească integrală a Bibliei şi reprezintă încununarea
tuturor eforturilor anterioare făcute de clerici şi laici de-a
lungul a zeci şi zeci de ani, începând cu secolul al XV-lea
în Maramureş şi urmate de tipăriturile lui Coresi. Un
moment important îl constituie traducerea Noului
Testament de către Simion Ştefan şi tipărit la Bălgrad
(Alba Iulia) în 1648. A fost contemporan cu Varlaam şi
Udrişte Năsturel, ajungând la rangul de mitropolit al
Vadului, al Maramureşului şi al Ardealului în timpul
domniei lui Gheorghe Rákóczi I. Nemulţumit de
traducerea, neterminată datorită decesului, a
ieromonahului muntean Silvestru, se hotărăşte, consultând
după propria mărturisire, toate „izvodele”, îndeosebi pe
101
Literatura română medievală
cel grecesc, să înfăptuiască el acest act atât de necesar. De

mare interes este prefaţa Noului Testament, din care
desprindem trei idei deosebite. În primul rând este aceea a
conştiinţei unităţii de neam a românilor din cele trei mari
provincii româneşti, în pofida unor deosebiri de limbă:
„Să luaţi aminte că rumânii nu grăiesc în toate ţările într-
un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip”. De aici şi
necesitatea unităţii limbii, a aceleiaşi limbi pentru toţi
românii prin folosirea celor mai circulate cuvinte, prin
celebra comparaţie cu banii: „…cuvintele trebuie să fie ca
banii: ca banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţărăle,
aşa şi cuvintele: acelea sunt bune, care le înţeleg toţi.
Noi derept aceea ne-am silit, din cât am putut, să
izvodim aşa cum se înţăleagă toţi: iară, că nu vor înţelege
toţi, nu-i de vina noastră, ce-i de vina aceluia ce-au răsfirat
rumânii printr-alte ţări, de şi-au mestecat cuvintele, de nu
grăiesc toţi într-un chip”.
În sfârşit, a treia problemă de interes întâlnită în
prefaţă este cea referitoare la neologisme, ea confirmând,
totodată, şi folosirea variantei greceşti pentru traducere:
„…că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un
chip, alţii într-alt; iar noi le-am lăsat cum au fost în
izvodul grecesc, văzând că alte limbi încă le ţin aşa, cumu-
i: synagoga şi publicanu şi gangrena...”.
În comparaţie cu traducerile anterioare, aceasta a
lui Simion Ştefan este cea mai bună: mai puţin regională,
mai limpede în construcţia frazelor.
Cea dintâi traducere integrală a Vechiului
Testament, folosită şi de traducătorii Bibliei de la
Bucureşti, a fost dată de Nicolae Milescu. Tălmăcirea e
înfăptuită la Constantinopole, după un model grecesc
(Septuaginta) şi unul slavon. În Palia de la Orăştie (1582)
102
Proza
apăruseră primele două cărţi ale Bibliei, „Geneza” şi

„Exodul”. După N.A. Ursu, Dosoftei ar fi revizuit
traducerea lui Nicolae Milescu (apud Dan Horia Mazilu:
Recitind Literatura Română Veche, I, p. 306). Cei ce au
întocmit Biblia de la Bucureşti s-au folosit masiv de
revizuita traducere a lui Milescu, simplificând, însă, textul
şi aparatul critic: „Meritele lor îşi află expresie îndeosebi
în acurateţea frazei şi, adesea, împotriva dificultăţilor de
înţelegere a originalului elin, de aflare a unor echivalenţe
în limba română sau de acceptare a unor termeni
neologici, în proprietatea transpunerii” (Rodica Şuiu, în
Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900,
1979, p. 102).
Biblia de la Bucureşti a fost „alcătuită” de un
colectiv, prin iniţiativa şi contribuţia bănească a lui Şerban
Cantacuzino. Prefaţa e iscălită de patriarhul Ierusalimului,
Dositei, căci domnitorul a decedat înainte de apariţia
bibliei (octombrie, 1688). Beneficiarul ultim va fi
Constantin Brâncoveanu, care i-a urmat lui Şerban
Cantacuzino la tron, şi prin înlăturarea foii de titlu din
primele exemplare va fi oficializat ca iniţiator şi
întreprinzător al cărţii. Cu toate minusurile ei, Biblia de la
Bucureşti poate fi considerată cea mai importantă
tipăritură în limba română din literatura de cult. Cum
susţin autorii Istoriei limbii române literare, 1971 – Al.
Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu – prin această
monumentală tipăritură s-a dat o „limbă cât mai unitară,
bazată pe fonetismul graiului muntean” (p. 180). Să
adăugăm, în final şi consideraţiile lui Nicolae Cartojan:
„Biblia lui Şerban este sinteza tuturor sforţărilor
îndeplinite de cărturarii români în cele mai vitrege
împrejurări, timp de trei veacuri, în toate Ţările
103
Româneşti, pentru a înveşmânta cuvântul Domnului în

haina limbii naţionale” (p. 395).
VARLAAM
Dacă în acest capitol am vorbit la început despre
Biblia de la Bucureşti, 1688, aceasta s-a datorat raportării
ei la tipăriturile anterioare pe această temă. Cronologic
însă, Cazania mitropolitului Varlaam a apărut cu aproape
o jumătate de veac înainte, în 1643.
Perioada cea mai activă a lui Varlaam, pe numele
de mirean Vasile Moţoc, este legată de aceea a domniei lui
Vasile Lupu. Data naşterii nu e cunoscută, cea a morţii
este 1657, la Mănăstirea Secu, unde se şi formase ca om
de carte. Călugărit de tânăr, aici va învăţa slavona şi
greaca, fiind între 1608-1613 egumen (stareţ), cf. Dan
Horia Mazilu, Recitind..., II, p. 490. Nicolae Cartojan,
Ştefan Ciobanu şi Al. Piru avansează ca an al numirii în
funcţie, sau al certitudinii noului său rang bisericesc,
1610. Va fi sfinţit ca mitropolit în 1632, în vremea
domniei lui Alexandru Ilieş şi cu sprijinul acestuia va sta
în scaunul mitropoliei până la sfârşitul vieţii, având peste
70 de ani şi fiind lovit de paralizie. Consecinţă a reputaţiei
sale, în 1639 va fi desemnat unul dintre cei trei candidaţi
la scaunul Patriarhiei din Constantinopol.
În ascensiunea sa administrativă, ca şi în activitatea

de editare a fost ajutat de misiunile diplomatice
încredinţate. Astfel, Barnovschi-Vodă îl trimite, între anii
1628-1629, într-o solie în Rusia. La Kiev îl va cunoaşte pe
Petru Movilă, „fecior de Domn de Moldova, Arhiepiscop
şi Mitropolit Kievului, Haliciului şi a toată Rosiia”, care îi
va expedia tiparniţa de Iaşi unde îşi va scoate Cartea
104
Proza
românească de învăţătură. În Ţara Românească îl

cunoaşte, în 1644, pe Udrişte Năsturel, cel care a tradus,
printre altele, într-o limbă română fluidă, înţeleasă şi
astăzi, Varlaam şi Ioasaf. A fost cumnat al lui Matei
Basarab. Cu o cultură de invidiat. Biblioteca îi era
renumită şi aici va citi Varlaam Catehismul tipărit la Alba
Iulia în 1640, de doctrină calvinistă. În 1645 va tipări
prima lucrare polemică în româneşte, Cartea care să
cheamă răspunsul împotriva catehismului calvinesc făcută
de părintele Varlaam, mitropolitul Sucevei şi
arhiepiscopul Ţării Moldovei, el considerându-i pe adepţii
lui Calvin mai periculoşi ca „păgânii, turcii şi tătarii”. Se
remarcă tonul ironic ce atinge uneori sarcasmul ori
badinajul – totul pe un fond de solidă documentaţie. Să
notăm că la Bălgrad va apărea, peste doisprezece ani, un
răspuns la această carte polemică. În colaborare cu
Eustratie logofătul, traduce Şeapte taine a besearicii de
Gavril Severul, carte tipărită la Iaşi în 1645 şi unde sunt
condamnate vrăjile şi prezentate normele de conduită
pentru îndreptarea sufletelor păcătoase. Varlaam scrie o
predoslovie în ideea egalităţii oamenilor, indiferent de
rangul lor, privind credinţa.
Desigur că opera sa de căpătâi este o Cazanie
(comentarea unor predici din evanghelie) intitulată Carte
românească de învăţătură dumenecile preste an şi la
praznice împărăteşti şi la svinţi mari tradusă din
slavoneşte şi tipărită din porunca şi cu cheltuiala lui Vasile
Lupu, „domn creştin şi blagocestiv şi iubitoriu de
beserică”, care într-un cuvânt înainte spune că tipăritura
aceasta e „dar şi milă şi pace şi spăşenie a toată semenţia
românească pretutindeni ce se află pravoslavnicei într-
această limbă”. La rândul lui, Varlaam adresându-se
105
MITROPOLITUL VARLAAM
106
Proza
„cetitoriului” arată că scopul este acela ca să înţeleagă

„pre limba sa” „svintele scripturi”, „cu mult mai vîrtos
limba noastră românească – ce n-are carte pre limba sa, cu
nevoie iaste a înţelege cartea alţii limbi. Şi pentru lipsa
dascălilor ş-a învăţăturii”. Cazania include 75 de predici
pentru fiecare duminică a săptămânii şi pentru sărbătorile
mai importante. În 1637 el terminase de tradus Cazania şi
în scrisoarea adresată ţarului Mihail Teodorovici prin care
îi solicita ajutor în tipărirea ei arată şi modelul folosit:
„…despre râvna noastră care ne-a fost pentru sfânta
biserică a răsăritului şi dorinţa de a traduce pe limba
românească cartea sfântului Calist (fost patriarh al
Constantinopolului în secolul al XV-lea, n. n.) Cuvântările
la sfânta Evanghelie.” Caracterul ei este atât omiletic (se
ocupă cu regulile şi principiile oratoriei – predicilor
bisericeşti), cât şi liturgic (slujbele oficiate la sărbători) şi
hagiografic (vieţile sfinţilor). El a folosit şi alte traduceri,
cum este aceea a lui Coresi, care l-a avut ca model pe Ioan
Caleca, a apelat la literatura omiletică rusă, ucrainiană sau
polonă, ultima cu evidente trăsături baroce. Nu i-au fost
străine nici predicile ţinute de dascălii noştri ori din
scriitorul neogrec Damaschin Studitul din Salonic, care a
tradus fragmente din cca 20 de omilii (din Comoara,
apărută în numeroase ediţii). Libertatea traducătorului este
evidentă. Predicile au caracter moralizator, combat tentaţia
viciilor, goana după înavuţire, cer ajutorarea celor aflaţi în
necaz, solicită întrajutorarea umană. Comentariile lui sunt
mai bogate, mai limpezi, mai pe înţelesul oamenilor. În
mare, tehnica este aceasta: se dă un fragment din
evanghelie, după care printr-un apelativ („Fraţilor…”) sau
o comparaţie urmează comentariul propriu-zis. Frecvent
este citat exordiul (introducerea în temă) la „Învăţătură la
107
dumeneca întâia a svântului post celui mare” unde

primejdiile ce-i pândesc pe oameni, ca şi salvarea lor, sunt
comparate cu grozăvia iernilor şi speranţa primăverii:
„Cumu-s iarna vicole şi vânturi reci şi vremi geroase, de
cariile se îngreuiadză oamenii şi suntu supăraţi în vremea
ernei, iară dacă vine primăvara ei să iuşureadză de
aceealea de toate şi să veselesc, căce au trecut iarna cu
gerul şi s-au ivit primâvara cu caldul şi cu seninul, aşa şi
în vremea de demult au fost vicole şi vănturi de scrăbe şi
de dosâdzi pre oameni ca şi într-o vreme de iarnă... Ce iară
străluci dulce primăvară şi linişte mare într-această dzi de
astădzi întru carea ne-am adunat şi noi să prăznuim şi să
dăm laudă lui Dumnedzău, căci c-au perit ereticii…”.
Varlaam introduce simboluri ale vieţii păcătoase, cum ar fi
acela de fum (ce nu apare la Coresi, pe care l-a folosit
aici): „Când petreace omul în fum, atunci-i lăcrămadză
ochii şi de iuţeala fumului doru-l ochii şi orbăsc; iară
deacă iase la văzduh curat şi la vreme cu senin de se
priâmblă pre lângă izvoară de ape curătoare, atunce sântu
mai vesel ochii şi mai curaţi, şi sănătate dobândesc ei în
văzduh curat. Aşa şi noi, fraţilor, deaca intrăm în fumul
păcatelor lumiei aceştia, întru mâncări fără vreame şi în
beţii, în lăcomia avuţiei aurului şi argintului satelor şi a
vecinilor, şi într-alte pohte de păcate, atunce şi nouă foarte
lăcrămadză ochii sufletului nostru…”. A doua parte a
Cazaniei ilustrează caracterul hagiografic al ei, prezentând
vieţile unor sfinţi precum Ioan cel Nou, Simeon
Stâlpnicul, Dimitrie, Nicolae, Gheorghe, Sfânta
Paraschiva etc. Elementul miraculos dă spectaculozitate
naraţiunilor şi ne revelează însuşirea de remarcabil
povestitor epic al lui Varlaam. Fără îndoială că ele au fost
pe placul oamenilor care şi le-au însuşit odată cu
108
Proza
frumuseţea limbii folosite. Influenţa folclorului este

evidentă, aici îşi găsesc loc ritualul de înmormântare,
bocetul, participarea cosmosului la marile tragedii
(moartea lui Iisus), motive (amărâtă turturea) ş.a.
Caracterul dogmatico-didacticist este diminuat prin apelul
la metafore şi comparaţii. Varlaam este un adevărat artist
al limbii literare. Când simte că este cazul să rezume
întâmplarea, o face; când crede de cuviinţă că este
necesară stimularea imaginaţiei ascultătorilor, jitiile
(povestirile) devin un fel de basme, iau amploare,
intervine dialogul, se apelează la detalii nu numai faptice,
ci şi psihologice. Exemplificatoare în acest sens este
povestirea alungării lui Simeon din mănăstire. Delatat de
un călugăr arhimandritului că Simeon le strică obiceiurile
în sensul că nu posteşte numai ziua cum fac ceilalţi, ba
chiar şi duminicile şi dă mâncare celor săraci („mişeilor”),
că „putoare fără măsură iese din trupul lui„, arhimandritul
cere sfântului să se dezbrace însă acesta nu răspunde.
Atunci el „dzise călugărilor: « Dezbrăcaţi-l să vedem de
unde iase atâta puticiune » Şi vrură să-l dezbrace şi nu
putură, că se lipise hainele de trupul lui. Şi în trei dzile
udându-le cu uncrop şi cu unt, deabia-l dezbrăcară”.
Partea aceasta îi va folosi lui Arghezi pe latura
grotescului într-un fragment din Icoane de lemn. Varlaam
va exploata ineditul şi va prelungi întâmplarea până la
rechemarea în mănăstire a celui izgonit, dându-ne o
nuvelă ce probează calităţile epicii sale. Fără să renunţe
total la slavonisme, limba folosită este aceea populară –
fluentă şi clară, înţeleasă de oameni. Alături de Cazania
tipărită au circulat copii ale acesteia. Răspândirea ei pe
întreg teritoriul României de azi se datorează şi calităţii
„traducerii”, şi prestigiului mitropolitului. Citite ori rostite
109
în toate bisericile din marile provincii, contribuţia la

unificarea limbii române literare este definitorie. Ea „a
dominat proza oratorică românească a veacului al XVII-
lea” (D.H. Mazilu – Recitind…, II, p. 342); „Fraza lui
bogată în comparaţii pitoreşti şi expresii plastice, se
desfăşoară în tipare sintactice, care nu prea se deosebesc
de cele de azi” (N. Cartojan, p. 195); „În această operă
masivă, cu groasă slovă ceteaţă, de tăietură galiţiană, este
desigur o parte originală, dar stilul este al autorului;
Varlaam a lăsat toată învăţătura care o ştia şi o putea şti şi
a vorbit pe înţelesul ţeranilor săi” (N. Iorga – Istoria
literaturii româneşti. Introducere sintetică, 1985, p. 69).
Ar fi de amintit şi aplecarea spre poezie a
mitropolitului, probată de versurile de la începutul
Cazaniei şi ale celor două părţi. Dintre cele zece stihuri, la
stemă, cele dintâi, sunt de menţionat acelea de
recunoaştere a meritelor lui Vasile Lupu: „Să hiie de
pururea cinstit lăudatu numele tău/ iară eu la inimă te
mărturisesc cu condeiul meu”, ca şi pe acestea din a doua
parte: „Valuri multe rădică furtuna pre mare/ mai vârtos
gândul omului întru lucru ce are/ nu atâta grijia şi frica
începutului, / cât grijia şi primejdia svârşitului”.
ANTIM IVIREANUL
„Iniţiator al elocvenţei sacre“ (E. Negrici, Antim
Ivireanul, Logos şi personalitate, 1997, p. 7), Antim
Ivireanul este o personalitate literară şi culturală
remarcabilă a începutului secolului al XVIII-lea. Autorul
Didahiilor a trăit între 1660-1716 şi a avut o viaţă
aventuroasă şi spectaculoasă totodată. Era gruzin la
origine, născându-se în Iviria, de unde şi-a luat numele
monahicesc, căci numele de mirean i-a fost Andrei. La
110
Proza
vârsta de 16 ani este răpit de turci şi vândut ca sclav la

Constantinopole. Inteligent, talentat şi tenace învaţă câteva
limbi de circulaţie, ca greaca, elina, turca şi araba, la care
se vor adăuga slavona şi româna. S-a iniţiat în imprimerie
ca şi în sculptură, pictură, broderie, xilogravură. După ce
îşi recapătă libertatea lucrează ca tipograf la Patriarhie. De
aici vine în Ţara Românească prin 1690, la solicitarea lui
Constantin Brâncoveanu. Cunoaşte o rapidă ascensiune în
ierarhia bisericească: egumen al mănăstirii Snagov,
episcop de Râmnic în 1705, mitropolit în 1709. Ca fost
scav la turci şi creştin, este ostil turcilor şi favorabil ruşilor
cu care doreşte o alianţă, făcând în această direcţie şi
anumite demersuri. Intră în dizgraţia lui Brâncoveanu ca
urmare a unor datorii băneşti ale mitropoliei. După o
dezvinovăţire neluată în seamă, urmează un apel patetic
către domn: „Iar Măria ta fă ca un domn creştin şi milostiv
şi nu mă lăsa să ies obidit şi cu lacrămile pe obraz, că va fi
păcat şi precum nu te pripeşti la cele politiceşti a face
răsplătire pentru cinstea domniei, aşa nu te pripi nici la
cele bisericeşti, pentru cinstea lui Dumnezeu, căci răul a
face este lezne, iar a să desface este cu nevoie”.
Domnitorul va ordona încetarea anchetei iar Antim
Ivireanul rămâne în scaun şi după mazilirea
Brâncoveanului, şi în vremea lui Ştefan Cantacuzino, până
după venirea la tron a lui Nicolae Mavrocordat.
Inamiciţiţia faţă de noul domn va fi aspru sancţionată şi
după ce ienicerii îl maltratară şi-l azvîrliră în închisoare, fu
destituit de către domn din funcţie, caterisit şi exilat la
Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. În drum,
la un sfârşit de septembrie 1716, fu omorât pe teritoriul
Bulgariei şi fu azvârlit în Tundja, afluent al Mariţei. S-a
111
spulberat astfel şi dorinţa de a fi înmormântat în biserica

Antim, de el ridicată.
ANTIM IVIREANUL
112
Proza
Antim Ivireanul a tipărit treizeci şi opt de cărţi,

cele mai multe (douăzeci şi patru) în româneşte. Dintre
tipărituri amintim o Gramatică slavonească, în 1697,
„prima gramatică tipărită la noi” (St. Ciobanu, op. cit., p.
610) în „Preacuvântare” editorul motivând că în biserică
„ne-am obişnuit a ceti în slavoneşte”. A tipărit şi în
greceşte şi în arabă (un Ceaslov în 1700, un Liturghier în
1701 – „cu îngrijirea călugărului Antim, georgian de
origine”). Scrie „predoslovii” la zece cărţi, versuri
omagiale la cinci, şase „Cuvinte de iertăciune” la tot atâtea
tipăriri. De o oarecare circulaţie s-au bucurat cele şase
versuri de la sfârşitul Evangheliarului pe care l-a scos la
Snagov: „Precum cei streini doresc moşia să-ş vază, /
Când sânt într-altă ţară, de nu pot să şază / Şi ca cei ce-s
pre mare, bătuţi de furtună, / Şi roagă pre Dumnezeu de
linişte bună, / Aşa şi tipograful de-a cărţii sfârşire / Lauda
neîncetată dă şi mulţemire”.
Patru sunt scrierile sale de autor apărute antum:
„Învăţătură pe scurt prentru taina pocăinţii (1705),
Învăţătură besericească (1710), Capete de poruncă
(1714) şi o culegere de sentinţe şi maxime, în neogreacă,
în versuri, închinată domnitorului Ioan Ştefan Cantacuzin
(1715). Predicile pe care, considerăm, avea intenţia să le
publice, au rămas în manuscris, Antim Ivireanul nefiind
un spontan. Manuscrisul s-a aflat la mănăstirea
Căldăruşani până în 1881, după care a fost donat
Academiei. Prima ediţie, îngrijită de episcopul
Melchisedec Ştefănescu şi cărturarul Ioan Bianu, va
apărea în 1906. Didahiile sunt predicile pe care Antim
Ivireanul le-a ţinut între 1709-1716 la Târgovişte şi
Bucureşti, în zilele de duminică şi la sărbătorile mai
importante. În total sunt treizeci şi cinci de predici, şapte
113
dintre ele fiind ocazionale. Cu privire la izvoarele folosite

de autor, acestea sunt destule, predicile incluzând
fragmente din Comentariile asupra celor patru Evanghelii
ale arhiepiscopului bulgar Teofilact, din Ivan Zlataust,
Vasile cel Mare, maxime din Învăţăturile lui Vasile
Macedoneanul către fiul său Leon (e prima tipăritură a lui
Antim Ivireanul, în 1691) ş.a.
Problema „originalităţii” este, să spunem,
clarificată de Dan Horia Mazilu, istoricul literar
nediscutând-o în absolut, ci cu trimitere directă la epoca
alcătuirii predicilor: „Originalitatea scrierilor oratorice ale
lui Antim, originalitatea efortului său creator, trebuie
abordate şi definite în termenii acelei epoci şi, mai ales, ai
« codului » auctorial ce reglementa atunci alcătuirea
textului. Literatul din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea
nu dispreţuia «invenţia», dar pentru el acest concept
însemna adesea «izvodire», adică aranjarea şi înlănţuirea
(particulare, fireşte) ale fragmentelor pe care le compila
din diferite izvoare. În acest plan, operele atât de
personale ale lui Antim, autor ce a apelat din plin la
scrierile clasicilor oratoriei bizantine şi la operele
tâlcâitorilor acestora, acced către un nivel ce poate conferi
mitropolitului cărturar statutul unui producător de
literatură de sine stătător (Recitind…, III, p. 374).
Predicile ne relevă un orator conştient că a fost
numit în înalta funcţie pentru a îndrepta năravurile
oamenilor, spre a-i aduce pe calea cea adevărată. În
„Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit” îşi pune în
valoare misia: „Şi mă rog bunătăţii lui şi iubirii sale de
oameni să-mi lumineze mintea ca să poci propovădui
cuvântul adevărului şi să-mi întărească inima întru frica
lui, ca să pociu păstori cuvântătoarea turma lui cea aleasă,
114
Proza
carea o au răscumpărat, cu preascump sângele său, dim

mâna vrăjmaşului”. Cunoscând viaţa politică, economică,
socială, atâtea acte de imoralitate, tabloul pe care îl
înfăţişează autorul este unul sumbru dar realist. Mânia lui
se abate şi asupra celor mulţi şi împilaţi, nesocotind
credinţa şi cele sfinte, însă mai cu seamă a celor bogaţi, a
preoţilor chiar ce nesocotesc sfintele taine, a domnitorului,
uneori. Momentele de tensiune, de condamnare vehementă
a viciilor lasă, de atâtea ori, loc unui ton blând şi iubitor,
specifice celui ce trebuie să mângâie. În monografia sa
Antim Ivireanul. Logos şi personalitate (ed. I 1971, ed. a-
II-a 1997), Eugen Negrici face câteva subtile observaţii.
Plecând de la faptul că Antim nu a fost un spontan ci îşi
pregătea cu atenţie fiecare predică, după un plan de la care
nu se abate decât cu proprie ştiinţă, criticul consideră că
„actul de naştere al discursului românesc” este dat tocmai
de aceste predici. După cum bănuim, auditoriul era format
din oameni de vază, iar mitropolitul are conştiinţa ideii de
public. Se trece dincolo de exemplele biblice, cu înţelesul
lor fatal limitat, fiindcă se adresează unui public pe care
vrea să-l educe în viziunea sa, în spiritul său despre viaţă,
despre credinţă, despre etică şi morală.
Societatea este marcată de numeroase tare, departe
de idealul dorit, modelul cerea să-l impună, de aceea în
accentele cele mai acute o vede ca prăbuşită sub povara
infernului coborât pe pământ. Tehnica alcătuitoare de
predici este riguroasă, un fel de arhitectură tinzând spre un
tot atât de râvnit de oratorii dinainte. Cele trei momente de
tip compoziţional, clasice, se găsesc în toate predicile, şi
anume: introducerea, tratarea, încheierea. Predica
debutează cu intrarea în subiect unde falsa umilinţă,
aparenta modestie funcţionează cu efect contrar. În
115
„Cuvânt de învăţătură la Streteniia Domnului nostru Isus

Hristos”, avem de-a face cu o astfel de introducere: „A
povesti lucruri minunate, iaste dată oamenilor celor
învăţaţi. A îndulci cu vorba auzurile ascultătorilor, iaste
dată ritorilor. A descoperi taini mari şi preste fire, iaste
dată celor ce sunt desăvîrşit întru bunătăţi. Iar în mine,
neaflându-se nici unele de aceste, nu va putea nimeni să
auză nimic de folos”.
Obligaţia însă îi impune, de aceea se roagă
Domnului „cu multă umilinţă să-mi dezlege gângăvia
limbii şi să-mi lumineze mintea, ca să poci zice puţine
cuvinte întru slava lui cea negrăită. Ci vă poftesc de
ascultare!”. Începutul predicilor este unul echilibrat,
cumpătat, aş spune, Exordiul care are ca punct de plecare
realitatea din jur ori unele maxime şi principii evanghelice
de multe ori dă impresia spontaneităţii, prin imaginaţia
jubilativă ca într-un „Cuvânt de învăţătură la Dumineca
Floriilor”: „Toată cetatea iase întru întâmpinarea lui.
Norodul şi mulţimea, toată rânduiala i se închină cu
cucerire şi toată vârsta îl cinsteşte cu laude. Unii aştern
hainele lor pe pământ ca să treacă şi alţii cu frunzele
copacilor îi împodobesc calea. Alţii merg înainte cu
stâlpări şi alţii îi urma cu ramuri… Doară oare de unde
atâtea glasuri veselitoare? De unde atâtea măriri? Din ce
pricină atâta bucurie la norod şi atâta cinste Mântuitorului
Hristos?”. Tratarea nu respectă o anume ordine în
prezentarea momentelor, dar simţul demonstraţiei
riguroase rămâne acelaşi. Raţionamentele sunt susţinute
de exemple, de tălmăcirea unor episoade evanghelice şi
analogia cu prezentul. Schema predicii este în mare
aceeaşi: aducerea în prim-plan a unui personaj sau
eveniment sacru, dătător de pilde, interogarea retorică a
116
Proza
enoriaşilor a căror fapte contravin celor expuse anterior şi

indicaţiile creştineşti, totul terminându-se în rugăciune.
Cele trei niveluri corespund, în ordine – spune Eugen
Negrici – „portretului şi descrierii (naraţiunea e
nesemnificativă), în al doilea, sub forma pamfletelor şi a
caracterelor şi, în al treilea, ca imn religios şi rugăciune.
Acestea ar fi plexurile artistice” (op. cit. p. 14). Exemplară
pentru punerea în evidenţă a „acestor plexuri artistice”
este predica „La dumineca vameşului, cuvânt de
învăţătură”. Este cea mai violentă predică. După
introducerea cu apelul adresat enoriaşilor: „ci vă poftim de
ascultare”, se trece la tratare, la cel dintâi nivel, cu apel la
Sfânta Scriptură. Tonul este egal. Predica aduce în atenţie
trei concepte („bunătăţi mari”) morale: credinţa, nădejdea
şi dragostea. Pe acelaşi ton, predicatorul anunţă că va
vorbi, în ordine, despre nădejde şi dragoste, „apoi voiu
zice, pre urmă şi pentru credinţă, mai pre larg”.
Prezentarea este susţinută din textele Sfintei Scripturi,
printre care şi formula apostolului Pavel din scrisoarea
către corinteni: „Decât credinţa şi decât nădejdea iaste mai
mare dragostea”. Din exemplificări se constituie portretul
moral marcat de trei însuşiri. Urmează o primă trimitere
către contemporani: „Dară noi, acum, că ne numim
creştini, de pe ce fapte bune socotiţi că ne vom putea arăta
creştinătatea şi blagocestiia ce avem şi să fim aleşi şi
despărţiţi de neamurile ce zicem noi că sunt păgâni?”. Este
o primă interogaţie care îşi aşteaptă răspunsul. Intrarea la
al doilea nivel, cel pamfletar, este bine pregătit căci
trecerea de la exemplele biblice la realităţile cotidiene
presupune riscul ruperii echilibrului, sfărâmarea
arhitectonică a discursului. Predica se continuă cu citate şi,
în paralel, cu trimiteri la manifestările lipsite de credinţe
117
ale contemporanilor, lipsite de nădejde şi de dragoste şi o

concluzie de constatare: „şi sântem mai răi, să mă ertaţi,
decât păgânii”. Este fraza prag peste care se intră în
pamflet. Tonul începe să se ridice, în pofida unuia încă
generalizator: „…că ce neam înjură ca noi, de lege, de
cruce, de cuminecătură, de morţi, de lumânare, de suflet,
de mormânt, de colivă, de ispovedanie, de botez, de
cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi
ne batjocorâm înşine legea?! Cine din păgâni face asta sau
cine-şi măscăreşte legia ca noi?”. Efectul este dat aici de
aglomeraţie. Admiraţia românilor pentru înjurătură a fost
remarcată şi de străini. Del Chiaro, contemporanul lui
Antim, aminteşte în memoriile sale despre îndemânarea
băieţilor de şapte-opt ani cu care „conduceau grupe de cai
la adăpost”, continuând: „… dacă vreun cal se abătea din
grup, băiatul îl striga rechemându-l cu înjurături triviale,
iar dacă nu izbutea începea să plângă, continuând totuşi
pomelnicul de înjurături obscene, fără să cunoască
înţelesul lor. În popor, părinţii înşişi deprind copiii cu
înjurături şi se delectează când aceştia descurcă primele
silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când
îmbină noi înjurături. În timpul celor şapte ani de şedere în
Valahia, n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi fost
pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare
sau de cele bisericeşti” (apud N. Cartojan, op. cit. , p.
411). Este o dezvoltare ascensională a ideii la oratorul
nostru şi înregisrăm un transfer la raporturile cu ceilalţi:
„…că pe părinţii noştri îi ocărâm şi-i batem; pre bătrâni îi
necinstim, pre domni şi pre boieri îi blestemăm, pre
arhierei nu-i ţinem într-o nimica, pe călugări îi clevetim,
pe preoţi îi ocărâm, bisericile le ţinem ca nişte
grajduri…”. Convins de greutatea afirmaţiilor,
118
Proza
predicatorul cere enoriaşilor să-l contrazică, urmându-şi,

însă, netulburat firul demonstraţiei necredinţei: „Spuneţi-
mi, rogu-vă, că eu poate că-mi voiu fi eşit din fire (s.n.),
care voia lui Hristos facem? ”.
Cunoscător al psihologiei celor cărora li se
adresează, ca şi al retoricii de acest tip, tonul se înmoaie,
marcat, totuşi, de o ameninţare voalată: „Ci iată, că vă zic,
iubiţilor mei şi vă învăţ cu frica lui Dumnezeu, ca un
părinte sufletesc şi păstoriu ce vă sânt, să vă veniţi în fire
şi să vă căiţi de lucrurile cele nicuvincioase”.
Este un moment de răgaz dinaintea poruncii de
interdicţie de a lucra şi a neguţători în zilele de duminică
şi de sărbători. Nerespectarea duce la pedepsirea celor
vinovaţi cu sprijinul autorităţilor: „Şi încăş, pre carii să
vor arăta semeţi şi tari de cap şi nu să vor supune dreptăţii
şi poruncii bisericeşti îi vom pedepsi şi cu domnia”.
Simţind nevoia clarificării atitudinii sale aspre, apelează la
autoritatea cu care este învestit: „De n-aţi ştiut până acum
şi de n-au fost nimeni să vă înveţe, iată că acum veţi şti că
am treabă cu toţi oamenii câţi sunt în Ţara Românească,
de la mic până la mare şi la un copil de ţâţă”, de credinţă
ortodoxă, va spune apoi mitropolitul. El îşi asumă condiţia
celorlalţi, estompându-se astfel, spre final duritatea
predicii: „… la greul acela sunt şi eu părtaş şi într-acel jug
ce trageţi voi trag şi eu”. Concluzia, în spirit instructivo-
bisericesc, este să ascultăm poruncile lui Dumnezeu. Cu
aceasta se intră în încheiere, într-un discurs prudent,
vizibil concesiv, cu formula ultimă „Amin”.
Atitudinea lui de tăietură satirică şi pamfletară e
regăsită şi în alte predici, uneori atingând trivialul, cu
vorbe grele, cu efecte lesne de înţeles, cu analogii ce merg
spre zona bestiară, cu ceea ce au animalele mai spurcat:
119
„ca nişte dobitoace necurate” sau „ca câinele în borâturile

sale şi ca scroafa la tăvăliturile de împuciciune”. Atitudinii
lui severe nu scapă nimeni şi ceartă cu violenţă pe boierii
duplicitari, pe nevestele lor dedate cu luxul. Antim
Ivireanul a fost raportat la Bossuet, care nu mergea la
curtea regelui Ludovic al XIV-lea pentru a nu gira moral
ceea ce se petrecea acolo.
Marile defecte supuse oprobiului sunt în special
delaţiunea, trufia, zavistia (pentru care, se pare, a făcut o
adevărată „fixaţie”), dezmăţul, ipocrizia şi mai cu seamă
lipsa simţului religios – cauză a tuturor acestora. El are o
imaginaţie a răului uneori terifiantă, însă şi o concepţie
meioristă în sensul că marile defecte pot fi îndreptate.
Ca narator el se găseşte sub nivelul lui Varlaam, ca
poet îi este superior. Am în vedere, printre altele,
„portretul” Sfintei Marii din rugăciunea finală la „Cazanie
la Adormirea preasfintei Născătoare de Dumnezeu: „ceia
ce eşti mai naltă decât ceriurile şi mai curată decât soarele,
Fecioară prealăudată, nădejdea celor păcătoşi şi liniştea
celor bătuţi de valurile păcatelor”, imaginea furtunii pe
mare. Să nu uităm că el este în primul rând orator, că
stăpâneşte mecanismele persuasiunii, că predicile sale şi-
au atins ţinta, în bună parte din cauza lor căzând victimă.
Ecoul predicilor a fost pe măsură, contribuind impunerii
limbii române în bisericile din Muntenia.
În 1992 a fost trecut în rândurile sfinţilor.
CRONICARII
După cronicile în limba slavonă care nu puteau
influenţa dezvoltarea ulterioară a literaturii române
consemnăm începuturile istoriografiei în limba naţională.
Cel dintâi este Teodosie Rudeanu, pus de Mihai Viteazul
120
Proza
să guverneze Ardealul după cucerirea acestuia şi

începerea campaniei din Moldova. Cronica însă s-a
pierdut, dar după părerea lui Nicolae Cartojan,
„Sâmburele ei ni s-a păstrat însă într-o traducere
latinească” (op. c, p. 148). Nici cronica lui Eustratie
logofătul, traducătorul Pravilei alese (1632) şi al Cărţii
româneşti de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de
la alte giudeţe... (1646) apărută „cu toată cheltuiala” lui
Vasile Lupu, nu s-a păstrat. Cel dintâi letopiseţ (cronică)
ajuns la noi în copii este al lui Grigore Ureche.
GRIGORE URECHE
Grigore (cca 1590-1647) a fost fiul lui Nestor
Ureche, mare logofăt şi mare vornic. Copilăria şi
adolescenţa şi le-a petrecut în Polonia, pe care până la
sfârşitul vieţii a văzut-o ca aliată a Moldovei, unde
studiază la colegiul iezuit din Lvov „artele liberale” –
latina cu gramatica, retorica şi poetica, teologia,
astronomia şi istoria. Îşi însuşeşte latina, slava veche,
polona şi elina. La 18 ani revine în ţară şi treptat urcă în
ierarhia boierească ajungând de la al treilea logofăt în
timpul lui Miron Barnovski la mare spătar şi apoi mare
vornic, dregătorie pe care a ocupat-o sub Vasile Lupu de
la 1642 la 1647, anul morţii. În această perioadă a
redactat, presupunem, Letopiseţul Ţării Moldovei, care
începe cu întemeierea Moldovei – 1359 – şi merge până la
1594 când, scrie cronicarul „au venitu Lobodă cu oaste
căzăcească şi au gonitu pe Aron Vodă din scaun şi au arsu
târgulu Iaşii o leato 7103” <1594>. Cum spuneam,
originalul s-a pierdut, însă au rămas douăzeci şi două de
copii în manuscris, cu interpolări ale lui Simion Dascălul,
Misail Călugărul şi Axinte Uricariul. Misail Călugărul este
121
primul care vorbeşte despre cucerirea Daciei de către

romani, în vreme ce Axinte Uricariul a corectat şi precizat
unele date, pe bază de documente.
PAGINĂ DIN LETOPISEŢUL LUI

GRIGORE URECHE
122
Proza
Prima editare e datorată lui Mihail Kogălniceanu,

în 1852. În 1955 se tipăreşte prima ediţie critică, iar în
1958 ediţia a II-a, text stabilit, studiu introductiv, indice şi
glosar de P. P. Panaitescu, la E.S.P.L.A., colecţia „Clasicii
români”. Ediţiile ulterioare au folosit-o pe aceasta ca bază.
Întâii receptori au fost cronicarii înşişi, cei care i-au urmat
lui Ureche, manifestându-şi cu ostilitate dezaprobarea faţă
de intervenţiile făcute. Cel dintâi şi cel mai violent este
Miron Costin, continuatorul lui Grigore Ureche, care în
De neamul moldovenilor se dezlănţuie: „... că celelalte ce
mai suntu scrise adăosături de un Simion Dascăl şi al
doilea, un Misail Călugărul nu letopiseţe, ce ocări suntu...
De aceste basne să dea seama ei şi de această ocară”.
Despre Letopiseţul lui Ureche numai vorbe de laudă, dar îi
reproşează că n-a început cu primul descălecat, „adecă cu
râmlenii”. Şi continuatorul lui Miron ia atitudine în
„Predoslovie”: „Apoi au mai făcut după Ureche vornicul
şi un Simion dascăl, şi un Misail călugărul, şi un Eustatie
logofătul, şi iar l-au scris cât au scris Ureche vornicul,
până la Aron Vodă. Numai aceştia, poate fi, au fost
oameni neînvăţaţi, de n-au citit bine la istorii, că au
defăimat pre moldoveni, scriind că sunt din tâlhari. Pentru
această dară nimene din scrisorile lor, nici cele ce ar fi fost
adevărate, audzite sau vădzute a lor, nu le pot oamenii
crede”. Stolnicul Constantin Cantacuzino, autorul Istoriei
Ţării Româneşti nu crede că Ureche este autorul teoriei
după care moldovenii se trag din tâlharii eliberaţi din
temniţele Romei, ci că sunt adaosuri „dintr-o hronică
ungurească au aflat de ijderenia (originea, n. n.)
moldovenilor”.
Problema izvoarelor a fost îndelung dezbătută, ca şi
aceea a paternităţii. Cronicarul a folosit surse externe şi
123
interne, pentru ultimii şapte ani apelând la tatăl său Nestor

Ureche, la boieri, la tradiţie. Cât priveşte paternitatea sau,
mai exact, delimitarea textului lui Ureche de al
interpolatorilor, istorici literari ca P. P. Panaitescu şi
Ştefan Ciobanu au lămurit-o, reuşindu-se şi separarea
intervenţiilor lui Simion Dascălul, Misail Călugărul,
Axinte Uricariul.
Scopul educativ al Leopiseţului e pus în evidenţă de
la început, înscriindu-se printre istoricii altor neamuri:
„Mulţi scriitori au nevoit de au scris rândul şi povestea
tărâlor, de au lăsat izvod pă urmă, şi bune şi rele, să
rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură,
despre cele rele să se ferească şi să se socotească, iar
dupre cele bune să se urmeze şi să să înveţe şi să să
îndirepteze”. Vorbind despre originea şi latinitatea limbii,
el arată că şi alte cuvinte, din diferite limbi ca franceza,
greaca, polona, turca, sârba, „şi altile multe ca acestea din
toate limbile şi-au aflat loc în limba noastră
moldovenească”: „Aşijderea şi limba noastră din multe
limbi este adunată şi ne este amestecat graiul nostru cu al
vecinilor de primprejur, măcar că de la Râm ne tragem...
(formulă memorabilă, ca atâtea altele); de la râmleni, cele
ce zicem latină, pâine ei zic panis, carne ei zic caro, găină,
ei zicu galena, muieria, mulier, femeia, femina, părinte
pater al nostru, şi altile multe din limba latinească, că de
ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintele le-am
înţelege”.
Letopiseţul Ţării Moldovei începe cu legenda
întemeierii Moldovei. Primul domnitor este Dragoş, care a
domnit doi ani, semn pentru cronicar al „neaşezării” ţării:
„Pre acestu semnu dintâiaşi dată ce să arată domniia fără
trai, să putea cunoaşte că nu va fi aşezarea bună între
124
Proza
domniia Moldovei, ce cum fu pre scurtu viaţa domnului

dintâi, aşa şi domnii ce vor fi înainte, adesea să vor
schimba şi între domniia Moldovei multă neaşezare va fi”.
Este, totodată, o primă anticipare a evenimentelor,
modalitate folosită destul de des în cronică, ea afectând
naraţiunea şi excluzând imprevizibilul. Domniile de
început sunt prezentate suprarezumativ, pentru ca, mai
târziu, când şi informaţia e mai bogată, naraţiunea să-şi
intre în drepturi.
Greutatea cea mai mare pentru Grigore Ureche a
fost aceea de a-şi scrie cronica în limba română. În acest
sens, Nicolae Manolescu face în Istoria...sa critică
următoarea observaţie: „A scrie cel dintâi în limba în care
vorbesc de când lumea ai tăi şi tu însuţi înseamnă a trece
un prag important” (Istoria critică..., ed. I, p. 44).
Trecerea acestui prag este echivalentă creării unei sintaxe
şi unei topici scripturale, pe de o parte şi cu folosirea unui
lexic din diferite domenii – administraţie, diplomaţie,
armată etc., pe de alta. Nicolae Iorga vede în cronicar „un
om de stil latin, un om de strict stil latin” (op. cit. p. 78).
Luând ca exemplu prezentarea bătăliei de la Baia, istoricul
literar evidenţiază „fraza latină lungă, în bucăţile
intercalate, frământarea aceea de stil care vine dintr-o
lungă experienţă seculară a scrisului într-una din marile
literaturi ale lumii” (idem, p. 78).
Şi P. Constantinescu, când vorbeşte despre
portretul lui Ştefan, consideră că Grigore Ureche
împrumută din portretul făcut lui Hannibal de Titus Livius
canoanele retorice şi componente ale unui temperament
fugos: „degrabă a vărsat sânge nevinovat”, de exemplu
„Este de-ajuns să ne referim la celebrul portret al lui
Ştefan cel Mare, dat ca exemplu de concizie şi preciziune
125
de nuanţe în toate istoriile literare. Modelul clasic al

acestui portret este, cu siguranţă, vestitul portret al lui
Hannibal, făcut de Titu Liviu. În câteva linii simple,
Ureche a prins efigia lui Ştefan, după cum istoricul roman
a gravat figura marelui pun.
Identificările pot fi continuate (în „Vremea”, VII,
1936, nr. 352-354).
Nicolae Manolescu crede că anumite limite ale stilului - o
topică şi o sintaxă „dereglate”, contorsionate – vin din
„ciocnirea dintre modul de exprimare oral şi cel scris, pe
care Ureche se străduieşte să le combine” (p. 45). El tinde
spre stilul oral fiindcă vrea să fie înţeles de cei mulţi, iar
spre stilul scris fiindcă acesta este scopul cronicii.
Intenţionalitatea lui este una educativă, dar şi una literară,
deşi cei mai mulţi critici nu cred într-o astfel de intenţie,
evidentă, însă, la o analiză mai atentă. Trecerea de la
prezentarea strict istorică, de exemplu la Azarie cu lupta
lui Ivan Vodă de la Cahul, la naraţiune, în cazul lui
Grigore Ureche, este ilustrativă. Iată fragmentul în care
este narată uciderea domnului care s-a predat crezând în
cuvântul mincinos al turcilor că va fi liber: „Acolo, dacă l-
au dobânditu, cu multă mânie l-au mustrat şi l-au dat de
viu de l-au legat de cozile a două cămile şi l-au slobozit
prin tabără de l-au fărămat (atuncea zic să fi zis Ion Vodă:
„Caută că eu multe feliuri de morţi groaznice am făcut (i
s-a spus cel Cumplit, n. n.), iară această moarte n-am ştiut
să o fi făcut”. Dintr-un personaj cumplit el devine martir,
dintr-un personaj dominat doar de cruzime el e prezentat
ca unul foarte complex şi este aici evidentă arta narativă a
cronicarului.
Să urmărim câteva dintre aspectele specifice
naraţiunii lui Grigore Ureche, în special din perspectiva
126
Proza
lui Eugen Negrici. Una dintre trăsăturile naraţiunii este

conciziunea stilului. Naraţiunea cronicii este impusă de
document pentru a nu rămâne simplu document. De aici
reieşeau o mulţime de avantaje stilistice de natura
lapidarităţii, a cursivităţii textului, în privinţa cărora
autorul era, cel mai adesea inocent” (op. cit., p. 57).
Atitudinea cronicarului este una distantă, glacială datorată
stilului său rezumativ. Obiectivitatea nu-l poate duce spre
patetism. Înviorarea stilistică vine din topica spontană şi,
de aici, imprevizibilă a frazei narative, cu dislocări,
inversiuni şi repetiţii.
Atent la a împinge documentul în faţă, enunţul
sfârşeşte nu de puţine ori în a deveni aforistic: „Aşa şi
turcul: de ce-i dai mai mult, de-aceia îţi face mai multă
nevoie”. Evenimentele sunt prezentate cronologic, de aici
un oarecare dinamism. Dar pasibila, totuşi, monotonia este
ruptă de încheieri bruşte sau intervenţii care fragmentează
compunerea lineară: „Zic unii să se fi arătat lui Ştefan
vodă sfântul mucenic Procopie îmblând de-asupra
războiului călare”. Dacă nu este cumva vorba despre o
răceală a naratorului faţă de evenimente, atunci se poate
vorbi măcar despre o evidentă discreţie.
Cronica lui este ceea ce s-ar putea numi „cronică
pură”, în sensul că „materialul nu este confecţionat ca în
epopeea livrescă unde se mimează istoria. Senzaţia de
desfăşurare a naraţiunii este dată de succesiunea
evenimentelor care, de obicei, când nu este vorba de o
domnie prezentată pe larg, este echivalentă succesiunii
domnilor. Sentimentul este unul imprevizibil, cronicarul
pare că nu ştie ce urmează. Se întâmplă însă ca
evenimentul sau finalul să fie, cum am mai arătat,
anticipat prin chiar enunţul capitolului, şi atunci, cum
127
spune Eugen Negrici, „este subminată însăşi starea de

aşteptare, esenţă a epicului, şi, dacă în interiorul
capitolelor desfăşurarea nu ar avea coturi neprevăzute
care mai aduc un coeficient de mirare întreaga naraţiune
ar fi compromisă” (p. 42). Uneori naraţiunea este
întreruptă de pasaje etice şi moralizatoare, dar nu şi de
acţiuni secundare, de rupere a naraţiunii centrale. Din
contra, secvenţele se aglomerează şi precipitează parcă
finalul, fie al unei bătălii, fie al unei domnii. Iar după
aceasta urmează o alta. Conştient sau nu, cronicarul
reuşeşte să impună starea de tensiune necesară continuării
lecturii prin „suspansul implicit”. Un astfel de moment
este cel care anunţă teribila încleştare de la Cahul:
„Auzind împăratul turcesc de semeţia lui Ion Vodă şi câtă
pagubă i-au făcut, gândi ca să stropşească toată Ţara
Moldovei şi pre hainul său, pre Ion Vodă să-l prinză. Şi de
sârg trimise în toate părţile, la toţi sangeagii să se găteze
de oaste şi să treacă Dunărea asupra lui Ion Vodă”. Starea
tensională, suspansul se bazează pe informaţia cu privire
la numărul mare al pedepsiţilor şi prin repetarea numelui
lui Ion Vodă, care stârneşte mânia sultanului şi care
devine o adevărată obsesie.
Există în cuprinsul naraţiunii fragmente care capătă
o aproximativă autonomie, în special în prezentarea
războaielor. Domnia lui Ştefan care, de fapt, este nucleul
naraţiunii, include astfel de fragmente. Complexitatea este
mai evidentă, se apelează la detalii, se consemnează –
totul făcându-se treptat, în etape. Exemplară este bătălia
de la Cahul prezentată în trei capitole, fiecare dintre ele
echivalent unei trepte în desfăşurarea acţiunii. Naraţiunea
nu curge egal, înregistrăm destule momente imprevizibile.
Voinţei sultanului i se opune Ion Vodă prin acţiuni
128
Proza
succesive. Prima este evocarea pârcălabului Eremia de a

opri la Tighina trecerea Dunării de către turci. Neputând
să-şi îndeplinească misiunea, acesta se retrage şi dă de
ştire domnului. Ne aflăm într-un moment de reflux
narativ, care e de scurtă durată, căci urmează câteva
incursiuni de informare eşuate, dovadă că destinul e
împotrivă. Intensitatea atinge un punct înalt în finalul
capitolului, când e anunţată trădarea unor boieri care
„temându-se să nu cadă în mreaja duşmanilor, au părăsit
pre Ion Vodă şi au fugit la turci de s-au închinat lui Pătru
vodă”. Capitolul următor prezintă lupta, într-o succesiune
de imagini panoramice şi prim-planuri. Mai tot timpul
înclinarea balanţei spre una sau alta dintre oşti stă sub
semnul incertitudinii. Încleştarea văzută de aproape
constituie una dintre cele mai realizate pagini de război
întâlnite în cronicile noastre: „Şi multă moarte s-au făcut
într-îmble părţile, că nu era a călca pre pământ, ci pre
trupuri de om. Şi aşa mai apoi de aproape se bătea că şi
mâinile le obosise şi armile scăpa. Că atâta prah să făcuse,
cât nu să cunoştea carele de carele iaste, nici de sâneţe se
auziia şi de trăsnetul puşcilor de amândouă părţile: nici
puşcaşii nu mai ştiau în cine dau”. Urmează, după
epuizanta luptă, un răgaz de pauză. Este momentul când se
reia ideea împotrivirii destinului. Izbucneşte o furtună şi
ploaia udă pulberea moldovenilor. Lupta se reia dar,
firesc, urmează tactica defensivă, regruparea şi acoperirea
unei poziţii. De pe prezentarea luptei accentul se
deplasează pe cel al destinului domnitorului, premoniţiat
în mai multe rânduri. Capitolul ultim este cel mai
dramatic. Presimţindu-şi soarta, Ion Vodă îşi împarte
averea şi se predă turcilor crezând cu naiviate în
respectarea înţelegerii. Naraţiunea este complexă,
129
împletită cu descrierea şi cu intervenţii dramatice, cu un

lexic militar bogat, cu relatări, în final, simple, fără
amănunte şi, probabil, de aceea de mare intensitate. Un
destin exemplar încheie o naraţiune aproape inelară.
Pe aceleaşi aproximativ coordonate se plasează şi
pribegia lui Petru Rareş la unguri, o povestire realizată
printr-o succesiune de evenimente palpitante, din care nu
lipseşte travestiul. Anticipaţia, prevestirile dăunează
naraţiunii, ca şi uzitarea unor şabloane epice – ca în basme
–, dar numai pe plan secundar. Căci intenţia absorbantă a
cronicarului este aceea de a nara şi în acest fel el schimbă
istoria, cât o cunoştea, în legendă, deci în literatură.
Rareori vocea auctorială se face auzită, în mod
deosebit cînd vorbeşte „istoricul” despre izvoarele la care
a apelat, despre rolul educativ al cronicarului şi mai ales
despre cel moral – de a-l ridica pe om deasupra animalelor
dându-i propria istorie: „ca să nu se înnece în toate ţărâle
anii trecuţi şi să nu se ştie ce s-au lucrat. Să să asemene
fierălor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”. Ca şi
Simion Dascălul, şi Grigore Ureche a folosit Cronica
poloneză a lui Ioachim Bielski („letopiseţul leşesc”), dar
el nu include „basmele” despre descendenţa moldovenilor
din tâlharii eliberaţi din temniţele Romei. Obiceiurile
popoarelor înconjurătoare – leşi, tătari, turci, unguri –,
opţiunea pentru modelul justiţiar polonez unde judecata
făcută e respectată fără reţinere şi fără animozităţi,
raportul cronicarului cu cronica, alianţa creştinilor contra
păgânilor s. a., toate acestea sprijină existenţa vocii
auctoriale, când directe, când indirecte.
Ureche este un bun descriptiv, îndeosebi în
prezentarea scenelor de luptă, fiind cel dintâi care
descoperă „perspectiva” (G. Ivaşcu – Istoria literaturii
130
Proza
române, I, 1969, p. 150), adică de a se distanţa şi a vedea

limpede evenimentele, inclusiv în detaliu, ca în lupta
oştenilor lui Ion Vodă cu turcii: „Ci moldovenii aşa sta,
cum s-ar fi gătit să moară au să izbândească. Şi multă
moarte s-au făcut între amândouă părţile, că nu era locu a
călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Aşa mai apoi să
bătiia de aproape, cât nu să cunoştiia care de care-i este,
dă săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să auziia dispre
amândoao părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia în cine dau”,
ori ca în războiul lui Pătru vodă contra cazacilor din 23
noiembrie 1587, la Ţuţora: „Şi dându războiu vitejaşte
dinspre amândoao părţile, mulţi au picat şi în 26 de zile
birui Pătru vodă pre cazaci şi-i sili de i-au dat pre cine au
avut mai mare, carile au luat plată după vina sa („un
domnişor, ce-i zicea Ivan” şi care a fost omorât, n. n.). Iară
ceilalţi să ascundea prin păduri şi carii pre unde putiia şi
moldovenii îi goniia. Mai apoi cazacii fugeau prin păduri,
carii unde au putut scăpa, apărându-să până la apa
Cerimuşului, de s-au tras în ţara lor, puţini întregi, ci mai
toţi răniţi şi pedestriţi”. Fără cai, adică mai săraci decât au
venit, vrea să zică Ureche. Sau lupta de la Codrul
Cozminului, unde Ştefan se dovedeşte bun strateg, iar
polonezii lui Albert omorâţi de oşteni, “alţii de ţărani, că
le coprinsese ca cu o mreajă calea, alţii de copacii cei
întinaţi. Aşa pierzându puşcile, lăsând steagurile care toate
le-au adunat Ştefan vodă şi ei cum au putut. Şi însuşi
craiul cu puţini rămăsese, strigându-să s-au adunat într-un
ocol la sat la Cozminu. Şi de acolo bulucindu-să au tras
spre Cernăuţi. Iară oastea lui Ştefan vodă cu dânşii
mergându împreună, să bătiia şi să tăiia”. Nu mai revenim
la arta descrierii luptelor lui Ion vodă cel Cumplit, la
războiul lui Ştefan de la Podul Înalt, din 1475, sau la acela
131
de la Războieni (Valea Albă). În afara descrierii unor

scene de război sunt de consemnat şi altele dramatice,
precum uciderea celor 47 de boieri din ordinul lui
Lăpăşneanu ori asasinarea lui Ştefan, zis şi Lăcustă.
Complotul este bine pus la punct şi cronicarul este atent la
reconstituire, atât cât i-a permis imaginaţia: „Începătoriu şi
aţâţătoriu acestui lucru au fostu Mihu hatmanu şi
Trotuşanul logofătul, de s-au vorovitu într-o sară, ca nişte
lupi gata spre vânat, ca să înece oaia cea nezlobivă,
(„nevinovată”, n. n.) adecă pe Ştefan vodă şi dându
învăţătură slugilor sale, ca toţi să să într-armeaze şi dându-
le jurământu, ca să le fie cu direptate, s-au pornitu cu toţi.
Şi într-un foişor, sus în cetate, unde se odihniia la
aşternutul lui, au răsipit uşa şi neştiind Ştefan vodă nimica
de aceasta, s-au sculat, fiind numai cu cămeşa, iară ei cu
toţii, ca nişte lei sălbatici au năvălit asupra-i şi multe rane
făcându-i, l-au omorâtu şi l-au scos afară. Această plată au
luat Ştefan vodă de la acei ce-i miluise”. Dumnezeu nu-i
va ierta şi capii complotului vor fi la rându-le omorâţi. Se
observă simţul vizual al cronicarului, atenţia la detaliu –
„fiind numai cu cămeşă”. Un tablou veridic este şi acela al
secetei din timpul lui Petru Şchiopul, din 1585, grozăvenia
venind din acumulări dar şi din îndemnul spre hiperbolă:
„…mare secită s-au întâmplatu în ţară, de au secat toate
izvoarele, văile, bălţile şi unde mai nainte prindea peşte,
acolo ara şi piatră prin multe locuri au căzut, copacii au
secat de secită, dobitoacele n-au fostu avându ce paşte
vara, ci le-au fost dărămând frunză. Şi atâta prafu au fostu,
cându să scorniia vântu, cât s-au fost strângându troieni la
garduri şi la gropi de pulbere ca de omet. Iar dinspre
toamnă dacă s-au pornit ploi, au apucat de au crescut
132
Proza
mohoară şi cu acelea şi-au fostu oprind sărăcimea

foametea că-i coprinsese pretutindenea foametea”.
Grigore Ureche deschide galeria de portrete celor
care vor urma după el. Portretele se desprind din
desfăşurarea narativă şi sunt morale, căci el urmăreşte
faptele şi comportamentul domnului. O notă de
obiectivitate există, căci şi atunci când lipseşte sentimentul
de apreciere anumite calităţi nu le ignoră. Astfel, Ion-vodă
Armeanul era „de minte ascuţit, de cuvântu gata şi ...
harnic de domnie ca şi altor ţări să fie cap mai mare”.
Interesant este modul în care se întocmeşte portretul lui
Ştefan cel Mare de-a lungul cronicii până la acela din
final. După înscăunare, Ştefan „…nu cerca să aşaze ţara,
ci de războiu să gătiia”. La început îl amendează pentru
nepotolita lui sete de războaie: „… că fiindu Ştefan vodă
om războinic şi de-a pururea trăgându-l inima spre vărsare
de sânge, nu peste vreme multă, ca în al cincilea an, să
sculă den domniia sa în anii 6969 (1461) rădicându-să cu
toată puterea sa şi s-au dus la Ardeal de au prădatu Ţara
Săcuiască”. De la împotrivirea aproape făţişă se trece la
una ambiguă, falacioasă, ca în înştiinţarea făcută craiului
leşesc după ce l-a înfrânt pe Radu vodă şi a ocupat cetatea:
„Iară Ştefan vodă, dacă au sosit la scaunul său, la Suceava,
au trimis la craiul leşescu sol, vestindu-l de războiu cu
noroc ce au făcut împotriva Radului vodă, fălindu-se că şi
cetatea şi scaunul Dâmboviţa cu toată avuţia i-au luat
dimpreună cu doamna şi fiica sa. Şi au trimis şi la craiul
din dobânda sa, nu pentru că doară i-au fostu datoriu să-i
trimită, cum zic unii că au fost supus leşilor, ci pentru să-l
aibă prieten la nevoie...”, pentru ca, uimit de victoriile
domnitorului, de exemplaritatea sa eroică să-l sanctifice la
moartea sa: „Fost-au acestu Ştefan vodă un om nu mare de
133
statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de

multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era un
om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi
şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie
meşter unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai
săi, să nu să îndărăpteze şi pentru aceia raru războiu de nu
biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că
ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor...
Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale
şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul.
Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că
cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă
apărătură. Ci după moartea lui, până astăzi în zicu sveti
Ştefan vodă...”.
Întreaga artă a conciziunii se desprinde din portret şi
Ureche este un iconograf şi începutul de natură fizică se
continuă până la sfârşit într-un poem ritmic ce cântă
virtuţile morale ale domnitorului, în pofida unei psihologii
ce dovedeşte temperamentul sangvin al domnitorului.
Intrarea în mitologie este sprijinită de reacţiile cosmice:
„Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi
anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa nici
odinioară, şi decii preste vară au fostu ploi grele şi
povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut”.
Exemplele pot continua: Bogdan vodă, fiul lui
Alexandru Lăpuşneanu, cam „brudiu”, este prea puţin
dedat treburilor domniei, nu cerea sfaturi de la cei
înţelepţi, adică de la bătrâni, ci de la tineri şi de la leşi,
apleca urechea la clevetiri. E un proces de decădere, căci
el se dovedise la început om cu carte şi, în spirit medieval,
„la călărie sprinten, cu suliţa la halca (joc cu lancea, n. n.)
nu prea lesne avea potrivnic, a săgita din arc tare nu putea
134
Proza
fi mai bine”. Cum remarca şi G. Călinescu, cel portretizat

era surprins, de regulă, printr-o dimensiune capitală.
Astfel, Petru Şchiopul era „un om de treabă”, Aron vodă
„un dement primejdios” etc. Aşa cum am spus, portretele
lui Ureche nu sunt convenţionale, ci au ca temei epicul
cronicii, de aceea cele mai multe sunt prezente în finalul
domniei, după ce sunt trecute în revistă faptele şi
atitudinea celui vizat.
Mai obiectiv decât cronicarii oficiali moldoveni în
slavonă, creator al unui stil concis impus de piedicile
începutului ca şi de puţinătatea cunoştinţelor lăsate de
izvoare, umanist şi patriot , îmbinând stilul popular cu cel
cărturăresc al textelor pe care le-a cunoscut devenind o
bogată sursă pentru scriitorii moldoveni, Grigore Ureche
ne-a lăsat o operă clasică, în deplinul ei înţeles.
MIRON COSTIN
Este una din cele mai puternice personalităţi ale
secolului al XVII-lea, remarcându-se pe plan literar,
ştiinţific şi diplomatic. A fost oştean, a trăit o viaţă de
aventură şi neprevăzut, obişnuită, într-un fel, evului mediu
românesc.
S-a născut în 1633 şi a fost al doilea copil dintre cei
unsprezece ai lui Iancu Costin şi ai Saftei Scoarţeş,
înrudită cu domni şi mari boieri. La vârsta de un an
pribegeşte în Polonia, împreună cu familia, odată cu
mazilirea domnitorului Moise Movilă, unde va primi,
după patru ani, indigenatul (cetăţenia) polon. Va studia la
colegiul iezuit din Bar discipline umaniste, printre care
literatura şi istoria antică, învăţând în timp limbile latină,
polonă, rusă, turcă şi maghiară. La vârsta de 18 ani ia
parte la lupta victorioasă a polonilor lui Cazimir al V-lea
135
contra cazacilor, la Beresteczho, după cum însuşi afirmă:

„…craiul leşescu Cazimir le-au ieşit înainte la un târguşor
anume Berestecico, cale de a treia dzi de la Cameniţă în
sus, cu 40.000 de oaste leşască, în care oaste m-am
prilejuitu şi eu”. Prin 1652 va reveni în Moldova cu
învoirea lui Vasile Lupu şi va ocupa diferite funcţii, până
la aceea de mare logofăt, cea mai înaltă demnitate, în
1675, sub Dumitraşcu Cantacuzino. După un prizonierat
de doi ani, 1683-1685, în Polonia, după victoria lui Ioan
Sobieski contra turcilor ce asediau Viena, dar aflat sub
ocrotirea regelui polon, se întoarce în ţară la solicitarea lui
Constantin Cantemir, tatăl marelui cărturar, numit, între
timp, domn.
MIRON COSTIN
136
Proza
În Letopiseţul său, Neculce vorbeşte despre grija

domnului faţă de marele cărturar: „Vinit-au atunce şi
Miron logofătul din Ţara Leşească, foarte scăpătat, şi l-au
avut Cantemir-vodă în milă şi cinste”. Rivalităţile politice,
ambiţia fratelui său, Velicico Costin, de domnie,
determină uciderea celor doi, cronicarul fiind decapitat în
decembrie 1691 în apropiere de Roman, deşi încercase a-l
îndupleca pe călău (pe un oarecare Macri, vătaf de aprozi,
care astfel a scăpat de anonimat prin decizia sa criminală
de a fi decapitat), să-l ducă la Iaşi pentru dezvinovăţire.
Domnului i-a părut rău pentru osânda dată şi, povesteşte
Neculce, „de multe ori plânge între toată boierimea şi
blăstăma pe cine l-au îndemnat de-au grăbit de i-au tăiat”.
Astfel pieri cel mai învăţat om al secolului său din
porunca unui domn analfabet.
Despre opera în versuri a lui Miron Costin am
vorbit în capitolul rezervat poeziei. În 1675, la Iaşi, va
termina Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-Vodă
încoace, de unde este părăsitu de Ureche, vornicul de
Ţara-de-Giosu…
În „Predoslovie adică vorova cătră cititoriul” îşi
destăinuie gândul de a-şi începe cartea cu „descălecatul ei
cel dintâi”, adică de la cucerirea Daciei de către romani,
dar vremurile sunt neprielnice: „Ce sosiră asupra noastră
cumplite aceste vremi de acmu, de nu stám de scrisori, ce
de griji şi suspinuri”. Pentru ca „să nu să uite lucrurile şi
cursul ţărăi”, el continuă letopiseţul de unde s-a oprit
Ureche, la Aron Vodă, ducându-l până la moartea lui
Ştefăniţă, mort la Tighina. Se pare că Ştefăniţă Lupu, zis
şi Papură-vodă fiindcă, din cauza secetei oamenii
ajunseseră să mănânce papură, a murit, după trecerea
Nistrului, de febră tifoidă: „…însă nu era ciumă, ci
137
direaptă lungoare, cării boale îi dzic doctorii maligna. Şi

cât au trecut la Tighinea Nistrul, au stătut a treia dzi
mortu”. Evenimentele se petrec între 1595-1661, dar şi cu
anumite aluzii la fapte ce vor urma. Letopiseţul este
precedat de şase versuri, „Stihuri de descălecatul ţărâi”, în
spiritul vremii, care vorbesc despre originea romană a
moldovenilor: „Neamul Ţărâi Moldovei de unde să
trăgănează? / Din ţările Râmului, tot omul să creadză . /
Traian întâiu, împăratul, supuindu pre dahii, / Dragoş apoi
în moldoveni, premenindu pre vlahi / Martor este
Troianul, şanţul în ţara noastră / Şi Turnul Săverinului,
munteni, în ţara voastră”.
În trei mari părţi este structurat acest letopiseţ. Cea
dintâi, care se bazează pe izvoare istorice, cuprinde
evenimentele întâmplate pe parcursul a treizeci şi opt de
ani, de la Aron-vodă la Vasile Lupu. A doua parte se
ocupă de Vasile Lupu încă dinainte de a fi domn până la
căderea acestuia – inclusiv în relaţiile cu Matei Basarab,
Gheorghe Ştefan şi Bogdan şi Timuş Hmelniski (17 ani).
Partea a treia, cu evident caracter memorialistic, se ocupă
de ultimii opt ani, unde se opreşte din proprie iniţiativă
(1675), deşi de acum încolo într-adevăr nu mai avea
nevoie de alte informaţii şi caracterul memorialistic de
care vorbeam ar fi fost mai bine pus în valoare. Această
idee (a caracterului memorialistic) va fi preluată de mai
toţi comentatorii lui Miron Costin, de la Nicolae Iorga
încoace şi se bazează în special pe abundenţa
amănuntului. Nicolae Manolescu consideră că participarea
la anumite întâmplări, unele marcându-i biografia, nu dau
automat caracter memorialistic. Chiar dacă aminteşte
împrejurări cărora le-a fost martor, cronicarul, spune
Nicolae Manolescu, „se mişcă într-o tradiţie pur
138
Proza
istoriografică” (p. 55). După noi, el se plasează în

imediata apropiere a lui Neculce, deloc impersonal, îl
anticipează dar ştie să se oprească în comentariul
evenimentelor.
Tonul uşor înspăimântat din poemul Viaţa lumii îl
găsim şi în Letopiseţul Ţării Moldovei, încă din
Predoslovie. Miron Costin prinde vremuri mai frământate
ca precursorul său, el însuşi devenind victima
nestatorniciei ţării. Scrie cronicarul: „Ce sosiră asupra
noastră cumplite aceste vremi de acum, de nu stăm de
scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acest fel de scrisoare
gândul slobod şi fără valuri trebuieşte. Iară noi prăvim
(privim) cumplite vremi şi cumpănă mare pământului
nostru şi nouă”. Lipsa de informaţie atât de des clamată la
Grigore Ureche duce la, am văzut, stilul lapidar. Grigore
Ureche trebuia să re-constituie, Miron Costin este obligat
„să selecteze” (Eugen Negrici), căci informaţia este
masivă, ei adăugându-i-se şi cea cu caracter biografic sau
aflată de la boierii mai bătrâni, aplecaţi spre indiscreţie şi
taifas. De aceea, spune Eugen Negrici, prin Costin îşi face
apariţia în literatura noastră naraţiunea istorică de tip
anecdotic, dusă, mai târziu, la apogeu, dar şi la o
pronunţată atenuare a istoricităţii, de către Neculce.
Stilului concis al lui Grigore Ureche i se opune cel fastuos
al lui Miron Costin, de largă respiraţie şi cronicarul cu
greu se opreşte, fiind de altfel obligat, pentru a nu se
pierde firul, să facă numeroase trimiteri: „precum s-a
pomenit mai sus” etc. Aceste trăsături privind darul de
narator al lui Costin le sintetizează G. Călinescu în Istoria
sa: „Darul de scriitor al lui Miron Costin nu se nutreşte din
concreteţa individuală a cuvintelor. Aceleaşi vechimi în
lexic, puse acum în slujba unei mari stilistici se sting.
139
Miron observă sistematic, compune şi ceea ce iese de sub

pana lui, mult mai puţin spontan, este rodul unei arte. El
are lunga respiraţie epică, simţul sublim al destinului
uman, meşteşugul patetic de-a se opri din când în când să
răsufle de greutatea faptelor şi să le contemple de sus.
Deşi abstractă, materia e împărţită în acte, cu tăieturi
savante pe gestul cel mai dramatic. Nu mai avem de-a face
cu o cronică, ci cu desfăşurarea organică a unei epoci”
(p.18). Neavând de unde să aleagă, Grigore Ureche este
mai spontan în naraţiune, deci mai sprinten. Obligat să
selecteze, conţinutul cronicii lui Costin este mai elaborat,
mai greoi. Amănuntele, digresiunile frânează viteza. Este
un dezavantaj dar şi un mare avantaj, fiindcă această mare
complexitate dă un autentic sentiment de viaţă. Firul
narativ este întrerupt de scene dialogate, de comentarii, de
introducerea epistolei, toate însă sprijinind naraţiunea
printr-o diversitate a modurilor stilistice, ca în cazul
complotului lui Gheorghe Ştefan contra lui Vasile Lupu.
Scenariul este făcut cu meticulozitate. Prologul începe cu
o comparaţie, rostită într-un ton profetic: „Precum munţii
cei înalţi şi malurile cele înalte când se năruiesc de vreo
parte, pre cât sunt mai înalţi, pre atâta şi durăt fac mai
mare când se pornesc şi copacii cei mai înalţi mare sunet
fac, când se oboară, aşa şi casele cele înalte şi întemeiate
cu îndelungate vremi, cu mare risipă purced la cădere,
când cad. Într-acel chip şi casa lui Vasile Vodă, de atâţia
ani întemeiată, cu mare cădere şi risipă şi apoi şi la deplină
stingere au purces de atunce”. Jelania se frânge şi retorica
înspăimântătoare cedează locul unei naraţiuni rezumative,
de unde aflăm date despre complotist şi cei care-l sprijină,
despre desconspirare la beţie. Neputând face faţă presiunii
psihice, Gheorghe Ştefan se grăbeşte să plece nu înainte
140
Proza
de a-şi lua rămas bun de la domn pe motiv că are

jupâneasa bolnavă grav. Scena e scurtă, pigmentată cu
reflecţii, dintre care şi a cronicarului „Neştiutoriu gândului
omului spre ce meneşte!”. Se reînnoadă firul naraţiunii:
logofătul scapă spre domnie, Vasile Lupu începe să
înţeleagă adevărul, complotiştii trăiesc cu groază
momentul descoperirii. „Naraţiunea – afirmă Eugen
Negrici – pe care pe care o parcurgem acum este făcută
din mlădieri şi nuanţe, este încărcată de observaţii
psihologice, într-un cuvânt, îi stă în puteri să servească o
structură memorialistică modernă” (p.163). Intervine, prin
intuiţia de mare scriitor a lui Miron Costin, scrisoarea care
aduce la cunoştiinţa domnului trădarea lui Gheorghe
Ştefan. Este întocmită de spătarul Ciogolea, care i-o
încredinţează unui călugăr şi o transmite domnului:
„Milostive Doamne, Eu, unul den slujitorii cei străini,
mâncându pâinea şi starea măriei-tale dentr-atâţea ai,
ferindu-mă de osândă, să nu-mi vie asupră, pentru pâinea
şi sarea măriei-tale, îţi facu ştire pentru Ştefan logofătul
cel mare, că-ţi este adevărat hiclean şi s-au ajunsu cu
Racoţii şi cu domnu muntenescu şi suntu gata oştile, şi a
lui Racoţii şi a lui Matei-vodă, să vie asupra mării-tale. De
care lucru adevărat, adevărat să crezi şi măria-ta, că nu
este într-altu chip”. Naraţiunea se desfăşoară de acum în
voie, în alternare cu dialogul. După un timp al
expectativei, urmează unul al iniţiativei. Naraţiunea
devine când amplă, când rezumativă, dominată de agitaţie,
de întâmplări deosebite încărcate de tragism. Ea alternează
cu înscenarea, dovedind înclinarea cronicarului spre
misterul teatral. Intâlnim în cronică adevărate scenete,
cum este aceea formată prin decupări, având ca personaj
pe despoticul Ştefan Tomşa, pe călăul ţigan „gros şi mare
141
de trup”, care striga de multe ori înaintea lui, arătând pre

boieri: „S-au îngrăşat, Doamne, berbecii, buni sunt de
junghiat” şi grupul de boieri înspăimântaţi, aşteptându-şi
sfârşitul.
Şi în naraţiunea lui Miron Costin întâlnim
anticipări, uneori diminuând interesul pentru evenimentele
următoare, alteori precedând o altă întâmplare, de mare
autonomie. Când cugetarea care opreşte epicul este pe
tema destinului omenesc, naraţiunea care urmează va fi
una tragică, ca în cazul celei de a doua domnii a lui Miron
Barnovski. Autonomia nu se reduce doar la naraţiune, ci şi
în descrieri, făcute frecvent, chiar dacă uneori tensiunea
narativă slăbeşte. Dar, cum remarca Eugen Negrici, „între
detalierea minuţioasă, dar auxiliară, şi descripţia autonomă
se află intervalul dintre istorie şi literatura profesionistă”.
Imaginea preponderent descriptivă este cea vizuală,
anticipându-l pe Caragiale cu al său „văz monstruos”. Nu
este vorba doar de descrierea luptelor care sunt făcute
amplu, nu telegrafic ca la Grigore Ureche, amănunţit,
comentate, denunţându-se erorile, căci Miron Costin, cum
spune Nicolae Manolescu, este primul nostru reporter de
război, ci de alte tablouri, cum este cel al năvălirii
lăcustelor. Şi Ureche prezintă un tablou al secetei din
timpul domniei lui Petru Şschiopul, dar imaginea este una
de apocalipsă, deci nesupusă retinei omeneşti. La Miron
Costin sentimentul groazei vine din înseşi reacţiile
ochiului înspăimântat de ceea ce vede: „Numai ce vădzui
dinspre amiazăzi un nor cum se ridică departe de cer, un
nor sau o negură. Ne-am gândit că vine o furtună cu
ploaie, deodată, până ne-am tâmpinat cu nourul cel de
lăcuste, cum vine o oaste stol. În loc ni s-a luat soarele de
desimea muştelor…Cădea şi la popasuri, însă unde mânea,
142
Proza
rămânea pământul negru împuţit. Nici frunză, nici pai, ori

de iarbă, ori de sămănătură nu rămânea”.
Se impun câteva precizări referitoare la
portretistică. Cronicarul nu este interesat de fizicul
personajelor, ci mai degrabă de felul în care acestea trec
prin diverse situaţii. De aceea, ele trebuie reconstituite de
lector, prin replici, prin filtrul (mentalitatea) cronicarului.
Faţă de Răzvan, care l-a doborât pe Aron-vodă, nu pare că
nutreşte sentimente de simpatie, având în vedere că fostul
domnitor i-a prigonit pe boieri. Dar când Răzvan însuşi va
fi detronat şi executat de Ieremia Movilă, „istoricul”
cedează locul „umanistului” care nu poate îngădui astfel
de acte: „Aşa s-au plătit şi lui Răzvan răul ce-l făcuse şi el
lui Aron-vodă”. Interesantă este şi atitudinea lui Costin
faţă de principalele momente din evoluţia lui Vasile Lupu;
ea suferă modificări în raport de scopurile urmărite de
viitorul domn – aprobă opoziţia faţă de Graţianii şi
Alexandru Iliaş, e contra gândurilor de domnie ale lui
Vasile Lupu, căci astfel de „aventurieri” produc haos,
pentru ca alegerea lui ca domn să fie voia divinităţii. Chiar
această ultimă postură faţă de cel despre care va spune:
„Fericită domnia lui Vasile Vodă, în care, de au fostu
cândva această ţară în tot binele şi bivşug şi plină de
avuţiie, cu mare fericire şi trăgănată până la 19 ani, dzilele
aceştii domnii au fostu”, „leu şi la bine şi la trup” va suferi
modificări de nuanţă. De altminteri, Vasile Lupu este un
simbol al tragicului. Multe personaje (domni) nu s-au aflat
la inima lui Miron Costin, precum Mihnea al III-lea, domn
muntean: „om fără de nice o frică spre Dumnedzău, fără
nice un temeai, tiran dirept fantastic, adecă buiguitor în
gânduri” ori Ştefan Tomşa, coleric şi amator de scene tari,
ca mai apoi Mavrogheni: „Avea un ţigan calo (călău, n.
143
n.), ce se dzice pierzătoriu de oameni, ţigan gros şi mare la

trup. Acela striga de multe ori înaintea lui, arătând pre
boierii: « S-au îngrăşat, berbecii, buni sunt de giunghiat.»
Ştefan Vodă râdé la aceste cuvinte şi dăruié bani
ţiganului” sau cripticul, până la suirea pe scaun, Ghica,
lacom de avuţii şi răzbunător: „…dacă au venit în Iaşi
Ghica-vodă, au mai omorât pre nişte vornici ai lui Ştefan-
vodă, fără nici o vină, numai căci au fost slugi (se răzbună
condiţia lui ancilară, n. n.). Şi cu aceste fapte au ieşit
Ghica-vodă vărsătoriu de sânge la vârsta bătrâneţelor ce
era”. La fel, Gaşpar-vodă văzut în totală atmosferă
romantică, primul amintit care foloseşte otrava în
eliminarea duşmanilor, după metoda italienească, „hire”
lacomă şi ucis de doi dintre boierii lui. De otrăvire va fi
acuzată şi doamna lui Ieremia Movilă, care a fost apoi
prinsă şi „ruşinată” de păgâni. Cronicarul urmăreşte
destine „ilustrative”, cum spune E. Negrici (p. 218), ca
acela al lui Gheorghe Ştefan, uzurpatorul lui Vasile Lupu,
făcut în alb şi negru, deşi finalul îi este total favorabil,
prilej şi de o sintagmă memoriabilă: „Om deplin, capu
întregu, hire adâncă, că poţi dzice că născu şi în Moldova
oameni”, cel al lui Gaşpar, Vasile Lupu, cum am văzut,
Barnovski-vodă. Cel din urmă se bucură de o evidentă
simpatie din partea lui Miron Costin, căci era „foarte
trufaş şi la portul hainelor mândru, iar la inimă foarte
dirept şi nelacom şi blându. Mănăstiri şi biserici câte au
făcutu, aşea în scurtă vreme, nice unu domn n-au făcutu”.
În rândul celor preţuiţi se înscrie şi Radu Vodă, numit de
cronicar şi „cel Mare”, bolnav de pelagră căruia îi face un
portret marcat de o evidentă solemnitate: „Fost-au acestu
domnu Radul vodă, deplin la toate şi întreg la hire”
(despre „hirea omenească”, v. D.H. Mazilu, Recitind…III,
144
Proza
pag. 90-93 ). „Cuvântul ce-l grăia ca o pravilă era

tuturora, giudeţele cu mare dreptate şi socoteală, fără
făţărie, cu cinste, iar nemăruia cu voie vegheată”, ca şi
Matei Basarab, deşi aflat în conflicte cu Vasile Lupu:
„…omu fericitu, peste toate domniile aceii ţări, nemândru,
blându, direptu om de ţară, harnic la războaie, aşea
neînfrântu şi nespăimat, cât poţi să-l asameni cu mari
oşteni ai lumii”. Spre a nu cădea în encomiastic,
cronicarul are ştiinţa de a mai presăra şi defecte. Vorbele
„memorabile” întâlnite mai apoi şi în „De neamul
moldovenilor aparţine procedeelor folosite de autor în
portretizare. Lor li se adaugă enumerarea, făcută selectiv
căci avea de unde alege, în deosebi de ordin moral (despre
fizic, cum am spus, mai puţin: „bolnavii” Radu Mihnea şi
Ion Vodă, fiul lui Vasile Lupu: „omu slabu şi deznodatu şi
de mâni şi de picioare, cum n-ar fi fostu feciorul lui
Vasilie-vodă”, dar şi „voinicii” precum Ştefăniţă vodă), ca
şi aspectul etic, această „hire” nestătătoare şi mult
schimbătoare după urcarea pe scaun domnesc. Încercând o
alăturare în prelungire a artei lui Costin cu Ureche, Eugen
Negrici conchide: „Dacă lui Ureche îi reuşeşc, din câteva
tuşe doar, portrete imposibil de uitat şi dacă are o
imaginaţie mai vie, Miron Costin, deşi compune într-o
parte a cronicii după canoane, reuşeşte în cealaltă parte-
fapt inestimabil-să infuzeze personajului ideea de durată şi
ideea de schimbare” (p. 307). Manuscrisul autograf al
Letopiseţului s-a pierdut, dar a cunoscut numeroase copii
(49) şi mai multe traduceri, în latină, greacă şi franceză
(cf. D. H. Mazilu, Recitind, 3 , p. 78).
De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit
strămoşii lor nu se impune atât prin erudiţie, cum am fi
tentaţi să credem la o lectură fugară, ci prin frazare ritmic-
145
cadenţată care aminteşte prea puţin de aceea mai greoaie a

Letopiseţului. Din „Predoslovie” reţinem caracterul
polemic al scrierii, verticalitatea autorului, defel afişată,
înţelegerea menirii istoricului de a transmite adevărul
urmaşilor. De aceea răbufnirea faţă de interpolatorii care
nu s-au învrednicit să apeleze la sursele de informaţie, ci
au „băsnit”. Decis să demoleze opinia lui Simion
Dascălul, cronicarul cercetează şi consemnează: „Eu,
iubite cetitoriule, nicăierea n-am aflat nici un istoric, nici
latin, nici leah, nici ungur, şi viaţa mea, Dumnezeu ştie, cu
ce dragoste pururi la istorii, iată şi până la această vârstă,
acum şi slăbită”. „Predoslovia” e bogată în vorbe
memorabile. Prima, Biruit-au gândul, vrea să arate
dificultăţile învinse pentru a începe lucrarea, şi este
folosită în paralel cu „să sparie gândul”, la care se mai
adaugă „iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea”, „că
nu iaste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa
omului zăbavă decât cetitul cărţilor” etc. Aşa cum
Montaigne încrustase grinzile vastului spaţiu în care îşi
strânsese cărţile cu maxime din înţelepciunea antică, tot
astfel Titu Maiorescu avea să încrusteze deasupra intrării
casei sale celebrul dicton – să sparie gândul – ce-şi
păstrează şi astăzi intactă întreaga forţă.
Deşi izvoarele sunt îndestulătoare, consemnăm şi
erori. Astfel, el crede că doar un război a purtat Traian
contra lui Decebal, că în prima etapă confruntarea ar fi
avut loc în Dobrogea. După înfrângerea dacilor, aceştia au
plecat în Ardeal iar Moldova şi Ţara Românească au fost
populate cu colonişti romani, gospodari şi oşteni („căsaşi
şi oşteni”), cu „veteranes”. Când Simion Dascălul
„băsneşte” că aceşti coloni erau robii eliberaţi din
temniţele Romei trimişi craiului Laslou, autorul aduce
146
Proza
numeroase obiecţii, printre care şi aceea că” între Traian

şi Laslău craiul, opt sute de ani sunt”. Argumentele de bun
simţ se alătură celor probatoare. Unele dintre erori vin din
înseşi scrierile folosite pentru informaţie. Toppeltin, de
exemplu, crede că saşii sunt urmaşii geţilor, Bielski că
lituanienii sunt la origine colonişti romani fugiţi din Italia
şi poposiţi la ţărmurile Mării Baltice. Sunt idei vehiculate
de Miron Costin, dovadă că istoriografia europeană era în
suferinţă. Referindu-se la cetăţile făcute de „dachii cei
vechi”, el spune că prima a fost Cetatea Albă, înălţată
înainte de Traian. Aici împăratul Augustus l-a trimis în
exil („surgun” – „cum dzic turcii”) pe Ovidius, pentru
„nişte stihuri de dragoste, ce scrisese acel dascăl, de
îndemnase Râmnul la curvie, carele au şi murit în Cetatea
Albă. Şi o baltă ce ieste acolo, Vidovul, pre numele acelui
Ovidius ieste”. Există o nevoie a comunicării, a
transmiterii către lector, făcută cu căldură, cu intenţia de a
dovedi originea curată a limbii noastre, a originii
poporului. Ardelenii ar fi daci, muntenii şi moldovenii
romani. Ideea originii pur latine a limbii române va fi
preluată de iluminiştii transilvani, mai întâi prin Miron
Costin, apoi prin Dimitrie Cantemir. În finalul
„Predosloviei” el îşi exprimă convingerea că va fi citit:
„Citeşte cu sănătate această a noastră cu dragoste
osteneală”. Din amplul tablou istoric al acestor ţinuturi se
desprinde nu atât erudiţia, cum spuneam, ci fraza mult
evoluată modern faţă de aceea a letopiseţului. Să fie oare
vorba despre un surplus adunat în cei câţiva ani în plus?,
să fie oare vorba despre un tip aparte de transfer dinspre
limba latină, „maternă” constituită în toate resorturile ei?
Înregistrăm o reuşită tentaţie de literarizare a unui real
imaginat, ca în descrierea Italiei, utopica ţară a lui Costin:
147
„Ieste Ţara Italiei plină, cum să zice, ca o rodie, plină de

cetăţi şi orasă iscusite, mulţime şi desime de oameni,
târguri vestite, pline de toate bivşuguri şi pentru mare
iscusenii şi frumuseţuri a pământului aceluia, i-au zis raiul
pământului, a căruia pământu, oraşile, grădinile, tocmelile
la casile lor cu mare desfăciune traiului omenescu, nu are
toată lumea, supt ceriu blându, voios şi sănătos, nici cu
căldură prea mare, nici ierni grele. De grâu, vinuri dulci şi
uşoare, untdelemnu mare bivşug şi de poame de tot felul:
chitre, năramze, lămâi şi zahăr şi oameni iscusiţi, la cuvânt
stătători, peste toate neamurile, neamăgei, blânzi, cu
oamenii streini dintr-alte ţări nemăreţi, îndată tovarăşi,
cum ar fi cu ai săi…”. Scrisă după 1685, De neamul
moldovenilor, mica lucrare cu caracter monografic, ar fi,
după unii, capodopera lui Costin.
O scurtă trecere în revistă a procesului de receptare
a operei lui Miron Costin, pune în evidenţă întâietatea
acestuia în mai multe direcţii: primul care aduce „elogii
culturii şi cărţii în cultura română” (Doina Curticăpeanu),
De neamul moldovenilor este „prima utopie din literatura
română cultă: cea a unei ţări paradisiace, localizate
geografic în ţara Umanismului şi a Renaşterii” sau „actul
de naştere al prozei de idei în limba română şi totodată
prima noastră scriere de polemică ştinţifică” (George
Ivaşcu) etc., la care se adaugă, desigur, celelalte aprecieri
evidenţiate în curs.
Indiscutabil, Miron Costin este cea mai de seamă
personalitate a culturii secolului său şi una dintre figurile
ilustrative ale culturii şi istoriei româneşti în general. O
figură tragică, completând tabloul atât de întins al unor
nedrepte morţi cumplite, încât, vorba lui, „să sparie
gândul”.
148
Proza
ION NECULCE
A trăit între 1672 – 1745. A fost fiul lui Ienachi
Neculce şi al Catrinei Cantacuzino, fiica lui Iordache
Cantacuzino, mare boier al lui Vasile Lupu. Bunicul
dinspre mamă al cronicarului era în admiraţia lui Miron
Costin, precursorul lui Neculce, scriind: „cap ca acela abia
de au avut ţara cândva sau de va mai avea”. Tatăl
cronicarului, grec de origine, având slujba de vistiernic
fusese tăiat de polonii lui Ioan Sobieski, şi astfel Neculce
rămâne orfan de tată la vârsta de 14 ani. Se refugiază la
rudele lor din Ţara Românească, şi anume la familia
stolnicului Constantin Cantacuzino, unde stă patru ani. Se
întoarce în ţară şi ocupă diferite funcţii, până la aceea de
vătaf de aprozi, când îl întâlneşte pe Antioh Cantemir la
Cameniţa odată cu retragerea turcilor şi retrocedarea ei
către polonezi. Se însoară cu nepoata de soră a lui Antioh
Cantemir. Acesta e înlocuit în 1701, pentru a reveni în
scaun la 1705 şi ridicându-l pe viitorul cronicar la rangul
de mare spătar. Dar în 1707 Mihai Racoviţă vine domn şi
Neculce, care se simte ameninţat, pe bună dreptate, fuge
imediat în Polonia. Împăcat cu noul domn, se întoarce
după câteva luni în ţară şi prin înscăunarea lui Dimitrie
Cantemir este înaintat la rangul de hatman, adică şef al
armatei. După înfrângerea de la Stănileşti, pe Prut, în
1711, Neculce şi alţi boieri îl însoţesc pe voievod în Rusia
lui Petru cel Mare. Deşi Cantemir îl sfătuieşte să rămână,
după doi ani, primind învoirea ţarului, pleacă în Polonia.
Aici mai stă şapte ani şi intră în ţară sub domnia lui Mihai
Racoviţă, vechiul duşman al Cantemirilor: „Atunce şi mie
mi s-au isprăvit ferman de la Poartă de pace şi am venit la
pământul mieu, zăbovind în streinătate 9 ani, 2 ani la
Moscu şi doi ani în Ţara Leşească, cu multe valuri şi
149
supărări, care nu le mai poci înşira cu condeiul meu. Şi

venind la Mihai-vodă, toate ce-mi luase Lupul mi s-au dat
înapoi”. Sub Grigore al II-lea Ghica fu în două rânduri
vornic al Ţării de Sus. Sătul de pribegie şi înaintat în
vârstă, avea 67 de ani, nu pleacă din Iaşi în 1739 în timpul
războiului ruso-turc când capitala moldavă a fost ocupată.
Învinuit de Grigore Ghica de trădare, se dovedeşte că e
nevinovat (stătuse închis câteva zile). „La 12 ianuarie
1746 – scrie Al. Piru în Istoria sa – nu mai era în viaţă
căci i se împărţea averea” (p. 322).
Cronicarul, fără cultura lui Miron Costin, ştia
polona şi rusa, având cunoştinţe şi de greacă veche. Citise
letopiseţele lui Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin,
pe cel al lui Axinte Uricariul. Letopiseţul Ţării Moldovei,
după cum aflăm din titlu, prezintă evenimentele de la
domnia lui Dabija-vodă, 1661, până la a doua domnie a lui
Constantin Mavrocordat, 1743, adică timp de 82 de ani.
Din „Predoslovie” înţelegem că şi-a început lucrul pe când
era vornic în Ţara de Sus, deci după 1633, când avea 61 de
ani: „Iară de la Dabija-vodă înainte îndemnatu-s-au şi Ion
Neculce, biv-vel-vornic din Ţara de Sus, a scrie întru
pomenirea domnilor. Însă până la Duca-vodă cel bătrân l-
au scris di pe neşte izvoade ce au aflat la unii şi la alţii şi
din audzitele celor bătrâni boieri; iar de la Duca-vodă cel
bătrân înainte, până unde s-a vidé, la domnia lui Ion-vodă
Mavrocordat, nici de pre un izvod a nemănui, ce au scris
sângur, dintru a sa ştiinţă câtă s-au tâmplat de au fost în
viaţa sa. Nu i-au mai trebuit istoric strein să citească şi să
scrie, că au fost scrisă în inima sa”. Prin urmare, numai
primii câţiva ani sunt prezentaţi după „izvoade” străine şi
din „audzitele celor bătrâni boieri”, ceilalţi sunt văzuţi
prin retina proprie ce pare că şi-a păstrat limpezimea.
150
Proza
Aproximativ o şesime din cronică este consacrată lui

Dimitrie Cantemir, cel care l-a ţinut la mare cinste. Am
putea spune că domnia voievodului cărturar este
sâmburele cronicii. Ion Neculce a luat parte la toate
evenimentele scurtei dar dinamice domnii a lui Dimitrie
Cantemir, şi de aici abundenţa detaliilor. Întâlnirea
domnului cu ţarul Petru cel Mare, ospăţul care a
îmbărbătat inimile tuturor fără presimţirea dezastrului ce
va urma, pierderea bătăliei de la Stănileşti din 1711 şi fuga
spre Rusia unde Cantemir a rămas până la moarte,
încercările lui Neculce de a se întoarce în Moldova etc.
sunt momente şi evenimente reconstituite mai puţin în
spiritul istoricului şi mai mult în acela al literatului. Deşi
în surghiun relaţiile cu fostul domn cunosc momente
tensionate: „Deci Dumitraşcu-vodă nu vrea să ţie pe
moldoveni cu dragoste, ca pe nişte străini ce ş-au lăsat
casăle şi s-au străinat de moşiile lor pentru dânsul, ci vrea
să-i ţie mai aspru decât în Moldova. Că i să schimbasă
hirea într-altu chipu, nu precum era domnu în Moldova, ce
precum era mai nainte, tânăr, precum era beizade în
dzilele frăţăne-său, lui Antiohie-vodă, încă şi mai rău şi
iute la beţie”, despărţirea de acesta este una afectuoasă.
Dar la rugămintele domnului de a rămâne, refuzul
cronicarului este net. Căci se săturase de străinătate. Motiv
să comenteze pe această temă: „Iar cu domnul niciodată să
nu pribegeşti, măcar cum ar hi, şi nu numai în ţară streină,
ce nici în Ţarigrad cu dânsul să nu mergi, fiind tu
moldovan. Ci să-i slujeşti în ţara ta, căci streinii caută
numai pe domn nu să-l miluiască şi să-l cinstească, iar pe
boierii ce sunt pribegi cu dânsul, într-o nimică sunt. Altă
cinste are boieriul, cându-i pribag singur…”. Aşadar,
aceasta ar fi cauza reală a despărţirii de fostul domn, la
151
care se adaugă şi reîntregirea familiei, şi redobândirea

avutului, şi dragostea pentru ţară, şi nevoia de linişte.
Episodul este un interludiu, cronicarul reluând firul
narativ. Dacă pentru această perioadă Neculce dovedeşte,
implicat la cel mai înalt nivel, cum era, că are perspectiva
istoriei, în celelalte cazuri încordarea slăbeşte şi intervine
întâmplarea măruntă dar semnificativă, anecdota,
marginea în devafoarea centrului. Schimbarea de optică
determină una de ordin stilistic, tonul familiar impunându-
se cu autoritate. Intervenţia „faptului divers”, cum spune
Nicolae Manolescu (p.62), dă o turnură de oarecare
senzaţional, întâmplările ies din cursul lor marginal, obosit
şi ajung evenimente, împingând personajul spre centru, de
aici repede abandonat. Tehnica o aflăm şi în culegerea de
legende. El se descurcă admirabil pe „spaţii” mai mici,
leagă imediat firele, ţese textul. De aceea personajul este
surprins în cele mai multe cazuri în acţiune. Excepţiile
sunt putine, cea mai evidentă este prezentarea lui Grigore
al II-lea Ghica, „la stat mic şi supţire, la faţă uscat. Numai
era cu toane, atâta că la unele se arăta pre harnic, bun şi
vrednic, milostiv şi răbdătoriu… La giudecată îi părea că
giudecă foarte bine, şi cum îi părea, aşa rămânea. Şi pre
urmă, deşi vedea că au greşit, nu întorcea, ce, aşe, dându-i
carte de rămas, rămânea, ce de la o vreme părăsise
oamenii a mai veni la Divan… Cu puşca da pre bine.
Greci mulţi adusese în ţară, de mânca lefi tot din visterie.
Şi câte dregătorii la margine, tot grecii le ţinea, iar boierii
de ţară numai cu numele, că la nemică nu-i întreba… Dar
avea şi trecere mare la Poartă, că pe turcii balgii din ţară
foarte-i înfrânsă, şi să temea de dânsul, de nu putea face
zapt oamenilor întru nemica”. Se observă că deşi grec de
origine, Neculce nu-i iartă. La fel face şi cu spoliatorul
152
Proza
Dumitraşcu-vodă care era „grec tălpiz (intrigant, adică) şi

fricos, cu piele de iepure la spate, şi neavând nici o milă
de ţară, punea pricini asupra boierilor”. Ca portretist,
cronicarul este rău, prinde în mod special defectele.
Portretul lui Grigore al II-lea Ghica este, am văzut, cel mai
complex, cel al lui Dosoftei cel mai laudativ. Toate
celelalte exprimă fie dezacordul, fie de-a dreptul ostilitate.
Interesantă este poziţia „portretistică” faţă de Dimitrie
Cantemir de care se despărţise cu mare zor. Este un portret
remarcabil prin obiectivitate şi artă: „Că era atunce
(înainte de a fi domn, n. n.) nerăbdătoriu şi mânios, zlobiv
la beţie, şi-i ieşiseră numele de om rău. Iar acum, viind cu
domnia, nu ştiu să-şi piardă numele cel rău: au doar mai la
vârstă venisă au doar chivernisisă viaţa lui, unde nu era
pace? Că aşa să arăta de bun şi de blând! Tuturor uşa
deschisă, de vorovia cu toţi copiii… Deci boierii, văzând
aşe milă şi nemărire, începură toţi a să lipi şi a-l lăuda. Era
om învăţat. Numai la giudecăţi nu pre putea lua bine
seama, poate fi trăit mult la Ţarigrad în străinătate.
Lăcomie nu avea mare, lucrurile lui poftia să fie lăudate”.
Pentru toţi ceilalţi aproape, tuşa neagră, grotescul, masca,
caricatura, zeflemeaua împing de multe ori spre pamflet.
Bârfa este la cinste şi ei i se supun toate resursele
cronicarului. Iată portretul lui Dumitraşcu-vodă
Cantacuzino: „Şi era om nestătător la voroavă, talpiz,
amăgitor, geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. Şi dup-
acestea, după toate, era bătrân şi curvar. Doamna lui era la
Ţarigrad, iar el aicia îşi luasă o fată a unei rechieriţe…, o
chema Aniţa, ţiitoare, de o purta în vedeală între toată
boierimea, de-o ţinea în braţi, de-o săruta şi-o purta cu
sălbi de galbeni… Şi era tânără şi frumoasă şi plină de
suleiman, ca o fată de rachieriţă… Căutaţi, fraţi iubiţi
153
cetitori, de vedeţi ce este omenia şi curvia grecească! Că

el, de bătrân, dinţi în gură n-avea- Dimineaţa îi încheia,
de-i punea în gură, iar sara îi descleia cu încrop şi-i punea
pe masă”. Moralist până în vârful unghiilor, ajuns la vârsta
înaintată, Neculce îşi psalmodiază indignarea faţă de
aceste obiceiuri, motiv pentru atâţia comentatori de a
vedea aici fierbintele patriotism neculcean: „Oh! oh! oh!,
săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai
avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au cadzut! Cum am mai rămas om
trăitor în tine, de mare mirare este, cu atâtea sporcăciuni
de obiceiuri ce să trag până astăzi în tine, Moldovă!” G.
Călinescu este îndreptăţit şi scrie în Istoria sa: „Astfel îşi
frânge cronicarul mâinile de-a lungul letopiseţului,
văitându-se şi creindu-se pe sine ca tip al boierului cu jale
de ţară. Însă jelaniile lui nu vin din pură sentimentalitate
patriotică Neculce e bârfitor, răutacios ca bătrânii,
încondeietor bufon al lucrurilor, aşa că pagina întreagă e o
comedie înaltă alunecând de la reaua cârcotire la
patriarhala plângere” (p. 25).
Departe această imagine de aceea a lui Iorga:
„Când întrebuinţăm, ca şi cum cetim numai, cronica lui
Ioan Neculce, trebuie să ne gândim totdeauna că n-avem a
face cu povestirea pătimaşă a luptătorului care abia a lăsat
armele din mână, că într-însa nu răsună nici imnul de
triumf al biruitorului, nici plângerea învinsului prigonit
sau înstrăinat, ci limpedea, curata, senina (s. n.) şi buna
povestire a unui bătrân foarte bătrân, care, privind în
urmă, în dunga din ce în ce mai umbrită a trecutului său,
vede înşirându-se acelea ce au fost, atât de liniştite, de
orânduite şi de frumoase!” (Istoria literaturii româneşti,
II, p. 284).
154
Proza
Unele personaje sunt surprinse prin câteva

trăsături fizice şi ticuri ori prin câteva remarci
„nevinovate”. Constantin Cantemir, vinovat de moartea lui
Miron Costin, „carte nu ştia, ce numai iscălitura învăţase
de făcea. Practică bună avea la voroavă, era sănătos,
mânca bine şi bé bine. Semne multe avea pe trup de la
războaie, în cap şi în mâini, de pe când fusese slujitoriu în
Ţara Leşească. La stat nu era mare; era gros, burduhos,
rumăn la faţă, buzat. Cu boierii trăia bine până la o vreme,
pentru că era om de ţară şi-i ştia pe toţi, tot anume, pre
careli cum era. Şi nu era mândru, nici fără cheltuială ţării,
că era un moşneag fără doamnă”. Nu lipsit de afecţiune
este portretul lui Petru cel Mare, care, să nu uităm, a fost
de acord cu plecarea cronicarului din Rusia: „Iară
împăratul era un om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iar
nu gras, rătund la faţă şi cam smad, şi cam arunca
câteodată din cap fluturând. Şi nu cu mărire şi fală, ca alţi
monarhi, ce umbla fiecum, prost la haine, şi numai cu
doao, trei slugi, de-i era de grija trebilor. Şi umbla pe jos,
fără alaiu, ca un om prost”. Câtă deosebire între portretul
lui Neculce şi acela al lui Radu Popescu! Ultimul portret
este al lui Constantin Mavrocordat, cu domnia căruia se
încheie letopiseţul, realizat pe aceleaşi coordonate fizice şi
caracterologice: „Acest domn Constantin-vodă era un om
pre mic de stat, şi făptură proastă şi căutătura încrucişată,
şi vorba lui înecată. Dar la hire era nalt, cu mândrie vra să
s-arate, dar era şi omelenic” (omenos, milos).
Deşi excelează în individualizări, are şi simţul
aglomerărilor al mulţimii, anticipând epicii noştri de mai
târziu, pe un Negruzzi ori Rebreanu, aglomerări pe care le
reconstituie, până la urmă, din amănunte, din detalii. Nu
avem în vedere doar lupta de la Stănileşti, despre care, pe
155
bună dreptate, s-a scris atât, ci şi alte episoade. Astfel,

când au venit muscalii în Iaşi, moldovenii au început să-i
taie şi să-i jecmănească pe turci, în oraş şi împrejurimi:
„Şi-i jăcuia de bani, de odoară, de cai, de boarfe de boi, de
oi, de miere, de ceară şi de toate ce găsise. Iară băcăliile
sta vărsate pe uliţe, de la toate babele”. Memorabilă este
scena revoltei mulţimii contra grecilor la mazilirea lui
Dumitraşco Cantacuzino, când paharnicul Mavrodin, urât
de popor, este prins şi bătut, apoi „l-au dezbrăcat, de l-au
lăsat numai cu cămeşa, şi l-au pus pe un cal, îndărăt, cu
faţa spre coada calului, şi-i dedese coada în mâini de o
ţinea în loc de frâu, şi-l ducea prin mijlocul târgului la
Copou, la plimbare, şi-l privea tot norodul ziua amiază, zi
mare, şi-i ziceau feciorii ce-l duceau: «zi, grece, cal murg
la fântâna Bordii»”. Neputând să spună în româneşte, îl
pălmuiau, obligându-l să repete după ei. Episodul se
încheie într-o notă de umor când: „Acest fel de zeefet i-au
făcut!”. Antologică este foarte citata scenă a plimbării
spoliatorului Duca-vodă prin ţara înfometată, în drumul
exilului, de către plonezi. Dramatismul stă în concizia
naraţiei, a împletirii modurilor expozive, a intenţiei unui
personaj ce rezonă vocea auctorială: „Şi cându-l ducea pe
drum, îl puseră într-o sanie cu doi cai, unul albu şi unul
murgu, şi cu hamuri de teiu ca vai de dânsul. Ocări şi
sudălmi de audzie cu urechile. Ş-ajungându la Suceava, la
un sat, atunce au poftit puţintel lapte să mănânce. Iară
femeia, gazda, i-au răspuns că «n-aveau lapte să-ţi dăm, c-
au mâncat Duca-vodă vaceli din ţară, de-l va mânca
viermii iadului cei neadormiţi». Ce nu ştia femeia aceia că
iaste singur el Duca-vodă. Iar Duca-vodă, dac-au audzit că
iaste aşea, îndat-au început a suspina şi a plânge amar”.
156
Proza
Trăsăturile naraţiunii sale, ca şi mentalitatea

culturală, de altfel, le (re)găsin în legendele din O samă de
cuvinte. Sunt patruzeci şi două de „legende” (N.
Manolescu socoteşte că sunt patruzeci şi patru, şi aceasta
în ambele ediţii ale Istoriei, iar George Ivaşcu vorbeşte de
patruzeci şi şase), cu caracter anecdotic şi moralizator,
marcate de senzaţional şi de umor, uneori crud, prezentând
etimologii şi biografii, naraţiuni de extremă concizie
unele, mai ample altele, toate purtând geniul de povestitor
al lui Neculce şi marca oralităţii, constituind nuclee de
texte epice întinse, cum s-a şi întâmplat în unele cazuri. În
Istoria sa, Nicolae Manolescu conchide: „Meritul acestor
atât de celebre povestiri, încât au devenit pentru români
arhetipale, constă şi în simplitatea lor fără cusur, în stilul
«jos» familiar, lipsit de orice solemnitate, pe care Neculce
îl introduce în proza naţională” (p. 61). Titlul lung, lasă să
se înţeleagă caracterul oral – „audzite din om în om, de
oameni vechi şi bătrâni” – şi apocrif, ceea ce nu poate
inspira prea multă încredere: „Deci cine va ceti şi le va
crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine:
cine precum îi va fi voia, aşa va face”, atribut al ficţiunii.
Primele nouă naraţiuni au în centru pe Ştefan cel Mare,
ultima incluzând un soi de testament către fiul său,
Bogdan, ca „să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri,
căci neamul turcilor sunt mai înţălepţi şi mai puternici, că
el nu o va putea ţine ţara cu sabia, ca dânsul”. Ceea ce s-a
şi întâmplat, aflăm din legenda următoare, unde se narează
şi întâmplarea cu cafeaua pe care Bogdan, necunoscând ce
i se dă, după închinările de rigoare, „au sorbit felegeanul,
ca altă băutură”. În locul tonului solemn la care te aştepţi
la texte „istorice”, te întâmpină unul familiar,
comunicativ, receptat imediat şi bine de cititor. Ironia este
157
rea în a opta legendă, aceea cu Dumbrava Roşie: „Şi aşé

vorbesc oamenii, că, când au fost având cu dânşii, cu leşii,
i-au fost împungând cu strămurările, ca pe boi, să tragă.
Iar ei se rugă să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciuşcile,
iar când îi bătea cu biciuşcile, ei se ruga să-i împungă”.
Dilema opţiunii, ce mai! Trei întâmplări îl au ca actant pe
Petru Rareş: aceea cu visul de mărire, cu fuga din Piatra
Neamţ, urmărit printre alţii, de un preot pe care l-a săgetat
„în oblâncul şelii. Şi i-au dzis: «Întoarce-te, popor, înapoi,
că-ţi rămâne liturghia nesfârşită»” şi eliberarea din Ciceu
din ordinul turcilor, apoi reînscăunarea sa. Este un întreg
scenariu, posibil de dezvoltat într-o amplă scriere istorică,
dacă avem în vedere şi concluzia: „Deci cum au slujit mai
pe urmă turcilor, scrie letopiseţul”. Anecdotele se
desfăşoară în jurul câte unui personaj, al unei întâmplări,
ficţiunea desăvârşind jocul narativ. Lui Vasile Lupu şi
duşmanului acestuia, Gheorghe Ştefan, le sunt consacrate
câte cinci şi, respectiv şapte anecdote, de mică întindere şi
care înlănţuite reuşesc un tablou caracterologic. Sunt mici
texte respectând cam aceleaşi procedee de organizare a
informaţiei narative, urmărind personajul dinaintea
momentului domniei până la moarte, unde norocul ocupă
un loc important în destinul unora. Lăsând la o parte câte
un reflexiv impersonal, menit să-l scoată pe narator din
scenă, aceste povestiri ar fi, după teoria lui Genette una
nou focalizată, având un narator omniscient. Două
anecdote sunt ample în comparaţie cu celelalte,
dovedindu-se că Neculce poate avea respiraţie epică largă:
senzaţională întâmplare a viitorului domn Ghica, „de
neamul lui arbănaş” şi biografia bogată a lui Nicolae
Milescu „pre învăţat şi cărturar”, ce include scena raderii
bărbilor nobililor ruşi, semn al aspiraţiei occidentale, al
158
Proza
modernizării, de către Petru cel Mare, ţarul făcându-i

învăţatului moldovean o mare onoare: „atunce singur
împăratul i-au ras barba cu mâna lui”.
Despre valoarea Letopiseţului Ţării Moldovei şi a
micii antologii O samă de cuvinte s-au pronunţat filologii,
istoricii şi criticii literari la unison, şi anume că Ion
Neculce este un excepţional povestitor: G. Călinescu:
„Neculce e viu pretutindeni, familiar, intuind generalul în
particular, într-un gest, într-o schimbare a feţei” (p. 125);
N. Cartojan: „Neculce scrie în limba bătrânească a
timpului său, uşor influenţată de limba înaintaşilor
cronicari, dar cu rădăcini adânci în limba populară” (p.
364); Iorgu Iordan: „Neculce se serveşte de procedee
stilistice simple şi sobre, la fel ca toţi scriitorii populari.
Stilul lui este, de obicei, direct, adică propriu: spune
lucrurilor pe nume, aşa cum face masa cea mai mare a
vorbitorilor” („Limba şi stilul lui Ion Neculce” în De la
Varlaam la Sadoveanu, E.P.L, 1958, p. 110-111), şi
exemplele pot continua. De aceea alăturarea de Creangă
vine de la sine, Neculce deschizând seria marilor noştri
povestitori.
CRONICARII MUNTENI
Mult timp cronicarii munteni au fost consideraţi
fără valoare, concluzie pripită, prelungită şi nedreaptă,
datorată, poate, alăturării lor de cei moldoveni. G.
Călinescu în Istoria sa face, ca de atâtea ori, dreptate şi
pune în evidenţă în special capacitatea lor de pamfletari,
dar şi de povestitori. N-au sentimentul patriotic al
moldovenilor, în schimb sunt teribili în duşmănia lor. S-a
ajuns însă ca, în timp, cronicarii munteni să fie consideraţi
superiori celor moldoveni, ceea ce-l determină pe Nicolae
159
Manolescu în Istoria sa critică să afirme că „muntenii sunt

experţi în arta spectaculosului istoric, îndeosebi a aceluia
comic şi ludic, suflete ranchiunoase şi guri otrăvite,
certăreţi, pamfletari din născare, cărora le lipseşte însă
simţul grandorii umane şi naţionale, atât de emoţionant la
Ureche sau Costin, precum şi tradiţia acestora”: (p. 66).
Observaţia şi argumentele imediat următoare privind lipsa
sentimentului patriotic, sunt juste, dar valoarea artistică, în
sine nu este afectată. Scăderea stă în atitudine morală, şă
spunem aşa, moldovenii păstrându-şi totala independenţă,
muntenii fiind „partinici”, în laudă ca şi în ocară.
Un substanţial demers de a dovedi prin text valoarea
intrinsecă a cronicilor munteneşti, nu de circumstanţă,
face Dan Horia Mazilu cu Cronicarii munteni (Minerva,
seria „Universitas”, 1978), care urmăreşte modelele
retorice apte „să marcheze în scrisul cronicarilor traseul
dinspre «bene dicendi» către «pulchre dicendi», de la o
«retorică a dovedirii», în care istorisirea închipuie doar
fericite întâmplări, la o «retorică a povestirii», etapă
evident superioară, unde sensurile demonstraţiei sunt
încorporate organic în textul literar” (p. 10).
Monografii ale cronicarilor munteni, studii masive
etc., lasă impresia unei atitudini de supralicitare a valorii.
Mai degrabă e vorba despre un interes într-adevăr sporit în
ultimile decenii, păstrându-se, totuşi, raportul în favoarea
cronicarilor moldoveni. O problemă aprins disputată (ce
continuă, încă) a fost aceea a paternităţii. Lucrurile nu sunt
nici astăzi limpezite în totul. Cât mă priveşte, cred ca
Radu Popescu este autorul Cronicii Bălenilor, opţiune şi a
lui Nicolae Cartojan, G. Călinescu, Ştefan Ciobanu sau
Nicolae Manolescu, printre opozanţi în ideea că nu-i
aparţine în întregime, numindu-se Al. Piru şi Dan Horia
160
Proza
Mazilu. Respectând criteriul cronologic, vom prezenta

pentru secolul al XVII-lea Letopiseţul Cantacuzinesc şi
Letopiseţul (sau Cronica) Bălenilor, iar pentru secolul al
XVIII-lea (demarcaţia fiind oarecum falacioasă) pe Radu
Greceanu cu, dăm titlul ediţiei din 1906, Viaţa lui
Constantin Vodă Brâncoveanu de Radu vel logofăt
Grecianu, Anonimul Brâncovenesc, Cronica lui Nicolae
Mavrocordat de Radu Popescu şi Istoriia Ţării Rumâneşti
de stolnicul Constantin Cantacuzino.
Letopiseţul Cantacuzinesc are acest titlu datorită
atitudinii favorabile Cantacuzinilor, cronicarul, Stoica
Ludescu, fiind, cum singur se pomeneşte, la persoana a
III-a, „slugă bătrână la casa răposatului Constandin
postelnicul”. Titlul integral al cronicii este Istoria Ţării
Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini.
Începe cu întemeierea (1290) şi sfârşeşte cu moartea
domnitorului Şerban Cantacuzino (1688). De la Mihnea-
vodă, Stoica Ludescu narează evenimentele pe care le-a
cunoscut direct. Până acolo însă, letopiseţul este o
compilaţie cu multe omisiuni. Sunt încorporate Viaţa
patriarhului Nifon de Gavril Protul, cronica lui Tudosie
Rudeanu despre Mihai Viteazul, cronica în versuri greceşti
a lui Matei, mitropolitul Mirelor. Tonul panegeric începe
cu prezentarea lui Matei Basarab şi continuă cu domnia lui
Constantin Şerban Basarab, cumnatul postelnicului
Cantacuzino, stăpânul cronicarului, ucis înainte de
Crăciunul lui 1663 în mănăstirea Snagovului din ordinul
lui Grigore Ghica. Domnul îi datora înscăunarea iar
intriganţii care puseseră la cale asasinatul, vornicul Stroe
Leurdeanul şi vel vistierul Dumitraşcu Ţărigrădeanul îi
erau rude. Jalea ce a cuprins nu numai ţara ci şi alte locuri
este imensă: „Iară toată ţara plângea pre Constandin
161
postelnicul, că au pierdut un stâlp mare, care au sprijinit

toate nevoile ţării. Plângu-l şi săracii, că şi-au pierdut mila
…, plângu-l şi păgânii şi creştinii şi toate ţările care l-au
ştiut şi carii nu l-au ştiut, ci numai de numele lui au auzit,
pentru multă înţelepciune şi bunătate ce făcea în toate
părţile”. Se reţin câteva episoade, cronica fiind şi un
complex de naraţiuni. Cu privire la domnia lui Vlad
Ţepeş, e de amintit legenda zidirii cetăţii de care e legat
cognomenul sângerosului domnitor: „Când au fost în ziua
Paştilor, fiind toţi orăşenii la ospeţe, iar cei tineri la hore,
aşa fără veste pre toţi i-au cuprins. Deci câţi au fost
oameni mari, bătrâni, pre toţi i-au înţepat, de au ocolit cu
ei tot târgul, iar câţi au fost tineri cu nevestele lor şi cu fete
mari aşa au fost împodobiţi în ziua Paştilor, pre toţi i-au
dus la Poenari, de au lucrat la cetate până s-au spart toate
hainele de pre ei, şi au rămas toţi dezvăscuţi în pieile
goale. Pentru aceasta i-au scos numele Ţepeluş”.
În timpul domniei lui Constantin Şerban Basarab,
fiul lui Radu Şerban, are loc răscoala seimenilor, condusă
de spătarul Hrizea, care a fost apoi tras pe roată: „întâi
uciseră pre aceşti săraci de boiari. A doao, batjocoriseră
pre domnul lor, suduindu-l în tot timpul … A treia, călcară
şi sfintele biserici ale lui Dumnezeu, însă slujind preoţii
svânta liturghie. Iar ei intra în biserici, de-i scotea de păr
afară şi îi dezbrăca de veşminte …Tot ce au aflat în
biserici au luat. Numai pietrele goale au lăsat… Şi vindeau
cărţile bisericii la târg”. Sunt rânduri remarcabile prin
naturaleţea lor, prin descrierea comportamentului violent
şi grobian al militarilor. O naraţiune de mai mare întindere
este încercarea lui şi a Bălenilor de a-i suprima pe
Cantacuzini, eşuată însă, urmăriţii reuşind, cei mai mulţi,
să scape. Intervine şi în această dinamică întâmplare
162
Proza
miracolul creştin, cum, de altfel, mai întâlnim în

letopiseţ. Să ne aducem aminte la înfruntarea dintre Matei
Basarab şi Vasile Lupu din satul Finta, când torentul
fluvial a ocolit oastea muntenească, mică numeric,
spulberând-o pe cea moldovenească, beneficiară şi a
cazacilor conduşi de ginerele lui Vasile Lupu, de trei ori
mai mare: „Iar când fu în deseară făcu Dumnezeu o
minune mare, că trimise lui Matei-vodă un nor ploios, care
să ivi dăspre austru, fiind ceriul prea seninat. Şi venea
asupra taberelor prea iute, cu un vânt foarte viforos. Şi aşa
trecu peste tabăra lui Matei-vodă. Iar când sosi la tabăra
lui Vasilie-vodă, acolo-şi năpusti toată apa, ca cum ar cură
un râu prea iute. Şi picăturile era groase şi vârtoase ca o
piatră. Unde-i lovia, ticăloşii îndată cădea dupre cai jos. Şi
se făcu în tabăra lor apă multă, ca o baltă tinoasă”.
Minunea o vom mai întâlni şi prin epica sămănătoristă,
ploaia torenţială după ce distruge viile arendaşului se
opreşte chiar în locul de unde începe a boierului adevărat,
de ţară. Partea suculentă rămâne aceea pe care o putem
încadra pamfletului, elemente ale speciei numeroase
aflând şi la autorul Cronicii Bălenilor. Despre pamfletul
muntenilor, înspre finalul capitolului.
Letopiseţul Cantacuzinesc are pagini viguroase
alternând cu altele fastidioase, scenarii narative
previzibile, dar cu acţiune dinamică şi bine condusă.
Încheierea, molcomă, se datorează şi împăcării celor două
partide prin căsătoria lui Grigore Băleanu cu Alexandra
Cantacuzino: „s-au mirat şi mari şi mici de acest lucru ce
au făcut Şărban-vodă (tatăl Alexandrei, n. n.). Şi toţi să
bucuria şi-l fericia pentru mare înţelepciune ce i-au dat
Dumnezeu”. În studiul consacrat lui Stroe Ludeanu din
Istoria literaturii române vechi, Nicolae Cartojan trage
163
concluzia: „Cronicarul cantacuzinesc stă astfel cu mult în

urma cronicarilor moldoveni, şi prin lipsa de obiectivitate
şi prin darul formei exterioare, dar el are meritul de a ne fi
păstrat, în compilaţia sa, cele mai vechi anale ale Ţării
Româneşti şi de a fi înnodat povestirea evenimentelor de
la descălecat până la vremea sa” (p. 435).
Letopiseţul Bălenilor cu titlul Istoriile domnilor
Ţării Rumâneşti este o reacţie la Letopiseţul
Cantacuzinesc şi se întinde exact pe aceeaşi perioadă
(1290-1688). Este şi acesta în bună măsură o compilaţie.
Cu privire la paternitatea letopiseţului, am arătat că i-ar
aparţine lui Radu Popescu, boier cultivat, cu o viaţă
aventuroasă şi dramatică şi care şi-a pus amprenta pe
umorile sale. A fost fiul lui Hristea vistierul, cel vinovat
de moartea pstelnicului Constantin Cantacuzino şi de
desconspirarea fiului acestuia, Şerban Cantacuzino, care
se înfruptase, se pare, din nurii Anastasiei, doamna lui
Duca-vodă şi râvnea la domnie. Ajuns domn, familia
cronicarului este adusă la sapă de lemn de Şerban
Cantacuzino, fiind nevoită să-şi vândă şi să-şi amaneteze
moşiile pentru a face faţă falselor acuzaţii de delapidare.
În final, tatăl lui Radu Popescu – sub Nicolae Mavrocordat
îşi va schimba astfel numele în Radu Hrizea – va fi tras în
ţeapă iar familia cu puţin noroc, avându-l „pe Dumnezeu
într-ajutor”, va reuşi să scape. Sub domnia lui Constantin
Brâncoveanu cunoaşte ridicări şi căderi, perioade de
apreciere şi de dizgraţie, căci Radu Popescu a moştenit şi
gena de complotist de la tatăl său, ca şi priceperea în
încâlcirea şi descâlcirea iţelor diplomaţiei. În ultimii ani ai
domniei brâncoveneşti este total marginalizat, ceea ce îl
determină să intre în partida Cantacuzinilor. Cariera sa
politică va cunoaşte zenitul sub Nicolae Mavrocordat,
164
Proza
căruia îi va deveni cronicar oficial. În 1723, încă aflat în

funcţia de mare vornic – prim sfetnic al Divanului –, ia
decizia de a se călugări, sub numele de Rafail Monahul:
„Fiind dvornic mare, eu, Radu Popescu, în cinstea şi
dragostea măriei sale şi viind la vreme de bătrâneţe şi de
slăbiciune, socotind şi că ale lumii sunt toate deşarte,
singur din bună voie, am cerut voie de la măria-sa şi am
mers de m-am călugărit la mânăstire, la Radul-vodă”. Aici
şi muri, în 1729.
Letopiseţul Bălenilor e mai bogat în date, umple
golurile celui cantacuzinesc, conţine multe informaţii
despre celelalte ţări româneşti, despre ţările vecine şi
despre turci. Cronicarul îşi exprimă nemulţumirea cu
privire la sărăcia de date despre Ţara Românească. În
general însă el aduce foarte multe date, cronica fiind
extrem de aglomerată, din numeroase domenii, urmare a
largului său orizont de cunoaştere, ceea ce face ca prin
„vălmăşagul ei de date şi de fapte, cu lipsa nu numai
paranetă de încorsetare şi de disciplină, cu multiplele şi
variatele-i «deschideri» şi plecarea constantă spre
digresivitate şi anecdotic, Cronica Bălenilor reprezintă un
text baroc de un bun nivel”, după cum suscrie D. H.
Mazilu în Cronicarii munteni (p. 94). Izvoarele sunt cam
aceleaşi cu ale lui Stoica Ludescu, contribuţia personală
începe o dată cu domnia lui Grigore-vodă, când
Cantacuzinii îşi intră în drepturi, în mod firesc urmărind
reacţia Bălenilor. Suirea la domnie în 1678 a lui Şerban
Cantacuzino e văzută ca un început de furtună în
rivalitatea dintre Cantacuzineşti şi Băleni: „Mare şi
întunecat nor şi plin de fulgere şi de trăznete au căzut pe
Ţara Romănească. Şerban Vodă carele ca cu neşte
trăznete, cu răutatea lui au spart şi au dezrădăcinat
165
nenumărate case de boiari, şi de slujitori, şi de săraci şi pre

mulţi au omorât cu multe feluri de cazne şi i-au sărăcit cu
multe feluri de pedepse, precum istoria mai jos va arăta”.
El prezintă un număr de crime ale lui Şerban Cantacuzino,
pe care cronicarul îl vede ca pe un adevărat monstru: „De
aceste multe făcea Şerban-vodă, care de s-ar fi scris câte
una, pare-mi-să că n-am avea hârtie să le rânduim toate, că
de nicicum nu-i era milă, ca de o pasăre: îndată îl omorâia
ori de-au avut vreo pizmă pre dânsul din boierii lui, ori i s-
a părut bănuială pe cineva, ori l-a părăsit cineva … îndată
fără întrebare, fără judecată, îi omora tiraneşte”.
Lectorul poate constata uşor superioritatea lui Radu
Popescu în câştigarea credibilităţii faţă de Stoica Ludescu.
Dacă partizanul Cantacuzinilor este direct, de rară
violenţă, cel al Bălenilor este mai discret, participarea lui e
prezentată mai detaşat, tonul devine mai sarcastic, mai
batjocoritor, nu brutal, de aceea şi se bucură de o sporită
credibilitate. Mai aproape de tăietura pamfletară a
cronicilor pare Stoica Ludescu cu intenţiile lui crâncen
paroxistice. Radu Popescu e un disimulat şi îşi
subordonează un întreg arsenal pentru a-şi desfiinţa
victima. În Istoria sa Nicolae Manolescu pune în evidenţă
mijloacele de care se serveşte cronicarul: „Ura lui Radu
Popescu este mai puţin delirantă decât a lui Ludescu şi,
exceptând pasajul referitor la înscăunarea lui Şerban
Cantacuzino (care, în fond, i-a ucis tatăl), celelalte sunt
mai degrabă viclene, cu bune aduceri din condei, ţesând
batjocura cu firul subţire şi indiferent simulat şi jucând
comedia perfectei ingenuităţi” (p. 68). Aceeaşi tehnică dar
punând în joc alte procedee o analizase în Cronicarii
munteni şi D. H. Mazilu, când pune în discuţie
„dezintegrarea certitudinii”, „instalarea nesiguranţei” sau
166
Proza
mirarea („se miră”) de care e încercat cronicarul. Despre

unele victime mai mici ale Cantacuzinilor vorbeşte ca
martor ocular, ca în cazul grămăticului Pascale, pe care „l-
am văzut cu ochii cum îl scotea din cămară şi-l ducea cu
palme; care palme, dă dese şi dă multe, nu mai avea
număr”. Se desprind din acest scurt fragment două dintre
calităţile letopiseţului: de povestitor şi de privitor. Este un
povestitor fluent şi un bun scenarist, inclusiv în direcţia
pamfletului care nu se dizolvă doar în blesteme, ci mai
ales în bucle narative, în acele anecdote prin care
rivalizează cu Neculce, unde includem senzaţionalul şi
cronicarul. Notabile sunt scenele de canibalism pe timpul
foametei din Moldova: „Cei ce au văzut ne-au spus că au
văzut carne de om friptă în cuptoriu, şi vrea să o mănânce
neşte oameni, de cei ce nu avea ce mânca”. În burta unei
iepuroaice gata să fete, ucise la vânătoare, găsesc un
iepure bicefal şi cu patru picioare. Logofătul Gheorghe,
viitorul domn Ştefan-vodă, după ce Vasile Lupu e trimis
prizonier la Ţarigrad iar ginerele acestuia, Timuş, e
omorât de o ghiulea, se răzbună pentru o ofensă adusă mai
de mult de Vasile Lupu: „Zic unii să se fi culcat Ştefan-
vodă cu doamna, să-şi întoarcă aceia ce făcuse Vasilie-
vodă, de să culcase cu jupâneasa lui, în boierie”. Ca mai
târziu la Caragiale, şi Radu Popescu vede „monstruos”. El
vede lumea ca o scenă pe care se desfăşoară un spectacol
neîntrerupt, unul de adevăratelea, altul mimat unde
personajele părăsesc câteodată istoria ca să intre în
literatură. La logodna Catrinei, fata lui Duca-vodă, aflat la
domnie pentru a doua oară, cu coconul lui Radu-vodă,
domn în Ţara Românească, „în drumul Cotrăcenilor” are
loc un spectacol de circ („Pehlivan hindiu face multe
jocuri la logodnă”, sintetizează într-un fel de subcapitol
167
cronicarul): „Adus-au pehlivani de cei ce joacă pe funii, şi

de alte lucruri, adusese şi un pehlivan hindiu harap, carele
făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre. Iute
om era şi vârtos. Lângă altele, dă nu le putem lungi, făcea
acestea mai ciudat: pune de rând 8 bivoli, şi să răpeziia
iute, şi, sărind peste ei, să da în văzduh peste cap, şi cădea
în picioare de ceia parte; alta: un cal domnesc, gros, mare,
îşi lega chica de coadă-i, şi-l bătea comişălul cât putea şi
nu putea să-l mişce de loc; alta, un copaci mare din pădure
adusese, neted, şi, înfipt, s-au suit pe dânsul ca o maimuţă;
deci, după multe jocuri, ce-au făcut sus în vârfu-i, s-au
slobozit de acolo cu capul în jos şi au dat în picioare; alta
…”, spectacolul continuând: „Ca acestea multe făcea, care
nu le ţinem minte”. Magistral îşi joacă vizirul rolul în faţa
boierilor şi a lui Antonie-vodă Ruset pe care îi cheamă
spre a asista la căftănirea acestuia. Dar, pe de altă parte,
„trimisese la Grigorie-vodă de-l aducea de la Ţarigrad, şi
ei nu ştiia nimic”. Odată strânşi, începe sceneta, vizirul
întrebând: „Care iaşte Mareş?”. Zise: „Eu sunt”, - „Ia-l!”,
Ci-l luară. „Care iaşte Gheorghie vornic?”. Ziseră: „Nu
iaşte…” şi se continuă până îi ridicară pe toţi boierii. Iar
când rămase doar Antonie, vizirul îi spuse sec: „Împăratul
te-au mazâlit”.
Radu Popescu este un portretist remarcabil şi
creează o galerie memorabilă, în special alcătuită din
adversari. Dar portretele sunt realizate prin acumulări,
unde se pot include fărădelegile celui portretizat, ale
ajutoarelor care-i executau ordinile criminale, ca şi intuiţia
sau complicatul şi rafinatul joc politic. Se stabileşte astfel
o relaţie puternică între autor şi personaj, cum bine
sesizează D. H. Mazilu: „Doar aparent surprinzător, în
«duelul» (veritabil) dintre scriitor şi personaj, Şerban
168
Proza
Cantacuzino, individ detestat cu patimă, urât şi denigrat,

împroşcat cu noroi şi expulzat sub incidenţa execraţiei,
iese învingător. Adversarul incomod, odios, oripilant, dar
puternic, rezistă tuturor tentativelor de discreditare în faţa
posterităţii şi îşi află un «portret exemplar» - exemplar în
primul rând prin forţa şi «veridicitatea» izvorâte din
antipatia devastatoare – tocmai în paginile scrise de
partizanul duşmanilor săi”. În acest fel, Şerban
Cantacuzino trece prin pana cronicarului din istorie în
literatură.
Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu de Radu
Greceanu se înscrie printre cele trei cronici în proză,
alături de Anonimul Brâncovenesc şi paginile lui Radu
Popescu, rezervate, când nu de-a dreptul ostile şi
denigratoare, consacrate domnitorului al cărui tragic
sfârşit îl înscrie printre martirii neamului. Este făcută la
comandă şi de aceea libertatea autorului este îngrădită. O
ediţie completă, cuprinde perioada 1688 – 1714, intitulată
Viaţa lui C. Brâncoveanu va da un strănepot al
cronicarului, Ştefan Greceanu, în 1906. Brâncoveanu, abil
om politic, întăreşte autocraţia, face linişte în ţară, are o
curte selectă, la care Radu Greceanu are acces, fiind un fel
de cronicar oficial al ei. În 1698, deci la 10 ani de la
instaurarea în scaun a lui Constantin Brâncoveanu, când în
ţară era linişte, Radu Greceanu înfăţişează domnului său
cronica, drept un omagiu, într-un stil encomiastic: „Până
în ziua de azi multe feliuri de bunătăţi ai dăruit Măria ta la
toată suflarea din ţara aceasta şi aşa şi pe mine, plecatul
slujbaş al înălţimei tale, m-ai încălzit, încât nu pot să-mi
arăt mai bine recunoştinţa de care sunt cuprins, decât prin
alcătuirea acestei istorii despre viaţa şi întâmplările
domniei înălţimei tale, care, s-au petrecut prin vederile
169
mele”. Deci, caracterul subiectiv, simpatia cu accente de

înflăcărare, pentru Constantin Brâncoveanu. După
moartea lui Şerban Cantacuzino – 1688, ginerele său,
Bălăceanu, se afla într-o delegaţie oficială la Viena.
Auzind de alegerea lui Constantin Brâncoveanu ca domn,
nu vrea să se mai întoarcă în ţară. Brâncoveanu face o
expediţie în Transilvania şi la Zănileşti îl prinde pe
Bălăceanu, omorându-l. Corpul este adus în cortul lui
Constantin Brâncoveanu, iar Radu Greceanu îşi manifestă
indignarea faţă de acest vânzător de ţară: „Că pre acest
Costandin Bălăceanu nu-l lăsa, ticălosul, trufia ca să-şi
aducă aminte. Şi de frica lui Dumnezeu, ci credea în avere
şi în cai şi în arme şi în vitejii şi în fandoseli nebuneşti, şi
nu ştia că e Dumnezeu înaintea celor ce nu se tem de
dânsul, ci aşa cu acestea şi-au pus şi sufletul şi viaţa”.
Aceeaşi atitudine o arată şi în scena în care e prezentată
aducerea conspiratorilor contra lui Constantin
Brâncoveanu, înlănţuiţi de mâini şi de picioare, având pe
călău în frunte. Începând cu al zecelea an de domnie,
povestirea evenimentelor se face anual, în succesiune
cronologică. Aceasta duce la lipsa legării unor evenimente
importante şi amestecă fapte deosebite cu unele minore,
de senzaţie momentană. În general, n-are har de
povestitor, nici de evocator. Cronica se încheie în 1714,
când Constantin Brâncoveanu, duplicitar faţă de turci, e
ridicat de aceştia şi decapitat, împreună cu cei trei fii mai
mari. Cronicarul nu are talentul narativ al contemporanilor
săi. Dar şi în înşiruirea fastidioasă se pot găsi motive de
interes pentru un degustător rafinat de literatură, şi G.
Călinescu învederează în Istoria sa: „Monotonia acestui
răboj de conace este răscumpărată prin spectaculosul ce se
desprinde din amănunţimea ceremonială, şi un romancier
170
Proza
ar putea intui, prin ea, cuprinsul zilei unui domn şi viaţa

unei curţi” (p. 32). Totodată, e de subliniat intenţia lui
Radu Greceanu de a impune modelul domnului luminat,
aflat într-o ilustră companie care „… case dumnezeieşti
multe din temelii ai ridicat …, ca şi cărţi multe bisericeşti
în zilile mării-tale şi cu cheltuiala măriei-tale s-au tipărit
… şi şcoale de învăţături elineşti şi sloveneşti măriia-ta ai
făcut şi pururea spre bunătăţi necontenit eşti a face, spre
folosul de obşte”. Radu Greceanu pune în valoare cele mai
reprezentative realizări ale acestui domn care „a făcut”
epocă. Acumulările de date din cronică nu anulează
sclipiri ale disimulării, inocenţei mimate ori maliţiei, ca în
cazul îndepărtării lui Dimitrie Cantemir din preajma
ţarului Petru, după înfrângerea de la Stănileşti şi stabilirea
în Rusia, ştiute fiind şi animozităţile dintre cei doi domni
români: „s-au socotit dă l-au mutat dă acolo şi i-au dat
aşăzământul la stoliţă ca să nu-şi mai turbure măriia-sa
gândul după alte fantasii”. În Cronicarii munteni Dan
Horia Mazilu vorbeşte despre „procedeul”
fragmentarismului „care, îl izolează, surprinzător, de
experienţele istorisirii epocii” (p. 226). Desigur că este
vorba despre fie neputinţa de asamblare a evenimentelor –
sunt şi numeroase, este drept –, fie intuiţie. Şi exegetul
literaturii noastre vechi trece între ghilimele noţiunea de
procedeu, căci fragment(arismul) ca modalitate a
discursului filozofic sau literar este pus în circulaţie, în
această accepţie, mult mai târziu, chiar în anii din urmă ai
secolului al XVIII-lea de către Schlegel, el precizându-şi
propria filozofie ca „un sistem de fragmente”, având în
vedere atât partea formală, cât şi „gândirea” sa ca atare,
relaţia, coerenţa gândirii sale. Ca posibilitate unică de
construcţie opusă sistemului, discursului articulat la
171
nivelul generalului, fragmentarismul face şcoală în secolul

al XX-lea, când judecăţilor categorice li se impune reperul
„intermitenţa”, cum spune Andrei Pleşu în Jurnalul de la
Tescani (p. 84). „Fragmentarismul” lui Radu Greceanu
ţine, după autorul Cronicarilor munteni, de forma de
organizare, e un „instrument”. Radu Greceanu nu are o
amplă respiraţie epică.
Cronica Anonimă despre Brâncoveanu prezintă
evenimentele de la octombrie 1688 la martie 1717. Este a
lui Radu Greceanu? este a lui Radu Popescu? este a
amândurora? problema paternităţii este mai puţin
importantă. Ceea ce interesează este valoarea ei literară
indubitabilă. Trei sunt după părerea noastră trăsăturile
reprezentative ale cronicii, care, de fapt, o şi situează în
fruntea celor munteneşti: fluenţa expunerii, ceea ce dă
posibilitatea unei lecturări fără eforturi deosebite de
înţelegere chiar dacă planul expunerii cunoaşte întreruperi,
noi direcţii şi apoi reveniri la vechiul fir al evenimentelor,
simţământul înalt al spectacolului, senzaţia fiind aceea a
vizionării unor scene teatrale ori cinematografice, şi simţul
selecţiei unor întâmplări ce se pot constitui în lecturi de
sine stătătoare, ele întrunind toate momentele unor
construcţii epice şi un anume aer de „autenticitate”, întărit
de intervenţia directă a naratorului, la persoana I: „că de
multe ori şi noi am audzit pe Constantin-vodă zicând”, ori
de trimiteri ce exclud orice dubiu, la persoana a III-a:
„cum spunea cei ce au fost acolo”.
Cronica nu este întinsă, ea ocupându-se aproape în
exclusivitate de domnia lui Constantin Brâncoveanu, celor
ce au venit după el – Şerban Cantacuzino, (cu o domnie de
„un an şi nouă luni”), Nicolae Mavrocordat, fratele lui
Nicolae, cel dintâi recenzent al populaţiei Munteniei: „şi
172
Proza
au mai scos şi hârtiile de nume de om, care această n-a

mai fost de când pământu”. Rapidele informaţii şi
comentarii dinspre sfârşitul cronicii ca şi omisiunile chiar
din domnia brâncovenească dau senzaţia unei sastisii a
Anonimului, unei lipse de interes de parcă amplul său
suflu epic s-ar fi epuizat aproape instantaneu.
Evenimentele încep cu înscăunarea lui Constantin
Brâncoveanu, boierii gândindu-se „că Constantin logofătul
Brâncoveanu este neam de-al lui Matei-vodă şi are şi alte
bunătăţi, blândeţile şi altele; să-l ridice pre dânsul domn că
şi om este în vârstă, de va putea chivernisi domniia cum să
cade …”. Însă favoritul lor joacă scena refuzului, căci zice
viitorul domn: „Dar ce aş vrea eu cu domniia, de vreme ce
ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuieşte să fiu”. Şi
cu forţa l-au căftănit, iar la biserică, într-o scurtă cuvântare
a mai cerut o dată consimţământul celorlalţi: „Boieri
dumneavoastră, bine ştiţi toţi că eu am fost la casa mea ca
un domn, trăit-am cum am vrut, nimic lipsindu-mi şi
domniia aceasta eu nu o pohtesc ca să-mi înmulţesc grijile
şi nevoile, ci dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voia mea
m-aţi pus domn în vremi ca acestea turburate, încongiuraţi
de oşti de vrăjmaşi; ci doar acum iar întreb: este-vă cu
voia tuturor? Aceeaşi toţi răspunseră: «Toţi vom, toţi
pohtim»”. Este un model de discurs, bine închegat,
curgător şi scurt de adeziune formală, de altfel, care pune
în evidenţă dibăcia politică a domnului, de atâtea ori
valorificată în această echilibristică caracteristică
sfârşitului de secol al XVII-lea. Apoi, îi pune să-i jure
credinţa pe icoană după un text scris înainte şi citit.
Remarcăm şi limba, vocabularul incluzând doar cuvinte
foarte cunoscute, fluentă. Dar mai presus se impune gustul
pentru spectacol al rafinatului domnitor, el fiind cel mai
173
bun actor şi regizor totodată. Admirabilă este scena

primirii complotiştilor conduşi de paharnicul Staicu, ajutat
fiind de Dumitraşcu, acesta din urmă iertat în final
deoarece îi era afin domnului, amândoi extrădaţi, „băgaţi
în feară şi în cătuşi” şi purtaţi într-un car. Cortegiul este
întâmpinat de mulţime, în frunte aflându-se călăul „cu un
ciomag mare în mână de veniia înaintea lor în chip de
postelnic mare, că aşa se auziia precum Staico vrea să fie
domn în Ţara Românească”. Alaiul se opreşte la spătăria
cea mică şi „aşa legaţi de mâini şi de picioare şi cu acest
feliu de pompă i-au dus la Constandin-vodă şi i-au
înghenunchiat”. Discursul este scurt şi marcat de o
ipocrită înduieşătoare mirare, cu scopul de a-i face pe
vinovaţi să spere: „N-aş fi gândit, Staico, să văz una ca
aceasta, zău, n-aş fi gândit în viaţa mea. Cela ce într-atâta
vreme, printre-atâtea locuri şi cu atâtea feliuri de umblete
astăzi să te văz aşa dinaintea mea, într-acestaşi chip, zău,
n-aş fi gândit”. Mirarea bătând spre stupefacţie a
oratorului e accentuată de verbul a gândi, cu care începe şi
se sfârşeşte intervenţia, folosit la forma negativă. Cinismul
din final e sporit de recunoaşterea vinei şi umilinţa
complotistului: „Armaş, ia pe dumnealor de-i du în
puşcărie, unde s-au gătit, că noi avem altă treabă, să bem
astăzi”. În aceeaşi notă cinică se înscrie şi încarcerarea
celor doi capi răzvrătiţi în celulă, „să şază amândoi la un
loc că pohtia să să vază unul cu altul şi să facă sfaturi
împotriva domniei, ci Dumnezeu le-a plinit pohta să să
vază; ce sfătuiesc acum şi zioa şi noaptea amândoi în
temniţă cât le place”. O veritabilă catilinară poate fi
considerat rechizitoriul domnului la adresa jecmănitorului
clucer Ştirbei. E un spectacol pus în scenă la fel de
minuţios. Lista fărădelegilor clucerului e citită de Radu
174
Proza
Popescu, „fecioru Hrizii vistierul din Popeşti”: „Şi să

sculă Radul Cliucerul dă unde şădea la divan şi le luă din
mâna domnului şi începu a citi şi a arăta clucerului
Constandin iscăliturile lui, care, deaca au văzut, au rămas
înghieţat”. Se vede că Anonimul este un fin observator şi
înregistrează fiecare reacţie, fiecare nuanţă. Scena pare
reconstituită, filmată cu încetinitorul. După o posibilă
încercare de justificare, intervine domnitorul cu un început
ciceronian („Quonsque tandem abutere, Catilinia, patientia
nostra?”) urmat de istoricul nelegiuirilor: „Dar până când
aceste jafuri să le faci, cliucere Costandine? Că de nimică,
eu te-am rădicat şi te-am făcut slugeriu mare, comis mare
şi cliuceriu mare, la 6 scaun al divanului şi te-am miluit şi
te-am ţinut credincios. Ai luat judeţul Dâmboviţii, l-ai
prădat de n-au mai rămas ca un stat; l-am luat acela şi ţi-
am dat Teleormanul, şi mai rău l-ai făcut. Câte am găsit pe
urmă-ţi sume de lei jăfuite, pentru care te-am suduit într-o
vreme şi te-am urgisit să nu te văz în ochi. Iar te-am iertat
pentru rugăciunea altora. Acum iar ai făcut jafuri şi
nedreptate … Şi acum ai îmbătrânit şi tot nu te laşi”.
Urmează pedeapsa în spiritul înţelepţilor, căci ea are şi rol
educativ, caracteristic pentru „răbdulivul” domn: „Voi să
te fac să te înveţi. Ia-l, căpitane de dorobanţi, zise domnul,
şi-l du la visterie şi să cauţi un car, să-l pui şi să-l duci la
Mehedinţi pân satele carele le-au jăfuit ca să le dea banii
care le-au luat şi apoi să-l aduci, însă să-l bagi şi în
fieară”.
O singură dată nu şi-au putut face jocul
Brâncoveanu, când i-a spus generalului Heissler, prizonier
acum, în derâdere: „Jupâne Haizler, ţe-am adus oaspeţi,
care ţi-am scris că-ţi voi aduce, priimeşte-i”. Răspunsul
este neaşteptat prin aroganţa lui, chiar venind din partea
175
unui general austriac, recunoscut pentru faptele de arme:

„Nu te bucura de această întâmplare, că de-am pierdut noi
războiul, împăratul nostru mai are ca noi mulţi, ci te
bucură de vrăjmaşul tău, de Bălăceanu, că au pierit; că eu
pentru ca să-l mântuiesc pe dânsul am căzut în robie, iară
tu eşti rob de când te-au făcut tată-tău”. Desigur că replica
nu i-a căzut bine lui Constantin Brâncoveanu, care
avusese, cu toată abilitatea lui, de suferit atâtea umilinţe
din partea turcilor. El a pus de a trimis capul Bălăceanului
înfipt într-o suliţă la Bucureşti „în zioa de Sânta Măriia
mare, că întru acea zi să lăuda Bălăceanu că va să vie la
Bucureşti”. Ziua de 15 august, Sfânta Maria Mare, este a
marilor evenimente: a fost omorât duşmanul de moarte al
domnitorului, Bălăceanu; peste ani în 15 august vor cădea
capetele domnului şi ale feciorilor la Ţarigrad, „unde
şădea împăratul la un foişor lângă mare, carele îl numesc
turcii Ialikioşkin” pentru ca tot atunci, în Ţara
Românească, doamna lui Ştefan-vodă, pierzătorul lui
Brâncoveanu şi înlocuitorul său, la mănăstirea De-un-
lemn unde se afla pentru închinăciune, să fie lovită de
„îndrăcire cât s-au spăriiat toţi câţi era acolo cu dânsa şi să
mira ce să-i facă. Şi multă vreme cu acea îndrăcire au
fost”.
Senzaţională, ţinând de tehnica travestiului, este
întâmplarea din capitala Rusiei lui Petru cel Mare, când
ţarul află de complotul şi încercarea boierilor ruşi
terorizaţi de el, de a-l împuşca după ce vor da foc „stoliţii”
când „va veni împăratul la foc (că aşa este obiceiul
împăraţilor muscăceşti să încalice să se ducă unde să fac
aprinderi în stoliţă cetate”. Sfătuit, ţarul alege din temniţă
un condamnat la moarte, o „clonă” a sa, căruia îi promite
eliberarea şi îmbelşugare dacă va scăpa viu din această
176
Proza
substituire. Dar va muri împuşcat, pentru ca apoi ţarul să

ordone să-i taie pe vinovaţi. Cronicarul pune în valoare
anumite evenimente prin dislocarea unora şi apoi
revenirea la ele. Este interesat de politica externă şi
urmăreşte luptele turcilor cu nemţii şi ruşii, comentând
anumite strategii militare, Când nu-i participant direct,
imaginaţia, bogată, suplineşte absenţa documentului, a
prezenţei personale, cum este cazul, de exemplu, în
episodul complotului rusesc. Pauzele de respiraţie în
desfăşurarea epică sunt consacrate unor aspecte
referitoare, direct ori doar insinuant, la simpatiile sau
antipatiile naratorului, la consideraţii despre fericire,
nerecunoştinţă ş.a. După înlocuirea sultanului Mustafa cu
fratele său Ahmet, având „hatişirif” (decret al sultanului)
pentru domnie pe viaţă, „şi fiind pace între aceşti 2
monarhi, turcul şi neamţul”, zilele lui Brâncoveanu sunt
încărcate de fericire: „Şi aşa cu acestea se bucura în ospeţe
şi în veselii, în nunte şi ale boierilor de pământ şi ale lui
nunte, măritându-şi fetile, însurându-şi feciorii cei de
vârstă, că atâta era fericit cât mi se pare că toate darurile
norocului era asupra lui”. Câtă deosebire faţă de
aprecierile lui Radu Popescu! E un interludiu, mai întins,
despre noţiunea de fericire, menit, cred, să încheie cronica
despre un domn împodobit cu daruri şi sfârşind, în
contrast, aşa tragic. Cum spuneam la început, parcă
lehămetuit cronicarul sare ani, devine rezumativ şi încheie
un text cu multe şi evidente reuşite.
Spiritul pamfletar al cronicilor munteneşti este,
neîndoielnic, superior celor moldoveneşti. Doar Neculce
în paginile sale cele mai izbutite poate rivaliza cu
înverşunaţii cronicari munteni. Nu se poate vorbi, desigur,
despre existenţa pamfletului ca specie literară, aceasta,
177
ştiindu-se, putând fi validată ca atare de pe la începutul

secolului al XIX-lea. Cu Ionică Tăutu şi apoi cu Ion
Heliade Rădulescu, primul pamfletar şi, respectiv, ctitorul
pamfletului literar românesc modern, se inaugurează la noi
ca specie cu atributele sale proprii. Până aici se poate
vorbi despre elemente de pamflet sau despre un ton mai
acut general pamfletar. O precisă demarcaţie între speciile
ajutătoare, ca blestemul sau satira, de exemplu, e dificil de
realizat, poate doar la o analiză de tip statistic. Ele
fuzionează, se pliază procedeelor puse în mişcare. Uneori
polemica se deversează spre pamflet. Între cele două
specii, distincţia a fost făcută de Eugen Lovinescu.
Polemica ţine de raţiune, este o dispută pe planul ideilor,
reacţia nu este imediată, nu tentează să distrugă
adevărurile evidente şi se sprijină pe ironie. Pamfletul este
tot de origine critică, dar ţine de efecte, se situează la
nivelul cuvintelor, atacă orice, inventează, reacţia este
imediată şi se sprijină pe violenţa limbajului. Aceste
scurte observaţii teoretice sprijină existenţa unui ton
pamfletar pe anumite secvenţe ale discursului.
Este cazul cronicilor munteneşti, cronicarii munteni
provenind, într-o bună proporţie, dintre târgoveţii cu
anumite funcţii în cancelariile domneşti. Cronicarii
moldoveni erau boieri de ţară, au avut simţul
spectaculosului naţional, şi-au păstrat o anume distanţă
faţă de domnii momentului . Cronicile muntene au fost de
la început cronici de curte, oficiale. Autorii lor s-au pus
fără şovăire în slujba unei familii sau a unui domnitor
(niciodată în slujba ţării lor, Istoria Ţării Româneşti a
stolnicului Cantacuzino nefiind, practic o cronică), şi-au
luat tovarăşi injuria şi linguşeala pentru adversari,
respectiv pentru patroni, exersându-le cu vigoare şi cu
178
Proza
patos. Dacă rezultatul nu a fost o cronică a Ţării

Româneşti, aşa cum reuşiseră moldovenii, care –
continuându-se unul pe celălalt – acopereau truda lor
aproape 400 de ani de istorie a Moldovei, au rezultat în
schimb multe cronici partizane mustind de ranchiună şi
vervă pamfletară, fără nici o îndoială.
Sunt de remarcat folosirea unor multiple modalităţi
pentru obţinerea efectelor demonetizate – obârşia
„obiectului” pamfletat, falsul elogiu, perspectivele
enumerate pragmatic etc. – blestemul, necrologul
nimicitor, caricatura, pilda, proverbul ş.a., toate aflate sub
greutatea unui limbaj de violenţă maximă. Letopiseţul lui
Stoica Ludescu nu este doar prilejul unor statistici a
imprecaţiilor, ci, cum am arătat, o scriere remarcabilă pe
partea ei originală. Dihotomia bine-rău stă sub semnul
celor doi poli biblici, Dumnezeu şi diavolul. În textul său
cu intenţii discreditoare, autorul urmăreşte înşiruirea
cronologică a evenimentelor, cercetează cauzalitatea lor,
arată efectele produse şi lasă locul vocii auctoriale pentru
scurte secvenţe moralizatoare. Sub acest aspect Stoica
Ludescu inovează. Eliberat de rigorile clasice impuse
cronicarilor, autorul Letopiseţului Cantacuzinesc îşi ia ca
obiect oameni, le disecă comportamentele şi le recompune
din perspectiva intenţiilor, conştient de dubla sa
superioritate: una declarată – aceea de apărător al
principiilor morale deteriorate de gesturile indivizilor cu
pricina, cealaltă secretă – de imbatabil posesor al
instrumentelor stigmatizării. Urmând această „reţetă”
scriitura devine mai personală, iar autorul are toată
libertatea de a inova sub raport compoziţional şi stilistic.
De notat însă că, deşi drastic în demersul său neiertător,
cronicarul nu promovează râsul grosier ci caută ironia
179
fină, atent dozată, ce naşte efecte surprinzătoare în

economia pamfletului.
Persecuţia Cantacuzinilor – în slujba cărora îşi
pune autorul condeiul – începe sub Mihnea al III-lea,
Radu care vine la domnie în 1658, cu sprijin turcesc şi
tătăresc, provocând fuga lui Constantin-vodă în Ardeal.
Subliniind din start originea obscură a noului domn („au
fost de neamul lui grec cămătar”, „fugit-au de la părinţii
lui de s-au dus la Ţarigrad şi s-au curtenit la Kinan-
paşa”), finalitate de defăimare, cronicarul remarcă tot
acum firea ascunsă şi nestatornică a acestuia: „Şi ca de la
inima lor l-au ales şi l-au făcut domn Ţării Româneşti,
înşălându-i că să va turci şi el. Şi gura făgăduia lor
acestea, iar den inimă gândia, deacă va apuca domniia,
să se scoale cu armată asupra turcilor, să-I bată şi să fie
el împărat”. În faţa şirului de nelegiuiri cronicarul se
cutremură. Ura lui se dezlănţuie atunci în memorabile
pagini de blestem. Atacul se îndreaptă asupra duşmanului
Cantacuzinilor, dar – prin extensie – asupra unui individ
generic sanguinar, vădit dezechilibrat, psihopat. Nutrind
visuri nebuneşti, nu alege mijloacele, promiţând turcilor
chiar o convertire religioasă. După ce îi minează
ascendenţa, cronicarul îl acuză de falsificarea arborelui
genealogic („zicând că este fecior Radului-vodă, nepot
Mihnii-vodă”) şi remarcă faptul că „eroul” purta încă din
copilărie însemnele maculării: „Deci izvodindu-se de mic
a urma lui Izmail, feciorul Agarii, fugit-au de la părinţii
lui de s-au dus la Ţarigrad şi s-au curtenit la Kinan-
paşa”). Clădindu-şi visul pe ajutorul dorobanţilor,
prezenţă malefică în viaţa ţării, acceptând fără
discernământ elogiile acelora („Şi începură ei toţi a-l
lăuda zicând că domn ca acesta n-a mai venit în Ţara
180
Proza
Românească, înţelept şi vrednic iaste ca un sfânt”),

personajul se compromite fără nici o şansă de reabilitare.
El va părăsi istoria lamentabil, alegând fuga (vezi şi
Alexandru Odobescu).
Neamul Cantacuzinilor avea însă şi alţi duşmani.
„Diavolul, pizmaşul neamului omenesc” îi pândea
permanent. E cazul lui Constantin postelnicul
Cantacuzino, ce avea să plătească cu viaţa binele ce-l
făcuse noului domn, „Gligoraşco, sin Ghicăi-vodă”.
Uneltele diavolului au fost de această dată „2 vase rele:
unul rumânesc, altul grecesc, anume Stroe vornicul
Leurdeanul şi Dumitraşco vel-vistierul Ţărigrădeanul”.
Cei doi îl pârăsc pe postelnic domnitorului, aflat într-o
companie „asupra Ţării Ungureşti de sus” de rea-credinţă
şi atitudine lipsită de respect faţă de prima doamnă a ţării.
Trimiterile la întâmplările biblice, fericit alese, cu efect
devastator asupra uneltirilor, nu lipsesc nici de această
data: „Şi cum sosi în scaunul lui în Bucureşti (Grigore
Ghica n. n.) îndată îl apucară acei 2 draci cu gura şi-l
puseră la cale rea şi spurcată, cum puse şi cele 2 mărturii
mincinoase pre Pilat, ce ucise pre domnul nostru Isus
Hristos”. (Pârâtul fu luat fărăr veste din aşternut, dus la
mănăstirea Snagov şi ucis spre seară, după ce „s-au
precestuit trupului şi sângelui domnului nostru Isus
Hristos”). Deplângând moartea postelnicului, venită din
mâna unor rude, cronicarul îşi varsă blestemul („Doamne,
judecă-i cu matca focului!”) şi asupra paharnicului
Constantin Vărzaru, şi el „amestecat în sângele lui
Constantin postelnicul”. Pamfletul e neiertător. După ce
evocă ascendenţa mai mult decât umilă a personajului,
cronicarul se dezlănţuie tăios: „Că, adevăr, cum nu face
den mărăcine strugure şi den rug smochine, aşa nu să
181
poate face din neamul rău, bun; ci din varza cea rea, ce-i
zic morococean, au ieşit fie-său şi mai morococean ca el”.
Vărzaru şi-a găsit moartea într-o luptă, “căzând într-o
tină, tins, ca un câine ucis”, iar cronicarul doreşte
stârpirea lui: „Sămânţa acestor nelegiuiţi şi îndrăciţi s-ar
cădea, ce ar fi parte bărbătească, să se scopească, ca să
nu mai răsară muştar şi ardei, ci să să topească şi să să
concenească”.
Cum remarcă Dan Horia Mazilu în Cronicarii munteni, au
fost „selectate, toate elementele – de origine
neconcludentă umilă; comportament, caracter; mijloace de
parvenire; program politic; alinaţe incceptabile în interior;
alianţe riscante (Rákoczy cel insubordonat) în exterior;
atitudine intolerantă faţă de boieri – pentru prezentarea
complet defavorabilă a acestui Mihnea, a cărui
îndrăzneală, aberantă, oripila «prudenţă» celor ca Stoica
Ludescu” (p. 56). Sub pecetea exemplelor biblice stă şi
lamentaţia „nevinovatului” Gligoraşco-vodă, ucigaşul
postelnicului Constantin Cantacuzino: „Şi blestemă pe
Stroe, şi pre Dumitraşco, căci ei l-au îndemnat de l-au
omorât, nefiind nimic vinovat”, urmată de sentinţa
autorului, necruţătoare, dar dreaptă: „Aşa s-au căit pentru
moartea domnului nostru Isus Hristos şi Iuda; dar nimic n-
au folosit, ci au luat plată matca focului”. Într-adevăr, va fi
pedepsit Grigore Ghica, lui îmbolnăvindu-i-se, spune
cronicarul cu mulţumirea moralistului care îşi vede
predica împlinită, „un cocon ce avea foarte rău şi făceau
grozăvii multe. Că era mic înfăşat, iar el săria ca unul de
30 de ani şi tot ţipa şi zbiera ca caii, până-şi deade duhul”.
Despre Radu Popescu, G. Călinescu impune câteva
formule memorabile, în Istoria sa: „Răutatea cronicarului
e neostenită, inventivă în injurii … Dacă istoricul literar ar
182
Proza
judeca după criterii etice, Radu Popescu ar fi cel mai

ticălos dintre cronicari. Însă ticăloşia unită cu talentul dă
adesea cele mai de seamă opere. Ceva mai multă
învălmăşire de oameni şi o urmărire mai de aproape a
faptelor individuale, fără atâta cronologie, şi am fi avut un
Saint-Simon şi mai veninos al unei societăţi de intriganţi
bisericoşi şi ucigaşi” (pp. 31-32). Destul de multe sunt
insatisfacţiile cronicarului şi numeroase pricinile acestora
pentru ca umorile sale negre să nu se reverse în valuri.
Nimic nu este tabu pentru Radu Popescu (exceptându-l,
desigur, pe Nicolae Mavrocordat), nici suferinţa, nici
moartea, nici personalitatea deosebită a lui Dimitrie
Cantemir ori Constantin Brâncoveanu, bunăoară. Am
văzut care a fost părerea lui faţă de Brâncoveanu, că nu
laude trebuia să i se aducă, „ci mai vârtos iaste a se huli
pentru multe fapte rele ce s-au făcut în domnia lui, care au
rămas la cei după urmă greutate şi blestem. Avea o
lăcomie mare peste măsură şi greutate şi blestem i-au
rămas şi lui”. Dacă despre sfârşitul principelui Cantemir în
Rusia se poate spune că e prezentat mai mult în spirit
moralizator, în ceea ce priveşte îmbolnăvirea, suferinţa şi
moartea sărdarului Barbul, „tâlharul cel mare de peste
Olt”, marele său duşman, violenţa de limbaj este de-a
dreptul incendiară. Deşi nu o dată s-a spus că pamfletul nu
rămâne partea cea mai rezistentă a operei unui mare
scriitor, aceasta, cum remarcase şi G. Călinescu, nu e
valabilă pentru cronicarul muntean. Vestea morţii nu
atenuează cu nimic ura autorului, ci, din contra, o
alimentează: „Prin mijlocul acestor vremi, au venit veste
de peste Olt că Barbul sărdar, începător turburărilor şi al
stricăciunii ţărâi şi cap hoţilor şi al tâlharilor, au crepat şi
s-au dus dracului, iar cu moarte rea şi groaznică precum
183
de la cei ce au fost de faţă acolo am auzit, încă în 10 zile

ce au bolit s-au umflat şi au negrit tot trupu, şi încă ce au
murit, şi au trecut 3 zile au fost ieşit viermi din mormânt şi
putoare mare, cât s-au umplut biserica, care minune s-au
auzit pătutindenea şi au trimis boiarii cei de la Craiova, de
le-au adus viermi, pentru credinţă, de au văzut … Au fost
viermi mari albi cu capitele negre. Cu aceasta o au arătat
Dumnezeu, dreptul judecător tuturor oamenilor, viermi
neadormiţi zăcând şi alte multe rele fapte …”. Adică
vânzător de ţară şi răpitor al lui Nicolae Mavrocordat.
Boierii de dincolo de Olt nu sunt menajaţi, numiţi
„tulburători şi stricătorii ţărâi”. Ei nutreau speranţa unei
desprinderi a Olteniei la nivel politic, obţinând după multe
eforturi un „dicret” de la „curtea chesariului”. Dorinţa lor
era ca domn să fie pus Gheorghe Cantacuzino, fiul fostului
domnitor Şerban Cantacuzino. Surpriza e totală: „Stainvil
ghinărariu” pune în aplicare „dicretul” care prevedea cu
totul altceva: „au rânduit pă Gheorghe beizadea să să
chiame ban Craiovei, iar nu domnu sau gubernator” („din
cal l-ai făcut măgari” – comentează satisfăcut cronicarul,
subliniind pasul înapoi făcut de fiul voievodului de
altădată), iar drept „consiliiari, au rânduit […] din boiarii
cei mai de jos […], iar cei ce avea nădejde să fie ei mari
I-au lăsat în deşărt, de s-au ruşinat ca nişte oameni
proşti”. Concluzia e pe măsura întregii relatări: „…au
cercat cămila să-şi puie cercei la urechi apoi şi urechile
le-au tăiat”.
Pe un ton pamfletar ne prezintă cronicarul pe Toma
Cantacuzino şi pe vistierul Grigore Halepliu. Acesta din
urmă este un hoţ patentat agresiv, lipsit de respect pentru
boieri. Ridicat la acest rang de Ioan Mavrocordat, Halepliu
avea să continue pe aceeaşi linie şi după revenirea lui
184
Proza
Nicolae Mavrocordat, căci „pă cum lupul, cum să zice,

să-şi lepede părul, iar năravul nu, aşa acest vistier
năravul de jafuri şi de mite, şi de alte răutăţi nu-l lăsa, ci
de ce mergiia mai mult să lăcomiia”. Excroc de serie
(„Mite de la toţi lua, mari şi multe, şi nici o ispravă nu le
făcea, mai vârtos le făcea rău”) vistierul devenea violent
spre a grăbi extorcarea: „Îi închidea pă la siimeni, în
visterii, pân grosuri. Luasă obrăznicie mare, nu băga de
seamă nici boiarii mari, pă al doilea îi înfrunta, înjura,
bătea, câţi n-au mai putut răbda cei necăjiţi de el”. Iertat
o vreme, de un domn prea clement, vistierul avea să fie
„pus la opreală” şi obligat să restituie bunurile luate sub
formă de mită. Lista e lungă şi îl incriminează încă o dată:
„Ci unii cerea cai buni, carii dedese, alţii cerea ţigani,
alţii bani, alţii lăstruri, alţii canaveţe, belecoasă şi alte
materii, că nu era unul să nu fie dat mită şi nici o ispravă
nu vazusă”.
Spiritul cârtitor, ironic, muşcător, teribil când se
inflamează se află la el acasă în cronicile munteneşti.
Cei din urmă cronicari munteni pot fi consideraţi
Dionisie Eclesiarhul şi Ienăchiţă Văcărescu.
Dionisie Eclesiarhul este numele monahal al lui Dumitru,
oltean de origine, din zona Vâlcei, care a trăit între 1759 –
1821. La mănăstirile din zonă învaţă caligrafia şi
dobândeşte bune cunoştinţe în slavonă, turcă şi rusă. În
1786 episcopul Filaret îl aduce ca eclesiarh la Episcopia
Râmnicului. În 1814 se va stabili la Craiova, unde va
redacta Chronograful Ţării Româneşti de la 1764 până la
1815. Intenţia este aceeaşi ca a cronicarilor anteriori, şi
anume de a-şi cunoaşte istoria, după cum reiese din
„Cuvânt către iubitorii de cetire”: „Cu dulceaţă este
oareşicum a povesti cineva şi de patria sa şi a istorisi de
185
cele ce s-au întâmplat neamului său, atât din anii trecuţi,

cât şi din diastima vremii sale”. Unele informaţii sunt
exacte, altele dovedesc că documentul lasă loc imaginaţiei
şi în felul acesta din pana cronicarului ies pagini de-a
dreptul caragialeneşti, mai ales când vorbeşte despre
Napoleon. De aceea Călinescu încheie prezentarea
cronografului în nota alăturării de marele dramaturg:
„Precum se vede, Dionisie e primul membru din familia
lui Conu Leonida şi a lui Nae Ipingescu” (op. cit., p. 34).
Neumblând şi necitind prea mult, lasă loc
fantasmagoriilor. Dar nu atât precizia datelor şi cronologia
interesează, cât intuiţia sa în a dialoga şi a nara, atent mai
ales la spectacolul terifiant. Cronica, sprijinită în bună
măsură pe propria experienţă, pe ceea ce a cunoscut în
special din relatările unora care au fost de faţă, începe cu
adevărat odată cu domnia lui Mavrogheni şi sfârşeşte cu
domnia lui Caragea. Scene îngrozitoare alternează cu farse
ori cu replici ce coboară dialogul la nivelul mahalalei.
Uciderea lui vodă Hangerliu este tipic medievală pentru
cruzimea turcească: „Şi eşind post(elnicul) afară, harapu a
sărit repede în spinarea lui vod(ă), puindu-i laţul în gât,
capigiu au slobozit amândouă pistoalele odată în pântecele
lui vodă. Harapul îl sugruma cu laţul trăgând(u-l) cu
amândoao mâinile jios din pat; şi fiind şi vod(ă) cu vărtute
de se zvârcolea, capigiu au înfipt hangerul în pântece-i de
i-au vărsat sângele. Harapu şedea pe el şi-i frângea
grumaziu …, au tăiat capul lui vodă, încă izbindu-să
vod(ă) viu şi tăvălindu-să în sânge”. Unui căpitan-paşa
sosit în Bucureşti i-a venit poftă să chefuiască, să facă
zaiafet, cu neveste ale boierilor. Vodă îşi trimise sluşbaşii
„de au adus muieri podărese curve şi cârciumărese, însă au
ales muieri mai chipeşe şi mai frumoase”. După ce le-au
186
Proza
gătit cu haine din garderoba domnească, le-au adus la

masă, recomandându-le: „eată aceasta e Brâncoveanca,
aceasta Goleasca, aceasta Corneasca, aceasta e cutare şi
aceasta e Filipeasca”. Finalul zaiafetului nu-i greu de
ghicit, căpitanul-paşa fiind bucuros că femeile boierilor,
cocoanele, sunt „iubitoare de împreunări”. O istorie
interesantă intervine în derularea evenimentelor, aceea a
lui Pasvantoglu, fost mercenar al lui Mavrogheni care
ajunge prin vicleşug paşă al Vidinului. Turcii nu reuşesc
să cucerească Vidinul fiindcă Leu-paşa nu-şi dă nici un
interes. Dialogul dintre acesta şi oamenii sultanului este
savuros, încărcat de turcisme şi porecle, precum domuz
(porc). „- Bre haine, şezi aici de o jumătate de an de când
ai venit, pentru ce nu mergi sa baţi cetatea, cum ţi s-a
poruncit de la împărat”. Replica e promptă: „-Bre domuz,
tu să-mi porunceşti mie?”. Până la urmă, dându-şi seama
de trădare, Leu-paşa va fi omorât, „i-au jupuit capul şi,
umplând pielea cu bumbac, l-au trimis îndărăt la Ţarigrad,
la împărat”. Multe secvenţe dovedesc naivitatea
cronicarului, cum e cazul cu „secreturile” tunurilor ruseşti
(Dionisie nutreşte simpatie pentru ruşi) care ar folosi
obuze încărcate cu otrăvuri scumpe, cumpărate de la
spiţerii. Cronicarul are un ochi curat şi lacom, înregistrând
totul şi memoria îl ajută să redea ritmul întâmplărilor,
ineditul şi comicul situaţiei. Relatarea nu are în vedere
cursivitatea frazei, ci surprinderea spaimei turcilor bătuţi
de nemţi la Porceni: „… cuprinşi de frică fiind, ziuă pe la
prânzu au dat fuga, neputând de frică mare nici să-ş(i) pue
şăile pe cai, ci unii încăleca pe cal făr dă şa, altul degrab
nu apuca să-ş(i) dezlege calul şi încăleca pe el, alţii lăsa
tot şi da fuga, iar alţii tot trăgea numai calul de căpăstru cu
nimic pe el, altul cu traista în capul calului, şi unii, fiind
187
pe la bărbier să se rază, cum se afla pe jumătate ras să

apuca de fugă. Şi aşa la un sfert sau mai mult jumătate de
ceas, nici unul n-au rămas în oraş”.
În afara problemelor externe, atenţia se îndreaptă
spre existenţa cotidiană. Când nemţii prinţului de Saxa
Coburg, aflaţi mereu în petreceri, sunt bătuţi în Bucureşti
zdravăn de turci, intervin ruşii lui Suvorov cu mortierele,
nemţii se simt îmbărbătaţi şi până la urmă ies învingători.
Cele două armate stau în capitală o lună şi oraşul e
scuturat de bătăile dintre soldaţi şi chefurile interminabile:
„Şi muscalii răzbea pe nemţi, că-i lovea la fălci cu pumnii,
şi-i da gios, pentru care s-au geluit nemţii la ofiţerii lor, şi
ofiţerii au arătat prinţului, şi prinţul a cuvântat către
Suvorov, iar Suvorov a zis, lasă-i să se lupte ca nişte
voinici”. O asemenea împletire a stilurilor şi prezentare a
întâmplărilor pun în valoare harul narativ al lui Dionisie
Eclesiarhul şi oralitatea povestirii, cum doar la Neculce
am mai întâlnit. Provenind din pătura săracă a societăţii,
cronicarul este atent la starea economică a populaţiei.
Scurta domnie a lui Hangerliu, cel cu un sfârşit atât de
sângeros, e caracterizată şi printr-un grad înalt de spoliere,
un adevărat rapt, oamenii fiind supuşi unor cazne
groaznice pentru a-şi plăti datoriile, într-un tablou care-l
anticipează Iordache Golescu: „Iar slujbaşii închidea
oameni şi muieri prin coşeri şi-i îneca cu fumuri de gunoi
şi de arde-i afuma şi-i ţinea închişi zioa şi noaptea
flămânzi să dea bani, pe alţii-i lega cu mâinile dindărăt, şi
cu spatele de garduri, şi-i bătea cu bicele, pre alţii legaţi-i
băga cu picioarele goale în zăpada geroasă, aşa chinuia pe
creştini, o, amar de bieţii creştini că plângea şi se văeta şi
săracele văduve ţipa de ger, dar nu era milostivire la
vărvarii de slujbaşi că avea urechile astupate ca aspidele”.
188
Proza
Bunăstarea oamenilor este dată de preţ, cronograful

cuprinzând un fel de mercurial la alimente, legume,
animale, peşte, stofe, blănuri, Pe vremea lui Alexandru
Ipsilanti se găseau de toate şi circulau monede turceşti,
nemţeşti, olandeze, ruseşti, poloneze, austriece, galbeni
împărăteşti. Domnii care i-au urmat se îngrijeau de
bunăstarea oamenilor, spectaculosul Mavrogheni îi
supunea unor mari obligaţii băneşti către domnie, hoţii şi
necinstiţii erau spânzuraţi şi lăsaţi pe străzi ca exemplu.
De aceea el poate să spună: „Un veac fericit era, care pot
zâce nu va mai fi niciodată”. Şi, s-a văzut, nici n-a mai
fost. Neglijenţele de exprimare, digresiunile, uneori
plictisitoare, alternarea unor informaţii corecte cu
născociri tipice cărţilor populare nu scad valoarea literară
a acestei cronici mai puţin aflate în atenţia istoricilor
literari şi, în consecinţă, a editorilor. Citatele sunt date din
ediţia lui Dumitru Bălaşa din 1987.
Ianache (Ienăchiţă) Văcărescu, născut în 1740 –
mort în 1797, nu este doar autorul suavei „Într-o grădină”,
ci şi al Istoriei prea puternicilor împăraţi otomani (inclusă
în ediţia din 1982, Poeţii Văcăreşti, a lui Cornel Cârstoiu).
A avut o viaţă spectaculoasă, bogată în evenimente. A fost
om de carte şi poliglot, om politic important, colaborând
cu Alexandru Ipsilanti la întocmirea unui Codice de legi,
faimos în vremea lui. Era de stirpe boierească şi ca om
politic a cunoscut oameni foarte puternici ai vremii,
printre care şi pe Iosif al II-lea, împăratul iluminist. S-a
autoexilat o perioadă la Braşov, a fost exilat de Nicolae
Mavrogheni la Nicopole unde şi-a început lucrul la Istoria
sa, şi la Rhodos, iar ultimii ani îi trăieşte în tensiune
datorită urii declarate a domnitorului Alexandru Moruzi,
neiertător pentru episodul amoros dintre Ienăchiţă şi
189
doamna sa. Moare la 57 de ani, în mod misterios, s-ar

zice, şi ipoteza otrăvirii lui din poruncă domnească nu este
chiar departe de adevăr. Este întemeietorul unei veritabile
dinastii literare, aceea a Văcăreştilor.
Istoria prea puternicilor împăraţi otomani este
alcătuită din două părţi, cea dintâi, e o compilaţie, inclusiv
din Dimitrie Cantemir, a perioadei 1300 – 1757. Este total
lipsită de interes, spre deosebire de a doua parte, care duce
timpul până în 1791, extrem de preţioasă prin caracterul ei
memoralistic, înainte de toate. O gamă întreagă de
sentimente întâlnim, de la furia împotriva exilatorului său,
Mavrogheni, până la rândurile pline de delicateţe şi
pitoresc inclusiv încrederea în capacitatea sa şi
posibilitatea de a deveni domn. După fuga lui Grigore
Ghica, se fac tatonări pentru alegere de domn, printre care
era în atenţie şi Ienăchiţă. Iată cum prezintă întâlnirea lui
cu Mihai Cantacuzino, unul dintre solii trimişi la
feldmareşalul rus, ce-l dorea a-l înscăuna pe fratele său
Pârvul. Întreabă Cantacuzino: „Feldmareşalul când ne va
porunci să facem o alegere de-un domn în ţeara noastră
dintre noi, pe cine găsesc eu cu cale? Socotind poate că
voi răspunde, pe dumnealui, spătarul, fratele dumisale. Eu
şi i-am răspuns că nu găsesc altul mai cu cale decât pe
mine”. La sfârşitul lui 1771 cele două beizadele ale lui
Alexandru Ipsilanti au fugit în Austria şi autorul este
trimis după ei la Viena, unde are numeroase contacte
diplomatice sau întâmplătoare. Gestul fiilor de domni ar fi
determinat de „căldura vârstei” şi „râvna vederii”, ironia
fiind evidentă. Duşmanii domnului profită şi anunţă gestul
la Poartă, ceea ce-l face pe Ipsilanti să demisioneze. Fuga
e determinată de fascinaţia Occidentului, orizont deschis
de dascălii beizadelelor. Întâlnirea cu împăratul Iosif al II-
190
Proza
lea acesta arată că îndestularea de aici, care ar fi mobilul

fugii, „nu se dobândeşte aşa de lesne, ci cu slujbă multă şi
cu vreme prelungită”. Coconii n-au avere în ţară, fiindu-le
confiscată, iar ajutorul primit este doar simbolic. Ei pot
căpăta azil, dar nu şi sprijin material. Ienăchiţă Văcărescu
este un fin diplomat, dar are şi calitatea de a înregistra
ceea ce stârneşte interesul cititorului, cum e scena primirii
la împărat care nu-l lasă nici să-i cadă în genunchi, nici să-
i sărute mâna. Boierul muntean este sigur pe el şi
încercarea acestor plecăciuni nu sunt dovezi de obedienţă,
ci se include într-un anume tip protocolar. După ce descrie
drumul până în momentul audienţei, fu anunţat de sosirea
împăratului pe care îl cunoscuse înainte la Braşov, unde
fusese folosit ca translator: „- Acum ese. N-apucă să
sfârşească vorba şi se sună un clopoţel şi îndată se repezi
şambelanul şi trase de la perdea un cloş de fir şi se ridică
perdeaoa şi-mi făcu semn să intru în casă. Intrând la uşă
văzui pe chesarul în mijlocul casii făr de capelă, în picere,
şi de loc călcând doi paşi am îngenunchiat turceşte, şi
vrând să-i sărut mâna au tras-o, şi m-au cunoscut de când
m-au văzut la 73 la Braşov (în anul 1773, n. n.), şi îndată
mi-au râs: Sinior Văcărescule, dumneata la Vienna cum au
fost cu putinţă a veni, aflându-te şi consilier al
prinţipatului?”. Înregistrăm nu doar lipsa de crispare, ci şi
grija pentru detaliu într-un flux al amintirii ce dovedeşte o
memorie excepţională (e drept, şi evenimentul e ca atare!)
şi simţul construcţiei textului într-o acumulare permanentă
până se ajunge la punctul cel mai înalt al acestei părţi de
„ţirimonie”, al dialogului. Pe aceeaşi linie se desfăşoară
audienţa şi nu se poate nega că Ienăchiţă este un
remarcabil creator de atmosferă. La aceasta contribuie şi
abilitatea sa diplomatică notabilă. Când împăratul spune
191
că nu-i poate obliga pe coconii lui Ipsilanti să părăsească

Austria fiindcă lezează drepturile azilantului, el
argumentează: „Asilul tuturor împăraţilor iaste cinstea
împăraţilor … Asilul se cuvine a-l dobândi acei ce
dosescu dă la un mare rău, şi pieire, şi primejdie … Iar
când dosăşte neştire dă la bine, păntru a nu petrece bine,
din neştiinţă numai, şi fără nici o vină, şi mai vârtos pentru
a pricinui şi altora rău, acela când nu să va întoarce silit,
atunci să stingu canoanele asilului”. Sunt sufieciente şi
relatările cu caracter pitoresc, ca, de exemplu, satisfacerea
curiozităţii unor doamne de la curte de a-i vedea brâul: „
… şi pe mine la această assemblé mă descinsese doamnele
ca să-mi vază şalul”, moment amintit en passant,
voluptosul Ienăchiţă Văcărescu fiind un perfect om de
lume, capabil să treacă peste aspecte penibile pentru alţii
cu ingenuitate. Când vrea, ştie să fie rău şi acid. Despre
antipaticul Nicolae Mevrogheni, care îl ţinuse surghiunit
atâta timp, despărţit de familie, departe de casă, de joasă
provenienţă socială, „om prost şi la fire, şi la gândire, şi la
simţire” nu vrea să scrie prea multe: „Ce să povestesc eu
faptele şi lucrările acestuia? fiindu-mi ruşine să le iau în
condei; de aceea şi le las la cei ce scriu analele domnilor
ca să facă această osteneală după datoria la care s-au
supus”.
Un simţ al autenticităţii şi actualizării salvează
Istoria prea puternicilor împăraţi otomani de la uitare.
ERUDIŢII
Stolnicul Constantin Cantacuzino este autorul unui
tratat de istorie şi nu al unei cronici, cu titlul Istoria Ţării
Româneşti „întru care să cuprinde numele ei cel dintâi şi
cine au fost locuitorii ei atunci şi apoi cine o au mai
192
Proza
descălecat şi o au stăpânit până şi în vremile de acum s-

au tras şi stă”. S-a născut în 1640, la Târgovişte, şi este
fiul postelnicului Constantin Cantacuzino, care a fost
strangulat în 1663, la sfârşitul lui decembrie, la mănăstirea
Snagov din ordinul lui Grigore Ghica. În timpul domniei
de trei ani a lui Antonie-vodă din Popeşti va avea loc
procesul de reabilitare a postelnicului, găsindu-se vinovat
Stroe Leurdeanul, condamnat la moarte iniţial, apoi iertat
dar călugărit cu forţa la Snagov, sub numele Silvestru, de
unde va fugi mai târziu. În 1664 va muri otrăvit spătarul
Drăghici, un frate mai mare al postelnicului. Peste un an e
trimis da familie peste hotare, ca să-şi împlinească
studiile. La Constantinopol şi Padova studiază nu doar
discipline umaniste ci şi fizica, matematica, astronomia,
medicina. A învăţat latina şi greaca, vorbea turceşte şi
italieneşte. Sub domnia lui Gheorghe Duca va primi, la
vârsta de 35 de ani, dregătoria de mare stolnic, cel ce avea
grijă de masa domnitorului, deci de mare responsabilitate,
funcţie ce îi va însoţi de acum înainte numele. În 1678
vine pe tron Şerban Cantacuzino, fratele stolnicului,
iniţiatorul traducerii şi editării Bibliei, protector al artelor.
În ultimul an al domniei sale, în 1688, se va stinge
conflictul dintre Cantacuzini şi Băleni. Dacă e să dăm
crezare lui Radu Popescu, stolnicul n-ar fi străin de
moartea subită a fratelui său domnitorul şi nici de
aducerea la domnie a lui Constantin Brâncoveanu. Sub
îndelungata domnie a Brâncoveanului s-a bucurat de mare
trecere, a fost întâiul sfetnic al ţării, îl numea „tată” (“şi
noi am auzit pe Constantin-vodă zicând – scrie Radu
Popescu . Că eu tată n-am pomenit de vreme ce am rămas
mic de tată, fără cât pe dumnealui tata Constantin l-am
cunoscut părinte în locul tătâne-mieu”). Neînţelegerile
193
încep să se ivească odată cu încercarea domnitorului de a-l

alunga de pe tronul Moldovei, ca să domnească el peste
ambele ţări, pe Duca-vodă, pentru ca să se acutizeze din
1711, în războiul ruso-turc, când s-a opus politicii de
neutralitate promovate de Brâncoveanu, stolnicul dorind
alianţa cu ruşii. A contribuit în bună măsură la căderea
acestuia şi urcarea pe tron a fiului său Ştefan Cantacuzino,
în 1714. După doi ani fu mazilit şi însoţit de tatăl său,
Stolnicul Constantin Cantacuzino, a mers la
Constantinopol. Aici, din cauza unor vicleşuguri ale
neprietenilor din ţară, fură spânzuraţi pe 7 iunie. Neculce
comentează: „Şi au ajunsu şi el osânda Brâncoveanului,
căci îl vânduse pe dânsul”.
Istoria Ţării Româneşti se deschide cu o
„Predoslovie” din care desprindem concepţia modernă a
istoricului – aceea de folosire critică a izvoarelor, de
întocmire a unui plan clar, de a studia metodic. Stimulat
de cronica lui Ureche, constatând că Ţara Românească nu
are o istorie scrisă a sa: „că puţini au fost pământenii
aceştii ţări cum se vede, ca aceia, ca să şază ei să scrie ale
patriei lor, şi să istorisească întâmplările moşierilor,
precum fac alţii de ale lor, şi de nu mulţi şi multe, însă tot
fac, iar la noi mai nici unul” se hotărăşte să scrie o istorie,
plecând de la originea neamului său şi aducând-o în
prezent. N-a scris însă decât opt capitole, ultimul
prezentând năvălirea hunilor. Ca un om de ştiinţă, el nu ia
în consideraţie nici întâmplările ce ţin de mitologie, nici
pe acelea de sorginte folclorică: „Ci şi acelea foarte slab
lucru iaste şi primejdie de a le crede”. De mic folos,
fiindcă „foarte pe scurt zic şi fără cap povestesc”, i-au fost
„hrisoavele domnilor ce sunt pre la boierime şi pe la
mănăstiri date şi pre la sate”. În această situaţie, se simte
194
Proza
obligat să cerceteze sursele istorice străine: „Ci doar aşa

lucrul fiind, ce a face eu n-am, fără cât iată, dupe la
istoricii streini, pe la greci, pe la leşi, pe la unguri şi pe la
alţii voi umbla a cere şi a mă îndatori, cu ce voi fi şi ei
pomenind şi istorisind de această ţară, să zic şi eu aici şi
cât îmi va fi cu putinţă, foarte voi nevoi, ca ce va fi mai
adevărul, după zisele lor să arăt”.
Ca un adevărat umanist şi în spiritul cronicarilor
moldoveni el vede Istoria sa şi ca sprijinită pe adevăr (este
indignat de interpolările din cronica lui Ureche), şi ca
având un profund rol educativ, căci fără a-ţi cunoaşte
trecutul „nu numai de râsul altora şi de ocară suntem, ci şi
orbi, muţi, surzi suntem la lucrurile şi faptelor celor mai
de demult ce într-acest pământ s-au întâmplat şi s-au făcut,
cari de nevoie încă le era şi ne iaste a şti, precum ca să
putem şi traiul vieţii noastre a tocmi”. Câteva idei, unele
dintre ele păstrându-şi şi astăzi valabilitatea, sunt de
reţinut. Mai întâi, că dacii n-au putut fi exterminaţi de
către romani, că ei au avut contribuţie la formarea limbii
noastre. Apoi, prin retragerea aureliană nu se poate vorbi
despre părăsirea Daciei de către romani, populaţia
romanică locuind în continuare aici. De asemenea,
savantul afirmă că istoria românilor începe odată cu
venirea împăratului Traian şi că muntenii, moldovenii,
ardelenii şi cuţovlahii au aceeaşi origine. E motiv
îndreptăţit de mândrie. Stolnicul îi este superior pe partea
ştiinţifică lui Miron Costin, contemporanul său
moldovean, atât prin argumentele foarte solide, prin
concepţia abordării lor, prin interpretare şi prin înţelegerea
teoriei evoluţioniste, aşa cum a perceput-o. Dar el nu este
un cronicar, nu este un artist al limbii, plecând de la
„Predoslovie” – câtă deosebire faţă de aceea atât de
195
patetică a lui Miron Costin –, şi continuând cu lipsa

naraţiunii, a descrierii, a portretisticii. Omul de ştiinţă
lucrează cu idei, scriind o operă fertilă pentru cei ce i-au
urmat.
DIMITRIE CANTEMIR
În finalul studiului său din monumentala Istorie a
literaturii române consacrat personalităţii marelui
cărturar, G. Călinescu sintetiza: „Figura lui, umbrită până
azi, e a unui om superior. Voievod luminat, ambiţios şi
blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi
solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de
Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, cântăreţ în
tambură ţarigrădean, academician berlinez, prinţ rus,
cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le
poate da lumea, Dimitrie Cantemir este Lorenzo de
Medici al nostru” (p. 42). Între timp, bibliografia critică
despre viaţa şi opera lui a sporit foarte mult, de la cărţile
de popularizare, simpliste şi encomiastice, la studii masive
ce beneficiază de acele metode critice capabile să pună în
lumină calitatea sa de întemeietor al culturii noastre
moderne. Opera sa în totalitate este o încercare de
rescriere a unei posibile sinteze a culturii orientale şi
occidentale.
Se ştie, biografia operei creşte enorm faţă de cea a
vieţii. Despre viaţa lui Dimitrie Cantemir, sunt cunoscute
datele fundamentale. Este fiul analfabetului domn
Constantin Cantemir, din porunca lui fiind omorât Miron
Costin. S-a născut în 1673. În 1685 tatăl ajunse domn,
rămânând în această demnitate până în 1693, când moare.
Va asista la executarea lui Velicico Costin, fratele
cronicarului. În 1688 pleacă la Constantinopol ca ostatic,
196
Proza
în locul fratelui său Antioh, cu care, în general, n-a avut

relaţii prea bune. În 1693 la moartea tatălui, boierii îl aleg
domn, dar după trei săptămâni nu va fi confirmat (se
opune Constantin Brâncoveanu). Se întoarce la Istambul.
În perioada primei domnii a lui Antioh, fratele său, 1695 –
1700, va fi ambasadorul acestuia la turci. În 1699 se
căsătoreşte cu fiica lui Şerban Cantacuzino, cu care va
avea mulţi copii. Antioh revine domn (1705 – 1707) şi
raporturile dintre fraţi se înrăutăţesc. Între 23 noiembrie
1710 – 11 iulie 1711 va fi domn al Moldovei. După
luptele de la Stănileşti pleacă în Rusia, unde va sta până la
moarte (1723). Este o perioadă în care desfăşoară o bogată
activitate ştiinţifică şi filozofică. La şase ani după moartea
primei soţii (1713) se căsătoreşte în Rusia, şi va avea o
fată. Osemintele (fusese bolnav de diabet) vor fi înhumate
în 1935 la Iaşi la Trei Ierarhi. Fiul său Antioh este primul
poet modern al Rusiei.
Primul erudit român care a tratat prioritar
problemele ţării sale lasă moştenire o operă impresionantă
pentru vremea şi locul său. Principele cărturar a scris în
mai multe limbi – latină, greacă, turcă, rusă, dar,
remarcabil, prima şi ultima carte sunt în limba română.
Cea dintâi operă, Divanul sau Gâlceava
înţeleptului cu lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul, în
româneşte şi greceşte, apare în 1698, la Iaşi. Versiunea
grecească îi aparţine lui Ierimia Cacavelas, fostul său
dascăl. În 1705 a fost tradusă în arabă. Cartea poate fi
considerată un eseu de tăietură filozofică pe probleme de
etică biblică. De aceea putem spune că este o carte –
manual de teozofie. Dar sforţările lui Cantemir de a
impune un limbaj filozofic nu dau roade. Fraza, de multe
ori greoaie, este salvată de un suflu liric, în special în
197
prima carte (parte), unde modul de expunere este dialogul.

A doua carte e de tip sentenţios, am putea zice că serveşte
ca etapă pregătitoare în această direcţie pentru Istoria
ieroglifică. A treia este traducerea cărţii polonezului
Andrei Wissowatius, Stimuli virtutum, fraena peccatorum,
ut et alia ejusdem generis opuscula posthuma, apărute în
1682. Este interesantă simetria capitolelor (titlurilor) din
fiecare dintre primele două opere, 85 la număr, cu acelaşi
titlu.
Prima parte este un soi de polemică de idei între
înţelept (care consideră că totul este supus fatalităţii –
concepţie stoică) şi Lumea (care aduce ca argumente
nemurirea numelui, frumuseţea vieţii, gloria). Lumea,
după înţelept, îndeamnă lumea la asuprire, la jefuire. Apoi
vine moartea şi înţeleptul face întinse consideraţii de
ordinul meditaţiei pe tema fortuna labilis combinată cu
ubi sunt.
„O, lume, dar eu ştiu precum şi alţii mulţi ca mine
încă şi mai puternici decât mine, au fost: dară până la
sfârşit ce s-au făcut? Ce s-au făcut împăraţii perşilor cei
mari, minunaţi şi vestiţi? … Unde sunt împăraţii Romei,
cetăţii cei de toate biruitoare? Unde este Romilos,
ziditorul ei, şi alţii până la Chezariu August, căruia toate
părţile i s-au închinat?” Personajele sunt opuse: Înţeleptul
e liric, Lumea este ironică, uneori cade în bufonerie. În
general, cum spune G. Călinescu, „Omul cu aspiraţiile lui
morale e pus în faţa implacabilei Firi”.
Înţeleptul: … „Cine te-a făcut şi ce eşti, de când eşti, şi de
când eşti cum te ţii?”
Lumea: „Eu sunt fapta şi plăsmuirea veşnicului împărat şi
sunt grădina plină de pomi sau pomi plini de roadă … şi-
198
Proza
ntr-acest chip frumos domnul nu a meşteşugărit; şi mă ţin

cu oamenii şi oamenii cu mine”.
Cum spune criticul, Lumea e un fel de Mefisto care
ispiteşte spre desfătare a tot ceea ce îţi poate da viaţa, după
preceptul epicureean: „Carpe diem”: „Pre târziu este viaţa
cea de mâine, trăieşte astăzi”. Ofensiva înţeleptului devine
tot mai puternică, Lumea dă înapoi, pare timorată de
avalanşa de întrebări.
Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor. Trei
sunt ideile pe care le urmăreşte Dimitrie Cantemir:
unitatea naţională, originea, continuitatea romanilor în
Dacia. Informaţiile sunt bogate, unele idei hazardate.
Privind primele două idei, el e un continuator al
cronicarilor, dar despre cea referitoare la continuitatea
poporului român în Dacia, este un iniţiator. Românii se
trag numai din romani, dacii au fost exterminaţi (idei
preluate apoi de iluminiştii transilvani). Cu privire la ideea
continuităţii, crede că românii veniţi aici „niciodată
piciorul afară n-au scos”.
De la cuvântul adresat cititorului şi până la sfârşitul
celei de-a doua cărţi putem înregistra numeroase
construcţii sintactice de o frumuseţe aparte, muzicală,
uneori stranie litanie: „Cinstite şi de trudă iubitoriule
cetitoriu, iată trei, spre a sufletului dulce gustare, ţi se
întind mescioare. În cea dintâi dară, ale lumii, adecă a
trupului, nebunii şi rele, sufletului stricătoare şi de tot
omorâtoare pofte-şi, împotrivă, a înţeleptului, adecă a
sufletului înţelepciune…” sau: „Mai cu deadins însă
această în toată vremea şi peste tot ceasul din minte şi din
chiteală să nu-ţi iasă, adecă: născutu-m-am, muri-voi-şi
iarăşi, învia-voi, învia-voi şi la straşnica şi dreapta
dumnezeiască judecată a eşi îmi este”. Cantemir este un
199
maestru al artei oratorice: „… a voroavei îmfrumuseţare,

pre cât a moldoveneascului niam limbă a cuprinde poate,
cu ritoricesc meşteşug împodobită”, cum se vede pe
măsura posibilităţii limbii noastre. În Istoria critică...
Nicolae Manolescu rezumă „stilistica” întregii primei
cărţi: „Dialogul între Înţelept şi Lume este un adevărat
poem oratoric, ritmat şi rimat, glumeţ şi patetic, concis şi
luxuriant, furtunos şi calm, impregnat de un enorm suflu
liric în toată împletitura lui de întrebări şi de răspunsuri”
(pp. 75-76). De fapt, cred că dialogul este între omul de
lume Cantemir şi cărturarul ascetic Cantemir, între cel ce
se desfată la ospeţe domneşti şi cel ce era aplecat asupra
întrebărilor şi răspunsurilor lumii, a finalităţii omului pe
pământ. Ce au luat ce au murit cu ei?, vrea să ştie
Înţeleptul: „- Să ştii numai cu o felegă de pânză înveliţi ca
cum ar fi cu cămaşa cea de mătasă învăscuţi, şi într-un
săcriu aşezaţi, ca în haina cea de purpură mohorâtă
îmbrăcaţi, şi în gropniţă aruncaţi, ca în saraiurile şi
palaturile cele mari şi desfătate aşezaţi, s-au dusu-să! Iară
altă nemica, nici în sân, nici în spate, n-au ridicat cu
sine!”, O autoironie – un adevărat poem cadenţat în proză
– la care Înţeleptul răspunde: „Hai, lume înşelătoare!”.
„Lume, lume şi iar lume”, cum ar spune Eminescu în
„Copii eram noi amândoi”.
În 1700 scrie (termină) Sacrosanctae scientiae
indepingibilis imago („Imaginea ştiinţei sacre care nu se
poate zugrăvi”), tradusă în româneşte în 1928 de N.
Locustreanu cu titlul de Metafizica. Exegetul lui Cantemir,
Petru Vaida, consideră că e vorba de fapt de o fizică, dar
că eroarea s-ar datora faptului că autorul însuşi nu avea o
clară imagine a diferenţelor dintre cele două noţiuni.
Savantul, un teolog – fizician, pune în discuţie probleme
200
Proza
referitoare la teoria cunoaşterii, teoria atomilor şi a

originii materiei ş.a. Călinescu se arată entuziasmat de
acest op, acordându-i multe rânduri: „E o scriere plină de
vervă şi de umor dialectal în care, dacă originalitatea e
redusă, din punctul de vedere ideologic, găseşti o mare
artă de a înscena abstracţiunile” (op. cit. p. 37). Aceeaşi
putere de materializare a abstracţiilor o probează şi în,
ceea ce am numi, teoria timpului. Perspectiva
enciclopedistului este şi aici vastă, proiectându-şi, după
cum reiese din ce a publicat, opera în trei volume,
(teologo-fizică, teologo-metafitică, teologo-etică). „Am fi
avut, scrie D. H. Mazilu în Recitind…, 3, în acest fel, o
teorie cantemiriană completă a cunoaşterii, pentru care
caracterizarea făcută de Călinescu (pe substanţa primului
tom) ar fi rămas, probabil, valabilă” (p. 542).
În 1701 termină de scris Compendiolum universae
logices institutiones („Prescurtarea sistemului logicei
generale”), tradusă în 1883 sub titlul de Logica. Este o
încercare de manual care şi-a propus o sistematizare a
regulilor ce stau la baza unei gândiri corecte. Prin 1703-
1704 scrie un tratat de muzică în turceşte, Explicarea
muzicii teoretice pe scurt, sistemul de note bazându-se pe
literele alfabetului arab. Om deplin al culturii vremii sale,
Dimitrie Cantemir a fost şi compozitor şi excelent
interpret la tamburin.
În 1705 dă cel dintâi roman al nostru alegoric şi
politic, Istoria ieroglifică. Este scrisă în limba română şi a
stat în manuscris până în 1883, când a fost editată în
Operele principelui Demetriu Cantemir, publicate de
Academia Română, volumul VI. Despre roman vom vorbi
în finalul cursului nostru. Toate celelalte scrieri ale sale au
fost înfăptuite în Rusia, unde principele s-a retras după
201
înfrângerea de la Stănileşti. La 11 iulie 1714 este ales

membru al Academiei din Berlin şi de aici, din străinătate,
acest principe – om politic şi oştean – îşi pune via
inteligenţă, enorma cultură, voinţa nestrămutată în a-şi
învinge boala şi dragostea pentru Moldova şi de a o face
cunoscută Europei. De antiquis et hodiernis Moldavie
nominibus este un proiect amplu despre Moldova care în
opinia latinistului Dan Sluşanschi, editorul în 1983 al
scrierii, ar fi avut următoarea ordine de redactare: 1. Harta
Moldovei (ataşată la sfârşitul Descrierii Moldovei (n. n.).
2. De origine nostrae gentis în variantă românească. 3. De
antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus. 4. Acelaşi,
într-o altă versiune, cerută de adaosurile intervenite pe
parcurs. 5. Historia Moldo-Vlachica. 6. Descriptio
Moldaviae. 7. Historia Moldo-Vlachica într-o a doua
versiune mult îmbogăţită. 8. Hronicul vechimei a romano-
moldo-vlahilor, o traducere în română a textului anterior,
mult mai ordonat şi mai bogat în informaţii.
Această „istorie a numelor” este prezentarea
procesului de formare a poporului nostru şi a limbii: „Dar
ce este mai adevărat şi mai aproape de dreapta judecată
[decât] că românii au primit nu puţine cuvinte de-ale
dacilor, precum şi mai târziu de-ale slavilor, polonilor,
ungurilor şi grecilor (aşa cum se amestecă şi astăzi în
graiul nostru) şi astfel, în lungul timpului, au stricat şi au
umplut de greşeli limba latină curată pe care o aduseră cu
ei, rămânând totuşi latina ea însăşi în cheagul ei şi obârşia
ei adevărată”. Şi mai departe: „Căci noi românii nu avem
în afară de latină [nici o altă limbă] – fie ea dacică sau o
altă limbă proprie – căreia să se supună că îi amestecăm
cuvinte latine, ci, având latina, i le-am amestecat pe cele
străine amintite mai sus, şi am stricat-o într-atât, încât nici
202
Proza
noi nu putem înţelege latina (fără învăţătură), nici [limba]

noastră nu poate fi înţeleasă, de latini, lucru care se
petrece şi cu limba italiană …”.
Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae,
Descrierea Moldovei, cum este cunoscută prin ediţia
ieşeană din 1851. Până atunci, lucrarea avusese câteva
ediţii în traducere germană şi rusească. Textul a fost reluat
în mai multe rânduri de către Cantemir, modificările
incluzând chiar şi structura, ea fiind iniţial, probabil,
concepută în două părţi. Cea mai bună ediţie este a lui D.
M. Pippidi la Editura Academiei, 1973. Descrierea
Moldovei are trei părţi: geografică, politică şi culturală,
literară (etnologică), ultima parte, unde sunt prezentat
obiceiurile de nuntă, logodnă, înmormântare, ursitoare
etc., iar ca specii doina, descântecul, colindul, bocetul –
acesta din urmă practicat de profesioniste pe durata celor
trei zile de la deces la înmormântare. Este pomenită
persoana mortului şi, în mare, întreg ritualul până la
împlinirea unui an este cel al zilelor noastre. Cu toate că
unele date sunt de-a dreptul fanteziste, probabil că nu pe
placul sobrilor academicieni berlinezi, informaţiile sunt
interesante – şi acelea despre comerţ, cel exterior practicat
îndeosebi de gelepi, adică de străini, fiindcă moldovenii,
crede prinţul, „ … sunt din naştere atât de trufaşi de leneşi,
încât socotesc ruşinos orice fel de negustorie în afară de
vânzarea roadelor pe care le capătă de pe pământurile lor”,
şi acelea referitoare la imaginea moldovenilor în afară li a
străinilor, a „celorlalţi” înăuntru. În structurarea scrierilor
referitoare la spiritualitatea moldovenilor, cu tot ceea ce
include aceasta, Dan Sluşanschi aşeza, am văzut, la sfârşit,
o scriere în limba română, şi anume Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor. Este ultima sa operă, încheiată în
203
1722, cu un an înaintea morţii. El urmăreşte istoria tuturor

românilor, Dacia fiind leagănul naşterii lor, până la
întemeierea celor două Ţări Române, deşi intenţia
declarată era de a o aduce în prezent, după cum spune în
„Cuvânt către cititor”: „Fost-au două gândul şi nevoinţa
noastră ca tot trupul Hronicului acestuia în două tomuri
(adică cărţi mari), să-l împărţim. Deci tomul dintâi (pe
carile în această dată vi-l dăruim) să se numească
Hronicul a vechimii Romano-Moldovlahii, carile,
începând cu descălecatul Dachiii, cu romani, adică de la
Traian Marele Împărat şi de la anul Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos 107, cursul istoriii până
după prada lui Batic, hanul tătăresc, şi până la înturnarea
lui Dragoş Vodă în Ţara Moldovii şi lui Radul Vodă
Negrul în Ţara Muntenească, carea s-au tâmplat pre la
anul de la Hristos 1274”. Al doilea tom nu a fost întocmit.
Scrierea istoriei neamului tău, are ca şi la cronicarii
moldoveni dinaintea lui, îndeosebi la Miron Costin, un rol
educativ: „Slujească-să dară cu ostăninţele noastre niamul
moldovenesc şi ca într-o oglindă curată, chipul şi statul,
bătrâneţile şi cinstea neamului său privindu-şi, îl sfătuiesc
ca nu în trudele şi sângele moşilor, strămoşilor săi să se
mândrească, ce în ce au scăzut din calea vredniciei chiar
înţelegând, urma şi bărbăţia lor râvnind, lipsele să-şi
plinească şi să-şi aducă cuvente că precum o dată, aşea şi
acum tot aceia bărbaţi sunt, carii cu multul mai cu fericire
au ţinut cinsteşi a muri, decât cu chip de cinste şi de
bărbăţia lor nevrednic a trăi”.
Metoda istorică se bazează pe obiectivitatea
abordării izvoarelor, pe latura critică a acestora, pe
compararea lor. E drept că savantul nu a fost întotdeauna
supus metodei, de aici intervenind şi anumite erori. Cu cei
204
Proza
care falsifică istoria, autorul este necruţător, Simion

Dascălul fiind numit când „mincinos”, când „băsnuitor”
(„basne” numea Miron Costin scornelile interpolatorului),
ori „măzac” (tip josnic, infam). Urmărind istoria
românilor din perioada şi în cadrul Imperiului roman, apoi
în acela al bizantinilor, în relaţia cu ţările ce s-au întocmit
în jurul statelor româneşti, el este cel dintâi care pragmatic
o vede, istoria noastră, în context european. Ideile de bază
ale Hronicului sunt expuse încă de la început: „Hronicon a
toată Ţara Românească (carea apoi s-a împărţit în
Moldova, Munteniasca şi Ardealul) din descălecatul ei de
la Traian, împăratul Râmului. Aşijderea pentru numerele
[numele] carele au avut odată şi carele are acum. Şi pentru
romanii carii de atuncea într-însa aşezându-să, într-
aceaiaşi pănă acmu necontenit lăcuiesc” în titlul primei
cărţi a „Prolegomenelor”. În ceea ce priveşte originea
românilor, concluzia lui este că aceasta este pur romană.
Ideea va fi preluată apoi de iluminiştii transilvani, cum am
mai spus pentru care Hronicul cantemiresc servea
îndeajuns în dovedirea originii nobile a românilor socotiţi
„toleraţi”. În privinţa realizării unei istorii (cronici) a
tuturor românilor, ideea nu este doar a lui Cantemir,
înaintea sa putând fi amintiţi Miron Costin, cel dintâi, şi
despre care prinţul avea cuvinte de laudă, Nicolae Costin
şi Stolnicul Constantin Cantacuzino, dar ea apare precis
conturată numai aici. O altă idee importantă ce se
desprinde din acest titlu limpidic este a continuităţii
elementului roman în Dacia, problemă discutată şi
argumentată solid şi de Stolnicul Constantin Cantacuzino,
preluată apoi de învăţaţii iluminişti transilvani. Mai mult,
Cantemir crede că după retragerea aureliană, în sudul
Dunării, şi năvălirea goţilor, romanii au revenit pe
205
teritoriul din nordul Dunării. Între popoarele migratoare şi

locuitorii Daciei, romanii de aici, adică, s-au stabilit
relaţii: „... romanii din Dachia de ajutorul împărătesc
părăsiţi şi neapăraţi rămîind, le va fi căutat într-un chip a-
şi tocmi lucrurile cu varvarii şi cu deosebită respublică cu
dânşii şi cu alţi vecini de pen prejur a să chivernisi”.
Teoria e greşită, în schimb are dreptate când consideră că
locuitorii Daciei nu s-au retras în munţi în timpul
năvălirilor barbare, cum credeau Miron Costin şi fiul său,
Nicolae: „... greşeşti săracul Neculai Costin, Dumnezeu
să-l ierte, căci în istoarioara sa de Dachia ... scrie precum
ţara Dachii să se fi pustiit pe vremile Attilli şi să fie stătut
pustie toată ţara aceasta de unde trăim noi, mai bine de
600 de ani”. Nici ţara nu şi-au părăsit-o („înfipţi şi
nezmulţi”; „niciodată piciorul ... afară n-au scos”), nici
istoria n-au boicotat-o retrăgându-se în munţi.
Lectura Hronicului nu este una lesnicioasă, stilul
fiind stufos, marcat şi de un didacticism evident, în pofida
folosirii unor zicale şi sintagme întregi ale vorbirii
populare: „... în scurt, oaia au tulburat apa lupului, din
giosul apei bând, şi aşa într-o dzi slujitorii între sine
gâlceavă scornind ... au prădat giamia turcilor”, „pre
vremea noastră ... aşa să poartă împăraţii noştri cu
varvarii, ca featele ceale ce acasă şedzând, numai treaba
furcii şi torsului caută”. Stând mai mult în afară decât în
ţară, eruditul dovedeşte că se hrăneşte încă din seva limbii
lui natale. Criticul şi filologul acribic Şerban Cioculescu
notează în Varietăţi critice, ediţia din 1966: „Lungile
monoloage interioare, când surghiunitul se rupea de
ambianţa înstrăinării, regăsindu-se pe sine, fie pacificat în
meditaţie, fie frământat de probleme sau de năzuinţe ale
ambiţiei ... se săvârşeau în limba părinţilor lui, în limba
206
Proza
plaiurilor fălciene, care aveau să dea până şi savantului

Hronic acea infuzie de apă vie a impresiilor concrete şi a
zicalelor noastre înţelepte” (p. 56). Neologismele îşi
găsesc locul aici, mai puţin însă cuvintele create chiar de
autor, care nu au rezistat vremii. Printre fraze lungi şi
greoaie întâlnim secvenţe în care exprimarea e clară,
limpede precum razele de soare ce străpung plafonul
norilor negri şi deşi. Un „cantemirian” ca Dan Horia
Mazilu are însă argumentele punerii în valoare a
Hronicului şi din perspectiva compoziţiei şi a stilului:
„Hronicul este cartea unui scriitor baroc. De la viziunea
asupra istoriei (în care o anume confienţă arătată, încă,
tradiţiilor fixate în legendă coabitează cu rigoarea
analizelor ştiinţifice) şi până la apelul necenzurat la
procedeele retorice, multe dintre datele esenţiale ale
scrisului cantemirian ne îndeamnă să-l calificăm astfel.
Structurile autentice, ample sau foarte concise, mereu
elocvente şi convingătoare, parantezele de mari
dimensiuni ce înscriu lângă teme fundamentale ale
discursului nenumărate teme paralele, subsecvente,
minuţios examinate (în dezvoltări care îl «obligă» mereu
pe autor să «se întoarcă» la subiectul principal, după ce l-a
argumentat fireşte cu informaţii deloc netrebuincioase şi
ne-a făcut să înţelegem că digresivitatea este doar
aparentă, în fapt având de-a face cu o splendidă savanterie
a elaborării), toate acestea ţin de o structură mentală şi
literară ce blochează ornând textul şi «ordonând» ideile
într-un cod care agreează indiscutabil complicarea şi
limbajul retoric” (p. 298).
Incrementorum et decrementorum Aulae
Othmannicae (Creşterile şi descreşterile Imperiului
Otoman) este o operă monumentală scrisă între 1714-
207
1716, menită să facă parte dintr-o „trilogie” care mai

cuprinde Systema religionis muhammedanae (1719) –
publicată în versiune rusă în 1722 – şi De regimine
Othmani Imperii, în continuarea celei anterioare, dar
neterminată sau, mai probabil, pierdută. „Cantemirologia”
este bogată în informaţii despre acest monument cultural
menit să-l impună pe Dimitrie Cantemir drept unul dintre
cei mai de de seamă orientalişti ai secolului său, şi nu
numai. Salutăm ediţia facsimilă apărută în 1999 la Editura
„Roza Vânturilor” cu o prefaţă de Dan Zamfirescu şi
introducere de Virgil Cândea. Prin eforturile lui Antioh
Cantemir, fiul voievodului, opera a fost transpusă în
engleză în 1734, în franceză în 1743 iar în germană în
1745, la Hamburg. În limba română a fost tradusă de Dr.
Iosif Hodoş între 1876 – 1878 sub titlul Istoria imperiului
otoman, creşterea şi scăderea lui, cu note foarte
instructive de Dimitrie Cantemir, principe de Moldova. În
1979 a apărut la Ankara tradusă în turceşte. În literatura
europeană sunt înregistrate numeroase titluri pe această
temă, începând cu secolul al XVI-lea. Dacă politic
Cantemir este total ostil Imperiului, pe plan cultural el
preţuieşte valorile acestuia. Informaţiile istorice deosebit
de bogate sunt completate de cele personale, cunoscute ca
martor ocular. Cartograful Cantemir întocmeşte şi o
detaliată hartă a Constantinopolului, iar „în colţul din
dreapta jos, harta cuprinde desenul propriului său palat din
Constantinopol, în stil oriental, cu arcade şi trei caturi, cu
o frumoasă grădină, un pârâiaş şi un lac” (apud Virgil
Cândea, ediţia facsimilată, p. XXXIII). Sub domnia lui
Mohamed al IV-lea, după cucerirea Cameniţei, eveniment
comentat şi în cronicile noastre, începe lungul proces de
decădere, pe care, din păcate, voievodul l-a crezut mult
208
Proza
mai rapid. Contemporan evenimentelor, observaţiile şi

informaţiile sunt personale, şi de aici lungimea capitolelor
consacrate acestor sultani. Fără nici un ecou în literatura
noastră, această operă cu adevărat monumentală este o
nouă dovadă a geniului cantemiresc.
Vita Constantini Cantemyrii, cu titlul întreg Vita
Constantini Cantemyrii, cognomento Senis, Moldaviae
principis (Viaţa lui Constantin Cantemir supranumit Cel
Bătrân, domnul Moldovei), terminată probabil în 1716,
este, după părerea lui George Ivaşcu din Istoria sa, „prima
monografie modernă, ca spirit şi metodă, a unei domnii”
(v. I, p. 255). În 1872 a fost editată în latineşte în marea
ediţie Operele principelui Demetriu Cantemir, vol. I, iar
peste trei ani în limba română, în aceeiaşi mare ediţie, vol.
al III-lea. Este un text de reabilitare a tatălui său care,
lucru rar, deşi a domnit opt ani a murit în scaun domnesc.
Cele câteva păreri pozitive privind cultura lui Miron
Costin, indiscutabil cea mai luminată minte a Moldovei
din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, nu
ameliorează imaginea neagră a acestui „ingratissimus”,
„nemernic”, maestru în „şiretlicuri şi meşteşuguri”.
Cantemir „fabrică” o scrisoare prin care cronicarul şi-ar fi
recunoscut vina, fără însă a reproduce regretele părintelui
său, publice, de care aminteşte Neculce în letopiseţul lui.
De altfel, Dimitrie Cantemir face din Constantin un model
de erou luptător cu spada, care a strâns astfel o avere
enormă şi s-a îngrijit de instruirea copiilor săi, ajuns apoi
domn. Două sunt modalităţile de slăvire a tatălui, sprijinite
pe diverse tehnici: elogierea directă a lui Constantin şi
deprecierea adversarilor. Un text în limba rusă, un fel de
raport adresat ţarului Petru I, neiscălit, scrie Dimitrie
Cantemir între 1717-1719, intitulat „Uimitoarele revoluţii
209
ale dreptei răzbunări a lui Dumnezeu asupra familiei

Cantacuzinilor, vestiţi în Valahia, şi a lui Brâncoveanu”,
un fel de pamflet politic axat pe ideea că rivalităţile celor
două familii au dus la întărirea stăpânirii turceşti.
Istoria ieroglifică, în limba română, scrisă în 1705,
editată în 1883, volumul VI, seria Operele principelui
Demetriu Cantemir este după G. Călinescu „opera literară
viabilă lui Cantemir, adevărat Roman de Renard românesc
însă cu scopuri polemice” (p. 38). Majoritatea istoricilor
literari au văzut în acest roman o „istorie secretă”,
destinată mai degrabă posterităţii în felul aceleia a lui
Procopios din Cesarea, pe care-l foloseşte în Hronic, care,
după ce a scris o istorie oficială a lui Justinian, a scris şi
Istoria secretă, dezvăluind toate dedesupturile domniei
lui. În acelaşi timp, pamfletul politic în secolul al XVII-lea
în Apus atinsese mari valori literare. Istoria ieroglifică
este ca pamflet, desigur, o scriere tendenţioasă în care
adversarii politici ai autorului sunt ponegriţi, caricaturizaţi
şi supuşi invectivelor. În scurta prefaţă, „izvoditoriul
cetitorului, sănătate”, referindu-se la scopul, de fapt, al
romanului, scria: „... însă altele, carile din cauza laudei
abătute sunt, numere, nevoinţe şi fapte, aşe de tot dezvălite
în mijlocul theatrului cititorilor a le scoate şi faptele într-
ascuns lucrate fără nici o sfiială în forţă a le lovi, nici
cinsteş, nici de folos a fi am putut giudeca”.
Acesta ar fi un scop, altul se referă la faptul că
orizontul ficţiunii este de o deschidere inutil de căutat la
cronicari, prin urmare este vorba de poetica operei,
prioritară după cum mărturiseşte Dimitrie Cantemir în
aceeaşi prefaţă: „A triia şi cea mai cu deadins pricină iaste
că nu atâta cursul istoriii în minte mi-au fost, pre cât spre
deprinderea ritoricească nevoindu-mă, la simcea (materia,
210
Proza
n. n.) ca aceasta prea aspră piatră, multă şi îndelungată

ascuţitură să-i fie trebuit am socotit”. Pe baza acestei
lămuriri, pe plăcerea extraordinară a personajelor de a
vorbi continuu, construind un univers fără soluţie, Nicolae
Manolescu ajunge la concluzia că scrierea Istoriei
ieroglifice ţine de raţiuni strict ludice: „Toate cifrurile,
numerică sau de altfel, nu sunt la el decât nişte jocuri de
om cultivat şi inteligent” (p. 77). Constatarea lui
Manolescu are în mare parte acoperire, căci autorul
supune personajelor să-şi dovedească adevărata capacitate,
întâietatea nu forţei, ci „meşteşugului”, bucuriei rostirii.
De aici vin şi spectaculozitatea, teatralitatea,
grandilocvenţa retoricii, un anume formalism al
pateticului, sentimentul artistului aflat în primă
reprezentaţie. Totuşi, trebuie să avem în vedere că
„ludicul” nu face, cum s-ar spune, „casă bună” nici cu
pamfletul, nici cu elegia, nu de puţine ori autentic patetică,
nici cu trimitere la anumiţi topoi sacri. Personajele îşi fac
jocul pe scena unui teatru imens, într-un timp nelimitat
care merge înainte de Babilon, întunecat de vrajbă şi în
special de o neostenită lăcomie. Singurul personaj pur este
Inorogul, simbol al vieţii aflate în opoziţie cu întunericul,
deci, cu moartea. Există şi un centru alegoric al răului,
cetatea zeiţei Epithimia, simbol al spaţiului închis din
sorgintea infernului. Răul este veşnic, de aici şi
sentimentul tristeţii nedisimulate, care ia forma elegiei
întinse pe mari spaţii, cum este plângerea Inorogului: „Ce
mângâiere i-au mai rămas? Nici una. Ce sprijineală i-au
rămas? Nici una. Ce priieten i să arată? Nici unul. Munţi,
crăpaţi, copaci, vă despicaţi, pietri, vă sfărâmaţi! Asupra
lucrului ce s-au făcut plângă piatra cu izvoară, munţii
puhoaie pogoară, lăcaşele Inorogului, păşunele, grădinele,
211
cernească-să, pălească-să, veştedzească-să, nu înflorească,

nu înverdzească, nici să odrăslească, şi pre domnul lor cu
jele, pre stăpânul lor negrele, suspinând, tânguind,
nencetat să pomenească. Ochiuri de cocoară, voi, limpedzi
izvoară, a izvorî vă părăsiţi, şi-n amar vă primeniţi”.
E drept, alteori plângerea este voit burlescă, cum
este cea a Hameleonului care alerga către Şoim. Iată elegia
Hameleonului: „O, Hameleoane ticăloase, ce floare în
schimb îţi vii schimba, ca cineva să nu te cunoască când
te-ar întreba, ca de cleveta limbilor să scapi, ca din gurile
sicofandilor să te mântuieşti? De acum înainte umbrile
iadului să te învălească, întunericul veacului să te
căptuşească, ca razele soarelui să nu te mai lovească, ca
lumina dzilei să nu te mai ivască, ca cunoştinţa
cunsocuţilor să nu te mai vădească. Unde ţi-i ascunde,
sărace, unde ţi-i supune, blăstămate, unde ţi-i mistui,
pedepsite, unde ţi-i ivi, urgisite? Iată, munţii strigă, văile
răsună, iată, dealurile grăiesc, câmpii mărturisesc, iată,
pietrele vărovăsc, lemnele povestesc, iarba cu gălbenirea
şi florile cu veştedzirea arătând, vădesc, cu mut grai
ritoricesc, cu surde sunete tuturor vestesc asupra lucrului
ce s-au lucrat toată fiinţa să uluieşte şi toată a să cindi nu
sfârşeşte. Acestea dară toate supt numele tău se pun şi sub
titului tău să scriu, măcar că de bună voie părtaş
vicleşugului nu te-ar fi aflat, măcar că pui neştiinţă organ
răutăţii te-ar fi arătat, măcar că în viaţă ceaţa jelii acestiia
de pe suflet nu ţi va mai râdica”.
Muntele sacru apare pentru prima oară în literatura
noastră în Istoria ieroglifică drept sediu spiritual. Izolat şi
aflat la o înălţime inaccesibilă, acest „spaţiu sacru” în
accepţia lui Mircea Eliade devine lăcaşul de refugiu al
Inorogului. În singurătatea de aici, Inorogul, cum am mai
212
Proza
spus simbol al purităţii, al luminii şi al vieţii, se opune

lăcomiei, întunericului şi morţii ce caracterizează
foşgăiala animalieră de sub înălţime. Accesul este
imposibil: „Inorogul, în primejdia ce se află, văzând şi
încă câte îl aşteaptă socotind, deodată în simceaoa (vârful)
unui munte aşa de înalt să sui, ce nici pasăre sburătoare
locul unde sta a privi peste putinţă era”. Descrierea se
opune accepţiei profane, de peisaj ca scop în sine, de
admirat. Din contra, aici sensul este de ascuns. Lipsa de
comunicare e accentuată: „Căci în suişul muntelui una era
poetica, şi aceea strâmptă şi şuvăită (întortocheată)
foarte...”. Până aici rostul muntelui este mai mult de cetate
naturală, dar acesta mai are un scop, acela de a crea cadrul
propriu meditaţiei în singurătate deplină: „În munţi
holmuroşi (deluroşi), codri umbroşi, în stânci pietroase,
peşteri întunecoase, între păreţi zugrăviţi şi zidiri cu iederă
acoperiţi cuvinte a face decât între oamenii carii cuvântul
adevărului a audzi nu le place”. Sintagma „ziduri cu iederă
acoperiţi” pare să fie chilia. Cum afirma Edgar Papu
(Lumini perene, Ed. Eminescu, 1989) referindu-se la
munte ca spaţiu contemplativ: „În această categorie intră,
ca în trăirea barocului, şi motivul arhitectonic care
ascunde chilia celui ce cugetă în singurătate” (p. 365).
Acestea sunt câteva considerente care ne impun să
nu absolutizăm scopul pur ludic al Istoriei ieroglifice.
Adunarea sau „divanul” exterior are ca motiv alegerea
unui epitrop. Participă împărăţia animalelor şi cea a
păsărilor aflate într-un perpetuu conflict. Motivul îl vom
întâlni şi în Ţiganiada şi, ca şi acolo, dicuţiile nu duc la
nici un rezultat. Şă mai spunem că ecoul romanului lui
Dimitrie Cantemir ca şi cel al epopeii lui Ion Budai
Deleanu a fost, din nefericire, întârziat şi restrâns. După ce
213
obşteasca adunare se sfârşeşte fără un rezultat concret

privind scopul convocării, se hotărăşte prinderea
Inorogului, care intră acum în scenă ca personaj central.
Portretele, descrierile – în templul secret (capiştea)
tronează zeiţa Lăcomiei, cu trimitere la Poarta Otomană,
văzută în spirit barochist -, versurile echivoce până la
incifrare, ca cele despre Helga, certată cu moralitatea:
„Peste şease vremi roada să-i coboară, / Ficioară nevastă,
nevastă ficioară. / Fulgerul, fierul, focul mistuiască / Patul
nevăpsit nu să mai slăvască”, elegiile, accentele
pamfletare, cele comice cu urmări uneori teribile etc.,
spiritul întreg al operei fac mai grea încadrarea ei într-o
specie. Istoria ieroglifică rămâne însă un roman, deschis
mai multor specii. Nicolae Manolescu întăreşte şi el
apartenenţa cărţii la această specie: „Istoria ieroglifică
seamănă mai degrabă cu o alegorie foarte ingenioasă,
animată de un uriaş duh comic şi totodată benignă satiric,
o scriere în acelaşi timp naivă şi sofisticată, elementară şi
rafinată. Cea dintâi operă literară românească (în sensul
modern) este în fond una alexandrină care prelucrează în
chipul cel mai savant – artificial modelul romanţurilor
populare medievale, cu tot arsenalul lor. Este primul
romanţ cult” (p. 77). Organizarea formală a acestei opere
nu lasă să se sfârşească, să se închidă nici pamfletul în
roman, să se delimiteze, adică, mai strict. Ea pare mai
degrabă crearea însăşi a Istoriei ieroglifice în ideea în care
o operă barocă este concomitent opera şi crearea ei, un
prag numai între infinitele praguri care aşteaptă să fie
trecute. Ea merge mai departe pentru ca să pună, de fapt,
în discuţie omul, căutările şi neliniştile sale dintotdeauna.
Păstrându-şi caracterul insolit (Şoimul vorbeşte despre
214
Proza
chiar Istoria ieroglifică), ea se alătură unei tradiţii

susţinute de Învăţăturile lui Neagoe Basarab.
Pamfletul. Romanul este conceput la răspântie de
veacuri, ca şi la răspântie de drumuri – între Orient şi
Occident, într-o axă culturală aparte. Celor care atâta timp
au văzut în Istoria ieroglifică un document strict
autografic şi istoric, le va opune, după Nicolae Iorga cu
remarcabila sa intuiţie, un model de a citi modern romanul
G. Călinescu: „Toţi cei care au răsfoit Istoria ieroglifică s-
au interesat numai de substratul istoric, luând în serios, ca
document, fiecare punct. Totuşi, chiar fără cifru, punctul
de plecare e bătător la ochi şi oricine vede că, fără a
destăinui mult peste ceea ce se ştie, romancierul s-a
complăcut în ficţiune” (p. 37). Este adevărat că Dimitrie
Cantemir recreează prin Inorog un dublu al său. Putem
vorbi despre o autobiografie spirituală, cu baze reale, a
momentelor de cădere şi ridicare a Inorogului. Identitatea
naratorului cu actantul principal, cu personajul subiect nu
este relevant de persoana I decât, aşa cum spune şi Elvira
Sorohan în Cantemir în cartea hieroglifelor (Minerva,
1978), prin „«discursul direct» al unui eu povestitor,
pentru relatarea unei situaţii personale într-un context dat”
(p. 71), şi anume atunci când Inorogul se destăinuie
Şoimului. De altfel, schimbarea persoanei gramaticale e
întâlnită frecvent în astfel de texte cu caracter
autobiografic. Romanul rămâne o operă ficţională, cu o
tonalitate destul de falacioasă, într-un registru care
însumează parodia. Satira, burlescul, ludicul, pamfletul,
într-o deschidere ironică şi autoironică evidentă, ca
dovadă a unei lucidităţi dublate mai mereu de un sceptism
ce merge până la cinism. Este de remarcat mobilitatea
deplasării tonurilor de schiţarea râsului, subţire, a
215
persiflării la grotesc şi sarcastic sau, mergând pe partea

cealaltă a operei, de la uşoara melancolie la starea de
gravă meditaţie. Vom încerca să punem în valoare ceea ce
se încadrează sarcasmului tinzând şi sprijinind pamfletul.
Şerban Cioculescu observă că tentaţia pamfletului
modifică retorica scrierii: „În intervalul de şapte ani de la
apariţia Divanului la redactarea Istoriei ieroglifice,
scriitotul a făcut mari progrese, emancipându-se de lecţiile
retoricii cacavaliene şi de structura pamfletului, care este o
expresie a urii (cum spune Elvira Sorohan avem de-a face
cu „psihologia frustratului, eliberată nu numai de
convenţiile curtenirii, ci şi de acelea ale scrisului. Această
ură e servită acum de o artă superioară, dar de aceeaşi
factură veche în care triumfă alegoria, naraţiile
pilduitoare, descrierile vaste şi chiar marile imprecaţii
lirice” (în Dimitrie Cantemir interpretat de ..., p. 57).
Masca are trăsături comune cu portretul uman,
există o relaţie între înfăţişare şi spirit: „precum din chipul
dinafară, aşe dinlăuntru arâtând”. Există, aşadar, un fel de
obsesie a interpretării fiziognomonice. Forţa pamfletului
se aplică în special la nivelul portretului. Cucunos este
Mihai Cantacuzino, antrenat în ambiţii mari şi trufaşe dar
nu isprăveşte mare lucru, stând, de fapt sub semnul
lăcomiei: „Iară în monarhia pasărilor era o pasire care se
cheamă Cucunos; aceasta iaste din fire cu socoteală înaltă,
cuvântul vreodată gios să-i rămâie nu priimeşte, însă
multe grăieşte, dară puţine isprăveşte, la mânie iute, la
foame nesăturată ieste: dzic că viţelul întreg de-abia îi este
de gustarea dimineţii... Aceasta pasire dară, cu mare
mânie, mai mult din stomahul tulburat decât din rostul fără
sfat într-acesta chip cuvintele deodată cu balele îşi
stropiia” (toate citatele sunt din ediţia 1997).
216
Proza
Trufia este ridiculizată şi executată prin apelul la

proverbe. Cucunozul refuză sfatul înţelept al fratelui său
stolnicul fiindcă „acestea toate în loc de basmă şi în
buiguituri de bătrâneţe le lua, că basna la proşti locul
istoriii, mărgăritariul la porci, preţul ordzului, şuierul la
cioban, cinstea mudzicăi şi sfatul bun la inimă rea tot o
socoteală au”. Trufia lui Mihai Cantacuzino este
spulberată prin astfel de zicale. Ridiculizat până la
desfiinţare este Struţocămila – Mihai Racoviţă –, pasăre şi
animal ţinând şi de moldoveni, şi de munteni. Căsătoria
lui cu Helga determină revărsarea drojdiilor tari: „O,
dreptate sfântă, pune-ţi îndreptarul şi vedzi strâmbe şi
cârjobe lucrurile norocului, ghibul, gâtul, flocos, pieptul,
boţioase genunchele, cătălige picioarele, dinţoase fălcile,
ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, lăboase
copitele Cămilei, cu suleaştec trupul, cu albă peliţă”. După
ce sunt enumerate calităţile Helgăi, se proiectează
perechea unic disproporţionată: „Ascultaţi, morţilor, şi
priviţi, viilor. Cămila cu Helge să împreună, filul cu
şoarecele că cunună şi dealul cu valea să iau de mână. Ce
ureche au audzit, ce ochiu au vădzut sau ce gură din veci
ca aceasta au povestit?”. Urâţenia mirelui este mai
puternic evidenţiată în raport cu frumuseţea miresei.
Însoţirea capătă proporţii cosmice. Dar execuţia nu se
opreşte aici. Universul reacţionează, un cor cosmic la care
participă, greierii, albinele, muştele, furnicile, broaştele,
brotacii „celebează” această alcătuire în cunoscutele
versuri ermetice calomnioase. Ura lui Cantemir urmăreşte
pe cel vizat şi mai departe de timpul adunării (1703, la
Adrianopol). El anticipează moartea lui Ilie Ţifescu –
Vulpea, pe care l-a urmărit de-a lungul întregii istorii:
„Vulpea aşijderea, de multă grijea vicleşugului făcut ce
217
purta, întâi în melanholia ipohondrică, apoi în tusa cu

sânge mutându-să, de multă vitionire şi boală uscăcioasă,
toate vinile i s-au întins şi toate mădularele s-au zgârcit,
atâta cât pielea de oase şi pieptul de spinare i să lipisă.
Carea înghiţând vicleşugul, peste puţine dzile ş-au borât
aburul, precum istoria la locul său va arăta că cine înghite
zahărul vicleşugului, acela borăşte toapsăcul (otrava,
veninul, n. n) sufletului”. Ilie Ţifescu a murit la puţin timp
după adunarea de la Arnăut-Chioi. Cu toată „ritoriceasca”
alcătuire, violenţa trimite la contemporanul său din
Muntenia, Radu Popescu. Acest Ilie Ţifescu a denunţat
complotul boierilor condus de Velicica Costin contra lui
Constantin Cantemir. Într-o scrisoare trimisă din ţară
explică boala grea de care a suferit. Scrisoarea este o
satiră, specia împletindu-se deseori cu pamfletul. Vulpea
moare de lăcomie, neputând înghiţi un pui întreg: „ ...
puiul întreg a înghiţi n-au nevoit. Ce grumadzii, de mare şi
lungă fierbineţeală uscaţi fiindu-mi, în laringă mi s-au
oprit. L-aş înghiţi şi pe gâtlej nu încape, l-aş stiupi şi nu-l
pociu, căci în gios să să lunece stă împotrivă uscăciunea,
cu tusă şi cu opintele a-l lepăda nu mă lasă slăbiciunea. În
cea de apoi scurtarea dzilelor mele spre lungimea anilor
împăraţilor şi stăpânilor miei milostivi fie!”. Iniţial, aşa
cum se ştie, personajul este unul real, dar prin aplicarea
măştii intervine de-formarea, idee privind tarele
indivizilor, imoralitatea lor – tirania, lăcomia, minciuna
etc. Aceste idei capătă forme concrete în care real e
punctul de plecare, restul fiind literatură, masca
(cognomenul – supranumele) e, deci, forma, partea
exterioară care o reprezintă pe cea interioară. Adică,
masca, sprijinită îndeosebi pe caricatură, e reprezentarea
artistică a unei realităţi, realizându-se raportul
218
Proza
Exterior/Interior sau Literatură (Ficţiune) – Realitate;

Subiectiv – Obiectiv. Ne interesează ficţiunea, fantezia lui
Dimitrie Cantemir care se dovedeşte debordantă, totală,
pamfletarul luându-şi o „libertate absolută” ce capătă,
uneori, „desfăşurare lirică” (Elvira Sorohan, p. 115).
Această deformare poate duce în cazul unor pamfletări la
restructurarea totală a personajului, inclusiv la schimbarea
mentalităţii. La Dimitrie Cantemir acest lucru nu se
întâmplă. Impactul cu o altă materie (realitate) nu produce
transformare decât în exterior. Este principiul aristotelic al
ineficienţei fortuitului asupra substanţei, pe care autorul îl
aplică la nivelul biologic. Specia rămâne fixă, indivizii
rămân imuabili. Concluzia, la nivelul regnului uman, e
clară: omul rău nu poate deveni bun: „Deci şi Corbul
bătrân (Constantin Brâncoveanu, n. n.) în alb de s-au văpsi
cu o ploaie, sau şi cu o roaî să să spele poate şi ce supt
albiciune din fire imăciune (murdărie, n.n.) au avut, în
curândă vreme şi va arăta (că rămân fiinţele precum au
început, de s-ar şi tâmplările la toate ceasurile schimba).
Aşijderea de au dzice că Corbul le pene pre dinafară a să
albi poate, însă inima pre dinăuntru fără prepus tot neagră
îi va rămânea”.
Anamorfoza duce la forme care aproape că pierd
modelul real, ca în cazul lui Brâncoveanu sau al lui
Racoviţă. O anume trăsătură de caracter este selectată şi
supradimensionată, astfel ea devenind esenţială. Aceasta
se realizează prin caricatură. Disproporţia faţă de alte
posibile trăsături, amplificarea unui viciu unic
dinamizează obiectul pamfletului. Prezentarea alaiului
noului domn Mihai Racoviţă (Struţocămila sau Cămila)
subliniază îngâmfarea domnului atunci ales dar şi
mijloacele folosite: „Căci la Cămilă, în loc de peri şi de
219
flori, cu pene roşii o îmbrăcară, lângă carile aripi negre ca

de Corb alăturară ... Coada păunului cea rotată, nu despre
sapă, după obiceiul a tuturor dobitoacelor, ce în loc de
cercel alăturea cu capul, în sus o rădicase şi, de cornul cel
drept lipind-o, o legase (că unde văpsala galbănă degetele
văpseşte, acolo la Cămile coarne, aripi şi pene odrăsleşte”.
Decodarea arată că Mihai Racoviţă primise de la sultan
cuca - căciula înaltă împodobită cu pene de struţ – semn al
investiturii „ca şi coarnele boului” = caftanul, „Penele
roşii” = cabaniţa (mantia domnească de deasupra). Prin
sintagma „coada în vârful capului” (anterioară citatului) se
citeşte starea de mândrie iar „văpseala galbănă”
echivalează cu actul mituirii, procedeu prin care a ajuns la
domnie. El se dovedeşte incapabil să domnească şi este
înfricoşat de modul în care boierii guvernează ţara.
Defectele sunt acum arătate direct ca în cazul
Struţocămilei. Cameleonul (Scarlat Ruset) care dorea să
descopere ascunzătoarea lui Dimitrie Cantemir este
portretizat prin raportarea fizicului bicisnic la răutatea
imensă: „Aceasta dară măcar că la putinţa trupului mai
mult decât un şoarece nu era, însă în puterea a învoinţii a
tot răaul decât un balaur mai putincios era. Şi măcar că la
sfat nechemat viind şi la cuvânt neîntrebat răspundzând,
precum el lucrul acesta a-l săvârşi şi slujbă ca aceasta a
plini va putea dzisă. Aşijderea, câteva mijloace spre a
lucrului lesnirea precum va afla, cu multe linguşituri, tare
să făgăduia”. Dezlănţuit, portretistul foloseşte o întreagă
gamă şi cheia arată că el fusese arestat şi apoi eliberat cu
condiţia să devină agentul poliţiei otomane.
Instrumentul de bază al portretizării este ochiul, în
special ochiul sufletului, este acel „văz monstruos” al lui I.
L. Caragiale. Este ochiul intern care pătrunde în cele mai
220
Proza
discrete ascunzişuri şi receptează cu lăcomie totul. Forţa

lui, spre deosebire de cea a ochiului trupului, este, ceea ce
spunea Elvira Sorohan una „vizionară”. Nefiind ceva
concret, doar previziuni, imaginarul se poate mişca în
voie, se dezlănţuie, capătă proporţii neaşteptate. Acest
„ochi” este o oglindă a sufletului, o oglindă, s-a văzut,
deformatoare. Acumulările pregătesc starea psihică a
lectorului. Mihai Racoviţă este înfăţişat într-o uimitoare
înlănţuire anamorfică: „... ghibul, gâtul flocos, pieptul,
boţioase genunchele, cătălige pisioarele, dinţoasă fălcile,
ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinse
vinele, lăbroase copitele Cămilei”. Pentru a-l compromite,
se cere ca Struţocămila să vorbească în faţa tuturor.
Discursul este o dovadă limpede a prostiei şi efectele sunt
cele scontate: „Toate dihaniile, la răspunsul ei, râsul în
hohot îşi clătinară, numai Corbul şi Cucuruzul stomahul
îşi tulburară. Deci unii de mânie şi de necaz pre nări
pufniră, alţii ruşinea în inima ascunse pre obraz se
aprindea iar alţii cu batjocură în laude şi cu mascara în
pofală (batjocură, n. n.) o lua”. Interesant este jocul
naratorului care când părăseşte locul şi-l cedează unuia
dintre participanţi, când revine şi face relaţia dintre cei
prezenţi, când îi înlătură pe toţi pentru a-şi susţine direct
discursul, dar pe linia celor exprimate anterior de ceilalţi.
Autorul priveşte în această oglindă cu puteri anamorfice, o
adevărată ispită a unei cunoaşteri deformate. Descoperiri
se datorează la Dimitrie Cantemir, inteligenţei sufletului
care detectează viciile cela mai ascunse – devenind simbol
al conştiinţei. Uneori insistenţa autorului de a prezenta
adevărul devine teribilă, deformarea se realizează prin
lamentaţii, în care centrul dezastrului este tipul
intrigantului. Alteori, cel vizat este pus să-şi exprime
221
durerea într-un ton burlesc ca aceea în care Cameleonul

aleargă către Şoim, în cunoscuta „eleghie”.
Semnele pamfletare întâlnite pe alocuri în celelalte
texte, se unesc în roman. Istoria Ieroglifică este o carte
întemeietoare, rămasă 178 de ani în manuscris, şi în
direcţia acestu gen, pamfletul, neteoretizat încă dar atât de
frecvent în Evul Mediu occidental.
*
* *
Cursul intenţionează să ofere o lectură în viteză, specifică

începutului de secol. Aceasta presupune o nouă viziune
asupra unei lumi marcate, de atâtea ori, de cruzime şi o
estetică nouă. Privirea receptorului este acroşată de ceea
ce rămâne încă şocant, dar sub semnul „monstruosului”
estetic caragialian şi urmuzian sau al realimului magic
(Claude Pichois).
222

05 Proza PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

05 Proza PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PROZA

cel grecesc, să înfăptuiască el acest act atât de necesar. De

apăruseră primele două cărţi ale Bibliei, „Geneza” şi

Româneşti, pentru a înveşmânta cuvântul Domnului în

În ascensiunea sa administrativă, ca şi în activitatea

românească de învăţătură. În Ţara Românească îl

„cetitoriului” arată că scopul este acela ca să înţeleagă

dumeneca întâia a svântului post celui mare” unde

frumuseţea limbii folosite. Influenţa folclorului este

în toate bisericile din marile provincii, contribuţia la

vârsta de 16 ani este răpit de turci şi vândut ca sclav la

spulberat astfel şi dorinţa de a fi înmormântat în biserica

Antim Ivireanul a tipărit treizeci şi opt de cărţi,

dintre ele fiind ocazionale. Cu privire la izvoarele folosite

carea o au răscumpărat, cu preascump sângele său, dim

„Cuvânt de învăţătură la Streteniia Domnului nostru Isus

enoriaşilor a căror fapte contravin celor expuse anterior şi

ale contemporanilor, lipsite de nădejde şi de dragoste şi o

predicatorul cere enoriaşilor să-l contrazică, urmându-şi,

„ca nişte dobitoace necurate” sau „ca câinele în borâturile

să guverneze Ardealul după cucerirea acestuia şi

primul care vorbeşte despre cucerirea Daciei de către

PAGINĂ DIN LETOPISEŢUL LUI

Prima editare e datorată lui Mihail Kogălniceanu,

interne, pentru ultimii şapte ani apelând la tatăl său Nestor

domniia Moldovei, ce cum fu pre scurtu viaţa domnului

de nuanţe în toate istoriile literare. Modelul clasic al

lui Eugen Negrici. Una dintre trăsăturile naraţiunii este

spune Eugen Negrici, „este subminată însăşi starea de

succesive. Prima este evocarea pârcălabului Eremia de a

împletită cu descrierea şi cu intervenţii dramatice, cu un

române, I, 1969, p. 150), adică de a se distanţa şi a vedea

de la Războieni (Valea Albă). În afara descrierii unor

mohoară şi cu acelea şi-au fostu oprind sărăcimea

statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de

fi mai bine”. Cum remarca şi G. Călinescu, cel portretizat

contra cazacilor, la Beresteczho, după cum însuşi afirmă:

În Letopiseţul său, Neculce vorbeşte despre grija

direaptă lungoare, cării boale îi dzic doctorii maligna. Şi

istoriografică” (p. 55). După noi, el se plasează în

Miron observă sistematic, compune şi ceea ce iese de sub

de a-şi lua rămas bun de la domn pe motiv că are

de trup”, care striga de multe ori înaintea lui, arătând pre

rămânea pământul negru împuţit. Nici frunză, nici pai, ori

n.), ce se dzice pierzătoriu de oameni, ţigan gros şi mare la

pag. 90-93 ). „Cuvântul ce-l grăia ca o pravilă era

cadenţată care aminteşte prea puţin de aceea mai greoaie a

numeroase obiecţii, printre care şi aceea că” între Traian

„Ieste Ţara Italiei plină, cum să zice, ca o rodie, plină de

supărări, care nu le mai poci înşira cu condeiul meu. Şi

Aproximativ o şesime din cronică este consacrată lui

care se adaugă şi reîntregirea familiei, şi redobândirea

Dumitraşcu-vodă care era „grec tălpiz (intrigant, adică) şi

cetitori, de vedeţi ce este omenia şi curvia grecească! Că

Unele personaje sunt surprinse prin câteva

bună dreptate, s-a scris atât, ci şi alte episoade. Astfel,

Trăsăturile naraţiunii sale, ca şi mentalitatea

rea în a opta legendă, aceea cu Dumbrava Roşie: „Şi aşé

modernizării, de către Petru cel Mare, ţarul făcându-i

Manolescu în Istoria sa critică să afirme că „muntenii sunt

Mazilu. Respectând criteriul cronologic, vom prezenta

postelnicul, că au pierdut un stâlp mare, care au sprijinit

miracolul creştin, cum, de altfel, mai întâlnim în