Sunteți pe pagina 1din 125

Împăraţii lui Israel

Iosif Anca

1
PREFAŢĂ

Împăraţii lui Israel şi Împăraţii lui Iuda, de la Saul la Zedechia, primul dat în mânie,
iar ultimul luat în urgie (Osea 13:11), prezintă perioada regatului poporului ales, aproape cinci
sute de ani de istorie, în care conducătorii celor douăsprezece triburi, împreună sau divizate în
două regate, se evidenţiază prin promovarea valorilor sfinte sau prin apostazia lor. Cronicarii
biblici, în general profeţi, îi descriu în relaţie cu tronul, dar şi cu Templul şi Legea lui Dumnezeu,
într-un sistem al monarhiei teocratice, în care David rămâne etalonul pozitiv de comparaţie, ce a
mai fost atins numai de doi dintre cei peste patruzeci de împăraţi. Ceilalţi împăraţi se împart în
proporţie de trei la unu în grupa împăraţilor răi şi respectiv ai celor care n-au slujit pe Domnul
din toată inima.
Valoarea practică a studierii evenimentelor din cele două regate şi a vieţii împăraţilor,
este evidenţiată de cadrul similar al evoluţiilor spirituale din istoria Bisericii, în plan naţional sau
local. Chiar viaţa de familie poate fi radiografiată prin lumina Scripturilor, reflectată din paginile
cărţilor 1 şi 2 Samuel şi paralelele din cărţile 1 şi 2 ale Împăraţilor şi Cronicilor. Biblia este cartea
adevărului şi când descrie binele sau răul înfăptuit de oamenii, care înaintea lui Dumnezeu au
aceeaşi datorie de a respecta valorile vieţii, exprimate în modul cel mai profund în legile şi
principiile sfinte. Urmărind efectele binelui şi răului din generaţie în generaţie, ne putem da
seama cât valorează un sfânt, sau cât rău poate face un păcătos. Fără a fi pesimişti, trebuie să
recunoaştem că în general oamenii, chiar şi cei care au o moştenire religioasă bună, sunt înclinaţi
foarte puternic spre rău şi majoritatea dintre evreii primei jumătăţi a ultimului mileniu î.e.n. şi-au
irosit şansa de a fi cetăţeni ai eternei împărăţii davidice; soarele lor a apus timpuriu, sub umbra
norilor care stăpâneau deasupra tării sfinte, prin regi care n-au reuşit să rămână o lumină, o stea,
în aşteptarea luceafărului de dimineaţă – Cel care are dreptul la tron pentru eternitate.
După o lecţie introductivă, împăraţii sunt prezentaţi în succesiunea lor, sub o definire
reprezentativă, dar cu o prezentare a întregii vieţii şi în special a domniei, pe cele două
ramificaţii; Regatul de sud, rămas cu dinastia davidică, pâna la robia babiloneană, de la începutul
secolului al VI-lea î.e.n. şi Regatul de nord, în care dinastia lui Ieroboam, dezbinătorul, a fost
urmată de alte dinastii, dintre care cea mai longevivă a fost a lui Iehu.
Fiecare lecţie are în centrul atenţiei un împărat, o viaţă umană terestră, dar şi un destin
etern, stabilit prin relaţia omului – rege cu Dumnezeu, un simbol al identităţii noastre libere, dar
responsabile înaintea Creatorului. Istoria lor are valoare inspirată „ca să ne slujească nouă drept
pilde” (1 Corinteni 10:6), ca „peste Israelul lui Dumnezeu să fie pace şi îndurare!” (Galateni
6:16). Amin!

2
REGATELE LUI ISRAEL ŞI IUDA

INTRODUCERE

1. Împăraţii lui Israel şi Iuda au fost conducătorii regatului lui Israel unit sau după divizare (de
nord – Israel; de sud - Iuda), de la judecători (Samuel) până la robia asiriană şi babiloniană
(Ezechiel 21:25-27; Osea 13:9-11)
2. Împărăţia de glorie a Israelului a fost simbolul Împăratului Isus şi a regatului Său – împărăţia
care va detrona toate celelalte împărăţii şi va instala pentru veşnicie teocraţia lui Dumnezeu
(Daniel 2:44; 1 Corinteni 15:24-28)

I. MONARHIA – PREZENTARE

A. Tipuri anterioare de organizare

1. Familia – în perioada patriarhilor (Geneza 7:1; 12:1-3; 18:19; 46:27; Iosua 24:14-15). Alte
popoare aveau cetăţi – state, cu împărat (Geneza 14:1-2)
2. Conducerea naţiunii lui Israel de la formare (eliberare) la împăraţi
a) Moise – Aaron – pentru eliberarea din Egipt, drumul pustiei şi darea Legii (Exodul
3:10-12; Deuteronom 34:7-12)
b) Iosua – Eleazar… Fineas – pentru cucerirea şi repartizarea Canaanului (Numeri 27:12-
33; Iosua 1:1-5)
c) Judecătorii – pentru eliberări prin reforme spirituale (Judecătorii 2:7, 10-19; 1 Samuel 7)

B. Sistemul monarhic

1. Dorinţa poporului de a avea un împărat (1 Samuel 8:5-22; Deuteronom 17:14)


2. Împăratul „după voia lui Dumnezeu” (Deuteronom 17:15-22; Faptele Apostolilor 13:20-23)
3. Relaţia împăratului cu preoţii şi prorocii:
a) David cu preoţii (Ţadoc, Abiatar) şi prorocii (Gad, Natan)
b) Ozia fără preot; Amaţia fără proroc (2 Cronici 25, 26)

3
II. DIAGRAMA ÎMPĂRAŢILOR

A. Regatul unit (aproximativ 1050 – 931 î.e.n.)

1. Saul
2. David (excepţia David – Hebron / Iş-Boşet – Mahanaim)
3. Solomon

B. Regatul divizat

Regatul lui Israel (931 – 722)


1 – Ieroboam I 11 – Ioahaz
2 – Nadab 12 – Ioas
3 – Baeşa 13 – Ieroboam II
4 – Ela 14 – Zaharia
5 – Zimri 15 – Şalum
6 – Omri 16 – Menahem
7 – Ahab 17 – Pecahia
8 – Ahazia 18 – Pecah
9 – Ioram 19 – Osea
10 – Iehu

Regatul lui Iuda (931 -586)


1 – Roboam 11 – Iotam
2 – Abia (Abiam) 12 – Ahaz
3 – Asa 13 – Ezechia
4 – Iosafat 14 – Manase
5 – Ioram 15 – Amon
6 – Ahazia 16 – Iosia
7 – Atalia 17 – Ioahaz
8 – Ioas 18 – Ioiachim (Eliachim)
9 – Amaţia 19 – Ioiachia
10 – Azaria (Ozia) 20 – Zedechia (Matania)

4
ÎNCHEIERE

1. Monarhia a fost bună când Dumnezeu era Marele Împărat, dar în general au fost împăraţi răi
(Psalmul 99, 145; Geneza 41:40; Osea 8-4, 10)
2. Împăratul determină religia regatului. Isus – modelul pentru toată împărăţia lui Dumnezeu (2
Cronici 12:1; 34:33; Deuteronom 17:15; Romani 8:29)

INTRODUCERE

Începând cu această lecţie, voi prezenta împăraţii lui Israel şi Iuda din Vechiul Testament,
cu aplicaţii practice pentru lucrarea Domnului din Noul Testament.
Este necesară mai întâi o privire introductivă, generală, asupra regatelor lui Israel şi Iuda.
Israelul a cunoscut în vremea aceea, conducerea de tip monarhic care se întâlneşte şi astăzi, fie cu
o monarhie absolută în care regele conduce în toate domeniile, de la politic la judecătoresc, fie o
monarhie constituţională în care are drepturi aproximativ egale cu cele ale unui preşedinte.
Israelul a fost condus de împăraţi, de la Samuel, ultimul judecător şi până în vremea
deportării în robia asiriană şi babiloniană, pentru aproape 500 de ani. Iată ce spune un profet
despre hotărârea divină şi motivele de a desfiinţa monarhia, atunci când Domnul a ajuns la
culmea mâniei Sale impotriva împăraţilor din regatele Israel şi Iuda. „Şi tu, domn nelegiuit, gata
să fii ucis, domn al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme! Aşa vorbeşte
Domnul Dumnezeu: «La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce
este plecat va fi înălţat, şi ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos.
Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o
voi încredinţa»” (Ezechiel 21:25-27). Deci, Domnul a întrerupt seria împăraţilor, dar a făgăduit
un nou împărat şi chiar o împărăţie veşnică. În acest context, pe noi ne interesează să înţelegem
prezentul şi viitorul prin prisma trecutului.
Profetul Osea, 13:9-11 prezintă şi el starea aceleiaşi perioade, vorbind din partea lui
Dumnezeu: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta.
Unde este împăratul tău, ca să te scape în toate cetăţile tale? Unde sunt judecătorii tăi, despre
care ziceai: «Dă-mi un împărat şi domni»?” Ţi-am dat un împărat în mânia Mea şi ţi-l iau în
urgia Mea!” Acesta a fost începutul şi sfârşitul domniei lui Saul şi respectiv a ultimilor împăraţi.
Evreii au dorit mult ca să aibă împăraţi şi în Israel împărăţia şi tronul au rămas simbolul epocii de
glorie, dar apusul ei a fost ruşinos. Amintiţi-vă din Noul Testament când ucenicii, în spiritul lor
evreiesc, întrebau: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou împărăţia lui Israel”

5
(Faptele Apostolilor 1:6). Ei doreau să fie un popor de frunte, condus de un împărat, să nu mai fie
supuşi altor împăraţi străini. Ei nu înţelegeau ce voia Domnul să zică şi să facă, vorbind despre o
altă împărăţie, despre care era scris în profeţi.
Profeţia din Daniel 2:44 a fost dată când împăraţii lui Israel nu mai erau şi peste poporul
evreu conduceau alţi împăraţi păgâni. Atunci Domnul a făcut o făgăduinţă minunată. „Dar în
vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită
niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele
împărăţi, şi ea însăşi va dăinui veşnic”. Apostolul Pavel face şi el o remarcă asupra felului în care
va domni Domnul Isus Hristos ca împărat. „În urmă, va veni sfârşitul (vorbeşte de perioada de
după înviere), când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice
domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi
vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea.
Dumnezeu, în adevăr, «a pus totul sub picioarele Lui». Dar când zice că totul I-a fost supus, se
înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi
Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1
Corinteni 15:24-28). Evreii care L-au primit pe Domnul – evreii mesianici, aspiră şi ei la această
împlinire totală, bogată şi strălucită a Împărăţiei lui Dumnezeu.

I. MONARHIA – PREZENTARE

A. Tipuri anterioare de organizare

Reîntorcându-ne la perioada Vechiului Testament, vreau să prezint o listă succintă a


tipurilor de organizare pe care Dumnezeu le-a lăsat pentru oamenii cu care El a colaborat înainte
de a instala Împărăţia în Israel. Mai întâi, Dumnezeu a creat familia (Geneza 2), deşi putea să facă
deodată mai mulţi oameni, asemenea îngerilor, care au fost creaţi ca o colectivitate şi astfel să
întemeieze o comunitate de oameni. Dumnezeu însă a arătat că familia este entitatea
fundamentală a umanităţii, în orice formă de organizare de pe pământ, începând de la
familia în sens restrâns (tata, mama şi copiii), până la o familie mai numeroasă, cum întâlnim în
cartea Genezei, când datorită numărului mare de ani şi datorită absenţei altor forme de organizare
statale sau locale, se ajungea ca familiile să numere cu sutele de membri. Astfel cei unsprezece fii
ai lui Iacov aveau fiecare familia lui, dar cu ocazia plecării lor în Egipt, toţi erau consideraţi din
familia lui Iacov. La depărtare era o altă familie de care Domnul se ocupa în mod special. „Şi
Iosif avea doi fii, care i se născuseră în Egipt. Toate sufletele din familia lui Iacov, care au venit

6
în Egipt, erau în număr de şaptezeci” (Geneza 46:27). Şi în vremea noastră, când se trăieşte mai
puţin, sunt soţi care la moarte au ajuns să aibă peste 100 de urmaşi. Am cunoscut un caz în
Botoşani cu peste 200 de copii, nepoţi şi strănepoţi.
Să citim în cartea Geneza pentru a vedea cum Dumnezeu S-a ocupat în prim plan de
familii în vremea aceea. Când Dumnezeu a intenţionat să nimicească lumea prin potop: „Domnul
a zis lui Noe: «Intră în corabie, tu şi casa ta; căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea în
neamul acesta de oameni»” (Geneza 7:1) Apoi în Geneza 12:1-3, urmărind alt scop, „Domnul
zisese lui Avram: «Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţare pe care ţi-
o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei
fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor
blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine»”. Tot în ce priveşte familia
lui, Dumnezeu care voia să împlinească binecuvântarea promisă, a zis despre Avraam: „Căci Eu
îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului,
făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a
făgăduit”(Geneza 18:19). Domnul Dumnezeu S-a ocupat de familii şi după ce s-a constituit statul
Israel. El a avut în vedere familia, în mod special, în fiecare generaţie. După aşezarea în Canaan,
Iosua zicea: „Acum, temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi
dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt şi slujiţi Domnului. Şi dacă
nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le
slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât
despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24:14:15). El era conducătorul naţiunii
şi putea să spună: cât despre mine, căpeteniile şi bătrânii lui Israel, vom sluji Domnului, dar el a
recunoscut prin această exprimare că unitatea familiei nu este afectată de organizarea într-o
naţiune. La fel şi astăzi, sunt suficiente dovezi în Noul Testament, chiar dacă suntem organizaţi
altfel din punct de vedere social, pe naţiuni şi din punct de vedere spiritual, pe biserici, familia
rămâne o unitate şi un organism de care Domnul se ocupă în mod deosebit.
Din relatările istoriei biblice, putem să observăm că neamurile păgâne, ceilalţi oameni,
atunci şi în vremea noastră, nu au ţinut atât de mult la familie cât a ţinut poporul lui Dumnezeu.
Când Domnul îi organizase pe ai Lui pe familii, ceilalţi erau organizaţi pe cetăţi cu împăraţi:
Geneza 14:1-2 - „Pe vremea lui Amrafel, împăratul Şinearului, lui Arioc, împăratul Elasarului,
lui Chedorlaomer, împăratul Elamului, şi lui Tideal, împăratul Goiimului, s-a întâmplat că ei au
făcut război cu Bera, împăratul Sodomei, cu Birşa, împăratul Gomorei, cu Şineab, împăratul
Ţeboimului şi cu împăratul Belei sau Ţoarului”. Împăraţii aceştia erau un fel de primari. Sistemul

7
acesta s-a perpetuat şi extins, iar cu vremea şi Israel a tânjit de dorinţa de a avea împărat, însă
Domnul nu a îngăduit aceasta decât mai târziu, după ce a ajuns în ţara sfântă.
Mai întâi Domnul le-a rânduit evreilor un conducător, pe Moise, care a avut
chemarea să-i elibereze; ştiţi de câte ori s-a dus la Faraon şi cum apoi a ieşit în fruntea lor din
ţara Egiptului, călăuzindu-i pe drum sub îndrumarea norului, a Domnului. Poate actul cel mai
important a fost darea Legii primită din partea lui Dumnezeu, care l-a chemat din rugul aprins:
„«Acum, vino, Eu te voi trimite la Faraon, şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui
Israel». Moise a zis lui Dumnezeu: «Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon şi să scot din Egipt pe
copiii lui Israel?» Dumnezeu a zis: «Eu voi fi negreşit cu tine; şi iată care va fi pentru tine
semnul că Eu te-am trimis: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veţi sluji lui Dumnezeu pe
muntele acesta»” (Exodul 3:10-12). Moise a acceptat misiunea numai după minuni şi semne
primite de la Domnul. După patruzeci de ani de slujire, există menţiuni referitoare la scopul vieţii
sale, unde el este dovedit ca un om special care nu putea să aibă urmaşi pe stilul şi talia lui, chiar
dacă Iosua a fost un urmaş al lui Moise, dar nu în felul lui Moise. Iosua a avut altă chemare.
„Moise era în vârstă de o sută douăzeci de ani când a murit; vederea nu-i slăbise şi puterea nu-i
trecuse” (Deuteronom 34:2). „În Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise, pe care Domnul să-l
fi cunoscut faţă în faţă. Nici unul nu poate fi pus alături de el, în ce priveşte toate semnele şi
minunile pe care l-a trimes să le facă în ţara Egiptului împotriva lui Faraon, împotriva supuşilor
lui şi împotriva întregii ţări şi în ce priveşte toate semnele înfricoşătoare pe care le-a făcut Moise
cu mână tare înaintea întregului Israel” (Deuteronom 34:10-12).
Aşadar, după Moise, Domnul a rânduit conducător pe Iosua, care a avut ca rol principal
să-i conducă pe evrei în războiul de cucerire a ţării Canaanului. Şi când era Moise conducător,
Iosua era conducătorul armatei şi s-a dovedit, alături de Caleb, cel mai cu credinţă soldat din tot
poporul. „După moartea lui Moise, robul Domnului, Domnul a zis lui Iosua, fiul lui Nun,
slujitorul lui Moise: «Robul Meu Moise a murit: acum, scoală-te, treci Iordanul acesta, tu şi tot
poporul acesta şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel. Orice loc pe care-l va călca
talpa piciorului vostru, vi-l dau, cum am spus lui Moise…Nimeni nu va putea să stea împotriva
ta, cât vei trăi. Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi»”
(Iosua 1:1-5). Această făgăduinţă importantă a primit-o Moise la vremea lui şi a fost repetată lui
Iosua. Deci Dumnezeu a organizat poporul Său sub o formă sau alta, sub diferiţi conducători, dar
condiţia obligatorie pentru binecuvântare şi mântuire era ca cei care erau în frunte să fie sub
directa subordonare şi călăuzire a Domnului. După cum împăraţii pământului sunt influenţaţi sau
chiar supuşi prin duhurile demonice însărcinate de Satan pentru a merge la ei ca să-i adune pentru
luptă (Apocalipsa 16:13-14), cu atât mai mult conducătorii poporului lui Dumnezeu trebuie să fie

8
sub călăuzirea Domnului, cum a fost Iosua în războaie. Atât Moise, cât şi Iosua, au fost ajutaţi
de marii preoţi, ca Aaron, Eleazar, Fineas, care întreţineau cultul lui Iahve, asigurând teocraţia
sfântă.
După Iosua au urmat judecătorii. Starea naţiunii şi necesitatea lor este prezentată
astfel: „Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua şi în tot timpul vieţii bătrânilor
care au trăit după Iosua şi care văzuseră toate lucrurile mari, pe care le făcuse Domnul pentru
Israel” (Judecători 2:7). „Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinţii lui şi s-a ridicat
după el un alt neam de oameni, care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel.
Copiii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea Domnului, şi au slujit Baalilor…Domnul S-a aprins
de mânie împotriva lui Israel. El i-a dat în mâinile unor prădători care i-au prădat, i-au vândut
în mâinile vrăjmaşilor lor de jur împrejur, şi nu s-au mai putut împotrivi vrăjmaşilor lor. Ori
unde mergeau, mâna Domnului era împotriva lor ca să le facă rău, cum spusese Domnul, şi cum
le jurase Domnul. Au ajuns astfel într-o mare strâmtorare” (Judecătorii 2:10-15).
Evreii au căzut în idolatrie, închinându-se zeilor popoarelor care îi înconjurau sau ale
celor care trăiau în mijlocul lor în ţara Canaan. În aceste condiţii de vinovăţie, Dumnezeu care
este drept chiar dacă a investit atât de mult în Israel, a abandonat toată naţiunea, dar a folosit
sistemul judecătoresc pentru a o recupera, evident după corijarea evreilor. „Domnul a ridicat
judecători, ca să-i izbăvească din mâna celor ce-i prădau. Dar ei n-au ascultat nici de
judecătorii lor, căci au curvit cu alţi dumnezei şi s-au închinat înaintea lor. În curând s-au abătut
de la calea pe care o urmaseră părinţii lor şi n-au ascultat de poruncile Domnului, ca şi ei. Când
le ridica Domnul judecători, Domnul era cu judecătorul şi-i izbăvea din mâna vrăjmaşilor lor în
tot timpul vieţii judecătorului, căci Domnului I se făcea milă de suspinele scoase de ei împotriva
celor ce-i apăsau şi-i chinuiau. Dar, după moartea judecătorului, se stricau din nou, mai mult
decât părinţii lor…” (Judecători 2:16-19). Judecătorii au avut rolul să-i aducă la pocăinţă şi pe
acest fond să-i elibereze de popoarele care îi duceau în robie.
Aşa s-au succedat lucrurile până în vremea lui Samuel. Atunci filistenii îi apăsau, dar
Domnul le-a dat izbândă şi au pus locului aceluia numele de Eben-Ezer (până aici Domnul ne-a
ajutat), pentru că El îi izbăvise cu milă. La sfârşitul slujbei şi vieţii lui Samuel, s-a instalat
sistemul monarhic, cu împăraţii ce aveau drepturi depline în ţară. De aceea, Samuel a vrut să
intimideze poporul, când a spus câte pretinde un împărat (fii şi fiice, dări şi zeciuială), dar ei au
cerut cu insistenţă să aibă un împărat (1 Samuel 8:11-18).

9
B. Sistemul monarhic

Iată cum s-a pus problema monarhiei: „Toţi bătrânii lui Israel s-au strâns şi au venit
la Samuel la Rama. Ei au zis: «Iată că tu eşti bătrân şi copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum
pune un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile (sistemul de afară ne afectează
chiar şi în zilele noastre, punându-şi amprenta sub diferite forme). Samuel n-a văzut cu plăcere
faptul că ziceau: «Dă-ne un împărat ca să ne judece». Şi Samuel s-a rugat Domnului. Domnul a
zis lui Samuel: «Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe
Mine mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei»” (1 Samuel 8:4-7). Cum împăcăm referinţa de
aici în care cererea lor de a pune un împărat era o lepădare de Dumnezeu, cu alte menţiuni din
Biblie, care lasă foarte clar să se înţeleagă că Dumnezeu a avut în plan o împărăţie şi chiar El a
ales împăratul? În fond, Dumnezeu nu a fost împotriva sistemului monarhic, dar El a văzut că
pornirea lor era greşită: „să aibă un împărat cum au şi celelalte popoare”. Dumnezeu voia o
monarhie teocratică, în care împăratul să fie strâns legat de preoţi şi profeţi – ceea ce se vede clar
în timpul domniei lui David.
Dumnezeu a anticipat dorinţa lor de-a avea un împărat. Moise scrie în Deuteronom 17:14
- „După ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău şi o vei stăpâni, după ce-ţi
vei aşeza locuinţa şi vei zice: «Vreau să pun peste mine un împărat, ca toate neamurile care mă
înconjoară»”. Dar Dumnezeu vedea mai mult decât atât, de aceea a acceptat monarhia în ideea
unui împărat după voia Lui, căci a zis: „să pui peste tine ca împărat pe acela pe care-l va alege
Domnul, Dumnezeul tău şi anume să iei un împărat din mijlocul fraţilor tăi; nu vei putea să pui
împărat pe un străin, care să nu fie fratele tău” (Deuteronom 17:15). În Noul Testament, Domnul
spunea cu referire la împăraţi că ei domnesc cu stăpânire, dar în poporul Său, Domnul voia să fie
alt sistem, diferit de cel de afară. Însă poporul Israel nu a ascultat întotdeauna, de aceea a fost
mustrat în Osea 8:4 că a pus împăraţi şi căpetenii fără ştirea Domnului. Drept pedeapsă,
Dumnezeu a îngăduit ca Israelul să aibă împăraţi străini, care i-au subjugat, i-au deportat şi pentru
sute de ani şi-au pierdut independenţa. Astfel, în timpul naşterii Domnului Isus, erau conduşi de
un împărat edomit.
Împăraţii evrei aveau reguli de eligibilitate şi drepturi conferite de Lege. Printre
altele, li se cerea să nu aibă mulţi cai, nici un număr mare de neveste (Deuteronom 17:16-17).
Şi ce era mai important: „Când se va aşeza pe scaunul de domnie al împărăţiei lui, să scrie
pentru el, într-o carte, o copie a acestei legi, pe care s-o ia de la preoţii din neamul leviţilor. Va
trebui s-o aibă cu el şi s-o citească în toate zilele vieţii lui, ca să înveţe să se teamă de Domnul,
Dumnezeul lui, să păzească şi să împlinească toate cuvintele din legea aceasta şi toate

10
poruncile acestea, pentru ca inima lui să nu se înalţe mai pe sus de fraţii lu şi să nu se abată de
la poruncile acestea nici la dreapta nici la stânga şi să aibă astfel multe zile în împărăţia lui, el
şi copiii lui, în mijlocul lui Israel” (Deuteronom 17:18-20).
Dacă privim peste vremuri la Israel şi împăraţii lor, vedem că mulţi uitaseră de cartea
Legii. Când a fost găsită, Iosia şi-a sfâşiat hainele auzind ce scrie în ea, deşi reglementarea era s-o
aibă cu el şi în fiecare zi să citească din ea. Dar câţi au făcut aşa? Domnul a acceptat să pună
peste ei un împărat, dar împăratul trebuia să fie după voia Domnului, care se extrage din Cuvântul
Lui, despre care este scris în Isaia 55:11: „…ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele”.
Împăratul David a rămas ca simbol al Împărăţiei Domnului. Despre el scrie în Noul
Testament, prezentând succesiunea despre care am vorbit până aici :„După aceste lucruri le-a dat
judecători, până la prorocul Samuel. Ei au cerut atunci un împărat. Şi, timp de aproape patruzeci
de ani, Dumnezeu le-a dat pe Saul, fiul lui Chis, din seminţia lui Beniamin; apoi l-a înlăturat şi
le-a ridicat împărat pe David, despre care a mărturisit astfel: «Am găsit pe David, fiul lui Iese,
om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele»” (Fapte 13:20-22).
Un împărat, în viziunea lui Dumnezeu, nu putea să facă ce voia, de aceea David avea
o relaţie foarte bună cu preoţii din vremea lui: Ţadoc şi Abiatar. El nu făcea nimic fără ei, atât
când au fost fugăriţi cu el prin munţi, cât şi când era pe tron. A doua legătură puternică era între el
şi proroci. Cunoaşte-ţi mesajele care au venit la timp prin prorocii Gad şi Natan. Ce s-ar fi făcut
David fără ei? Ştiţi ce greşeală a făcut împăratul Ozia când a intrat cu cădelniţa în Templul din
Ierusalim şi a luat locul preotului pentru ca să ardă tămâie? S-a umplut de lepră pe frunte acolo
unde el a vrut să aibă tăbliţa cu „sfinţenie Domnului” (2 Cronici 26:16-20). Apoi Amaţia, tatăl
lui, când un proroc a venit să-l mustre, a zis: „Pleacă! Pentru ce vrei să fii lovit?...” (2 Cronici
25:16). Deci, împăraţii au putut să facă voia Domnului numai dacă ei se ghidau după Cuvânt şi
dacă erau în legătură cu preoţii pe care nu puteau să-i substituie nici să-i înlăture şi cu prorocii
prin care primeau mesaje din partea lui Dumnezeu. Toate îşi găsesc împlinirea în Domnul Isus,
care este împărat, preot şi proroc. Să ne gândim, ce relaţii de colaborare reflectă aceste structuri,
în Noul Testament, pentru a realiza o bună lucrare în poporul Domnului.

II. DIAGRAMA ÎMPĂRAŢILOR

A. Regatul unit

Regatul lui Israel mai întâi a fost unit şi a avut trei împăraţi: Saul, David şi Solomon,
cu excepţia a câţiva ani când Iş-Boşet a domnit peste o parte din seminţii şi David a împărăţit la

11
Hebron. Dacă ţinem cont de ce scrie în Faptele Apostolilor 13:21, vedem că fiecare a domnit
aproximativ patruzeci de ani. Deci, o sută douăzeci de ani regatul a fost unit. Sub Saul regatul a
fost slab organizat, sub David a fost întărit şi instalat la graniţele făgăduite de Domnul, iar sub
Solomon a fost o perioadă de glorie şi de pace pentru Israel.

B. Regatul divizat

Imediat după moartea lui Solomon, regatul s-a dezbinat. Regatul lui Iuda în partea de
sud, cu capitala la Ierusalim, cuprindea iniţial seminţia lui Iuda şi a lui Beniamin. Însă dacă ţinem
cont că şi Simeon avea moştenirea în mijlocul lui Iuda şi cea mai mare parte din leviţi au rămas
cu Iuda şi Templul de la Ierusalim, au fost aproape patru seminţii. În general sunt socotite doar
două. Celelalte zece seminţii, după prorocia lui Ahia, au format regatul lui Israel în partea de
nord. Ei şi-au aşezat capitala în mai multe locuri, iar la urmă a rămas la Samaria, cetate zidită de
Omri. Aceste două regate au fost mereu în duşmănie.
Regatul de nord, cel cu zece seminţii, a dăinuit de la 931 î.e.n. până la 722 î.e.n., deci
vreo 200 de ani şi a avut 19 împăraţi. Cea mai lungă dinastie a fost a lui Iehu; a domnit el şi
patru urmaşi. În rest s-au succedat mai multe dinastii, ucigându-se unii pe alţii. Din toţi împăraţi,
începând cu Ieroboam I până la Osea, când au căzut sub robia siriană, nu a fost nici unul bun. Cu
aceşti împăraţi răi, în două sute de ani, poporul nu a reuşit să se ridice, spiritual, sub nici o formă.
Doar proroci ca Ilie şi Elisei mai întreţineau spiritualitatea. În vremea lui Ilie, după spusele
Domnului, erau şapte mii de credincioşi, când poporul număra sute de mii de oameni. Din cei 19
împăraţi, când Biblia face referire la ei, notează că 14 au făcut răul, Omri şi Ahab au făcut
mai mult rău decât ceilalţi, iar Iehu, Ioram, fiul lui Ahab şi Osea, au făcut rău, dar nu chiar
ca cei dinaintea lor. Iehu, de exemplu, a distrus pe Baal, dar a lăsat viţeii lui Ieroboam. De altfel
închinarea la viţei s-a instalat la dezbinarea regatului şi a rămas tot timpul.
Regatul de sud a rezistat mai mult, până în anul 586 î.e.n. şi a avut 20 de împăraţi.
Cu excepţia unei femei, Atalia, o urmaşă a Izabelei, toţi ceilalţi împăraţi au fost urmaşi ai
lui David, după cum era şi făgăduinţa că tronul nu se va îndepărta din Iuda până nu va veni
Mesia, Cel care are drept la tron şi la coroană. Din aceşti 20 de împăraţi, dacă o numărăm şi pe
Atalia, care a domnit şase ani, nouă împăraţi, inclusiv ea, au fost răi. Ezechia şi Iosia au fost
buni. Numai despre ei spune Biblia că au fost ca tatăl lor David. Ezechia a distrus înălţimile şi
şarpele făcut de Moise în pustie, care ajunsese un idol căruia i se aducea închinare. Iosia a căutat
pe Dumnezeu şi apoi când a găsit cartea Legii a rânduit iar sărbătorile, a distrus toate altarele
după cum anunţase prorocul venit din Iuda la Betel în faţa lui Ieroboam, spunându-i că pe acele

12
altare se vor arde oseminte omeneşti, când se va naşte un fiu casei lui David şi numele lui va fi
Iosia. Ezechia şi Iosia au iniţiat reforme spirituale reale în ţara sfântă. Asa, Iosafat, Iotam,
Amaţia şi Azaria au făcut ce este bine înaintea Domnului, dar au tolerat înălţimile, ceea ce
înseamnă, în vremea noastră, acceptarea unor lucruri lumeşti: plăceri, filme, sport, îmbrăcăminte
scumpă şi bijuterii, sistemul de sărbători după stilul celorlalte religii şi alte lucruri care nu sunt
după Biblie, ci sunt de inspiraţie demonică. Trist este că tendinţa generală, ca şi atunci, este că
încercăm să le dăm o conotaţie bună, evidenţiind partea pozitivă, ca şi evreii care se adunau pe
înălţimi şi acolo se închinau Domnului, dar practicau şi obiceiurile greşite ale popoarelor din jur.
Dumnezeu nu i-a felicitat niciodată pentru aceasta, ci i-a condamnat. Roboam, Abia şi Ioas au
fost buni la început, dar la urmă s-au abătut, iar Manase, cel mai rău la început, a
înregistrat o stare de pocăinţă la sfârşit. Iată deci situaţii atât de diferite. Ele pot constitui
pentru noi exemple demne de urmat sau vrednice de lepădat.

ÎNCHEIERE

Monarhia a fost bună atunci când împăratul s-a subordonat lui Dumnezeu şi
adevăratul împărat nu era cel de pe tron, ci Dumnezeu. De aceea a zis Dumnezeu lui Samuel:
„...nu pe tine te leapădă, ci pe Mine, ... să nu mai domnesc peste ei” (1 Samuel 8:7). Ideea
aceasta rezultă clar din Psalmul 99, compus pe vremea împăraţilor: „Domnul împărăţeşte:
popoarele tremură; El şade pe heruvimi: pământul se clatină. Domnul este mare în Sion şi înălţat
peste toate popoarele. Să laude oamenii Numele Tău cel mare şi înfricoşat, căci este sfânt! Să
laude oamenii tăria Împăratului, căci iubeşte dreptatea! Tu întăreşti dreptatea, Tu faci dreptate şi
judecată în Iacov. Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru şi închinaţi-vă înaintea aşternutului
picioarelor Lui, căci este sfânt! Moise şi Aaron, dintre preoţii Lui şi Samuel, dintre cei ce chemau
numele Lui, au chemat pe Domnul şi El i-a ascultat. El le-a vorbit din stâlpul de nor; ei au păzit
poruncile Lui şi Legea, pe care le-a dat-o El. Doamne, Dumnezeul nostru, Tu i-ai ascultat; ai fost
pentru ei un Dumnezeu iertător, dar i-ai pedepsit pentru greşelile lor. Înălţaţi pe Domnul,
Dumnezeul nostru, şi închinaţi-vă pe muntele Lui cel sfânt! Căci Domnul, Dumnezeul nostru, este
sfânt!” La fel rezidă din Psalmul 145, ce-l care are ca autor pe David. „Te voi înălţa,
Dumnezeule, Împăratul meu, şi voi binecuvânta Numele Tău în veci de veci. În fiecare zi Te voi
binecuvânta şi voi lăuda Numele Tău în veci de veci. Mare este Domnul şi foarte vrednic de
laudă şi mărimea Lui este nepătrunsă” (Psalmul 145:1-3). De aici înţelegem viziunea lui asupra
monarhiei, un simbol a ceea ce trebuie să se întâmple în final. Împăratul peste împărăţia sfântă
trebuia să se subordoneze lui Dumnezeu. Astfel, Domnul Isus este supus Tatălui, după cum a fost

13
Iosif în Egipt, căruia Faraon i-a zis: „…tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai
scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de tine” (Geneza 41:40).
Ce s-a întâmplat în ţară când împăraţii au fost sau nu în subordonare totală faţă de
Dumnezeu? Cât de covârşitoare era poziţia spirituală în care se afla împăratul? Dacă
împăratul a fost bun, tot poporul era îndreptat spre Dumnezeu. Dacă împăratul era rău şi
părăsea legea Domnului, tot Israelul era pornit la rău (2 Cronici 12:1). Împăratul atrăgea după
el toată ţara, în rău sau în bine. Ce a făcut Iosia, unul din acei împăraţi buni, când a făcut reformă
în toată ţara? „Iosia a îndepărtat toate urâciunile din toate ţările copiilor lui Israel şi a făcut ca
toţi cei ce se aflau în Israel să slujească Domnului, Dumnezeului lor. În timpul vieţii lui, nu s-au
abătut de la Domnul, Dumnezeul părinţilor lor” (2 Cronici 34:33). Împăratul dă tonul pentru
toată ţara.
Astăzi este Domnul Isus împăratul nostru? Evreii au zis că ei nu au alt împărat decât pe
Cezarul. Noi ne bucurăm că ne-a luat sub stăpânirea Sa şi ne rugăm „vie împărăţia Ta”, dar ne
subordonăm noi Împăratului, Domnului? Felul de trăire spirituală a împăratului se imprimă în cea
mai mare parte din popor, dar felul de trăire a Domnului Isus se imprimă în noi? Acum în noul
legământ nu sunt probleme ca în Israel, ca împăratul să nu se supună lui Dumnezeu. Domnul Isus
se supune în totul Tatălui.
În Deuteronom am citit că împăratul trebuia ales dintre fraţii săi, nu dintre străini.
Împăratul nostru, Domnul Isus, a trecut prin lumea noastră, S-a făcut om în carne şi oase şi a trăit
în condiţia umană. Dacă prelua împărăţia din ceruri, am fi putut obiecta: Cum să trăim noi ca
Împăratul din ceruri? Împăratul nostru este Fiul omului, dar şi Fiul lui Dumnezeu. În aceste
condiţii, din Romani 8:29 aflăm cine suntem noi şi cum trebuie să ne comportăm: „Căci pe aceia
pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său
(El este Împăratul luat dintre fraţi), pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi”.
Aşadar, dacă un om face parte din împărăţia lui Dumnezeu, Împăratul îşi pune amprenta peste el
şi trăieşte ca şi Domnul Isus. Cei care nu trăiesc în acord cu Împăratul, sunt în afara împărăţiei şi
numai când o să vină Împărăţia lui Dumnezeu pe deplin o să ne dăm seama cine a fost de fapt în
ea. În această idee, când un frate păstor a fost învinuit că a dat afară pe unii din adunare, el a zis:
„Eu nu-i dau afară, ci doar le arat că ei au ieşit afară şi le spun unde sunt, cum le va spune şi
Domnul Isus unora: nu vă cunosc”. Domnul să să se îndure de noi, să fie cât mai mulţi fraţi
asemenea chipului Fiului Său, care a fost ales dintre noi ca şi Împărat. În fiecare zi, El a folosit o
copie a Legii, iar peste noapte, cu rugăciune S-a menţinut în permanenţă sub călăuzirea Duhului
lui Dumnezeu. Deci, dacă Isus nu făcea nimic fără Tatăl, să nu facem nici noi nimic fără
Împăratul nostru!

14
Trăiască în veci Împăratul nostru şi vie împărăţia Sa! Dar nu uitaţi ce spunea Domnul în
Luca 17, că întâi împărăţia nu vine să izbească privirile, de aceea să-I slujim lui Dumnezeu în
ascuns, cu sinceritate în inima noastră. Să ţinem cont de Împărat, să nu fim ca în vremea descrisă
în Judecătorii 17:6, când „fiecare făcea ce-i plăcea”, pentru că nu era împărat în Israel.

15
SAUL – PRIMUL ÎMPĂRAT

INTRODUCERE

1. Dorinţa după monarhie a fost împlinită întâi prin Saul (1 Samuel 11:15).
2. El a domnit 2 – 40 ani, o perioadă problematică determinată de starea lui (1 Samuel 13:1; Fapte
13:21)

I. SAUL CEL MIC A AJUNS MARE

A. Tânărul Saul ales împărat (1 Samuel 9:20-21; 15:17)

1. Saul – fiul lui Chis (1 Samuel 9:1-5)


2. Samuel unge pe Saul împărat (1 Samuel 9:15-17; 10:1-7)
3. Saul ales împărat prin sorţi (1 Samuel 10:17-24)

B. Saul – un împărat victorios (1 Samuel 9:16b)

1. Războiul cu amoniţii (1 Samuel 11:4-11)


2. Alte războaie (1 Samuel 14:47-48)
3. Războiul cu amaleciţii (1 Samuel 15:3, 7-8)
4. Războaiele cu filistenii (1 Samuel 13:3; 14:20-23; 17:52-53; 23:27; 31:1-2)

II. SAUL CEL ÎNALT CĂZUT LA PĂMÂNT

A. Neascultarea lui Saul

1. Nerespectarea legii preoţeşti, levitice (1 Samuel 13:8-14; 22:18-19; 31:1-4)


2. Neascultarea Cuvântului în războiul cu Amalec (1 Samuel 15:9-11, 20-26)

B. Apostazia lui Saul

1. Refuzul pocăinţei (1 Samuel 15:12-13, 25-30; Proverbe 28:13)


2. Prezenţa unui duh rău – o boală mintală (1 Samuel 16:14-23; 18:10)

16
3. Recurgerea la medii spiritiste (1 Samuel 28:5-20; Proverbe 10:24)

III. SAUL ÎNTRE OAMENII LUI DUMNEZEU

A. Saul şi Samuel

1. Saul sprijinit de Samuel (1 Samuel 10:24; 11:14; 15:11)


2. Saul părăsit de Samuel (1 Samuel 15:34-35; 19:23-24)

B. Saul şi Ionatan

1. Ionatan luptă alături de Saul (1 Samuel 13:3; 14:6,45; 31:2)


2. Ionatan prigonit de Saul (1 Samuel 19:4-7; 20:27-34)

C. Saul şi David

1. Saul ajutat spiritual şi militar de David (1 Samuel 16:23; 17, 18:14, 30)
2. Saul vrea să ucidă pe David (1 Samuel 18:29; 19:14-15; 24, 26:21)

ÎNCHEIERE

1. Saul – o carieră cu succes temporar şi eşecuri personale (2 Samuel 1:19-23)


2. Saul – omul fără Dumnezeu ajuns în mâna diavolului (1 Cronici 10:13-14)

INTRODUCERE

Începând cu 1 Samuel 9 este prezentat Saul, primul împărat al lui Israel, în


contextul dorinţei manifestată de popor de a avea un împărat, de aceea evreii, când s-au
văzut cu un împărat pus în ţară, s-au bucurat. 1 Samuel 11:15 relatează un moment al împlinirii
lor. „Tot poporul s-a dus la Ghilgal, şi au pus pe Saul împărat, înaintea Domnului, la Ghilgal.
Acolo, au adus jertfe de mulţumire înaintea Domnului; şi Saul şi toţi oamenii lui Israel s-au
veselit foarte mult acolo”. Deşi au pornit cu atâta entuziasm, durata cât a fost Saul împărat a fost
foarte problematică, datorită stării lui. Şi timpul domniei lui este greu de stabilit. Dacă în 1
Samuel 13:1 scrie că: „Saul era în vârstă de treizeci de ani, când a ajuns împărat, şi a domnit doi

17
ani peste Israel”, în Fapte 13:21, Pavel socoteşte la aproape patruzeci numărul anilor lui de
domnie. Nu ştim exact câţi ani au fost, dar în acea perioadă au fost mai multe războaie şi socotind
anii cât a fost fugărit David, rezultă în total o domnie mai lungă de doi ani.
În expunerea de faţă voi prezenta istoria vieţii lui Saul din vremea tinereţii şi până la
moartea lui, pe front în luptă cu filistenii; ascensiunea şi premiera monarhică şi ce-i mai
trist, decăderea şi chiar apostazia lui spirituală. Saul poate fi observat cum s-a pierdut, deşi a
beneficiat de ajutorul a trei oameni credincioşi şi devotaţi cauzei Israelului, chiar favorabili
susţinerii lui. Astfel, cariera sa a fost umbrită şi începutul promiţător a fost „şters” de sfârşitul
vinovat.

I. SAUL CEL MIC A AJUNS MARE

A. Tânărul Saul ales ca împărat

La prima întâlnire cu predecesorul său, Samuel a zis lui Saul: „…«Şi pentru cine este
păstrat tot ce este mai de preţ în Israel? Oare nu pentru tine şi pentru toată casa tatălui tău?»
Saul a răspuns: «Oare nu sunt eu beniamit, din una din cele mai mici seminţii ale lui Israel? Şi
familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din seminţia lui Beniamin? Pentru ce dar
îmi vorbeşti astfel»?” (1 Samuel 9:20-21). Aceasta a fost prima lui reacţie. Apoi, în 1 Samuel
15:17, aflăm cum cel mic, care deşi înalt, era smerit prin faptul că se trăgea dintr-o familie
modestă, a avut posibilitatea să ajungă primul. „Samuel a zis: «Când erai mic în ochii tăi, n-ai
ajuns tu căpetenia seminţiilor lui Israel, şi nu te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel?”
Să urmărim şi prezentarea despre Saul când era tânăr, înainte de a fi ales împărat şi vom
vedea că Dumnezeu a observat bine calităţile lui şi, în consecinţă, i-a dat harul monarhic. „Era
un om din Beniamin, numit Chis, fiul lui Abiel, fiul lui Ţeror, fiul lui Becorat, fiul lui Afiah, fiul
unui beniamit, un om tare şi voinic. El avea un fiu cu numele Saul, tânăr şi frumos, mai frumos
decât oricare din copiii lui Israel. Şi-i întrecea pe toţi în înălţime de la umăr în sus” (1 Samuel
9:1-2). Din versetele următoare aflăm cum acest tânăr este trimis de tatăl său să caute animalele
pierdute. El ascultă, ca şi Iosif altădată, plecând dintr-o localitate în alta, dar nu le dă de urmă. În
versetul 5, din nou se pot observa calităţile bune ale acestui tânăr, când zice slugii sale: „...Haide
să ne întoarcem, ca nu cumva tatăl meu, lăsând măgăriţele, să fie îngrijorat de noi”.
În împrejurarea căutării animalelor, era într-o lucrare pregătită de Dumnezeu, regizată în
aşa fel ca el să ajungă la casa lui Samuel unde să fie uns împărat, căci „…cu o zi mai înainte de
venirea lui Saul, Domnul înştiinţase pe Samuel, şi-i zisese: «Mâine, la ceasul acesta, îţi voi

18
trimete un om din ţara lui Beniamin şi să-l ungi drept căpetenie a poporului Meu Israel. El va
scăpa poporul Meu din mâna filistenilor; căci am căutat cu îndurare spre poporul Meu, pentru
că strigătul lui a ajuns până la Mine»” (1 Samuel 9:15-16). Iată cum şi evenimentele
nefavorabile poartă o amprentă divină atunci când ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu ca El să facă
din noi ce vrea. După ce au servit masa, Saul având porţia cea mare, „Samuel a luat sticluţa cu
untdelemn şi a turnat-o pe capul lui Saul. Apoi l-a sărutat şi a zis: «Nu te-a uns Domnul ca să fii
căpetenia moştenirii lui? (urmează o înşiruire de evenimente profeţite). Astăzi, după ce mă vei
părăsi, vei găsi doi oameni la mormântul Rahelei, în hotarul lui Beniamin la Ţelţah. Ei îţi vor
zice: «Măgăriţele pe care te-ai dus să le cauţi s-au găsit; şi iată că tatăl tău nu se mai gândeşte
la măgăriţe, ci este îngrijorat de vo, şi zice: «Ce să fac pentru fiul meu?» De acolo vei merge mai
departe şi vei ajunge la stejarul din Tabor, unde vei fi întâmpinat de trei oameni suindu-se la
Dumnezeu, în Betel, şi ducând unul trei iezi, altul trei turte de pâine, iar altul un burduf cu vin. Ei
te vor întreba de sănătate şi-ţi vor da două pâini, pe care le vei lua din mâna lor. După aceea vei
ajunge la Ghibea Elohim, unde se află garnizoana filistenilor. Când vei intra în cetate, vei întâlni
o ceată de proroci pogorându-se de pe înălţimea pentru jertfă, cu lăute, timpane, fluiere şi cobze
înainte şi prorocind. Duhul Domnului va veni peste tine, şi vei proroci cu ei, şi vei fi prefăcut într-
alt om»” (1 Samuel 10:1-6).
Toate s-au împlinit cu exactitate, probabil pentru întărirea lui în slujbă, apoi apare un prim
caz în care Saul proroceşte. El va înregistra de-a lungul vieţii astfel de momente, datorită
fluctuării lui: când era cu Domnul, când nu era, de aceea a rămas o zicală printre ei, un semn de
întrebare fără răspuns definitiv. „Oare şi Saul este printre proroci?” Lucrarea de prorocie este
direct proporţională cu spiritualitatea omului, căci nu se poate ca pe un fond de viaţă stricată să
„iasă” un cuvânt bun. În finalul acelei întâlniri Samuel i-a zis: „Când ţi se vor împlini semnele
acestea, fă ce vei găsi de făcut, căci Dumnezeu este cu tine” (1 Samuel 10:7). Saul nu a fost uns
doar ca o procedură în sine, ci Dumnezeu l-a învestit şi cu putere. Când Dumnezeu cheamă pe
cineva la o lucrare, îl şi dotează pe măsura chemării. Dacă, doar noi alegem un om şi ne punem
mâinile peste el, şi-l ordinăm (îl hirotonisim), dar Dumnezeu nu-l învesteşte în slujbă cu darurile
şi puterea Sa, va avea el capacitatea să-şi îndeplinească menirea? Nu! Amintiţi-vă de Ghedeon
când a zis: „Doamne, dar cum să mă duc?” „Du-te cu puterea pe care o ai”, i-a spus Dumnezeu, şi
astfel a repurtat o victorie cu câteva sute de oameni împotriva a peste o sută de mii de madianiţi.
În 1 Samuel 10, Saul este ales încă o dată împărat. Ungerea precedentă a fost în secret,
ocazie cu care el şi-a primit doar încredinţarea şi măsura de putere de a sluji; dar poporul nu ştia
nimic. Trebuia să aibă şi în faţa poporului o încredinţare, o recunoaştere că el este alesul
Domnului. Samuel a convocat poporul şi Saul a fost ales prin sorţ: „Samuel a apropiat toate

19
seminţiile lui Israel şi a ieşit la sorţ seminţia lui Beniamin. A apropiat seminţia lui Beniamin pe
familii şi a ieşit la sorţ familia lui Matri. Apoi a ieşit la sorţ Saul, fiul lui Chis. L-au căutat, dar
nu l-au găsit. Au întrebat din nou pe Domnul: «A venit oare omul acesta aici»? Şi Domnul a zis:
«Iată că este ascuns între vase». Au alergat şi l-au scos de acolo şi el s-a înfăţişat în mijlocul
poporului. Îi întrecea pe toţi în înălţime, de la umăr în sus. Samuel a zis întregului popor: «Vedeţi
pe cel pe care l-a ales Domnul? Nu este nimeni în tot poporul care să fie ca el». Şi tot poporul a
strigat: «Trăiască împăratul!»” (1 Samuel 10:20-24).
Eu sunt încredinţat că atunci când a început tragerea la sorţ, Saul ştia că va fi ales, căci
deja era Duhul lui Dumnezeu peste el, dar datorită smereniei lui şi emoţiei momentului, s-a
ascuns. Unii nu au fost de acord cu el, nu ştim de ce, ori că aşa sunt unii în opoziţie din oficiu, sau
au avut altă propunere, dar atitudinea lor nu a avut efect.

B. Saul – un împărat victorios

Saul a fost victorios în toate războaiele, afară de ultimul, în care a şi murit. Însă n-a
câştigat în luptele interne, când a urmărit pe David. Să urmărim declanşarea şi deznodământul
unui prim război, pentru a face câteva observaţii. Au venit amoniţii şi au zis locuitorilor de la
răsăritul Iordanului: „faceţi pace cu noi şi fiţi-ne supuşi”. Ei au răspuns „da”, „dar Nahaş,
amonitul, le-a răspuns: «Voi face legământ cu voi dacă mă lăsaţi să vă scot la toţi ochiul drept, şi
să arunc astfel o ocară asupra întregului Israel»…Şi tot poporul a ridicat glasu, şi a plâns…
Saul tocmai se întorcea de la câmp, în urma boilor şi a întrebat: «Ce are poporul de plânge»? I-
au istorisit ce spuseseră cei din Iabes. Cum a auzit Saul aceste lucruri, Duhul lui Dumnezeu a
venit peste el şi s-a mâniat foarte tare. A luat o pereche de boi, i-a tăiat în bucăţi şi le-a trimes
prin soli în tot ţinutul lui Israel, zicând: «Oricine nu va merge după Saul şi Samuel, îşi va vedea
boii tăiaţi la fel». Groaza Domnului a apucat pe popor, care a pornit ca un singur om” (1 Samuel
11:2, 4-7). „A doua zi, Saul a împărţit poporul în trei cete. Au pătruns în tabăra amoniţilor în
straja dimineţii şi i-au bătut până la căldura zilei. Cei ce au scăpat, au fost risipiţi şi n-au mai
rămas doi laolaltă dintre ei” (1 Samuel 11:11). A fost o victorie câştigată cu ajutorul Domnului în
care Saul s-a evidenţiat ca lider împuternicit de Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat întotdeauna când
evreii erau credincioşi şi se bizuiau pe Domnul.
Au urmat alte bătălii şi vedem în 1 Samuel 13:3 pe Ionatan, fiul lui, apucând „securea
războiului”: „Ionatan a bătut tabăra filistenilor care era la Gheba şi filistenii au auzit lucrul
acesta. Saul a pus să sune cu trâmbiţa prin toată ţara, zicând: «Să audă evreii lucrul acesta»!”
Urmează în capitolul 14, o bătălie lansată de Ionatan, când împreună cu cel ce-i ducea armele s-a

20
căţărat printre două stânci, ajungând în tabăra filistenilor şi pe o întindere de jumătate de pogon
de pământ a ucis douăzeci de oameni. Când au văzut evreii că filistenii se retrag, au fugit după ei
şi scrie de la versetele 22-23 că: „Toţi bărbaţii lui Israel care se ascunseseră în muntele lui
Efraim, aflând că filistenii fugeau, au început să-i urmărească şi ei în bătaie. Domnul a izbăvit
pe Israel în ziua aceea şi lupta s-a întins până dincolo de Bet-Aven”.
Rezumatul activităţii militare a lui Saul, apare în 1 Samuel 14:47-48 : „După ce a
luat Saul domnia peste Israel, a făcut război în toate părţile cu toţi vrăjmaşii lui: cu Moab, cu
copiii lui Amon, cu Edom, cu împăraţii din Ţoba şi cu filistenii; şi ori încotro se întorcea, era
biruitor”. Saul a fost un conducător militar de excepţie, căci aceasta a fost chemarea lui. Domnul
a zis: „...«El va scăpa pe poporul Meu din mâna filistenilor; căci am căutat cu îndurare spre
poporul Meu, pentru că strigătul lui a ajuns până la Mine»” (1 Samuel 9:16). A mai făcut război
şi cu alte popoare din jur, dar cele mai multe războaie le-a avut cu filistenii.
În 1 Samuel 15 este prezentat un alt război, cu amaleciţii, în care Saul n-a ascultat de
Domnul şi a cruţat boii şi oile, atitudine prin care şi-a pierdut harul care-l avea înaintea
Domnului. A urmat războiul din capitolul 17, prefaţat de bătălia dintre Goliat şi David. Se
observă însă, că după ce el „cade” prin neascultare, nu mai are acelaşi curaj în război, deşi rămâne
războinic, dar cu o diferenţă evidentă. El, cel mai înalt, acum stă fără putere între ceilalţi care erau
toţi mai mici, sub umărul lui. Dar fiindcă Domnul unsese deja pe David, s-a văzut la cine era
puterea şi curajul; deci el era împăratul. După aceea, în timp ce urmărea pe David, războaiele au
continuat. O dată, când îl căuta pe David printre stâncile ţapilor sălbatici, a venit o ştire că au
năvălit filistenii în ţară (1 Samuel 23:27). În 1 Samuel 31:1-2 este un ultim război în faţa căruia
din nou el este lipsit de curaj. „Filistenii s-au luptat cu Israel, şi bărbaţii lui Israel au luat-o la
fugă dinaintea filistenilor şi au căzut ucişi pe muntele Ghilboa. Filistenii au urmărit pe Saul şi pe
fiii lui şi au ucis pe Ionatan, Abinadab şi Malchişua, fiii lui Saul”. Aşadar, Saul a fost toată viaţa
pe front, dar a murit într-un mod ruşinos.

II. SAUL CEL ÎNALT CĂZUT LA PĂMÂNT

În 1 Samuel 28:20 este surprins momentul când Saul ajunge în casa vrăjitoarei din En-
Dor, unde primeşte o înştiinţare pe fond ocult. „Îndată Saul a căzut la pământ cât era de lung, şi
cuvintele lui Samuel l-au umplut de groază; nu mai avea nici o putere, căci nu mâncase toată
ziua şi toată noaptea”. A căzut fizic, dar în aceeaşi poziţie era şi spiritual, închinat înaintea
diavolului, de parcă asistăm la ceea ce va fi în final, conform Apocalipsei, când oamenii vor
ajunge să-şi piardă orice urmă de spiritualitate sfântă şi se vor închina în faţa lui Satan.

21
A. Neascultarea lui Saul

Să privim la greşelile pe care le-a făcut Saul şi să observăm neascultarea lui. Prima
referinţă este în 1 Samuel 13:8-14 - „A aşteptat şapte zile, după timpul hotărât de Samuel. Dar
Samuel nu venea la Ghilgal şi poporul se împrăştia de lângă Saul. Atunci Saul a zis: «Aduceţi-mi
arderea de tot şi jertfele de mulţumire». Şi a jertfit arderea de tot. Pe când sfârşea de adus
arderea de tot, a venit Samuel şi Saul i-a ieşi înainte să-i ureze de bine. Samuel a zis: «Ce-ai
făcut»? Saul a răspuns: «Când am văzut că poporul se împrăştie de lângă mine, că nu vii la
timpul hotărât şi că filistenii sunt strânşi la Micmaş, mi-am zis: «filistenii se vor pogorî împotriva
mea la Ghilgal şi eu nu m-am rugat Domnului! Atunci am îndrăznit şi am adus arderea de tot».
Samuel a zis lui Saul: «Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul,
Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum, domnia ta nu va
dăinui...pentru că n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul»”. La sfârşitul celor şapte zile, a fost testul
lui Saul. Amintiţi-vă că atunci când Samuel l-a uns, i-a spus să aştepte şapte zile la Ghilgal. Saul a
pierdut acest prim test, pentru că nu s-a încrezut în Domnul şi a cedat la influenţele din jur. Lucrul
acesta este foarte tentant pentru mulţi care sunt în vreo funcţie oarecare, când se uită în jur la
reacţia celor pe care-i reprezintă sau îi conduc şi sunt influenţaţi sub o formă sau alta.
În plan individual, aşteptând anumite făgăduinţe, poate să ţi se pară că Domnul nu le
îndeplineşte la timp. Cineva relata că o femeie alcoolică s-a întors la Domnul. Ea stătea
temporar într-o anexă a bisericii şi îşi căuta serviciu. După ce s-a rugat, Domnul i-a promis că o
va ajuta. Într-o zi, păstorul a primit un telefon de la cineva care-i făcea propunerea următoare:
„Am auzit că locuieşte la biserică o femeie care a fost alcoolică. Eu vreau să-i ofer găzduire şi
serviciu”. Pastorul s-a dus repede cu vestea bună la ea, dar a găsit-o din nou beată. Aşteptase
până în urmă cu o zi, dar îşi pierduse răbdarea şi a pierdut salvarea. Păstorul povestea că acea
femeie a căzut în comă alcoolică din care şi-a revenit într-o stare de handicap, în care nu putea
comunica cu nimeni decât prin scris. Ea scria mereu: „Nu vă grăbiţi, nu acţionaţi greşit,
aşteptaţi până vine Dumnezeu cu salvarea Lui”.
Când Saul a fost într-un asemenea moment critic, a greşit. El nu a respectat legile levitice,
preoţeşti, iar mai târziu a omorât 85 de preoţi. „Saul a mai trecut prin ascuţişul săbiei cetatea
preoţească Nob; bărbaţi şi femei, copii şi prunci, boi, măgari şi oi: toţi au căzut sub ascuţişul
săbiei” (1 Samuel 22:19). Vedeţi cum un început de nerespectare a legilor pentru preoţi şi leviţi,
unde l-au dus în final? A ajuns să nu mai aibă nici un respect pentru preoţi şi să-i omoare pe ei,
familiile lor şi cetatea întreagă. Nici măcar n-a cruţat ce a fost mai bun, cum a procedat cu cei din

22
Amalec. Un păcat mic într-un domeniu, cu vremea se dezvoltă şi omul ajunge un stricat în
domeniul respectiv.
În 1 Samuel 15 asistăm la al doilea moment al neascultării sale, când este trimis să
nimicească pe Amalec şi alege să asculte doar în parte de porunca Domnului. Să
surprindem explicaţia evenimenteleor începând cu scuza celui ce a păcătuit şi continuând cu
vinovăţia apreciată de Domnul: „Saul a răspuns lui Samuel: «Am ascultat glasul Domnului şi
m-am dus în calea pe care mă trimetea Domnul. Am adus pe Agag, împăratul lui Amalec şi am
nimicit cu desăvârşire pe amaleciţi; dar poporul a luat din pradă oi şi boi, ca pârgă din ceea ce
trebuia nimicit cu desăvârşire, ca să le jertfească Domnului, Dumnezeului tău, la Ghilgal».
Samuel a zis: «Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul
Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât
grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea şi împotrivirea nu
este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi. Fiindcă ai lepădat cuvântul
Domnului, te leapădă şi el ca împărat»” (1 Samuel 15:20-23). Aparent, Saul nu a comis o
greşeală mare, nu a curvit, nu a omorât pe cineva, ci a făcut o greşeală mică, dar care i-a adus
respingere din partea lui Dumnezeu. Fiecare ştie disciplina la care are note slabe sau unde este
„corigent”. Dumnezeu ne vorbeşte prin Scripturi, prin Duhul Sfânt şi noi ştim unde suntem
deficitari - în ascultare – căci acest fond este grav, chiar dacă nu abaterea în sine. Problema
neascultării, a împotrivirii nu este de neglijat, ci trebuie rezolvată; nu o lăsa netratată, căci se
amplifică şi vei ajunge lepădat.

B. Apostazia lui Saul

Pe fondul apostaziei sale ulterioare, după această greşeală, el nu s-a pocăit, nu s-a
mărturisit şi nu a acceptat să se plece şi să-şi recunoască păcatele, deşi era conştient de ele .
Iată dovada: „Atunci Saul a zis lui Samuel: «Am păcătuit, căci am călcat porunca Domnului, şi
n-am ascultat cuvintele tale; mă temeam de popor şi i-am ascultat glasul” (1 Samuel 15:24).
Deci recunoaşte că a călcat porunca Domnului, dar nu manifestă atitudine de pocăinţă. Biblia
arată că toţi greşim în diferite feluri; pot să apară greşeli în multe domenii. Nu greşeala îţi decide
căderea, ci lipsa de pocăinţă când ai greşit. Întotdeauna când facem o greşeală şi păcătuim, avem
scuze, e adevărat, căci fără ispite nu apare păcatul, dar aceasta nu-i o justificare. Saul a zis:
„Acum te rog, iartă-mi păcatul, întoarce-te cu mine, ca să mă închin până la pământ înaintea
Domnului” (1 Samuel 15:25). El a păcătuit şi mai departe, fiindcă a vrut să se roage liniştit, ca şi
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu se poate aşa: dimineaţa păcătuim şi seara venim să facem

23
slujbă. Să vedem întâi dacă e de acord Dumnezeu să ne primească. „Samuel a zis lui Saul: «Nu
mă voi întoarce cu tine: fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului şi Domnul te leapădă, ca să nu
mai fii împărat peste Israel». Şi pe când se întorcea Samuel să plece, Saul l-a apucat de pulpana
hainei şi s-a rupt. Samuel i-a zis: «Domnul rupe astăzi domnia lui Israel deasupra ta şi o dă
altuia mai bun decât tine…Saul a zis iarăşi: «Am păcătuit! Acum, te rog, cinsteşte-mă în faţa
bătrânilor poporului meu şi în faţa lui Israel; întoarce-te cu mine, ca să mă închin înaintea
Domnului, Dumnezeului tău»” (1 Samuel 15:26-30). Samuel a acceptat, dar totul era de factură
umană, o imagine publică înşelătoare. Închinarea nu mai putea fi primită de Dumnezeu. Pentru
Saul conta prestanţa sa în faţa bătrânilor, nu poziţia sa în mod real înaintea lui Dumnezeu. Dacă
suntem sinceri cu noi înşine, aşa-i că uneori evităm să ştie ceilalţi că noi am păcătuit? Ne place să
ştie bătrânii, tinerii şi toţi ceilalţi, că noi suntem buni şi nu păcătuim. Nu vrem să afle cei din
biserică şi slujim liniştiţi. Când David a păcătuit – a ştiut toată lumea, dar despre felul în care
Domnul l-a lăsat mai departe împărat peste Israel, cum a procedat şi ce pedeapsă a suportat, vom
vedea în lecţia următoare. Oricum „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le
mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Proverbe 28:13). Nu spun prin aceasta că trebuie
să strigăm public ce am făcut, dar să lăsăm lucrurile aşa cum sunt în realitate şi pocăinţa să fie
una normală, căci nu ne putem pocăi peste noapte. Dacă este cazul, trebuie să suportăm o
disciplinare, să nu facem slujbă o vreme sau să facem o slujbă mai puţin importantă. Saul ar fi
trebuit să-l lase pe David împărat, iar el să fie, eventual, general în armată.
După lipsa de pocăinţă, în inima lui Saul a apărut un duh străin; după refuzul
pocăinţei, vine Satana. „Duhul Domnului s-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău
care venea de la Domnul” (1 Samuel 16:14). O boală mintală venea peste el din când în când şi
atunci acţiona cu ură şi avea un comportament demonic. Consilierii lui i-au propus:
„Poruncească numai domnul nostru! Robii tăi sunt înaintea ta. Ei vor căuta un om care să ştie
să cânte cu arfa; şi când duhul rău trimes de Dumnezeu va fi peste tine, el va cânta cu mâna şi
vei fi uşurat” (1 Samuel 16:16). Era muncit şi el însuşi, căci nu se poate ca diavolul să facă rău
numai celor din jur; în primul rând face rău celui în care este un duh rău. Când David cânta, acest
duh îl părăsea. În compania sfinţilor, Saul prorocea. Deci să nu vă mire dacă un demonizat, când
vine la biserică, cântă, se roagă şi se simte bine, căci aici îl lasă duhul, care nu poate intra „căci pe
Pavel îl ştie şi de Isus se teme”, dar când se întoarce acasă, îl ia din nou în stăpânire, dă cu el de
pământ şi face toate relele. Acest duh nu numai că îl chinuia pe Saul, dar după cădere, dorinţa
numărul unu din el era să-l omoare pe David. În mod special, când este prezent un duh rău, se
lupta împotriva celor credincioşi şi a lucrării lui Dumnezeu. Saul a aruncat cu suliţa după David
de mai multe ori, dar tânărul credincios a putut să se ferească, căci Domnul îl ocrotea peste tot.

24
Să privim în final „momentul” în care Saul, cel care scosese din ţară pe cei ce cheamă
duhurile morţilor, a ajuns el însuşi să-i caute. Vedeţi treptele de cădere? Întâi slujeşti, apoi devii
firesc, te împotriveşti celor buni, iar în final te duce să i te închini şi să fii total al diavolului. „La
vederea taberei filistenilor, Saul a fost cuprins de frică şi un tremur puternic i-a apucat inima.
Saul a întrebat pe Domnul şi Domnul nu i-a răspuns nici prin vise, nici prin Urim, nici prin
proroci. Atunci Saul a zis slujitorilor lui: «Căutaţi o femeie care să cheme morţii, ca să mă duc s-
o întreb». Slujitorii lui i-au zis: «Iată că în En-Dor este o femeie care cheamă morţii»” (1 Samuel
28:5-7). De unde ştiau consilierii lui că era una acolo? Probabil ţineau legătura cu ea. Vedeţi cine-
i slujea lui Saul? Oameni care şi ei se duceau sau acceptau pe acei ce cheamă duhurile morţilor,
căci cei ce se aseamănă se adună. Iniţial, femeia s-a temut de Saul, ştiindu-l împotriva
ocultismului. Aşa se ştie uneori de unii, că sunt buni, când de fapt ei sunt ai Diavolului, nu ai
Domnului, numai numele le merge că sunt vii, dar ei sunt morţi.
Deznodământul vieţii lui este simbolic când cade la pământ în urma informaţiilor
oferite de vrăjitoare. Femeia aceea îi dă să mănânce, dar daţi-vă seama cu ce moral a pleacat
Saul la război. Ştia că va muri; mergea ca la ghilotină. De fapt, nici nu l-au omorât filistenii, ci el
s-a sinucis sub o obsesie demonică. Diavolul i-a sugerat ideea şi el a aplicat-o, fiindcă pe cei aflaţi
sub dominaţia lui, el îi conduce; omul se autosugestionează. „Celui rău de ce se teme aceea i se
întâmplă, dar celor neprihăniţi li se împlineşte dorinţa” (Proverbe 10:24).

III. SAUL ÎNTRE OAMENII LUI DUMNEZEU

Vă rog să observaţi ce şanse mari a avut Saul, să-şi păstreze demnitatea spirituală şi
regală, având lângă el trei oameni mari, titani spirituali: Samuel, Ionatan şi David. Între trei
îngeri, el a ajuns un demon. Mare har a avut, dar a călcat în picioare chemarea şi sprijinul divin
oferit.

A. Saul şi Samuel

Fără Samuel, Saul nu ajungea împărat, omeneşte gândind, nu avea nici o şansă. Samuel i-
a destituit pe fiii lui care au fost judecători, l-a pus pe Saul împărat şi l-a prezentat fără patimă în
faţa poporului. Este drept că cererea de a avea un împărat a aparţinut poporului şi Dumnezeu a
acceptat, spunându-i lui Samuel cum să procedeze, dar rolul bătrânului profet şi judecător, un
lider preţuit de toţi, a fost un mare har. Când unii din popor au obiectat şi ziceau: „Ce ne poate
ajuta acesta (Saul)?”1 Samuel 10:27 , Samuel s-a dus la Ghilgal să întărească împărăţia. Mai

25
târziu, când Domnul a zis că-l leapădă pe Saul, Samuel a suferit foarte mult. „...Samuel s-a
mâhnit şi toată noaptea a strigat către Domnul” (1 Samuel 15:11). Câtă vreme a trăit Samuel,
dacă Saul rămânea credincios ar fi avut pe cineva care se ruga întruna pentru el şi putea să-l
consulte când voia, dar aşa, şi-a pierdut sprijinul cel mai puternic. Saul a rămas fără Samuel căci:
„Samuel a plecat la Rama, şi Saul s-a suit acasă la Ghibea lui Saul. Samuel nu s-a mai dus să
vadă pe Saul până în ziua morţii sale. Dar Samuel plângea pe Saul, pentru că Domnul Se căise
că pusese pe Saul împărat peste Israel” (1 Samuel 15:34-35). Saul s-a mai dus odată la Samuel la
Rama, a prorocit pe loc, dar a plecat fără vreun folos spiritual, a fost numai un blocaj de moment
al atitudinii lui diabolice.

B. Saul şi Ionatan

Să privim la celălalt om de valoare şi ajutor pentru Saul: Ionatan. După ce Saul a ajuns
împărat, nu Abner, ci Ionatan era cel care avea iniţiativa în război. „Ionatan a bătut tabăra
filistenilor care era la Gheba şi filistenii au auzit lucrul acesta. Saul a pus să sune cu trâmbiţa
prin toată ţara, zicând: «Să audă evreii lucrul acesta!» (1 Samuel 13:3). În capitolul 14, Ionatan
din nou a luat iniţiativa, dar Saul avea stilul lui încăpăţânat şi a pus pe popor să jure.
„...«Blestemat să fie omul care va mânca pâine până seara, până mă voi răzbuna pe vrăjmaşii
mei!» Şi nimeni nu mâncase” (1 Samuel 14:24). Nu a avut o idee bună. Dacă era sub călăuzirea
lui Dumnezeu, ştia că acolo este miere şi lăsa să mănânce poporul. Fără a intra în explicaţii care
ţin de obligaţia respectării jurămintelor (Eclesiastul 5:4), fac referire la duritatea lui Saul, care a
zis: „să ştii Ionatane că vei muri”. Numai că poporul nu l-a lăsat să-l omoare. Dar nu era el aşa
de hotărât întotdeauna, căci pe Agag l-a cruţat, măcar că Domnul i-a spus să-l ucidă. Pentru el era
mai important ce a jurat el, decât ce i-a spus Domnul.
Iată o altă situaţie de sfidare a fiului său credincios şi bine intenţionat: „A doua zi, ziua a
doua a lunii noi, locul lui David era tot gol. Şi Saul a zis fiului său Ionatan: «Pentru ce n-a venit
fiul lui Isai la masă nici ieri nici azi»? Ionatan a răspuns lui Saul: David mi-a cerut voie să se
ducă la Betleem. El a zis: «Dă-mi drumul, te rog, căci avem în cetate o jertfă de familie şi fratele
meu mi-a spus lucrul acesta; deci dacă am căpătat trecere înaintea ta, dă-mi voie să mă duc în
grabă să-mi văd fraţii. Pentru aceea n-a venit la masa împăratului». Atunci Saul s-a aprins de
mânie împotriva lui Ionatan şi i-a zis: «Fiu rău şi neascultător, nu ştiu eu că ţi-ai luat ca prieten
pe fiul lui Isai, spre ruşinea ta şi spre ruşinea mamei tale? Căci câtă vreme va trăi fiul lui Isai pe
pământ, nu va fi linişte nici pentru tine, nici pentru împărăţia ta. Şi acum trimite să-l caute şi să
mi-l aducă, fiindcă este vrednic de moarte». Ionatan a răspuns tatălui său Saul, şi i-a zis:

26
«Pentru ce să fie omorât? Ce a făcut? Şi Saul şi-a îndreptat suliţa spre el, ca să-l lovească.
Ionatan a înţeles că era lucru hotărât din partea tatălui său să omoare pe David. S-a sculat de la
masă într-o mânie aprinsă şi n-a luat deloc parte la masă în ziua a doua a lunii noi; căci era
mâhnit din pricina lui David, pentru că tatăl său îl ocărâse” (1 Samuel 20:27-34).
Aţi sesizat cum acţionează oamenii care sunt sub călăuzirea diavolului? Pe cei buni îi văd
răi, căci înaintea celor răi, cei neprihăniţi sunt o scârbă. Totuşi Ionatan l-a slujit pe Saul toată
viaţa, chiar dacă tatăl lui a fost capricios. Imaginaţi-vă, că după ce a venit duhul acela rău peste
Saul, nu ştiai când zâmbeşte, când dă cu suliţa, când trebuie să-i cânţi sau când trebuie să fugi din
calea lui. Ionatan i-a slujit aşa cum a fost, inclusiv în ultimul război, când au murit amândoi. Nu
ştiu unde a fost Ionatan când s-a dus Saul la vrăjitoare. Oricum, Saul l-a dispreţuit pe Ionatan şi
nu ţinea cont de el, doar îl folosea la nevoie, cu sânge rece.

C. Saul şi David

David l-a ajutat enorm pe Saul, căci nu a fost nimeni în ţară care să cânte ca el şi duhul
cel rău să-l părăsească. Ar fi putut Saul să-l ţină pe David la palat numai pentru ca să-l liniştească.
Dar diavolul nu voia aceasta, căci atunci trebuia să plece el. Apoi David a ieşit în evidenţă după
uciderea lui Goliat. El a fost numărul unu în toate războaiele. „izbutea în tot ce făcea şi Domnul
era cu el” (1 Samuel 18:14). „Domnitorii filistenilor ieşeau la luptă; şi ori de câte ori ieşeau,
David avea mai multă izbândă decât toţi slujitorii lui Saul şi numele lui a ajuns foarte vestit” (1
Samuel 18:30). Aşadar David putea să-i fie lui Saul de mare ajutor şi dacă s-ar fi pocăit putea să-l
lase pe tânărul viteaz să fie împărat şi el putea rămâne chiar corigent. David l-ar fi respectat toată
viaţa şi i-ar fi cântat când avea nevoie, dar Saul nu a acceptat şi a căutat întruna să-l ucidă. „Saul
s-a temut din ce în ce mai mult de David şi toată viaţa i-a fost vrăjmaş” (1 Samuel 18:29). Avea
Saul de ce să se teamă? Nu l-a prins David de două ori şi i-a părut rău şi pentru că i-a tăiat din
manta? Apoi nu l-a lăsat pe Abişai să-i facă rău, când acesta a zis: „lasă-mă, te rog, să-l lovesc”
(1 Samuel 26:8). Putea David să se scuze şi să spună că Abişai l-a omorât. Saul s-a temut de
David fără temei. Dar aşa se întâmplă când în oameni sunt duhuri „diferite”. De aceea este scris
în Efeseni 6, că noi nu ne luptăm cu oamenii, căci bătălia e la nivel de spirite. Oamenii lepădaţi şi
sub posesii demonice sunt ca Saul, care a recunoscut uneori adevărul, avea momente când se
„trezea”, îşi cerea scuze de la David şi îi promitea pacea, dar apoi iarăşi cădea în orbire spirituală.
„Saul a zis: «Am păcătuit; întoarce-te, fiul meu David, căci nu-ţi voi mai face rău, fiindcă în ziua
aceasta viaţa mea a fost scumpă înaintea ta. Am lucrat ca un nebun şi am făcut o mare

27
greşeală»” (1 Samuel 26:21). Acum recunoaşte el însuşi ceea ce Samuel i-a spus atunci când nu a
ascultat.
ÎNCHEIERE

Privind retrospectiv la viaţa lui Saul, după aprecierea lui la tinereţe, dintre potenţialii
candidaţi la împărăţie, el s-a văzut cel mai mic, totuşi Domnul a pregătit evenimentele elective
prin Samuel şi prin sorţ. Domnul a pus în el o măsură de duh potrivit cu chemarea lui, să se lupte
pentru eliberarea evreilor din subjugarea popoarelor din jur. El a câştigat câteva bătălii, căci s-a
luptat în toate părţile, dar apoi „a căzut” prin neascultări repetate pe fondul nepocăinţei în urma
greşelilor. A ajuns sub influenţă şi posedare demonică, iar în final şi-a renegat crezul, a consultat
medii oculte, pierzând orice relaţie cu Dumnezeu şi orice urmă de spiritualitate.
Saul a avut lângă el trei oameni deosebiţi ai lui Dumnezeu: Samuel, pe care nu l-a
ascultat şi de care s-a rupt; Ionatan de care şi-a bătut joc, măcar că l-a slujit toată viaţa, şi
David, minunatul ginere despre care el credea că-i este duşman.
Saul a fost omul de carieră cu succes temporar, dar care a avut un mare eşec personal. De
aceea, să nu notificăm oamenii după aparentele succese în poziţiile pe care le au. Pot fi temporare
şi incalificabile dacă în viaţa lor nu e pe măsură sfinţirea şi ascultarea de Dumnezeu. Pot câştiga
războaie la rând, dar dacă nu rămân credincioşi, tot ce clădesc, într-o zi se dărâmă cu ei cu tot. În
cântarea lui David se reflectă căderea lui Saul, nu numai durerea lui pentru pierderea prietenului
său, Ionatan. 1 Samuel 1:19-22: „Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale! Cum au căzut
vitejii!...Munţi din Ghilboa! Nici rouă, nici ploaie să nu cadă pe voi! Să nu fie pe voi nici câmpii
care să dea pârgă pentru darurile de mâncare! Căci acolo au fost aruncate scuturile vitejilor,
scutul lui Saul, ca şi când n-ar fi fost uns cu untdelemn. De la sângele celor răniţi, de la
grăsimea celor mai voinici, arcul lui Ionatan nu da înapoi niciodată şi sabia lui Saul nu se
învârtea niciodată în vânt”. Şi totuşi a ajuns în urmă o goană după vânt, o pierdere mare şi fără
revenire.
Vreau să înţelegem că şi cei din slujbă, oricare ar fi, fără Dumnezeu, pot ajunge pe mâna
diavolului. Cine nu ascultă de Domnul, ajunge în totală dependenţă demonică. „Saul a murit,
pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit şi pentru
că a întrebat şi cerut sfatul celor ce cheamă morţii. N-a întrebat pe Domnul; de aceea Domnul l-
a omorât şi împărăţia a dat-o lui David, fiul lui Isai” (1 Cronici 10:13-14).
Pe Saul şi Samuel, am observat că i-au diferenţiat trei lucruri: Samuel a ascultat de
Cuvântul Domnului, iar Saul nu. Samuel în orice lucrare întreba pe Domnul, Saul abia la
urmă a încercat, dar fără reuşită. Şi în al treilea rând, Saul după neascultare, nu a ştiut care

28
e locul lui, pe când Samuel a înţeles întotdeauna, de la Eli la David, ce are de făcut fiecare .
Atenţie, în mod special pentru cei care sunt în slujbă; unii se luptă, desfăşoară diverse ativităţi dar
în viaţa lor spirituală nu ţin legătura cu Domnul, fapt pentru care îşi pierd călăuzirea şi nu ştiu ce
oameni trebuie promovaţi în slujbă sau care trebuie scoşi. La baza acestei lipse de viziune stă
refuzul de a înţelege şi împlini voia lui Dumnezeu prezentată în Cuvântul Domnului, pe care Saul
nu l-a păzit. Sfârşitul acestor slujitori este tragic, îşi pierd mântuirea. Pentru un frate a fost o
vedenie în care s-a văzut că era acoperit cu o pânză. Fiind dată la o parte pânza, s-a văzut că era
tăiat în două. Prorocul a primit înţelegerea potrivit cu ceea ce scrie în Luca: soarta lor va fi soarta
făţarnicilor. Aduceţi-i pe aceia care n-au vrut să împărăţesc peste ei şi tăiaţi-i în două înaintea
Mea. Ce tristeţe! Câte cântări de jale s-ar putea face despre mulţi!
Oare ce cuvinte avea cântarea lui David când se liniştea Saul? Oare cântarea de jale a
primit-o doar la urmă sau pe parcurs de-a lungul anilor? În fond, versurile cântării se compun
cuvânt cu cuvânt. Poemul vieţii noastre se scrie treptat şi, zi cu zi mai apare câte un vers.
Dumnezeu să-i sprijinească pe cei care sunt în slujbă, să ne cerceteze pe toţi şi să ne dea harul în
orice condiţie sau stare ne-am afla, să putem să sfârşim cu bine calea, iar la finalul vieţii noastre
să se cânte un cântec de biruinţă! AMIN.

29
DAVID – CEL MAI PLĂCUT ÎMPĂRAT

INTRODUCERE

1. David, de la alegere până la moarte a fost omul lui Dumnezeu, cu o excepţie (1 Samuel 13:14;
1 Împăraţi 15:5)
2. David a fost împăratul care a format prin cuceriri şi preocupări sfinte „Regatul lui Israel” (2
Samuel 23:1-5)

I. David – DE LA OI LA TRON (din Betleem la Ierusalim)

A. Adolescentul David

1. Păstorul viteaz (1 Samuel 16:11-13, 19; 17:15, 33-36)


2. Cântăreţul care vorbeşte bine (1 Samuel 16:18, 23; Psalmii)
3. Împăratul uns de Domnul (1 Samuel 16:1, 7, 13)

B. Tânărul David (după cazul „Goliat”)

1. Dumnezeu dă fiecăruia putere potrivit cu chemarea, slujba (1 Samuel 17:11, 25-26, 32, 45-53)
2. Debut în cariera militară – David lupta şi cânta (1 Samuel 18:2-5, 10-16, 30; 19:8; 23:1-2, 5;
27:7-10; 30:17)
3. David a trăit şi slujit în condiţii de adversitate – avea deopotrivă prieteni şi duşmani, deşi slujea
fără rezerve şi abateri în lucrarea lui Dumnezeu (1 Samuel 18:3, 9, 17; 19:1-2, 11; 23:12, 16-21; 1
Cronici 12:17-22)
– A avut biruinţă în toate pentru că Domnul era cu el (1 Samuel 16:18; 24:10-17; 15:28)

C. David – împărat a lui Iuda la Hebron

1. Revenirea în ţară (2 Samuel 2:1-4)


2. Dezbinarea David / Iş-Boşet (2 Samuel 2:8, 11; 3:6-9; 3:1)

30
3. Recunoaşterea naţională a împăratului David (2 Samuel 5:1-4; 1 Cronici 12:16-40)

II. DAVID – ÎMPĂRATUL CELOR DOUĂSPREZECE SEMINŢII

A. Războaiele Israelului (sub David – 2 Împăraţi 5:3)

1. Capitală pentru împărăţie şi casă pentru împărat (2 Samuel 5:6-12)


2. Războaiele cu filistenii (2 Samuel 5:17-25; 8:1; 21:15-22)
3. Alte războaie: Moab (2 Samuel 8:2); Siria (2 Samuel 8:3-6); Edom (2 Samuel 8:13-14); Amon
(2 Samuel 10:1-4; 11:1; 12:26-31); alţi tributari (2 Samuel 8:9-12)
4. Dumnezeu a pregătit colaboratori lui David, pentru toate lucrările (1 Cronici 27:1; 2 Samuel
23:8-22 – militare; 1 Cronici 18:14-17; 27:25-34 – administrative)

B. Păcatul lui David şi urmările lui (pe la jumătatea domniei)

1. Ispita curviei (2 Samuel 11:1-4); avalanşa păcatelor (2 Samuel 11:5-11, 27)


2. Tăcerea / intervenţia Domnului (2 Samuel 12:1-19)
3. Pedepse, un pachet de măsuri punitive (2 Samuel 12:10-14)
a) boala şi moartea copilului (2 Samuel 12:15-18)
b) răscoala lui Absalom
– sămânţa (originea) curviei lui Amnon (2 Samuel 13:1-5, 24-28)
– prin Ioab s-a reîntors Absalom, dar tot el a trebuit să facă „încheierea” (2 Samuel 14:1, 21-22;
18:14)
– acţiunea lui Absalom: răscoala propriu-zisă (2 Samuel 15:1-6, 11-14)
– culmea pedepsei (2 Samuel 15:23-26, 30)
c) controlul divin asupra evenimentelor (2 Samuel 17:14; 18:7-9; 19:9-10)
4. O altă greşeală: numărătoarea poporului (2 Samuel 24:1, 10-25; 1 Cronici 21)

C. Bătrâneţea lui David

1. Omul tare şi voinic ajuns slab şi friguros (1 Împăraţi 1:14)


2. Ultima ispită pentru tron – Adonia (1 Împăraţi 1:5-10, 48-49)
3. Liniştea şi odihna lui David – Solomon (1 Cronici 29:20-30)

31
III. DAVID LA CORTUL LUI ŞI CORTUL DOMNULUI

A. David şi familia
1. Familia părinţilor şi socrilor (1 Samuel 22:3-4)
a) Saul – lupta dintre bine şi rău (1 Samuel 20:1, 8; 26:18-20)
b) Ionatan – ajutorul reciproc (1 Samuel 18:3; 20:17, 23; 23:16-18; 2 Samuel 9:1-13)
2. Neveste, ţiitoare
a) Merab, Mical (1 Samuel 18:19-20; 25:44; 2 Samuel 6:20-23)
b) Altele: Ahinoam (1 Samuel 25:43); Abigail (1 Samuel 25:40-42; 1 Cronici 3:1-9)
3. Copiii (1 Împăraţi 1:6; 2:1-4; 2 Samuel 12:24-25; Proverbe 1:8-9; 4:1-4)

B. David şi Casa Domnului


1. Cortul chivotului la Ierusalim. Cortul Întâlnirii la Gabaon (2 Cronici 1:4-6)
a) prioritatea lui David (2 Samuel 6:1-2; 1 Cronici 16:1-7)
b) pentru David cortul reprezenta prezenţa Domnului: în sfinţenie (Psalmul 15; Eclesiastul
5:1), putere (Psalmul 48), fericire desăvârşită (Psalmul 16; 27:4; 84:10), laudă şi bucurie (1
Cronici 16:7-35)
2. Templul Domnului (2 Samuel 7:1-2, 12-13)
a) alegerea locului (1 Cronici 21:18; 22:1)
b) pregătirile: - materiale (1 Cronici 28:11-19; 28:2-9)
- Solomon (1 Cronici 22:6-7, 14-16)
- poporul (1 Cronici 23:2-5; 28:2-8; Galateni 5:15)
c) ajutorul – prorocilor – Gad, Natan
– preoţilor, leviţilor: Ţadoc, Abiatar, Asaf, Heman, Iedutun

ÎNCHEIERE

1. David – omul cu inima întreagă… etalon pentru ceilalţi împăraţi (2 Samuel 22:22-25; 29:33; 1
Corinteni 11:1, 32)
2. Greşelile şi păcatele afectează şi se pedepsesc direct proporţional cu statutul şi slujba fiecăruia
(Psalmul 38:1-5, 22)

32
3. Viaţa şi slujirea (70 de ani) conferă locul veşnic în Împărăţia Domnului (Ieremia 30:9; Ezechiel
37:24-25)

INTRODUCERE

Pe David l-am numit „cel mai plăcut împărat”, căci de la alegerea lui ca împărat, chiar
înainte de a ajunge la tron şi până la moarte a fost omul plăcut lui Dumnezeu, cu o singură
excepţie: „cazul Bat-Şeba - Urie”. În 1 Samuel 13:14 este prima menţiune despre el într-o
„adresă” a lui Samuel către Saul: „...dar acum, domnia ta nu va dăinui, Domnul Şi-a ales un om
după inima Lui, şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentru că n-ai păzit ce-ţi
poruncise Domnul”. Mai târziu în 1 Împăraţi 15:5, după ce şi-a încheiat viaţa, i se face
următoarea caracterizare: „Căci David făcuse ce este plăcut înaintea Domnului şi nu se abătuse
de la niciuna din poruncile Lui în tot timpul vieţii lui, afară de întâmplarea, cu Urie, Hetitul”.
În primul rând, Domnului i-a plăcut de el şi chiar pentru evrei, de la David, nu a mai fost
vreun împărat care să reprezinte mai înalt şi mai plăcut regatul lui Israel. David se evidenţiază în
Scripturi în mod special prin războaiele sale. Dumnezeu nu i-a îngăduit să construiască
Templul datorită sângelui vărsat în aceste războaie. De asemenea, David iese în evidenţă şi
prin preocupările sfinte. Gândiţi-vă la cartea Psalmilor, la planul Templului; el a lăsat cea
mai mare parte din materialele cu care Solomon trebuia să construiască marele edificiu religios.
În 2 Samuel 23:1-5 avem o altă prezentare a lui: „Iată cele din urmă cuvinte ale lui David.
Cuvântul lui David, fiul lui Isai, cuvântul omului care a fost înălţat sus de tot, cuvântul
unsului Dumnezeului lui Iacov, cuvântul cântăreţului plăcut al lui Israel. Duhul Domnului
vorbeşte prin mine şi cuvântul Lui este pe limba mea. Dumnezeul lui Israel a vorbit. Stânca lui
Israel mi-a zis: «Cel ce împărăţeşte între oameni cu dreptate, cel ce împărăţeşte în frică de
Dumnezeu, este ca lumina dimineţii, când răsare soarele în dimineaţa fără nori; ca razele
soarelui după ploaie, care fac să încolţească din pământ verdeaţa. Măcar că nu este aşa casa
mea înaintea lui Dumnezeu, totuşi El a făcut cu mine un legământ veşnic, bine întărit în toate
privinţele şi tare. Nu va face El oare să răsară din el tot ce este spre mântuirea şi bucuria
mea»?” Aceste cuvinte le-a spus David la bătrâneţe, văzând felul în care a lucrat Dumnezeu cu
el. Din David, din spiţa lui de neam S-a născut Mântuitorul; Cel pe care îl făgăduise Dumnezeu
primei perechi din grădina Edenului şi lui Avraam mai târziu, prin care vor fi binecuvântate şi
mântuite toate neamurile pământului. De aceea, Mesia a fost numit şi Fiul lui David (Matei
22:42, 45).

33
După aceste gânduri generale despre David, să privim îndeaproape şi să luăm la
rând viaţa lui. Prima parte am intitulat-o: „De la oi la tron”. Aşa este cunoscut David, cel
luat dinapoia oilor şi pus în fruntea Israelului. Drumul lui până la tron a fost foarte
complicat, deşi era sprijinit total de Dumnezeu – dar căile Domnului sunt adesea neînţelese.
A doua parte poartă titlul: „David – împăratul celor 12 seminţii” şi cuprinde perioada de 33
de ani, cât a fost el rege peste toată ţara. Toată viaţa a fost mereu victorios, dovedindu-şi
calităţile de păstor al poporului Domnului. Din nefericire, în acest interval a înregistrat şi
căderea pe care a plătit-o scump. Ultima parte a studiului: „David la cortul lui şi Cortul
Domnului”, se ocupă de viaţa lui familială şi de preocupările lui binecunoscute pentru a
face o casă pentru Domnul Dumnezeul lui Israel.

I. DAVID DE LA OI LA TRON

A. Adolescentul David

Pentru cei din vremea noastră – copii de vârsta liceului – el este prezentat ca un simplu
îngrijitor de oi, dar ca un păstor viteaz şi devotat. Când au avut serbare în familie şi prorocul
Samuel s-a dus să ungă un împărat, el rămăsese la oi. „Apoi Samuel a zis lui Isai: «Aceştia sunt
toţi fiii tăi»? Şi el a răspuns: «A mai rămas cel mai tânăr, dar paşte oile». Atunci Samuel a zis lui
Isai: «Trimete să-l aducă, fiindcă nu vom şedea la masă până nu va veni aici»” (1 Samuel 16:11).
Atâta vreme cât a fost păstor, David şi-a făcut din plin datoria. El a rămas la oi când
fraţii lui aveau alte preocupări profesionale. „David a plecat de la Saul şi s-a întors la Betleem ca
să pască oile tatălui său” (1 Samuel 17:15). Aşadar a avut câţiva ani buni de păstorire în
adolescenţă şi Scriptura surprinde activitatea sa atât de meritorie la turma tatălui său, datorită
Duhului Domnului care a venit peste el, când el declara lui Saul. „...«Robul tău păştea oile
tatălui său. Şi când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă, alergam după el, îl
loveam, şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl
loveam, şi-l omoram. Aşa a doborât robul tău leul şi ursul; şi cu filisteanul acesta, cu acest
netăiat împrejur, va fi ca şi cu unul din ei, căci a ocărât oştirea Dumnezeului celui viu»” (1
Samuel 17:34-36). Se pare că a avut mai multe experienţe în domeniu.
O altă activitate pe care David o desfăşura, încă din adolescenţă, era cântatul. „Unul
din slujitori a luat cuvântul şi a zis: «Iată, am văzut pe un fiu al lui Isai, Betleemitul, care ştie să
cânte; el este şi un om tare şi voinic, un războinic, vorbeşte bine, este frumos la chip şi Domnul
este cu el»” (1 Samuel 16:18). A fost chemat să cânte pentru Saul, care era stăpânit de un duh rău.

34
„Şi când duhul trimes de Dumnezeu venea peste Saul, David lua arfa şi cânta cu mâna lui; Saul
răsufla atunci mai uşor, se simţea uşurat şi duhul cel rău pleca de la el” (1 Samuel 16:23). David
a compus multe cântări, psalmi; fie în momente de bucurie, fie în zile de grea încercare.
Pe fondul acestor stări şi evenimente, cu ocazia trimiterii la Betleem (1 Samuel
16:1), „Samuel a luat cornul cu untdelemn şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui. Duhul Domnului
a venit peste David, începând din ziua aceea şi în cele următoare” (1 Samuel 16:13). Iată cum
se uită Dumnezeu de la înălţimea cerurilor peste toţi fiii oamenilor şi ia aminte la toate faptele lor.
Cel Prea Înalt a pus sub observaţie toată naţiunea lui Israel. Şi din tot poporul nu s-a găsit un altul
mai potrivit, mai bun ca David. Cum ar fi putut oamenii să-l găsească printre sutele de mii ale lui
Israel. Dumnezeu însă l-a ştiut şi l-a promovat în slujbă.
Să rămână un gând aplicativ şi pentru noi. Cel care l-a ales pe David, Cel care l-a investit
pe Domnul Isus şi El la rândul Lui pe apostoli, după o noapte de rugăciune, poate şi astăzi să
cheme oameni pentru lucrările Lui. Peste cei pe care îi alege Dumnezeu şi îi pune în slujbă, El
lasă Duhul Său peste ei şi sunt cei mai binecuvântaţi şi plăcuţi oameni.

B. Tânărul David

Când David era încă un tinerel, apare momentul luptei cu Goliat, prin care
Dumnezeu a vrut să dovedească în faţa întregii naţiuni, că celui chemat într-o slujbă îi dă
putere potrivit cu chemarea făcută. „Saul şi tot Israelul au auzit aceste cuvinte ale filisteanului
şi s-au înspăimântat şi au fost cuprinşi de o mare frică” (1 Samuel 17:11). După ce Domnul L-a
lepădat pe Saul, el a pierdut puterea spirituală, deşi a mai rămas o vreme împărat. Ce diferenţă
faţă de atunci când au venit galaadiţii şi i-au cerut ajutor, pentru că erau grav ameninţaţi de
amoniţi - a venit Duhul Domnului peste el şi a avut un curaj deosebit - deşi a venit rupt de
oboseală de la muncă, dar acum nu mai era puterea în el, căci Dumnezeu îl lepădase.
Totodată trebuia dovedit că nici un alt evreu nu este calificat pentru a fi împărat, ci
numai David. „Fiecare (evreu) zicea: «Aţi văzut pe omul acesta înaintând? A înaintat ca să
arunce ocara asupra lui Israel! Dacă-l va omorî cineva, împăratul îl va umplea de bogăţii, îi va
da de nevastă pe fiica-sa şi va scuti de dări casa tatălui său în Israel». David a zis oamenilor de
lângă el: «Ce se va face aceluia care va omorî pe filisteanul acesta şi va lua ocara deasupra lui
Israel? Cine este filisteanul acesta, acest netăiat împrejur, ca să ocărască oştirea Dumnezeului
celui viu»?” (1 Samuel 17:25-26). Deci, pe ceilalţi soldaţi îi interesa victoria prin prisma soldei,
scutirii de dări şi a fetei împăratului. Pe David l-a interesat onoarea lui Dumnezeu, fiindcă peste
el era Duhul lui Dumnezeu. El se simţea responsabil pentru întreaga naţiune Israel, căci

35
Dumnezeu îl alesese. După cum într-o familie, părinţii sunt responsabili pentru copiii lor, datorită
instinctului patern pus în ei de Creator şi fac ceea ce alţii nu ar face decât plătiţi. David s-a dus la
luptă zicând adversarului: „Astăzi Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî şi-ţi voi tăia
capul; astăzi voi da stârvurile filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul
va şti că Israel are un Dumnezeu” (1 Samuel 17:46). În final, victoria lui a fost atât de simplă, cu
acea piatră din praştie ajunsă în fruntea filisteanului şi cu însăşi sabia lui tăindu-i capul. De
regulă, nu procedura în sine este grea, ci toată problema se pune dacă este învestit cu putere de la
Dumnezeu într-o lucrare. În Noul Testament, ucenicii după ce au fost însărcinaţi de Domnul să
facă lucrări, au venit înapoi miraţi şi au spus: „Doamne, duhurile ne sunt supuse” şi bolnavii se
vindecă. În Marcu 6:12 este scris că îi ungeau cu untdelemn, se rugau şi bolnavii se vindecau,
pentru că era puterea lui Dumnezeu peste ei, datorită chemării lor.
După lupta cu Goliat, David îşi începe cariera militară. Nu a fost un alt războinic în
Vechiul Testament ca şi David. Când Dumnezeu cheamă pe cineva într-o lucrare, de tânăr îl
deprinde cu lucrarea aceea, ca toată viaţa să o poată desfăşura sub pecetea puterii lui Dumnezeu.
„În aceeaşi zi, Saul a oprit pe David şi nu l-a lăsat să se întoarcă în casa tatălui său… David se
ducea şi izbutea oriunde-l trimitea Saul; a fost pus de Saul în fruntea oamenilor de război şi era
plăcut întregului popor, chiar şi slujitorilor lui Saul” (1 Samuel 18:2-5). Se încheiase cu
păstoritul, acum alta era chemarea lui. Când Dumnezeu cheamă un tânăr şi îşi înţelege chemarea,
apar darurile, se văd realizările şi datorită felului în care se implică în lucrare, el va ajunge
promovat. Sunt şi excepţii, când unii vor să facă o lucrare, dar nu se vede chemarea de sus. Alţii
au chemare de la Domnul şi nu îndrăznesc. Aceasta s-ar putea să fie o adevărată chemare, dar
lipseşte consacrarea, viaţa de rugăciune, pentru a primi putere să facă lucrarea lui Dumnezeu.
Printre alte activităţi, David cânta în faţa lui Saul dar: „Saul se temea de David, pentru că
Domnul era cu David şi Se depărtase de la el. L-a îndepărtat de lângă el şi l-a pus mai mare
peste o mie de oameni. David ieşea şi intra în fruntea poporului; izbutea în tot ce făcea şi
Domnul era cu el. Saul, văzând că izbutea totdeauna, se temea de el; dar tot Israelul şi Iuda
iubeau pe David, pentru că ieşea şi intra în fruntea lor” (1 Samuel 18:12-16). „Războiul urma
înainte, David a mers împotriva filistenilor şi s-a bătut cu ei, le-a pricinuit o mare înfrângere şi
au fugit dinaintea lui” (1 Samuel 19:8). Au urmat în viaţa lui David biruinţe după biruinţe, chiar
şi în perioada când era fugărit de Saul. Astfel, când localitatea Cheila fusese împresurată de
filisteni, David cu oamenii lui îi izbăvesc pe localnici şi apoi el rămâne în cetate. Însă ei sunt
trădători şi Domnul îl previne pe David să plece de acolo. El se duce, stă fugar prin munţi, iar în
final se stabileşte în ţara filistenilor, căci Saul îl căuta mereu. „Timpul cât a locuit David în ţara
filistenilor a fost de un an şi patru luni. David şi oamenii lui se suiau şi năvăleau asupra

36
gheşuriţilor, ghirziţilor şi amaleciţilor; căci neamurile acestea locuiau din vremuri vechi în
ţinutul acela până la Şur şi până în ţara Egiptului…Achiş zicea: «Unde aţi năvălit azi»? Şi David
răspundea: «Spre miazăzi de Iuda, spre miazăzi de ierahmeeliţi şi spre miazăzi de cheniţi»” (1
Samuel 27:7-10). În fiecare zi numai războaie, dar şi numai victorii.
În toţi aceşti ani, David a lucrat şi a trăit în condiţii de adversitate; a avut mulţi
duşmani, dar a avut şi prieteni. Aşa stau lucrurile şi în adunări. Unui om al lui Dumnezeu,
chemat să facă o lucrare, Dumnezeu îi pune la îndemână oameni, dar în acelaşi timp va avea şi
adversari, chiar dacă lucrarea este bună. Întotdeauna au fost şi sunt oameni care sunt împotriva
celor chemaţi de Domnul în lucrare. Aceasta se datorează opoziţiei diavolului, care se luptă prin
toate mijloacele împotriva celor ce slujesc Domnului.
Să surprindem câteva situaţii spre confirmarea celor afirmate. După ce a avut loc victoria
împotriva lui Goliat: „Ionatan a făcut legământ cu David, pentru că-l iubea ca pe sufletul lui” (1
Samuel 18:3). Aşa ar fi corect; dacă vezi un om care are chemare de la Dumnezeu, să te
împrieteneşti cu el, să lucrezi împreună cu el. Dar în versetul 9 scrie că după ce femeile au cântat
în urma victoriei; „…din ziua aceea Saul a privit cu ochi răi pe David”. Deodată, într-o familie,
David a câştigat un prieten şi un duşman. „Saul a zis lui David: «Iată, îţi voi da de nevastă pe
fiică-mea cea mai mare Merab; numai să-mi slujeşti cu vitejie şi să porţi războaiele Domnului».
Dar Saul îşi zicea: «Nu vreau să-mi pun mâna mea pe el, ci mâna filistenilor să fie asupra lui»”
(Versetul 17). Când cineva duşmăneşte, încearcă mai întâi indirect, dacă s-ar putea, să facă rău şi
s-ar bucura dacă persoana pe care o urăşte ar muri sau dacă s-ar distruge lucrarea de care
răspunde. Dar când a văzut că în loc să-i meargă rău lui David, el câştigă peste tot şi are biruinţă,
a ajuns să-i facă rău în mod direct. În a doua fază, mai culminantă a răutăţii, a vrăjmăşiei fără
ocoliş şi fără oprire, îl urmărea pe David să-l omoare. „Saul a vorbit fiului său Ionatan şi tuturor
slujitorilor lui, să omoare pe David. Dar Ionatan, fiul lui Saul, care iubea mult pe David, i-a dat
de ştire şi i-a zis: «Tatăl meu Saul caută să te omoare. Păzeşte-te dar mâine dimineaţă, stai într-
un loc tăinuit şi ascunde-te” (1 Samuel 19:1-2). „Saul a trimes nişte oameni acasă la David, ca
să-l pândească şi să-l omoare dimineaţa. Dar Mical, nevasta lui David, i-a dat de ştire şi i-a zis:
«Dacă nu fugi în noaptea aceasta, mâine vei fi omorât»” (1 Samuel 19:11).
Dumnezeu a pregătit lui David prieteni şi uşi de acces pe unde să scape şi să fugă de
urmăritori. „Atunci Ionatan, fiul lui Saul, s-a sculat şi s-a dus la David în pădure. El i-a întărit
încrederea în Dumnezeu şi i-a zis: «Nu te teme de nimic, căci mâna tatălui meu Saul nu te va
atinge. Tu vei domni peste Israel şi eu voi fi al doilea după tine; tatăl meu Saul ştie şi el bine
lucrul acesta». Au făcut iarăşi amândoi legământ înaintea Domnului şi David a rămas în pădure,
iar Ionatan s-a dus acasă. Zifiţii s-au suit la Saul la Ghibea şi au zis: «Nu-i David ascuns între

37
noi în locuri întărite, în pădure, pe dealul Hachila, care este la miazăzi de pustie? Pogoară-te
dar, împărate, fiindcă aceasta este toată dorinţa sufletului tău; lasă pe noi dacă e vorba să-l dăm
în mâinile împăratului». Saul a zis: «Domnul să vă binecuvânteze că aveţi milă de mine»!” (1
Samuel 23:16-21). Ce milă nedreaptă! Dar aşa sunt oamenii. În politică, între cei de afară, de
obicei este aşa, dar în biserică nu ar avea loc şi scuză o asemenea situaţie. Să ştie toţi şi cei care
sunt în lucrare şi cei care le sunt împotrivă şi cei care le sunt prieteni că lucrarea lui
Dumnezeu merge înainte. David a avut biruinţă pentru un singur motiv: Domnul era cu el!
Dar cei care erau împotrivă, cu cine erau? Cu diavolul. Nu era un duh rău în Saul? De aceea,
păziţi-vă şi Dumnezeu să dea biruinţă celor care lucrează în Numele Său.
Saul a ajuns într-un moment să recunoască dreptatea şi ocrotirea Domnului pentru David,
care i-a zis: „Vezi acum cu ochii tăi că Domnul te dăduse astăzi în mâinile mele în peşteră.
Oamenii mei mă îndemnau să te omor; dar te-am cruţat şi am zis: «Nu voi pune mâna pe domnul
meu, căci este unsul Domnului»” (1 Samuel 24:10). Ce credeţi, când Domnul i-a dat libertate lui
David să vadă ce face cu Saul, dacă l-ar fi ucis i-ar fi imputat aceasta? Bine este să dovedim celor
care ne sunt împotrivă că în noi nu este nici răutate, nici alt gând demonic, ci vrem mântuirea şi a
celor care ne sunt prieteni şi a celor care ne sunt duşmani şi ei să ajungă să recunoască ceea ce
scrie de la versetul 16: „Când a sfârşit David de spus aceste vorbe lui Saul, Saul a zis: «Glasul
tău este, fiule David»? Şi Saul a ridica glasul şi a plâns. Şi a zis lui David: «Tu eşti mai bun
decât mine; căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău»”. Ştiţi cine a spus prima dată că
David este mai bun decât Saul? Dumnezeu i-a zis lui Samuel că în locul lui Saul pune altul mai
bun decât el (1 Samuel 15:28). Şi Dumnezeu l-a adus pe Saul în postura ca el însuşi să recunoască
că David este mai bun decât el. Acesta e şi sfatul Noului Testament: nu te lăsa biruit de rău, ci
biruieşte răul prin bine. Aceasta înseamnă să rezişti împotriva provocării celor răi. Dumnezeu să
ne ajute! Amin.

C. David – împărat al lui Iuda la Hebron

După ce Saul moare şi David se întoarce în ţara lui Israel de la filisteni, unde fusese
plecat, dar tot sub călăuzirea lui Dumnezeu. „..., David a întrebat pe Domnul: «Să mă sui în
vreuna din cetăţile lui Iuda»? Domnul i-a răspuns: «Suie-te». David a zis: «Unde să mă sui»? Şi
Domnul a răspuns: «La Hebron»…Bărbaţii lui Iuda au venit şi au uns acolo pe David ca împărat
peste casa lui Iuda” (2 Samuel 2:1-4).
Atunci a avut loc o primă dezbinare, parcă prefaţând dezbinarea de mai târziu. „…Abner,
fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui Saul, a luat pe Iş-Boşet, fiul lui Saul, au ieşit din Mahanaim ca

38
să meargă asupra Gabaonului. L-a pus împărat peste Galaad, peste gheşuriţi, peste Izreel, peste
Efraim, peste Beniamin, peste tot Israelul” (2 Samuel 2:8). Iş-Boşet a domnit doi ani. A urmat o
vreme război civil, unii erau cu David, iar alţii cu Saul. „Războiul a ţinut mult între casa lui Saul
şi casa lui David. David era tot mai tare şi casa lui Saul mergea slăbind” (2 Samuel 3:1). De
multe ori ne întrebăm, de ce nu intervine Dumnezeu să nimicească pe cei răi, ca cei buni să fie
liberi. Dumnezeu are vremurile Lui de har. Ştiţi că El a aşteptat şi după Abner să se pocăiască? Şi
pocăinţa lui Abner a fost târziu de tot. Cineva a întrebat: „cum de unii care nu trăiesc pocăinţa
sunt lăsaţi de Domnul în slujbe de conducere?”. Dumnezeu îngăduie pe unii o vreme într-o
lucrare şi abia după ani de zile ia măsuri, dar finalul pentru cei buni va fi bun, iar pentru cei răi va
fi rău. După ce moare Iş-Boşet, Abner „se trezeşte” şi David este recunoscut ca împărat al lui
Israel. Cât de greu a fost să ajungă David împărat! Dumnezeu îl alesese, îl unsese, Duhul lui
Dumnezeu era peste el, nu avea nimeni calităţi războinice ca şi el, dovedite încă din
adolescenţă în cazul cu Goliat, apoi a condus armatele peste tot. Saul era demonizat şi nici
măcar după moartea lui, poporul tot nu s-a „trezit”. Este foarte greu să realizeze o întreagă
masă de oameni cum stau lucrurile, pentru că adesea sunt lupte spirituale şi interese omeneşti.
Abia după mulţi ani, scrie în 2 Samuel 5:1-3: „Toate seminţiile lui Israel au venit la
David, în Hebron, şi au zis: «Iată că noi suntem os din oasele tale şi carne din carnea ta. Chiar
odinioară, când Saul era împăratul nostru, tu povăţuiai şi strângeai pe Israel. Domnul ţi-a zis:
«Tu vei paşte pe poporul Meu Israel şi vei fi căpetenia lui Israel. Astfel toţi bătrânii lui Israel au
venit la împărat în Hebron şi împăratul David a făcut legământ cu ei la Hebron, înaintea
Domnului. Şi au uns împărat pe David peste Israel”. Mai bine de zece ani, David a fost tot
fugărit. Istoria tinereţii lui David seamănă într-un fel cu a lui Iosif, care tot pe la 17 ani a fost
vândut în Egipt şi au urmat examene pentru mai mult de zece ani până când a fost instalat în
slujbă. Până oamenii se lămuresc şi înţeleg, Dumnezeu ne întăreşte prin toate situaţiile şi
problemele care trecem. Domnul a păzit pe David şi nimeni nu a putut să-i facă nimic. „Şi din fiii
lui Beniamin şi ai lui Iuda au fost unii care s-au dus la David în cetăţuie. David le-a ieşit înainte
şi le-a vorbit astfel: «Dacă veniţi la mine cu gânduri bune, ca să mă ajutaţi, inima mea se va uni
cu voi; dar dacă veniţi să mă înşelaţi, în folosul vrăjmaşilor mei, când nu fac nici o silnicie,
Dumnezeul părinţilor noştri să vadă şi să judece»!” (1 Cronici 12:16-17). Şi unul din ei a profeţit
prin Duhul că nu sunt trădători, ci îi sunt loiali şi slujesc aceeaşi cauză.

39
II. DAVID – ÎMPĂRATUL CELOR DOUĂSPREZECE SEMINŢII

A. Războaiele Israelului

În sfârşit, David a ajuns împărat! Saul a domnit deşi nu avea o capitală, dar David a avut
călăuzirea să se orienteze asupra Ierusalimului. „Împăratul a mers cu oamenii lui asupra
Ierusalimului împotriva iebusiţilor, locuitorii ţării. Ei au zis lui David: «Să nu intri aici, căci şi
orbii şi ologii ţi se vor împotrivi»! prin aceasta voiau să spună că David nu va intra cu nici un
chip aici” (2 Samuel 5:6). „David ajungea tot mai mare şi Domnul, Dumnezeul oştirilor, era cu
el. Hiram, împăratul Tirului, a trimes soli lui David şi lemn de cedru şi tâmplari şi cioplitori de
piatră, care au zidit o casă lui David. David a cunoscut că Domnul îl întărea ca împărat al lui
Israel şi că-i ridica împărăţia din pricina poporului Său Israel” (2 Samuel 5:10-12). Domnul i-a
pregătit o capitală şi o casă. Când Dumnezeu vrea ca cineva să facă o lucrare, pregăteşte şi
mijloacele materiale necesare. Nu se poate ca Dumnezeu să trimită pe cineva în misiune şi să nu
se găsească banii pentru misiune sau să trimită pe cineva să facă o lucrare undeva şi acolo să nu-i
pregătească un loc unde să stea. Chiar când Pavel a ajuns arestat la Roma, Domnul i-a rânduit o
casă cu chirie, ca să poată activa şi acolo în lucrarea Domnului.
David, ajuns împărat, a continuat cu războaiele. Cele mai multe războaie le-a avut cu
filistenii. Din acest aspect putem să luăm o aplicaţie pentru viaţa noastră şi să împărţim războaiele
în două. Avem de luptat cu un duşman care-i mai mare şi mai puternic, dar şi cu alţii mai mici şi
mai slabi. Filistenii reprezintă pentru noi problema cea mai grea, ispita cu care te lupţi de-o viaţă;
filisteanul e cel cu care te lupţi totdeauna şi care revine cu aceeaşi putere. Ceilalţi: amoniţii,
moabiţii, s-au luptat şi ei, dar au fost mai uşor de învins.
La fel stau lucrurile la nivel comunitar. Pentru o biserică din Spania, localizată foarte
aproape de ţărm, problema lor numărul unu este plaja. Cineva relata despre o situaţie din Statele
Unite, oraşul Rino, unde sunt multe cazinouri şi unde foarte mulţi membri din biserică se lasă
prinşi cu jocurile de noroc. Astfel, fiecare zonă şi fiecare popor au filistenii lor, care trebuie
biruiţi. Domnul să ne ajute!
Dar să revenim pe frontul din Israel. „Filistenii au aflat că David fusese uns împărat
peste Israel şi s-au suit toţi să-l caute. David, căruia i s-a dat de ştire, s-a pogorât în cetăţuie.
David a întrebat pe Domnul: «Să mă sui împotriva filistenilor? Îi vei da în mâinile mele»? Şi
Domnul a zis lui David: «Suie-te, căci voi da pe filisteni în mâinile tale»” (2 Samuel 5:19).

40
„Când vei auzi un vuiet de paşi în vârful duzilor, atunci să te grăbeşti, căci Domnul merge
înaintea ta ca să bată oştirea filistenilor»” (2 Samuel 5:24). „După aceea, David a bătut pe
filisteni şi i-a smerit şi a luat din mâna filistenilor cârmuirea capitalei lor. A bătut pe moabiţi şi i-
a măsurat cu o frânghie, punându-i să se culce la pământ; a măsurat două frânghii ca să-i
omoare şi o frânghie plină, ca să-i lase vii. Şi moabiţii au fost supuşi lui David şi i-au plătit un
bir. David a bătut pe Hadadezer, fiul lui Rehob, împăratul din Ţoba, când s-a dus să-şi aşeze
iarăşi stăpânirea peste Eufrat” (2 Samuel 8:1-3). Apoi filistenii nu s-au mai ridicat de la
înfrângerea aceasta. A mai bătut pe fiii lui Edom; iar alţii nici n-au mai aşteptat războiul, căci s-au
predat singuri şi au dat tribut; au devenit vasali. Astfel, David i-a învins pe toţi duşmanii de jur
împrejur. Cu împăratul Tirului a încheiat legământ de pace, dar şi ceilalţi îi trimiteau bunuri şi
avea cu ei relaţii economice avantajoase. Deci se poate ca în viaţa cuiva, după ce biruie un anumit
păcat sau diferite împotriviri demonice, să aibă linişte apoi toată viaţa.
În vremea acelor războaie, nu numai David a fost războinic viteaz. În 2 Samuel 23, sunt
prezentaţi mai mulţi războinici foarte viteji. David a fost fruntaşul, dar priviţi ce războinici avea:
„Iată numele vitejilor care erau în slujba lui David. Ioşeb-Basşebet, Tahchemonitul, unul dintre
fruntaşii căpeteniilor. El şi-a învârtit suliţa peste opt sute de oameni, pe care i-a omorât dintr-o
dată. După el, Eleazar, fiul lui Dodo, fiul lui Ahohi. El era unul din cei trei războinici care au
ţinut piept împreună cu David împotriva filistenilor strânşi pentru luptă, când bărbaţii lui Israel
se dădeau înapoi pe înălţimi…După el, Şama, fiul lui Aghe, din Harar. Filistenii se strânseseră la
Lehi. Acolo era o bucată de pământ semănată cu linte; şi poporul fugea dinaintea filistenilor.
Şama s-a aşezat în mijlocul ogorului, l-a apărat şi a bătut pe Filisteni. Şi Domnul a dat o mare
izbăvire” (2 Samuel 23:8-12). Aceştia sunt adevăraţii viteji pe care Dumnezeu i-a dat lui David.
Ne rugăm Domnului ca El să ridice aici şi în oricare parte mulţi lucrători viteji. Dacă Dumnezeu
face o lucrare, nu ridică numai pe un singur om şi nu face o lucrare doar prin unul singur. Când
Domnul a ales apostolii şi i-a trimis să împânzească imperiul Roman cu Evanghelia, nu doar ei
predicau. Domnul ridicase mulţi alţi predicatori locali sau misionari. El formează pe mai mulţi
oameni în lucrarea Sa, îi sprijineşte şi ei se asociază. Ei au acelaşi duh, aceeaşi călăuzire. Vor fi şi
unii care comentează, dar pierd vremea şi răsplata, căci lucrarea Domnului va merge înainte. Eu
am amintit numai domeniul militar, dar la fel a fost şi în domeniul administrativ, economic sau
cel mai important, cel spiritual-religios. David a avut şi beneficiat de ajutorul multor israeliţi
viteji, înţelepţi, harnici şi evlavioşi – oameni potriviţi pentru slujbe diferite.

B. Păcatul lui David şi urmările lui

41
Din relatările cronologice se pare că păcătuirea cu Bat-Şeba s-a derulat pe la jumătatea
domniei lui, în jurul vârstei de 50 de ani. În 2 Samuel 11:2 este scris că în timp ce Ioab şi oştirea
se luptau cu amoniţii, David a rămas la Ierusalim. „Într-o după amiază spre seară, David s-a
sculat de pe pat; şi pe când se plimba pe acoperişul casei împărăteşti, a zărit de acolo o femeie
care se scălda şi care era foarte frumoasă la chip”. Iată care a fost punctul de pornire în acest
mizerabil şi foarte vinovat păcat: curvia. Ştiţi ce-i impută Domnul lui David prin Natan? El zice:
„te-am făcut stăpân pe casa stăpânului tău, am pus la sânul tău nevestele stăpânului tău şi ţi-am
dat casa lui Israel şi Iuda. Şi dacă ar fi fost puţin atâta, aş mai fi adăugat” (2 Samuel 12:8). Şi
totuşi, el a căzut în ispita curviei. Deci nu din lipsa soţiei (soţiilor) a căzut el în curvie, ci din
nestăpânirea şi permisiunea să fie „părtaş” la o stare vinovată: dezvelirea trupului. Este un
domeniu în care diavolul se luptă în mod special cu bărbaţii. Chiar la o vârstă mai înaintată îi
poate paşte păcatul acesta. Pare de neînţeles, cum unui om evlavios cu un harem de neveste, pe
care putea să le schimbe după bunul lui plac, totuşi i s-a părut că alta era mai frumoasă. Dacă ar
reţine femeile că dezgolirea trupului este un mare păcat! Îmi spunea un lucrător din zona noastră,
că el, împreună cu familia lui, a mers la iarbă verde şi plajă, cu alte familii şi a văzut cum unii
erau ispitiţi să privească cu pasiune spre nevestele altora. Atunci el şi soţia lui au decis să fie
ultima ieşire de acest fel pentru ei.
După acest păcat al lui David, a urmat o avalanşă de alte păcate. El, care şi-a cruţat
duşmanul când Domnul i l-a dat în mână, acum pune la cale mai dibaci ca Saul uciderea lui Urie.
El şi-a îmbătat ostaşul, dar n-a izbutit să-şi camufleze fapta, căci Urie era un om demn şi înfrânat,
un bun exemplu pentru familişti. David a mai încercat o dată, apoi a trimis o scrisoare ,,ucigaşă”
chiar prin Urie şi cu ajutorul lui Ioab şi a duşmanilor, îl omoară. Într-un fel, se poate spune că
Dumnezeu l-a ajutat pe David. Dacă nu murea Urie, era mai complicată problema.
Dumnezeu a tăcut cel puţin nouă luni, căci copilul se născuse deja. David nu a spus
nimic, nu s-a confesat nimănui, dar Dumnezeu rupe tăcerea şi trimite pe Natan care îi spune acea
pildă, cum într-o cetate erau doi oameni, unul bogat cu multe oi (neveste), altul sărac cu o
mieluşea (o singură soţie) şi se pare că se înţelegea bine cu Bat-Şeba pe care o hrănea, o creştea şi
dormea la sânul lui. David însă nu realizează înţelesul parabolei, pentru că omul care
păcătuieşte intră în orbire şi împietrire şi el dă verdictul imediat. „…omul care a făcut lucrul
acesta este vrednic de moarte. Şi să dea înapoi patru miei, pentru că a săvârşit fapta aceasta, şi
n-a avut milă” (2 Samuel 12:5-6). A dat David patru miei? Costache Ioanid scrie în poezia sa:
„Pe fiul gingaş al Bat-Şebei / pe Amnon prinţ moştenitor / pe Adonia şi Absalom / ca patru aştri
stinşi de-un nor”. Domnul l-a iertat pe David. Da, l-a iertat, cum a spus prorocul Natan, dar să ne
ferească Dumnezeu de păcate, ca să ne poată feri apoi de pedeapsă. Cât de cruntă a fost pedeapsa!

42
Ascultaţi-l pe Natan pronunţând sentinţa: „Acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta,
pentru că M-ai dispreţuit şi pentru că ai luat de nevastă pe nevasta lui Urie, hetitul. Aşa vorbeşte
Domnul. «Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta şi voi lua sub ochii tăi, pe
nevestele tale şi le voi da altuia care se va culca cu ele în faţa soarelui acestuia. Căci ai lucrat pe
ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în faţa întregului Israel şi în faţa soarelui. David a zis lui
Natan: «Am păcătuit împotriva Domnului!» Şi Natan a zis lui David: «Domnul îţi iartă păcatul,
nu vei muri. Dar pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta
aceasta, fiul care ţi s-a născut, va muri». Şi Natan a plecat acasă. Domnul a lovit copilul pe care-
l născuse lui David nevasta lui Urie şi a fost greu bolnav. David s-a rugat lui Dumnezeu pentru
copil şi a postit; şi când a venit acasă, toată noaptea a stat culcat pe pământ” (2 Samuel 12:10-
16). Dumnezeu nu a mai revenit şi decizia a fost irevocabilă. Copilul nou-născut a murit.
Din 2 Samuel 13 se porneşte avalanşa de pedepse, după avalanşa de păcate. Amnon,
fiul lui cel mai mare, prinţul moştenitor, s-a îndrăgostit nebuneşte de sora lui după tată. „Amnon
era aşa de chinuit din această pricină încât a căzut bolnav după sora lui Tamar…” (2 Samuel
13:2). Cred că într-o asemenea stare era David când a chemat-o pe Bat-Şeba şi duhul care l-a
provocat pe David să curvească cu Bat-Şeba l-a ispitit şi biruit pe fiul lui, Amnon. Şi fiindcă
David a căzut în curvie, când a început pedeapsa, ea s-a născut tot dintr-o sămânţă de curvie. De
unde a început necazul în casa lui David? De la curvie. Amnon a curvit cu Tamar, iar „Absalom
n-a vorbit nici bine nici rău cu Amnon; dar a început să-l urască, pentru că necinstise pe soru-sa
Tamar” (2 Samuel 13:22). „Absalom s-a dus la împărat şi a zis: «Iată, robul tău are tunsul oilor;
să vină împăratul şi slujitorii lui la robul tău». Şi împăratul a zis lui Absalom: «Nu, fiule, nu vom
veni toţi, ca să nu-ţi fie greu». Absalom a stăruit de el; dar împăratul n-a vrut să se ducă, şi l-a
binecuvântat. Absalom a zis: «Dă voie măcar fratelui meu Amnon să vină cu noi». Împăratul i-a
răspuns: «Pentru ce să vină el cu tine»? În urma stăruinţelor lui Absalom, împăratul a lăsat să
meargă pe Amnon şi toţi fiii săi” (2 Samuel 13:24-27). David a fost înşelat de două ori datorită
faptului că el a păcătuit prin curvie. A greşit trimiţând-o pe Tamar la Amnon să-i facă turta aceea
în tigaie, apoi lăsând-l pe Amnon să meargă la Absalom. Prima greşeală, curvia, a fost
corespondentul cu Bat-Şeba, iar a doua, a fost plata pentru uciderea lui Urie.
Mare atenţie la cei care încearcă să-i ajute pe cei care păcătuiesc. Cunosc situaţii când
unii au păcătuit şi cei din familie le-au luat apărarea, fără să aştepte pocăinţa lor. Iată cât costă o
„favoare” ca cea întreprinsă de generalul lui David. „Ioab, fiul Ţeruiei, a băgat de seamă că
inima împăratului era aprinsă de dor după Absalom” (2 Samuel 14:1). Ioab pune la cale un plan,
printr-o femeie care să vină să-i spună lui David că a avut doi copii şi unul a omorât pe celălalt,
iar cei din comunitate vor să-l ucidă pe cel rămas în viaţă; ea cere să intervină împăratul. David

43
îşi dă seama că se pledează pentru întoarcerea lui Absalom acasă; căci el fugise în urma uciderii
fratelui său: „Ioab a căzut cu faţa la pământ, s-a închinat şi a binecuvântat pe împăratul. Apoi a
zis: «Robul tău cunoaşte azi că am căpătat trecere înaintea ta, împărate, domnul meu, fiindcă
împăratul lucrează după cuvântul robului său” (2 Samuel 14:22). Ioab a plecat să-l aducă înapoi
pe Absalom şi primeşte prima „amendă”. Absalom îi dă foc la holdă, iar în capitolul 15 începe
răscoala şi în final Ioab îl omoară pe Absalom. Cred că şi-a putut da seama de greşeala lui, dar
efectele greşelilor şi păcatelor s-au extins şi alături de David a trebuit să-şi ispăşească şi el
greşeala lui. Apoi s-a înregistrat cea mai serioasă ceartă între David şi Ioab, din cauza lui
Absalom. Ioab a fost prins în cursa aceasta încă de la cazul lui Urie, căci cei ce păcătuiesc îi
implică şi pe cei de lângă ei în păcat. Ioab putea să stea liniştit, să refuze o colaborare vinovată şi
să nu se amestece, fiindcă acolo erau păcate şi urmau pedepse. De aceea spune Biblia să nu
judecăm cu grabă când nu cunoaştem lucrurile pe deplin. E o pedeapsă? E o încercare ca la Iov?
Prietenii lui Iov s-au trudit să interpreteze cauza, dar au greşit, căci nu ştiau scopul încercării.
Numai Dumnezeu cunoaşte totul şi cei cărora El le descoperă cazul şi măsura implicării în
derularea evenimentelor.
În consumarea pedepsei lui David din 2 Samuel 15:1-4 aflăm despre răscoala lui
Absalom: „După aceea, Absalom şi-a pregătit care şi cai şi cinci zeci de oameni care alergau
înaintea lui. Se scula dis de dimineaţă şi stătea la marginea drumului la poartă. Şi ori de câte ori
avea cineva vreo neînţelegere şi se ducea la împărat la judecată, Absalom îl chema şi zicea: «Din
ce cetate eşti»? După ce-i răspundea: «Sunt din cutare seminţie a lui Israel», Absalom îi zicea:
Iată, pricina ta este bună şi dreaptă; dar nimeni din partea împăratului nu te va asculta».
Absalom zicea: «De m-ar pune pe mine judecător în ţară! Orice om care ar avea o neînţelegere
şi o judecată, ar veni la mine şi i-aş face dreptate»”. Această stare a durat patru ani. Cum a fost
inima lui David în acest timp? Dar ştia el de unde i se trage. După patru ani, Absalom intră în
audienţă la împărat şi zice: „Dă-mi voie să mă duc la Hebron să împlinesc o juruinţă pe care am
făcut-o Domnului” şi David a zis: „Du-te în pace” (2 Samuel 15:7, 9). Oare bănuia ce o să se
întâmple? „Pe când aducea Absalom jertfele, a trimes în cetatea Ghilo după Ahitofel, ghilonitul,
sfetnicul lui David. Uneltirea căpăta putere şi poporul se îndrepta în număr tot mai mare de
partea lui Absalom” (2 Samuel 15:12). Cineva l-a anunţat pe David, care şi-a luat familia, a lăsat
doar zece ţiitoare şi a plecat. Au urmat momentele de culme a pedepsei. „Tot ţinutul plângea şi
scoteau ţipete mari, la trecerea întregului popor. Împăratul a trecut apoi şi el pârâul Chedron, şi
tot poporul a apucat pe drumul care duce în pustie” (2 Samuel 15:23). „David a suit dealul
măslinilor. Suia plângând şi cu capul acoperit şi mergea cu picioarele goale; şi toţi cei ce erau
cu el şi-au acoperit şi ei capul şi suiau plângând” (2 Samuel 15:30). Vedeţi câtă durere şi necaz

44
aduce un păcat? Ce uşor se face păcatul şi ce greu este să-l plăteşti. David, care cântase şi
căruia Domnul îi dăduse victorie, putea sta liniştit pe tron, dar a trebuit să plece pe drumul
pribegiei. Apoi Absalom a curvit cu ţiitoarele regelui, în faţa soarelui, cum a fost prevestit, de
parcă David nu avea destulă durere în suflet. Pe când fugea David, a mai venit şi Şimei dând cu
pietre, cu praf şi blestemându-l. David văzându-l a zis: „...Dacă blestemă, înseamnă că Domnul
i-a zis: «Blestemă pe David»! Cine-i va zice dar: «Pentru ce faci aşa»? Şi David a zis lui Abişai
şi tuturor slujitorilor săi: «Iată că fiul meu, care a ieşit din trupul meu, vrea să-mi ia viaţa; cu cât
mai mult beniamitul acesta! Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a zis” (2 Samuel 16:10-11). Deci
de la Dumnezeu „citire” au fost toate formele acestea de împotrivire şi necaz pentru David. Totuşi
el nădăjduieşte şi zice: „Poate că Domnul se va uita la necazul meu, şi-mi va face bine în locul
blestemelor de azi” (2 Samuel 16:2). După ce păcătuim, vine pedeapsa şi atunci este foarte
înţelept să ne ducem plângând şi tăcând, să nu murmurăm, căci atunci pedeapsa se
prelungeşte. Să o ducem cu mâhnire şi atunci poate că Dumnezeu va zice: „destul”.
După ce necazurile lui David au ajuns la culme, presiunea evenimentelor a început
să cedeze şi lucrurile să se îndrepte. Capitolul 17 prezintă controlul lui Dumnezeu asupra
situaţiei în desfăşurarea evenimentelor. La Absalom se prezintă doi sfetnici: Ahitofel şi Huşai
architul. Ahitofel îi dă un sfat care era bun, căci diavolul ştie ce să facă să-i omoare pe ai lui
Dumnezeu, dar Huşai îi răstoarnă sfatul. Ahitofel se supără, se duce şi se spânzură. Între timp, doi
tineri dau de veste lui David, care trece Iordanul, unde dă peste gazde primitoare. Acolo găseşte
un om bogat – Barzilai galaaditul şi alţi oameni binefăcători care le aduc mâncare: grâu, orz,
făină, linte, uscături, miere, unt, oi, brânză de vacă. Reţineţi! Dumnezeu, când pedepseşte pe ai
Lui, îi pedepseşte cu măsură, nu uită de ei şi nu lasă pe diavolul să-şi ducă planul până în final.
Iată că lucrurile începeau să se întoarcă în favoarea lui David. În capitolul 18, cele două armate
sunt faţă în faţă. Puhoiul lui Absalom parcă avea mintea luată, dar efectul era tot de la păcat.
David, cu ai lui, mai puţini, sunt pe front. Pe David nu l-au lăsat să intre direct la război, i-au
cerut să rămână în cetăţuie: „Poporul a ieşit în câmp înaintea lui Israel şi bătălia a avut loc în
pădurea lui Efraim. Acolo, poporul lui Israel a fost bătut de slujitorii lui David şi a fost o mare
înfrângere în ziua aceea, ca douăzeci de mii de oameni. Lupta s-a întins pe tot ţinutul şi pădurea
a mâncat mai mult popor în ziua aceea decât a mâncat sabia” (2 Samuel 18:6-8). Inclusiv
Absalom nu a fost omorât de sabie, ci de „pădure”. El rămâne spânzurat în crengile unui copac şi
Ioab îl ucide. După Absalom a rămas doar un stâlp de neplăcută aducere aminte.
David a fost cel mai plăcut împărat al lui Israel. În copilărie, s-a dedicat turmei, apoi a
început cariera militară printr-o victorie deosebită în lupta cu Goliat. Saul a încercat să-l pună în
faţa filistenilor şi să-l îndepărteze din ţară, dar nu a putut să-i facă nimic, căci Dumnezeu i-a dat

45
victorii după victorii. A fost greu până ce poporul a recunoscut că el este împăratul, dar apoi a
biruit popoarele din jur şi a făcut dreptate şi o bună organizare administrativă în ţară. Dar la
mijlocul domniei lui apare o mare „gaură neagră”, un păcat de curvie. Atunci a ucis pe Urie şi a
început pedeapsa: un copil mort, sâmburele de curvie întrat în Amnon; a urmat uciderea în aceeaşi
ordine cum a făcut şi el. Pentru necinstirea unei femei s-au necinstit zece femei. A urmat ruşinea,
plânsul şi umilinţa în întreaga ţară. Totuşi, David şi-a revenit, şi-a redobândit tronul şi a rămas
credincios până la sfârşit. În viaţa lui a mai fost totuşi o mică abatere. Toate aceste aspecte să
rămână pentru noi un semnal de alarmă ca să nu păcătuim. În 2 Samuel 24:1 aflăm despre o
numărătoare a poporului atât de dorită de David. „Domnul S-a aprins de mânie din nou
împotriva lui Israel; şi a stârnit pe David împotriva lor, zicând: «Du-te şi fă numărătoarea lui
Israel şi a lui Iuda»”. În 1 Cronici 21:1 unde este relatată aceeaşi numărătoare scrie puţin diferit:
„Satana s-a sculat împotriva lui Israel şi a aţâţat pe David să facă numărătoarea lui Israel»”. Se
pune întrebarea: Domnul sau Satana? Cred că ambele exprimări sunt valabile, căci există o
conjunctură de derulare a ispitelor aprobată şi îngăduită de Dumnezeu, dar executată de diavolul.
Amintiţi-vă şi de cazul lui Iov, că a existat o „colaborare”: diavolul a cerut şi Dumnezeu a
aprobat; diavolul a acţionat, dar Dumnezeu a controlat situaţia.
David insistă în vederea acestei numărători, măcar că Ioab se opune. În final,
numărătoarea este efectuată aproape în întregime; rămân două seminţii nerecenzate: Levi şi
Beniamin şi spune în versetul 10: „David a simţit cum îi bătea inima, după ce făcuse
numărătoarea poporului. Şi a zis Domnului: «Am săvârşit un mare păcat, făcând lucrul acesta!
Acum, Doamne, binevoieşte şi iartă nelegiuirea robului Tău, căci am lucrat în totul ca un
nebun»!” El recunoaşte din nou faptul că păcătuise. Recunoaşterea imediată în cel de-al doilea
caz, mai minor, nu a anulat pedeapsa. Doar i-a dat harul să aleagă una dintre trei urgii: război
pierdut, foamete sau ciumă. El a ales să cadă în mâna Domnului, nu a oamenilor. Era sătul de
urmăririle oamenilor. Prefera să aibă de-a face numai cu Dumnezeu. El vede îngerul Domnului
(versetul 16) cu mâna întinsă spre Ierusalim ca să-l nimicească. Moment în care Domnul se
căieşte şi se opreşte din pedeapsă: „David, văzând pe îngerul care lovea pe popor, a zis
Domnului: «Iată că am păcătuit! Eu sunt vinovat: dar oile acestea, ce au făcut? Mâna Ta să se
îndrepte dar împotriva mea şi împotriva casei tatălui meu»!” (2 Samuel 24:17). În vremea aceea
nu a fost vinovat numai David. El a fost vinovat numai prin poruncirea numărătorii, dar Domnul
S-a aprins de mânie împotriva lui David şi împotriva lui Israel. Deci şi poporul a avut partea lui
de vinovăţie. De aceea au murit oameni şi din popor. Fiecare a murit pentru greşeala lui. David,
când a văzut îngerul Domnului în aria lui Aravna iebusitul, cere acestuia să-i vândă ţarina, dar el
se oferă să dea şi boii pentru arderea de tot şi uneltele pentru îndeplinirea ritualului. Însă David le

46
plăteşte şi acolo el se decide să aducă jertfe. „David a zidit acolo un altar Domnului şi a adus
arderi de tot şi jertfe de mulţumire” (2 Samuel 24:25). În locul acela, a decis David sub o
călăuzire divină, să ridice apoi Templul.

C. Bătrâneţea lui David

Omul acela tare şi voinic, care nu se speria de leu sau de urs şi în faţa căruia Goliat nu era
decât o ţintă sigură, ajunge la bătrâneţe slab şi friguros. Slujitorii lui au găsit o metodă de
rezolvare a acestei situaţii. David acceptă să i se aducă o fată tânără care să îl îngrijească şi să-l
asiste din punct de vedere socio-medical. El îşi păstrează demnitatea şi respectă puritatea acelei
fecioare (1 Împăraţi 1:1-4).
Spre finalul vieţii lui David, mai apare o ispită la care el este vinovat doar indirect.
„Adonia, fiul Haghitei, s-a sumeţit până acolo încât a zis: «Eu voi fi împărat»! Şi şi-a pregătit
care şi călăreţi şi cincizeci de oameni care alergau înaintea lui. Tatăl său nu-l mustrase niciodată
în viaţa lui, zicând: «Pentru ce faci aşa»? Adonia, de altfel, era foarte frumos la chip şi se
născuse după Absalom” (1 Împăraţi 1:5-6). Acest fiu al lui David a vorbit cu Ioab care era
comandantul armatei, cu Abiatar, unul din marii preoţi şi aceştia au trecut de partea lui. Ceilalţi,
Ţadoc, Benaia, Natan, Şimei, Rei şi ceilalţi viteji nu au fost cu Adonia. Ei au complotat şi Adonia
s-a autoproclamat în prezenţa lor împărat. Natan, cel care-l avea la inimă pe Solomon fiindcă se
îngrijise de creşterea lui, s-a dus a vorbit cu Bat-Şeba, mama lui, pe care a trimis-o la împărat. În
urmă a intrat şi el în sala tronului şi i-au cerut lui David să rămână credincios făgăduinţei că
Solomon va fi pe tron. David ia problema în mâini, îi porunceşte lui Ţadoc şi lui Natan să-l ungă
împărat pe Solomon. Astfel se formează un alai de sărbătoare în Ierusalim, în care Solomon este
instalat şi oamenii lui Adonia îşi pierd inima, se înspăimântă, fug care încotro şi complotul
eşuează. Aceasta a fost o ultimă frământare pentru David.
La bătrâneţe, Domnul îi îngăduie harul să-şi vadă urmaşul pe tron. Instalarea lui
Solomon şi pregătirea pentru zidirea Templului a fost odihna şi bucuria lui David, aşa cum
el însuşi a declarat cu ocazia unei adunări speciale a poporului. „David a zis întregii adunări:
«Binecuvântaţi pe Domnul, Dumnezeul vostru». Şi toată adunarea a binecuvântat pe Domnul,
Dumnezeul părinţilor lor. Ei s-au plecat şi s-au închinat înaintea Domnului şi înaintea
împăratului. A doua zi după aceasta, au adus ca jertfă şi ardere de tot Domnului o mie de viţei, o
mie de berbeci şi o mie de miei, împreună cu jertfele de băutură obişnuite şi alte jertfe în mare
număr pentru tot Israelul. Au mâncat şi au băut în ziua aceea înaintea Domnului cu mare
bucurie, au făcut a doua oară împărat pe Solomon, fiul lui David, l-au uns înaintea Domnului ca

47
domn şi au uns pe Ţadoc ca preot. Solomon a şezut pe scaunul de domnie al Domnului, ca
împărat în locul tatălui său David. El a propăşit şi tot Israelul l-a ascultat...Vremea cât a domnit
peste Israel a fost de patruzeci de ani: la Hebron a domnit şapte ani şi la Ierusalim a domnit
treizeci şi trei de ani. A murit la o bătrâneţe fericită, sătul de zile, de bogăţie şi de slavă. Şi în
locul lui, a domnit fiul său Solomon” (1 Cronici 29:20-28). Dumnezeu i-a dat lui David
împlinire, mulţumire, iar pentru ceea ce greşise, la momentul potrivit Domnul îl pedepsise.
Acestea sunt principiile Bibliei.

III. DAVID LA CORTUL LUI ŞI CORTUL DOMNULUI

A. David şi familia

Din cele scrise putem să luăm învăţătură cum trebuie să fim noi acasă, după modelul lui
David. În respectul şi ascultarea lui faţă de părinţii săi, David şi-a dovedit din plin
caracterul, nu doar prin păstorire şi subordonare totală la tatăl său, căci şi când a fost
fugărit în ţara filistenilor, el s-a îngrijit de părinţii săi. Nu ştiu dacă toţi fraţii lui David au luat
drumul pustiei alături de el. Poate unii au rămas în armata lui Saul sau alţii aveau viaţa lor
independentă. Nu ştiu dacă aveau sau nu posibilitatea să îngrijească de părinţi, dar David s-a
achitat de sarcina aceasta. Când „…David s-a suit la Miţpe în ţara Moabului. El a zis împăratului
Moabului: «Dă voie, te rog, tatălui meu şi mamei mele să vină la voi, până voi şti ce va face
Dumnezeu cu mine»” (1 Samuel 22:3). Probabil ar fi avut de suferit şi Isai cu familia lui datorită
urmăririi din partea lui Saul, de aceea David i-a pus la adăpost în ţara Moabului.
Mai în detalii avem felul cum s-a comportat David cu socrul său. Este cunoscut ce i-a
făcut Saul şi câte probleme a avut cu el, dar iată cum aborda David problema aceasta: „David a
fugit din Naiot, de lângă Rama. S-a dus la Ionatan şi a zis: «Ce-am făcut eu? Care este
nelegiuirea mea, care este păcatul meu înaintea tatălui tău, de vrea să-mi ia viaţa»? (1 Samuel
20:1). „Arată-ţi dar dragostea pentru robul tău, căci ai făcut cu robul tău un legământ înaintea
Domnului. Şi dacă este vreo nelegiuire în mine, ia-mi tu viaţa, de ce să mă mai duci până la tatăl
tău»?” (1 Samuel 20:8). David şi-a întrebat prietenul pentru a-şi înţelege situaţia. De regulă, la o
privire sumară, la o analiză firească, se pare că ceilalţi sunt de vină, că socrul, soacra, sunt
vinovaţi, iar bătrânii zic: tinerii sunt vinovaţi. Dar David s-a gândit cu sinceritate: oare nu sunt eu
de vină? De aceea l-a întrebat pe Ionatan, fiind gata să se corecteze sau să accepte consecinţele.
Este de prisos să repet cu câtă răbdare şi dragoste s-a purtat David faţă de socrul său. Cei care
aveţi probleme cu părinţii sau cu socrii, mai „staţi de vorbă” cu David din când în când, să vă mai

48
ajute cu câte o idee. Citiţi istoria, el are multe sfaturi frumoase în psalmi, ca să ştiţi cum să vă
purtaţi şi ce trebuie făcut când aveţi probleme cu cei din familie.
În relaţia cu Ionatan, s-au ajutat mai mult de la distanţă; stăteau de vorbă în pădure, se
întâlneau şi plângeau, îşi spuneau cuvinte de îmbărbătare unul altuia şi iarăşi Ionatan lua locul
alături de Saul, iar David drumul pustiei, alături de partizanii săi. Să surprindem unul din aceste
momente, în 1 Samuel 20:17 - „Ionatan a întărit şi mai mult faţă de David dragostea pe care o
avea pentru el, căci îl iubea ca pe sufletul lui”. „Domnul este martor pe vecie pentru cuvântul pe
care ni l-am dat unul altuia” (vers. 23). David şi Ionatan s-au iubit fără să fi fost între ei vreo
supărare. Am putea aplica acest caz pentru adunare: Dacă Dumnezeu îţi dă un cumnat sau un frate
ce este un om cu o bună orientare spirituală, cu care te poţi asocia, valorifică prietenia şi foloseşte
cu bucurie acea oportunitate. Gândiţi-vă că, în momentele de criză, Ionatan l-a ajutat mult pe
David, întărindu-i nădejdea în Dumnezeu şi mijlocind pentru el înaintea lui Saul şi o dată a reuşit
să intermedieze şi să stingă conflictul. Deci, dacă sunt şanse să trăiţi într-o relaţie bună cu cei din
familie, faceţi-o cu bucurie.
David dovedeşte că nu uită serviciile făcute de Ionatan. Dorinţa lor supremă era ca atunci
când se va stinge Saul din viaţă, David să domnească şi Ionatan să-l ajute. Cu siguranţă ar fi avut
un stâlp de nădejde, însă Domnul i-a ridicat pe alţii. David şi-a pierdut prietenul pentru care el a
cântat: „Mă doare după tine, frate Ionatane! Tu erai plăcerea mea; dragostea ta pentru mine era
minunată…” (2 Samuel 1:26). Mai târziu, în 2 Samuel 9:1 „David a zis: «A mai rămas cineva
din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan»?” În schimb, pentru Saul, n-a căutat pe
cineva să-i facă rău. Când a aflat că Ionatan avea un fiu, Mefiboşet, olog de picioare, a trimis să-l
aducă la el. „Şi Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a venit la David, a căzut cu faţa la
pământ şi s-a închinat. David a zis: «Mefiboşet!» Şi el a răspuns: «Iată robul tău!» David i-a zis:
«Nu te teme, căci vreau să-ţi fac bine din pricina tatălui tău Ionatan. Îţi voi da înapoi toate
pământurile tatălui tău Saul şi vei mânca totdeauna la masa mea»” (2 Samuel 9:6-7). David s-a
purtat totdeauna cu el aşa cum a promis, exceptând un moment de ispită cu Ţiba, în vremea
răscoalei lui Absalom.
Este foarte important să ne comportăm cu bunătate! Dumnezeu avantajează copiii
care au avut părinţi credincioşi, ei au har datorită părinţilor lor. Tot David zicea: „…N-am văzut
pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea” (Psalmul 37:25). Să răsplătim
urmaşilor faptele bune făcute de părinţii lor, nu ca regele Ioas, care s-a comportat rău cu Zaharia,
fiul lui Iehoiada, deşi tatăl său îi salvase viaţa, îl pusese pe tron şi îngrijise ani de zile de viaţa lui.
Ţineţi cont de copiii prietenilor dumneavoastră! Faceţi ceva pentru ei cu bunătate!

49
Observând alte domenii din relaţiile de familie ale regelui David, aflăm că sunt
menţionate în Biblie opt soţii ale lui, zece ţiitoare şi aproximativ douăzeci de copii. Prima
dată era să se căsătorească cu Merar (1 Samuel 18). Acesta este un exemplu pentru tinerii care îşi
fac planul să se căsătorească cu o fată şi deodată nu mai rămâne nimic din visul lor. Să creadă că
o să vină o Mical, care o să-i iubească mai mult ca Merar, de aceea să nu se frământe cu prima
„iubire” pierdută. David, având mai multe neveste, a întâmpinat probleme grele. Mical l-a iubit şi
l-a scăpat de Saul în acea împrejurare când a pus terafimul în pat în locul lui, dar mai târziu, când
David a jucat înaintea chivotului, l-a dispreţuit. Nu sunt plăcute schimbările acestea de
simţăminte. Azi să-ţi îmbrăţişezi soţul şi peste câteva zile să fii în stare să te manifeşti dur şi să-i
dai câteva palme; o dată să-l apreciezi şi să spui că împărat ca el nu este nimeni şi peste un timp
să-i spui: „eşti de râsul slujnicelor”. Să ne bucurăm că azi avem doar o nevastă şi respectiv un
bărbat, că altfel nu ştiu cum am face faţă problemelor. Poate că evreii au considerat un avantaj
poligamia, căci de aceea au acceptat-o, dar gândiţi-vă şi la Iacov şi Elcana care au avut câte două
neveste, ce probleme au avut cu ele şi ele între ele.
În ce priveşte educaţia copiilor, atidutinea lui David, lasă de dorit, întrucât este scris
că nu l-a mustrat niciodată pe Adonia, ci l-a lăsat să crească „de capul lui”. Solomon scrie
mai târziu că astfel de copii fac ruşine părinţilor. Poate s-a gândit şi la fraţii lui când a scris
aceasta. În schimb Solomon a beneficiat de educaţie: 2 Samuel 12:24-25 - „…Bat-Şeba…a
născut un fiu, pe care l-a numit Solomon şi care a fost iubit de Domnul. El l-a încredinţat în
mâinile prorocului Natan şi Natan i-a pus numele Iedidia (Iubitul Domnului), pentru Domnul”.
Solomon aminteşte, în cartea Proverbelor, despre ceea ce l-a învăţat tata, şi îndrumat mama
(Proverbe 1:8-9; 4:1-4). Învăţătura lor este „o cunună de aur pe capul tău şi un lanţ de aur la
gâtul tău” (Proverbe 1: 9). „David ... a dat îndrumări fiului său Solomon, zicând: «Eu plec pe
calea pe care merge toată lumea. Întăreşte-te şi fii om! Păzeşte poruncile Domnului,
Dumnezeului tău, umblând în căile Lui şi păzind legile Lui, poruncile Lui, hotărârile Lui şi
învăţăturile Lui, după cum este scris în legea lui Moise, ca să izbuteşti în tot ce vei face şi ori
încotro te vei întoarce şi pentru ca Domnul să împlinească următoarele cuvinte pe care le-a rostit
pentru mine: «Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând cu credincioşia înaintea Mea, din
toată inima lor şi din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie
al lui Israel»” (1 Împăraţi 2:1-4). Cred că sunt foarte importante sfaturile părinţilor pentru copiii
mici, dar şi pentru cei mari. Când a fost mic, David i-a dat învăţături lui Solomon, ajutat de
Natan, dar când l-a instalat împărat, l-a sfătuit potrivit cu noul statut. Părinţilor, folosiţi prilejul
de a vă sfătui copiii să se orienteze după Scriptură şi potrivit cu mesajele venite de la Domnul,
pentru ei. Învăţaţi-i să ţină cont de făgăduinţele lui Dumnezeu.

50
B. David şi Casa Domnului

În 2 Cronici 1:4-6 ne este prezentată situaţia Cortului Domnului. „Dar chivotul lui
Dumnezeu fusese mutat de David din Chiriat-Iearim la locul pe care i-l pregătise, căci îi
întinsese un cort la Ierusalim. Tot acolo se afla, înaintea cortului Domnului, altarul de aramă pe
care-l făcuse Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur. Solomon şi adunarea au căutat pe Domnul. Şi
acolo, pe altarul de aramă care era înaintea cortului întâlnirii, a adus Solomon Domnului o mie
de arderi de tot”. Când a fost construit Cortul pe vremea lui Moise, chivotul era în sfânta
sfintelor, dar după ce fiii lui Eli au dus chivotul pe front, el a fost luat de filisteni. După returnarea
lui în ţara lui Israel, nu a mai fost dus în cort la locul lui, ci l-au ţinut în Gat şi apoi în Chiriat-
Iearim, iar David cu leviţii l-a dus la Ierusalim şi i-au făcut un cort separat. Astfel că existau două
corturi, unul cu chivotul la Ierusalim şi altul cu celelalte unelte şi obiecte sfinte, pe înălţimea
Gabaonului.
După ce David nu a mai avut războaie şi celelalte probleme din ţară au fost
rezolvate, prioritatea numărul unu a lui a fost Cortul Domnului. „David a strâns iarăşi pe
toţi aleşii lui Israel, în număr de treizeci de mii de oameni” (2 Samuel 6:1). I-a adunat să ia
chivotul Domnului şi să-l aducă la Ierusalim. Atunci a fost acel incident cu Uza şi au lăsat
chivotul la Obed-Edom din Gat. În 1 Cronici 16:1-7 este prezentată mutarea chivotului, la
Ierusalim. „După ce au adus chivotul lui Dumnezeu, l-au pus în mijlocul cortului pe care-l
întinsese David pentru el şi au adus înaintea lui Dumnezeu arderi de tot şi jertfe de mulţumiri…A
dat leviţilor sarcina să facă slujba înaintea chivotului Domnului, să cheme, să laude şi să
slăvească pe Domnul, Dumnezeul lui Israel…În ziua aceea David a însărcinat pentru întâia dată
pe Asaf şi fraţii săi să vestească laudele Domnului”. De la David datează însărcinările speciale ca
leviţii să stea în permanenţă la casa Domnului şi să laude Numele Lui.
„Când a locuit împăratul în casa lui şi când i-a dat odihnă Domnul, după ce l-a izbăvit
de toţi vrăjmaşii care-l înconjurau, a zis prorocului Natan: «Iată! Eu locuiesc într-o casă de
cedru şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un cort” (2 Samuel 7:1-2). De ce ţinea atât de mult
David la Cortul Domnului? Ce reprezenta el pentru David? Şi aplicativ, ce reprezintă pentru noi
părtăşia şi slujba sfântă? Să surprindem din viaţa lui David câteva gânduri cu privire la
Cortul Domnului. În Psalmul 15 întreabă: ,,Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui
pe muntele Tău cel sfânt?” Pentru David, Cortul Domnului era prezenţa divină în sfinţenie.
Chiar dacă nu mai suntem ca şi în Vechiul Testament, încât prezenţa Domnului să fie legată de un
loc anume unde El să-şi aşeze Numele, căci noi avem dreptul să ne adunăm oriunde, totuşi
locurile de adunare prin membri şi slujbă, nu prin clădirea fizică – sunt un loc sfânt, o prezenţă a

51
Domnului. Solomon scria în Eclesiastul 5:1 - „Păzeşte-ţi piciorul, când intri în Casa lui
Dumnezeu...”. Corintenii au „devalorizat” locul în care se adunau, pentru că unul venea beat, altul
îşi aducea mâncare, iar altul rămânea flămând şi Pavel îi avertizează să facă distincţie între locul
de adunare şi casele particulare, unde de asemenea trebuie să trăim în neprihănire, dar putem să
avem viaţa noastră privată, familială, economică (1 Corinteni 11).
În Psalmul 48:1-6 citim cum priveau fiii lui Core locul sfânt. „Mare este Domnul şi
lăudat de toţi, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt. Frumoasă înălţime,
bucuria întregului pământ, este muntele Sionului...Dumnezeu, în casele Lui împărăteşti, este
cunoscut ca un turn de scăpare. Căci iată că împăraţii se adunaseră: doar au trecut împreună,
au privit-o, au înlemnit, s-au temut, şi au luat-o la fugă. I-a apucat un tremur acolo, ca durerea
unei femei la facere”. Ei arată reverenţa obligatorie pentru prezenţa lui Dumnezeu, ca şi în cazul
lui Iacov, când Domnul S-a prezentat şi patriarhul a numit locul acela Betel - Casa lui Dumnezeu,
prezenţa Domnului în putere şi strălucire.
În Psalmul 16:2-3, David descrie fericirea, extazul şi plăcerea pe care le înregistrează în
Casa Domnului. „Eu zic Domnului: «Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea fericire»! Sfinţii
care sunt în ţară, oamenii evlavioşi, sunt toată plăcerea mea”. Iar în Psalmul 27:4 se ruga: „Un
lucru cer de la Domnul şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa
Domnului, ca să privesc frumuseţea Domnului şi să mă minunez de Templul Lui”. La adunare
venim să ne bucurăm, dar să rămânem încântaţi de prezenţa Domnului. Mai întâi de toate, la
adunare nu venim să facem slujbă, nici să asistăm la slujba făcută de alţii, pe care să o analizăm
critic, ci venim să ne bucurăm de prezenţa şi de harul lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să vină cu
gândul că stă în prezenţa Domnului şi Lui i se raportează în primul rând. De aceea scrie în
Psalmul 84:10: ,,Căci mai mult face o zi în curţile Tale decât o mie în altă parte…”. Iată deci ce
valoare avea pentru David, prezenţa la cortul Domnului, unde mii de leviţi erau însărcinaţi să
laude pe Domnul prin cântare şi rugăciune. Ei trăiau zilnic în părtăşie cu Dumnezeu şi ceea ce
exprimau era din sinceritate. Dumnezeu, în Casa Lui trebuie să fie acceptat, slăvit cum se cuvine
şi trebuie să ne închinăm Lui cum o fac cei din cer, unde mulţimi de îngeri se închină cu respect,
cu mulţumire şi laudă. Această stare ar trebui să ne caracterizeze întotdeauna când venim la Casa
Domnului.
David ar fi putut să se bucure în continuare şi în cort, căci Dumnezeu nu a cerut să-I facă
un templu fastuos şi atât de costisitor. Însă el, în dragostea pentru Dumnezeu şi pentru locul de
închinare, a fost total dedicat să facă o casă specială. De aceea oamenii care nu-şi dau interesul
pentru locaşul de închinare, mă îndoiesc că-l preţuiesc. Oare pentru ei momentele de părtăşie sunt
cu adevărat înălţătoare? David s-a gândit mult cum să arate Casa Domnului. În vremea aceea nu

52
erau atâţia arhitecţi ca astăzi. David se roagă şi ca răspuns la rugăciune primeşte de la
Dumnezeu toate schiţele, dosarul întreg cu planul cum trebuia construit Templul. „David a
dat fiului său Solomon, chipul prispei şi clădirilor, odăile vistieriei, odăile de sus, odăile
dinăuntru, şi al odăii pentru scaunul îndurării. I-a dat planul a tot ce avea în minte cu privire la
curţile Casei Domnului, şi toate odăile de jur împrejur pentru vistieriile Casei lui Dumnezeu şi
vistieriile sfântului locaş” (1 Cronici 28:11-12). „Toate acestea, a zis David, toate lucrările
izvodului acestuia, mi le-a făcut cunoscut Domnul, însemnându-le în scris cu mâna Lui” (1
Cronici 28:19). Marele Arhitect al universului a schiţat fiecare colţişor, fiecare încăpere a
Templului. Vedeţi cât este de interesat Dumnezeu şi de amănunte! Pentru El contează toate
lucrurile şi lucrările care se fac la casa Lui. Dumnezeu nu l-a lăsat nici pe Noe să facă corabia
decât după parametrii stabiliţi de El. Întotdeauna Dumnezeu a controlat totul în Casa Sa,
învăţându-i cu lux de amănunte pe slujitorii Lui.
David a prezentat, pentru motivare şi din sinceritatea lui, ce a făcut pentru noul
locaş de închinare. El a zis întregii adunări: „Mi-am întrebuinţat toate puterile să pregătesc
pentru Casa Dumnezeului meu aur pentru ceea ce trebuie să fie de aur, argint pentru ceea ce
trebuie să fie de argint, aramă pentru ceea ce trebuie să fie de aramă, fier pentru ceea ce trebuie
să fie de fier şi lemn pentru ceea ce trebuie să fie de lemn, pietre de onix şi pietre scumpe de
legat, pietre strălucitoare şi de felurite culori, tot felul de pietre scumpe şi marmură albă multă.
Mai mult, în dragostea mea pentru Casa Dumnezeului meu, dau Casei Dumnezeului meu aurul şi
argintul pe care-l am, afară de tot ce am pregătit pentru casa sfântului locaş: trei mii de talanţi
de aur, de aur de Ofir şi şapte mii de talanţi de argint curăţit, pentru îmbrăcarea pereţilor
clădirilor… Cine vrea să-şi mai aducă de bunăvoie astăzi darurile înaintea Domnului?...Poporul
s-a bucurat de darurile lor de bunăvoie, căci le dădeau cu dragă inimă Domnului; şi împăratul
David de asemenea s-a bucurat mult” (1 Cronici 29:2-9). Când au văzut ceilalţi dărnicia
împăratului în dragostea lui pentru Domnul, au adus şi ei daruri de bună voie.
David nu a pregătit numai materialele şi schiţele, ci a motivat şi oamenii. „David a
chemat pe fiul său Solomon şi i-a poruncit să zidească o casă Domnului, Dumnezeul lui Israel.
David a zis lui Solomon: «Fiul meu, aveam de gând să zidesc o casă Numelui Domnului,
Dumnezeului meu.... Tu ai la tine un mare număr de lucrători, cioplitori de piatră şi tâmplari şi
oameni îndemânatici în tot felul de lucrări. Aurul, argintul, arama şi fierul sunt fără număr.
Scoală-te dar şi lucrează şi Domnul să fie cu tine»” (1 Cronici 22:6-16). Poate vei spune: „Să dau
bani la biserică, dar cine ştie ce se face cu ei?” Adunarea este a Domnului şi noi trebuie să-I
dăruim Lui şi, chiar dacă oamenii nu ar folosi în modul cel mai înţelept ceea ce tu faci, pentru
Domnul faci şi primeşti răsplată de la El. Trebuie ca cei care sunt în conducere să fie oameni ai

53
lui Dumnezeu, dar în primul rând nu pe ei trebuie să-i vedem, ci pe Dumnezeu, Casa şi lucrarea
Lui. „El (David) a strâns pe toate căpeteniile lui Israel, pe preoţi şi pe leviţi. Au făcut
numărătoarea leviţilor, de la vârsta de treizeci de ani în sus; socotiţi pe cap şi pe bărbaţi, s-au
găsit în număr de treizeci şi opt de mii. Şi David a zis: «Douăzeci şi patru de mii dintre ei să
vegheze asupra slujbelor din Casa Domnului, şase mii să fie dregători şi judecători, patru mii să
fie portari şi patru mii să fie însărcinaţi să laude pe Domnul cu instrumentele pe care le-am făcut
ca să-L preamărim»” (1 Cronici 23:2-5).
În adunare, trebuie să fim ca o familie înaintea Domnului. Trebuie să ne înţelegem, să ne
ascultăm şi să ne respectăm unii pe alţii, să ne motivăm, să slujim şi să dăruim cu toţii. În adunare
nimic nu trebuie să se facă prin opoziţie, căci toţi slujim Domnului. David a încercat să explice
poporului că ei trebuie să contribuie toţi la această lucrare. „Împăratul David s-a sculat în
picioare şi a zis: «Ascultaţi-mă, fraţilor şi poporul meu! Aveam de gând să zidesc o casă de
odihnă pentru chivotul legământului Domnului şi pentru aşternutul picioarelor Dumnezeului
nostru şi mă pregăteam s-o zidesc»” (1 Cronici 28:2). El explică motivele pentru care Dumnezeu
nu l-a lăsat. Apoi în versetul 8 zice: „Acum, înaintea întregului Israel, înaintea adunării
Domnului şi în faţa Dumnezeului nostru care vă aude, păziţi şi puneţi-vă la inimă toate poruncile
Domnului, Dumnezeului vostru, ca să stăpâniţi această bună ţară şi s-o lăsaţi de moştenire fiilor
voştri după voi pe vecie”. La rândul lui, apostolul Pavel scria galatenilor: „să nu vă muşcaţi unii
pe alţii ca să nu fiţi nimiciţi unii de alţii” (Galateni 5:15), căci acolo unde apar fricţiuni, oamenii
se sabotează, se duşmănesc şi viaţa în acele adunări nu mai este o binecuvântare. Mulţumiţi lui
Dumnezeu pentru o viaţă sfântă, o bună conduită şi călăuzire în adunarea locală şi ţineţi foarte
mult la dragostea frăţească.
Să nu uităm ce ajutor a avut David prin proroci, prin preoţi şi prin cântăreţi.
Aceasta ar însemna pentru noi ca păstori, să ţinem legătura cu cei care au mesaje din partea
Domnului, cu cei care dirijează corul şi cei care conduc diferite formaţii sau lucrări spirituale. O
adunare dezbinată nu poate să dăinuiască, de aceea să fim împreună lucrători la un singur şi nobil
scop: mântuirea oamenilor. Amin!

ÎNCHEIERE

David a rămas pentru toată posteritatea, omul cu inima întreagă dată Domnului. El
a ştiut că Dumnezeu doreşte să-I slujească cu toată inima. Iată cum descrie el devotamentul său
total faţă de Dumnezeu. „...căci am păzit căile Domnului, nu m-am făcut vinovat faţă de
Dumnezeul meu. Toate poruncile Lui au fost înaintea mea şi nu m-am depărtat de la legile

54
Lui. Am fost fără vină înaintea Lui, m-am păzit de fărădelegea mea” (2 Samuel 22:22-24). Să
slujim Domnului în aşa fel încât urmaşii noştri să spună că am fost cu adevărat credincioşi. Să
rămână în urma noastră un drum luminos şi drept. David a croit un drum pentru împăraţi, ceea ce
a putut spune Pavel mai târziu către copiii săi în credinţă: „călcaţi pe urmele mele” (1 Corinteni
11:1).
David a păcătuit şi păcatele sunt pedepsite atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Când
greşim, suntem pedepsiţi de Domnul ca să nu fim nimiciţi odată cu lumea (1 Corinteni 11:32).
Greşelile şi păcatele se pedepsesc exact în domeniul vinovăţiei noastre şi pe măsura gravităţii
faptei. Iată ce zice David în Psalmul 38:1-6 despre efectele păcătoase: „Doamne, nu mă mustra
în mânia Ta şi nu mă pedepsi în urgia Ta. Căci săgeţile Tale s-au înfipt în mine şi mânia Ta apasă
asupra mea. N-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea din pricina mâniei Tale; nu mai este
nici o vlagă în oasele mele în urma păcatului meu. Căci fărădelegile mele se ridică deasupra
capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine. Rănile mele miroasă greu şi sunt
pline de coptură, în urma nebuniei mele. Sunt gârbovit, peste măsură de istovit; toată ziua umblu
plin de întristare”. Nebunia recunoscută de David a fost păcatul lui, nerespectarea Cuvântului.
Biblia este cartea tehnică de funcţionare pentru om. Cum nu „exploatăm” fiinţa noastră după
îndrumările tehnice, facem greşeli de funcţionare şi ea ,,se defectează”, apoi vin pedepsele.
„Maşinăria” reclamă „avarii” şi necesită „depanare” pentru a putea intra din nou în folosinţă. De
aceea să ne luptăm să nu păcătuim. Este drept că avem mijlocitor pe Domnul care ne iartă, dar
este mai bine să nu păcătuim, ca să nu-L întristăm şi să scăpăm de pedepsele ce se aplică.
După o viaţa de şaptezeci de ani din care patruzeci de ani de domnie, David rămâne
cu o răsplată veşnică. El va avea un loc special de domnie în Împărăţia veşnică a Celui pe
care l-a simbolizat – Domnul Isus Hristos (Ieremia 30:9; Ezechiel 37:24-25). AMIN.

55
SOLOMON – ÎMPĂRATUL AURULUI

INTRODUCERE

1. Solomon a fost împăratul epocii de aur, el a avut bogăţii şi slavă inegalabilă (1 Împăraţi 3:12-
13)
2. Solomon – de la slava Templului la înălţimile idolatre (1 Împăraţi 8:11; 11:7)

I. ÎNŢELEPTUL SOLOMON

A. Solomon împărat

1. Instalarea – locul şi slujba dată de sus rămâne (1 Împăraţi 1:25, 39; 2:15)
2. Lege pentru împărat – fişa postului (1 Împăraţi 2:3-4; 3:14; 8:61)
3. Susţinerea divină şi condiţiile ei (1 Cronici 29:23-25; 1 Împăraţi 4:21, 24-25; 11:14-25)

B. Experienţele împăratului

1. Planul Domnului pentru viaţa lui (2 Cronici 1:7-12)


2. Evoluţii – devoluţii – revoluţii (1 Împăraţi 7:11-13; 9:2-7; Daniel 9:10; Judecători 13; 11:11-
13)

C. Relaţiile împăratului

1. Interne: Natan, fiii lui Barzilai, Benaia (1 Împăraţi 2:7; 4:1-6); Ioab, Abiatar, Şimei (1 Împăraţi
2:5-6, 26-29, 36-46; 1 Timotei 1:20; 2 Timotei 4:14-15)
2. Externe: Hiram (1 Împăraţi 5; 10); Faraon (1 Împăraţi 3:1; 11:1)

D. Templul lui Solomon

1. Dă-i Domnului totul! (1 Cronici 2:1; 3:1; 5:1-14; 6:40-42)


2. Dă-l şi pe Solomon! (1 Cronici 7:11-12, 17-18; 8:1)

56
II. NEBUNIA LUI SOLOMON (Eclesiastul 10:1)

A. Greşelile tinereţii

1. Înălţimile (1 Împăraţi 3:3-4; 11:7-10)


2. Căsătoriile (Deuteronom 7:3-4; 1 Împăraţi 3:1; 11:1-3)

B. Greşelile bătrâneţii (omul la bătrâneţe seceră ce a semănat la tinereţe – Eclesiastul 12)

1. Idolatria (1 Împăraţi 11:4-10)


2. Eclesiastul – lipsa bucuriei rezultă din căderea spirituală în pofida bunăstării materiale – o
deşertăciune (1 Împăraţi 12:4; Eclesiastul 2:1-11; 6:2; Psalmul 16:2)

ÎNCHEIERE

1. Problemele spirituale: câtă vreme Solomon a fost dedicat Templului totul a fost bine, când a
făcut şi alte temple, totul s-a ruinat (Exodul 20:23; 2 Cronici 6:14-16)
2. Problemele materiale: unora Dumnezeu le dă mai multe bogăţii, dar ele pot fi o mare trudă şi
fără Dumnezeu nu au valoare (Eclesiastul 5:13-17; Luca 12:21)

INTRODUCERE

Solomon a fost cel de-al treilea împărat al lui Israel, ultimul înainte de a se dezbina
împărăţia în două, fază în care a rămas până la pierderea independenţei şi ducerea în robie. Pe
Solomon l-am numit împăratul aurului, căci din 1 Împăraţi 3 se poate observa încă din
făgăduinţa divină că el va reprezenta epoca de aur atât în ce priveşte bogăţia (ea a fost de-a lungul
secolelor evidenţiată, cu foarte mici, excepţii prin aur) şi de asemenea în ce priveşte slava, căci
Domnul i-a zis: „...voi face după cuvântul tău. Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi pricepută, aşa cum
n-a fost nimeni înaintea ta şi nu se va scula nimeni niciodată ca tine. Mai mult, îţi voi da şi ce n-
ai cerut: bogăţii şi slavă, aşa încât în tot timpul vieţii tale nu va fi nici un împărat ca tine” (1
Împăraţi 3:12-13). Solomon a fost inegalabil în bogăţie şi slavă. Pe vremea lui, la curtea regală,

57
argintul care secondează aurul, nu avea nici o valoare, căci ustensilele, uneltele şi pereţii
Templului erau de aur.
Privind la slava Templului construit, în primul rând, la prezenţa Domnului, nu la aur,
observăm cu durere că Solomon, de-a lungul vieţii, a decăzut şi a ajuns ca pe lângă Templul
Domnului să facă alte înălţimi idolatre. În 1 Împăraţi 8:11 este prezentat un moment special al
apariţiei slavei Domnului la inaugurarea Templului: „Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă
slujba din pricina norului, căci slava Domnului umpluse Casa Domnului”. Ori de câte ori este o
revărsare de har, parcă nu mai slujesc oameni, ci intră direct Dumnezeu în slujbă, iar noi
asistăm cu plăcere la derularea activităţilor sfinte. Dar ce diferenţă între acest moment
înălţător şi cel descris în 1 Împăraţi 11:7, unde observăm decăderea lui. „Atunci Solomon a
zidit pe muntele din faţa Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoş, urâciunea Moabului,
pentru Moloc, urâciunea fiilor lui Amon”. De neimaginat şi totuşi adevărat!
Haideţi să intrăm în detaliile vieţii acestui împărat, împărţind lecţia aceasta în două.
Prima parte se intitulează: „Înţeleptul Solomon”, în care vom auzi şi vom vedea ca împărăteasa
din Seba realizările minunate ale acestui împărat şi relaţiile lui cu evreii şi neamurile din jur. Nu
vom pierde ocazia de a vizita Templul lui Solomon, care era de fapt Templul Domnului. Iar în a
doua parte: „Nebunia lui Solomon”, vom sesiza greşelile tinereţii şi respectiv ale bătrâneţii lui,
cele din urmă fiind efectul celor dintâi.

I. ÎNŢELEPTUL SOLOMON

A. Solomon împărat

În 1 Împăraţi este prezentată instalarea ca împărat a unui alt fiu al lui David, Adonia, care
s-a înţeles cu câţiva oameni de stat, militari şi preoţi şi s-a autoproclamat împărat. Iată cum
descrie prorocul Natan cazul: „Căci el s-a pogorât astăzi, a tăiat boi, viţei graşi şi oi, în mare
număr; şi a poftit pe toţi fiii împăratului, pe căpeteniile oştirii şi pe preotul Abiatar. Şi ei
mănâncă şi beau înaintea lui şi zic: «Trăiască împăratul Adonia!»” (1 Împăraţi 1:25). Însă când
Dumnezeu cheamă pe cineva într-o lucrare, într-o slujbă, El îl şi instalează. În acest caz,
Solomon nu a avut de făcut nimic. Nu s-a dus la tatăl lui David, să-l reclame pe Adonia, nici nu a
încercat să vorbească cu alţi oameni de stat, să se proclame şi el împărat şi să izbucnească un
război civil, cum a fost altădată în Israel. Alţii, s-au luptat pentru el şi în mod special prorocul
Natan. Dumnezeu a rânduit ca să se mişte lucrurile în împlinirea voii Sale, aşa încât în versetul 39
citim: „Preotul Ţadoc a luat cornul cu untdelemn din cort şi a uns pe Solomon. Au sunat din

58
trâmbiţă şi tot poporul a zis: «Trăiască împăratul Solomon!»” Adonia, rivalul lui, declară mai
târziu, în faţa Bet-Şebei, mama lui Solomon: „…«Ştii că împărăţia era a mea şi că tot Israelul îşi
îndrepta privirile spre mine ca să fiu împărat. Dar împărăţia s-a întors şi a căzut fratelui meu,
pentru că Domnul i-a dat-o»” (1 Împăraţi 2:15). Când Dumnezeu cheamă un om în lucrare, el nu
trebuie să facă nicio campanie de susţinere, nici să se îngrijoreze, căci Dumnezeu rânduieşte în
aşa fel lucrurile ca la momentul potrivit, ele să fie în favoarea lui.
Să citim acum „fişa postului” lui Solomon pentru a înţelege că dacă Dumnezeu te
pune într-o slujbă, grija ta trebuie să fie ce ai de făcut în acea lucrare . Datoria lui Solomon
pentru locul lui este redată în 1 Împăraţi 2:3-4: „Păzeşte poruncile Domnului, Dumnezeului
tău, umblând în căile Lui şi păzind legile Lui, poruncile Lui, hotărârile Lui şi învăţăturile Lui,
după cum este scris în legea lui Moise, ca să izbuteşti în tot ce vei face şi ori încotro te vei
întoarce şi pentru ca Domnul să împlinească următoarele cuvinte pe care le-a rostit pentru
mine: «Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând cu credincioşie înaintea Mea, din
toată inima lor şi din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de
domnie al lui Israel»”. Dumnezeu le-a spus evreilor când i-a scos din Egipt că atâta vreme cât
vor sluji Domnului aşa cum trebuie, nimeni nu le va râvni ţara. Când împăratul îşi făcea datoria,
nimeni nu putea să-l mute de pe scaunul de domnie. În 1 Împăraţi 3:14 este scris că Dumnezeu i-a
oferit lui Solomon şi un supliment condiţionat, de care însă n-a avut parte: „Şi dacă vei umbla în
căile Mele, păzind legile şi poruncile Mele, cum a făcut David, tatăl tău, îţi voi lungi zilele”. Câtă
vreme Solomon a fost credincios, tot Israelul i s-a supus, deşi a fost tânăr, după cum i-a promis
Domnul, a avut pace în jurul lui şi nimeni nu a putut să-l destabilizeze nici să afecteze ţara. În 1
Cronici 29:23-25, observăm cum Dumnezeu îl susţinea în slujbă. „Solomon a şezut pe scaunul de
domnie al Domnului, ca împărat în locul tatălui său David. El a propăşit şi tot Israelul l-a
ascultat. Toate căpeteniile şi vitejii şi chiar toţi fiii împăratului David s-au supus împăratului
Solomon. Domnul a înălţat tot mai mult pe Solomon, sub ochii întregului Israel şi i-a făcut
domnia mai strălucită decât a fost a oricărui împărat al lui Israel înaintea lui”.
Să reţinem aplicativ principiul acesta: Când Dumnezeu te instalează într-o slujbă, dacă
îţi faci datoria şi trăieşti cum vrea El, nimeni nu-ţi poate lua slujba şi locul tău. Când nu ţi-o
mai faci, Dumnezeu face să ţi se „mişte” scaunul”. Dacă cineva are un post într-o structură
oarecare, Dumnezeu îl poate proteja împotriva oricărei încercări de destabilizare, dar când nu mai
este credincios, să se teamă, căci poate pierde slujba în adunare sau serviciul în societate.
Dumnezeu îi poate ridica duşmani care să-i facă rău. Aşa s-a întâmplat spre sfârşitul vieţii lui
Solomon, pentru că nu a mai slujit întru-totul Domnului. „Domnul a ridicat un vrăjmaş lui
Solomon: pe Hadad, edomitul, din neamul împărătesc al Edomului” (1 Împăraţi 11:14).

59
„Dumnezeu a ridicat un alt vrăjmaş lui Solomon: pe Rezon, fiul lui Eliada, care fugise de la
stăpânul său Hadadezer, împăratul din Ţoba” (1 Împăraţi 11:23). Ce bine a fost cu pace şi linişte
în ţară, dar iată că şi Solomon a pierdut harul acesta. Amintiţi-vă şi de David: câtă vreme a fost
credincios, nimeni nu a avut ce-i face, când a greşit, a trebuit să părăsească tronul, în timpul
acţiunii lui Absalom.

B. Experienţele împăratului

Poate fiecare dintre noi am avut un mesaj din partea Domnului, în care ne-a vorbit ceva
pentru viaţa noastră. Dumnezeu i-a dat lui Solomon un mesaj pentru tot restul vieţii. I s-a
arătat noaptea în vis şi i-a zis: „Cere ce vrei să-ţi dau”. El a cerut înţelepciune să judece cu
dreptate poporul. „Şi Dumnezeu a zis: «Fiindcă lucrul acesta îl ceri, fiindcă nu ceri pentru
tine nici viaţă lungă, nici bogăţii, nici moartea vrăjmaşilor tăi, ci ceri pricepere, ca să faci
dreptate, voi face după cuvântul tău. Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi pricepută, aşa cum n-a fost
nimeni înaintea ta şi nu se va scula nimeni niciodată ca tine” (1 Împăraţi 3:11-12). Cred că
fiecare om la tinereţe îşi doreşte ceva pentru viaţă, dar şi Dumnezeu are un plan pentru viaţa
noastră. Vor coincide cele două planuri? Dacă ne subordonăm lui Dumnezeu, acceptăm să se
împlinească planul Lui.
Iată încă un exemplu: tânărul Saul din Noul Testament, de mic a avut o viziune pentru
viaţa lui. Poate cu contribuţia părinţilor sau a rabinilor, s-a dus la şcoală şi a fost plin de râvnă,
dar n-a înţeles voia Domnului, care îl alesese din pântecele mamei lui să-l facă apostol. Ştiţi ce
confruntare dramatică a fost pe drumul Damascului şi în cele trei zile de orbire şi post până să
înţeleagă planul divin şi să anuleze planul uman. În cazul lui Solomon a fost o coincidenţă. Ce a
cerut el, a vrut şi Dumnezeu să-i dea. Rugaţi-vă Domnului ca să ştiţi pe ansamblu care este planul
lui Dumnezeu pentru viaţa voastră. Eu am întâlnit oameni care cred că Dumnezeu are un plan
deosebit pentru ei. După douăzeci sau treizeci şi ceva de ani, ei încă mai speră. Îmbătrânesc şi nu
se împlineşte ce vor ei. Cred că în asemenea situaţii, Dumnezeu nu le-a vorbit sau le-a vorbit şi ei
nu au vrut să asculte. Dumnezeu ţine cont şi de dorinţa noastră, dar tot planul Lui este mai bun.
Este bine să-i dăm lui Dumnezeu pachetul majoritar de acţiuni, să decidă El şi dacă în bunătatea
Lui ne permite şi nouă o anumită parte decizională, să fim rezervaţi.
După acest mesaj din tinereţe, Solomon a mai avut parte de alte mesaje din partea
Domnului. Este foarte important şi pentru noi să ţinem cont de ele întotdeauna. Potrivit celor
scrise în Biblie, în general mesajele Domnului erau rare, dar importante. Uneori cu multe prorocii
te poţi încurca şi nu mai ştii care e planul lui Dumnezeu pentru tine. În 1 Împăraţi 6:11-13 apare

60
un mesaj transmis de Domnul în primii ani de domnie: „Domnul a vorbit lui Solomon şi i-a
zis: «Tu zideşti casa aceasta! Dacă vei umbla după legile Mele, dacă vei împlini orânduirile
Mele, dacă vei păzi şi vei urma toate poruncile Mele, voi împlini faţă de tine făgăduinţa pe care
am făcut-o tatălui tău David, voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi nu voi părăsi pe poporul
Meu Israel»”. După ce finalizează lucrarea, Solomon are parte de o nouă revelaţie: „Domnul
S-a arătat a doua oară lui Solomon, cum i se arătase în Gabaon. Şi Domnul i-a zis: «Îţi ascult
rugăciunea şi cererea pe care Mi-ai făcut-o, sfinţesc casa aceasta pe care ai zidit-o ca să pui în
ea pentru totdeauna Numele Meu şi ochii Mei şi inima Mea vor fi acolo pe vecie” (1 Împăraţi
9:2-3). Reţineţi, prima dată Domnul i S-a descoperit în urma cererilor lui aduse împreună
cu jertfe. A doua oară, tot în urma cererii lui, a acelor rugăciuni memorabile însoţite de un
număr mare de jertfe.
Asemănător s-a întâmplat cu Daniel care a avut parte de mesaje speciale prin îngeri,
dar şi acestea au venit după post şi rugăciune (Daniel 9-10). În general, Domnul se descoperă
în urma rugăciunilor noastre. Amintiţi-vă de Manoah, tatăl lui Samson, care s-a rugat şi a zis: „…
Doamne, Te rog, să mai vină odată la noi omul lui Dumnezeu pe care l-ai trimis şi să ne înveţe ce
să facem pentru copilul care se va naşte!” (Judecători 13:8). Şi astfel a avut parte de o
descoperire.
În a doua „adresă” către Solomon, Domnul îi promite credit total pentru lucrarea de
la Templu, pentru rugăciunile şi închinarea de acolo, dar îl atenţionează asupra tentaţiei de
a se abate: „Dar dacă vă veţi abate de la Mine, voi şi fiii voştri, dacă nu veţi păzi poruncile Mele
şi legile Mele pe care vi le-am dat, şi dacă vă veţi duce să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi
înaintea lor, voi nimici pe Israel din ţara pe care i-am dat-o, voi lepăda de la Mine casa pe care
am sfinţit-o Numelui Meu, şi Israel va ajunge de râs şi de pomină printre toate popoarele” (1
Împăraţi 9:6-7). Mai târziu, Domnul îi vorbeşte din nou lui Solomon după ce păcătuise. „Şi
Domnul a zis lui Solomon: «Fiindcă ai făcut aşa şi n-ai păzit legământul Meu şi legile Mele pe
care ţi le-am dat, voi rupe împărăţia de la tine şi o voi da slujitorului tău»” (1 Împăraţi 11:11).
Dumnezeu ne vorbeşte de fiecare dată potrivit cu starea noastră, numai că uneori este mai
uşor şi plăcut să-L ascultăm, iar alteori este greu şi apoi tardiv să mai rămânem în planul
Său.

C. Relaţiile împăratului

Noi, care slujim lui Dumnezeu avem relaţii cu cei din poporul Domnului şi cu cei din
afara sferei bisericii; avem prieteni şi duşmani înăuntru, avem prieteni şi duşmani şi afară. De la

61
Solomon putem învăţa cum să ne comportăm cu ei. Solomon a avut prieteni pe prorocul Natan,
preotul Ţadoc, comandantul armatei Benaia şi ei l-au sprijinit în toate. A colaborat cu ei şi i-au
fost de mare ajutor. A avut însă şi adversari pe Adonia, Abiatar, Ioab, Şimei. Asupra lor, tatăl lui,
David, îl atenţionase să ştie ce atitudine să aibă. 1 Împăraţi 2:6 îi spune: „Fă după înţelepciunea
ta…”. Pe Abiatar l-a trimis la moşiile lui de la ţară, adică l-a scos la pensie. Pe ceilalţi i-a lăsat
liniştiţi până când au greşit şi atunci i-a omorât.
Cum trebuie procedat în Biserică? Cu prietenii ştim că trebuie să colaborăm, dar ce să
facem dacă avem adversari? Domnul a avut şi El duşmani, opozanţi, cum la fel au avut şi
apostolii. Pavel, ca unul care a avut mulţi iudei împotriva lui, ne îndeamnă în 2 Timotei 2:24-26
astfel: „Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi,
plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le
va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi venindu-şi în fire, să se desprindă din
cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia”. Să facem totul pentru recuperarea lor.
Dacă în ultima instanţă sunt unii lepădaţi sau ajung sub influenţa diavolului, cu aceştia trebuie să
fim atenţi. Pavel spune în 1 Timotei 1:20, că a luat o măsură drastică împotriva celor căzuţi de la
credinţă: „Din numărul lor sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat pe mâna Satanei, ca să se
înveţe să nu hulească”. Şi în Corint, Pavel a hotărât împreună cu ceilalţi ca cel vinovat să fie dat
pe mâna Satanei. Darea pe mâna Satanei este o scoatere de sub protecţia lui Dumnezeu, o punere
de-o parte şi o rupere a relaţiilor cu acele persoane. Iar pe Timotei îl sfătuieşte astfel: „Alexandru,
căldărarul, mi-a făcut mult rău. Domnul îi va răsplăti după faptele lui. Păzeşte-te şi tu de el,
pentru că este cu totul împotriva cuvintelor noastre” (2 Timotei 4:14-15). Adevăraţii adversari în
Biserică nu sunt cei care nu sunt de acord cu felul nostru de lucrare, ci aceia care sunt împotriva
lucrării lui Dumnezeu şi împotriva învăţăturii sănătoase. Ceilalţi poate au un alt punct de vedere
asupra felului în care trebuie desfăşurată lucrarea, de care trebuie să ţinem cont. Adevăraţii
împotrivitori sunt cei ce se împotrivesc Domnului şi învăţăturii curate, de ei trebuie să se
păzească tot poporul, iar cei care sunt în autoritate trebuie să ia decizia de a fi înlăturaţi din
slujire, cel puţin până se vor pocăi iarăşi. Altă măsură mai severă nu cade în competenţa
noastră, ci a lui Dumnezeu.
Cât despre cei de afară, unii pot să ne fie prieteni. Pavel ne îndeamnă: „întrucât atârnă de
voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Romani 12:18). De exemplu, Solomon a avut bune relaţii cu
Hiram, împăratul Tirului, care i-a trimis lemnul pentru construirea Templului şi lucrători,
iar el în schimb i-a dat merinde pentru casa lui, dar a rămas fiecare cu religia lui. Într-un mod
înţelept, specific lui, a procedat Solomon şi cu împărăteasa din Seba. Ea a auzit vorbindu-se
de Solomon şi a venit la el, dar Solomon nu s-a dus la ea în vizită. Dacă unii vin cu noi la

62
biserică, ne bucurăm, dar nu putem să mergem şi noi la locurile lor de închinare şi de distracţie.
Nu are revers relaţia aceasta.
În schimb, Solomon a avut o relaţie greşită cu acele împărăţii de unde şi-a luat soţii.
Una este să te împaci bine cu vecinii sau cu şefii de la serviciu şi alta este să te încuscreşti cu ei.
Prima variantă este posibilă, a doua sub nici o formă, fiind interzisă clar de Scripturi. În urma
încuscririi, s-a dat dovada clară de vinovăţie. Evenimentele ulterioare au dovedit că Solomon a
greşit. Nu au fost greşite relaţiile de ajutorare cu Hiram, dar din relaţia cu Faraon a rezultat
căsătoria şi apoi căderea lui gravă în idolatrie.

D. Templul lui Solomon

În prima parte a domniei, Solomon s-a dăruit mult pentru Templu. A fost o lucrare
de anvergură naţională în care a implicat tot poporul, potrivit cu planul primit de la tatăl
său David. „Solomon a poruncit să se zidească o casă Numelui Domnului şi o casă
împărătească pentru el” (2 Cronici 2:1). „Solomon a început zidirea Casei Domnului la
Ierusalim, pe muntele Moria, care fusese arătat tatălui său David, în locul pregătit de David în
aria lui Ornan, iebusitul” (2 Cronici 3:1). În 2 Cronici 5:1 este menţionată finalizarea lucrării. Nu
i se poate reproşa nimic lui Solomon, că nu ar fi făcut totul pentru Templu. Solomon a făcut totul
pentru Templu; dar nu s-a dat întru-totul Templului, ceea ce David a făcut. Abaterea lui a
fost determinată de familia mixtă pe care a format-o: „Solomon a suit pe fata lui Faraon din
cetatea lui David în casa pe care i-o zidise; căci a zis: «Nevastă-mea să nu locuiască în casa lui
David, împăratul lui Israel, pentru că locurile în care a intrat chivotul Domnului sunt sfinte»” (2
Cronici 8:11). Solomon avea cunoştinţă că acolo unde va sta fata lui Faraon nu va mai fi un loc
sfânt. Mai târziu, el a construit altare şi temple pentru toate soţiile sale, ceea ce a dovedit că el n-a
călcat pe urmele tatălui său, David.

II. NEBUNIA LUI SOLOMON

Solomon însuşi a scris mai târziu că „…puţină nebunie biruie înţelepciunea şi slava”
(Eclesiastul 10:1), fapt valabil şi pentru el. Este o durere mare, chiar dacă suntem familiarizaţi cu
istoria lui Solomon, când ne gândim la el, dar durerea e mai mare pentru cei ce ajung în starea lui
Solomon. Ce trist să ai parte de asemenea haruri, ca să ţi se descopere Dumnezeu personal, să fii
implicat în lucrarea Lui şi totuşi să dai dovadă de nebunie. Puţină nebunie la Solomon a distrus
multa lui înţelepciune.

63
A. Greşelile tinereţii

Despre anii tinereţii lui aflăm din 1 Împăraţi 3:3-4 că „Solomon iubea pe Domnul şi
se ţinea de obiceiul tatălui său David. Numai că aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi. Împăratul
s-a dus la Gabaon să aducă jertfe acolo, căci era cea mai însemnată înălţime. Solomon a adus o
mie de arderi de tot pe altar”. Greşeala s-a strecurat de la început, căci înălţimile sunt
condamnate la toţi împăraţii lui Israel. Solomon le-a practicat şi el, deşi la David nu le găsim.
Este vizibilă încă din tinereţe la Solomon tentaţia de-a împrumuta modelele canaanite din jur şi de
a încerca să împletească cerinţele Legii în sacralitatea lor cu lucrurile lumeşti, cărora să le dea o
formă sfântă. Poate va zice cineva că, doar pe înălţime i s-a arătat Domnul. Da, fiindcă Dumnezeu
S-a uitat la sinceritatea inimii lui în acel moment, dar niciodată Dumnezeu nu a încurajat prezenţa
evreilor pe înălţimile pentru jertfă. Vom vedea că înălţimile l-au costat mai târziu. Atenţie! Nu
încercaţi să împletiţi aceste două domenii incompatibile: sacrul cu profanul. Solomon a încercat
la tinereţe şi i-a mers o vreme, dar apoi a căzut în idolatrie.
O altă greşeală pe care a făcut-o şi mai capitală, a fost căsătoria cu femeile străine .
Ce l-a condus pe Solomon la ideea aceasta şi de ce a recurs la ea? Putem să admitem că aşa ceva
s-a făcut de multe ori în istorie; casele regale se încuscreau pentru o bună vecinătate în plan
politic şi militar. Însă Solomon, în dezlănţuirea poftelor lui, nu s-a oprit doar aici, ci a vrut să
încerce fete din toate neamurile şi să adune toate culturile la el acasă. Nu ştiu exact ce a avut
Solomon în inimă, dar aceste căsătorii l-au costat enorm. Încercaţi să vă imaginaţi tragedia
vieţii lui: „Împăratul Solomon a iubit multe femei străine, afară de fata lui Faraon; moabite,
amonite, edomite, sidoniene, hetite, care făceau parte din neamurile despre care Domnul zisese
copiilor lui Israel: «Să nu intraţi la ele şi nici ele să nu intre la voi; căci v-ar întoarce negreşit
inimile înspre dumnezeii lor». De aceste neamuri s-a alipit Solomon, târât de iubire. A avut de
neveste şapte sute de crăiese împărăteşti şi trei sute de ţiitoare; şi nevestele i-au abătut inima ”
(1 Împăraţi 11:1-3). Monstrul acesta şi astăzi face epave din oameni; aşa zisa iubire, care nu este
iubire, ci o dezlănţuire a poftelor. Gândiţi-vă la Solomon, că dacă i-ar fi rezervat fiecărei soţii o
zi, abia în trei ani de zile le trecea în revistă pe toate. Cine ştie dacă le-a mai venit vreodată rândul
la unele din ele! Nu cred că şi-a bătut Solomon capul prea mult cu cele pe care le avea, ci
probabil mai degrabă era în căutare de altele; aşa se face că a ajuns la o mie, adesea, fiecare cu
religia ei.

64
B. Greşelile bătrâneţii

În final, Solomon îşi revine şi îşi dă seama că ar fi fost de datoria lui ca să fi păzit
poruncile Domnului. La bătrâneţe avea mari „datorii” de plătit, deşi era foarte bogat. În 1
Împăraţi 11:4-8 este scris: „Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi
dumnezei; şi inima nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui
său David. Solomon s-a dus după Astartea, zeiţa sidonienilor şi după Milcom, urâciunea
Amoriţilor. Şi Solomon a făcut ce este rău înaintea Domnului şi n-a urmat în totul pe Domnul, ca
tatăl său David. Atunci Solomon a zidit pe muntele din faţa Ierusalimului un loc înalt pentru
Chemoş, urâciunea Moabului, pentru Moloc, urâciunea fiilor lui Amon. Aşa a făcut pentru toate
nevestele lui străine, care aduceau tămâie şi jertfe dumnezeilor lor”. Imaginaţi-vă când s-a
apucat Solomon să facă temple pentru dumnezei străini, ce exemplu a mai putut fi pentru poporul
său şi pentru neamurile din jur, care poate i-au adus aminte că el a spus că nu există alt Dumnezeu
decât Iahve. Ce o fi răspuns Solomon? Probabil că a fost dur, căci în vremea fiului său, Roboam,
se spune că i-a bătut cu bice. Evreii credincioşi, preoţii, profeţii, leviţii, toţi au asistat la rătăcirea
lui, iar astăzi se înregistrează aceeaşi seducere la unii.
Îmi amintesc că cineva mai tânăr se mira de părinţii lui care l-au bătut şi i-au cerut să nu
accepte lucrurile lumii, iar astăzi fiind plecaţi în altă ţară, ei nu mai ţin la ceea ce i-au cerut lui
când era copil. Deci se poate cădea la bătrâneţe, dar de regulă greşelile apar în forme incipiente la
tinereţe. Cu vremea, ca orice în boală netratată, starea se agravează şi, în final, aduce moartea. Ce
greu pronunţăm „idolatrul Solomon”! După cum se spune Templul lui Solomon, cu referinţă la
Templul sfânt, se poate spune şi templele lui Solomon sau a nevestelor lui, la care a ajuns şi el să
se închine. „Domnul S-a mâniat pe Solomon, pentru că îşi abătuse inima de la Domnul,
Dumnezeul lui Israel, care i Se arătase de două ori” (1 Împăraţi 11:9). Domnul în supărarea Lui
i-a rupt împărăţia, dar nu în timpul domniei lui, pentru tatăl său David, ci după moartea lui
prematură, căci Solomon nu a trăit prea mult, probabil nici şaizeci de ani.
În Eclesiastul 2:1 el descrie cu sinceritate stilul lui de viaţă. „Am zis inimii mele:
«Haide! vreau să te încerc cu veselie şi gustă fericirea»”. Ce diferenţă faţă de ce spunea tatăl
său David în Psalmul 16:2: „Eu zic Domnului: «Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea
fericire»!” Dar Solomon a vrut să guste din toate plăcerile acestei vieţi. Toţi care vor să guste
mereu din plăceri, o să tot guste fără să mai găsească fericirea. Oamenii caută mereu altceva, dar

65
nu se mai satură, căci au părăsit, cum spune Ieremia, izvorul apelor vii şi au săpat puţuri crăpate
care nu ţin apă. Solomon zicea: „Am zis râsului: «Eşti o nebunie»! şi veseliei: «Ce te înşeli
degeaba»? Am hotărât în inima mea să-mi veselesc trupul cu vin, în timp ce inima mă va cârmui
cu înţelepciune şi să stărui astfel în nebunie, până voi vedea ce este bine să facă fiii oamenilor
sub ceruri, în tot timpul vieţii lor” (Eclesiastul 2:2-3). De aceea am intitulat capitolul II „Nebunia
lui Solomon”, căci el nu numai că a vrut să o încerce, dar voia să stăruie în nebunie. Ideea aceasta
de bine şi rău datează de la diavol din grădina Eden, când i-a promis omului că vrea să-i arate
binele şi răul. Satana deja afectase inima lui Solomon când a gândit aşa.
În Eclesiastul 2:4, Solomon a scris despre realizările sale materiale, dar care nu i-au
adus fericirea. „Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii; mi-am făcut grădini şi
livezi de pomi şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori. Mi-am făcut iazuri, ca să ud dumbrava
unde cresc copacii. Am cumpărat robi şi roabe şi am avut copii de casă; am avut cirezi de boi şi
turme de oi, mai mult decât toţi cei ce fuseseră înainte de mine în Ierusalim. Mi-am strâns argint
şi aur, şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea fiilor
oamenilor: o mulţime de femei…Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la
nici-o veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea şi aceasta mi-a fost partea din toată
osteneala mea”. Observaţi la Solomon lipsa bucuriei pe fondul căderii spirituale? Nu este aşa şi
societatea de astăzi? Ce îşi doreşte un om firesc? Să aibă o vilă sau mai multe, o ambarcaţiune,
maşini scumpe, aparatură electronică, conturi în bănci şi plăceri nebuneşti anormale.
Solomon, în culmea desfătărilor sale, a căzut spiritual. Bănuiesc că nevestele îi cereau
plăceri şi distracţii şi astfel o ducea numai în ospeţe. Bunurile erau din belşug şi pe fondul
belşugului, apar plăcerile de toate soiurile, care duc la deşertăciune. Eu cred că Solomon,
dimineaţă de dimineaţă, era obosit şi deznădăjduit, dar o lua iarăşi de la capăt şi seara punea
armele jos, înfrânt. La fel îşi doresc viaţa şi creştinii moderni: să aibă o biserică fastuoasă ca
Solomon, dar să se bucure şi de toate celelalte lucruri, iar apoi, de regulă, se pierd într-o viaţă
duplicitară.

ÎNCHEIERE

Câtă vreme Solomon s-a dedicat Templului şi Domnului, totul a fost bine. Când a
acceptat alte temple şi altă slujire spirituală, totul s-a ruinat. Iată cât de imperativ este apelul
apostolului şi al Domnului: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce
legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?
Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel

66
necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?” (2 Corinteni 6:14-16). Să ne
imaginăm viaţa lui Solomon după construcţia templelor pentru femeile idolatre. La sărbători
Solomon mergea la Templu într-o atmosferă sacră, a sfinţilor evrei şi a îngerilor. În alte zile trecea
valea să se ducă pe înălţimile cu templele păgâne, stare în care alţi oameni şi alţi îngeri (căzuţi) îi
ţineau companie. Îşi predau ştafeta unii la alţii? Nu se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii.
Cine vrea să slujească lui Dumnezeu, să rămână legat numai de Templul Domnului.
În Luca 12 este prezentat un bogat, evident nu de talia lui Solomon, căci pe el nu l-a mai
egalat nimeni, ci doar unul căruia îi rodise ţarina. El a zis: „Suflete, mănâncă, bea, veseleşte-te”.
Aceasta-i ispita generală. Şi Dumnezeu i-a zis: ,,Nebunule”, după care în versetul 21 se trage o
concluzie. „Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de
Dumnezeu”. Unora Dumnezeu le dă mai multe, altora mai puţine. Te poţi bucura de ce ai cu
Dumnezeu, fără să le laşi să treacă ele pe locul întâi? Dacă nu ţi-a dat multe, sărăcia este virtutea
care dă voie sufletului să se înalţe spre Dumnezeu. Bogăţia de multe ori te ţine la sol, fie că-i
vorba de bogăţiile solului sau ale subsolului. Dar noi trebuie să rămânem deasupra lor şi să
primeze în viaţa noastră valorile spirituale. Pentru cei care nu au avere, sau pentru tineri, devine
uneori o dorinţă puternică să aibă ceva. Le este îngăduit dar să ceară Domnului şi El să-i
binecuvânteze, dar nu cumva să repete greşeala lui Solomon.
Domnul să ne cerceteze pe toţi şi El să ne facă să înţelegem ce a făcut Solomon bun
în viaţă şi cu mare atenţie să ne păzim de tot ce a făcut rău! AMIN.

67
IEROBOAM – DEZBINĂTORUL APOSTAT

INTRODUCERE

1. Ieroboam a fost un tânăr tare şi viteaz; ca şi el sunt mulţi promiţători, cu mesaje profetice
favorabile şi totuşi! (1 Împăraţi 16:26-28)
2. Ieroboam a ajuns instalat împărat în slujbă cu voia Domnului (1 Împăraţi 11:29-39; 12:2, 20),
dar a ajuns apostat prin ruptura regatului lui Israel şi separarea de Templul Domnului (1 Împăraţi
12:28)

I. DOMNIA LUI IEROBOAM

A. Căderea spirituală a împăratului şi a lui Israel

1. Neîncrederea în Domnul – poate Egiptul îl slăbise spiritual (1 Împăraţi 12:26-27; 11:36-37)


2. Instalarea unui sistem de închinare nebiblic – slujbe religioase în concepte umane, eliminarea
oamenilor aleşi (leviţi, preoţi) şi acceptarea altora (1 Împăraţi 12:28-33; 2 Cronici 13:9; Exodul
32:4)
3. Preocupările şi realizările materiale – clădiri prăbuşite! (1 Împăraţi 12:25; 2 Cronici 13:17-19)

B. Încercări divine de remediere


1. Ieroboam a pierdut cu timpul împărăţia, altarele, jertfele, preoţii şi leviţii – semnul mâinii
uscate (1 Împăraţi 13:1-7, 33-34; 11:39)
2. Seria pedepselor (1 Împăraţi 14:1-14); Ieroboam se temea de proroci, dar a pierdut orice
valoare spirituală (1 Împăraţi 14:7-10)
3. Pierderea oamenilor credincioşi lui Dumnezeu(1 Cronici 11:13-17; Apocalipsa 18:4)

II. URMĂRILE VIEŢII LUI IEROBOAM

A. Dinastia Ieroboam – 24 ani.

68
1. Ieroboam I – 22 ani (1 Împăraţi 14:19-20; 2 Cronici 13:20)
2. Nadab – 2 ani (1 Împăraţi 15:25-30)
B. De la Ieroboam la Osea (istoria Regatului de Nord de la înfiinţare la deportarea asiriană: 931-
722 î.e.n.)

1. Calea lui Ieroboam – drumul împăraţilor lui Israel (1 Împăraţi 15:34; 16:26, 31)
2. Calea Israelului păcătos – o formă idolatră a adus altele şi a distrus toată spiritualitatea, ceea ce
a dus la pieirea naţiunii (2 Cronici 13:17; 1 Împăraţi 20:15; 2 Împăraţi 17:21-23)

ÎNCHEIERE

1. Condiţia de bază pentru împărat şi toată împărăţia – umblarea în căile Domnului; ascultarea (1
Împăraţi 11:37-38)
2. Ieroboam a murit, dar viţeii lui au rămas şi pe mulţi i-au mai omorât de la Dan la Betel (1
Împăraţi 14:15-16)

INTRODUCERE

După cei trei împăraţi, Saul, David şi Solomon, care au domnit peste toată naţiunea Israel,
împărăţia s-a dezbinat. Cele zece seminţii din partea de nord au pus ca împărat pe Ieroboam, iar
celelalte două din partea de sud, Iuda şi Beniamin, au rămas sub domnia lui Roboam, fiul lui
Solomon. Pe Ieroboam l-am numit: dezbinătorul apostat, nu doar pentru că prin el s-a derulat
dezbinarea, de altfel cârmuită de Domnul, ci pentru faptul că el s-a înstrăinat împreună cu tot
poporul de Templul Domnului şi de slujirea lui Iahve, cu care încheiaseră un legământ.
În 1 Împăraţi 11:26-28 apare prima menţiune despre el. „Şi Ieroboam, slujitorul lui
Solomon, a ridicat mâna împotriva împăratului. El era fiul lui Nebat, Efratit din Ţereda şi avea
ca mamă pe o văduvă numită Ţerua. Iată cu ce prilej a ridicat el mâna împotriva împăratului.
Solomon zidea Milo şi închidea spărturile cetăţii tatălui său David. Ieroboam era tare şi viteaz;
şi Solomon, văzând pe tânărul acesta la lucru, i-a dat privegherea peste toţi oamenii de corvoadă
din casa lui Iosif”. Observăm că a avut un debut promiţător, dar foarte periculos. Solomon şi-a
pus ochii pe el şi l-a promovat să administreze o mare parte din lucrări. La fel se întâmplă şi
astăzi când un tânăr se dovedeşte priceput; cei care sunt în slujbă sunt provocaţi să-l avanseze, să-
l folosească în anumite lucrări administrative sau spirituale, dar uneori, ca şi Ieroboam, aceşti

69
tineri capabili ajung să dezamăgească şi chiar să facă mari deservicii şi mari pagube lucrării lui
Dumnezeu.
Pe lângă existenţa acestor calităţi vizibile în cazul lui Ieroboam, asistăm la confirmarea
lui printr-un mesaj profetic, referitor la chemarea în slujbă: „În vremea aceea, Ieroboam, ieşind
din Ierusalim, a fost întâlnit pe drum de prorocul Ahia din Silo, îmbrăcat cu o haină nouă. Erau
amândoi singuri pe câmp. Ahia a apucat haina nouă pe care o avea pe el, a rupt-o în
douăsprezece bucăţi şi a zis lui Ieroboam: «Ia-ţi zece bucăţi! Căci aşa vorbeşte Domnul,
Dumnezeul lui Israel: «Iată, voi rupe împărăţia din mâna lui Solomon, şi-ţi voi da zece
seminţii»” (1 Împăraţi 11:29-31). Cu toate calităţile şi harurile pe care le-a avut, incluzând chiar
această profeţie, Ieroboam s-a depărtat de Dumnezeu şi a întinat toată istoria lui Israel până la
robie. În 1 Împăraţi 12:28 este menţionată apostazia, ruptura lui de Templu şi de Dumnezeul cel
adevărat: „După ce s-a sfătuit, împăratul a făcut doi viţei de aur şi a zis poporului: «Destul v-aţi
suit la Ierusalim, Israele! Iată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului»”.
Pentru detalii şi învăţătura necesară, să pătrundem în conţinutul vieţii lui aşa cum este
prezentat în Biblie. Am împărţit studiul în două părţi. Într-o primă parte: „Domnia lui Ieroboam”
şi a doua: „Urmările vieţii lui Ieroboam”, pentru că domnia lui i-a influenţat pe urmaşi pentru
aproximativ 200 de ani. Toţi succesorii la tronul lui Israel au mers pe „calea lui Ieroboam”.
Domnia lui Ieroboam, în evoluţia ei, rămâne un fenomen negativ dar din care trebuie să înţelegem
multe fenomene spirituale.

I. DOMNIA LUI IEROBOAM

În ce priveşte domnia lui Ieroboam, după cum aţi sesizat din mesajul profetic, el a fost
instalat cu voia Domnului care i-a zis prin profetul Ahia din Silo: „Pe tine te voi lua şi vei
domni peste ce-ţi va dori sufletul, vei fi împăratul lui Israel. Dacă vei asculta de tot ce-ţi voi
porunci, dacă vei umbla în căile Mele şi dacă vei face ce este drept înaintea Mea, păzind legile
şi poruncile Mele, cum a făcut robul Meu David, voi fi cu tine, îţi voi zidi o casă trainică, aşa
cum am zidit lui David, şi-ţi voi da ţie pe Israel” (1 Împăraţi 12:37-38). După aceea, fiind
urmărit de Solomon, a fugit în Egipt şi a locuit acolo până la moartea împăratului. „Când a auzit
lucrul acesta Ieroboam, fiul lui Nebat, era tot în Egipt, unde fugise de împăratul Solomon şi în
Egipt locuia” (1 Împăraţi 12:2). „Tot Israelul, auzind că Ieroboam s-a întors, au trimes să-l
cheme în adunare şi l-au făcut împărat peste tot Israelul. Seminţia lui Iuda a fost singura care a
mers după casa lui David” (1 Împăraţi 12-20).

70
A. Căderea spirituală a împăratului şi a lui Israel

În 1 Împăraţi 12:26-27 stă scris: „Ieroboam a zis în inima sa: «Împărăţia s-ar putea
acum să se întoarcă la casa lui David. Dacă poporul acesta se va sui la Ierusalim să aducă jertfe
în Casa Domnului, inima poporului acestuia se va întoarce la domnul său, la Roboam, împăratul
lui Iuda şi mă vor omorî şi se vor întoarce la Roboam, împăratul lui Iuda»”. Eu cred că debutul
căderii lui a fost pe fondul neîncrederii în Dumnezeu, care totuşi i-a promis zece seminţii,. De ce
s-a îndoit atunci că acele seminţii pe care Domnul i le-a dat se vor întoarce cu inima spre
Roboam? Poate perioada cât a stat în Egipt l-a slăbit spiritual, căci imediat ce s-a întors în ţara
sfântă a şi manifestat îndoiala aceasta. Vedeţi, orice păcat şi orice greşeală, are un fond de
slăbiciune spirituală, motivată de anumite circumstanţe. Când păcătuim, dăm dovadă de
neîncredere în Dumnezeu, nu ne mai bazăm pe făgăduinţele Lui şi în asemenea situaţii comitem
erori, fie într-un domeniu, fie în altul. Ieroboam ar fi putut fi întemeiat şi sigur pe ajutorul
Domnului, căci, deşi Solomon a vrut să-l omoare, n-a putut. El avea precedentul
experimental şi totuşi s-a îndoit când a spus, în versetul 27: „mă vor omorî”. El nu a fost
conştient de sprijinul pe care i l-a conferit Dumnezeu prin alegerea şi instalarea lui ca împărat. O,
de am putea să fim liniştiţi şi încrezători în Domnul ca să nu facem greşeli! Să nu ne îndoim, căci
mâna Domnului va fi cu noi şi ne va ocroti dacă-L ascultăm.
Pe acest fundal, descris anterior: „După ce s-a sfătuit, împăratul a făcut doi viţei de aur
şi a zis poporului: «Destul v-aţi suit la Ierusalim; Israele! Iată Dumnezeul tău care te-a scos din
ţara Egiptului». A aşezat unul din aceşti viţei la Betel, iar pe celălalt l-a pus în Dan. Şi fapta
aceasta a fost un prilej de păcătuire. Poporul se ducea să se închine înaintea unuia din viţei până
la Dan. Ieroboam a făcut o casă de înălţimi şi a pus preoţi luaţi din tot poporul, care nu făceau
parte din fiii lui Levi. A rânduit o sărbătoare în luna opta, în ziua a cincisprezecea a lunii, ca
sărbătoarea care se prăznuia în Iuda şi a adus jertfe pe altar. Iată ce a făcut la Betel, ca să se
aducă jertfe viţeilor pe care-i făcuse el. A pus în slujbă la Betel pe preoţii înălţimilor ridicate de
el. Şi a jertfit pe altarul pe care-l făcuse la Betel, în ziua a cincisprezecea a lunii a opta, lună pe
care o alesese după bunul lui plac. A hotărât-o ca sărbătoare pentru copiii lui Israel şi s-a suit la
altar să ardă tămâie” (1 Împăraţi 12:28-33), Ieroboam a instituit un nou sistem de închinare
cu slujbe religioase, care erau clădite pe un concept uman. Câte din slujbele care se fac în biserici
de-a lungul şi de-a latul pământului sunt fundamentate pe Biblie şi câte sunt concepute şi
efectuate după bunul plac al unor slujitori, doar ca să aibă mai mulţi aderenţi? La Templu

71
rămăseseră doar două seminţii, şi chiar acolo, majoritatea au acceptat acele forme idolatre din
Betel şi Dan. Oare ce era în mintea poporului? Discernământul lor spiritual nu i-a chemat la
proces, pentru că noua religie era făcută în aşa fel încât să semene cu cealaltă. Diavolul, de când
este, s-a ocupat cu imitări şi copieri, dar nu integrale, astfel că îi induce pe oameni foarte uşor în
eroare.
În 2 Cronici 13:9 citim că Ieroboam n-a instalat leviţi şi preoţi pentru slujbe. Biblia
nu dă amănunte de ce a intrat în conflict cu ei, dar cu siguranţă că nu erau de acord ce făcea el.
După câţiva ani, Abia, împăratul lui Iuda, le reaminteşte lui Ieroboam şi celor ce l-au urmat: „N-
aţi îndepărtat voi pe preoţii Domnului, pe fiii lui Aaron şi pe leviţi şi nu v-aţi făcut voi preoţi, ca
şi popoarele celorlalte ţări? Oricine venea cu un viţel şi şapte berbeci, ca să fie sfinţit, se făcea
preot al celui ce nu este Dumnezeu”. Dar în societatea de astăzi nu este tot aşa în unele
confesiuni? Cine vrea să devină un slujitor al altarului face o facultate de teologie şi primeşte o
slujbă? Evident că la noi, la pocăiţi, nu ar trebui să fie aşa ceva, însă ispita aceasta este mare. Cine
are un fond material şi intelectual şi doreşte, se poate instala foarte uşor într-o slujbă în domeniul
religios. Avem dovada că zece seminţii din Israel au acceptat felul acesta de slujire. Dacă mai este
şi o politică la nivel superior care favorizează un astfel de mediu, toate elementele rătăcirii sunt
îndeplinite şi în câţiva ani se instalează puternic o altă formă de religie, dar care poate avea o
denumire bună. Nimeni nu o să spună că nu se închină lui Dumnezeu. Şi Ieroboam a spus în faţa
acelor viţei: „iată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului”. Dar nu tot aşa au făcut şi în
pustie? „El (Aaron) i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta şi a făcut un viţel turnat. Şi ei
au zis: «Israele! iată Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului»” (Exodul 32:4). În mod
sigur că poporul cunoştea istoria, când Dumnezeu S-a supărat pe ei pentru fabricarea acelui idol
în pustie şi definirea lui în locul Dumnezeului nevăzut. Se vede de aici că oamenii repetă
greşelile predecesorilor lor în pofida cunoaşterii rezultatelor vinovate şi dezastruoase.
Istoria se repetă, numai că lucrurile se amplifică şi în loc de un viţel au făcut doi, dar
poporul tot nu-şi-a dat seama.
Când au decăzut spiritual, tot ceea ce au realizat în plan material (cetăţi cu ziduri,
bunăstare în ţară), s-a prăbuşit. Ieroboam din tinereţe fusese pus în administrare la construcţii,
deci se pricepea mai bine decât un diriginte de şantier. În 1 Împăraţi 12:25 scrie că a zidit
Sihemul, apoi Penuel. Ce s-a ales de realizările sale materiale şi sociale? A început un război între
cele două regate dezbinate. Ieroboam a început lupta cu opt sute de mii de războinici şi Abia avea
numai patru sute de mii. „Abia şi poporul lui le-a pricinuit o mare înfrângere, şi cinci sute de mii
de oameni aleşi au căzut morţi printre cei din Israel” (2 Cronici 13:17). Într-un singur război au
murit o jumătate de milion de evrei. Câte văduve şi câţi orfani au rămas în urmă? Dar erau

72
idolatri, căci altfel nu se înrolau să lupte împotriva fraţilor lor, în oastea lui Ieroboam. „Abia a
urmărit pe Ieroboam şi i-a luat cetăţi: Betelul cu satele lui, Ieşana cu satele ei şi Efronul cu
satele lui” (2 Cronici 13:19). Toate acestea le-a pierdut pentru că Ieroboam şi Israel s-au
îndepărtat de Dumnezeu.
La fel se poate întâmpla şi în viaţa noastră individuală sau în viaţa unei biserici. Îmi
spunea cineva din Statele Unite, că biserica lor a fost o biserică misionară, dar de când au slăbit
spiritual, s-a făcut o verificare la sfârşit de an şi stăteau foarte rău şi din punct de vedere financiar.
Când cineva se lasă de Domnul şi cade în apostazie, nici pământeşte nu-i mai merg bine lucrurile.
Unora poate să le meargă bine un timp şi să-i ocrotească Dumnezeu, dar, cu vremea, El îşi retrage
mâna, cum spunea profetul Hagai şi se vede lipsa binecuvântării.
Nu uitaţi! Căderea lui Ieroboam a pornit de la lipsa încrederii lui în Dumnezeu şi lipsa
colaborării cu Dumnezeu. Nu scrie nicăieri că s-ar fi rugat Domnului sau că l-ar fi întrebat ce să
facă. Nu, ci i-au venit gânduri fireşti şi frica de oameni este o cursă. În slăbiciunea lui, a schimbat
întreg sistemul religios şi a rămas numai denumirea cu referire la Dumnezeu. La fel se poate
întâmpla să li se spună unora că sunt credincioşi, dar viaţa lor să fie cu totul alta. Aceştia, mai
degrabă sau mai târziu, vor pierde şi realizările materiale.

B. Încercări divine de remediere.

Dumnezeu este atât de bun încât nu leapădă uşor pe slujitori şi nici pe poporul Său.
El încearcă să-i trezească pe toţi, să-i recâştige. În 1 Împăraţi 13:2 observăm o intervenţie
divină printr-un proroc trimis din Iuda. El a ajuns exact când Ieroboam era la altar şi ardea
tămâie. Oare şi în Egipt s-a închinat la viţei? „El a strigat împotriva altarului, după cuvântul
Domnului, şi a zis: «Altarule! Altarule! Aşa vorbeşte Domnul: «Iată că se va naşte un fiu casei
lui David; numele lui va fi Iosia; el va înjunghia pe tine, pe preoţii înălţimilor, care ard tămâie pe
tine şi pe tine se vor arde oseminte omeneşti»!” Observaţi ce referinţe a avut prorocia? Se va
naşte un fiu casei lui David care va veni aici să facă ordine. Dumnezeu i-a spus lui Ieroboam că ia
cele zece seminţii de la casa lui David, dar pentru un timp. „Voi smeri prin aceasta sămânţa lui
David, dar nu pentru totdeauna” (1 Împăraţi 11:39). Astfel i-a adus aminte că i se va lua
împărăţia. Apoi îi spune că pe acel altar se vor arde vinovaţii, ceea ce s-a şi întâmplat mai târziu
prin Iosia, când preoţii au fost arşi pe altar, pentru că ei aveau responsabilitatea slujbei. Preoţii şi
conducătorii unei lucrări poartă vinovăţia cea mare. Dacă preoţii nu l-ar fi lăsat pe Ieroboam să
facă ce vroia, el singur nu putea. Amintiţi-vă când un alt împărat, pe nume Ozia, a intrat în

73
Templu să ardă tămâie şi optzeci de preoţi i-au ieşit înainte să-l oprească. Dar aceşti preoţi l-au
acceptat pe Ieroboam, că de altfel ei nu erau preoţi, ci el îi făcuse preoţi.
Din 1 Împăraţi 13:3-4 mai aflăm: „Şi în aceeaşi zi (profetul din Iuda) a dat un semn,
zicând: «Acesta este semnul care arată că Domnul a vorbit: Altarul se va despica şi cenuşa de pe
el se va vărsa». Când a auzit împăratul cuvântul pe care-l strigase omul lui Dumnezeu împotriva
altarului din Betel, a întins mâna de pe altar, zicând: «Prindeţi-l»! Şi mâna, pe care o întinsese
Ieroboam împotriva lui, s-a uscat şi n-a putut s-o întoarcă înapoi”. Ieroboam nici măcar nu a
aşteptat să se împlinească semnul. În momentul acela, prins în menghină de îngerul Domnului
care asista la împlinirea semnului, el era deja cu mâna întinsă şi uscată. „Altarul s-a despicat şi
cenuşa de pe el s-a vărsat, după semnul pe care-l dăduse omul lui Dumnezeu, potrivit cu
cuvântul Domnului. Atunci împăratul a luat cuvântul şi a zis omului lui Dumnezeu: «Roagă-te
Domnului, Dumnezeului tău şi cere-I să-mi pot trage mâna înapoi». Omul lui Dumnezeu s-a
rugat Domnului şi împăratul a putut să-şi tragă înapoi mâna, care s-a făcut sănătoasă ca mai
înainte” (1 Împăraţi 13:5-6). Cu două semne petrecute sub ochii lui, Ieroboam tot nu ia
seama la ele: Altarul s-a despicat, mâna lui s-a uscat şi apoi şi-a revenit după rugăciunea
prorocului. Vedeţi cum se împietreşte omul şi de ce insensibilitate spirituală este în stare
după căderea în idolatrie? „După întâmplarea aceasta, Ieroboam nu s-a abătut de pe calea lui
cea rea. A pus iarăşi preoţi pentru înălţimi, luaţi din tot poporul: pe oricine dorea, îl sfinţea preot
al înălţimilor. Şi fapta aceasta a fost un prilej de păcătuire pentru casa lui Ieroboam şi pentru
aceasta a fost nimicită ea şi ştearsă de pe faţa pământului” (1 Împăraţi 13:33-34). Ce
promisiuni frumoase la tinereţe şi ce ratare a tuturor harurilor în viaţă. Dumnezeu a vrut
să-l scape, dar el n-a recepţionat mesajul salvării. Cei care nu îşi recunosc vinovăţia şi nu se
trezesc chiar dacă au mesaje profetice şi sunt loviţi de Dumnezeu, sunt irecuperabili.
În 1 Împăraţi 14:1-3 se deschide seria pedepselor. „În vremea aceea, s-a îmbolnăvit
Abiia, fiul lui Ieroboam. Şi Ieroboam a zis nevestei sale: „Scoală-te, te rog, şi schimbă-ţi hainele,
ca să nu se ştie că eşti nevasta lui Ieroboam şi du-te la Silo. Iată că acolo este Ahia, prorocul; el
mi-a spus că voi fi împăratul poporului acestuia. Ia cu tine zece pâini, turte, şi un vas cu miere, şi
intră la el: el îţi va spune ce va fi cu copilul”. Ieroboam îl ştia bine pe acest proroc, dar nu s-a
mai dus la el să-l întrebe ce are de făcut. A apelat la proroc doar sub impulsul simţămintelor de
părinte, ca să ştie ce va fi cu copilul, va trăi sau va muri. Vă puteţi da seama ce impresie greşită
avea el despre proroci, că luându-ţi alte haine, îi poţi înşela. Omul care se îndepărtează de
Dumnezeu, se întunecă pe zi ce trece, cum scrie în Romani 1:21 - „fiindcă, măcar că au cunoscut
pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri
deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat”. Astfel, omul ajunge în toată stricăciunea

74
păcatului şi în posesiuni demonice. Când nevastă-sa s-a dus la proroc, Domnul l-a înştiinţat
despre vizita ei şi Ahia i-a prorocit despre moarte şi nimicire. Ce trist, ca omul pe care-l trimite
Dumnezeu să-ţi pună coroana pe cap, tot prin el să-ţi vestească nenorocirea. Totuşi
Dumnezeu care ne cheamă cu atâta iubire, dacă nu-L ascultăm, după o vreme renunţă la noi şi ne
nimiceşte.
Să ascultăm profeţia: „Du-te şi spune lui Ieroboam: «Aşa vorbeşte Domnul,
Dumnezeul lui Israel: «Te-am ridicat din mijlocul poporului, te-am pus căpetenie peste
poporul Meu Israel, am rupt împărăţia de la casa lui David şi ţi-am dat-o ţie şi n-ai fost ca
robul Meu David, care a păzit poruncile Mele şi a umblat după Mine din toată inima lui,
nefăcând decât ce este drept înaintea Mea. Tu ai făcut mai rău decât toţi cei ce au fost înaintea
ta: te-ai dus să-ţi faci alţi dumnezei şi chipuri turnate ca să Mă mânii şi M-ai lepădat înapoia
ta! De aceea, voi trimite nenorocirea peste casa lui Ieroboam, voi nimici pe oricine este al lui
Ieroboam, fie rob, fie slobod în Israel şi voi mătura casa lui Ieroboam, cum se mătură
murdăriile, până va pieri. Cel ce va muri în cetate din casa lui Ieroboam, va fi mâncat de câini
şi cel ce va muri pe câmp va fi mâncat de păsările cerului. Căci Domnul a vorbit” (1 Împăraţi
14:7-11). Când i-a spus soţia lui mesajul acesta, oare şi-a mai amintit despre făgăduinţa lui
Dumnezeu, prin care i-a zis că va avea o casă asemenea casei lui David? Dacă ar fi să
spiritualizăm pasajul acesta, oare cum s-ar înţelege astăzi, ca pe unii să-i mănânce câinii şi pe alţii
păsările? Oricum este o mare durere să se piardă un om de slujbă cu toată casa lui! Degeaba spun
unii: „eu am fost chemat de Domnul”, „pe mine Domnul m-a trimis, „Dumnezeu m-a pus în
slujbă”. Te-a putut instala chiar împărat, nu numai slujitor ordinat sau predicator, dacă te-ai
îndepărtat de El, ajungi un gunoi. Pentru asemenea cazuri este valabil ce spunea Domnul: „dacă
sarea îşi pierde gustul, ... nu mai e bună la nimic”, ci este aruncată la gunoi (Matei 5:13).
Ieroboam a pierdut orice valoare spirituală şi toţi oamenii lui Dumnezeu au plecat
de lângă el. Au fost leviţi şi preoţi în toată ţara, dar când au văzut cum Ieroboam instalează noi
preoţi care nu aveau nimic de-a face cu cerinţele Legii, şi-au dat seama că nu mai pot să slujească
lui Dumnezeu acolo. Aşa se explică şi astăzi, plecarea unor dintr-o biserică care se îndepărtează
de Domnul în alta, unde să-I poată sluji. Este ceva normal să-ţi cauţi un loc unde să poţi rămâne
credincios Domnului. „Preoţii şi leviţii, care se aflau în tot Israelul şi-au părăsit locuinţele şi s-
au dus la el; căci leviţii şi-au părăsit ţinuturile şi moşiile şi au venit în Iuda şi la Ierusalim,
pentru că Ieroboam şi fiii săi i-au împiedicat să-şi împlinească slujbele ca preoţi ai Domnului” (2
Cronici 11:13-14). Doar atunci este cineva justificat să se mute dintr-o biserică în alta când
conducerea de acolo îl împiedică să slujească Domnului. Chiar dacă ar fi avut cineva repartiţie
acolo, să nu spună: „pe mine aici m-a pus Domnul”. Te-a pus în anumite condiţii, dar dacă s-au

75
schimbat condiţiile, Dumnezeu nu-ţi cere să rămâi acolo unde nu-L poţi sluji, unde să fii blocat
spiritual şi să te pierzi. Sau dacă o familie locuieşte într-o zonă unde nu este o biserică sănătoasă,
să nu se scuze dând vina pe mediu, ci să se ducă într-un alt loc unde poate sluji lui Dumnezeu, aşa
cum au procedat mulţi evrei în timpul lui Ieroboam. „Ieroboam a pus preoţi pentru înălţimile,
pentru ţapii şi pentru viţeii pe care îi făcuse. Aceia din toate seminţiile lui Israel, care aveau pe
inimă să caute pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, au urmat pe leviţi la Ierusalim, ca să jertfească
Domnului, Dumnezeului părinţilor lor. Ei au dat astfel tărie împărăţiei lui Iuda şi au întărit pe
Roboam, fiul lui Solomon, timp de trei ani; căci trei ani au umblat în calea lui David şi a lui
Solomon” (2 Cronici 11:15-17). Să ne imaginăm o scenă locală din Israel. Poate dintr-o cetate, o
familie de leviţi sau chiar din seminţia ce locuia în zona aceea, s-a pregătit să plece în Regatul lui
Iuda şi vecinii i-au întrebat: „Dacă sunteţi repartizaţi în seminţia şi cetatea aceasta, de ce nu staţi
aici?” Răspunsul corect ar fi fost: „Nu se mai poate să ne ducem la Ierusalim în mod regulat şi
nici să-I slujim lui Iehova după Lege”. Poate s-ar fi argumentat: „Dar şi aici este închinare tot la
Iehova”. Iar răspunsul lor putea fi: „Da, dar nu e o închinare adevărată”. Întotdeauna cei
credincioşi au căutat locul unde pot să se sfinţească. Dar când va veni Domnul la sfârşit nu va fi
aşa? La fel, Domnul îi va aduna şi îi va duce în Împărăţia Sa. Oriunde şi în orice vreme vor fi
preoţi, leviţi - credincioşi sinceri, care se vor desprinde de cei apostaţi, cum suntem sfătuiţi,
până în ultima generaţie, în Apocalipsa 18:4 – „ieşiţi din mijlocul ei (Babilonului – mama
religiilor false), poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să fiţi loviţi cu urgiile ei”

II. URMĂRILE VIEŢII LUI IEROBOAM

A. Dinastia Ieroboam – 24 de ani

După ce am văzut cum a fost viaţa lui Ieroboam de la început, să urmărim viitorul imediat
şi îndepărtat pe care l-a determinat la apostazie. El a domnit 22 de ani şi ce a făcut el este scris în
cartea Cronicilor împăraţilor lui Israel. „Apoi a adormit cu părinţii săi şi în locul lui a împărăţit
fiul său Nadab” (1 Împăraţi 14:19). „Nadab, fiul lui Ieroboam, a început să domnească peste
Israel, în al doilea an al lui Asa, împăratul lui Iuda. El a domnit doi ani peste Israel” (1 Împăraţi
15:25). Deci 24 de ani a rămas la conducerea Israelului dinastia Ieroboam. Fiul lui s-a dovedit a fi
întru-totul urmaşul tatălui său şi la doi ani după preluarea domniei, fiind încă tânăr, Domnul a pus
în aplicare acea pedeapsă de măturare a „gunoaielor”. „Baeşa, fiul lui Ahia, din casa lui Isahar, a
uneltit împotriva lui, şi Baeşa l-a omorât la Ghibeton, care era al filistenilor, pe când Nadab şi
tot Israelul împresurau Ghibetonul. Când s-a făcut împărat, a ucis toată casa lui Ieroboam, n-a

76
lăsat să scape nimeni cu viaţă, ci a nimicit totul, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin
robul său Ahia din Silo, din pricina păcatelor pe care le făcuse Ieroboam şi în care târâse şi pe
Israel, mâniind astfel pe Domnul, Dumnezeul lui Israel” (1 Împăraţi 15:27-30).
Avem şi o altă referinţă despre finalul anilor de domnie ai lui Ieroboam, cu alte
detalii. „Ieroboam n-a mai avut putere pe vremea lui Abia şi Domnul l-a lovit şi a murit ” (2
Cronici 13:20). Iată ce sfârşit, ce destin au cei ce părăsesc pe Domnul. Un singur copil din
casa lui Ieroboam a fost bun. Vedeţi cât de atent este Dumnezeu? În timp ce curăţa cu mătura
nimicirii, cum spunea profetul Isaia, printre gunoaie a văzut un bob de grâu. L-a adunat şi l-a pus
deoparte. Deci există posibilitatea ca în familiile celor necredincioşi sau a celor care se lasă de
credinţă şi părăsesc pe Domnul, să fie unii din urmaşii lor care nu urmează răul şi pe care Domnul
vrea să-i mântuiască.
Vă rog să faceţi distincţie între a purta pedepsele tatălui sau ale mamei şi efectele
păcatului tatălui şi a mamei. Păcatul lui Ieroboam nu l-a purtat copilul acela, că dacă-l
purta, nu era mântuit, dar efectele păcatului s-au răsfrânt şi asupra lui, pentru că a murit
pe când era copil. Dacă părinţii tăi au păcătuit, poate porţi unele amprente, dar mântuirea o vei
decide tu. Chiar şi cu copiii mici, Dumnezeu încheie conturile distinct de părinţi şi nu se pune
problema ca neapărat să ajungă mari pentru a decide mântuirea lor. Dumnezeu se poate raporta şi
la cei foarte mici. Esau, nici nu era născut şi Domnul a zis: „acesta-i rău” şi despre Iacov a zis:
„acesta-i bun”. El ştie care este grâu şi care este neghină.

B. De la Ieroboam la Osea

Urmările acestei stări de lucruri păcătoase s-au extins peste generaţii. Toţi împăraţii
care au domnit după Ieroboam până la Osea, care a fost ultimul împărat al lui Israel, s-au
închinat fără excepţie la viţei. Să citim doar despre primii dintre ei. Baeşa a nimicit casa lui
Ieroboam, dar viţeii nu i-a distrus: „El a făcut ce este rău înaintea Domnului, şi a umblat pe
calea lui Ieroboam, săvârşind păcatele în care târâse Ieroboam pe Israel” (1 Împăraţi 15:34).
Omri „a umblat în toată calea lui Ieroboam, fiul lui Nebat şi s-a dedat la păcatele în care târâse
Ieroboam pe Israel, mâniind prin idolii lor pe Domnul, Dumnezeul lui Israel” (1 Împăraţi 16:26).
Deci atât în dinastia Baeşa, cât şi în dinastia Omri, viţeii lui Ieroboam şi religia instalată de el au
rămas în vigoare. A urmat Ahab care a păstrat aceeaşi formă de închinare străină şi a adăugat prin
Izabela încă una, însă fără să o anuleze pe cea existentă.
Nu este aşa şi în istoria Bisericii? Dacă s-a introdus cultul Mariei sau cultul morţilor, le-a
mai scos cineva de atunci? Nu le mai scoate nimeni, căci odată acceptate, aşa rămân. Foarte uşor

77
se preiau greşelile părinţilor. Ieremia şi Petru au vorbit despre moştenirile false şi idolatre, ce s-au
întâlnit în toată istoria omenirii. În vremea noastră, am discutat cu anumiţi slujitori care s-au
mutat dintr-o biserică în alta, sau dintr-o zonă în alta, ce încercau să se scuze: „eu nu pot să
schimb obiceiurile şi practicile locale, pentru că acolo aşa s-a primit credinţa”. Poate că vreun
împărat s-a gândit, fiind îndemnat de cineva sau cercetat de Duhul Domnului: „cum pot eu să scot
viţeii idolatri din ţară?” Căci nu erau decât doi, unul la Betel şi altul la Dan. Fiecare evreu avea
câte unul sau doi în inimă. Este ceva foarte greu să se modifice închinarea într-o ţară întreagă.
Numai cei cu o chemare divină şi o putere specială, printr-o reformă, ar putea avea şanse de
succes în asemenea acţiuni, dar tot numai cei ce vor să se pocăiască vor asculta, ceilalţi vor
rămâne idolatri.
Poporul care acceptase în inimă închinarea străină a purtat osânda, exact cum a fost
în timpul Domnului Isus, când mulţimea a cerut ca sângele Domnului să cadă asupra lor şi a
copiilor lor şi aşa a fost. Am amintit despre cei cinci sute de mii de soldaţi care au murit şi au mai
rămas trei sute de mii. Ştiţi că orice popor în cursul istoriei creşte, dar după o sută şi ceva de ani,
iată doar ce armată mai avea Israel. „Atunci Ahab a numărat slujitorii mai marilor peste ţinuturi
şi s-au găsit două sute treizeci şi doi; şi după ei, a numărat tot poporul, pe toţi copiii lui Israel şi
erau şapte mii” (1 Împăraţi 20:15). Unde erau sutele de mii ale lui Israel? Se distrusese ţara.
Popoarele din jur „tăiaseră” din ea, unii mai credincioşi au plecat în celălalt regat, iar alţii
muriseră sub diferite pedepse. După două sute de ani, s-a pierdut naţiunea şi statul Israel a fost
distrus. Cu ocazia rechizitorului final, s-a făcut menţiunea precisă de când şi de unde data
vinovăţia ce a cauzat marea nenorocire: „Căci Israel se dezlipise de casa lui David şi făcuse
împărat pe Ieroboam, fiul lui Nebat, care-i abătuse de la Domnul şi făcuse pe Israel să
săvârşească un mare păcat. Copiii lui Israel se dăduseră la toate păcatele pe care le făcuse
Ieroboam; nu s-au abătut de la ele, până ce Domnul a izgonit pe Israel dinaintea Lui, cum vestise
prin toţi slujitorii Săi proroci. Şi Israel a fost dus în robie departe de ţara lui, în Asiria, unde a
rămas până în ziua de azi” (2 Împăraţi 17:21-23). Ieroboam, împreună cu poporul au fost
vinovaţi, de aceea au fost nimiciţi cu toţii.

ÎNCHEIERE

Adesea când se pune problema de-a sluji Domnului din toată inima, printr-o pocăinţă
adevărată şi alta mai ieftină, oamenii se scuză, cerând prin aceasta o libertate mai mare pentru
firea pământească: „dar numai noi suntem buni, alţii nu vor fi mântuiţi?”. Reţineţi: „condiţia
vieţii pentru un împărat şi pentru orice popor este ascultarea de Dumnezeu”. Fără o

78
ascultare totală mai degrabă sau mai târziu ne aşteaptă pierzarea. Toţi au şansa veşniciei şi a
fericirii ca Ieroboam, căruia Domnul i-a zis: „Pe tine te voi lua şi vei domni peste tot ce-ţi va dori
sufletul, vei fi împăratul lui Israel. Dacă vei asculta de tot ce-ţi voi porunci, dacă vei umbla în
căile Mele şi dacă vei face ce este drept înaintea Mea, păzind legile şi poruncile Mele, cum a
făcut robul Meu David, voi fi cu tine, îţi voi zidi o casă trainică, aşa cum am zidit lui David, şi-ţi
voi da ţie pe Israel” (1 Împăraţi 11:37-38). Nu suntem noi candidaţi la o împărăţie veşnică?
Situaţia noastră este comparativă cu a celor două dinastii. Domnul a făcut făgăduinţe identice
pentru David şi Ieroboam. Casa lui David s-a înălţat ca un castel, dar la a lui Ieroboam s-a
turnat fundaţia, s-a zidit un etaj, după care au venit „buldozerele” trimise de Dumnezeu
prin Baeşa şi n-au lăsat nici număr topografic, ci totul s-a distrus din cauza neascultării.
Ieroboam şi tot neamul lui au murit, inclusiv copilul acela bun, dar viţeii nu au murit.
Viţeii au rămas şi au mai omorât pe mulţi după aceea, după cum a fost pronunţată sentinţa divină.
„Domnul va lovi pe Israel şi Israel va fi ca trestia clătinată în ape; va smulge pe Israel din
această ţară bună pe care o dăduse părinţilor lor şi-i va împrăştia dincolo de Râu, pentru că şi-
au făcut idoli, mâniind pe Domnul. Va părăsi pe Israel, din pricina păcatelor pe care le-a făcut
Ieroboam şi în care a târât şi pe Israel” (1 Împăraţi 14:15-16). Iată ce pagubă au adus acei viţei,
întâi pentru casa lui Ieroboam şi apoi pentru toată naţiunea. Milioane de oameni, generaţii la rând
au fost distruse pentru această închinare păcătoasă, instituită de împărat şi împărtăşită de popor.
Istoria se va repeta şi, după încercări repetate dar limitate de recuperare, când nu se mai poate
scoate răul din creştinism şi în general din omenire, Dumnezeu va trece la nimicirea totală.
Domnul să ne păzească de rătăcire! Iar dacă s-a cuibărit idolatria sub vreo formă, când
Dumnezeu ne sesizează, să ne trezim . Domnul este gata să ne ierte, uneori dându-ne anumite
pedepse, cu anumite dezavantaje, dar important este să putem fi recuperaţi. „Dar cine se
împotriveşte tuturor mustrărilor va fi zdrobit deodată şi fără leac” (Proverbe 29:1).

79
ÎMPĂRAŢII UCIGAŞI

INTRODUCERE

1. Mulţi împăraţi au obţinut tronul prin uciderea predecesorilor lor; ei au acţionat total diferit de
David
2. Seria I: Baeşa; Ela; Zimri; Omri. Seria II: Şalum; Menahem; Pecahia; Pecah; Osea

I. PREZENTARE

A. Împăraţi ucigaşi

1. Baeşa – nimicitorul casei lui Ieroboam (1 Împăraţi 15:28-30)


2. Ela – fiul lui Baeşa a împărtăşit soarta lui Nadab fiul lui Ieroboam (1 Împăraţi 16:8-9)
3. Zimri – nimicitorul dinastiei Baeşa, cea mai scurtă domnie (1 Împăraţi 16:10-13, 15-16)
4. Omri – generalul care „ucide” pe Zimri şi Tibni (1 Împăraţi 16:17-22)
5. Şalum – nimicitorul dinastiei Iehu (2 Împăraţi 15:10-13)
6. Menahem – o altă lovitură de stat (2 Împăraţi 15:14-17)
7. Pecahia – un altul „tăiat” după doi ani (2 Împăraţi 15:23-25)
8. Pecah – alt ucigaş, ucis şi el (2 Împăraţi 15:27-30)
9. Osea - ultimul împărat(2 Împăraţi 15:30; 17:1-6)

B. Israel sub domnia lor

1. Spiritual: idolatrie (1 Împăraţi 15:13; 2 Împăraţi 15:24)


2. Economic, social, militar: sărăcie şi slăbiciune (2 Împăraţi 15:19-20, 29)

II. CARACTERIZARE (două vinovăţii: lupta pentru putere şi apostazia)

A. Stări păcătoase

80
1. Destrăbălare (Romani 1:18; 1 Împăraţi 16:9; 1 Samuel 2:13-17; Iuda 1:12:13; Numeri 11:4-5)
2. Cruzime – răutate (2 Împăraţi 15:14-16, 25; 1 Petru 5:2-3)

B. Ipocrizia judecăţilor celor răi (1 Împăraţi 16:7)

1. Prorocii pentru Baeşa (1 Împăraţi 15:28-29; 16:1-4, 12; Romani 2:1-24; Matei 7:1-5; 1
Corinteni 6:5)
2. Niciunul nu s-a abătut de la rău, iar unii făceau mai rău ca alţii (1 Împăraţi 15:18, 24, 28; Iov
1:1; 1 Împăraţi 16:25; Proverbe 14:16)

ÎNCHEIERE

1. Dumnezeu este interesat şi implicat în „Israel”, chiar şi în vremea celor răi (Ieremia 27:1-8; 1
Împăraţi 16:3; 2 Împăraţi 15:12); totul este sub ochii Domnului (1 Împăraţi 16:7)
2. Soarta celui rău este rea - „Cum ai făcut aşa ţi se va face” (Obadia 1:15; 1 Împăraţi 16:3)

INTRODUCERE

Mai mulţi împăraţi ai lui Israel i-am definit sub titlul: „Împăraţii ucigaşi”. Ei au obţinut
tronul prin uciderea celui care a fost pe tron înaintea lor. Cât de mare diferenţă între ei şi David!
Câte ocazii şi ce motive ar fi avut David să-l fi ucis pe Saul, însă nu a făcut-o. Dar despre aceşti
împăraţi Scriptura menţionează că erau răi şi au căutat posibilităţi de ucidere a celor care erau pe
tron, ca astfel să domnească ei în locul lor. Categoria acestor împăraţi apare în două serii. În 1
Împăraţi 16 este cea dintâi serie de împăraţi ucigaşi cărora Scriptura nu le dedică prea multe
pagini. Îi menţionează doar în treacăt: Baeşa, Ela, Zimri şi Omri. Mai târziu, după dinastia lui
Iehu, avem o altă serie de împăraţi ucigaşi, pe care cronicarul îi notează pe scurt: Şalum,
Menahem, Pecahia, Pecah şi Osea, ultimul împărat (2 Împăraţi 15). În dreptul multora dintre
ei scrie că în cartea Cronicilor sunt scrise faptele, isprăvile şi unele realizări ale lor, dar
Biblia în primul rând nu se ocupă de realizările, ci de faptele oamenilor. În final nu va scrie
nimeni în dreptul nostru că am fost un bun meseriaş, un om inteligent sau că am avut o casă
frumoasă, ci se va spune ce a făcut fiecare, căci faptele îi urmează pe toţi oamenii.
Haideţi să-i trecem în revistă, după care să ne uităm la ceea ce trebuie să învăţăm pentru
noi, din câteva caracteristici ale lor. Oamenii de atunci nu diferă de oamenii de astăzi. Situaţiile
întâlnite aici se regăsesc în orice ţară de pe glob. Recent mă uitam peste o carte: „Zoologia

81
împărăţiei”, în care autorul face comparaţie între oameni din scriptură şi animale, folosind versete
din Scriptură, în care unii semeni de-ai noştri sunt numiţi câini, alţii lupi.El prezintă nişte situaţii
din America. Şi cel puţin o parte dintre ele le-am trăit în activitatea din adunări; aceleaşi situaţii,
numai că joacă alţi actori. Deşi pare neplăcut să vezi sau să citeşti despre asemenea evenimente,
totuşi este de folos să avem atât imaginea pozitivă cât şi cea negativă a lucrurilor pentru a putea fi
în cunoştinţă de cauză; să lepădăm răul şi să alegem binele. De aceea, vom analiza stările
păcătoase şi ipocrizia faptelor acestor împăraţi.

I. PREZENTARE

A. Împăraţi ucigaşi

„Baeşa l-a omorât (pe Nadab) în al treilea an al lui Asa, împăratul lui Iuda şi a domnit el
în locul lui. Când s-a făcut împărat, a ucis toată casa lui Ieroboam, n-a lăsat să scape nimeni cu
viaţă, ci a nimicit totul, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin robul său Ahia din Silo, din
pricina păcatelor pe care le făcuse Ieroboam şi în care târâse şi pe Israel, mâniind astfel pe
Domnul, Dumnezeul lui Israel” (1 Împăraţi 15:28-29). Baeşa a fost folosit de Dumnezeu să
nimicească şi să măture casa lui Ieroboam pentru că a introdus în ţara sfântă viţeii de aur care au
distrus în câteva generaţii multe seminţii din Israel. El a domnit douăzeci şi patru de ani. Vedeţi
cât poate îngădui Dumnezeu pe un om rău?
După el a urmat fiul lui, Ela, care a domnit doi ani (1 Împăraţi 16:8). „Slujitorul său
Zimri, care era mai mare peste jumătate din carele lui, a uneltit împotriva lui. Ela era la Tirţa,
chefuind şi îmbătându-se în casa lui Arţa, căpetenia casei împăratului la Tirţa. Zimri a intrat, l-a
lovit şi l-a ucis, în al douăzeci şi şaptelea an al lui Asa, împăratul lui Iuda. Şi a domnit el în locul
lui” (1 Împăraţi 16:9-10). Vă rog să observaţi că Baeşa l-a omorât pe fiul lui Ieroboam la doi ani
după domnie, iar fiul lui a fost ucis de cel care i-a urmat, tot la doi ani de domnie. Adică i s-a
întâmplat aşa cum a făcut tatăl său.
Zimri, cel care l-a ucis pe Ela, a domnit cel mai puţin în Israel, doar şapte zile la Tirţa,
adică, abia a apucat să se înscăuneze. Armata era plecată pe front şi, când au auzit de lovitura de
stat, l-au pus împărat pe ministrul de război, căpetenia de atunci, pe Omri. El nu a apucat de fapt
să domnească propriu zis în ţară, dar chiar şi în acele şapte zile i-a fost dat calificativul negativ.
Dumnezeu nu are nevoie de sute de ani ca să ne observe şi să poată să ne judece, astfel Baeşa a
domnit douăzeci şi patru de ani şi Zimri şapte zile. „Zimri, văzând că cetatea este luată, a intrat
în cetăţuia casei împăratului, şi a dat foc casei împăratului peste el. Astfel a murit el, din pricina

82
păcatelor pe care le săvârşise, făcând ce este rău înaintea Domnului, umblând pe calea lui
Ieroboam, săvârşind păcatele pe care le făcuse Ieroboam şi făcând şi pe Israel să păcătuiască”
(1 Împăraţi 16:18-19). Cele şapte zile au fost pentru el suficiente ca să schimbe macazul şi să facă
ordine în ţară şi poate că Dumnezeu i-ar fi dat atunci şansa să domnească, dar a fost la fel de rău
ca ceilalţi.
A urmat Omri, cel care a împresurat capitala şi a vrut să-l ucidă pe Zimri, dacă nu s-ar fi
sinucis. Atunci poporul s-a dezbinat, jumătate erau pentru Omri şi jumătate pentru Tibni, însă cei
care aveau armata la îndemână au folosit forţa şi l-au instalat pe Omri, despre care Biblia spune
că a fost chiar mai rău decât ceilalţi dinaintea lui (1 Împăraţi 16:23-28).
Să ne uităm pe scurt şi la ceilalţi de mai târziu: „Şalum, fiul lui Iabeş, a uneltit împotriva
lui (Zaharia, ultimul din dinastia lui Iehu), l-a lovit înaintea poporului şi l-a omorât; şi, în locul
lui, a domnit el. Şalum, fiul lui Iabeş, a început să domnească în al treizeci şi nouălea an al lui
Ozia, împăratul lui Iuda. A domnit o lună la Samaria” (2 Împăraţi 15:10, 13). Acesta a fost lăsat
de Dumnezeu un timp foarte scurt în care putea să-şi dovedească întoarcerea la Dumnezeu, dar a
umblat pe aceleaşi căi de rătăcire.
„Menahem, fiul lui Gadi, s-a suit din Tirţa şi a venit la Samaria, a lovit în Samaria pe
Şalum, fiul lui Iabeş şi l-a omorât; şi, în locul lui, a domnit el” (2 Împăraţi 15:14). Menahem a
domnit zece ani.
După el, pe tron a urcat fiul lui, Pecahia, care, foarte interesant, a domnit tot doi ani, apoi
fost ucis. „Pecah, fiul lui Remalia, slujbaşul lui, a uneltit împotriva lui; l-a lovit la Samaria, în
palatul casei împăratului, ca şi pe Abrob şi Arie; avea cu el cincizeci de oameni dintre fiii
Galaadiţilor. A omorât astfel pe Pecahia şi a domnit în locul lui” (2 Împăraţi 15:25).
Pecah a fost la rându-i un ucigaş şi a domnit douăzeci de ani, după care a fost ucis şi el
de Osea, care a făcut o uneltire împotriva lui şi l-a omorât (2 Împăraţi 15:30-31).
Osea, cel din urmă împărat al Regatului de Nord, a avut şi el un sfârşit de vasal, apoi de
asediat şi în final de moarte şi robie pentru toată ţara (2 Împăraţi 17:1-6).
Aceşti împăraţi au domnit în ţara sfântă doar din setea lor de putere, neavând nici o
spiritualitate, luptându-se fiecare doar să dobândească tronul. Au fost îngăduiţi de Dumnezeu,
unii mai mult, alţii mai puţin, dar fiecare şi-a primit răsplata din partea lui Dumnezeu. Poate vă
gândiţi uneori: „de ce unii oameni care sunt răi, sunt menţinuţi într-o slujbă şi Dumnezeu îi
îngăduie ani sau zeci de ani, iar alţii fac o mică greşeală şi îi loveşte scurt, după câteva zile”. La
Dumnezeu timpul nu contează ca la noi, El are socotelile Lui, pe care nu le înţelegem în mod
integral niciodată.

83
B. Israel sub domnia lor

Să privim la Israel; la felul în care a evoluat poporul sub aceste două serii de
împăraţi ucigaşi. Iată o referinţă despre primul dintre ei: 1 Împăraţi 16:19 - „...din pricina
păcatelor pe care le săvârşise, făcând ce este rău înaintea Domnului, umblând pe calea lui
Ieroboam, săvârşind păcatele pe care le făcuse Ieroboam şi făcând şi pe Israel să păcătuiască”.
Pe lângă faptul că în plan religios erau idolatri şi nu voiau să ştie de Dumnezeu, şi pe plan
economic, social şi material, ţara a fost într-o permanentă decădere. „Pul, împăratul Asiriei, a
venit în ţară şi Menahem a dat lui Pul o mie de talanţi de argint, ca să-l ajute să-şi întărească
domnia. Menahem a ridicat argintul acesta de la toţi cei cu avere din Israel, ca să-l dea
împăratului Asiriei; i-a pus să dea fiecare câte cincizeci de sicli de argint. Împăratul Asiriei s-a
întors înapoi şi nu s-a oprit atunci în ţară” (2 Împăraţi 15:19-20).
Pe vremea lui Solomon, toţi împăraţii veneau şi îi aduceau aur; acum se
schimbaseră rolurile. Dumnezeu i-a făcut pe ei tributari şi dădeau ei argint celor din jurul
lor ca să-şi întărească scaunele de domnie obţinute prin forţă. Amintiţi-vă de prorociile lui
Ezechiel când Israelul era comparat cu o ibovnică. Dacă în mod normal ibovnicii plătesc, Israelul
însă a făcut greşeala să plătească el popoarelor din jur. Şi astfel a ajuns într-o decădere din ce în
ce mai mare. S-a distrus spiritual şi material. „Pe vremea lui Pecah, împăratul lui Israel, a venit
Tiglat-Pileser, împăratul Asiriei şi a luat Ilionul, Abel-Bet-Maaca, Ianoah, Chedeş, Haţor,
Galaad şi Galileia, toată ţara lui Neftali şi pe locuitori i-a dus în prinsoare în Asiria” (2 Împăraţi
15:29). Au pierdut ţinut cu ţinut, oraş cu oraş şi au ajuns fără putere spirituală, militară,
economică şi teritoriul se micşora din ce în ce mai mult. Aşa se întâmplă uneori şi în biserici,
când se pierde spiritualitatea, se pierd oameni, slujbe, dar se pierde şi material, căci dispare
binecuvântarea.

II. CARACTERIZARE

A. Stări păcătoase

După ce am făcut această incursiune pentru a-i cunoaşte în mare pe aceşti împăraţi, să
folosim şi alte detalii ale Scripturilor pentru a înţelege mai bine lucrurile. Dumnezeu mai întâi se

84
sesizează şi observă dacă sunt sau nu păcate. Dacă sunt, imediat El rupe relaţiile cu omul, căci
„Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi
împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor…” (Romani 1:18). Ce păcate făceau ei? Am amintit
deja idolatria, dar observăm şi altele: „...Ela era la Tirţa, chefuind şi îmbătându-se în casa lui
Arţa, căpetenia casei împăratului la Tirţa” (1 Împăraţi 16:9). Destrăbălarea este una din stările în
care oamenii ajung să cadă atunci când îşi pierd spiritualitatea, mai cu seamă dacă sunt în frunte
şi îşi permit luxul pentru că au fonduri băneşti necesare. Când oamenii din fruntea poporului cad
în plan spiritual, nu o să se mai lupte să se organizeze nopţi de veghe şi seri de rugăciune. O să
facă serbări la care slujba e doar de formă şi în rest: mâncare, glume, chef şi distracţii. Aceste
motivaţii fireşti arată de regulă şi felul în care sunt împărţite slujbele pentru cei apropiaţi, căci
Arţa, căpetenia casei împărăteşti, a dat ospăţul acela. Astfel de ospeţe le întâlnim doar la împăraţii
popoarelor străine. Amintiţi-vă de Faraon, Nebucadneţar şi Belşaţar.
Împăraţii credincioşi făceau serbări cu ocazia sărbătorilor sfinte când se bucurau cu
levitul, săracul şi străinul, când culmea sărbătorii erau jertfele aduse în prezenţa Domnului,
prin slava Lui coborâtă ca un nor. Dar aici, schimbându-se starea spirituală, se asista la chef
şi destrăbălare. După stările în care un om îşi petrece sărbătorile, putem vedea dacă este
bun sau rău. Cercetaţi-i de sărbători sau cu anumite ocazii speciale pe astfel de oameni fără
Dumnezeu, chiar dacă sunt din poporul Lui şi veţi vedea că primează cheful. Despre aceste stări
avem mai multe detalii în profeţi, dar să-l ascultăm pe un contemporan de-al lor: „ Se întind lângă
fiecare altar pe haine luate ca zălog şi beau în casa dumnezeilor lor amenda celor osândiţi de ei”
(Amos 2:8). „Beau vin cu pahare largi, se ung cu cel mai bun untdelemn şi nu se întristează de
prăpădul lui Iosif!” (Amos 6:6). De altfel exista un precedent de pe vremea pustiei sau chiar mai
dinainte, din amintirile Egiptului (Numeri 11:4-5).
Încă din timpul apostolilor se instalase starea aceasta şi în Biserică: Iuda 1:12-13 - „ Sunt
nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu
voi şi se îndoapă de-a binele; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi
tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi; nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi
spumegă ruşinea lor, nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru
vecie”. Aşadar, cheful nu-i pentru sfinţi. Sărbătoarea noastră trebuie să graviteze în jurul axei
spirituale, să aspirăm la ospăţul din ceruri, aşa cum este profeţit în Isaia 25, la o masă bogată pe
care o pregăteşte Domnul pe muntele Sionului. Amintiţi-vă ce spunea Pavel corintenilor, care se
adunau să se facă mai răi, fiindcă unul venea la adunare beat, iar altul venea la Cina Domnului ca
să mănânce. Doar fiii lui Eli se mai comportau aşa; ei erau în slujbă, dar pentru plăcerea lor era să

85
apuce carnea cum voiau şi să trăiască în desfrâu. Nu le făcea nici o plăcere să facă slujbă sfântă,
pentru că nu-L cunoşteau pe Domnul (1 Samuel 2:13-17).
Despre un împărat ucigaş din seria a doua citim în 2 Împăraţi 15:14-16 - „Menahem, fiul
lui Gadi, s-a suit din Tirţa şi a venit la Samaria, a lovit în Samaria pe Şalum, fiul lui Iabeş şi l-a
omorât; şi, în locul lui, a domnit el. Atunci Menahem a bătut Tifsahul şi pe toţi cei ce erau în el,
cu ţinutul lui dinspre Tirţa; l-a bătut pentru că nu-şi deschisese porţile. Şi a spintecat pântecele
tuturor femeilor însărcinate”. A trăit marcat de cruzime pe fond de răutate, deoarece nu ucidea
numai pe împăraţi, ci şi femei şi copii nenăscuţi. Astfel de oameni, pentru a-şi menţine poziţia pe
urma căreia chefuiesc şi trăiesc bine, sunt în stare să ucidă şi să acţioneze fără milă. Ei îşi pot
permite să recurgă la cele mai mârşave manevre şi te poţi aştepta la orice din partea lor. Nu mai
poate fi vorba de interesul poporului, fiincă aceşti oameni doar stăpânesc. De aceea Petru, scria
prezbiterilor să nu fie ca unii care stăpânesc. Stăpânirea este a lui Dumnezeu! De aceea, nimeni,
prin virtutea slujbei lui, să nu îndrăznească să acţioneze în forţă şi să facă ce vrea pentru că el este
mai mare. Să fie drept, că altfel se face vinovat şi într-o zi Dumnezeu va lua măsurile de rigoare.
Domnul Isus spunea că împăraţii domnesc şi poruncesc; dar între noi să nu fie aşa. Cel care este
mai mare să fie slujitorul celorlalţi, nu ca aceşti împăraţi are domneau ca nişte despoţi şi pentru ei
toată pasiunea era cheful şi traiul bun, până venea altul şi se instala în locul lor.

B. Ipocrizia judecăţilor celor răi

„Cuvântul Domnului vorbise prin proorocul Iehu, fiul lui Hanani, împotriva lui Baeşa, şi
împotriva casei lui, pe de o parte pentru tot răul pe care-l făcuse sub ochii Domnului, mâniindu-
L prin lucrul mâinilor lui şi ajungând ca şi casa lui Ieroboam, iar pe de alta pentru că lovise
casa lui Ieroboam” (1 Împăraţi 16:7). Deci prima vinovăţie a lui era că a făcut ce nu plăcea
Domnului: idolatrie, chefuire şi mânie cruntă şi a doua pentru că lovise casa lui Ieroboam. Dar nu
Domnul a prorocit prin Ahia despre casa lui Ieroboam că va fi măturată? Cu ce a fost vinovat
Baeşa dacă a împlinit o prorocie, după voia Domnului? Pentru Baeşa sunt menţionate două
proorocii. Una prin Ahia, prin care Domnul a spus că îl va folosi să nimicească toată casa lui
Ieroboam şi alta prin Iehu, fiul lui Hanani, prin care Domnul a anunţat că îl va nimici şi pe el.
Baeşa a fost ca unii care ştiu să interpreteze şi chiar să ducă la îndeplinire prorocii pentru
pedeapsa altora, dar ei nu sunt mai buni ca ceilalţi. Vinovăţia lui a fost că a omorât pe unul
rău, când el a fost la fel de rău. Dar „tu care judeci pe altul, pe tine nu te judeci?” Ce uşor poţi
să spui: „cutare e vinovat şi trebuie pedepsit”. Dar eşti mai bun ca el? Domnul Isus spunea în
Matei 7:1-2 - ,,Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi

86
cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura”. Acest verset nu poate fi interpretat că nu are nimeni
voie să judece, cum cineva spunea: „Cum ne permitem să judecăm, pentru că nu a început
judecata?”. Însă Biblia spune că este bine să fie cineva să judece între fraţi (1 Corinteni 6:5). Dar
în cazul împăraţilor pe care-i studiem, problema nu era că ei judecau pe alţii, ci că şi ei erau răi,
ca cei pe care îi osândeau. „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de
seamă la bârna din ochiul tău? Sau poţi să zici fratelui tău: «Lasă-mă să scot paiul din ochiul
tău» şi, când acolo, tu ai o bârnă într-al tău? Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău şi vei
vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7:3-5). Deci nu-i interzisă judecata,
dar elimină întâi idolatria din casa ta şi apoi du-te şi ia măsuri de disciplină în casa altora. Dar
pentru că Baeşa s-a făcut vinovat prin atitudinea lui ca împărat în Israel, Domnul i-a zis: „Eu te-
am ridicat din ţărână şi te-am pus mai mare peste poporul Meu Israel; dar pentru că ai umblat
pe calea lui Ieroboam şi ai făcut pe poporul Meu să păcătuiască, pentru ca să Mă mânii prin
păcatele lor, iată că voi mătura pe Baeşa şi casa lui şi casa ta o voi face ca şi casa lui Ieroboam,
fiul lui Nebat” (1 Împăraţi 16:2-3). Dreptatea lui Dumnezeu a decis: „tu care i-ai nimicit pe
alţii care au fost idolatri, vei nimicit şi tu pentru că porţi aceeaşi vinovăţie”. Şi în versetul 12
apare împlinirea: „Zimri a nimicit toată casa lui Baeşa, după cuvântul pe care-l spusese Domnul
împotriva lui Baeşa prin prorocul Iehu”.
Noi trăim în biserici unde avem proroci, de aceea să învăţăm din cazul lui Ieroboam şi
Baeşa. Chiar dacă avem profeţii favorabile cu promisiuni de la Domnul, dacă nu trăim în voia
Lui, tot El trimite osânda şi ne dă sentinţa prin cel pe care-l alege să-i cădem în mână. Iar dacă cei
care sunt puşi să facă dreptate sau să ia locul altora şi nu sunt mai buni, Dumnezeu îi lasă o
vreme, dar apoi vin alte prorocii pentru ei şi vor împărtăşi aceeaşi soartăcu a celor răi. Uneori am
văzut oameni care văd împlinirea unor profeţii când sunt schimbaţi unii din slujbă, pentru că sunt
vinovaţi înaintea Domnului. Ar fi bine să se întrebe acei care le I-au locul, dacă nu cumva le vor
lua şi păcatele. Şi chiar în mod individual, când judeci pe altul, vezi, nu cumva porţi aceeaşi
vinovăţie? Ştiţi ce repede a dat David verdictul când a venit Natan la el: „Vinovat! Vrednic de
moarte!” Dar când i-a spus: „Tu eşti acela”, a cerut îndurare de la Dumnezeu.
În 1 Împăraţi 16:25 citim despre Omri, că majoritatea dintre ei au făcut aceleaşi rele ca
cei dinaintea lor. „Omri a făcut ce este rău înaintea Domnului şi a lucrat mai rău decât toţi cei ce
fuseseră înaintea lui”. Ceilalţi s-au păstrat pe aceeaşi linie în vinovăţia lor, în expresia biblică: „a
făcut ce este rău, ... nu s-a abătut de la păcatele lui Ieroboam”. La următorul împărat apare
aceeaşi expresie: „a făcut ce este rău, nu s-a abătut...”. Deci suntem tentaţi să facem păcatele
celor dinaintea noastră, păcatele ce se comit în poporul din jurul nostru. Bine ar fost să se abată
de la păcatele părinţilor lor, să reformeze sistemul religios, dar niciunul dintre aceştia nu a făcut-

87
o. Să nu se aştepte nimeni ca de la sine să vină o stare în care să nu mai păcătuiască. Numai
dacă ne abţinem şi o rupem cu păgânătatea, vom reuşi să nu mai păcătuim. Dumnezeu dă
harul sfinşeniei numai celui ce acceptă provocarea la pocăinţă şi este gata să facă ceea ce
depinde de el. Amintiţi-vă de Iov, care e definit prin patru calităţi: Era fără prihană, curat la
suflet, se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău. Ce înseamnă să te abaţi de la rău? Răul îţi
este în cale şi în sânge, este uzual şi toţi îl fac. A te abate înseamnă a sta împotriva curentului,
a fi altfel, a te lupta. Fără luptă, nu schimbi nimic nici în viaţa ta, nici în slujirea pe care o
faci. Dacă nu te abaţi şi te laşi dus de val, poţi să ajungi să faci mai rău ca cei dinaintea ta. În
unele biserici evoluţia spirituală este în regres, căci generaţia actuală a preluat unele slăbiciuni de
la părinţi şi nu se abate de la răul care iese-i în cale prin provocările celor din jur, dar
„înţeleptul ... se abate de la rău” (Proverbe 14:16). Domnul să ne ajute să ne împotrivim răului,
căci altfel ne iau cursul evenimentelor şi valul păcatului!
Credeţi că împăraţii aceştia erau răi din cale afară? Eu cred că s-au lăsat amăgiţi de Satan,
direct, sau prin cei din anturajul lor şi, după ce s-au compromis şi s-au obişnuit cu răul, au fost
incapabili să mai facă o reformă spirituală. Când te ia valul, greu mai poţi să rezişti. Şi în vremea
noastră am auzit multe sloganuri printre păstori, dar credeţi că se face ceva în mod concret? Nu!
Ne gândim la necesitatea unei reforme şi mulţi au o intenţie bună, dar nu se poate aşa de uşor să
te abaţi de la rău şi să-i opreşti şi pe alţii. Sunt duhuri care se opun şi acestea nu pot fi eliminate
cu putere omenească. Domnul să ne ajute să fim luptători în Numele Lui!

ÎNCHEIERE

Dumnezeu este interesat şi implicat în poporul Său, chiar şi când sunt în slujbă
oameni răi. Poate întâlniţi câte un lucrător sau un predicator care e firesc sau rău şi vă întrebaţi:
Oare este pus de Domnul? Foarte posibil. Dar să ştiţi că, la fel de uşor, Domnul poate să-l
îndepărteze. Poate considerăm că unii din cei răi sunt total liberi şi că Dumnezeu îi lasă să facă ce
vor. Dacă nici cei din afară nu fac ce vor, cu atât mai mult nu ajunge în slujbă, într-o adunare,
oricine şi nu e dat jos la voia întâmplării. Iată o dovadă în Ieremia 27:1-7: „La începutul domniei
lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, a fost rostit către Ieremia din partea Domnului,
următorul cuvânt: «Aşa mi-a vorbit Domnul: «Fă-ţi nişte legături şi nişte juguri şi puneţi-le la
gât. Trimete-le împăratului Edomului, împăratului Moabului, împăratului copiilor lui Amon,
împăratului Tirului şi împăratului Sidonului, prin trimişii care au venit la Ierusalim la Zedechia,
împăratul lui Iuda. Şi spune-le să spună stăpânilor lor: «Aşa vorbeşte Domnul oştirilor,
împăratul lui Israel: «Iată ce să spuneţi stăpânilor voştri: «Eu am făcut pământul, pe oameni, şi

88
dobitoacele care sunt pe pământ, cu puterea Mea cea mare şi cu braţul Meu întins şi dau
pământul cui Îmi place. Acum dau toate aceste ţări în mâinile robului Meu Nebucadneţar,
împăratul Babilonului; îi dau chiar şi fiarele câmpului ca să-i fie supuse. Toate neamurile vor fi
supuse lui, fiului său şi fiul fiului său, până va veni şi vremea ţării lui şi o vor supune neamuri
puternice şi împăraţi mari”. Observaţi? Evenimentele s-au derulat exact ca şi în cazul împăraţilor
despre care am studiat. În cazul lui Iehu, Dumnezeu a lăsat patru urmaşi pe tron. În cazul lui
Ieroboam şi Baeşa numai câte unul. Deci Dumnezeu pune pe toţi împăraţii sau alţi
conducători şi tot El îi dă jos.
Cine credeţi că a schimbat sistemul comunist? Dumnezeu! Atunci cum am putea crede că
nu-i implicat în biserici? Îmi amintesc că într-o biserică, nişte oameni credincioşi au întrebat pe
Domnul dacă să mai stea într-o biserică în care liderul era abătut de la adevăr. Eu, în vremea
aceea nu am înţeles de ce Dumnezeu le-a zis: „rămâneţi acolo, căci va veni un vânt care va da la o
parte un copac mare care ţine umbră grădinii”. Eu nu vedeam cum, dar a venit vremea când cel cu
autoritate a fost înlăturat. Dumnezeu instalează, detronează, promovează şi scoate din slujbă. El
este Stăpân! Numele Lui fie binecuvântat! Credincioşii trebuie să stea liniştiţi, fiindcă Dumnezeu
conduce lucrurile. Datoria noastră este să nu-l rugăm pentru sfera socială, politică, bisericească şi
să acţionăm cu încredinţarea că Dumnezeu instalează şi tot El destituie. Faptele fiecăruia se vor
întoarce asupra capului lui. Dumnezeu controlează toate evenimentele şi, în final, răsplăteşte
fiecăruia. Numele Domnului să fie slăvit! AMIN.

89
AHAB – CEL MAI RĂU ÎMPĂRAT

INTRODUCERE

1. Ahab a fost un împărat extrem de rău (1 Împăraţi 16:30; 22:39)


2. În vremea lui au trăit unii oameni foarte buni şi alţii foarte răi, de aceea va fi prezentat în raport
cu ei.

I. A FI RĂU CÂND AI ÎN JUR OAMENI BUNI

A. Profetul Ilie

1. Vremea secetei (1 Împăraţi 17:1; 18:1, 10, 16-19, 40-41, 44-46)


2. Ajutorul Domnului prin alţi proroci (1 Împăraţi 20:1, 13-14, 22, 28, 42)

B. Iosafat

1. Iosafat, o rudenie credincioasă Domnului (2 Cronici 18:1)


2. Iosafat, un aliat militar (1 Împăraţi 22:1-8)

C. Alţi israeliţi

1. Obadia, un ministru de stat (1 Împăraţi 18:3-4, 7, 9)


2. Nabot, un vecin (1 Împăraţi 21:1-4, 16-19)

II. CAUZELE RĂULUI

A. Omri – tatăl

1. Moştenirea de la Ieroboam (1 Împăraţi 16:25-26, 29-30)

90
2. Educaţia din casa părintească (1 Împăraţi 16:31)

B. Izabela – soţia

1. Izabela, promotoarea altei religii (1 Împăraţi 16:31-33)


2. Afectarea vieţii poporului (1 Împăraţi 19:1-2; 2 Împăraţi 9:22)

III. URMĂRILE ŞI PEDEPSELE RĂULUI (PĂCATULUI)

A. Influenţe

1. Viaţa lui Ahab, un suport pentru încălcarea Scripturilor – casa lui Hiel (1 Împăraţi 16:34)
2. Nedreptate în ţară – casa lui Nabot (1 Împăraţi 21:9-13)
3. Generaţii educate greşit în Israel: Ahazia (1 Împăraţi 22:51-53; 2 Împăraţi 1:17); Ioram (2
Împăraţi 8:1-3) şi Iuda: Ioram (2 Împăraţi 8:16-19); Ahazia (2 Împăraţi 8:25-27); Atalia (2
Împăraţi 11:1, 3)

B. Pedeapsa casei lui Ahab

1. Vestire (1 Împăraţi 21:19-24); scurt moment de pocăinţă (1 Împăraţi 21:27-29)


2. Execuţie (1 Împăraţi 22:20-37 – Ahab; 2 Împăraţi 9:30:37 – Izabela; 2 Împăraţi 10:6-7, 11 – fiii
lor)

ÎNCHEIERE

1. Ahab – bărbatul tipic firesc (1 Împăraţi 20:43; 21:4); manipulat de soţie (1 Împăraţi 21:25-26)
2. Domnia lui Ahab a fost o vreme grea pentru credincioşi (1 Împăraţi 19:10, 15-18)

INTRODUCERE

„Ahab, fiul lui Omri, a făcut ce este rău înaintea Domnului, mai mult decât toţi cei ce
fuseseră înaintea lui” (1 Împăraţi 16:30). El a fost o culme a răului şi a reuşit să domnească

91
în ţara sfântă cu ajutorul soţiei lui, Izabela, douăzeci şi doi de ani. El şi-a făcut o casă de fildeş
de unde stăpânea poporul evreu. În vremea lui, au trăit câteva personalităţi marcate de bine:
profetul Ilie, împăratul Iosafat, dar şi altele, evidenţiate prin rău: în prim plan Izabela, soţia lui,
care l-a provocat la mult rău. Să-l privim pe acest împărat extrem de rău în raport cu oamenii
care au trăit în vremea lui. Îl vom vedea pe Ahab faţă în faţă cu „duşmanul” lui, prorocul
Ilie, stând pe tron lângă evlaviosul împărat Iosafat sau ajutat de credinciosul Obadia.
Totodată să ni-l imaginăm în copilărie cu tatăl său, Omri, apoi căsătoria lui cu Izabela. În
final, vom observa ce pedepse i-au adus alipirea lui de rău şi respingerea binelui.

I. A FII RĂU CÂND AI ÎN JUR OAMENI BUNI

A. Profetul Ilie

Să urmărim câteva evenimente ale întâlnirilor lui Ahab cu Ilie. În 1 Împăraţi 17 apare
prezentarea lui Ilie tişbitul, ca unul din locuitorii Galadului. El „...a zis lui Ahab: «Viu este
Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici
ploaie, decât după cuvântul meu»”. În Israel, poporul lui Dumnezeu, alături de un împărat
rău, era şi un proroc foarte bun. Dumnezeu a colaborat cu Ilie şi a pedepsit prin el nu doar pe
Ahab şi casa lui, ci tot poporul, prin seceta de trei ani şi jumătate. „Au trecut multe zile şi
cuvântul Domnului a vorbit astfel lui Ilie, în al treilea an: «Du-te şi înfăţişează-te înaintea lui
Ahab, ca să dau ploaie pe faţa pământului»” (1 Împăraţi 18:1). Cât de adevărat este că
Dumnezeu dă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi. Chiar dacă a fost secetă, în bunătatea Lui,
Dumnezeu s-a uitat cu milă la oameni şi la animale şi în colaborare cu Ilie a dat ploaie şi viaţa a
renăscut. În 1 Împăraţi 18:10, Obadia spune lui Ilie: „Viu este Domnul, că n-a rămas popor sau
împărăţie unde să nu fi trimes stăpânul meu să te caute; şi când se spunea că nu eşti acolo,
punea pe împărăţia şi poporul acela să jure că nu te-a găsit”. Ahab a căutat pe Ilie, dar nu l-a
găsit! Voia să-l ucidă, ca şi împăratul de mai târziu pe Elisei, pentru că îl considera responsabil
pentru seceta din ţară. Măcar că Ahab căutase mult după Ilie, acum Ilie vine la el. „Obadia,
ducându-se înaintea lui Ahab, l-a înştiinţat despre lucrul acesta. Şi Ahab s-a dus înaintea lui Ilie.
Abia a zărit Ahab pe Ilie şi i-a zis: «Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel»? Ilie a răspuns:
«Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi
te-ai dus după Baali. Strânge acum pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe cei patru sute
cincizeci de proroci ai lui Baal şi pe cei patru sute de proroci ai Astarteei, care mănâncă la masa
Izabelei»” (1 Împăraţi 18:16).

92
Iată ce armată de proroci adunase Izabela pentru a „îmbogăţi” religia Israelului. Deşi
Ahab îl „ia tare” pe Ilie, imediat după aceea nu mai are nici o putere, căci e mai mare puterea lui
Dumnezeu. Astfel Ahab a executat ordinele profetului şi a adunat la porunca lui pe toţi aceşti
responsabili de idolatrie pe muntele Carmel. După ce Dumnezeu a autentificat prin foc religia şi
slujba lui Ilie, profetul a trecut la disciplinare şi a zis: „Puneţi mâna pe prorocii lui Baal, le-a zis
Ilie: «nici unul să nu scape»! Şi au pus mâna pe ei. Ilie i-a pogorât la pârâul Chison şi i-a
junghiat acolo. Apoi Ilie a zis lui Ahab: «Suie-te de mănâncă şi bea; căci se aude vuiet de
ploaie»” (1 Împăraţi 18:40-41). Ahab a văzut, fără a putea face ceva, cum Ilie a ucis aceşti opt
sute cincizeci de proroci şi nu a avut nici o putere în faţa lui. Eu cred că el şi-a dat seama că ceea
ce făcea Ilie era bine. Ilie a dat o dovadă incontestabilă despre intervenţia adevăratului Dumnezeu
şi despre realitatea care era în ţară. Se poate observa această acţiune prin Ilie citind versetele 44-
46, după ce el se roagă să vină ploaia. „A şaptea oară, slujitorul a zis: «Iată că se ridică un mic
nor din mare, ca o palmă de om». Ilie a zis: «Suie-te şi spune lui Ahab: «Înhamă şi pogoară-te,
ca să nu te oprească ploaia». Peste câteva clipe, cerul s-a înnegrit de nori, a început vântul şi a
venit o ploaie mare. Ahab s-a suit în car şi a plecat la Izreel. Şi mâna Domnului a venit peste Ilie,
care şi-a încins mijlocul şi a alergat înaintea lui Ahab până la intrarea în Izreel”. Ilie l-a condus
pe Ahab la întoarcere pentru a-l face să fie conştient şi mai departe de adevărurile care i-au fost
prezentate pe munte.
Ahab a mai avut în jurul lui şi alt proroc al lui Dumnezeu care l-a ajutat într-un
moment greu. Din 1 Împăraţi 20:1-14 aflăm că: „Ben-Hadad, împăratul Siriei, şi-a strâns toată
oştirea: avea cu el treizeci şi doi de împăraţi, cai şi cară. S-a suit, a împresurat Samaria şi a
început lupta împotriva ei.... Dar iată că un proroc s-a apropiat de Ahab, împăratul lui Israel şi
a zis: «Aşa vorbeşte Domnul: «Vezi toată această mulţime mare? O voi da astăzi în mâinile tale,
ca să cunoşti că Eu sunt Domnul». Ahab a zis: «Prin cine»? Şi el a răspuns: «Aşa vorbeşte
Domnul: «Prin slujitorii mai marilor peste ţinuturi». Ahab a zis: «Cine va începe lupta»? Şi el a
răspuns: «Tu»”. Ce bun este Dumnezeu chiar cu cei răi! El putea să-l abandoneze pe Ahab şi să-l
dea în mâna sirienilor, dar a vrut să-l facă să cunoască pe Domnul. Uneori ne mirăm câte resurse
are Duhul lui Dumnezeu în a arăta adevărul unor oameni, în a-i ajuta în momente de încercare, în
a-i sprijini, doar, doar se vor trezi şi se vor întoarce cu inima spre Domnul.
Ahab a avut şi alte experienţe cu profeţii Domnului. După biruinţa împotriva
sirienilor, „...prorocul s-a apropiat de împăratul lui Israel şi i-a zis: «Du-te, întăreşte-te,
cercetează şi vezi ce ai de făcut; căci la anul viitor împăratul Siriei se va sui din nou împotriva
ta». Omul lui Dumnezeu s-a apropiat şi a zis din nou împăratului lui Israel: «Aşa vorbeşte
Domnul: «Pentru că sirienii au zis: «Domnul este un dumnezeu al munţilor şi nu un dumnezeu al

93
văilor», voi da toată această mare mulţime în mâinile tale şi vei şti că Eu sunt Domnul»” (1
Împăraţi 20:22-28). Lucrurile s-au petrecut întocmai, căci Ahab s-a bucurat de ajutorul Domnului,
dar nu l-a ascultat şi a repetat greşeala făcută de Saul altădată. A cruţat pe împăratul Siriei cum şi
Saul cruţase pe Agag, împăratul amaleciţilor. Pentru această neascultare, „El (unul din fiii
prorocilor) a zis atunci împăratului: «Aşa vorbeşte Domnul: «Pentru că ai lăsat să-ţi scape din
mâini omul pe care-l sortisem nimicirii, viaţa ta va răspunde pentru viaţa lui şi poporul tău
pentru poporul lui»” (1 Împăraţi 20:42). Dumnezeu voia ca Ahab să vadă ajutorul Lui, iar pe de
altă parte, S-a folosit de el, deşi era rău, pentru că a avut în vedere poporul Israel şi voia să-l
pedepsească pe împăratul Siriei, sortit nimicirii.

B. Iosafat

Împăratul Iosafat a fost un alt om bun lângă Ahab şi totodată cuscrul lui. Spre
deosebire de „împăraţii ucigaşi”, care nu s-au aliat niciodată cu împăraţii lui Iuda, Ahab s-a
împăcat bine cu Iosafat, relaţie pentru care Iosafat a fost mustrat de Domnul de mai multe
ori. În 1 Împăraţi 22:3-6 îl întâlnim pe Ahab aliat cu Iosafat pentru a merge la război împotriva
sirienilor la Ramot din Galaad. „Împăratul lui Israel a zis slujitorilor săi: «Ştiţi că Ramot din
Galaad este al nostru. Şi noi stăm fără grijă, în loc să-l luăm înapoi din mâinile împăratului
Siriei». Şi a zis lui Iosafat: «Vrei să vii cu mine să luptăm împotriva Ramotului din Galaad»?
Iosafat a răspuns împăratului lui Israel: «Eu voi fi cu tine, poporul meu ca poporul tău, caii mei
ca ai tăi». Apoi Iosafat a zis împăratului lui Israel: «Întreabă acum, te rog, cuvântul Domnului».
Împăratul lui Israel a strâns pe proroci, în număr de aproape patru sute şi le-a zis: «Să merg să
lupt împotriva Ramotului din Galaad sau să mă las»? Şi ei au răspuns: «Suie-te şi Domnul îl va
da în mâinile împăratului»”. Deşi Ahab a avut experienţă şi ştia ce valoare au prorocii adevăraţi
în cazul unui război şi ce neputincioşi au fost sutele lui de proroci falşi, deja a reconstituit „garda
Izabelei” de aproape patru sute. Vedeţi de ce sunt în stare oamenii răi, fără Dumnezeu? Ahab a
asistat la moartea celor opt sute cincizeci de proroci şi din nou şi-a adus alţii, fiindcă nu se
scosese rădăcina răului, ci doar se smulseseră buruienile de la suprafaţă. „Dar Iosafat a zis: «Nu
mai este aici nici un proroc al Domnului, ca să-L putem întreba»? Împăratul lui Israel a răspuns
lui Iosafat: «Mai este un om prin care am putea să întrebăm pe Domnul; dar îl urăsc, căci nu-mi
proroceşte nimic bun, nu proroceşte decât rău: este Mica, fiul lui Imla». Şi Iosafat a zis: «Să nu
vorbească împăratul aşa»!” (1 Împăraţi 22:7,8). A trimis după el şi, când a venit a prorocit diferit
de ceilalţi, căci nu se putea altfel. Din nefericire pentru el, Ahab nu a crezut, căci cei răi nu pot să

94
creadă şi nu înţeleg voia lui Dumnezeu cea bună şi plăcută, iar deznodământul acelei bătălii a fost
moartea lui.

C. Alţi israeliţi

Interesant este faptul că în Israel, un apropiat al lui Ahab, era un om cu frică de


Dumnezeu „…Obadia, mai marele casei lui, – Obadia se temea mult de Domnul. De aceea
când a nimicit Izabela pe prorocii Domnului, Obadia a luat o sută de proroci, i-a ascuns câte
cincizeci într-o peşteră şi i-a hrănit cu pâine şi apă” (1 Împăraţi 18:3-4). Evlavia lui Obadia
rezultă şi din dialogul lui cu profetul Ilie. „Pe când era Obadia pe drum, iată că l-a întâlnit pe
Ilie. Obadia, cunoscându-l, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: «Tu eşti, domnul meu Ilie»?...Şi
Obadia a zis: «Ce păcat am săvârşit eu, ca să dai pe robul tău în mâinile lui Ahab, ca să mă
omoare»? (1 Împăraţi 18:7-9). Obadia era un om credincios pe ascuns, iar Dumnezeu l-a folosit
pentru protecţia a o sută de proroci. Eu cred că Obadia era omul care îl putea îndrepta şi pe Ahab
spre bine, dar împăratul era refractor la sfatul celor buni.
În 1 Împăraţi 21:1-4 întâlnim pe Nabot, un vecin al lui Ahab, care respecta legile
referitoare la moşteniri. „După aceste lucruri, iată ce s-a întâmplat. Nabot, din Izreel, avea o vie
la Izreel, lângă casa lui Ahab, împăratul Samariei. Şi Ahab a vorbit astfel lui Nabot: «Dă-mi mie
via ta, să fac din ea o grădină de verdeţuri, căci este foarte aproape de casa mea. În locul ei îţi
voi da o vie mai bună, sau dacă-ţi vine mai bine, îţi voi plăti preţul ei în argint». Dar Nabot a
răspuns lui Ahab: «Să mă ferească Domnul să-ţi dau moştenirea părinţilor mei»! Ahab a intrat în
casă…Şi s-a culcat pe pat, şi-a întors faţa şi n-a mâncat nimic”. Nabot a respectat legea, căci era
poruncit în legea lui Moise să nu se înstrăineze moştenirile. Relatarea biblică descrie cum Nabot a
fost ucis de mâna Izabelei, dar şi ce pedepse aşteptau casa lui Ahab, pentru această faptă (1
Împăraţi 21; 2 Împăraţi 9:26).
Împăratul Ahab a fost un om rău, dar a avut lângă el câţiva oameni buni, proroci,
avându-l în frunte pe Ilie, care l-au sfătuit din partea Domnului şi care i-au dovedit practic
adevărul. A avut pe Iosafat, care a avut curajul să-i spună: „întreabă pe Domnul”, „nu
vorbi aşa” şi un ministru bun, şi totuşi el a rămas rău. Nu este şi astăzi aşa? Sunt oameni
care pe lângă ei au un şef bun, un subaltern credincios sau rudenii credincioase, şi totuşi
rămân răi. Chiar dacă pe moment se recunosc că sunt răi, nu se trezesc în mod integral, să
se schimbe din rău în bine.

95
II. CAUZELE RĂULUI

A. Omri - tatăl

Şi Omri, tatăl lui Ahab, la rândul lui, a făcut ce este rău în faţa Domnului, mai mult
decât cei ce fuseseră înaintea lui (1 Împăraţi 16:25-26). Ahab s-a asemănat cu tatăl său, căci de
la părinţi se transmite răul sau binele, nu doar prin educaţie, ci şi genetic. Astfel că tânărul
împărat Ahab s-a format greşit de copil, datorită mediului în care crescuse şi care-l promovase.
De la tatăl lui „moştenise” viţeii lui Ieroboam (1 Împăraţi 13), care au fost fundamentul religiei
idolatre. Închinarea la cei doi viţei era religia regală. El, ca şi Ieroboam la vremea lui şi toţi
ceilalţi împăraţi după el, ardea tămâie şi aducea sacrificii potrivit cultului lor.

B. Izabela - soţia

„Şi, ca şi cum ar fi fost puţin lucru pentru el să se dedea la păcatele lui Ieroboam, fiul lui
Nebat, a mai luat de nevastă şi pe Izabela, fata lui Etbaal, împăratul sidoniţilor şi a slujit lui
Baal şi s-a închinat înaintea lui” (1 Împăraţi 16:31). Deci o parte din lucrurile rele şi pornirea
spre rău, Ahab le-a moştenit de la tatăl său, iar o altă parte le-a învăţat de la soţia lui. Sub
influenţa ei, „A ridicat un altar lui Baal în templul lui Baal pe care l-a zidit la Samaria şi a
făcut un idol Astarteei. Ahab a făcut mai multe rele decât toţi împăraţii lui Israel care fuseseră
înaintea lui, ca să mânie pe Domnul, Dumnezeul lui Israel” (1 Împăraţi 16:32-33).
Sunt oameni mai slabi sau mai tari de caracter, dar sunt unii cu o influenţă puternică şi
Izabela era o astfel de femeie. Când a venit în ţară a cerut să i se facă temple pentru dumnezeii ei,
ca şi nevestele lui Solomon, dar nu s-a mulţumit să-i aibă numai pentru ea, ci pentru tot poporul.
Izabela a fost o femeie cu puteri malefice, ajungând să domine toată ţara pentru multă
vreme. Iată un exemplu: Când Ilie l-a chemat pe Ahab la adunarea de pe muntele Carmel, el a
asistat la jertfă şi a văzut uciderea prorocilor răi. Apoi Ahab a executat tot ce i-a spus Ilie să facă,
dar când s-a dus la Izabela, toate lucrurile s-au schimbat urgent (1 Împăraţi 18:19-46). Izabela era
cea care conducea lucrurile în ţară. De aici putem observa ce mare poate fi influenţa unui om rău,

96
mai cu seamă dacă este o relaţie de familie sau o prietenie strânsă. O asemenea persoană te
poate face să-ţi pierzi toată evlavia şi moralitatea. Ea s-a folosit nu numai de vrăjitorii şi de
manipulări de ordin politic, ci a folosit şi forţa, potrivit cu 1 Împăraţi 19:1-2, unde scrie:
„Ahab a spus Izabelei tot ce făcuse Ilie şi cum ucisese cu sabia pe toţi prorocii. Izabela a trimes
un sol la Ilie, să-i spună: «Să mă pedepsească zeii cu toată asprimea lor, dacă mâine, la ceasul
acesta, nu voi face cu viaţa ta ce ai făcut tu cu viaţa fiecăruia din ei»”. Ilie ştia de ce e în stare
Izabela şi a plecat cu frică şi o mare decepţie, iar Ahab, sub influenţa ei, „uitase” tot ce se
petrecuse pe munte.
Izabela a rămas influentă şi după moartea lui Ahab, căci este scris în 2 Împăraţi 9:22 -
„Cum a văzut Ioram pe Iehu, a zis: «Pace, Iehu»? Iehu a răspuns: «Ce pace»! Câtă vreme
domnesc curviile mamei tale Izabela şi mulţimea vrăjitoriilor ei»!” Izabela era o vrăjitoare de
marcă. Probabil prin aşa ceva s-a căsătorit cu Ahab. Ea a rămas şi în Noul Testament un simbol al
idolatriei şi al curviei, fiindcă la templele păgâne se împletea idolatria cu desfrâul. Femeia aceasta
a impus ţării o nouă religie. Opt sute cincizeci de proroci erau în anturajul ei. Ea a ştiut să
organizeze lucrurile în ţară astfel încât a sedus tot poporul, punând mâna pe puterea religioasă,
politică şi administrativă. Pentru a arăta puterea ei, ar fi suficient să amintim cazul din Izreel,
când a trimis acea scrisoare ca să-l omoare pe Nabot. Izabela l-a supus totalmente pe Ahab şi ce a
rămas doar o marionetă.

III. URMĂRILE ŞI PEDEPSELE RĂULUI

A. Influenţe

Fiecare dintre noi vom avea în jurul nostru oameni buni şi oameni răi. Dacă
Dumnezeu foloseşte oamenii buni să ne îndrepte spre bine, să nu credeţi că Satana va fi mai
indiferent şi nu-i va trimite pe cei răi la noi. Chiar în poporul Domnului sunt oameni răi (Ieremia
în 5:26), iar afară cu atât mai mulţi, aşa că va găsi destui. Nu vi s-a întâmplat să vină la
dumneavoastră oameni răi? Ştiţi pe ce se cunosc oamenii răi? Ei urăsc şi aceasta se vede din ceea
ce spun şi fac. Un om bun, şi atunci când mustră, are iubire. Feriţi-vă de oamenii răi, că vă
influenţează şi acceptaţi prietenia celor buni, căci vă va fi benefică.
Iată care au fost urmările alegerii lui Ahab, de a fi rău şi nu bun. În 1 Împăraţi 16:34
citim: „Pe vremea lui, Hiel din Betel a zidit iarăşi Ierihonul; i-a pus temeliile cu preţul lui
Abiram, întâiul lui născut şi i-a pus porţile cu preţul lui Segub, cel mai tânăr fiu al lui, după
cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosua, fiul lui Nun”. „Atunci a jurat Iosua şi a zis:

97
«Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a
Ierihonului! Cu preţul întâiului său născut îi va pune temeliile şi cu preţul celui mai tânăr fiu al
lui îi va aşeza porţile»!” (Iosua 6:26). Răutatea şi apostazia lui Ahab au dus la o
desconsiderare ignorantă şi împotrivitoare a Scripturilor. Până atunci, nimeni nu a avut
curajul să zidească Ierihonul, temându-se de ce scrie în Biblie. Acest om a trecut peste ce-i scris,
dar a suportat pedeapsa, murindu-i întâiul născut când a pus fundaţia şi pentru că nu s-a oprit,
când a pus porţile i-a murit şi cel mai tânăr. În orice domeniu este păcat dacă nu-l ascultăm pe
Dumnezeu. Tot ce este scris este valabil şi trebuie împlinit, căci dacă nu, vom suporta
consecinţele.
O influenţă rea este evidentă în 1 Împăraţi 21:9-11. Izabela a trimis scrisori către cei din
Izreel: „Vestiţi un post; puneţi pe Nabot în fruntea poporului şi puneţi-i în faţă doi oameni de
nimic, care să mărturisească astfel împotriva lui: «Tu ai blestemat pe Dumnezeu şi pe
împăratul»! Apoi scoateţi-l afară, împroşcaţi-l cu pietre şi să moară». Oamenii din cetatea lui
Nabot, bătrânii şi dregătorii care locuiau în cetate, au făcut cum le spusese Izabela, după cum
era scris în scrisorile pe care li le trimisese ea”. Dregătorii şi bătrânii care trebuiau să facă
judecată dreaptă, au ajuns şi ei să nimicească oamenii buni, iar oamenii de nimic slujeau pe
rol de martori. Toate valorile ajunseseră inversate şi în ţară binele era pe moarte. Pe
deasupra, a mai fost omorâtă toată casa lui Nabot, ca nu cumva să rămână urmaşi care să
revendice via mult râvnită, fapt pentru care Ahab a fost pedepsit de Domnul.
O altă influenţă rea este menţionată în 1 Împăraţi 22:51-53: „Ahazia, fiul lui Ahab, a
început să domnească peste Israel la Samaria, în al şaptesprezecelea an al lui Iosafat, împăratul
lui Iuda. A domnit doi ani peste Israel. El a făcut ce este rău înaintea Domnului şi a umblat în
calea tatălui său şi în calea mamei sale şi în calea lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe
Israel să păcătuiască. A slujit lui Baal şi s-a închinat înaintea lui şi a mâniat pe Domnul,
Dumnezeul lui Israel, cum făcuse şi tatăl său”. Astfel s-a distrus educaţia generaţiei următoare.
Copilul a călcat pe urmele părinţilor săi răi şi în timpul bolii s-a dus să întrebe pe Baal-Zebub,
dumnezeul Ecronului, căci era obişnuit cu vrăjitorii şi cu ghicitorii. Dar „Ahazia a murit, după
cuvântul Domnului, rostit prin Ilie. Şi în locul lui, a început să domnească Ioram, în al doilea an
al lui Ioram, fiul lui Iosafat, împăratul lui Iuda; căci n-avea fiu” (2 Împăraţi 1:17). Ioram nu a
putut în parte să „scape” de urmările decăderii părinţilor săi; se pare că el a încercat, dar fără
succes real. Iată cum este prezentat în 2 Împăraţi 3:2-3 - „El a făcut ce este rău înaintea
Domnului, totuşi nu ca tatăl său şi ca mama sa. A răsturnat stâlpii lui Baal, pe care-i făcuse tatăl
său; dar s-a dedat la păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască şi
nu s-a abătut de la ele”. Este aproape imposibil ca o generaţie educată rău să devină bună.

98
Efectul negativ s-a răsfrânt nu numai în ţara lui Israel, ci şi în ţara lui Iuda, căci
Iosafat s-a încuscrit cu Ahab. „În al cincilea an al lui Ioram, fiul lui Ahab, împăratul lui Israel,
a început să domnească Ioram, fiul lui Iosafat, împăratul lui Iuda. Avea treizeci şi doi de ani
când s-a făcut împărat şi a domnit opt ani la Ierusalim. El a umblat în calea împăraţilor lui
Israel, cum făcuse casa lui Ahab, căci avea de nevastă pe o fată a lui Ahab, şi a făcut ce este rău
înaintea Domnului” (2 Împăraţi 8:16-18). După el a urmat Ahazia. „Ahazia avea douăzeci şi doi
de ani când a ajuns împărat şi a domnit un an la Ierusalim. Mamă-sa se chema Atalia, fata lui
Omri, împăratul lui Israel. El a umblat în calea casei lui Ahab şi a făcut ce este rău înaintea
Domnului, ca şi casa lui Ahab, căci era ginerele casei lui Ahab” (2 Împăraţi 8:26-27). „Atalia,
mama lui Ahazia, văzând că fiul ei a murit, s-a sculat şi a omorât pe toţi cei de neam
împărătesc” (2 Împăraţi 11:1). În ţara sfântă, în regatul de nord, în Israel, a domnit mai întâi
Ahazia şi apoi Ioram, iar în regatul de sud, în Iuda, Ioram şi apoi Ahazia. Observăm că numele
fiilor lui Iosafat au fost aceleaşi cu ale copiilor lui Ahab, de care erau întru-totul alipiţi. Dorinţa
femeilor idolatre, izabelice, de a domni a culminat în Iuda cu Atalia. Prin ele au fost
compromise atât generaţia din Israel cât şi cea din Iuda. A trebuit ca Dumnezeu să
nimicească ambele ramuri ale familiei, pentru că răul a afectat pe toţi cei din jur. Prin
oamenii răi este afectată starea poporului şi în mod special copiii.

B. Pedeapsa casei lui Ahab

În 1 Împăraţi 21:19-24 avem rostirea pedepsei prin Ilie. „Să-i spui: «Aşa vorbeşte
Domnul: «Nu eşti tu un ucigaş şi un hoţ»? Şi să-i mai spui: «Aşa vorbeşte Domnul: «Chiar în
locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, vor linge câinii şi sângele tău». Ahab a zis lui Ilie:
«M-ai găsit, vrăjmaşule»? Şi el a răspuns: «Te-am găsit, pentru că te-ai vândut ca să faci ce este
rău înaintea Domnului». «Iată ce zice Domnul: «Voi aduce nenorocirea peste tine; te voi mătura,
voi nimici pe oricine este al lui Ahab, fie rob, fie slobod în Israel şi voi face casei tale cum am
făcut casei lui Ieroboam, fiul lui Nebat, şi casei lui Baeşa, fiul lui Ahia, pentru că M-ai mâniat şi
ai făcut pe Israel să păcătuiască». Domnul a vorbit şi despre Izabela şi a zis: «Câinii vor mânca
pe Izabela lângă întăritura Izreelului. Cine va muri în cetate din casa lui Ahab, va fi mâncat de
câini, iar cine va muri pe câmp va fi mâncat de păsările cerului»”.
După recepţionarea acestei sentinţe dure, Ahab, care nu era prin el însuşi chiar atât
de rău, s-a smerit înaintea Domnului, ceea ce a amânat în parte pedeapsa: „După ce a auzit
cuvintele lui Ilie, Ahab şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe trup şi a postit: se culca cu sacul
acesta; şi mergea încet. Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, Tişbitul, astfel: «Ai văzut cum s-a

99
smerit Ahab înaintea Mea? Pentru că s-a smerit înaintea Mea, nu voi aduce nenorocirea în
timpul vieţii lui; ci în timpul vieţii fiului său voi aduce nenorocirea casei lui»!” De frică şi de
pedeapsă se pocăiesc şi cei răi, dar nu e totuna să asculţi de Domnul din frica de pedeapsă sau să
te pocăieşti liber de răul pe care îl faci. Poate aţi văzut unii copii cum promit că se fac cuminţi
atunci când sunt pedepsiţi sau ameninţaţi cu bătaia. Ahab s-a smerit, dar i-a fost foarte greu în
mediul izabelic şi idolatru să se întoarcă la Domnul, deşi nu imposibil. Nu este uşor să se
„vindece” oamenii care sunt răi, pentru că răutatea este ca un microb în carnea lor. Astfel, Ahab a
mai avut scurte momente de pocăinţă, când au fost omorâţi prorocii lui Baal şi ai Astarteei, dar nu
a ţinut mult. Se pare că a fost doar o întristare sub teama pedepsei. Să nu vă inducă în eroare o
astfel de pocăinţă superficială a celor răi. Un om afectat puternic de păcat, m-a chemat la el şi a
zis: „Să ştii că mă schimb, mă pocăiesc şi vin la biserică”. Ce să-i spun? I-am zis: „Luptă-te, ne
bucurăm pentru una ca aceasta”. A ţinut vreo două săptămâni, după care s-a scăpat din nou în
mocirla păcatelor lui. Doar o pocăinţă serioasă, cu râvnă, poate aduce redresarea unor astfel de
oameni.
În 1 Împăraţi 22:30-37 este scris felul în care a fost aplicată pedeapsa: „Împăratul lui
Israel a zis lui Iosafat: «Vreau să-mi schimb hainele ca să merg la luptă; dar tu, îmbracă-te cu
hainele tale împărăteşti». Şi împăratul lui Israel şi-a schimbat hainele şi s-a dus la luptă.
Împăratul Siriei dăduse următoarea poruncă celor treizeci şi două de căpetenii ale carelor lui:
«Să nu vă luptaţi nici cu cei mici nici cu cei mari, ci să vă luptaţi numai cu împăratul lui Israel».
Când au zărit căpeteniile carelor pe Iosafat, au zis: «Negreşit, acesta este împăratul lui Israel».
Şi s-au apropiat de el să-l lovească. Iosafat a scos un ţipăt. Căpeteniile carelor, văzând că nu este
împăratul lui Israel, s-au depărtat de el. Atunci un om a tras cu arcul la întâmplare şi a lovit pe
împăratul lui Israel la încheietura platoşei. Împăratul a zis cărăuşului său: «Întoarce şi
scoate-mă din câmpul de bătaie, căci sunt greu rănit». Lupta a fost din ce în ce mai crâncenă
în ziua aceea. Împăratul a stat drept în carul lui în faţa sirienilor şi seara a murit. Sângele a
curs din rană înăuntrul carului. La apusul soarelui, s-a strigat prin toată tabăra: «Să plece
fiecare în cetatea lui şi să plece fiecare în ţara lui, căci a murit împăratul». S-au întors la
Samaria şi împăratul a fost îngropat la Samaria”. Oare ce a gândit Ahab în timp ce i se scurgea
sângele şi viaţa? A mai avut momente de pocăinţă? Unii încearcă în ultimul moment să se
pocăiască, iar alţii rămân împietriţi până la ultima suflare.
Când vine sentinţa Domnului, degeaba încearcă cineva să se ascundă. Poţi să te
protejezi cât vrei, dacă eşti sortit la pedeapsă, nu te scapă nimeni, nici chiar o mijlocire ca a
lui Moise şi Samuel (Ieremia 15:1-2). Toată profeţia s-a împlinit exact şi pentru Izabela, dar
mai târziu. „Iehu a intrat în Izreel. Izabela, auzind lucrul acesta, şi-a uns sprâncenele, şi-a

100
împodobit capul şi se uita pe fereastră. Pe când intra Iehu pe poartă, ea a zis: «Pace, noule
Zimri, ucigaşul stăpânului său»? El a ridicat faţa spre fereastră şi a zis: «Cine este pentru mine?
Cine»? Şi doi sau trei dregători s-au uitat la el, apropiindu-se de fereastră. El a zis: «Aruncaţi-o
jos»! Ei au aruncat-o jos şi i-a ţâşnit sângele pe zid şi pe cai. Iehu a călcat-o în picioare . Apoi a
intrat, a mâncat şi a băut şi a zis: «Duceţi-vă de vedeţi pe blestemata aceea şi îngropaţi-o, căci
este fată de împărat». S-au dus s-o îngroape; dar n-au găsit din ea decât ţeasta capului,
picioarele şi palmele mâinilor». S-au întors şi au spus lui Iehu, care a zis: «Aşa spusese Domnul
prin robul său Ilie, tişbitul: «Câinii vor mânca în ogorul din Izreel carnea Izabelei; şi hoitul
Izabelei va fi ca gunoiul pe faţa ogoarelor, în ogorul din Izreel, aşa încât nu se va mai putea zice:
«Aceasta este Izabela»!” (2 Împăraţi 9:30-37). Dacă ne uităm numai pe moment la rău şi la cei
răi, nu cred că putem înţelege prea multe. Dar dacă observăm în timp ce îndelungă răbdare
are Dumnezeu şi cât de drept judecă, vom putea mai uşor să răbdăm şi să-L lăsăm pe El să
lucreze după planul Său. Dacă ne gândim la veşnicie, ce chinuri vor gusta cei răi, vom exclama:
„Ferice de cei buni!” Oricât de mulţi fii a avut Ahab (şaptezeci), toţi au fost decapitaţi odată
(2 Împăraţi 10:6-7). Vaiul pedepsei a venit şi pentru fiii lui şi s-a extins chiar peste ginerii lui
din Iuda, care toţi au avut un sfârşit dureros: Ioram şi Ahazia ucişi, iar ceilalţi, Ioram şi
Ahazia, răpuşi de boli nemiloase în plină viaţă.

ÎNCHEIERE

Împăratul Ahab a fost un om rău, deşi a avut în jurul său şi oameni buni. Cauzele
răului nu au fost numai în el însuşi, ci în răii care au fost lângă el. Unii oameni sunt uşor
influenţaţi la rău, iar Ahab a fost unul din aceştia. Ahab a fost bărbatul tipic firesc, o pradă
uşoară în mâna unei femei păcătoase. El ştia doar să se supere, iar ea prelua comanda:
„Împăratul lui Israel s-a dus acasă, trist şi mânios şi a ajuns la Samaria” (1 Împăraţi 20:43).
„Ahab a intrat în casă, trist şi mâniat, din pricina cuvintelor, pe care i le spusese Nabot din
Izreel: «Nu-ţi voi da moştenirea părinţilor mei»! Şi s-a culcat pe pat, şi-a întors faţa şi n-a
mâncat nimic” (1 Împăraţi 21:4). Ahab a fost uşor de manipulat de Izabela, stare pentru care
Ilie îi zice: „...te-ai vândut ca să faci ce este rău înaintea Domnului” (1 Împăraţi 21:20). „N-a
fost nimeni care să se fi vândut pentru ca să facă ce este rău înaintea Domnului, ca Ahab, pe
care nevasta-sa Izabela îl aţâţa la aceasta” (1 Împăraţi 21:25). De aceea spuneam că nu el a fost
„răul iniţial”, ci el a fost influenţat să facă răul şi a fost doar o unealtă în mâna Izabelei. Ahab nu
avea nici o personalitate şi nici putere să se impună în faţa ei. Şi astfel s-a „vândut” pe el şi toată
ţara.

101
În vremea oamenilor răi, oamenii buni o duc greu, dar trebuie să reziste. Şapte mii
de evrei credincioşi mai rămăseseră, care nu ştiau unii de alţii. Poate nici cei cincizeci de
proroci dintr-o peşteră nu ştiau de ceilalţi cincizeci din peştera cealaltă. Totuşi Domnul şi-a
păstrat oameni buni, numai Ilie credea că este singur şi se plângea: „...Am fost plin de râvnă
pentru Domnul, Dumnezeul oştirilor; căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au
sfărâmat altarele Tale şi au ucis cu sabia pe prorocii Tăi; am rămas numai eu singur şi caută
să-mi ia viaţa” (1 Împăraţi 19:10). Cu un sfat pentru cei buni, desprins din porunca Domnului
către Ilie, încheiem lecţia şi ne rămâne aplicaţia. „Domnul i-a zis: «Du-te,întoarce-te pe drumul
tău prin pustie până la Damasc; şi când vei ajunge, să ungi pe Hazael ca împărat al Siriei. Să
ungi şi pe Iehu, fiul lui Nimşi, ca împărat al lui Israel; şi să ungi pe Elisei, fiul lui Şafat, din
Abel-Mehola, ca proroc în locul tău. Şi se va întâmpla că pe cel ce va scăpa de sabia lui Hazael
îl va omorî Iehu; şi pe cel ce va scăpa de sabia lui Iehu, îl va omorî Elisei. Dar voi lăsa în Israel
şapte mii de bărbaţi şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal şi a căror
gură nu l-au sărutat” (1 Împăraţi 19:15-18). Astăzi, numărul acesta de şapte mii este ca un număr
simbolic în care pot să intre toţi care-L iubesc pe Domnul şi vor să rămână buni. Să ne rugăm
pentru cei buni, ca Domnul să-i păzească şi să le pregătească pâinea şi apa. Uneori cei buni
au probleme, fiind daţi afară din serviciu de cei răi, dar la cei buni Dumnezeu, le face parte, căci
ei se roagă: „Doamne, dă-ne pâinea în fiecare zi”. Domnul să-i sprijinească să-şi păstreze
credinţa, iar când trebuie să se ridice în faţa celor răi, El să le dea puterea să poată afirma
binele. Să ne rugăm şi pentru cei răi, ca Domnul să le dea pocăinţă, până nu vine osânda
peste ei. AMIN.

102
IEHU – OMUL JUMĂTĂŢILOR DE MĂSURĂ

INTRODUCERE

1. Iehu a fost omul ales de Dumnezeu pentru pedepsirea casei lui Ahab şi restabilirea spirituală a
Israelului (1 Împăraţi 19:16; 2 Împăraţi 9:7-10; 10:17)
2. Dinastia lui Iehu, cea mai lungă dinastie; a avut cinci împăraţi: Iehu, Ioahaz, Ioas, Ieroboam al
II-lea şi Zaharia

I. IEHU ESTE ÎMPĂRAT! (2 Împăraţi 10:34-36)

A. Implicarea lui Iehu în domeniul militar şi politic (2 Împăraţi 9:25)

1. Iehu a fost ofiţer apropiat al lui Ahab, uns de un fiu al prorocilor ca împărat (2 Împăraţi 9:2-13)
2. Lovitura de stat şi uciderea împăraţilor (2 Împăraţi 9:15-27 – Israel şi Iuda)
3. Nimicirea întregii case a lui Ahab (2 Împăraţi 9:33; 10:1-14)

B. Implicarea lui Iehu în domeniul religios (2 Împăraţi 10:15-16 – râvnă pentru Domnul)

1. Nimicirea templului şi preoţilor lui Baal (2 Împăraţi 10:18-27)


2. Disciplina instaurată în teritoriu (2 Împăraţi 10:28). Două feluri de scrisori! (1 Împăraţi 21; 2
Împăraţi 10)

II. GREŞELILE LUI IEHU

A. Calea lui Ieroboam

1. Eliminarea formelor străine, dar păstrarea celor tradiţionale (2 Împăraţi 10:28-29)


2. Fiii lui – patru generaţii (2 Împăraţi 10:30b)

103
- Ioahaz (2 Împăraţi 13:1-6)
- Ioas (2 Împăraţi 13:10-11)
- Ieroboam al II-lea (2 Împăraţi 14:23-24)
- Zaharia (2 Împăraţi 15:8-12)

B. Iehu – omul care nu şi-a înţeles bine chemarea

1. Lipsa Legii şi a oamenilor lui Dumnezeu (2 Împăraţi 10:31)


2. Lipsa unei sincerităţi totale – inima întreagă (2 Împăraţi 10:31)

ÎNCHEIERE

1. Partea întâi a fost îndeplinită în totul, cu râvnă – premiu (2 Împăraţi 10:28). Partea a doua a
fost ratată – nepromovare (2 Împăraţi 10:31)
2. Durerea şi mila divină împletită cu mânia pentru astfel de oameni (2 Împăraţi 10:32-33; 13:4-5;
15:25-27)

INTRODUCERE

Pe Iehu l-am numit omul jumătăţilor de măsură. El a fost ales de Dumnezeu pentru
pedepsirea casei lui Ahab, cel mai rău împărat care a domnit în Israel, dar cred că şi pentru
restabilirea spirituală a Israelului. În 1 Împăraţi 19:16 momentul fugii lui Ilie din faţa Izabelei
care era gata de răzbunare, Domnul îi vorbeşte prorocului: „Să ungi şi pe Iehu, fiul lui Nimşi,
ca împărat al lui Israel...”. El a fost ales de Domnul, care este implicat în toate şi nu a scăpat
situaţia de sub control, ci stăpâneşte ca un suveran peste tot, măcar că oamenii nu-l ascultă
întrutotul. De aceea, la vremea hotărâtă de El, ia măsurile care se impun în urma vieţii şi slujirii
tuturor. În 2 Împăraţi 9:7-10 este continuată profeţia cu privire la Iehu ca împărat: „Să nimiceşti
casa stăpânului tău Ahab şi voi răzbuna asupra Izabelei sângele robilor Mei, proorocii, şi
sângele tuturor slujitorilor Domnului. Toată casa lui Ahab va pieri; voi nimici pe oricine ţine de
Ahab, fie rob, fie slobod în Israel şi voi face casa lui Ahab asemenea casei lui Ieroboam, fiul lui
Nebat şi casei lui Baeşa, fiul lui Ahia. Câinii vor mânca pe Izabela în ogorul din Izreel şi nu va fi
cine s-o îngroape”. Misiunea de distrugere a casei lui Ahab a fost îndeplinită cu succes:
„Când a ajuns Iehu la Samaria, a ucis pe toţi cei rămaşi din Ahab în Samaria şi i-a nimicit cu
desăvârşire, după cuvântul pe care-l spusese lui Ilie Domnul” (2 Împăraţi 10:17). El a domnit

104
douăzeci şi opt de ani şi după el, potrivit cu profeţia dată, au urmat la tron patru din fiii lui:
Ioahaz, Ioas, Ieroboam al doilea şi Zaharia. A fost cea mai lungă dinastie din Israel.
Întâi vom asista la proclamarea şi instalarea lui Iehu ca împărat, beneficiind şi noi
de „harul” lui Ionadab, fiul lui Recab, de a-l urmări îndeaproape, de a vedea ce va face în
râvna lui pentru Domnul. Apoi vom privi la cei doi viţei de aur care rămân în Israel ca zei,
în locul adevăratului Dumnezeu care-L pusese pe Iehu împărat. Urmaşii lui Iehu nu s-au
depărtat de religia falsă şi n-au dat nici un semn real de întoarcere la Domnul şi la Legea Sa
sfântă, în pofida prorociilor lui Amos, Iona şi alţii.

I. IEHU ESTE ÎMPĂRAT!

A. Implicarea lui Iehu în domeniu militar-politic

În cele ce urmează voi relata „stil Iehu” – repede şi fără multe explicaţii
evenimentele. În 2 Împăraţi 9:25 este o referinţa despre trecutul lui: „Iehu a zis căpeteniei sale
Bidcar: «Ia-l şi aruncă-l în ogorul lui Nabot din Izreel; căci adu-ţi aminte că atunci când
stăteam împreună, eu şi tu, călări pe cai înapoia tatălui său Ahab...”. Deci Iehu a fost un ofiţer
dintre cei apropiaţi în armata lui Ahab, din moment ce era pe cal tocmai în spatele împăratului. Şi
din faptul că îi spuneau căpetenie rezultă faptul că era un ofiţer de rang superior. Iehu a fost omul
potrivit pentru a duce la îndeplinire porunca Domnului, blestemul din profeţia de-a nimici
seminţia lui Ahab, pentru că trebuia acţionat în forţă.
Din 2 Împăraţi 9:1-3 aflăm felul în care a fost uns împărat: „Prorocul Elisei a chemat pe
unul din fiii prorocilor şi i-a zis: «Încinge-ţi mijlocul, ia cu tine sticluţa aceasta cu untdelemn şi
du-te la Ramot în Galaad. Când vei ajunge acolo, să cauţi să vezi pe Iehu, fiul lui Iosafat, fiul lui
Nimşi. Să te duci să-l ridici din mijlocul fraţilor săi şi să-l aduci într-o odaie deoparte. Să iei
sticluţa cu untdelemn, să-l torni pe capul lui şi să zici: «Aşa zice Domnul: «Te ung împărat al lui
Israel!» Apoi să deschizi uşa şi să fugi fără să te opreşti»”. Cred că atunci când se turna
untdelemn pe capul lor, oamenilor chemaţi de Dumnezeu, nu era doar un aspect ceremonial,
ci puterea lui Dumnezeu se degaja şi rămânea peste ei. Amintiţi-vă că atunci când a fost uns
David, Duhul Domnului a venit peste el şi a putut să se lupte cu leul şi ursul. Deci în momentul
ungerii, a avut loc nu doar o învestire exterioară în slujbă, ci o împuternicire în duh. La fel, când
Domnul Isus şi-a trimis ucenicii, le-a dat şi puterea corespunzătoare îndeplinirii acelei misiuni.
Ciudată este slujba de proroc! Tânărul acesta a trebuit să-l ungă repede şi să fugă. Alt
proroc avea consemnul să nu mănânce într-un loc şi să nu se întoarcă pe acelaşi drum pe unde s-a

105
dus. Amintiţi-vă şi de unele semne mai grele, la Ezechiel: să stea sute de zile doar pe o parte şi să
aibă un regim ingrat. Isaia a trebuit să umble gol şi desculţ trei ani de zile. Să ştiţi că tot ce ne
porunceşte Dumnezeu, oricât ne-ar părea de curios şi chiar neplăcut, trebuie îndeplinit întocmai.
De exemplu, unii se poticnesc în spălarea picioarelor zicând: „Oare trebuie făcută chiar aşa? Care
este sensul?” Dacă Domnul a poruncit să fie făcută, trebuie făcută, fie că o înţelegem integral sau
doar parţial, nouă nu ne rămâne de spus decât „Amin”.
„Tânărul, slujitorul prorocului a plecat în Ramot din Galaad. Când a ajuns, căpeteniile
oştirii şedeau jos. El a zis: «Căpetenie, am să-ţi spun o vorbă». Şi Iehu a zis: «Căruia dintre noi
toţi?» El a răspuns: «Ţie, căpetenie». Iehu s-a sculat şi a intrat în casă şi tânărul i-a turnat
untdelemnul pe cap, zicând-i: «Aşa zice Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Te ung împărat al lui
Israel, al poporului Domnului…Când a ieşit Iehu la slujitorii stăpânului său, ei i-au zis: «Toate
bune? Pentru ce a venit nebunul acesta la tine?» Iehu le-a răspuns: «Voi cunoaşteţi bine pe omul
acesta şi ce poate spune». Dar ei au zis: «Minciună! Spune-ne dar!» Şi el a zis: «Mi-a vorbit aşa
şi aşa, zicând: «Aşa zice Domnul: «Te ung împărat al lui Israel». Îndată şi-au luat fiecare
hainele şi le-au pus sub Iehu pe treptele goale. Apoi au sunat din trâmbiţă şi au zis: «Iehu este
împărat!»” (2 Împăraţi 9:4-13).
Iehu a fost instalat ca împărat în tabără între militari şi de acolo a pornit ceea ce astăzi am
numi-o lovitură de stat. Dumnezeu lucrează în diverse moduri când vrea să aducă pedeapsa peste
cineva. Au fost vremuri în Vechiul Testament când Dumnezeu a recurs uneori la boli şi plăgi, cum
a fost în Egipt, alteori i-a dat în mâinile unor popoare străine. Aici însă Domnul a îngăduit ca din
sânul ţării, dintre ofiţeri, să se ridice unii împotriva împăraţilor nelegiuiţi şi să le aducă pierzarea.
Dumnezeu lucrează cum vrea şi doar El are autoritatea să spună cum trebuie făcută o
lucrare.
Să urmărim continuarea evenimentelor din 2 Împăraţi 9:15-20: „Dar împăratul Ioram se
întorsese să se vindece la Izreel de rănile pe care i le făcuse sirienii, când se bătea împotriva lui
Hazael, împăratul Siriei. – Iehu a zis: «Dacă voiţi, să nu lăsaţi pe nimeni să scape din cetate, ca
să se ducă să dea de veste la Izreel». Şi Iehu s-a suit în carul lui şi a plecat la Izreel; căci Ioram
era bolnav în pat acolo, şi Ahazia, împăratul lui Iuda, se pogorâse să-l vadă. Caraula pusă pe
turnul lui Izreel a văzut ceata lui Iehu venind şi a zis: «Văd o ceată de oameni». Ioram a zis: «Ia
un călăreţ şi trimite-l înaintea lor să întrebe dacă este pace». Călăreţul s-a dus înaintea lui Iehu
şi a zis: «Aşa zice împăratul: «Veniţi cu pace?» Şi Iehu a răspuns: «Ce-ţi pasă de pace? Treci
înapoia mea». Caraula a dat de ştire şi a zis: «Solul s-a dus până la ei şi nu se mai întoarce».
Ioram a trimes un al doilea călăreţ, care a ajuns la ei şi a zis: «Aşa zice împăratul: Veniţi cu
pace?» Şi Iehu a răspuns: «Ce-ţi pasă de pace? Treci înapoia mea». Caraula a dat de ştire şi a

106
zis: «S-a dus până la ei şi nu se mai întoarce. Şi alaiul este ca a lui Iehu, fiul lui Nimşi, căci
mână ca un nebun»”. Din versetele acestea ne familiarizăm puţin cu stilul lui Iehu. Lui nu doar
că-i plăcea „viteza”, dar avea un stil foarte categoric, nu negocia cu nimeni.
Fiecare om are felul de a fi lui şi uneori este nevoie de astfel de oameni prompţi pentru
anumită lucrare. Alteori este nevoie de un om al mângâierii, ca Barnaba. Un păstor dintr-o
biserică spunea: „Dacă e o problemă de disciplină, luăm pe cutare prezbiter, dacă e vorba de
predicat la o înmormântare sau de mers la un bolnav, luăm pe altul”. Fiecare e potrivit şi bun
pentru o anumită lucrare. Să găsim omul potrivit la locul potrivit, pentru a putea face lucrarea la
parametrii ceruţi de Domnul.
Când a văzut împăratul Ioram că nu-i mai vin călăreţii, s-a urcat împreună cu Ahazia,
rudenia sa, în car şi au ieşi înaintea lui Iehu: „Cum a văzut Ioram pe Iehu, a zis: «Pace, Iehu?»
Iehu a răspuns: «Ce, pace! Câtă vreme dăinuiesc curviile mamei tale Izabela şi mulţimea
vrăjitoriilor ei!» Ioram a sucit frânele şi a fugit, zicând lui Ahazia: «Vânzare, Ahazia!» Dar Iehu
a pus mâna pe arc şi a lovit pe Ioram între umeri. Săgeata a ieşit prin inimă şi Ioram a căzut în
car…Ahazia, împăratul lui Iuda, când a văzut lucrul acesta, a fugit pe drumul care duce la casa
din grădină. Iehu l-a urmărit şi a zis: «Loveşte-l şi pe el în car!» Şi l-au lovit la suişul Gur, lângă
Ibleam. El a fugit la Meghido şi a murit acolo” (2 Împăraţi 9:22-27). Deci Iehu era atât de
prompt că în cazul împăratului lui Israel, nu a mai pus pe altul să-l omoare, a făcut-o el şi l-a lovit
cu exactitate, ca un militar de carieră. El şi aliaţii săi au ucis mai întâi pe împăraţi, pentru că ei le-
au ieşit în cale, apoi şi-au continuat incursiunea.
„Iehu a intrat în Izreel, Izabela, auzind lucrul acesta şi-a uns sprâncenele şi-a împodobit
capul şi se uita pe fereastră. Pe când intra Iehu pe poartă, ea a zis: «Pace noule Zimri, ucigaşul
stăpânului său?»…El a zis: «Aruncaţi-o jos!» Ei au aruncat-o jos şi i-a ţâşnit sângele pe zid şi pe
cai. Iehu a călcat-o în picioare. Apoi a intrat, a mâncat şi a băut şi a zis: «Duceţi-vă de vedeţi de
blestemata aceea şi îngropaţi-o, căci este fată de împărat»” (2 Împăraţi 9:30-34).
„În Samaria erau şaptezeci de fii ai lui Ahab. Iehu a scris scrisori şi le-a trimes la
Samaria căpeteniilor din Izreel, bătrânilor şi îngrijitorilor copiilor lui Ahab. În ele zicea: «Acum,
când veţi primi scrisoarea aceasta, – fiindcă aveţi cu voi pe fiii stăpânului vostru, carele şi caii, o
cetate întărită şi arme, – vedeţi care din fiii stăpânului vostru este cel mai bun şi mai vrednic,
puneţi-l pe scaunul de domnie al tatălui său şi luptaţi pentru casa stăpânului vostru!» Ei s-au
temut foarte mult şi au zis: «Iată că doi împăraţi n-au putut să-i stea împotrivă; cum îi vom sta
noi împotrivă?» Şi căpetenia casei împărăteşti, căpetenia cetăţii, bătrânii şi îngrijitorii copiilor,
au trimes să spună lui Iehu: «Noi suntem slujitorii tăi şi vom face tot ce ne vei spune; nu vom
pune pe nimeni împărat, fă ce vei crede». Iehu le-a scris o a doua scrisoare, în care spunea:

107
«Dacă sunteţi ai mei şi dacă ascultaţi de glasul meu, luaţi capetele oamenilor acelora, fiii
stăpânului vostru şi veniţi la mine mâine la ceasul acesta, la Izreel». Şi cei şaptezeci de fii ai
împăratului erau la mai marii cetăţii, care-i creşteau” (2 Împăraţi 10:1-6). Cei din Izreel au făcut
două grămezi cu capetele copiilor lui Ahab ucişi de cei din cetate şi astfel l-au întâmpinat pe Iehu.
„…Iehu a lovit pe toţi cei ce mai rămăseseră din casa lui Ahab la Izreel, pe toţi mai
marii lui, pe prietenii şi pe preoţii lui şi n-a lăsat să scape nici unul. Apoi s-a sculat şi a plecat
la Samaria. Când a ajuns la coliba de întâlnire a unor ciobani, pe drum, Iehu a dat peste fraţii
lui Ahazia, împăratul lui Iuda şi a zis: «Cine sunteţi voi?» Ei au răspuns: «Suntem fraţii lui
Ahazia şi ne pogorâm să urăm de bine fiilor împăratului şi fiilor împărătesei». Iehu a zis:
«Prindeţi-i de vii». Şi i-au prins de vii şi i-au tăiat în număr de patruzeci şi doi, la fântâna colibei
de întâlnire. Iehu n-a lăsat să scape nici unul” (2 Împăraţi 10:11-14).
Aşa va face Dumnezeu în final, când se va scula şi va face judecată şi dreptate.
Îngerii Săi care sunt de fapt ofiţerii şi garda lui Dumnezeu, vor fi puşi să execute astfel de
ordine, fără nici un pic de milă, fără nici o ezitare şi fără nici o abatere. Modul de pedeapsă
completă a lui Iehu este o imagine a felului în care îngerii lui Dumnezeu vor intra în execuţie,
după cum stă scris în cartea Apocalipsa, când va fi nimicit orice om şi orice structură a lumii
acesteia. Există o vreme de har şi când aceasta expiră Dumnezeu loveşte fără să mai aibă părere
de rău şi pedepseşte printr-o hotărâre irevocabilă, cum a fost în cazul lui Ahab. Dumnezeu să ne
păzească pe noi şi pe toţi ai noştri de aşa ceva!

B. Implicarea lui Iehu în domeniul religios

După ce Iehu a terminat în regim militar cu toţi cei din dinastia Omri, cu cei care
conduceau şi cu familiile lor, a continuat să facă ordine în domeniul religios. Ţara era
manipulată de Izabela prin religia introdusă de ea, a lui Baal şi a Astarteei. Domeniul militar a
fost a lui Ahab, iar cel religios al Izabelei, iar Iehu a avut o râvnă pentru Domnul în ambele.
Oamenii care au râvnă, sunt oameni buni de folosit. Domnul apelează la ei şi îi însărcinează cu
diferite lucrări. Scriitorul biblic surprinde ce fervoare conţinea noua briză ce sufla peste Israel.
Evenimentul particular ce urmează, dă la iveală ca într-o secţiune, realitatea momentului.
„Plecând de acolo, a întâlnit pe Ionadab, fiul lui Recab, care venea înaintea lui. L-a întrebat de
sănătate şi i-a zis: «Inima ta este tot aşa de curată, cum este inima mea faţă de a ta?» Şi Ionadab
a răspuns: «Este». «Dacă este», a zis Iehu, «dă-mi mâna». Ionadab i-a dat mâna. Şi Iehu l-a suit
la el în car şi a zis: «Vino cu mine şi vei vedea râvna mea pentru Domnul». L-a luat astfel în
carul său” (2 Împăraţi 10:15-16). Ionadab a fost curajos când s-a urcat în car cu Iehu, dar haideţi

108
să ne „urcăm” şi noi puţin în car şi să vedem ce a făcut: „Când a ajuns Iehu la Samaria, a ucis pe
toţi cei rămaşi din Ahab în Samaria şi i-a nimicit cu desăvârşire, după cuvântul pe care-l spusese
lui Ilie Domnul. Apoi a strâns tot poporul şi le-a zis: «Ahab a slujit puţin lui Baal, Iehu însă îi va
sluji mult. Acum chemaţi la mine pe toţi prorocii lui Baal, pe toţi slujitorii lui şi pe toţi preoţii lui,
fără să lipsească unul, căci vreau să aduc o mare jertfă lui Baal; oricine va lipsi va muri». Iehu
lucra cu viclenie, ca să omoare pe toţi slujitorii lui Baal. El a zis: «Vestiţi o sărbătoare în cinstea
lui Baal!» Şi au vestit-o. A trimes soli în tot Israelul. Şi au venit toţi slujitorii lui Baal; n-a fost
unul care să nu fi venit. Au intrat în templul lui Baal aşa încât templul lui Baal s-a umplut de la
un capăt până la celălalt. Iehu a zis celui ce păzea odaia cu veşmintele: «Scoate veşminte pentru
toţi slujitorii lui Baal». Şi omul acela a scos veşminte pentru ei. Atunci Iehu a venit în templul lui
Baal cu Ionadab, fiul lui Recab şi a zis slujitorilor lui Baal: «Căutaţi şi vedeţi, să nu fie nici un
slujitor al Domnului aici, ci să fie numai slujitori de ai lui Baal»” (2 Împăraţi 10:17-23).
Nimicirea prorocilor lui Baal este o prefaţă apocaliptică. Atunci Domnul va scoate şi va deosebi
pe cei buni de cei răi. Nu se va întâmpla nici o încurcătură, cum a fost Franţa în „noaptea
sfântului Bartolemeu”, când au fost omorâţi protestanţi şi catolici împreună. Iehu a făcut o
investigare suplimentară, căutând să nu fie nici un slujitor al Domnului. Dacă Iehu nu şi-a permis
să omoare vreunul din greşeală, credeţi că ai Domnului vor fi încurcaţi cu ceilalţi şi nimiciţi? Nu.
Dar nici nu cred că vreunul al Domnului s-ar fi dus în templul lui Baal. Cei din Babilonul religios
vor muri, dar acolo nu va fi niciun om al lui Dumnezeu, căci locul lui nu este acolo.
„Şi au intrat să aducă jertfe şi arderi de tot. Iehu pusese afară optzeci de oameni şi le
zisese: «Cine va lăsa să scape vreunul din oamenii pe care-i dau pe mâna voastră, va răspunde
de viaţa lui cu a sa». Când au isprăvit de adus arderile de tot, Iehu a zis alergătorilor şi
căpeteniilor: «Intraţi şi loviţi-i: unul să nu iasă». Şi i-au lovit cu ascuţişul săbiei. Alergătorii şi
căpeteniile i-au aruncat acolo şi s-au dus până la odaia din fund a templului lui Baal. Au scos
afară stâlpii Astarteei din casa lui Baal şi i-au ars. Au sfărâmat stâlpul lui Baal, au dărâmat şi
templul lui Baal şi l-au prefăcut într-o hazna de gunoi, care a rămas în picioare până în ziua de
azi” (2 Împăraţi 10:24-27).
În strategia lui, Iehu a distrus mai întâi sediul central al cultului lui Baal. Aşa este
înţelept, căci dacă tai numai coada şarpelui, iarăşi creşte, dar dacă-i tai capul, moare sigur.
Întotdeauna trebuie văzut care este focarul răului. Pentru poporul evreu, focarul consta în locaşul
central de închinare păgân şi în preoţii respectivi. De aceea este indicat, când suntem implicaţi
într-o lucrare sau alta, să observăm în ce constă vinovăţia centrală, esenţa acelei probleme. Apoi
Iehu a implementat disciplina în teritoriu. „Iehu a nimicit pe Baal din mijlocul lui Israel...” (2
Împăraţi 10:28). A fost o lucrare în două etape înţelepte. La fel au procedat mai târziu reformatorii

109
din Iuda, cu succes, spre deosebire de Iehu, care s-a poticnit şi reforma spirituală nu a mai avut
loc.
II. GREŞELILE LUI IEHU

A. Calea lui Ieroboam

Iehu a acţionat bine până aici. „...dar nu s-a abătut de la păcatele lui Ieroboam, fiul
lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască, n-a părăsit viţeii de aur din Betel şi Dan ” (2
Împăraţi 10:29). Iehu a umblat pe calea lui Ieroboam. Să exemplificăm: Se spune în mod repetat
că de la revoluţie au pătruns multe lucruri negative în bisericile din România. Dacă am proceda ca
Iehu, am elimina tot ce este străin şi am scoate afară tot ce a intrat din occident în ultimii ani, fără
să ne atingem de tradiţia şi datinile româneşti. Am rezolva mare lucru? Ne-am întoarce cu câţiva
ani în urmă, nimic altceva. Frecvent întâlnim astfel de oameni care acuză anumite lucruri apărute
pe parcurs, dar nu sunt în stare să elimine, să anuleze tot ce e rău, făcând o reînnoire şi o reformă
după principiile biblice.Exact aşa a făcut şi Iehu. El n-a făcut nimic altceva decât să întoarcă
istoria la momentul de unde a început Ahab şi Izabela, în loc să o întoarcă până la David. El
nu a scos decât elementele străine de dată recentă, iar pe cele tradiţionale le-a lăsat.
Iehu a fost de pornit împotriva casei lui Ahab şi a lui Baal şi nu trebuia decât să rămână în
tempoul acela. Poporul îi ştia de frică, avea armata în jurul lui şi toate posibilităţile la îndemână.
Dar acestea erau doar resurse omeneşti; eu cred că resursa fundamentală la care putea apela era
Dumnezeu care i-a dat tronul. Cel Atotputernic l-a pus doar să-l elimine pe Ahab şi să nimicească
pe Baal? Doar prin Baal era reprezentat răul în ţară? Să ne întoarcem la 1 Împăraţi 16:31 unde
este descris Ahab. „Şi, ca şi cum ar fi fost puţin lucru pentru el să se dedea la păcatele lui
Ieroboam, fiul lui Nebat, a mai luat de nevastă şi pe Izabela, fata lui Etbaal, împăratul
Sidoniţilor şi a slujit lui Baal şi s-a închinat înaintea lui”. Deci Iehu a tăiat capul şi membrele lui
Ahab, dar picioarele au rămas. El nu a rezolvat problema în întregime, de aceea l-am numit:
„omul jumătăţilor de măsură”. Iehu a rămas în analele istoriei ca omul care nu este plăcut înaintea
Domnului. Măcar că a avut râvnă pentru Domnul, Iehu s-a împotmolit în faţa problemelor
tradiţionale. Nu este redată nici o încercare a lui Iehu de a elimina viţeii lui Ieroboam..
Fiii lui au călcat pe urmele lui: „...a început să domnească peste Israel la Samaria
Ioahaz, fiul lui Iehu. A domnit şaptesprezece ani. El a făcut ce este rău înaintea Domnului; a
săvârşit aceleaşi păcate ca Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască şi nu s-
a abătut de la ele. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi i-a dat în mâinile lui
Hazael, împăratul Siriei şi în mâinile lui Ben-Hadad, fiul lui Hazael, tot timpul cât au trăit

110
împăraţii aceştia” (2 Împăraţi 13:1-3). A urmat Ioas, care a domnit şaisprezece ani. „El a făcut
ce este rău înaintea Domnului; nu s-a abătut de la nici unul din păcatele lui Ieroboam, fiul lui
Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască şi s-a dedat la ele ca şi el” (2 Împăraţi 13:11). „În al
cincisprezecelea an al lui Amaţia, fiul lui Ioas, împăratul lui Iuda, a început să domnească la
Samaria, Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel. A domnit patruzeci şi unu de ani” (2
Împăraţi 14:23). Peste o sută de ani, Dumnezeu a lăsat casa lui Iehu să domnească în Israel şi nici
unul din urmaşii lui n-a eliminat viţeii de la Dan şi Betel. Zaharia, al patrulea împărat, nici nu a
fost suportat de Dumnezeu prea mult şi a domnit numai şase luni. „El a făcut ce este rău înaintea
Domnului, ca şi părinţii lui; nu s-a abătut de la păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse
pe Israel să păcătuiască. Astfel s-a împlinit ce spusese lui Iehu Domnul, care zisese: «Fiii tăi
până în al patrulea neam vor şedea pe scaunul de domnie al lui Israel” (2 Împăraţi 15:9, 12).
Pentru ce a făcut Iehu bun, Domnul l-a răsplătit cu patru generaţii care să-i moştenească
tronul, dar fără mântuire şi răsplată veşnică. Iehu a fost răsplătit numai aici.

B. Iehu – omul care nu şi-a înţeles bine chemarea

O explicaţie a greşelii lui Iehu o avem în 2 Împăraţi 10:31 - „Totuşi Iehu n-a luat
seama să umble în legea Domnului, Dumnezeul lui Israel; şi nu s-a abătut de la păcatele în
care târâse Ieroboam pe Israel”. De ce credeţi că Iehu nu a făcut reforma întreagă? Aceasta se
poate datora din lipsa de cunoaştere a legii Domnului şi lipsa de oameni ai lui Dumnezeu care să-l
îndrume. Ideea aceasta rezultă şi din 2 Cronici 15:3: „Multă vreme Israel a fost fără Dumnezeul
cel adevărat, fără preot care să înveţe pe oameni şi fără lege”. Iehu nu avea un templu al
Domnului în ţară, nu avea nici preoţi consacraţi şi cu cei de la Ierusalim nu ţinea legătura.
Acestea sunt cauzele pentru care unii nu fac o reformă întreagă; lipsesc oamenii care s-o
propovăduiască aşa cum ar trebui şi nu este un cadru potrivit în care să se întoarcă la Domnul.
Mai vor protestanţii din vestul Europei sau Statele Unite să se întoarcă la o credinţă biblică? Este
uşor să se întoarcă? Dar şi la noi în ţară, dacă păstorii nu mai propovăduiesc sfinţenia şi smerenia,
cum să se mai întoarcă poporul, că doar n-or fi elevii mai buni decât profesorii? Dacă Iehu ar fi
luat legătura cu cei de la Ierusalim sau ar fi lăsat oamenii să meargă la Ierusalim, altfel ar fi
decurs lucrurile. Dar se întâmplă cum spune în cartea Proverbelor şi în Eclesiastul, că nebunul nu
se duce la cei înţelepţi ca să fie mustrat. Dacă românii nu au cunoştinţe în anumite domenii, aduc
specialişti din altă ţară sau îi trimit pe ai noştri la specializare, dar în domeniul religios de ce nu se
face la fel? De exemplu, cei din confesiunile seculare, care nu pot să elimine toată tradiţia
nebiblică în condiţiile existente. Dacă preotul ar spune: „duminica dimineaţa veniţi la biserica

111
noastră, iar după amiază mergeţi la penticostali sau la baptişti, vedeţi cum este acolo şi tot ce-i
bun şi biblic punem şi noi în practică”. Atunci sigur s-ar putea apropia de Dumnezeu. Dar fără
verificarea stărilor existente nu se poate face reformă. După ce reguli să se îndrepte? Cine să
schimbe mentalitatea poporului? Dacă nu ţinem legătura cu oamenii mai duhovniceşti, nu vom
deveni niciodată ca ei, căci aşa, de la sine, nu ne putem transforma. De aceea, ţineţi legătura cu
oamenii lui Dumnezeu, că altfel este grea şi chiar imposibilă reforma. Nu se poate face o trezire
spirituală fără Cuvânt şi fără oamenii lui Dumnezeu care să transmită mesajul Lui. Iată un
caz din Noul Testament: Ucenicii lui Ioan au fost oameni credincioşi, dar când i-a întâlnit Pavel în
Efes i-a întrebat: „…«Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?» Ei au răspuns: «Nici n-am
auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt»” (Fapte 19:2). Dar fiind introduşi într-un mediu
apostolic, le-a fost uşor să crească spiritual.
O altă greşeală a lui Iehu, care o explică pe prima, a fost faptul că „Iehu nu a luat
seama să umble din toată inima în Legea Domnului...” (2 Împăraţi 10:31). La el a fost şi o lipsă
de sinceritate, probabil aceasta datorită faptului că ani de zile l-a slujit pe Ahab şi s-a obişnuit cu
felul lui de trăire. Dar după ce Domnul l-a instalat împărat, de ce nu a fost sută la sută hotărât
pentru Domnul? Să fim atenţi la voia lui Dumnezeu, care ne învaţă să umblăm ca nişte înţelepţi în
toate lucrurile, să ne ferim de tot ce ni se pare rău, să luăm seama ca vorbirea şi umblarea noastră
să fie în sfinţenie. Cine vrea să se pocăiască ca să-i placă Domnului, trebuie să acorde maximă
atenţie voii Domnului, multă veghere şi un total interes pentru lucrarea Sa. În Evrei 12 scrie că
păcatul ne înfăşoară „aşa de lesne”, aşadar să fim atenti, să nu ne oprim la jumătăţi de măsură, că
nu-i place lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Iehu a fost omul care nu şi-a înţeles pe
deplin chemarea şi astfel cele zece seminţii au pierdut o bună posibilitate de reformă.

ÎNCHEIERE

În partea întâi a slujirii lui, aceea de a nimici casa lui Ahab şi închinarea la Baal şi
Astartea, Iehu a fost de nota zece. Dar în partea a doua, în care ar fi trebuit să elimine din
ţară „viţeii lui Ieroboam”, nici măcar nu a promovat. Amintiţi-vă şi de tânărul bogat. El a spus
că toate poruncile le-a păzit cu grijă din tinereţe, dar nu a fost gata să asculte în totul de Domnul.
Dacă ar fi fost întrebat Iehu: „ai păzit cuvântul Domnului?” El ar fi putut răspunde: „da”, şi putea
să spună lucruri concrete pe care le-a făcut, după porunca Domnului. Însă el nu a ascultat de
Legea Domnului, care cerea clar să fie îndepărtată orice formă de idolatrie. Dar noi? Ce am
eliminat şi ce trebuie să mai eliminăm?

112
Drept urmare, Dumnezeu a continuat să lovească pe Israel. „Pe vremea aceea,
Domnul a început să taie câte o bucată din ţinutul lui Israel; şi Hazael i-a bătut la toate
hotarele lui Israel” (2 Împăraţi 10:32). Şi Iehu tot nu s-a trezit. Pe durata domniei celor din
dinastia lui au continuat pedepsele Domnului. După o vreme „Ioahaz (fiul lui) s-a rugat
Domnului. Domnul l-a ascultat căci a văzut apăsarea sub care ţinea împăratul Siriei pe Israel
şi Domnul a dat un izbăvitor lui Israel...” (2 Împăraţi 13:4-5). În toate acestea se vede
durerea lui Dumnezeu pentru cei ce nu voiau să se pocăiască şi pe de altă parte mila Lui
care îi mai izbăvea câteodată. Astfel Ieroboam al doilea „a luat înapoi hotarele lui Israel, de la
intrarea Hamatului până la marea câmpiei, după cuvântul pe care-l rostise Domnul, Dumnezeul
lui Israel, prin robul Său Iona, prorocul, fiul lui Amitai, din Gat-Hefer. Căci Domnul a văzut că
necazul lui Israel ajunsese prea mare, a văzut şi strâmtorarea în care se aflau şi robii şi oamenii
slobozi, fără să fie cineva care să vină în ajutorul lui Israel. Domnul nu hotărâse să şteargă
numele lui Israel de sub ceruri şi i-a izbăvit prin Ieroboam, fiul lui Ioas” (2 Împăraţi 14:25-27).
Oricât au fost ei de răi şi nu s-au pocăit în întregime, totuşi Domnul, în bunătatea Lui s-a îndurat
de ei şi nu i-a nimicit de tot.
Starea lui Iehu este foarte reprezentativă pentru vremea noastră. Nu ne lăsăm de
pocăinţă, dar nici nu ne pocăim aşa cum trebuie. Este exact starea Laodiceei, nici rece, nici în
clocot, ci căldicică. Domnul ne mai dă câte un necaz şi când ne rugăm, se îndură de noi, dar tot nu
facem reformă în toate domeniile vieţii noastre. Cineva a avut un vis din partea Domnului, în
care i se spunea că se roagă şi slujeşte Domnului superficial, dar tot stătea în cumpănă, dacă să
facă sau nu o reformă totală în viaţa lui şi a familiei lui. Haideţi să ne cercetăm fiecare în parte,
dacă nu suntem un Iehu care face reformă pe jumătate, sau dacă nu suntem un fariseu care zice:
eu postesc, nu vizionez filme la televizor, nu curvesc etc. Dar cum stăm cu minciunile, cu
vorbirea de rău, cu clevetirea, cu ajutorul pe care-l facem pentru alţii? Diavolul este calificat şi ne
lasă să ne pocăim dar nu în toate domeniile, iar dacă nu sumtem atenţi, ne provoacă să ne lăudăm
cu neprihănirea noastră şi să spunem că nimeni nu-i ca noi. Cred că Domnul ne va da lumină,
dacă suntem cu inima curată, când ne vom ruga Lui să putem face reformă în toate domeniile, nu
ca Iehu, care a greşit, căci a făcut o reformă doar de jumătate. Nu fiţi un Iehu, ci un Iosia, cel
care a făcut o reformă totală. Dar despre aceasta vom afla mai multe în lecţiile viitoare.

113
ISRAEL FĂRĂ DUMNEZEU, FĂRĂ ÎMPĂRAT ŞI FĂRĂ ŢARĂ

INTRODUCERE

1. Osea a fost cel din urmă împărat: el nu a fost ca ceilalţi de rău, dar nici bun, de aceea a avut
aceeaşi soartă ca predecesorii săi (2 Împăraţi 17:1-2; Luca 13:2-5)
2. Israel (regatul de nord) şi-a pierdut independenţa şi o mare parte din poporul evreu a fost
deportat în Asiria (2 Împăraţi 15:29; 17:6)

I. RECHIZITORIUL LUI ISRAEL

A. Încălcarea Legii lui Dumnezeu

1. Vinovăţia cea mare a fost călcarea poruncii întâi - idolatria. Poporul avea altă pasiune
spirituală, sufletească, materială – afară de Iahve (2 Împăraţi 17:7; Exodul 20:2, 3, 23)
2. Slujire contrară poruncii a doua (2 Împăraţi 17:8-12); tradiţii păgâne şi proprii păcătoase
(Ieremia 7; Coloseni 2:2-9)
3. Practici oculte – vrăjitorii (2 Împăraţi 17:17)

B. Respingerea încercărilor divine de recuperare

1. Înştiinţări profetice repetate – necredinţă (2 Împăraţi 17:13-14; Ieremia 25:4-7)


2. Abandonarea Legii – neascultare (2 Împăraţi 17:15-16; Osea 4:6-14). Evreii au trăit o viaţă
idolatră şi extrem de păcătoasă (Mica 7:2-4; Amos 2:6-8)

II. CONCLUZII

A. Israel

1. Întotdeauna persistarea în păcat atrage mânia divină (2 Împăraţi 17:18-19; Romani 1:18; Evrei
12:5-11; Luca 13:25-28)
2. Începutul şi sfârşitul pierderii Canaanului (2 Împăraţi 17:20-23; Proverbe 1:10.19)

114
B. Biserica

1. Harul mântuirii este limitat de acţiunile de răspuns ale omului (Romani 6:1-2; Evrei 10:23-31)
2. De la slăbire în credinţă la apostazie şi pierderea mântuirii (1 Timotei 1:5-6, 18-19; 1
Tesaloniceni 1:5-10)
ÎNCHEIERE

1. Valoarea harului şi a legământului dintre Dumnezeu şi om (2 Împăraţi 17:35-38; Ioan 1:12-13;


Efeseni 3:3-7; 2:8)
2. Victorie sau înfrângere totală şi veşnică (2 Împăraţi 17:39; 18:11-12; Evrei 12:1-2,14-17)

INTRODUCERE

Am numit această ultimă lecţie: „Israel fără Dumnezeu, fără împărat şi fără ţară”,
pentru a arăta situaţia în care a ajuns poporul lui Dumnezeu. Iată sfârşitul istoriei Regatului
lui Israel: „În al doisprezecelea an al lui Ahaz, împăratul lui Iuda, a început să domnească peste
Israel la Samaria, Osea, fiul lui Ela. A domnit nouă ani. El a făcut ce este rău înaintea
Domnului, totuşi nu ca împăraţii lui Israel dinaintea lui” (2 Împăraţi 17:1-2). Osea a fost ultimul
împărat al lui Israel despre care este important de reţinut, că deşi nu a făcut rău ca cei dinaintea
lui, totuşi nu a făcut bine, fapt pentru care şi-a pierdut viaţa şi chiar împărăţia. La fel ca el sunt
unii oameni care se înşeală când spun: „alţii sunt mai răi ca mine”. Da, e adevărat, dar dacă tu eşti
mai puţin rău printre cei răi, dar nu eşti bun, o să împărtăşeşti aceeaşi soartă cu cei răi. Redau în
susţinere, cuvintele Mântuitorului, care a spus despre galileenii ucişi de Pilat şi evreii peste care
s-a răsturnat Turnul Siloam că nu au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi, pentru că au păţit astfel „
... nu; ci dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:3-5). Dumnezeu vrea să fii bun, nu
mai mult sau mai puţin rău.
Israelul, (seminţiile din nord) şi-a pierdut independenţa şi a fost deportat în robie.
Au fost două deportări: „Pe vremea lui Pecah, împăratul lui Israel, a venit Tiglat-Pileser,
împăratul Asiriei şi a luat Ilionul, Abel-Bet-Maaca, Ianoah, Chedeş, Haţor, Galaad şi Galileia,
toată ţara lui Neftali şi pe locuitori i-a dus în prinsoare în Asiria” (2 Împăraţi 15:29). „În al
nouălea an al lui Osea, împăratul Asiriei a luat Samaria şi a dus pe Israel în robie în Asiria, i-a
pus să locuiască la Halah şi la Habor, lângă râul Gozan şi în cetăţile mezilor” (2 Împăraţi 17:6).

115
Am împărţit lecţia în două părţi. În prima parte: „Rechizitoriul lui Israel”, vom afla
despre vinovăţia lor şi încercările divine de recuperare, rămase fără rezultat. În cea de a
doua parte, vom nota câteva concluzii referitoare la Israel, valabile şi pentru Biserică –
Noul Israel.

I. RECHIZITORIUL LUI ISRAEL

A. Încălcarea Legii lui Dumnezeu

Să citim acuzaţia lui Dumnezeu care încriminează faptele poporului Israel şi vom
vedea de ce a ajuns în robie: „Lucrul acesta s-a întâmplat pentru că copiii lui Israel au
păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lor, care îi scosese din ţara Egiptului, de sub mâna
lui Faraon, împăratul Egiptului şi pentru că s-au închinat la alţi dumnezei” (2 Împăraţi 17:7).
Expresia de păcat este o exprimare generală, dar vreau să observăm că primul cap de acuzare,
vinovăţia principală a fost idolatria, care de fapt a fost încălcarea primei şi a celei mai mari
porunci: Exodul 20:2-3 - „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din
casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”. În versetul 23 este o reiterare a ei: „Să nu
faceţi dumnezei de argint şi dumnezei de aur, ca să-i puneţi alături de Mine; să nu vă faceţi alţi
dumnezei”. Începând cu viţeii lui Ieroboam, Baalii şi Astarteele Izabelei, israeliţii au umplut ţara
de idoli. Faptul acesta a fost marea supărare a lui Dumnezeu.
Ce putem înţelege de aici pentru timpurile noastre? Ce înseamnă a avea alţi dumnezei
în locul Dumnezeului care ne-a mântuit? A avea altă pasiune spirituală, sufletească sau de
ordin material afară de Domnul. Pasiunea noastră va dovedi cui ne închinăm, pe cine
adorăm şi cui slujim. Cineva poate fi pasionat de fotbal, de muzică şi nu de Domnul. Altul poate
fi atras de lăcomie, care este o închinare la idoli. Orice îţi încântă sufletul şi te face să tresalţi mai
mult ca pentru Domnul este o formă de închinare la idoli, începând cu lucrurile spirituale până la
cele de ordin material. Pentru tineri, idolul poate să fie pe fondul computerelor sau a al
internetului. În dreptul celor mai în vârstă pot fi alte lucruri populare, tradiţionale. Unii pot fi
materialişti, alţii hedonişti. Domnul să ne păzească de alte slujiri şi să avem bucuria să-I slujim
numai Domnului Dumnezeului nostru, aşa cum S-a justificat Domnul Isus în faţa Satanei, cu
ocazia ispitirii.
Despre evrei este scris că: „Au urmat obiceiurile neamurilor pe care Domnul le izgonise
dinaintea copiilor lui Israel şi obiceiurile rânduite de împăraţii lui Israel” (2 Împăraţi 17:8). Ei
aveau slujiri contrare poruncii a doua, care spune: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a

116
lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul ”
(Exodul 20:4). Ei au acceptat tradiţia păgână, obiceiurile cananiţilor şi tradiţia lor naţională. Vă
rog să faceţi distincţie între ceea ce este principiu biblic şi ceea ce este tradiţie, fie chiar tradiţie
religioasă. Ce-i biblic e dumnezeiesc, ce ţine de tradiţie e omenesc, oricât ar părea de
evlavioasă imaginea, iar orice intră în contradicţie cu Scriptura, este demonic, în ultima
instanţă, deşi poate părea de apreciat. Domnul Isus a arătat că unele datini au înlocuit poruncile
şi căpătaseră o mai mare valoare decât cele poruncite de Dumnezeu. Păziţi-vă de tot ceea ce nu
are suport biblic.
„Copiii lui Israel au făcut pe ascuns împotriva Domnului, Dumnezeului lor, lucruri care
nu sunt bune. Şi-au zidit înălţimi în toate cetăţile lor, de la turnurile străjerilor până la cetăţile
întărite. Şi-au ridicat stâlpi idoleşti şi Astartei pe orice deal şi sub orice copac verde. Şi acolo au
ars tămâie pe toate înălţimile, ca şi neamurile pe care le izgonise Domnul dinaintea lor şi au
făcut lucruri rele, prin care au mâniat pe Domnul. Au slujit idolilor, despre care Domnul le
zisese: «Să nu faceţi lucrul acesta!»” (2 Împăraţi 17:9-12). Ideea de a te ascunde este o faptă
copilărească. Adică de Dumnezeu te poţi ascunde? Şi totuşi câţi oameni nu-şi tăinuiesc faptele!
Copiii se ascund de părinţi, iar membrii bisericii, de cei din conducere. Dar ce, cu noi aveţi de-a
face? Ascundeţi-vă de Dumnezeu!
Evreii au ajuns să se închine pe înălţimi şi în temple după imaginea celor păgâne. Au
preluat forma păgână, la gândul că poate păstra fondul şi sacru. Ceva asemănător spun unii: „noi
ne întâlnim cu ocazia unei zile onomastice, dar ne adunăm să ne rugăm”. Da, dar la o zi
onomastică trebuie să omagiezi persoana sărbătorită şi foarte uşor te scapi în activităţi şi practici
nebiblice. Degeaba se încearcă uneori să se împletească una cu alta, căci intră în contradicţie.
Dacă privim doar după o logică umană, noi putem să le facem şi pe una şi pe alta, dar Dumnezeu
nu le primeşte, căci El nu poate să vadă nelegiuirea unită cu sărbătoarea, pentru că nu sunt
compatibile (Isaia 1:13). De aceea insist să vă feriţi de formele de manifestare lumeşti, căci
credinţa nu ţine numai de viaţa de biserică, iar în afară să ai tipare lumeşti. Cine nu are în
viaţa lui particulară o trăire după voia lui Dumnezeu, va fi cel mult un fariseu. Asistăm în vremea
noastră la o departajare tot mai mare a vieţii de biserică de cea de familie. Oamenii sunt aparent
evlavioşi şi pocăiţi la biserică, dar afară, în viaţa cotidiană, au cu totul o altă trăire, ca evreii din
Ieremia 7, pe care Domnul Îi mustră că vin Templul Domnului şi zic: „Doamne, aceasta este Casa
Ta cea sfântă” şi cred că sunt salvaţi, apoi pleacă acasă, ca iarăşi să facă aceleaşi urâciuni.
Păcatele nu se săvârşesc oricum, ci de regulă într-un anumit context, într-un mediu propice.
Astfel, când cineva merge la un meci, nu poate medita la Scripturi, fiindcă îl corupe mediul care
este acolo. Nu poţi, ascultând o muzică infernală, să ai descoperiri sfinte. O să vezi că ţi se mişcă

117
picioarele, mâinile şi se imprimă ritmul, căci diavolul foloseşte aceste metode tocmai ca să-i
poată prinde pe oameni ca într-o matriţă şi după forma aceea să-i marcheze şi să-i (de) formeze.
Din Noul Testament şi istoria Bisericii se poate înţelege că o organizaţie puternic
instituţionalizată va rămâne în anumite forme de evlavie, dar care de regulă devin reci şi cu
caractere lumeşti. Însă creştinism înseamnă Hristos şi toată activitatea de la adunare şi de
acasă, trebuie să fie centrată pe El, o activitate vie, nu mecanică, după cum ne călăuzeşte
Duhul conform Scripturilor. Tocmai pentru a nu fi deviaţi de la centrul vieţii creştine, de la
Persoana şi lucrarea Domnului Hristos, Pavel descria dorinţa şi rugăciunea lui pentru cei pe care
nu i-a întâlnit încă: „...pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste şi să capete
toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe
Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Spun lucrul acesta,
pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amăgitoare. Căci măcar că sunt departe cu trupul,
totuşi cu duhul sunt cu voi şi privesc cu bucurie la buna orânduială care domneşte între voi şi la
tăria credinţei voastre în Hristos. Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să
şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-
au fost date şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu. Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure
cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale
lumii şi nu după Hristos” (Coloseni 2:2-8). Deci Domnul Hristos este o valoare pe care n-am
investigat-o suficient. În El sunt atâtea beneficii spirituale şi haruri încât nu trebuie decât să ne
deschidem spre El şi vom fi inundaţi de valoarea şi frumuseţea Sa. Dacă cineva vine cu ceva
vechi sau nou, în imagini fizice sau mistice, să nu le acceptăm, ci să rămânem doar la ceea ce
avem suport biblic, la ceea ce este revelaţie autorizată.
Israelul a ajuns decăzut pe fondul unor slujiri religioase interzise, pe înălţimi şi încet,
încet, s-au infiltrat învăţăturile păgâne. „Au trecut prin foc pe fiii şi fiicele lor, s-au dedat la
ghicire şi vrăjitorii şi s-au vândut ca să facă ce este rău înaintea Domnului, mâniindu-L” (2
Împăraţi 17:17). Expresia de „vândut” are semnificaţia de abandonare în braţele diavolului. Cine
apelează la vrăjitorie, la ghicire, la sacrilegii omeneşti, este ca unul care slujeşte pe faţă Satanei.
Şi în vremea noastră, în special în ţările occidentale, Franţa, Germania, se estimează că numărul
vrăjitorilor este mai mare decât numărul preoţilor şi păstorilor luaţi împreună. Forma originală
de slujire este închinarea la Dumnezeu. Forma intermediară este idolatria, adică trecerea de
la Dumnezeu spre diavolul, iar forma finală este închinarea directă în faţa diavolului
(Apocalipsa 13).

118
B. Respingerea încercărilor divine de recuperare

„Domnul a înştiinţat pe Israel şi Iuda prin toţi prorocii Lui, prin toţi văzătorii şi le-a zis:
«Întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele şi păziţi poruncile şi orânduirile Mele, urmând în totul
legea pe care am dat-o părinţilor voştri şi pe care v-am trimes-o prin robii Mei prorocii». Dar ei
n-au ascultat, şi-au înţepenit grumazul, ca şi părinţii lor, care nu crezuseră în Domnul,
Dumnezeul lor” (2 Împăraţi 17:13-14). Înştiinţările profetice prin Ilie, Elisei, Ieremia şi mulţi alţi
proroci care au trăit în vremea acestor stări de decădere, au avut rolul să spună poporului şi în
primul rând împăraţilor: «Întoarceţi-vă la Dumnezeu»! În ultima generaţie, înaintea robiei
babiloniene, profetul inspirat spunea: „Domnul v-a trimes pe toţi slujitorii Săi prorocii, i-a trimes
dis de dimineaţă; şi n-aţi ascultat, n-aţi plecat urechea să ascultaţi. Ei au zis: «Întoarceţi-vă
fiecare de la calea voastră cea rea şi de la răutatea faptelor voastre şi veţi rămânea în ţara pe
care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri, din veşnicie în veşnicie; nu vă duceţi după alţi
dumnezei, ca să le slujiţi şi să vă închinaţi înaintea lor, nu Mă mâniaţi prin lucrarea mâinilor
voastre şi nu vă voi face niciun rău!» (Ieremia 25:4-6). Şi astăzi Dumnezeu vorbeşte tot aşa. Câte
mesaje sunt pentru cei ce nu ascultă, ca să se întoarcă, fie în mod profetic, fie prin predici. Uneori
ne mirăm de prietenii care vin la evanghelizare şi pleacă tot neconvertiţi, dar e mai mare mirarea
de cei care vin duminică de duminică şi Dumnezeu îi cheamă şi le vorbeşte de pocăinţă, dar ei
rămân aceiaşi, împietriţi şi fără să-şi întoarcă inima şi faţa spre El.
Greşeala evreilor a fost, aşa cum spune Isaia 6 şi reia Domnul Isus în Matei 13: „s-au
făcut că nu văd, că nu aud şi atunci Dumnezeu a decis împietrirea lor”. „ N-au vrut să ştie de
legile Lui, de legământul pe care-l făcuse cu părinţii lor şi de înştiinţările pe care li le dăduse. S-
au luat după lucruri de nimic şi ei înşişi n-au fost decât nimic şi după neamurile în mijlocul
cărora trăiau, măcar că Domnul le poruncise să nu se ia după ele. Au părăsit toate poruncile
Domnului, Dumnezeului lor şi-au făcut viţei turnaţi, au făcut idoli de ai Astarteei, s-au închinat
înaintea întregii oştiri a cerurilor şi au slujit lui Baal” (2 Împăraţi 17:15-16). Israeliţii au
abandonat legea lui Dumnezeu şi au căzut într-o totală neascultare, iar Cuvântul n-a mai
avut pentru ei nici o valoare. Dumnezeu îşi exprimă durerea pentru ei, dar le pronunţă şi
sentinţa de lepădare, explicându-le motivele: „Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă.
Fiindcă ai lepădat cunoştinţa, şi Eu te voi lepăda şi nu-Mi vei mai fi preot. Fiindcă ai uitat Legea
Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi!” (Osea 4:6). „Vor mânca şi tot nu se vor sătura, vor
curvi şi tot nu se vor înmulţi, pentru că au părăsit pe Domnul şi poruncile Lui. Curvia, vinul şi

119
mustul iau minţile omului. Poporul Meu îşi întreabă lemnul lui şi toiagul lui îi proroceşte; căci
duhul curviei îi duce în rătăcire şi sunt necredincioşi Dumnezeului lor. Aduc jertfe pe vârful
munţilor, ard tămâie pe dealuri, sub stejari, plopi şi terebinţi, a căror umbră este plăcută. De
aceea, fetele voastre curvesc şi nurorile voastre sunt prea curve” (Osea 4:10-13).
Odată ce cuvântul a fost abandonat şi Legea nu mai avea valoare, ţara a fost
inundată de o stare de păcate. Ei au ajuns peste măsură de stricaţi, după cum rezultă şi din
următoarea judecată profetică: „Aşa vorbeşte Domnul: «Pentru trei nelegiuiri ale lui Israel, ba
pentru patru, nu-Mi schimb hotărârea, pentru că au vândut pe cel neprihănit pe bani şi pe sărac
pe o pereche de încălţăminte. Ei doresc să vadă ţărâna pământului pe capul celor sărmani şi
calcă în picioare dreptul celor nenorociţi. Fiul şi tatăl se duc la aceeaşi fată, ca să pângărească
Numele Meu cel sfânt. Se întind lângă fiecare altar pe haine luate cu zălog şi beau în casa
dumnezeilor lor amenda celor osândiţi de ei” (Amos 2:6-8). Pentru ei nu mai exista nici o noţiune
sfântă, nu degeaba profetul striga: „S-a dus omul de bine din ţară şi nu mai este nici un om cinstit
printre oameni; toţi stau la pândă ca să verse sânge, fiecare întinde o cursă fratelui său. Mâinile
lor sunt îndreptate să facă rău: cârmuitorul cere daruri, judecătorul cere plată, cel mare îşi arată
pe faţă ce doreşte cu lăcomie şi astfel merg mână-n mână. Cel mai bun dintre ei este ca un
mărăcine, cel mai cinstit este mai rău decât un tufiş de spini. Ziua vestită de toţi prorocii Tăi,
pedeapsa Ta se apropie! Atunci va fi uluiala lor” (Mica 7:2-4). În pofida faptului că prorocii i-au
chemat în mod repetat, starea lor de cădere continua. Pe proroci i-au respins, pe preoţi i-au
schimbat, punându-şi oameni după gustul lor şi astfel au ajuns fără Dumnezeu, dar şi fără ţara pe
care El le-a dat-o.

II. CONCLUZII

Fiindcă Biserica este o continuare a ceea ce a fost Israelul, adică poporul lui
Dumnezeu, după cum împăraţii şi preoţii erau conducătorii poporului sfânt, la fel acum
conducerile bisericilor, de la papa la pastori sunt responsabili de starea şi evoluţia
poporului. Într-o zi, Dumnezeu va termina şi cu aceştia, cum a terminat cu cei din vechime, dacă
pretind, pe nedrept, că sunt poporul lui Dumnezeu, când de fapt slujesc idolilor şi nu mai există
sfinţenie în viaţă, ci păcat. Pentru toţi este valabil ce scrie în Isaia 5: „Domnul a sădit o vie. Via e
poporul lui Lui. El se aştepta la struguri buni - bunătate, neprihănire, dar iată asuprire şi alte fapte
rele. Domnul a decis, să-i rupă gardul, să fie distrusă de animale şi să-şi piardă valoarea de vie”.
Profetul Ezechiel arăta că lemnul viţei de vie nu-i bun decât pentru a da struguri, iar dacă nu-şi dă
rodul, va fi ars în foc. La fel spunea Domnul Isus că dacă sarea îşi pierde gustul, nu mai este bună

120
de nimic, decât să fie călcată în picioare. Poporul lui Dumnezeu ori este bun pentru Dumnezeu,
ori nu-i mai bun de nimic. Omul nu poate avea alt scop decât să-L caute pe Dumnezeu, să-L
găsească bâjbâind şi să-I slujească cu pocăinţă, altfel vine ziua judecăţii. Via este acea Biserică
din care cei curaţi vor fi mântuiţi, iar restul mlădiţelor vor fi lepădate (Ioan 15).

A. Israel

Iată atitudinea şi decizia Domnului pentru Israel: „De aceea Domnul S-a mâniat
foarte tare împotriva lui Israel şi i-a îndepărtat de la Faţa Lui, – N-a rămas decât seminţia lui
Iuda: şi chiar Iuda nu păzise poruncile Domnului Dumnezeului lui, ci se luase după obiceiurile
rânduite de Israel” (2 Împăraţi 17:18-19). Mânia divină este mai îndreptăţită pentru cei care
cunosc mai mult, pentru poporul Său, dar toţi păcătoşii vor fi atinşi de ea. „Mânia lui Dumnezeu
se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri
ale oamenilor, care înăbuşe adevărul în nelegiuirea lor” (Romani 1:18). Poate ne este greu să
înţelegem cum se manifestă El în mânia Lui, dar să nu confundăm starea noastră de nervozitate şi
de răzbunare cu ceea ce este mânia lui Dumnezeu. Mânia divină este un act legal de atitudine
împotriva păcatului, o măsură dreaptă pentru a stopa răul. După ce a dat diferite pedepse
poporului Israel, a recurs la forma finală de mânie: alungarea lor de la Faţa lui Dumnezeu. La fel
şi în Biserică, ultima formă de disciplinare a cuiva este să fie dat afară. Nu există chin mai mare
decât să ajungi fără Dumnezeu. Dacă eşti pedepsit de Dumnezeu, dar totuşi te are în braţele Lui,
ca pe un fiu, această pedeapsă nu-i un blestem (Evrei 12:5-11). Dar groaznică va fi pedeapsa
veşnică, alungarea de la Faţa Lui, atunci când vor începe oamenii să bată la uşă şi vor striga:
„Doamne, Doamne, noi vrem să fim cu Tine, iar Dumnezeu le va răspunde: «am vrut şi Eu, când
trebuia să vreţi voi, dar acum nu vă mai vreau Eu, plecaţi şi rămâneţi cu diavolul, pe care l-aţi
ascultat».
Cum se ajunge în starea de lepădare? Aceasta trebuie să ne preocupe şi pe noi pentru a
nu cădea în aceeaşi pildă de neascultare a evreilor. „Domnul a lepădat tot neamul lui Israel; i-a
smerit, i-a dat în mâinile jefuitorilor şi a sfârşit prin a-i izgoni dinaintea Feţei Lui. Căci Israel se
dezlipise de casa lui David şi făcuseră împărat pe Ieroboam, fiul lui Nebat, care-i abătuse de la
Domnul şi făcuse pe Israel să săvârşească un mare păcat. Copiii lui Israel se dăduseră la toate
păcatele pe care le făcuse Ieroboam; nu s-au abătut de la ele, până ce Domnul a izgonit pe Israel
dinaintea Lui, cum vestise prin toţi slujitorii Săi proroci. Şi Israel a fost dus în robie, departe de
ţara lui, în Asiria, unde a rămas până în ziua de azi” (2 Împăraţi 17:20-23). Începutul răului a
fost la Ieroboam şi apoi toţi împăraţii au mers pe calea lui. Odată porniţi la rău, nu s-au mai întors

121
niciodată la bine. Iată ce puternice sunt provocările la rău, conform Proverbe 1:10-19 şi cât de
mare este tentaţia păcatului: „Fiule, dacă nişte păcătoşi vor să te amăgească, nu te lăsa câştigat
de ei! Dacă-ţi vor zice: «Vino cu noi! Haidem să întindem curse ca să vărsăm sânge, să întindem
fără temei laţuri celui nevinovat; haidem să-i înghiţim de vii, ca locuinţa morţilor şi întregi, ca
pe cei ce se pogoară în groapă; vom găsi tot felul de lucruri scumpe şi ne vom umple casele cu
pradă; vei avea şi tu partea ta la fel cu noi, o pungă vom avea cu toţii!» – fiule, să nu porneşti la
drum cu ei, abate-ţi piciorul de pe cărarea lor! Căci picioarele lor aleargă la rău şi se grăbesc
să verse sânge. Dar degeaba se aruncă laţul înaintea ochilor tuturor păsărilor; căci ei întind
curse tocmai împotriva sângelui lor şi sufletului lor îşi întind ei laţuri. Aceasta este soarta tuturor
celor lacomi de câştig: lăcomia aduce pierderea celor ce se dedau la ea ”. Aşa este cu toate
păcatele. E foarte uşor să te dedai la curvie, începând cu o prietenie, cu o plimbare, dar după acest
început nu te mai poţi redresa. Continuarea vine într-un ritm de avalanşă. Cine apucă pe o pantă
alunecoasă cum să se mai oprească? Greutatea te duce la vale şi forţa gravitaţională a naturii
păcătoase te atrage spre pământ. De aceea este foarte important să nu ne deschidem pentru rău,
căci după aceea devenim atât de vulnerabili încât mare minune să mai fim recuperaţi.

B. Biserica

Noi suntem în vreme de har şi Pavel întreabă: „ ... Să păcătuim mereu ca să se


înmulţească harul? Nicidecum!” (Romani 6:1-2). Dimpotrivă: „Să ţinem fără şovăire la
mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. Să veghem unii
asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea
noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi
că ziua se apropie. Căci dacă am păcătuit cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu
mai rămâne nici o jertfă pentru păcate. Ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia
unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă,
pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca
în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit şi va
batjocori pe Duhul harului?” (Evrei 10:23-29). Ce este şovăirea? O mică ezitare. Fă binele cu
râvnă, iar când a apărut primul semn de îndoială, de slăbire, alungă-l; la prima tentaţie de aţipire
sari în sus să-ţi fugă somnul. Fiecare trebuie să vegheze ca nu cumva să facă ceva rău, iar noi toţi
să ne sesizăm reciproc, ca nu să apară o formă de păcat, o piedică sau o slăbiciune. Să ştiţi că
harul este limitat şi mai aspră este pedeapsa în Noul Testament pentru cine se joacă de-a
mântuirea şi nu ia toate lucrurile cu maximă seriozitate: „Căci ştim cine este Cel ce a zis: «A Mea

122
este răzbunarea, Eu voi răsplăti!» Şi în altă parte: «Domnul va judeca pe poporul Său». Grozav
lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evrei 10:30-31). Dacă apuci pe mâna
Domnului, într-o primă fază este bine, din mâna Lui nu te va smulge nimeni. Când Israelul a
apucat în mâna Domnului, El l-a scos din cuptorul de foc al Egiptului şi nu s-a putut nimeni
împotrivi. Dumnezeu s-a dovedit mai puternic decât toţi zeii Egiptului şi i-a eliberat cu mână tare
şi cu braţ întins. Dar aceeaşi mână atotputernică care te-a scos dintr-un foc, te plasează în altul
dacă nu rămâi credincios sfinţeniei Lui. Căci harul este oferit o vreme, după cum au fost îngăduiţi
evreii două sute de ani, iar Biserica de aproximativ două mii de ani. Cât va mai fi nu ştim, dar
într-o zi Dumnezeu va spune: „Până aici. S-a terminat!”
Pentru evrei a existat un început al decăderii lor, dar şi un final ireversibil, chiar
dacă planul lui Dumnezeu cu ei ca rămăşiţă avea să continue. Pentru noi ca Biserică, însă
privind la nivel de individ, lucrurile stau astfel: „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o
inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută. Unii, fiindcă s-au depărtat de
aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării” (1 Timotei 1:5-6). Sinceritatea este
fundamentală în pocăinţă, de aceea, dacă ai greşit, ai păcătuit, mărturiseşte stările care te apasă şi
te acuză, ca viaţa ta să nu fie cu prefăcătorie. „Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei (scria
Pavel), după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca, prin ele să te lupţi lupta cea
bună şi să păstrezi credinţa şi un cuget curat, pe care unii l-au pierdut şi au căzut din credinţă ”
(1 Timotei 1:18-19). Când au căzut? Imediat după pierderea cugetului? Nu, poate după ani de
zile. Despre unii nici nu aflăm aici, căci îşi maschează toată viaţa căderea, rămân în adunare şi noi
îi înmormântăm, dar e ultima slujbă pentru ei. Slujbă de înviere nu mai au, decât în seria a doua,
pentru judecată. De aceea, să privim cu atenţie pocăinţa şi orice firicel de praf care se pune pe
inima şi hainele noastre spălate în sfântul sânge, să-l sesizăm, căci trebuie îndepărtat. Nu lăsaţi
păcatul să domnească, ci faceţi ordine în cele sfinte, căci toţi cei care vin la Casa şi Masa
Domnului cu stări de păcate, în final vor fi îndepărtaţi de la Faţa Domnului (1 Tesaloniceni 1:5-
10).

ÎNCHEIERE

Ce început luminos la evrei şi ce sfârşit întunecat! „Domnul făcuse legământ cu ei şi le


dăduse porunca aceasta: «Să nu vă temeţi de alţi dumnezei; să nu vă închinaţi înaintea lor, să nu
le slujiţi şi să nu le aduceţi jertfe. Ci să vă temeţi de Domnul, care v-a scos din ţara Egiptului cu
o mare putere şi cu braţul întins; înaintea Lui să vă închinaţi şi Lui să-i aduceţi jertfe. Să păziţi şi
să împliniţi totdeauna învăţăturile, rânduielile, legea şi poruncile, pe care vi le-a scris El şi să nu

123
vă temeţi de alţi dumnezei. Să nu uitaţi legământul pe care l-am făcut cu voi şi să nu vă temeţi de
alţi dumnezei” (2 Împăraţi 17:35-38). Legământul făcut cu Avraam şi apoi cu evreii pe muntele
Sinai a fost actul harului divin pentru ei. Legământul nostru sfânt are mare valoare, Dumnezeu l-a
încheiat cu noi şi ne conferă statul de fii ai Lui (Ioan 1:12-13). Poate ne-am prea obişnuit cu
statutul acesta, dar din câte neamuri nu au fost şi sunt şi astăzi de-a lungul şi latul pământului,
Domnul numai cu poporul Lui, care crede în El şi acceptă mântuirea Lui a încheiat un legământ.
Noi am avut parte de un mare har, taina ţinută ascunsă, despre care Pavel evreul scria că
neamurile sunt împreună cu ei, moştenitoare şi părtaşe la aceleaşi făgăduinţe (Efeseni 3:3-7).
Dar să nu uităm că, în final, totul se va sfârşi fie cu o victorie, fie cu o înfrângere totală şi
veşnică. Evreii aveau un legământ cu Dumnezeu, să aibă drept de Canaanul pământesc, dar au
fost scoşi din Canaan ca şi cum nu ar fi fost al lor şi au fost duşi în robie. Aceasta va fi şi soarta
creştinilor care nu-şi trăiesc demnitatea de creştin în împărăţia Domnului Isus Hristos.
Cât de solemn şi înfricoşător este apelul apostolului: „Şi noi, dar, fiindcă suntem
înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne
înconjoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm
ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I
era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al
lui Dumnezeu” (Evrei 12:1-2). El este urmat de sfatul şi avertizarea: „Urmăriţi pacea cu toţi şi
sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul. Luaţi seama bine ca nimeni să nu vă abată de
la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă
aducă tulburare şi mulţi să fie întinaţi de ea. Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau
lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut. Ştiţi că mai pe urmă,
când a vrut să capete binecuvântarea n-a fost primit; pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a
putut s-o schimbe” (Evrei 12:14-17). Putem să ne alegem cu plus infinit sau cu minus infinit.
Veşnicie există şi totul atârnă de noi, care am avut parte de legământ şi de har şi suntem deja în
împărăţie, prin credinţă, prin Duhul. Depinde şi de „împăraţii” noştri care ne pot cârmui la rău sau
la bine. Duhul lui Dumnezeu poate să ne spună mai mult, căci este scris că El se luptă cu gelozie
pentru noi, după voia lui Dumnezeu. Să rămânem plini de râvnă şi cu inima lipită de Domnul,
dăruind totul, căci şi Dumnezeu a dăruit totul; lupta este pentru totul sau pentru nimic.

124
125