Sunteți pe pagina 1din 314

FAPTELE

FIRII
PĂMÂNTEŞTI
STU DIU
IOSIF ANCA
FAPTELE
FIRII
PĂMÂNTEŞTI

STUDII BIBLICE

VOL. I
IOSIF ANCA
Prefaţa

Studiul „Faptele firii


pământeşti” a apărut din dorinţa de
„sfinţire” a credincioşilor, stare
indispensabilă în procesul mântuirii
şi atribut fundamental al
divinităţii.
Fiecare din aceste fapte a fost
prezentată , pe de o parte, în
formele ei de manifestare, iar pe de
alta, sub procedura de lucru a
Cuvântului în vederea anihilării
acestor stări şi trăirii unei vieţi
prin puterea Duhului Sfânt.
Totodată la fiecare dintre ele
au fost amintite exemple negative,
respectiv pozitive, considerând că
Biblia conţine atât situaţii care
trebuie evitate, cât şi stări şi
fapte ce trebuie urmate.
Aceste studii sub formă de
predici au fost prezentate în
Biserica Betel, Calea Aurel Vlaicu
Nr. 121-125 din Arad, după care au
fost răspândite prin casete audio,
iar apoi sub călăuzirea Domnului şi
ajutorul dat de mai mulţi
colaboratori au ajuns sub tipar şi
apoi sub ochii celor ce le vor citi.
Iar cu rugăciunea noastră a tuturor
vor ajunge în inima celor ce vor să
devină părtaşi firii dumnezeieşti
după ce au scăpat de „faptele firii
pământeşti”.
Cuprins

DESPRE FAPTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI ....................................... 5


INTRODUCERE .................................................................................. 5
DECĂDEREA FIRII UMANE .............................................................
Cauze ...................................................................................................
Etapele căderii (schimbării) ................................................................
Efecte ...................................................................................................
PREZENTARE .......................................................................................
Identificare ..........................................................................................
Clasificare ...........................................................................................
ELIMINAREA FAPTELOR FIRII PĂMÂNTEŞTI ...........................
Prin Duhul ...........................................................................................
Prin disciplinarea la nivel de biserică ................................................
Prin judecata vesnică ..........................................................................
ÎNCHEIERE ...........................................................................................
IUBIREA DE SINE ................................................................................
INTRODUCERE ....................................................................................
OMUL CU IUBIRE DE SINE ............................................................
Principii ...............................................................................................
Exemple ...............................................................................................
Rezultate ..............................................................................................
OMUL CU LEPĂDARE DE SINE ....................................................
Principii ...............................................................................................
Exemple ...............................................................................................
Rezultate ..............................................................................................
ÎNCHEIERE ............................................................................................
PACATELE TRUPULUI ........................................................................
INTRODUCERE .....................................................................................
PREZENTARE .......................................................................................
Etapele decăderii .................................................................................
Stări şi fapte .........................................................................................
EXEMPLE BIBLICE .............................................................................
Exemple negative .................................................................................
Exemple pozitive ..................................................................................
ÎNCHEIERE ............................................................................................
ÎNCHINAREA LA IDOLI .....................................................................
INTRODUCERE ....................................................................................
REPREZENTARE ..................................................................................
Evoluţia istorică .............................................................................. 85
Păcatul idolatriei .................................................................................
EXMPLE BIBLICE ...............................................................................
Exemple negative ............................................................................. 92
Exemple pozitive .............................................................................. 98
ÎNCHEIERE ............................................................................................
VRĂJITORIA ...........................................................................................
INTRODUCERE ....................................................................................
VRĂJITORIA - PREZENTARE ............................................................
Ghicitoria ............................................................................................
Ştiinţele oculte .....................................................................................
Ştiinţele medicale paralele ..................................................................
LEGATURA VRĂJITORIEI .................................................................
Implicarea în vrăjitorie .......................................................................
Urmările vrăjioriei ..............................................................................
Etape de eliberare ...............................................................................
EXEMPLE BIBLICE...............................................................................
Din Vechiul Testament ........................................................................
Din Noul Testament .............................................................................
ÎNCHEIERE ............................................................................................
CEARTA ...................................................................................................
INTRODUCERE ....................................................................................
PREZENTARE .......................................................................................
Tipuri de certuri ..................................................................................
Cauzele certurilor ...............................................................................
Efectele certurilor ...............................................................................
Principii biblice pentru evitarea certurilor .........................................
EXEMPLE BIBLICE .............................................................................
Exemple negative .................................................................................
Exemple pozitive ..................................................................................
ÎNCHEIERE ............................................................................................
INVIDIA .....................................................................................................
INTRODUCERE .....................................................................................
PREZENTARE .......................................................................................
Zelos ....................................................................................................
Phthonos ..............................................................................................
EXEMPLE BIBLICE .............................................................................
Exemple negative .................................................................................
Exemple pozitive ..................................................................................
ÎNCHEIERE.............................................................................................
MÂNIA .......................................................................................................
INTRODUCERE .....................................................................................
PREZENTARE .......................................................................................
Mânia păcătoasă .................................................................................
Mânia sfântă ........................................................................................
Efectele mâniei ....................................................................................
EXEMPLE BIBLICE .............................................................................
Exemple negative .................................................................................
Exemple pozitive ..................................................................................
ÎNCHEIERE ............................................................................................
CLEVETIREA ..........................................................................................
INTRODUCERE ............................................................................... 217
PREZENTARE ................................................................................. 217
Ispitele clevetirii ............................................................................ 218
Efectele clevetirii ........................................................................... 220
Eliminarea clevetirii ...................................................................... 222
EXEMPLE BIBLICE ....................................................................... 224
Exemple negative ........................................................................... 224
Exemple pozitive ............................................................................ 227
ÎNCHEIERE ...................................................................................... 230
MINCIUNA ......................................................................................... 235
INTRODUCERE .............................................................................. 235
MINCIUNA – PREZENTARE ......................................................... 237
Forme ale minciunii ...................................................................... 237
Efectele minciunii .......................................................................... 243
MINCIUNA- ELIMINARE .............................................................. 247
Din viaţa personală ....................................................................... 247
Din comunitate, societate .............................................................. 248
EXEMPLE BIBLICE ....................................................................... 251
Exemple negative ........................................................................... 251
Exemple pozitive ............................................................................ 261
ÎNCHEIERE ...................................................................................... 264
1 Lecţia 1
2

DESPRE FAPTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI

INTRODUCERE

1. Faptele cărnii (firea pământească): sarx (lb. greacă) - elementul păcătos al naturii
umane, cu dorinţele ei corupte

2. Omul şi faptele (Matei 7:17-18; 12:33). Imposibilitatea imparţialităţii – ori


fapte (roade) bune ori fapte (roade) rele (Romani 6:21-22)

I. DECĂDEREA FIRII UMANE

A. Cauze

1. L-au schimbat pe Dumnezeu – idolatria (Romani 1:23-25)

a) au slujit făpturilor în loc să slujească Făcătorului: (Romani 1:25; Matei


6:24)

b) nu L-au păstrat pe Dumnezeu în cunoştinţa lor (Romani 1:28)

2. Dumnezeu i-a lăsat - libertatea responsabilă (Romani 1:26; Isaia 53:6)

B. Etapele căderii (schimbării)

1. Păcatul inimii (Marcu 7:21; Iacov 1:15)

2. Comiterea în fapte, apoi prin asociere şi cumulare; tot felul de fapte rele (Romani
1:29; Efeseni 4:19; Iacov 3:16)
DESPRE FAPTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI 1
3

3. Păcatul ca virtute (Romani 1:32)

C. Efecte

1. Întinează pe om (Marcu 7:23; II Corinteni 7:1)

2. Atrag mânia lui Dumnezeu (Romani 1:18; Efeseni 5:6; Coloseni 3:6)

3. Anulează dreptul la moştenirea vieţii veşnice (1 Corinteni 6:9; Galateni 5:21;


Efeseni 5:5)

4. Condamnă la pedeapsa veşnică (Apocalipsa 21:8)

II. PREZENTARE

A. Identificare (sunt cunoscute - Galateni 5:19)

1. Prin Lege (Romani 7:7-13)

2. Prin conştiinţă (Romani 2:14-15; I Corinteni 11:14)

B. Clasificare (Marcu 7:21-22; Romani 1:29-31; I Corinteni 5:11; 6:9-10; Galateni


5:19-21; Efeseni 4:25-31; 5:3-5; II Timotei 3:2-5; I Petru 4:3-4; Iuda 16, 18-19;
Apocalipsa 21:8; 22:15)

1. Păcatele trupului: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, sodomia,


malahia, beţia, îmbuibarea, chefuirea

2. Idolatria: închinarea şi slujirea la idoli, vrăjitoria,

4. Păcatele materiei: lăcomia de avere şi de bani, furtul, înşelăciunea

5. Păcatele vorbirii: cearta, dezbinarea, certuri de partide, vrajba, pizma, zavistia,


neînduplecarea, amărăciunea, cârtirea, călcarea de cuvânt, minciuna
1 Lecţia 1
4

6. Păcatele spiritului – gândirii: iubirea de sine, mândria, lăudăroşia, glumele


proaste, vorbele trufaşe, bârfa, obraznicia, gânduri rele, necredinţa, evlavia de
formă, frica, nebunia, neiubirea de bine, neascultarea

„... şi altele asemănătoare cu acestea”

III. ELIMINARE

A. Prin Duhul (Galateni 5:16 Isaia 64:6)

1. Izbăvire de trecut (I Corinteni 6:11; Romani 8:1-2)

2. Călăuzire pentru viitor (Romani 8:5-11; 6:17-22)

3. Luptă (Romani 8:4-14; Galateni 5:17)

B. Prin disciplinare la nivel de Biserică

1. Ruperea legăturilor (I Corinteni 5:9; Eseni 5:7; II Timotei 3:5; Matei 18:15-
18)

2. Eliminare, judecată (I Corinteni 5:12-13)

C. Prin judecata veşnică (Apocalipsa 22:15)

ÎNCHEIERE

1. Este necesară schimbarea minţii (Romani 12:1-2; I Petru 4:1; Coloseni


3:10,12)

2. Faptele bune sunt pregătite, numai să le cunoaştem şi să le practicăm (Efeseni


4:17-24)
DESPRE FAPTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI 1
5

DESPRE FAPTELE FIRI I


PĂMÂNTEŞTI

I N TRO D U C ERE

A cest studiu se doreşte a fi un studiu practic, care să dea rezultate,


dar este un studiu care trebuie aplicat de fiecare individ în viaţa
lui personală. Mai apoi, dacă el a dat rezultate, fiecare va putea
ajunge să fie un ajutor pentru alţii.
Ce sunt, de fapt, „faptele firii pământeşti”? Ele sunt „faptele
cărnii”; sau ceea ce numim noi de obicei „firea pământească”. În limba
greacă, pentru a defini această noţiune se foloseşte cuvântul „sarx” care
înseamnă „elementul păcătos al naturii umane”, cu dorinţele ei corupte.
Atunci când Dumnezeu i-a pus pe Adam şi pe Eva în grădină, ei
nu aveau haine, aşa cum avem noi, astăzi. Ei aveau un alt înveliş,
probabil cum au fiinţele celeste. Dar în momentul când au păcătuit, ei au
simţit nevoia să se îmbrace. Lui Dumnezeu însă nu I-au plăcut hainele
confecţionate de cei doi, astfel că le-a făcut haine din piele. Nu există
posibilitatea de imparţialitate: să nu fii îmbrăcat nici cu unele, nici cu
altele. Această stare este încorporată în natura noastră. Nimeni nu i-a spus
1 Lecţia 1
6

lui Adam să se îmbrace, dar în momentul în care i-a dispărut un fel de


haine, el a socotit necesar să se îmbrace cu alte haine. Domnul Isus
spunea: „Ori faceţi pomul bun ... ori faceţi pomul rău”. Dacă eşti născut
din nou şi nu mai faci fapte rele, din acel moment eşti un rob al
neprihănirii (Romani 6) şi vei face fapte bune sau invers, când încetezi să
faci fapte bune, vei începe să faci fapte rele.

I. DECĂDEREA FIRII UMANE

A. Cauze

Am notat două cauze ale decăderii fiinţei umane.


Prima o găsim în Romani 1:23-25 - „au schimbat slava
Dumnezeului nemuritor… au schimbat în minciună adevărul lui
Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului”.
Omul şi-a schimbat concepţia, şi-a schimbat Dumnezeul.
Oamenii au început să-i slujească unui alt dumnezeu, făcând alte fapte.
Slujindu-I Dumnezeului Celui adevărat, oamenii trebuie să trăiască în
sfinţenie. Când s-au schimbat şi au început să-i slujească Afroditei, zeiţei
fertilităţii şi a dragostei, sau altor zeităţi, oamenii au fost nevoiţi să-şi
schimbe atitudinile şi faptele.
Până când au ascultat de Dumnezeu, Adam şi Eva au avut un
anumit gen de haine. Când au început să asculte de Diavolul, s-au echipat
în alte haine. De exemplu, dacă cineva vrea să se apuce să repare o
maşină, mai întâi se schimbă şi îşi ia haine de lucru. Pe de altă parte,
nimeni nu pleacă la plimbare îmbrăcat în salopetă. Astfel, fiecare
activitate îşi are echipamentul ei corespunzător.
DESPRE FAPTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI 1
7

O altă schimbare pe care au făcut-o o citim în versetul 28 -


„Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor,
Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor…”.
Pe de o parte, poartă în el nevoia de a se închina cuiva: ori
Dumnezeului adevărat, ori unui dumnezeu străin şi fals. Pe de altă parte
el are nevoia de a se hrăni la nivelul minţii cu ceva. Stomacul poate fi pus
la post, dar nimeni nu-şi poate pune mintea la post, adică să nu se
gândească la nimic. Când în conştiinţa ta, la nivelul gândurilor tale, nu te
mai ocupi cu lucrurile sfinte, nu mai citeşti din Scriptură, nu te mai
gândeşti la lucrurile bune, din acel moment tu tot gândeşti, dar gândeşti la
altele. Altfel spus, treci de la lucrurile bune la cele rele.
Aceasta a fost poziţia omului; pentru aceasta a optat omul: să-şi
schimbe Dumnezeul ca slujire şi închinare şi să-şi schimbe gândirea,
mintea, ideile. În Romani 1:26 citim: „…Dumnezeu i-a lăsat în voia
unor patimi…”. Iar în Isaia 53:6 scrie: „…Fiecare îşi vedea de drumul
lui…”. Dumnezeu putea să apeleze la forţă, dar ne-a lăsat libertatea de a
face ceea ce vrem noi. Bineînţeles, este o libertate responsabilă:
Dumnezeu a rânduit în final judecata tuturor faptelor noastre.

B.Etapele căderii (schimbării)

Mai întâi păcatul este, în miezul lui, la nivelul inimii. Domnul


Isus spunea, înşirând o listă de păcate în Marcu 7:21 - „Căci dinlăuntru,
din inima oamenilor, ies gândurile rele...”. Completăm cu Iacov 1:15 -
„Apoi, pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată
făptuit, aduce moartea”. La nivelul inimii se produc păcatele. Cu o
haină: înainte a de a te îmbrăca, te uiţi la ea, îţi place de ea şi spui: „Cu
aceasta am să mă îmbrac!” şi te îmbraci cu ea. La fel, prima etapă a
1 Lecţia 1
8

decăderii este la nivelul minţii, al gândurilor, acolo unde oamenii L-au


schimbat pe Dumnezeu.
Urmează a doua etapă, descrisă în Romani 1:32 - „Şi măcar că
ştiu hotărârea lui Dumnezeu (şi tocmai acesta este cel mai trist lucru, că
omul ştie şi cu toate aceasta continuă să păcătuiască), că cei ce fac
asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac,
dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac”.
Vedeţi, urmează fapta. Ce fel de faptă? Să ne gândim la Adam:
a făcut, apoi s-a ascuns. De regulă, păcatul se face pe ascuns, în taină.
Apoi, păcatele se leagă unele de altele. Ele se asociază foarte uşor. În
citim: „Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă (deci acolo unde s-a
făcut prezent un duh rău), este tulburare şi tot felul de fapte rele” (Iacov
3:16). Într-una dintre poeziile lui Costache Ioanid, despre David, se
spune: „Şi patima chemă minciuna, minciuna duhul ucigaş...”. Toate
păcatele au venit la rând, unul după altul, ca şi chemate la apel.
Despre ultima etapă a decăderii citim în Efeseni 4:19 - „Ei şi-au
pierdut orice pic de simţire ( nu dintr-o dată, ci treptat, apoi), s-au dedat
la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie”. Omul,
după ce se dedă la păcat ajunge la ceea ce este scris în continuare în
Romani 1:32 - „…nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le
fac”. Păcatul, aşadar, a fost ridicat la rang de virtute. Şi când acest
lucru se întâmplă, când nu mai păcătuieşti pe ascuns, când nu mai faci
păcate în mod accidental, eşti dintre aceia care s-au dedat păcatului,
precum se spune în Tit, că păcătuieşti de la sine sau mai mult chiar, te
lauzi cu ceea ce ai făcut şi îi onorezi pe cei ce fac aceste lucruri
neîngăduite şi nu-i condamni.
În Efeseni 5:11 este scris: „şi nu luaţi deloc parte la lucrările
neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le”. Iar
DESPRE FAPTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI 1
9

versetul 12 accentuează poziţia greşită a acestor oameni: „Căci e ruşine


numai să spunem ce fac ei în ascuns”. Aceste lucruri ar trebui „…nici să
nu fie pomenite între voi…” (Efeseni 5:3). Deci, celui care a păcătuit ar
trebui să-i fie teamă pentru ceea ce a făcut, să se mărturisească cu groază
şi cutremur. Dar se ajunge la starea exact opusă, la ceea ce numea
Dumnezeu (în dreptul amaleciţilor), că nelegiuirea lor va atinge culmea,
adică atunci când păcatul este pur şi simplu afişat. Aceasta este trista
realitate a zilelor noastre: afişe de evanghelizare sunt tot mai puţine şi
sunt rupte, dar oamenilor le face plăcere să privească afişe murdare.
Păcatul este scos deja la rang de virtute, păcătoşenia a ajuns la culme.
Mai jos decât atât ce să mai fie altceva decât însuşi iazul de foc?

C. Efecte

Ca efecte ale acestor stări şi fapte, citim cuvintele Domnului Isus


din Marcu 7:23 - „Toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru şi spurcă pe
om”. Aţi remarcat? Toate: nu unul sau două, ci toate. Ce fac ele? Îl
spurcă pe om, adică îl întinează. Astfel, un prim efect al acestor lucruri
este că te întinează, te pătează. Nu mai eşti sfânt. Pavel subliniază nevoia
de curăţire în II Corinteni 7:1 - „Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe,
preaiubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi
să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu”.
Al doilea efect este că aceste lucruri atrag mânia lui
Dumnezeu. În Romani 1:18 citim astfel: „Mânia lui Dumnezeu se
descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi
împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşe adevărul în
nelegiuirea lor”. Aceeaşi idee este subliniată şi de textul din Efeseni 5:6 -
„Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte; căci din pricina acestor lucruri
2 Lecţia 1
0

vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători”. Mânia lui


Dumnezeu este graduală, ea se poate manifesta aici pe pământ şi suntem
pedepsiţi într-un fel, sau poate fi pre mânia finală, definitivă, prin
pedeapsă veşnică.
De asemenea, Coloseni 3:6 ne aminteşte că: „Din pricina acestor
lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării”.
În al treilea rând, ceea ce se amintea aici este faptul că păcatul
anulează dreptul de moştenire, la viaţa veşnică. Apostolul Pavel scria:
„…Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de
lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5:21). Sunt
multe alte versete care scot în evidenţă acest adevăr. Poate cel mai
puternic dintre ele este cel din Apocalipsa 21:8, care spune despre cei
păcătoşi: „…partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă,
adică moartea a doua”. Iată care este efectul ultim, irevocabil şi atât de
trist: plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Dacă cineva zace în această stare, Dumnezeu poate să-l ridice.
Căci iată ce scrie Pavel lui Tit 3:3-5: „Căci şi noi eram altă dată fără
minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri,
trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe
alţii. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru,
şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit…”. Domnul să fie mărit
pentru această lucrare minunată!

II. PREZENTAREA FAPTELOR FIRII


PĂMÂNTEŞTI
DESPRE FAPTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI 2
1

A.Identificare

În Galateni 5:19, apostolul Pavel scrie: „Şi faptele firii


pământeşti sunt cunoscute,...” Întrebarea care se pune este: „Cum le
cunoaştem, cum le identificăm?”
Criteriu cel mai clar de identificare a lor este Legea lui
Dumnezeu. În Romani 7:7, apostolul Pavel scrie: „…Dimpotrivă,
păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut
pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: «Să nu pofteşti!»”. Iar în Romani
7:13 adaugă: „Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar
păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un
lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin
faptul că se slujea de aceeaşi poruncă”. Deci Legea lui Dumnezeu a
apărut în diferitele ei forme, tocmai ca să arate păcatul, ca să dovedească
faptele omului.
Un alt mod de depistare a păcatului ne este prezentat în Romani
2:14: „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii,
prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că
lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta
mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se
dezvinovăţesc între ele”.
Să admitem, prin o reducere la absurd, că cineva nu ştie care sunt
legile în domeniul circulaţiei într-o anumită ţară. Dar dacă se tamponează
cu maşina de cineva, chiar fără să ştie care sunt legile, ceva îi spune că
unul din doi nu a făcut ceea ce trebuia. Sau, dacă luăm un alt exemplu, al
unui copil mic, care sparge un vas: el, chiar dacă nu i-a spus nimeni,
niciodată, nimic despre acest lucru, va înţelege că a făcut un lucru rău:
instinctul din el îl ajută să vadă lucrurile; se aprinde un beculeţ roşu.
Dumnezeu a lăsat, aşadar, în firea noastră nişte semne, ca să putem
2 Lecţia 1
2

identifica ce este bun şi ce este rău.


Pavel întreabă în I Corinteni 11:14: vorbind într-un anumit
context: „Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine…” Vedem că orice
om, depinzând desigur de nivelul lui de degradare, ştie că anumite lucruri
sunt bune şi altele sunt rele. Numai că acest nivel de distingere a albului
de negru şi, mai ales a albului imaculat, depinde de gradul de curăţie al
omului respectiv. Pavel spune, în Romani 9:1: „Spun adevărul în Hristos,
nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor”.
Deci sunt lucruri, cum ar fi să-i dai cuiva în cap, să furi etc.,
despre care şi oamenii fireşti spun că este păcat. Astfel, în cazul lucrurilor
mari, grave, ei ştiu să facă distincţie între ce este faptă a firii şi ce este
faptă a Duhului. Dar noi, în sensibilitatea Duhului lui Dumnezeu trebuie
să ridicăm ştacheta la un asemenea nivel, încât să despărţim măduva de
os, simţirile, gândurile inimii, să spunem clar ce este alb şi ce este negru.
Aceasta se va produce în noi doar în măsura apropierii noastre de
Dumnezeu. Căci doar în măsura în care te apropii de o lumină poţi
depista toate petele, toate impurităţile de pe un material, ce apoi pot fi
curăţite. Până nu ai descoperit un inamic, până nu l-ai depistat, nu poţi
nicidecum să-l învingi, să-l elimini. Până nu-ţi cunoşti duşmanul, cum vei
şti împotriva cui să lupţi? Augustin a spus: „Cea mai mare perfecţiune
este să-ţi descoperi propria imperfecţiune şi apoi să o elimini”.
Identificarea trebuie să o facem fiecare dintre noi în timp, căci
nimeni nu o poate face forţat, dintr-o dată, ci numai direct proporţional cu
gradul de maturitate spirituală la care am ajuns, după cum şi Domnul Isus
le-a spus ucenicilor în Ioan 16:12: -„Mai am să vă spun şi alte lucruri,
dar acum nu le puteţi purta”. Până a ajuns să vină Duhul Sfânt peste ei,
să fie acea unitate, în gând, în simţire, a mai durat. Ei aveau alte
probleme: se certau între ei care va fi cel mai mare, Petru îşi afirma, în
stilu-i caracteristic, superioritatea: „Chiar dacă toţi vor face aşa, eu sunt
DESPRE FAPTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI 2
3

altfel decât ei. Doamne, eu nu Te voi părăsi”.

B. Clasificare

În ceea ce priveşte clasificarea faptelor firii pământeşti, am extras


zece liste din Noul Testament, deşi sunt asemenea liste şi în Vechiul
Testament. Una Îi aparţine Domnului Isus, şase lui Pavel şi câte una lui
Petru, Iuda şi Ioan.
Mai înainte este necesară o menţiune: Această clasificare a fost
împărţită pe câteva domenii, cum ar fi, în domeniul păcatelor trupului:
curvie, precurvie, necurăţie, desfrânare; domeniul vorbirii: ceartă, vrajbă,
pizmă, certuri de partide; domeniul idolatriei: închinare la idoli,
vrăjitorie; domeniul mândriei: îngâmfare, trufie, lăudăroşie. Lista nu se
încheie repede, căci în Galateni 5, Pavel scrie: „şi alte lucruri
asemănătoare cu acestea”. Dacă ar fi să luăm lista lui Petru, observăm
domeniul îmbuibărilor: beţii, îmbuibări, chefuri, ospeţe, astfel vedem încă
o dată că ele sunt grupate pe domenii.
Prima listă este prezentată de Domnul Isus, în Marcu 7:21-22 -
„...gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile,
lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula,
trufia, nebunia.”.
A doua listă este în Romani 1:29-31, o listă mai extinsă, cu
douăzeci şi trei de păcate: „…nelegiuire, curvie, viclenie, lăcomie,
răutate, pizmă, ucidere, ceartă, înşelăciune, porniri răutăcioase,
şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi,
născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de
cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă.”.
2 Lecţia 1
4

Când le vom lua pe grupe, pentru a le dezbate, vom vedea cât de


împânzit este păcatul în firea noastră: este ca un cancer, ca o cangrenă.
A treia este în I Corinteni 5:11 şi cuprinde păcate grave pentru
care Pavel le propune a fi luate în considerare pentru scoaterea în afara
adunării a celor ce le înfăptuiesc: „Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de
legături cu vreunul care, măcar că-şi zice «frate», totuşi este curvar, sau
lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau
hrăpăreţ...”. Avem apoi o altă listă, pe baza căreia oamenii nu vor fi
excluşi întodeauna din biserică, pentru că nu toate pot fi depistate, dar vor
fi scoşi afară din Împărăţie! Iată această listă: „curvarii, închinătorii la
idoli, preacurvarii, malahii, sodomiţii, hoţii, cei lacomi, beţivii,
defăimătorii, hrăpăreţii” (I Corinteni 6:9). Ce se va întâmpla cu ei? E
scris limpede: „…nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”.
A patra listă este în Galateni 5:19-21 şi cuprinde:
„…preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli,
vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile,
dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi
alte lucruri asemănătoare cu acestea”. Pavel spune, prin aceste cuvinte
de încheiere că lista ar putea continua.
A cincea din Efeseni 4 este puţin diferită, începe cu minciună
(versetul 25), furt (versetul 28), apoi devine mai sensibilă: cuvânt stricat
(versetul 29) şi apoi şi mai sensibilă: amărăciune, iuţime, strigare,
clevetire, orice fel de răutate (versetul 31); cea din 5:5: curvar, stricat,
lacom de avere este mai gravă. Mai sunt menţionate în capitolul 5 alte
trei păcate înrudite şi foarte frecvente în zilele noastre: cuvinte porcoase,
vorbe nechibzuite şi glume proaste.
A şasea listă se găseşte în Coloseni 3:5 şi evidenţiază: curvia,
necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia. Iar versetele 8 şi 9 enumeră alte
DESPRE FAPTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI 2
5

păcate: mânie, vrăjmăşie, răutate, clevetire, vorbe ruşinoase, minciună.


A şaptea listă urmează în II Timotei 3:2-5: „Căci oamenii vor fi
iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători
de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească,
neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine,
vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât
iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i
puterea”.
A opta listă din I Petru 4:3-4 ne spune despre: desfrânări, pofte,
beţii, ospeţe, chefuri, slujiri idoleşti şi batjocuri.
A noua listă din Iuda 16, 18 şi 19 ne prezintă alte păcate şi stări
ale oamenilor care trăiesc în păcat: cârtitori, nemulţumitori cu soarta,
trăiesc după pofte, folosesc vorbe trufaşe, slăvesc pe oameni pentru
câştig (versetul 16); batjocoritori, trăiesc după poftele lor nelegiuite
(versetul 18); dau naştere la dezbinări, cu alte cuvinte oameni supuşi
poftelor firii (versetul 19).
A zecea listă este prezentată de Ioan, în Apocalipsa, aşezată în
două versete, este lista de la Judecata de Apoi, dacă putem spune aşa:
„Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari,
vrăjitori, închinători la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul, care
arde cu foc şi pucioasă, adică moartea a doua” (21:8); „Afară sunt
câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte
minciuna şi trăieşte în minciună!”(22:15).
Am enumerat toate aceste liste nu pentru că am crede că nu le-aţi
citit niciodată, nici pentru a vă solicita prea mult timp, ci pentru a vedea
multitudinea de păcate de care ne putem face vinovaţi. Dar ce este foarte
important este faptul că aceste liste pot fi nu numai înşiruiri de păcate, ci
pot fi prezentate şi sub formă de înşiruiri de nume. Cum adică? Iată: in
2 Lecţia 1
6

loc să se spună „mincinoşii”, s-ar putea spune: Ion, Gheorghe, Maria…,


în loc să se spună „curvarii”, s-ar putea spune: X, Y, Z..., în loc să se
spună alte păcate, s-ar putea înşira nume, pentru că, în final, vor fi
aruncaţi cei ce vor săvârşi aceste păcate. Cei care seceră păcatele care au
fost odată semănate. Atunci nu va mai exista o listă de păcate. Lista de
păcate este acum, la dispoziţia noastră, pentru a ne consulta, pentru a ne
verifica; dar în ziua aceea va fi o listă cu nume.
Să ştiţi, în cer nu există liste de biserici, sau de denominaţiuni, ci
liste de oameni sfinţi cu fapte bune. Cum a fost controlat omul din pilda
nunţii fiului de împărat? Ce întrebare i s-a pus? „Prietene… cum ai intrat
aici fără să ai haină de nuntă?” (Matei 22:12).

III. ELIMINAREA FAPTELOR FIRII


PĂMÂNTEŞTI

A. Prin Duhul
Referitor la eliminarea prin Duhul, citim în Romani 8:13 - „...dar
dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi”. Când vom
trăi? Aici? Şaptezeci de ani? Nu, ci este vorba despre veşnicia întreagă.
Astfel, prima eliminare a păcatelor este prin Duhul. Şi lucrul acesta se
poate face concret, aşa cum citim în I Corinteni 6:11 - „Şi aşa eraţi unii
din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi
neprihăniţi...”.
DESPRE FAPTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI 2
7

Ce s-a întâmplat cu fiul risipitor când s-a întors acasă? A venit cu


haina lui, o haină de curvar, de petrecăreţ, care a chefuit la multe ospeţe.
Dar ce a făcut tatăl? L-a dezbrăcat, l-a spălat şi l-a îmbrăcat cu o haină
nouă. Este exact ce ne spune versetul de mai sus: „El a fost socotit
neprihănit!”. Începutul a fost promiţător şi foarte ieftin, având în vedere
graţia tatălui său. Nu a trebuit să se roage de el, să-l implore, nici să
slujească o vreme pentru a primi hainele cele curate, ci tatăl lui l-a
aşteptat, ştiind ce are de făcut. I-a ieşit în întâmpinare şi i-a spus, plin de
dragoste: „Vino!” Este adevărat, că unii s-au umplut de întristare, aşa
cum se lasă ispitiţi şi unii în zilele noastre când se întoarce un fiu
risipitor. Dar Dumnezeu rămâne acelaşi, plin de dragoste. Îi primeşte
acasă, îi înnoieşte şi le schimbă veşmintele. Pilda aceasta se încheie aici,
pe paginile Scripturii, dar v-aţi gândit vreodată ce i-o fi spus tatăl fiului
risipitor, în continuare? Socotesc că l-a sfătuit să-şi păstreze hainele pe
care le-a primit în curăţie. Aşa ni se spune şi nouă: „…Ferice de cel ce
veghează şi îşi păzeşte hainele...” (Apocalipsa 16:15).
Cum ar putea să fie asigurat viitorul? Un text foarte relevant
ca răspuns la această întrebare este cel din Romani 8:2 - „…Legea
Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a
morţii. Căci – lucru cu neputinţă legii, întrucât firea pământească o
făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească…”.
Firea noastră păcătoasă, pământească, aşa cum spune Pavel în
versetele de mai sus, din Romani, de la 7:14 la 7:23, terenul acesta din
care suntem făcuţi este în aşa mod degradat, încât nu se poate cultiva
ceva bun, decât dacă vine Dumnezeu şi aduce „îngrăşămintele” Sale,
dacă îi schimbă condiţiile. Isaia spune aceleaşi lucruri, referindu-se la
faptele noastre de dinainte de a-L fi cunoscut pe Dumnezeu: „... faptele
noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6). O ştim prea bine:
pământul este blestemat; el dă numai spini şi pălămidă. Dar Dumnezeu
2 Lecţia 1
8

vrea să schimbe şi să dea binecuvântarea Sa peste noua viaţă.


Citim mai departe, în Romani 8:5: „În adevăr, cei ce trăiesc după
îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe
când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile
Duhului”. Iar Romani 8:9 scrie: „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci
duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi…”.
Iată cum este prezentată schimbarea în Romani 6:17-22: „Dar
mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi
păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi
primit-o... Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre
pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale
necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum
trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să
ajungeţi la sfinţirea voastră!... Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de
care acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este
moartea. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi
ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică”.
Când te eliberează Dumnezeu, El nu o face pentru ca apoi să cazi
iar în robie. Când devii liber eşti robul Lui, te „angajează”; lucrezi pentru
El şi împreună cu El. Prin El se poate trăi, căci faptele bune sunt
pregătite, noi trebuie doar să umblăm în ele.
Călăuzirea se realizează la nivelul Duhului, pe care L-a pus
Dumnezeu în inima noastră şi care ne vrea cu gelozie pentru El, prin
îndemnuri de care dacă asculţi vei trăi. Desigur, în paralel sunt şi
îndemnuri fireşti. Dumnezeu te va îndemna: „Du-te la biserică!”, dar
Diavolul va spune minţii tale: „Du-te în altă parte, la distracţii!”,
Dumnezeu îţi va şopti: „Citeşte Biblia, roagă-te!”. Adică îndeletniceşte-te
cu lucrurile Duhului. Nu aţi simţit cum vă şopteşte Duhul? Dar de partea
DESPRE FAPTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI 2
9

cealaltă vine şoapta străină. Cineva spunea că Dumnezeu ne şopteşte prin


Cuvânt, strigă la noi prin dureri şi glasul mâniei Lui şi-l va face auzit la
Judecata de Apoi. Dumnezeu, pentru că vrea să-L ascultăm din dragoste,
de aceea ne vorbeşte cu o tonalitate blândă, accesibilă oricui.
De exemplu, cineva are nişte bani şi vrea să facă o faptă bună.
Crezi că urechile tale nu vor auzi glasul care va spune: „Dă banii la cutare
sărac sau fă lucrarea aceea cu ei!”, dar şi Diavolul va şopti: „De ce să-i
dai? Investeşte ceva pentru tine sau păstrează-i!”. Aşadar, faptele sunt
pregătite, noi trebuie doar să umblăm în ele, ori în dreapta, ori în stânga.
Gura este făcută să vorbească. Dar când cineva te provoacă, ştii tu să îi
vorbeşti înţelept sau îţi foloseşti gura pentru a ocărî? Aşa cum am mai
spus, noi nu putem fi imparţiali, neutri, să umblăm pe o cale proprie. Nu,
ci noi umblăm pe una dintre cele două. Nu există trei căi. Ori una, ori
alta. Ori pomul bun cu rodul bun, ori pomul rău cu rodul rău.
Pavel nu vorbeşte, în Romani 6, unor oameni care au venit din
cerşi la care le-ar fi putut spune: „Voi aţi văzut acolo în cer cum Se poartă
Domnul Isus şi îngerii. Voi aţi fost sfinţi, fiţi şi acum exemple bune” Nu,
dimpotrivă, deşi le numeşte păcatele fără menajamente el spune: „Voi aţi
fost aşa cum sunt cei din lume acum, dar voi aţi fost sfinţiţi”. Să ştiţi, că
sfinţii din adunări nu sunt căzuţi din cer, ci sunt foştii păcătoşi ai zilelor
trecute. Mădularele lor erau roabe ale necurăţiei, dar acum aceleaşi
mădulare sunt parte din Trupul lui Hristos”. Acelaşi om, care mai înainte
era grabnic la mânie, acum este calm, acelaşi om, care era un mincinos
fără pereche, acum este un om de o bunătate extraordinară şi în care poţi
să ai încredere; acelaşi om, prin Duhul, iată ce viaţă schimbată are. Dar
aceasta o poate face numai Dumnezeu. Dacă şi oamenii sunt în stare să
facă schimbări: de exemplu, dintr-un fier care a fost armament (aduceţi-
vă aminte cum scrie Isaia: „Din săbiile lor vor face pluguri...”), prin
returnare, prin remodelare, să producă ceva bun, cu cât mai mult poate
3 Lecţia 1
0

face Dumnezeu în dragostea Lui! În acest context poetul Dionisie


Giuchici spune:
„Şi de ce să fii bastonul,
Lemnul care ameninţă,
Vino zi şi fii creionul,
Schimbă-ţi viaţa, schimbă-ţi tonul,
De la moarte, la credinţă,
Vino, lasă ale tale, uscăciunile lumeşti,
Căci toiagul de migdale,
Sărbătoarea de Rusalii
Te va face să-nfloreşti.”

Din ce a înflorit toiagul lui Aaron? Dintr-un băţ uscat, care


înverzit şi a copt migdale peste noapte. Aceasta este cu putinţă, dar
numai prin Duhul. Dar Diavolul ne provoacă la jumătăţi de măsură, căci
aceasta este strategia lui: să afişăm o coroană, să lăsăm să se vadă, pe
undeva, pe la suprafaţă, nişte roade bune, dar înăuntru să fie şi altfel de
roade. „Oare din aceeaşi vână a izvorului ţâşneşte şi apa dulce şi apa
amară?” (Iacov 3:11). Vedeţi, un izvor nu poate, dar noi putem uneori.
Noi suntem o... excepţie! Suntem în stare şi de una şi de alta. Domnul
Isus spune acelaşi lucru prin cuvintele: „Nu puteţi sluji la doi stăpâni”.
Noi totuşi putem, dar nu e acceptată slujirea de acest fel.
Această stare nu se confundă cu diferite etape de dezvoltare
spirituală. Pavel recunoaşte că nu a ajuns desăvârşit. Ba mai mult, ni se
DESPRE FAPTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI 3
1

relatează, în Fapte, episodul cu Anania, pe care îl numeşte „perete


văruit”, iar apoi spune: „nu ştiam că este marele preot...”. Chiar dacă nu
ar fi ştiut, Duhul, care îl călăuzea, i-ar spus acest lucru. Sau poate a fost
un moment de neveghere? Nu ştim. Pavel spune despre sine: „Nu că am
şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte,
căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus” (Filipeni
3:12). Acesta este îndemnul pe care trebuie să-l urmăm: să tindem spre
desăvârşire, să ne luptăm cu toată puterea, cerându-I Domnului
permanent ajutorul.

B. Prin disciplinarea la nivel de biserică

Trebuie să fim cu mare băgare de seamă cum interpretăm


lucrurile pentru că uneori, conducerile bisericilor sunt învinuite cu
superficialitete. Cineva spunea că liderii au o caracteristică comună: sunt
criticaţi cu toţii, ba chiar bârfiţi. Acelaşi lucru se observă în plan social
sau în politică. De exemplu, politicienii, până sunt în opoziţie, au
„rezolvări” şi „soluţii”. Dar când ajung ei la conducere şi văd
posibilităţile şi nivelul de la care trebuie să pornească, se comportă de
parcă nu ar fi fost niciodată cei care au acuzat inainte. Din păcate, aşa
este adesea şi în biserică: Unii ne impută uneori: „De ce nu sunteţi mai
buni?” Şi noi am vrea să fim îngăduitori, dar când ne vedem responsabili
înaintea lui Dumnezeu de purtarea unora trebuie să recurgem la
disciplinări.
Citeam deunăzi un articol despre un frate pastor, lucrător de peste
treizeci de ani. Ştiţi ce regreta el cel mai mult? Că uneori a fost „mai bun”
decât ar fi trebuit să fie, decât i-a spus Dumnezeu să fie. Poate fi de fapt
3 Lecţia 1
2

cineva mai bun decât Dumnezeu? Dar cum se face că, în final, pe cei care
sunt pe lista „respinşilor”, El îi va scoate afară. Cum, Dumnezeu, care
este atât de bun? Dar aşa facem şi noi, de exemlu: Luăm un măr şi îl
punem într-un coşuleţ, dar dacă s-a stricat, a putrezit ce mai facem cu el?
Îl aruncăm, desigur! Dacă nu îl aruncăm le va afecta şi pe cele bune.
Dumnezeu va răbda lumea aceasta până în ultimă instanţă: îi va întoarce
pe oameni pe toate părţile, până se vor coace. Dar la urmă... Ce spune în
Apocalipsa 6? „Secerişul e copt, trebuie secerat”.
Eliminarea prin biserică are două aspecte:
Primul priveşte conducerea bisericii. Aspectul acesta poate fi
slujit de o ilustraţie: Stând odată de vorbă cu un preot ortodox, i-am spus:
„La dumneavoastră, biserica are o mare carenţă!”. „Care?”, m-a întrebat
preotul, curios. „Nu-i daţi afară pe cei care comit păcate grave”. „O – a
replicat el – dar nici nu putem...”. Desigur că nu se mai poate acum. Când
păcatul a ajuns să fie un fenomen de masă, nu se mai poate face nimic cu
el. Dacă nu-l separi de când este un fenomen izolat nu mai ai nici o
scăpare. Nici măcar dacă faci carantină!
I Corinteni 5:11 spune limpede: „Ci v-am scris să n-aveţi nici un
fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice «frate» totuşi este
curvar, sau lacom de bani...”. Mai apoi, în versetele 12, 13 Pavel întreabă
şi tot el dă răspunsul: „În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu
este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? ... Cât despre cei de
afară, îi judecă Dumnezeu.”. Desigur, El îi judecă, căci lumea este a Lui,
nu este treaba noastră să-i judecăm, până la ziua judecăţii. Dar cum
acţionăm în biserică? Apostolul le-a scris corintenilor: „Daţi afară dar
din mijlocul vostru pe răul acela...”. Noi urâm păcatul, nu îl urâm pe
păcătos, dar când păcatul este lipit în aşa hal de cel păcătos, încât nu mai
poate fi dezlipit, ce poţi să faci decât să-l dai afară cu totul? Desigur,
aceasta este o situaţie extremă, o soluţie de ultimă instanţă. Cine ar face-o
DESPRE FAPTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI 3
3

cu plăcere? Dar dacă trebuie neapărat, cu durere, este adevărat, dar o


facem!
Cel de-al doilea aspect, care are de-a face cu atitudinea
membrilor bisericii faţă de păcat şi îl găsim arătat în I Corinteni 5:9 -
„V-am scris în epistola mea să n-aveţi nici o legătură cu curvarii”.
Desigur, nu este vorba de a nu avea legătură cu curvarii din lume. Dacă
colegul meu de serviciu este curvar, ce am să fac eu? Apostolul scrie
desluşit: Dacă este vreunul care îşi zice „frate” şi trăieşte în păcat, cu un
astfel de om nu trebuie să avem prietenii. Să nu mâncăm cu el, după cum
spune Pavel. Nu uitaţi că în Corint, masa era luată împreună cu Cina. Cu
alte cuvinte, nici nu are voie să participe la împărtăşire, dar nici la o altă
masă, oarecare, el nu are ce căuta. Ce să faci cu el la un ceas de părtăşie?
Este scris şi în I Petru 4:4 - „De aceea se miră ei că nu alergaţi
împreună cu ei la acelaşi potop de desfrâu şi vă batjocoresc.” Iată încă
un motiv foarte serios pentru care trebuie să refuzaţi cu orice preţ a vă
alătura acestor oameni. Iar Iuda scrie: „Sunt nişte stânci ascunse la
mesele voastre de dragoste…” (versetul 12). Dacă oamenii aceştia ar fi
descoperiţi, ar trebui ca anturajul nostru să fie curăţat de ei, potrivit
Cuvântului lui Dumnezeu. Dar până sunt ascunşi, te pomeneşti
convieţuind cu ei, la fel ca ucenicii cu Iuda, până când Domnul l-a
descoperit.
Textele ar putea continua în această privinţă, dar ne vom limita la
a mai menţiona unul: „Depărtează-te de oamenii aceştia” (II Timotei
3:5b). Se întâmplă de obicei două greşeli: ori că cei ce sunt aşezaţi în
fruntea bisericii nu-şi fac partea, ori că membrii nu acţionează aşa cum ar
trebui s-o facă. Greşeala conducătorilor este că nu exclud la timp pe
cineva care, potrivit Cuvântului, ar trebui exclus (desigur, după ce s-au
străbătut toate etapele mustrării şi disciplinării, lăsând excluderea ca o
ultimă soluţie). Iar membrii bisericii vin pe bună dreptate să întrebe de ce
3 Lecţia 1
4

nu s-au luat măsurile cuvenite în cazul respectiv. Dar există şi partea


cealaltă a monedei, când conducătorii văd partea negativă a vreunui
membru, dar membrii stau împotriva unei decizii, dar cum citeam mai
sus? „Depărtează-te de asemenea oameni!” Cu alte cuvinte: rupe
legăturile cu ei!
Ce se poate întâmpla când vreunul dintre membrii bisericii este
prieten cu un asemenea om? Dacă luăm exemplul lui David vom înţelege
mai bine cum stau lucrurile. El a avut greşelile lui, ca tată, căci a avut faţă
de copii o îngăduinţă mult prea mare, ajungând chiar la o toleranţă
vinovată. Amintiţi-vă de Absalom, care stătea la poarta cetăţii, unde îşi
făcuse propria „grupare” şi toţi ştiau despre ea, căci lucrurile acestea au
durat patru ani. Nici Adonia nu a fost mai bun, căci a spus, în mândria
lui: „Eu voi ajunge împărat!” Ce a făcut David? Nu le-a spus nimic, le-a
tolerat comportamentul. Dar oare cei din popor nu au greşit şi ei, la
rândul lor? Ba da. S-au unit cu Absalom fără să se gândească la roadele
acestei uniri şi când greşeala conducerii şi greşeala poporului au ajuns la
culme, ce s-a întâmplat în ţară? O tragedie: războiul civil. De ce au murit
atâţia oameni? Pentru că nici David şi nici poporul nu au sesizat prezenţa
răului şi rezultatele la care se puteau aştepta. Astfel, David ar fi trebuit să
elimine răul, iar poporul să se depărteze de el, să nu aibă relaţii cu
Absalom.
Aici se cuvine o sesizare: „Fraţilor, chiar dacă vreun om ar
cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l
ridicaţi cu duhul blândeţii. şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi
tu” (Galateni 6:1). Sunt unii care răstălmăcesc înţelesul cuvintelor în care
ni se spune că Domnul Isus mânca cu vameşii şi cu păcătoşii. De ce? La
acele întâlniri Domnul crea o atmosferă spirituală suspendând activităţile
lor, posibile fireşti. Vedeţi, pe Domnul Isus nu L-au putut corupe, dar ce
ar fi cu noi dacă ne-am uni cu oricine? Dacă, de exemplu, este vreun frate
DESPRE FAPTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI 3
5

care abia a scăpat de tentaţia de a bea, nu este deloc indicat să-l trimitem
la o întâlnire de familie sau colegială pentru a câştiga vreun suflet pentru
mântuire. Dacă eu am fost un microbist înrăit, credeţi că este cea mai
bună idee să mă duc să mă alătur unui grup de microbişti, cu gândul de a-
i câştiga pentru Hristos? Oare nu m-ar atrage ei la vechile mele patimi?
Aceasta înseamnă să împlinim îndemnul: „ia seama ca să nu fii ispitit şi
tu”. Cu alte cuvinte, să spunem cum a zis cineva: „Eu te ajut să scapi de
patima respectivă, dar dacă mă apropii prea mult de ea, încât să devină un
pericol evident pentru mine, iartă-mă, dar voi continua să mă ţin
deoparte”.

C. Prin judecata veşnică

Al treilea aspect al eliminării păcatului este cel prin judecata


divină. Un text de referinţă este Apocalipsa 22:15: „Afară sunt câinii,
vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte
minciuna şi trăieşte în minciună!”. Dar ştim noi oare cu adevărat ce
înseamnă afară? Citim în Luca 13:25-28 - „Odată ce Stăpânul casei Se va
scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară ... Va fi plânsul şi scrâşnirea
dinţilor”. Am auzit oameni vorbind sfidător la adresa credincioşilor,
spunând: „E mai bine de noi, cei de afară! Căci noi ştim şi ce e înăuntru şi
ce este afară! Intrăm când vrem”. Este adevărat, până când se va închide
uşa, pot intra, dar după aceea? Dacă vor fi afară când uşa se va închide?
Este periculos, căci ni se spune: „Nu vă înşelaţi în această privinţă;
Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit” (Galateni 6:7). Dacă îi putem
oarecum păcăli pe oameni, dacă ne putem ascunde de ei, pe Dumnezeu
nu L-a înşelat nimeni şi nici nu va reuşi.
3 Lecţia 1
6

Î N CH EI ER E
Sperând că lucrurile sunt bine întipărite în mintea noastră, vom
mai surprinde numai aspectul că este nevoie de o schimbare; pe de o
parte a minţii şi de cealaltă parte a faptelor. În I Petru 4:1 ni se spune:
„Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi
fel de gândire…”. Este acelaşi lucru cu „înnoirea minţii” (Romani 12:2),
cu alte cuvinte, este necesar să ne schimbăm gândirea. Altfel spus să
refacem ceea ce au stricat oamenii, ceea ce au pierdut ei, căci ei nu L-au
păstrat pe Dumnezeu în cunoştiinţa lor şi că noi trebuie să depunem acum
efortul (prin Duhul) de a-L redobândi. Cum? Citind, meditând, studiind zi
şi noapte până când vom avea din nou întipărit în mintea noastră ceea ce
ni s-a şters. Dacă cineva a cunoscut, de exemplu, limba engleză şi nu a
mai vorbit-o douăzeci de ani, nu-i aşa că şi-a pierdut deprinderea? Acum
va trebui să facă din nou exerciţii, până când îşi va imprima în memorie
din nou toate cuvintele pe care le-a cunoscut odată.
Să nu uităm cele srise în Coloseni 3:12 - „Astfel dar, ca nişte
aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină
de bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare”.
Rugăciunea noastră, la finalul acestei lecţii, este ca Dumnezeu să ne dea
harul să ne îmbrăcăm cu astfel de fapte ale Duhului. Aşa după cum în
Eden Dumnezeu le-a făcut lui Adam şi Evei haine, sacrificând un animal,
tot aşa, acum ne-a pregătit şi nouă cea mai minunată haină în care trebuie
să ne îmbrăcăm, prin jertfa Domnului Isus Hristos. Noi trebuie să ne
îmbrăcăm în Domnul Isus Hristos. De aceea S-a jertfit El pentru noi.
Dar atenţie, îmbrăcarea noastră nu trebuie să fie doar pe dinafară! Pavel
spune în Galateni 4:19 - „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile
DESPRE FAPTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI 3
7

naşterii până ce va lua Hristos chip în voi!”. Tot în Galateni spune Pavel:
„...să descopere în mine pe Fiul Său…” (1:16).
Un text în încheiere: „Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în
Domnul: Să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea
gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui
Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii
lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi
săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie. Dar voi n-aţi învăţat aşa pe
Hristos; dacă, cel puţin, L-aţi ascultat şi dacă, potrivit adevărului care
este în Isus, aţi fost învăţaţi, cu privire la felul vostru de viaţă din trecut,
să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi, care se strică după poftele
înşelătoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în
omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi o
sfinţenie pe care o dă adevărul” (Efeseni 4:17-24).
Dacă privim cu atenţie acest text, vom vedea câteva etape prin
care trebuie să trecem în cadrul acestui proces:

 schimbarea felului de viaţă, a felului de a trăi, a nu mai trăi


ca păgânii, care sunt cu mintea întunecată, care şi-au pierdut
conştiinţa, prin împietrirea inimii.

 învăţarea, acumularea de cunoştinţe la nivelul inimii.

 împlinirea planului lui Dumnezeu pentru viaţa noastră: să


devenim oameni total schimbaţi.
Iar dacă vom sta la îndemâna lui Dumnezeu, pe măsură ce vom
studia lecţiile privitoare la faptele firii pământeşti, cei sinceri vor fi ajutaţi
de Domnul, prin mărturisire, sfaturi, strădanie şi mai ales prin
recunoaşterea dependenţei de Dumnezeu, să ajungă la schimbarea pe care
o vrea Dumnezeu în noi. Care dintre noi este cel care ar putea contrazice
3 Lecţia 1
8

cuvintele care spun că noi nu ne-am împotrivit încă păcatului „până la


sânge”? Nici unul, desigur. Vedem aşadar că lupta în care ne-am angrenat
nu este deloc uşoară. De aceea va trebui ca tot mai mult să-I cerem
ajutorul lui Dumnezeu. Iar El ni-l va da cu siguranţă. A Lui să fie slava!
Amin.
IUBIREA DE SINE 3
9

IUBIREA DE SINE

INTRODUCERE

1. Un fenomen de masă în zilele din urmă (I Timotei 3:2)

2. Prima lege a firii pământeşti; tendinţa de divinizare; eul care trebuie răstignit
şi lepădat (Luca 9:23)

I. OMUL CU IUBIRE DE SINE

A. Principii

1. Folosul propriu este prioritar (Filipeni 2:21)

2. Scopul scuză mijloacele (Ieremia 2:33; Romani 2:1)

3. Iubirea de sine conţine: iubirea de bani (Eclesiastul 5:10), slava deşartă


(Apocalipsa 18:7; Daniel 11:37, Ioan 5:41; Romani 1:21), iubirea plăcerilor (II
Timotei 3:4; Proverbe 21:17)

B. Exemple

1. Haman - cultul personalităţii (Estera 3:2, 5-6; 5:9-14; 6:6)

2. Absalom – ambiţii personale (II Samuel 14:25-33; 15:1-6)

3. Dima - iubirea de sine manifestată prin iubirea plăcerilor din lume (2 Timotei
4:10)
4 Lecţia 2
0

C. Rezultate

1. Slavă, bogăţie, plăceri de moment (I Timotei 4:8)

2. Pofta care trece; a-ţi scăpa (iubi) viaţa; a-ţi pierde viaţa (Ioan 12:25; I Ioan
2:15-17)

II. OMUL CU LEPADARE DE SINE

A. Principii

1. Lepădare de sine în favoarea lui Dumnezeu şi a semenilor (Marcu 12:29-31;


Galateni 5:14)

2. Folosul altora = folosul propriu (1 Corinteni 10:24; Filipeni 2:4; I Corinteni 13;
Efeseni 5:28 - în familie)

3. Iubirea agape - fără corespondent şi răsplată (Matei 5:44; Luca 6:27, 35)

B. Exemple

1. Ionatan – prinţul care cedează tronul în favoarea altuia (I Samuel 18:1,3;


20:17; 23:17; 1 Ioan 3:17)

2. Neemia – omul iubitor de neam, ca Iosif, Moise, ... (Neemia 1:4-11; 5:14-19)

3. Pavel – apostolul dator tuturor (I Corinteni 10:33: II Corinteni 12:15; 11:7-11)

C. Rezultate

1. Evlavia are ca final slava, bunăstarea veşnică - viaţa de acum şi viaţa viitoare
(I Timotei 3:16; 4:8)

2. Efecte în lume (Ioan 13:34-35), efecte veşnice (Apocalipsa 12:10-11)

ÎNCHEIERE
IUBIREA DE SINE 4
1

1. Modelul suprem: Isus Hristos (Filipeni 2:4-11)

2. „Nimeni n-a ajuns vreodată singur în cer, dar de acolo a căzut cineva, pentru
că a vrut să urce mai sus – Diavolul şi apoi a cauzat căderea multora”
4 Lecţia 2
2

IUBIREA DE SINE

I N TRO D U C ERE

D e obicei, oamenii care se duc la un izvor de apă, sunt însetaţi.


Dacă s-ar pune problema: Cine ar vrea să meargă să aducă apă?
Cel care este cel mai însetat nu va aştepta ca cineva să se ofere,
ci se va grăbi el însuşi să meargă, să bea apă, după care le va
aduce apă şi celorlalţi. În general, la biserică vin cei care sunt însetaţi; dar
s-ar putea ca nu toţi cei care vin la biserică să fie însetaţi, cel puţin pe
moment, dar acum, dacă tot am venit la izvorul învăţăturilor Sfintelor
Scripturi, nu are rost să plecăm de aici cu vasul gol, pentru ca mai târziu,
când ne va fi sete, să vedem că nu avem ce bea. Chiar dacă nu eşti însetat
acum, iubit cititor, mă rog ca să iei totuşi din această apă şi, ori de câte ori
îţi va fi sete, să poţi să-ţi stâmperi setea de Cuvântul lui Dumnezeu.
IUBIREA DE SINE 4
3

Textele de care ne vom apropia în acest studiu ne spun că iubirea


de sine nu este un fenomen izolat, ci că în vremurile din urmă vor fi
vremuri grele, pentru că oamenii vor fi iubitori de sine.
Este adevărat că, de-a lungul istoriei, pe măsură ce oamenii s-au
înmulţit, s-a înmulţit şi păcatul, aşa după cum ne spun profeţii. În Biblie
avem exemple de oameni neprihăniţi, cum este cazul lui Noe sau al lui
Iov, sunt nişte nume sau un grup restrâns de oameni. De regulă, când este
vorba despre păcate însă, este o masă de oameni. Dar în anumite
momente ale istoriei, cum a fost vremea potopului sau cazul Sodomei şi
Gomorei şi cel actual, sunt momente de vârf, în care păcatul este la
culme, la un volum foarte mărit, la nişte dimensiuni colosale.
Cum am putea defini noţiunea de „iubitor de sine”? Prin egoism.
Egocentrismul este prima lege a firii pământeşti. De aici pornesc toate
celelalte şi atunci când te întorci la Domnul, acesta este primul lucru pe
care trebuie să-l anulezi. Domnul Isus spunea în Luca 9:23, vorbindu-le
celor care veneau după El: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să
se lepede de sine…”.
Eliberarea de iubirea de sine, specifică firii pământeşti, este
punctul de plecare în pocăinţă. Şi dacă cineva nu a realizat acest pas, nu
poate să meargă mai departe. Domnul Isus spunea că oricine va voi să-şi
scape viaţa, sau altfel spus, nu va voi să se lepede de sine, îşi va pierde
viaţa Tot în Luca 14:26-27 Domnul Isus accentuează: „Dacă vine cineva
la Mine şi nu urăşte ... ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul
Meu”. Cu iubirea de sine, cu acel „eu”, care trebuie răstignit, nu putem şi
nu vom putea niciodată să fim nu neapărat în ceruri, dar nici măcar
ucenici ai Domnului. Dar eu cred că noi vrem să renunţăm la aceste
lucruri, vrem să ne lepădăm de noi înşine şi să-L primim pe El în viaţa
noastră. Domnul să ne ajute la acest lucru.
4 Lecţia 2
4

Doresc să fac o paralelă între omul care se iubeşte pe sine şi omul


cu lepădare de sine. Care sunt principiile care îl călăuzesc pe omul iubitor
de sine şi principiile care îl călăuzesc pe omul lepădat de sine? Voi lua
trei exemple de oameni iubitori de sine şi trei exemple de oameni cu
lepădare de sine. În final, vom vedea rezultatele celor două categorii de
oameni.

I. OMUL CU IUBIRE DE SINE

A. Principii

Primul principiu – folosul propriu este prioritar. Citim în


Filipeni 2:21 cuvintele apostolului Pavel: „Ce-i drept (aceasta însemnând
că este evident, se vede la orice pas), toţi umblă după foloasele lor...”.
Este specific oamenilor să-şi caute dreptul lor, să se îndeletnicească cu o
IUBIREA DE SINE 4
5

lucrare din care să le revină lor în primul rând un beneficiu şi de multe ori
în detrimentul celorlalţi. Biblia nu ne spune să nu ne căutăm deloc
folosul, adică să nu te intereseze nimic pentru viaţa aceasta, dar să nu
călcăm peste cadavre, folosul propriu să nu fie prioritar. Să nu fim dintre
aceia pe care nu-i interesează dacă alţii au ajuns; important este dacă ei au
ajuns. Sunt unii care gândesc aşa: „Pe mine nu mă interesează dacă alţii
au mâncat; eu să fiu sătul... Nu contează dacă alţii sunt dezbrăcaţi; eu să
fiu îmbrăcat bine... Nu contează dacă alţii nu au ceva; eu să am. Şi cu
aceasta, m-am închis în carapacea mea”.
Cineva îşi imagina, căci aici tinde firea umană: dacă s-ar putea să
omori pe altul, iar anii care ar trebui să-i trăiască el să-i trăieşti tu, mulţi
ar fi ucigaşi şi şi-ar lua asupra lor dreptul de viaţă, să-şi prelungească lor
existenţa. Totuşi, harurile acestea ţin de Dumnezeu.
Al doilea principiu – scopul scuză mijloacele. Ieremia 2:33
spune: „Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce
iubeşti; chiar şi la nelegiuire te deprinzi”. Desigur aţi văzut printre
oameni, că dacă cineva a furat ceva, a săvârşit un păcat, e socotit vinovat;
dar dacă eu sunt cel care am furat, eu am o scuză! Dacă cineva nu vine la
adunare este vinovat, dar când eu nu vin, există o scuză pentru mine.
Dacă cineva s-a enervat, este un păcătos, dar dacă eu m-am enervat, e
vinovat cel care m-a ispitit. Un om cu iubire de sine va şti să se scuze
întotdeauna şi îşi va păstra mereu interesele, găsindu-i vinovaţi pe alţii, şi
pe sine socotindu-se nevinovat. Dar Biblia ne spune că „Oricine ai fi tu”
omule, nu te poţi dezvinovăţi, învinuindu-i în acelaşi timp pe alţii
(Romani 2:1).
Al treilea principiu – ibirea de sine se manifestă prin iubirea
de bani, slavă deşartă, plăceri. Înţeleptul Solomon spunea câteva
lucruri, de altfel valabile şi pentru el: „Cine iubeşte argintul nu se satură
niciodată de argint… şi aceasta este o deşertăciune” (Eclesiastul 5:10).
4 Lecţia 2
6

În iubirea de sine, oamenii sunt în stare să agonisească atâţia


bani până când nu mai au ce să facă cu ei, până când nu mai sunt în stare
să doarmă din cauza îmbuibărilor şi problemelor pe care le au, până când
sunt gata să-şi distrugă sănătatea sau chiar să-şi sacrifice copiii, să
sacrifice totul, pentru că iubesc banul. Se iubesc pe sine prin bani.
O altă formă de manifestare a iubirii de sine este slava deşartă:
În Daniel 11:37 se face referire la sistemul de valori ce va conduce lumea
zilelor din urmă, când „Eul“ se vrea divinizat, fiecare fiind provocat să se
creadă, să descopere în sine un zeu (dumnezeu). Oamenii umblă după
slava sinelui, sau îşi dau reciproc slavă (Ioan 5:44). Neacceptând slava
care vine de la Dumnezeu şi totodată nu dau slavă lui Dumnezeu
(Romani 1:21).
Iubirea de plăceri este o altă pasiune a firii egoiste. Unii
oameni se iubesc pe sine prin iubirea de plăceri. Solomon scria „Cine
iubeşte petrecerile va duce lipsă şi cine iubeşte vinul şi untdelemnul
dresurilor nu se îmbogăţeşte” (Proverbe 21:17). Deci sunt oameni care
nu umblă după bani şi nu se iubesc pe sine prin bani ci prin plăceri.
De fapt, aceste trei manifestări ale iubirii de sine sunt cele trei pe
care le găsim de-a lungul Bibliei şi pretutindeni pe pământ: iubirea de
bani, iubirea de slavă şi iubirea de plăceri; altfel spus: pofta ochilor, pofta
firii pământeşti şi lăudăroşenia vieţii. Omul nu se poate iubi pe sine mai
mult decât prin acestea. Oricât s-ar iubi cineva pe sine, mai mult decât să-
şi adune bani, să-şi facă un nume, o slavă, care mâine se va prăbuşi şi mai
mult decât să se desfăteze în toate plăcerile pe care le vede în această
lume, cu ce te poţi iubi mai mult? Oricât s-ar idolatriza cineva pe sine,
oricât ar fi de înalt un cult al personalităţii, mai mult de atâta nu poate
obţine. Acestea sunt culmile iubirii de sine: să aduni, să te lauzi şi să te
bucuri de plăcerile de o clipă ale păcatului.
IUBIREA DE SINE 4
7

B. Exemple

Vom lua acum trei imagini din Bibli, trei oameni care s-au iubit
pe sine până la culme. Au încercat să facă totul pentru sine, să sacrifice
totul în jur, să se înalţe pe sine, să se satisfacă.
Haman – cultul personalităţii
Estera 3:1-3 - „…Împăratul Ahaşveroş a ridicat la putere pe
Haman, fiul lui Hamedata, Agaghitul. L-a ridicat în cinste şi a pus
scaunul lui mai presus de scaunele tuturor căpeteniilor care erau lângă
el. Toţi slujitorii împăratului, care stăteau la poarta împăratului, plecau
genunchiul şi se închinau înaintea lui Haman, căci aşa era porunca
împăratului cu privire la el. Dar Mardoheu nu-şi pleca genunchiul şi nu
se închina. Şi slujitorii împăratului, care stăteau la poarta împăratului,
au zis lui Mardoheu: «Pentru ce calci porunca împăratului?»”.
În iubirea sa de sine, Haman nu era mulţumit că o capitală
întreagă i se închina (desigur, cu excepţia împăratului), ci a vrut ca până
şi ultimul din cetate să i se închine.
Din iubire de sine pornesc de fapt toate relele enumerate în II
Timotei 3: mânia, cearta, revolta, uciderile şi toate celelalte lucruri. Ce-i
mai lipsea oare lui Haman? În Estera 3:6 citim: „Dar a crezut prea puţin
pentru el să pună mâna numai pe Mardoheu...”. Exact manifestarea
prezentată mai sus. Pentru a se înălţa pe sine, Haman era gata să recurgă
la cele mai crude atitudini.
4 Lecţia 2
8

În Estera 5:9-12 ni se spune despre ascensiunea lui Haman în


cultul personalităţii: „Haman a ieşit în ziua aceea, vesel şi cu inima
mulţumită. (De ce era el mulţumit? Pentru că Estera, împărăteasa, îl
invitase, alături de împărat, la ospăţ.) Dar când a văzut la poarta
împăratului pe Mardoheu, care nu se ridica, nici nu se mişca înaintea lui,
s-a umplut de mânie împotriva lui Mardoheu. A ştiut totuşi să se
stăpânească şi s-a dus acasă. Apoi a trimis să aducă pe prietenii săi şi
pe nevastă-sa, Zereş. Haman le-a vorbit despre strălucirea bogăţiilor ...
despre tot ce făcuse împăratul ca să-l ridice ... Şi a adăugat: „«Eu sunt
chiar singurul pe care împărăteasa Estera l-a primit împreună cu
împăratul la ospăţul pe care l-a făcut şi sunt poftit şi pe mâine la ea cu
împăratul»” Iată cele trei satisfacţii ale iubirii de sine: strălucirea,
bogăţia şi plăcerea că urma să mănânce bucate alese şi să bea vin la
ospăţul dat de Estera.
Atenţie! Dacă te-ar întreba cineva: „Cine cântă cel mai bine la voi în
biserică?” Te gândeşti: „Eu”; „Dar chiar nu mai este nimeni să cânte ca
tine?”, „Nu, eu sunt singurul!”; „Dar cine e cel mai capabil din neamul
tău?”, „Eu”; „Dar nu mai este nimeni ca tine. Expresie specifică omului
cu iubire de sine este. „Eu sunt singurul”. Tendinţa iubirii de sine, de a
fi înălţat, se poate vedea încă din copilărie. Şi dacă e cultivată va ruina
totul în jur.
Citind mai departe, găsim în versetul 13 profunda manifestare a
iubirii de sine: „Dar toate acestea n-au nici un preţ pentru mine, câtă
vreme voi vedea pe Mardoheu, iudeul acela, şezând la poarta
împăratului”. În iubirea lui de sine, Haman a spus că bogăţiile şi toată
slava pe care o avea prin poziţia lui (era un fel de prim-ministru) nu
aveau nici o valoare pentru el până când nu-şi împlinea şi ultima poftă
egoistă. Iubirea de sine este în stare să pună omul să mintă, să ucidă, să
fure, să se mânie, să înşele ca să-şi satisfacă acest spirit demonic. Iată ce
IUBIREA DE SINE 4
9

citim în versetul 14: „…Părerea aceasta a plăcut lui Haman şi a pus să


pregătească spânzurătoarea”.
În Estera 6:6 apare încă un aspect al iubirii de sine: „Haman a
intrat şi împăratul i-a zis: «Ce trebuie făcut pentru un om pe care vrea
să-l cinstească împăratul?» Haman şi-a zis în sine: «Pe cine altul decât
pe mine ar vrea împăratul să-l cinstească?»”. Iată cuvintele omului cu
iubire de sine. „Pe cine altul?” Dar dacă Haman s-ar fi gândit astfel: „Pe
cine altul ar putea pune împăratul să plimbe calul prin oraş?”. Dacă el se
gândea că el este bun de dus calul şi-ar fi făcut o cinste şi ar fi spus: „Ai
văzut? Eu am aceleaşi idei ca împăratul!”. Dar el nu s-a gândit cine avea
să ducă calul. El se gândea cine avea să stea pe cal!
Se spune că la un creştin a venit într-o noapte un înger şi i-a spus:
„Tu eşti cel mai bun om din adunare, şi Domnul m-a trimis să-ţi spun că
vrea să facă o lucrare cu tine.”. Omul nostru a răspuns: „Diavole, îmi pare
rău, ai greşit adresa! Eu sunt ca oricare altul din adunare”. Diavolul, când
te caută vrea să-ţi sugereze ideea că nimeni nu este ca tine, iar dacă ar fi
cazul de a cinsti pe cineva, de a-l ridica în funcţie, de a-l recompensa te
face să simţi că tu eşti acela. Atunci îmi pare rău pentru tine; se pare că ai
făcut cunoştinţă cu duhul ui Haman, poate ai împrumutat ceva lucruri de
la el.
Expresia rostită de Haman: „Pe cine altul decât pe mine?”, ne
dă dreptul să afirmăm că dacă împăratul i-ar fi spus lui Haman: „Iată, am
obosit, aş vrea să-ţi dau ţie conducerea împeriului!”, acesta nici nu s-ar
mai fi dus acasă, nici nu ar mai fi stat de vorbă cu prietenii săi, cu nevasta
lui, ci ar fi zis: „Accept bucuros! De când aştept clipa aceasta!”. Dacă el
nu suporta ideea că ar fi cineva dintre cei ce sunt mai prejos decât el care
să nu i se închine, nu gândea oare acelaşi lucru şi cu privire la cei din
poziţii mai înalte?
5 Lecţia 2
0

Desigur, ştiţi deznodământul. După ce omul se înalţă, ce


urmează? Prăbuşirea în valea cea mai adâncă. Omul cu iubire de sine vrea
mereu locul dintâi. Doamne, ajută-ne să fim pe postul lui Mardoheu, căci
el a ajuns prim-ministru, în vreme ce Haman a căzut rău de tot.
Un om cu iubire de sine este omul care „dă din coate” să ajungă
la locul de cinste, care caută locuri pe scaunele din faţă la ospeţe, aşa cum
spunea Domnul Isus despre farisei, care pretinde lucrul cel mai bun
pentru el. Este ca şi în cazul celor doi copii, care erau la masă, iar pe o
farfurie se aflau două bucăţi de prăjitură: una mai mare şi alta mai mică.
Primul, iubindu-se pe sine, a pus mâna pe cea mai mare şi al doilea a
spus: „Nu este corect ce ai făcut...”. Primul l-a întrebat: „Dar tu cum ai fi
făcut?”, „Eu aş fi luat-o pe cea mai mică...”, „Vezi, chiar aceea ţi-a
rămas!” a răspuns primul.

Absalom – ambiţii personale


II Samuel 14:25 - „Nu era om în tot Israelul aşa de vestit ca
Absalom în privinţa frumuseţii lui; din talpa piciorului până în creştetul
capului n-avea nici un cusur”. Pe dinafară nu avea nici un cusur, iar omul
cu iubire de sine se uită la aspectele frumoase şi va spune: „Nimeni nu-i
aşa de bogat sau de frumos ca mine!”. Dar de ce iei în calcul că eşti cel
mai bun la educaţie fizică? Nu ştii ce note ai la matematică?
„După aceea, Absalom şi-a pregătit care şi cai şi cincizeci de
oameni care alergau înaintea lui. Se scula dis-de-dimineaţă, şi stătea la
marginea drumului la poartă. Şi ori de câte ori avea cineva vreo
neînţelegere şi se ducea la împărat la judecată, Absalom îl chema şi
zicea: «Din ce cetate eşti?» După ce-i răspundea: «Sunt din cutare
seminţie a lui Israel», Absalom îi zicea: «Iată, pricina ta este bună şi
dreaptă; dar nimeni din partea împăratului nu te va asculta.» Absalom
IUBIREA DE SINE 5
1

zicea: «De m-ar pune pe mine judecător în ţară! Orice om care ar avea o
neînţelegere şi o judecată ar veni la mine şi i-aş face dreptate»”(I Samuel
15:1-4).
Vedeţi ce părere avea Absalom despre sine? „Tatăl meu David
care a stat fugărit de Saul atâţia ani şi s-a luptat pentru Israel cu atâtea
primejdii, toţi ceilalţi, prorocii Gad, Natan, Ioab Abişai şi toţi vitejii...
sunt nimic. Eu...”.
Absalom se purta aşa cu toţi cei care se duceau la împărat şi
câştiga inima oamenilor lui Israel. Ce e mai trist este că uneori suntem
induşi în eroare de asemenea oameni şi îi credem personalităţi. Atunci
când vreţi să măsuraţi un om, rugaţi-L pe Dumnezeu să-l măsoare. Nu vă
lăsaţi impresionaţi de oamenii care singuri îşi dau valoare şi, asemeni lui
Absalom, sunt în stare să adune mase de oameni în jurul lor. Dumnezeu
ştie adevărata valoare a omului. Cineva spunea că te poţi înşela cu privire
la înălţimea unui copac. Dar îi poţi măsura cu adevărat măreţia doar dacă-
l dobori la pământ... Acolo poţi să vezi cât e de lung. Aşa s-a întâmplat şi
cu Absalom.
Dima – iubirea de lume
În II Timotei 4:10 ne este prezentat un colaborator al lui Pavel,
până la un moment dat. Se pare că lucrarea apostolică şi realizările
duhovniceşti nu i-a adus lui Dima ceea ce el aştepta. Pavel ne spune:
„Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit şi a plecat
la Tesalonic”. Aşadar a plecat în lume pentru a-şi satisface Eul. Cine ştie
câţi ani de „fericire” a mai avut Dima înaintea pierzării veşnice?
5 Lecţia 2
2

C. Rezultate

Potrivit cu I Ioan 2:15-17, cele trei ispite care sunt în lume: pofta
firii, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii sunt de fapt dorinţe ale iubirii de
sine. Dima nu l-a părăsit pe Pavel pentru că voia să de dedice unor
proiecte de caritate, să ajute lumea săracă. Nu, ci el avea dragoste pentru
ceea ce-i oferea lumea. Cu ce credeţi că s-a ales Dima? A câştigat mult?
A câştigat mai mult decât Haman şi Absalom? Tot pe acolo a ajuns şi el.
Pentru că în final, rezultatele omului care se iubeşte pe sine sunt:
slavă, bogăţie, plăceri. În I Timotei 4:8 citim: „Căci deprinderea
trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în orice
privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare”.
Cât poate să câştige un om care se iubeşte pe sine? Cât au
câştigat cei de faţă. Din istoria poporului român, îi putem adăuga pe cei
ce au fost în slujbe înalte. Despre cultul personalităţii care i-a caracterizat
pe unii este inutil să mai amintim. Unde au ajuns? Departe? Ştim cu toţii.
Imaginea ne este încă proaspătă în minte.
Dar să zicem că asemenea oameni nu L-au cunoscut pe
Dumnezeu, dar l-am dat mai sus de exemplu pe Dima. Nu ştim cât de
tânăr sau bătrân a fost el. Se poate să fi fost tânăr. Avem printre noi tineri
care socotesc că în biserică nu ar putea fi suficient împliniţi. Ei se iubesc
pe sine şi atunci când sunt invitaţi să ia crucea Domnului şi să vină după
El, socotesc că lumea le-ar putea oferi mai mult. Ce poate oferi lumea
mai mult? Poate o căsnicie în lume să fie binecuvântată? Nu, este o
zadarnică căutare, o fugă după plăceri, să nu stai într-un loc normal şi la
un câştig cinstit, să te avânţi în afaceri care te subjugă, dar unde ai să
sfârşeşti? Vei sfârşi intrând în conflict cu legile, dedându-te la
compromisuri, urcând în slavă, căci pocăiţii nu vor avea niciodată o slavă
deosebită în lume. Oricum, aici totul este efemer aşa după cum spun
versurile poeziei lui Traian Dorz:
IUBIREA DE SINE 5
3

„Toată slava lumii piere mai degrabă decât vine,


Veşnică e numai slava celui care face bine”

II. OMUL CU LEPĂDARE DE SINE

A.Principii

Vom dezbate trei principii ale caracterului omului cu lepădare de


sine. Primul principiu: lepădarea de sine trebuie să fie în favoarea lui
Dumnezeu şi a semenilor.
În Marcu 12:29-31 avem cuvintele Domnului despre cea mai
mare poruncă din lege: „Isus i-a răspuns: «Cea dintâi este aceasta:
‘Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn’ şi
‘Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul
5 Lecţia 2
4

tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta’; iată porunca dintâi. Iar a
doua este următoarea: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi’. Nu
este altă poruncă mai mare decât aceasta»”. De altfel, logic, dacă-L
iubeşti pe Domnul cu toată puterea ta, cu tot sufletul tău, şi pe aproapele
tău, pe tine cât te mai iubeşti? Dacă ai spune că-L iubeşti pe Domnul cu
90% din capacitatea ta, pe tine cât te mai iubeşti? Cu 10 %. Dar dacă-L
iubeşti pe Domnul cu tot sufletul tău, înseamnă că pui în practică
lepădarea de sine în favoarea lui Dumnezeu şi a semenilor.
Al doilea principiu: Folosul altora trebuie să fie mai mare sau
cel puţin egal cu al nostru.
Apostolul Pavel ne spune: „Nimeni să nu-şi caute folosul lui, ci
fiecare să caute folosul altuia” (I Corinteni 10:24). Este aşa ceva specific
firii noastre pământeşti? Nicidecum! Dar sfatul este sănătos pentru
fiecare, nu doar cei care sunt mai în vârstă, nu doar părinţii, ci fiecare să
caute folosul altuia.
În Filipeni 2:4 se întăreşte ideea: „Fiecare dintre voi să se uite nu
la foloasele lui ci şi la foloasele altora...”. Dacă eu am un beneficiu dintr-
o anumită lucrare, dar cel care vine după mine, are şi el un câştig? Pot să
caut folosul meu, dar trebuie să-l caut pe cel al aproapelui meu cel puţin
cât îl caut pe al meu.
În I Corinteni 13:5, este scris despre dragoste, printre altele, că ea
nu caută folosul său. Să luăm un exemplu: Dacă o mamă are nevoie de
câteva clipe de somn, ea nu va căuta folosul ei, mergând în altă cameră şi
lăsându-şi copilul să plângă. Ridicându-se, pentru a vedea de ce plânge
copilul, mama nu-şi caută folosul ei, ci se uită la folosul copilului. Când o
mamă are o singură bucată de ciocolată, sau o bomboană, o mănâncă ea,
sau i-o dă copilului ei? Desigur, o va da copilului, pentru că îl iubeşte.
Dragostea nu caută folosul ei, dar iubirea de sine? E limpede: cei
IUBIREA DE SINE 5
5

care se iubesc pe sine caută folosul lor propriu. Dacă ştiu că undeva pot
primi anumite lucruri, se duc şi iau cât mai mult, pentru ei. Vă amintiţi ce
au făcut cei patru leproşi de la poarta Samariei? Au considerat de datoria
lor să spună şi altora unde şi cum au găsit hrană şi alte bunuri. Haideţi să
spunem şi altora, dacă ştim undeva un loc de muncă bun, o modalitate
mai uşoară de a câştiga un ban cinstit.
Să luăm un alt exemplu, un copil: Dacă are o pungă cu bomboane
la şcoală. Ce va face? O vamânca, pe toată, până i se va face rău, sau le
vei da şi colegilor, să se bucure şi ei. Dar dacă nu-i va mai rămâne nici
una? Nu-i nimic, îi va rămâne punga, ca amintire pentru gestul său de
dragoste, dar va primii şi el cu altă ocazie de la alţii.
În frăţietate ar trebui să fie tot aşa. Fraţii care au făcut închisoare
au mărturisit că dacă aveau doar o felie de pâine, o împărţeau, chiar dacă
nu le ajungea decât o fărâmitură la fiecare... dar mâncau toţi şi rămâneam
cu un gust plăcut. În alte situaţii unii ofereau cele primite altora care erau
mai bolnavi, mai necăjiţi sau mai flămânzi. Un frate povestea că aveau o
vestă şi o purtau pe rând. Se îmbiau unii pe alţii: „Poartă-o şi tu, că este
frig!”. Ce minunat, să poţi face o faptă bună în condiţii critice! Cel puţin
cât folosul tău să cauţi şi folosul altuia. Doamne, ajută-ne în această
privinţă!
Al treilea principiu: adevărata lepădare de sine este iubirea
agape. Fă binele, nu cu gândul că vei împărţi frăţeşte. Domnul Isus a
spus: „Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce
vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă
asupresc şi vă prigonesc” (Matei 5:44). Dă-ne, Doamne şi nouă acest har!
Dacă ar fi să-ţi faci chiar acum o cercetare privitor la ce principii
te însufleţesc pe tine, cititorule, care ar fi rezultatul? Eşti unul care aduni
numai pentru tine? Eşti unul care, dacă este vorba despre cineva cu
5 Lecţia 2
6

calităţi deosebite, te consideri că tu eşti acela? Dacă cineva ar trebui să se


bucure, socoteşti că tu ar trebui să fii acela? Sau consideri invers,
spunând: „Doamne, eu încă am prea mult. Aş vrea să-i caut pe fraţii mei,
care nu au atâta şi să le dau cel puţin cât am şi eu.”; „Doamne, eu sunt
încă prea privilegiat în lumea aceasta. Sunt atâţia necăjiţi în jurul meu”.

B. Exemple

Ionatan – prinţul care cedează tronul


În vechime, ca şi în zilele noastre, tronurile se moşteneau.
Ionatan, având în vedere rangul lui în armată, era prinţul moştenitor al
tronului lui Israel. Dar citim în I Samuel 18:1 - „David sfârşise de vorbit
cu Saul. Şi de atunci sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David şi
Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el.”. Nu exact aceasta înseamnă să-l
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi? „Ca pe sufletul din el”. Eu
îndrăznesc să spun că l-a iubit chiar mai mult decât atât. Dacă îl iubea
numai cât îşi iubea sufletul, Ionatan i-ar fi spus lui David: „După ce va
muri tatăl meu, noi vom fi coregenţi la tron. Dacă ne vom împăca bine,
vom domni amândoi”. Dar nu, el i-a spus în I Samuel 23:12 - „…Tu vei
domni peste Israel, şi eu voi fi al doilea după tine”. Aceasta înseamnă
că a ajuns să-l iubească pe David, mai mult ca pe sine însuşi.
Cursul evenimentelor descoperă şi mai mult acest adevăr:
„Ionatan a făcut legământ cu David pentru că îl iubea ca pe sufletul lui”
(I Samuel 18:3); iar în 20:17 ni se spune că Ionatan şi-a întărit dragostea
pe care o avea pentru David. Ştim cu toţii ce a făcut Ionatan pentru
David. A mijlocit la Saul pentru el, a fugit lăsând ospăţul, ca să-i dea de
ştire şi l-a încredinţat în mâna Domnului. Desigur, Ionatan l-a iubit pe
David potrivit cu I Ioan 3:18: „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu
IUBIREA DE SINE 5
7

limba, ci cu fapta şi cu adevărul”. Dacă Ionatan ar fi acţionat potrivit


îndemnurilor firii pământeşti, i-ar fi spus lui David: „David, tu eşti un
copil, nu uita, eu sunt un ofiţer de rang înalt în armată şi sunt fiul regelui.
Cât este de frumos în biserică să-l iubeşti pe fratele tău, să fii în
stare să accepţi ca el să fie mai sus şi în societate, să aibă un serviciu mai
bun, o casă mai frumoasă... Dar dacă vrei să te iubeşti pe tine, vei găsi
mereu motive, în favoarea ta. Biblia ne spune să ne purtăm cu soţiile
noastre ca şi cu trupul nostru, căci nimeni nu s-a urât vreodată pe sine.
Să-ţi iubeşti soţia măcar ca pe tine – aceasta este natura dragostei. Un soţ
care i-ar spune soţiei sale: „ Să faci mâncare, să pui totul la punct, să calci
hainele, să vezi de copii, iar pe mine să mă laşi liber”, este un soţ cu
iubire de sine. O soţia, de asemenea, dacă ar spune: „Îmi trebuie haine
noi, vreau timp la dispoziţie pentru distracţii...” şi soţul va întreba: „Dar
eu?...”. Dacă se va arăta mirată şi se va mânia ca Haman, gândind: „Dar
eu nu mi-am pus problema aşa”, în ea iubirea de sine este dominantă. Dar
cine îi iubeşte pe altul nu pune niciodată problema dreptului şi pretenţiilor
lui.
Neemia – omul iubitor de neam
În cartea sa ni se spune că el era paharnicul împăratului şi putea
să stea liniştit acolo, în starea bună în care se găsea. Dar când el a auzit că
poporul său este în nevoi şi cetatea este cu zidurile dărâmate, iată ce a
făcut: „Când am auzit aceste lucruri, am şezut jos şi am plâns...”
(Neemia 1:4). De ce a plâns? Pentru el? Nu! Pentru poporul său aflat în
sărăcie. „M-am jelit multe zile. Am postit şi m-am rugat înaintea
Dumnezeului cerurilor… Dă astăzi izbândă robului Tău, şi fă-l să capete
trecere înaintea omului acestuia (împăratului)” (Neemia 1: 11). Neemia
s-a identificat cu poporul şi a spus: „Doamne, dacă ei nu au, degeaba am
eu. Căci nu mă simt bine să mănânc, aici în palat, având tot ce-mi
trebuie”. În loc să fie vesel, ca până atunci – iar împăratul a sesizat
5 Lecţia 2
8

imediat lucrul acesta – el trăia durerea cu poporul lui, pe care-l iubea, căci
el trăia deja în lepădare de sine. Astfel, el a plecat de la împărat, primind
dreptul de a se duce şi rezidi Ierusalimul.
Iată aici o lepădare de sine văzută pe teren. Neemia nu a plecat,
pur şi simplu, că ar fi dorit să fie dregător în ţara lui Iuda, căci a declarat
mai târziu: „Din ziua când m-a pus împăratul dregător peste ei în ţara lui
Iuda, de la al douăzecilea an până la al treizeci şi doilea an al
împăratului Artaxerxe, timp de doisprezece ani, nici eu, nici fraţii mei
n-am trăit din veniturile cuvenite dregătorului. Înainte de mine, cei dintâi
dregători împovărau poporul şi luau de la el pâine şi vin, afară de cei
patruzeci de sicli de argint; chiar şi slujitorii lor apăsau poporul. Eu n-
am făcut aşa, din frică de Dumnezeu. Ba mai mult, am lucrat la dregerea
zidului acestuia, n-am cumpărat nici un ogor şi toţi slujitorii mei erau la
lucru. Aveam la masă o sută cincizeci de oameni, iudei şi dregători, afară
de cei ce veneau la noi din neamurile de primprejur. Mi se pregătea în
fiecare zi un bou, şase berbeci aleşi şi păsări şi la fiecare zece zile se
pregătea din belşug tot vinul care era de trebuinţă. Cu toate acestea, n-
am cerut veniturile cuvenite dregătorului, pentru că lucrările apăsau
greu asupra poporului acestuia. Adu-ţi aminte de mine, spre bine,
Dumnezeule, pentru tot ce am făcut pentru poporul acesta!” (Neemia
5:14-19).
Iată exemplul unui om care a ştiut să se sacrifice pentru
popor, care şi-a iubit poporul. Dar Neemia nu şi-a iubit poporul într-un
moment fericit, într-un moment în care ar fi putut să beneficieze de pe
urma poporului. Câţi nu se dau patrioţi, dar nu pentru binele poporului, ci
pentru că îşi ascund propria iubire de sine în spatele interesului popular.
Dar Neemia a fost un om care i-a iubit într-adevăr pe alţii şi, desigur, în
primul rând, pe Dumnezeu, căci era vorba despre cetatea lui Dumnezeu.
Mai sunt multe exemple pe paginile Vechiului Testament: Iosif,
IUBIREA DE SINE 5
9

care s-a dăruit pentru cei din jur, Moise, care a preferat să moară el mai
degrabă decât să fie pedepsit poporul.
Pavel – apostolul dator tuturor
În I Corinteni 10:33 el spune: „După cum mă silesc şi eu în toate
lucrurile să plac tuturor, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca
să fie mântuiţi”. Despre această grijă a lui Pavel mai citim şi în II
Corinteni 11:7-11 - „Sau am făcut un păcat, când m-am smerit pe mine
însumi, ca să fiţi înălţaţi voi şi v-am vestit fără plată Evanghelia lui
Dumnezeu? Am despoiat alte biserici, primind de la ele o plată, ca să vă
pot sluji vouă. Şi când eram la voi şi m-am găsit în nevoie, n-am fost
sarcina nimănui; căci de nevoile mele au îngrijit fraţii, când veniseră din
Macedonia. În toate m-am ferit şi mă voi feri să vă îngreuiez cu ceva. Pe
adevărul lui Hristos, care este în mine, nimeni nu-mi va răpi această
pricină de laudă în ţinuturile Ahaiei! Pentru ce?... Pentru că nu vă
iubesc? Ştie Dumnezeu!”.
Pavel, într-un moment de criză, nu în viaţa lui, ci în adunarea din
Corint, a vrut să le facă lumină în acest sens. El le spune: „Corintenilor,
eu m-am iubit pe mine, am vrut să mă ridic prin voi la titlul de apostol al
neamurilor, sau m-am smerit pe mine însumi şi am vrut să vă înalţ pe
voi? Măcar că aş avea dreptul, spune el, căci am făcut atâtea pentru voi şi
sunt părintele vostru spiritual, eu m-am jertfit pe mine şi am vrut ca voi să
nu fiţi împovăraţi cu nimic ”. Doamne, dă-ne şi nouă asemenea dorinţe!
Să ne silim şi noi să facem bine pentru alţii, să ne sacrificăm pentru
Dumnezeu, pentru lucrarea Lui şi pentru fraţii noştri şi în final, de ce nu,
pentru cei din afară.

C. Rezultate
6 Lecţia 2
0

Pentru a trage o concluzie, despre cele prezentate, să privim la


două texte: I Timotei 3:16 - „Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei…
(lepădarea de sine este o taină pe care oamenii fireşti nu o înţeleg) Cel ce
a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de
îngeri, a fost propovăduit printre neamuri, a fost crezut în lume, a fost
înălţat în slavă”; I Timotei 4:8: „…evlavia este folositoare în orice
privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare”.
Mai mare făgăduinţă are un om care se sacrifică pentru alţii; chiar şi în
viaţa de aici. Dacă te iubeşti pe tine, vei fi singurul care îţi vei vrea
binele, care îţi vei căuta interesele şi care îţi aduni bani pentru tine. Cât
vei putea aduna? Dar dacă îl iubeşti pe Dumnezeu şi îi iubeşti pe cei din
jurul tău, Dumnezeu şi toţi ceilalţi vor căuta binele tău. Nu ar fi cu mult
mai bine pentru tine dacă Dumnezeu ar fi cel care ar căuta să-ţi rezolve
problemele şi toţi din biserică să te iubească, decât să te iubeşti tu
singur?
Unii caută să fie foarte drepţi şi spun: „Nu iau de la nimeni, dar
nici nu dau nimănui. Altcineva spunea: „Eu nu am nevoie de Dumnezeu,
nici Dumnezeu să nu aibă nevoie de mine!”. Este foarte tristă şi
păgubitoare această tendinţă de izolare. Dar Dumnezeu ne-a creat să
trăim în colectivitate. Noi să trăim pentru El, căci El, prin Domnul
Hristos a trăit pentru noi. Noi să trăim pentru fraţi, pentru ca şi fraţii să
trăiască pentru noi. „Dă până poţi din pâinea ta şi banii tăi cu bucurie/ şi
atunci când tu u vei avea, o mie îţi vor da şi ţie”.
Merită amintite cuvintele Domnului Isus care afirma că în lumea
aceasta, ucenicii Săi se disting pe baza iubirii sau a lepădării de sine. El a
zis: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit
Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (Ioan 13:34). Prin ce sunt
cunoscuţi în mod practic pocăiţii? Prin părtăşie şi ajutor reciproc. Este
adevărat, ei trăiesc unul pentru altul, căci Biserica este un trup. Tăiaţi o
IUBIREA DE SINE 6
1

mână, puneţi-o într-o cameră, cealaltă o în altă cameră, dar ce se va


întâmpla cu ele? Se mai aplică proverbul: „O mână spală pe alta şi
amândouă obrazul”? Nicidecum! Dar în biserică aşa stau lucrurile. Aşa a
lăsat Dumnezeu să fie. Prin aceasta vor cunoaşte oamenii, că noi
căutăm binele celorlalţi şi al lucrării lui Dumnezeu, iar El caută binele
nostru al tuturora.
Această atitudine trebuie să rămână până la sfârşit, căci în
Apocalipsa 12:10 este scris: „…Acum a venit mântuirea...”. Pentru cine?
Pentru cei din în versetul 11, care nu şi-au iubit viaţa, chiar până la
moarte. Nu s-au iubit pe sine, ci i-au iubit pe fraţi şi pe Domnul.

Î N CH EI ER E
Cea mai mare lepădare de sine şi iubire de oameni a fost arătată
de Domnului, de aceea este scris: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era
şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a
crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a
dezbrăcat de Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea
oamenilor...” (Filipeni 2:4-7). Aici este adevărata pocăinţă. Dă-ne-o,
Doamne, tuturor! Dacă în momentele de criză nu dovedim că ne-am
dezbrăcat de sine şi dacă atunci când cineva ne atacă interesele noastre,
facem exact ceea ce făceam înainte de a ne pocăi..., ştiţi ce înseamnă
pocăinţa noastră? O vopsire peste rugină, afişarea unei blăni de oaie pe
dinafară. Iar când cineva ne înghionteşte, ne arătăm colţii de lup. Nu ne-
am dezbrăcat cu adevărat, ca să ne îmbrăcăm cu haina albă.
Desigur firea pământească va mai încerca să ne subjuge şi atunci
6 Lecţia 2
2

când este vorba despre o haină, despre un ban, să-l vrei pentru tine, nu
pentru fratele tău, dar trebuie permanent să avem gândul acesta în noi şi
să tindem spre desăvârşire.
Despre Domnul Isus ni se spune că „S-a dezbrăcat pe Sine însuşi
şi a luat chip de rob...”. Pavel şi ceilalţi, când îşi încep epistolele, spun: „
rob...”. Câţi nu ar vrea să fie apostoli, reverenţi sau superindentenţi? Dar
câţi vor să fie sclavi? Textul grecesc foloseşte clar termenul de sclav. Dar
Domnul Isus nu a venit tocmai ca să fie sclav? Unii oamenii din zilele
noastre nu sunt în stare să-şi dea jos cravata când este vorba să le
slujească unor oameni mai simpli. Dar Domnul Isus şi-a dat jos haina de
slavă din ceruri şi a venit jos să ne slujească nouă; S-a lepădat de Sine
însuşi.
Un om care a înţeles aceste lucruri şi care are în el gândul acesta,
cum spune Pavel în Filipeni 3:12: „Nu că am şi ajuns desăvârşit...”, dar
dacă gândul acesta ne preocupă, vor vedea fraţii, peste ani şi evenimente,
că vei fi în stare să-i slujeşti şi ultimului om, să-i speli picioarele celui
despre care ştii că te va vinde. Poate noi l-am spăla cu bucurie pe Petru,
căci a fost apostol, dar Domnul Isus l-a spălat când ştia că foarte curând
avea să se lepede de El. Doamne ajută-ne, să ne coborâm, să-i putem sluji
oricărui om, să fim în stare să dăm tot ce avem mai bun pentru alţii! Dacă
nu vom fi în stare acum, pe timp de libertate, cum va fi în timp de
prigoană? Un om care face acum scandal pentru orice lucru, oricât de
mic, credeţi că va accepta să-i fie răpite averile, să-i fie luat ce are el?
Nicidecum! De acum se învaţă pocăinţa, nu la examen. Nu ne vor veni în
minte nişte formule pe care nu le-am învăţat niciodată.
Domnul Isus „la înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit...”
(Filipeni 2:8). Dacă am fi fost noi aceia care aveam să coborâm din
sferele celeste pe pământ, poate am fi spus: „Doamne, eu accept să merg
printre oameni, dar să fiu pe o poziţie şi de o statură impunătoare, nu-i
IUBIREA DE SINE 6
3

aşa? Să fiu un om mai frumos ca Absalom. Să ştie toţi cine sunt!...”. Dar
Domnul Isus S-a făcut asemeni oamenilor şi a fost ascultător până la
moarte, ba încă moarte de cruce. De aceea – să reţinem „de aceea” – şi
nu pentru că a predicat ca nimeni altul, uimindu-i pe toţi ascultătorii, nu
pentru că a înviat morţi, nu pentru că a vindecat bolnavi, ci pentru că S-a
lepădat de Sine. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult...
Doamne ajută-ne, să coborâm până în Valea Umilinţei, ca apoi să
ne înalţi pe Muntele Sionului, odată cu Biserica Ta.
Nimeni nu s-a urcat vreodată singur în cer, iar dacă vei ajunge
cumva ispitit să spui ca Haman: „Vreau să urc numai eu, singur!”, să ştii
că Dumnezeu nu va onora eul tău. Aceasta este ideea Diavolului, de
divinizare a omului, socotind că fiecare este un dumnezeu. Dimpotrivă
Dumnezeu v-a mântui pe tot cei ce se leapădă de sine, făcând loc
adevăratului Dumnezeu şi ţinându-ne de mână cu toţi fraţii cei mici şi
neînsemnaţi ai Domnului Isus.
Doamne, ajută-ne să ne smerim cu toţii până la pulberea
pământului, căci acolo sunt fiii lui Avraam, înainte de a fi proslăviţi ca
stelele cerului. Amin!
6 Lecţia 3
4

PĂCATELE TRUPULUI

INTRODUCERE

1. Preacurvia - moicheia (lb. greacă) - relaţii sexuale ale unei persoane căsătorite
cu altcineva decât partenerul legal; relaţii nelegitime

2. Curvia - porneia (lb. greacă) - comportament şi relaţii imorale, plăcere pentru


imagini şi scrieri pornografice, adulter, corupţie sexuală, prostituţie

3. Necurăţia - akatharsia (lb. greacă) - păcate sexuale, fapte rele, vicii,


incluzând gânduri şi pofte ale inimii, pervertirea personalităţii, murdărie fizică şi
materială

4. Desfrânarea - aselgeia (lb. greacă) - senzualitate, urmărirea unor pasiuni până


la limita la care nu mai există ruşine şi decenţă publică, pofta rea, fapte de ruşine;
Starea de a fi gata de a te deda la orice plăcere, încetarea consideraţiei pentru
sentimentele altora, pierderea respectului de sine.

5. Alţi termeni: fără dragoste firească (Romani 1); malahi, sodomiţi (I Corinteni 6);
stricaţi (Efeseni 5); neînfrânaţi (II Timotei 3); pofte, desfrânări (I Petru 4); trăiesc
după pofte (Iuda)

I. PREZENTARE

A. Etapele decăderii (la nivel de individ)


PĂCATELE TRUPULUI 6
5

1. Păcatul la nivelul gândirii / inimii (Matei 15:19)

a) acţiunea privirii asupra femeilor, imaginilor, scrierilor (Iov 31:1; Matei


5:27-28)

b) prezenţa şi staţionarea în zone de ispită (Proverbe 7:7-8, 24-25; 6:25; Genesa


34:1-2; Judecătorii 14:1)

2. La nivel fizic preliminar - aprinderea poftei (1 Tesaloniceni 4:3-5; Proverbe 6:27-


28)

a) vorbirea (Proverbe 5:3-4; 6:24; 7:5, 11, 21)

b) îmbrăcămintea (Proverbe 7:10; 1 Petru 3:3-5)

c) plimbările (Proverbe 5:5-8-11; 6:29; 7:8-9 - seara, 11-12, 22-27)

d) îmbrăţişări, sărutări, atingeri ale trupului (Proverbe 5:20; 7:13; Matei 5:29-
30)

e) prezenţa în locaţii imorale – întâlniri la „temple” păgâne (Exodul 34:16); în


case „străine” (Proverbe 7:18-20; Ieremia 5:7)

3. La nivelul săvârşirii faptei imorale de curvie: o groapă adâncă, strâmtă


(Proverbe 23:27)

a) relaţii sexuale nelegitime cu persoane de sex opus (Deuteronomulul 22:13-


21; Evrei 13:4; Osea 4:12-14; Romani 6:19)

b) relaţii sexuale nelegitime cu persoane de acelaşi sex şi alte perversiuni


(Romani 1:24-27; 1 Petru 4:3-4; Proverbe 28:7; Efeseni 4:19)

c) relaţii sexuale cu animale – „o mare mişelie” (Leviticulul 18:23; 20:16)

B. Stări şi fapte (Marcu 8:38 - la nivel de societate, de grup)

1. Interzicere sau liberalizare - legislaţie, concept, principii (Leviticul 19:29 - pentru


părinţi); 1 Corinteni 5:11 - pentru Biserică); (Deuteronomul 23:17 - pentru autorităţi)
6 Lecţia 3
6

2. Pricini de curvie: o cursă (Proverbe 6:26; Apocalipsa 2:14-20); asocierea cu


proorocia şi templele păgâne (Amos 7:17); pedeapsă (Proverbe 22:14); slujitori
necuraţi (Iuda 4, II Petru 2:18); neîmpliniri în familie (Matei 5:32); absenţa
căsătoriei - pentru despărţiţi şi tineri văduvi (ICorinteni 7:2-5, 8-11)

3. Necurăţie (Ezechiel 18:6; Iacov 1:21; Leviticulul 15:31; 18:19; 22:3)

4. Desfrâu în masă (Osea 4:14; Ezechiel 22:9; Luca 15:30; 2 Petru 2:10; Tit 1:15;
Efeseni 4:19, Romani 13:13)

II. EXEMPLE BIBLICE

A. Exemple negative (căderi în ispită)

1. Lot şi fetele lui - incest (Genesa 19:30-36)

2. Esau - preacurvie, desfrânare (Evrei 12:16; Genesa 26:24-35; 28: 8,9)

3. Sihem şi Dina - curvie (Genesa 34:1-2, 31)

4. Iuda şi Tamar - preacurvie şi necurăţie (Genesa 38:14-21; STOP – Genesa


38:26)

5. Ruben - imoralitate şi pedeapsă (Genesa 35:22; 1 Cronici 5:1; 1 Corinteni 5:1: 2


Corinteni 12:21)

6. Samson - „slăbiciunea” celui tare (Judecători 16:1; 16:4; Isaia 1:21)

7. Fiii lui Eli – imoralitate în slujba Domnului (1 Samuel 2:22; Proverbe 29:3;
6:26)

8. Cele două curve - toleraranţa lui Solomon (I Împăraţi 3:16; Eclesiastul 2: 8,10; I
Împăraţi 11:1-4)

9. Fiii lui Israel în pustie – atenţie la invitaţii (Numeri 25)


PĂCATELE TRUPULUI 6
7

10. Sodoma – păcatul în ultima fază (Iuda 1:7; Genesa 19:5)

11. Rahav - de la curvie la credinţă (Iosua 2:1; 6:17,22,25; Evrei 11:31; Iacov
2:25)

12. David - un păcat ce „doare”(II Samuel 11:2-4)

B. Exemple pozitive (ispite învinse)

1. Abimelec- inima curată (Genesa 20:2-17)

2. Iosif – puritatea (Genesa 39:7-12; II Timotei 2:22; I Corinteni 6:12-20)

3. Rebeca - fecioria (Genesa 24:16)

4. Maria – sfinţenia (Matei 1:18)

5. Timotei - evlavia (Fapte 16:1-3; I Corinteni 4:17)

ÎNCHEIERE

1. Feriţi-vă (fugiţi) de curvie - orice alt păcat este afară din trup (I Corintei 6:18;
I Tesaloniceni 4:3-5,7; I Corinteni 6:13). Trupul este pentru Domnul, pentru
neprihănire (Romani 6:19; 15:20)

2. Porunca a 7-a - moartea, totuşi în Ioan 8:11 Domnul Isus mai dă o şansă: „să
nu mai faci”. Astfel, curvarii pot ajunge în rai (Matei 21:31-32), altfel rămîn sub
pedeapsă (Apocalipsa 22:15; Proverbe 5:23)

3. La astfel de făgăduinţe, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului


(II Corinteni 7:1) şi să fim sfinţi (Matei 5:8)
6 Lecţia 3
8

PACATELE TRUPULUI

I N TR O DU C ERE

Vom lua, ca punct de plecare pentru studiul acestui subiect, textul din
I Corinteni 6:18. Este o poruncă extrem de directă în ceea ce priveşte
felul în care trebuie să ne raportăm faţă de un păcat atât de des întâlnit în
zilele noastre, în orice ţară de pe pământ: „Fugiţi de curvie. Orice alt
păcat pe care-l face omul este un păcat săvârşit afară din trup, dar cine
curveşte păcătuieşte împotriva trupului său”. Pe baza acestui text şi a
altora din Scriptură, la care vom face referire în cele ce urmează, am
intitulat această parte a studiului nostru: „Păcatele trupului”.
În ordinea în care sunt prezentate în Epistola lui Pavel către
Galateni, păcatele trupului sunt următoarele:
Primul: preacurvia - grecescul moicheia, înseamnă „relaţii
PĂCATELE TRUPULUI 6
9

sexuale ale unei persoane căsătorite cu altcineva în afară de soţ sau soţie”
sau altfel spus relaţii nelegitime.
Al doilea: curvia, termenul grecesc porneia, exprimă
comportament şi relaţiile imorale, plăcerea pentru imagini şi scrieri
pornografice, adulter, corupţie sexuală sau prostituţie. Întâlnim într-un
sens larg termenul de curvie în Biblie, acolo unde sunt cuprinse toate
aceste aspecte ale păcatelor trupului, împreună cu preacurvia, necurăţia
până la desfrâu, iar într-un sens restrâns atunci unde noţiunea este
separată de preacurvie, curvia referindu-se la perioada de până la
căsnicie, iar preacurvia privind perioada de după căsătorie.
Al treilea: necurăţia, termenul grecesc akatharsia, ceea ce
înseamnă “păcate sexuale”, fapte rele, vicii şi – reţineţi – incluzând
gânduri şi pofte ale inimii, pervertirea personalităţii. De fapt, termenul
provine de la un înţeles laic, însemnând murdărire materială şi fizică, dar
a fost adaptat mai apoi şi pentru aspectele spirituale, de necurăţie, de
pierdere a sfinţeniei, a purităţii.
Iar al patrulea termen din această categorie este desfrâul sau
desfrânarea, termenul grecesc folosit pentru a descrie acest păcat fiind
aselgeia, care înseamnă “senzualitate”, urmărirea unor pasiuni care ajung
până acolo unde nu mai există ruşine şi decenţă publică: poftă rea, faptă
de ruşine numită în alte texte, adică starea de a fi gata de a te deda la
orice plăcere, încetarea consideraţiei pentru sine şi pierderea respectului
pentru alţii. Atunci când un om ajunge în această fază şi-a pierdut orice
noţiune de respect, de ruşine şi, aşa cum spune Pavel, săvârşeşte deja cu
lăcomie orice păcat, ba încă sunt situaţii în care oamenii au ajuns să
săvârşească aceste orgii în văzul lumii, mergând până la nişte situaţii
inimaginabile.
Alţi termeni folosiţi în Noul Testament pentru această categorie
7 Lecţia 3
0

de păcate sunt: fără dragoste firească (Romani 1), malahi, sodomiţi (I


Corinteni 6), stricaţi (Efeseni 5), neînfrânaţi (II Timotei 3), pofte,
desfrânări (I Petru 4) şi oameni care trăiesc după pofte (Iuda 1).
Acestea sunt în mare denumirile sub care se manifestă aceste atât de urâte
şi grele păcate, dar există în societate, în paralel cu o tendinţă de agravare
a lor, şi o tendinţă de a le schimba denumirea pe zi ce trece. E adevărat că
orice limbă se înnoieşte şi orice popor se emancipează cu vremea şi
denumirile şi expresiile folosite în limbajul de fiecare zi se schimbă, dar
uneori se merge până la o schimbare a expresiilor, având de a minimaliza,
a acoperi păcatul. Studiul de faţă foloseşte aceşti termeni pentru că
aceştia sunt în traducerea Cornilescu. Oricum, fie că i-am folosit pe
aceştia, fie că i-am folosit pe alţii potrivit unor traduceri mai noi,
gravitatea păcatului este aceeaşi, indiferend dacă îi spunem „curvie”,
„adulter”, sau „relaţii nelegitime”. În faţa lui Dumnezeu este, în fond,
acelaşi lucru şi numai pentru urechea noastră sau a altora sună uneori a fi
mai puţin păcătos un anumit lucru dacă nu-i spunem cu adevărat pe
nume.

I. PĂCATELE TRUPULUI – PREZENTARE

A. Etapele decăderii

O primă etapă este păcătuirea la nivelul gândirii, apoi cea de-


a doua etapă, la nivelul fizic, preliminar - „aprinderea poftei” şi, a treia
fază, la nivelul săvârşirii faptei imorale. Aceste trei grade de păcătuire
le vom analiza în continuare.
În primul rând, orice păcat este şi se manifestă la nivelul
gândirii, al inimii. Domnul Isus spunea în Matei 15:19 – „Căci din inimă
ies ... (printre altele) preacurviile, curviile ...”. Acolo se cuibăresc, acolo
PĂCATELE TRUPULUI 7
1

ia naştere acel germene păcătos. În Matei 5:27-28, ne este detailată puţin


această situaţie: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu
preacurveşti.» Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie ca s-o
poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui”. Domnul Isus, ca Unul care
cunoştea inima oamenilor şi n-avea nevoie de nimeni ca să-I facă vreo
declaraţie asupra faptelor, le-a spus că ceea ce se vede manifestându-se
din punct de vedere fizic, este doar o fază ulterioară. Într-o primă fază,
păcatul se desfăşoară la nivelul inimii, al privirii, unde gândirea face
legătura între una şi cealaltă, de aceea El a zis în versetul 29: „Dacă deci
ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat – deci această primă cădere,
se manifestă la nivelul privirii, sau, altfel spus, pătrunde prin privire în
gândire şi în inimă – scoate-l şi leapădă-l de la tine, căci este spre folosul
tău să piară unul din mădularele tale şi să nu fie aruncat tot trupul în
gheenă”. Deci ochiul, această primă treaptă, atrage după sine întreg trupul
în groapă adâncă şi strâmtă a curviei, cum este acest păcat numit în cartea
Proverbelor. De aceea este indicat ca oamenii să reziste păcatului, la
nivelul privirii.
Iov 31:1 prezintă atitudinea sănătoasă a unui bărbat: „Făcusem
un legământ cu ochii mei şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei
fecioare”. Aceasta nu înseamnă să te legi la ochi (n-ai cum să umbli), dar
reţineţi ce spune Iov: „nu mi-aş fi oprit privirile” Umblăm printre
oameni, pe stradă, n-ai cum să nu vezi o femeie sau o femeie să nu vadă
un bărbat, dar să nu-ţi opreşti privirea, să nu persişti asupra gândului, să
nu cazi în această greşeală. Cu cât mai din faşă elimini un lucru, cu atât
este mai uşor să scapi de el şi cu atât este mai mică pedeapsa pentru el.
După ce s-au format gânduri, este greu să le alungi din minte .
Să luăm doar un exemplu: Dacă o femeie pierde un copil în perioada cât
este însărcinată, va ţine minte lucrul acesta, dar nu va fi legată de
amintiri, nu va şti cum arăta copilul, ce făcea el. Dar, dacă un copil moare
7 Lecţia 3
2

după ce a venit în viaţă, cu cât este mai mare, cu atât este mai greu să-l
uiţi. La fel este şi cu păcatul: Dacă a murit încă în faza conceperii lui sau
nici n-a apucat să fie conceput, s-a pierdut imediat, dar cu cât îl ţii mai
mult în tine, cu cât eşti mai mult „însărcinat” în mintea ta cu el, cu cât a
crescut mai mult sau a luat fiinţă, cu atât este mai greu la urmă să te scapi
de el, căci rămân toate acele amintiri şi gânduri vinovate.
Tot în această privinţă este relevant şi textul din Proverbe 7:7-8 –
„Am zărit printre cei neîncercaţi, am văzut printre tineri pe un băiat fără
minte. Trecea pe uliţă, la colţul unde stătea una dintre aceste străine, şi a
apucat pe calea care ducea spre locuinţa ei”. Acea intersecţie la care s-a
oprit tânărul şi a luat-o pe alt drum a fost locul unde a săvârşit greşeala
lui. Solomon îl numeşte „băiat fără minte” pentru că în acel moment el nu
şi-a folosit mintea. Este evident deci că acest păcat trebuie eliminat încă
de la nivelul gândirii. Dacă acest băiat îşi folosea mintea, el nu apuca pe
acel drum. Dar în momentul în care şi-a schimbat traiectoria şi a luat-o pe
o cale greşită, Biblia spune că a fost fără minte. Dacă gândea la ceea ce
urmează după alegerea lui, dacă-şi urma drumul lui iniţial mai departe,
dacă nu se oprea să o privească pe acea străină şi să vorbească cu ea, sau
să-şi permită şi alte lucruri, în acel moment ar fi fost uşor şi totul se
ştergea repede din mintea lui.
Numai că greşeala oamenilor este că ei nu afirmă că vor să
păcătuiască şi nu recunosc că vor să ajungă până undeva într-o fază
avansată a păcatului, dar îşi permit să flirteze, îşi permit să negocieze cu
Diavolul şi spun: „Nu! Rămân aici numai puţin, fac doar o plimbare.
Vreau numai să am o discuţie...” Dar, aşa cum spunea cineva, omul, când
se duce să bea, îşi propune să bea numai un pahar, dar după ce a băut un
pahar, mintea lui nu mai judecă tot aşa şi mai bea unul şi, slăbită de două
pahare, mintea judecă şi mai slab. Dacă în prima fază nu îţi foloseşti
mintea, la urmă, capacitatea ei o să fie şi mai redusă şi-ţi va fi cu atât mai
PĂCATELE TRUPULUI 7
3

greu să te opui. În orice problemă, fie vorba despre orice alt păcat, furt,
sau alte lucruri, din start trebuie să ştii să i-o retezi Diavolului şi să-i spui:
„Nu! Şi de-aici nu mă duci!” Dar dacă ai spus aşa: “Poate, să vedem, nu
ştiu exact”, ai o motivaţie greşită, iar el te duce încet-încet cu preşul.
Dacă a reuşit să te seducă la nivelul gândirii, încet-încet te va duce în
păcatul fizic.
Citim tot aici, în Proverbe 7:24-25 – „Şi-acum fiilor, ascultaţi-mă
şi luaţi aminte la cuvintele gurii mele. Să nu ţi se abată inima spre calea
unei asemenea femeişi nu te rătăci pe cărările ei” În momentul în care în
minte îţi dai seama de ispitele acestea, dacă rămâi tare şi refuzi păcatul, ai
biruit, dar când ai acceptat plăcerea şi pasiunea păcatului, când în inima
ta a început să se nască plăcerea pentru o altă persoană, în afara căsniciei
tale, sau nutreşti gânduri care nu sunt îngăduite, când iubeşti cu pasiune
fizică şi sufletească, o persoană care nu iţi aparţine de drept, s-a zămislit
păcatul, chiar dacă nu ştie nimeni. Într-o primă fază poate nici ţie nu-ţi
vine să crezi: este ceva foarte sensibil, foarte uşor în inima ta, dar
sentimentele prind contur, la fel ca un copil în pântecele maicii sale, dar
într-o zi se va naşte şi va fi văzut.
În Genesa 34:1 avem cazul Dinei, pentru tinere iar în Judecătorii
14:1 al lui Samson, pentru tineri. „Dina, fata pe care i-o născuse lui
Iacov Lea, a ieşit să vadă fetele ţării”. Iată de la ce a pornit curvia Dinei:
de la o privire. Ce credeţi că a vrut să vadă ea la fetele ţării? A vrut
probabil să vadă îmbrăcămintea lor şi comportamentul lor, să vadă
locurile pe unde umblau ele, nu doar să vadă oamenii, căci nu a trăit
undeva închisă, încât ea nu văzuse tineri până atunci. A ieşit să vadă
fetele, la o întrunire. Şi totul a pornit de aici, de la o privire. Numai să
vadă... Numai că exact aşa se întâmplă cu vederea, cum spunea Domnul
Isus: „Dacă ochiul tău e sănătos, tot trupul este sănătos”. Dar dacă de la
vedere pornesc ispitele nebiruite, tot trupul sfârşeşte în gheenă.
7 Lecţia 3
4

„Samsonl s-a coborât la Timna şi a văzut acolo o femeie, dintre


fetele filistenilor”. De unde a început nesăbuinţa lui Samson? De la a-şi
opri ochii să studieze profund. Am putea să-l amintim în această privinţă
şi pe împăratul David, pentru familişti. „Într-o după amiază, spre seară
David s-a sculat de pe pat şi pe când se plimba pe acoperişul casei
împărăteşti a zărit de acolo o femeie care se scălda şi care era foarte
frumoasă la chip”(II Samuel 11:2). Când treci aşa cu privirea, reuşeşti să
vezi toate aspectele acestea, că se scaldă, că e frumoasă? Nicidecum!
Asta ce înseamnă? Că David a zăbovit cu privirea asupra ei şi după
această zăbovire a mai rămas doar ceea ce a fost neplăcut înaintea
Domnului: cel mai grav păcat al lui David.
Am putea spune că, la fel ca în domeniul circulaţiei, sunt zone
unde staţionarea este interzisă, şi parcarea de asemenea. La fel, în dreptul
unor femei, bărbaţii ar trebui să-şi pună în mintea lor aceste semne:
„Parcarea interzisă! Staţionarea interzisă!” Şi femeile ar trebui să fie
atente la aceste lucruri. Dacă o să staţionezi, gândindu-te cumva că poliţia
nu-i prin preajmă, fraţii nu te văd, părinţii nu te văd, o să vezi că în cele
din urmă o să te trezeşti pe parbriz cu tichetul că parcarea aceea e cu
plată. Şi o să pleci de acolo doar după ce vei plăti amenda. Păcatul e o
cursă din care nu-ţi se dă drumul când vrei tu!
Al doilea nivel al păcătuirii este nivelul fizic preliminar. În
I Tesaloniceni 4:3-5 citim următoarele: „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea
voastră. Să vă feriţi de curvie. Fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească
vasul în sfinţenie şi cinste. Nu în aprinderea poftei, ca neamurile, care nu
cunosc pe Dumnezeu”. De la privire, de la păcatul în inimă şi până la
păcatul propriu-zis există un proces de aprindere a poftei: Proverbe 6:27-
28 – „Poate cineva să ia foc în sân fără să i se aprindă hainele? Sau
poate merge cineva pe cărbuni aprinşi fără să-i ardă picioarele?” Dar
foarte mulţi cred că se poate merge, numai că ei, în cele din urmă, ne pot
PĂCATELE TRUPULUI 7
5

arăta cicatricele şi nouă dacă au mers pe cărbuni aprinşi.


Aceste situaţii care aprind pofta, am putea să spunem că se
manifestă cel puţin prin următoarele acţiuni: mai întâi prin vorbire.
Textul din Proverbe 5:3 este concludent în această privinţă: „Căci buzele
femeii străine strecoară miere şi cerul gurii ei este mai lunecos decât
untdelemnul” Cum a zis Samson şi filistenii apoi? „Ce-i mai dulce decât
mierea?” Am putea continua: „Ce-i mai lunecos decât untdelemnul?”
“Dar la urmă, este amară ca pelinul, ascuţită ca o sabie cu două tăişuri.
Picioarele ei pogoară la moarte şi paşii ei dau în locuinţa morţilor”(vers.
4-5). Această momeală este ca medicamentele care au un strat exterior
foarte subţire, dulceag, ca să le înghită şi copiii. Dar dacă le vor suge
învelişul, după aceea nu le mai înghit decât cu forţa şi cu lacrimi. Aşa
este şi acest păcat: dulce la suprafaţă, ca mierea, şi lunecos ca
untdelemnul. Dar în cele din urmă, este amar ca locuinţa morţilor.
Să luăm seama, căci este scris în Proverbe 6:24: „Ele –
îndemnul şi mustrarea – te vor feri de femeia stricată, de limba
ademenitoare a celei străine.” Cum se realizează ademenirea? Prin
inducere în eroare, prin falsificare, prin derutare. Diavolul nu-şi poate
niciodată exprima şi expune pe faţă intenţile lui. Ar însemna să vină să ne
spună cam aşa (să luăm exemplul Evei): „Am venit la voi fiindcă vreau să
vă scot din rai şi să vă duc în iad, de-acum încolo tu să naşti toţi copiii cu
dureri şi soţul tău, Adam, să muncească până la epuizare.” Ce i-ar fi
răspuns Eva Diavolului? Desigur că l-ar fi alungat. Dar Diavolul nu
procedează aşa, nici slujitorii lui. Ei se prefac în slujitori ai luminii. Citim
un sfat asemănător şi în Proverbe 7:4-5 – „Zi înţelepciunii: «Tu eşti sora
mea!» şi numeşte-o priceperea «prietena ta», ca să te ferească de
nevasta altuia, de străina care întrebuinţează cuvinte ademenitoare”. Iar
versetul 11 ne spune: „Era bună de gură”, astfel „Tot vorbindu-i, l-a
ademenit şi l-a atras cu buzele ei ademenitoare” (versetul 21).
7 Lecţia 3
6

Se pare că nu toţi oamenii cedează dintr-o dată, la prima


propunere. Dar sunt unii care pot fi duşi în eroare la prima întâlnire.
Imaginaţi-vă ce diplomaţie dovedesc aceste femei sau aceşti bărbaţi.
Încercaţi să v-o imaginaţi pe nevasta lui Potifar, o femeie care nu avea
nici un fel de jenă în a-l ispiti pe Iosif. Toată ziua o refuza Iosif, dar ea nu
se lăsa. Şi tot ademenindu-l – că era bună de gură – a încercat să-l ducă.
Şi pe mulţi i-a dus... De aceea este important, spunea cineva, să nu
dialoghezi cu Diavolul, căci te bate în dialectică. Să nu ne permitem în a
trata cu el, căci cu el nu poţi fi politicos ci milităros, căci el nu ştie de
politeţe, ci numai de lege şi de forţă. Nu putem să negociem, că adevărul
nu se vinde niciodată la jumătate de preţ. Nu avem voie să spunem: “Ne
permitem, dar ne permitem numai atât.” Cum spunea cineva despre o
afacere: “Nu trebuie să te mânjeşti mult, ci doar un picuţ.” Diavolul este
mulţumit într-o primă fază cu puţintel, căci puţin aluat face să dospească
toată plămădeala şi nu trebuie – spunea Iacov – să aprinzi pădurea, ci un
foc mic ce pădure mare aprinde! Şi limba aprinde toată roata vieţii, tot
trupul. Deci trebuie să ştim ce vorbim şi să ne folosim urechile atunci
când cineva vorbeşte, de asemenea mintea şi inima, ca să stopăm păcatul
din prima fază.
Un alt nivel preliminar este cel al îmbrăcămintei, despre care
citim în Proverbe 7:10 –„Şi iată că i-a alergat înainte o femeie îmbrăcată
ca o curvă şi cu inima şireată” Orice s-ar spune, orice s-ar afirma, biblic
nu se poate dovedi că Dumnezeu nu are nimic cu îmbrăcămintea. Dacă şi
cei din ceruri, care sunt scutiţi de păcate şi de pofte, în faţa lui Dumnezeu,
heruvimii, serafimii îşi acopereau trupurile, dacă şi Domnul Isus a fost
văzut îmbrăcat într-o anumită haină... Deci toţi au anumite norme în
această privinţă, cu cât mai mult ar trebui să avem noi, pământenii. Ca o
femeie să fie stricată îi trebuie şi haine pe măsură, de „curvă”.
Într-un caz din Genesa 38, când Iuda s-a dus cu prietenul său,
PĂCATELE TRUPULUI 7
7

Hira adulamitul, la tunsul oilor. În versetele 14-15 citim despre Tamar:


„Atunci, ea şi-a lepădat hainele de văduvă, (Ce înţelegem de aici? Că
Tamar, ca văduvă, avea un anumit fel de haine) s-a acoperit cu o
mahramă, s-a îmbrăcat cu alte haine, ... Iuda a văzut-o şi a luat-o drept
curvă” Dacă Tamar era îmbrăcată cu hainele ei de văduvă Iuda ar fi luat-
o drept o văduvă. Dar s-a îmbrăcat cu acele alte haine, a ceea ce voia săe
considerată.
Există un text important pe aceasă temă în I Petru 3:1-4. El se
adresează surorilor, dar şi bărbaţii trebuie să ia seama la el. Nu este vorba
aici doar despre haine, ci sunt surprinse mai multe aspecte. Deci, din
acest punct de vedere, pot să ia aminte şi bărbaţii: „Tot astfel, nevestelor,
fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri, pentru ca, dacă unii nu ascultă
Cuvântul (reţineţi, este vorba despre femei cu bărbaţi nepocăiţi sau poate
pocăiţi dar mai fireşti), să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea
nevestelor lor, când vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere.
Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura
părului, în purtarea de scule de aur sau îmbrăcarea hainelor, ci să fie
omul ascuns al inimii...” Într-o biserică, am spus unei femei: „Soră, ieşi
în evidenţă, în îmbrăcăminte faţă de celelalte surori, ceea ce nu este bine
nici pentru tine, nici pentru alţii” La care ea mi-a răspuns: „Dar aşa-mi
pretinde soţul şi-i nepocăit?” „Dar dacă ţi-ar pretinde să umbli îmbrăcată
ca o curvă, ai umbla, că aşa-ţi pretinde soţul? În I Petru 3 le este scris
unor femei care au bărbaţi nepocăiţi să fie atrăgătoare în omul dinlăuntru,
că aşa îşi vor cuceri bărbaţii, nu cu „echipamentul” din afară. Astfel, acest
aspect surprins de apostolul Petru se referă în mod special la femei, dar
poate să aparăşi la bărbaţi, pentru că, în zilele noastre, este posibil orice.
Atunci când ne îmbrăcăm, să ne amintim acel cuvânt spus de Domnul
prin gura profetului: „Pentru cine te-ai gătit?” Pentru cine te-ai
sulemenit? Pentru soţ? Soţul este tot timpul acasă. Dar atunci când ieşim
în lume, ce vrem noi să părem în faţa oamenilor? Adevărata frumuseţe
7 Lecţia 3
8

este oricum pe dinlăuntru. Dar când cineva vrea să afişeze o frumuseţe


deosebită pentru a induce în eroare pe cineva, pentru a ademeni pe
cineva, este păcat. S-ar putea ca tu să nu fii vinovată cu nimic, până la o
anumită măsură, dar cei care te văd ce cred despre tine?
Proverbe 7:10b-11 dezvăluie altă cădere: „Şi iată că i-a alergat
înainte o femeie. Picioarele nu-i puteau sta acasă”. „De îndată a început
să meargă după ea, ca boul care se duce la măcelărie, ca un cerb care
aleargă spre cursă” (versetul 22). „Casa ei este drumul spre locuinţa
morţilor, drumul care pogoară spre locaşurile morţii” (versetul 27). Să
citim şi alte versete şi le vom analiza: Proverbe 5:5-8 – „Picioarele ei
pogoară la moarte, paşii ei dau în locuinţa morţilor. Aşa că ea nu mai
poate găsi calea vieţii, rătăceşte în căile ei şi nu ştie unde merge. Şi-
acum fiilor, ascultaţi-mă, şi nu vă abateţi de la cuvintele gurii mele.
Depărtează-te de drumul care te duce la ea şi nu te apropia de uşa casei
ei”. Dacă-l întrebi uneori pe un tânăr, sau pe o tânără: „Unde te duci?”.
Dacă este sincer va recunoaşte că nu ştie unde merge. Merge la
plimbare. Un drum nu are nici un folos decât dacă te duce la o ţintă
dorită. De fapt, noi ştim unde merge acest drum, „la plimbare”: spre
locuinţa morţilor. Dar printre toate semnele de circulaţie, oricâte ar fi
ele, nu vei găsi niciodată vreun asemenea indicator: „Spre locuinţa
morţilor!”. Ajungi acolo fără indicatoare: este suficient să fii fără băgare
de seamă! Dacă umbli aşa fără treabă, dacă faci o plimbare care n-are nici
un rost. Oamenii fac cele mai multe păcate când sunt liberi, când n-au
nici o treabă. Un om care e grăbit şi are o treabă, chiar dacă vrea să facă
un rău, îl amână pentru altădată şi poate că ajunge între timp să se
răzgândească.
Citim şi în Proverbe 6:29 – „Tot aşa este şi cu cel care se duce la
nevasta aproapelui său ...” şi în Proverbe7:8-9 – „Trecea pe uliţă, la
colţul unde stătea una din aceste străine, şi a apucat pe calea care ducea
PĂCATELE TRUPULUI 7
9

spre locuinţa ei. Era în amurg, seara, în noaptea neagră şi întunecoasă”


De regulă, aceste plimbări care au în ele însele sâmburele de păcat se
derulează seara. Nişte băieţi la locul lor sunt ori la lucru, ori merg la o
întâlnire sfântă, ori stau acasă şi studiază şi se roagă. Şi fetele de
asemenea îşi văd de treburile casei ori merg la vreo activitate bună,
educativă. Unei tinere care a fost ocupată doar cu plimbările, îi va fi greu
după ce se căsătoreşte să împlinească versetul scris de Pavel: să fie
gospodină, să-şi vadă de treburile casei, căci ea n-a fost obişnuită cu aşa
ceva. Eu cred că printre noi nu sunt asemenea tinere, dar e folositor
pentru tinere să reţină aceste lucruri, pentru a le împărtăşi şi altora, iar
dacă sunt printre noi şi dintre cele care se clatină mai uşor în faţa ispitei,
Domnul să le dea izbăvirea.
Aşadar, să ne păzim de astfel de plimbări păcătoase, precum a
fost cea pe care a făcut-o David, care se plimba pe acoperiş. N-avea
companie, n-avea de lucru, dar l-a costat plimbarea? Sigur, căci în
plimbări, când n-ai nici o treabă, ai multă vreme să te uiţi. Când te duci
cu o treabă n-ai vreme de privit. Dar plimbările presupun un mers agale,
care dă loc la priviri şi la vorbe provocatoare, căci „era bună de gură”.
Alt aspect deja mai grav, căci fiind seară, după plimbări, fiind
povestea lungă, după priviri multe, urmează: îmbrăţişări şi sărutări
(Proverbe 5:20). Fac o paranteză, întrebând de ce unii consideră că
aceste subiecte nu trebuie abordate în plen?. Tăcem din gură în plen până
când o să le vedem în plen! De ce ne este greu să vorbim despre ele
devreme ce ele trebuie rezolvate! Căci, având în vedere gradul de cultură,
dacă putem numi aşa starea în care lumea de azi se găseşte, orice copil
este familiarizat cu asemenea noţiuni. De aceea, educaţia trebuie să
înceapă la o vârstă mai fragedă decât a fost ca şi până acum.
Solomon întreabă pe cei ispitiţi: „Şi pentru ce, fiule, ai fi
îndrăgostit de o străină şi ai îmbrăţişa sânul unei necunoscute?”
8 Lecţia 3
0

(Proverbe 5:20). Termenul grecesc porneia, folosit în Noul Testament


pentru curvie, are la origine un verb care înseamnă „a vinde şi a
cumpăra”, o dragoste „vândută şi cumpărată”. De regulă, lucrurile acestea
se derulează aşa cum am văzut în Genesa 34, când Dina a ieşit să le vadă
pe fetele ţării şi a avut loc ceea ce se numeşte acum a fi o dragoste la
prima vedere, cu un necunoscut, o necunoscută, o străină.
Care sunt efectele? Sunt prezentate în continuare: Proverbe 7:13
– „Ea l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat cu o faţă fără ruşine” Aceste lucruri au,
pentru oamenii lui Dumnezeu, decenţa lor, dar atunci când omul ajunge
într-o fază mai avansată a păcatului, îşi pierde ruşinea. Apoi urmează
ceea ce spunea Domnul Isus despre mădularele ce ar trebui să fie
eliminate, îndepărtate: „Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în
păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine, căci este spre folosul tău” (Matei
5:30). Căci pentru ce ai îmbrăţişa o străină? „Este mai de folos să piară
unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă”
Pentru ce? Acel fiu risipitor din Luca 15 pentru ce a făcut-o? Doar pentru
a-şi cheltui averea. Cu prietenii nu se consumă bani atât cât „topesc”
destrăbălările. Prieteniile se ţin cu bani, dar în destrăbălare se strică cei
mai mulţi bani. Este scris în cartea Proverbelor 6:26 –„Căci pentru o
femeie curvă omul ajunge de nu mai rămâne decât cu o bucată de pâine.
Şi femeia măritată întinde o cursă unui suflet scump”.
După aceste etape urmează o alta, care de fapt este ultima
înaintea păcatului propriu-zis: prezenţa la întâlniri în templele păgâne,
cum era în vechime. În zilele noastre templele păgâne au fost înlocuite
cu discotecile şi cu alte localuri de noapte, dar aceste păcate pot avea
loc oriunde oamenii trăiesc fără frică de Dumnezeu şi dau frâu liber
patimiilor trupului. Citim în această privinţă atenţionarea din Exodul
34:16 – „Nu cumva să iei din fetele lor neveste fiilor tăi şi astfel fetele
lor, curvind înaintea dumnezeilor lor, să târască şi pe fiii tăi să
PĂCATELE TRUPULUI 8
1

curvească înaintea dumnezeilor lor” Atunci când te invită un tânăr sau o


tânără, sau poate unul căsătorit, la o întâlnire, la un asemenea local, el nu-
ţi va spune din start că trebuie să dansezi şi tu, că trebuie să faci alte
lucruri murdare, să te compromiţi, ci îţi va spune că doar vei asista, că
numai vei discuta. Dar în final, după ce te vei duce acolo, citim în
Proverbe 7:18-20 ce urmează: „Vino să ne îmbătăm de dragoste până
dimineaţă, să ne desfătăm cu dezmierdări! Căci bărbatul meu nu este
acasă, a plecat într-o călătorie lungă” Când omul a ajuns aici, intră în
casă şi păcatul este ca şi înfăptuit.
Citim şi din Ieremia 5:7, despre o asemenea situaţie: „«Cum să te
iert?» zice Domnul – Copii tăi M-au părăsit şi jură pe dumnezei care n-
au fiinţă şi după ce le-am primit jurămintele, se dedau la preacurvie, şi
aleargă cu grămada la casa curvei!” Cei care sunteţi tineri ştiţi mai bine
ca noi care sunt locurile unde nu este înălţat Dumnezeu ca Domn şi
Stăpân şi unde Afrodita, Bachus, Venus şi ceilalţi aliaţi ai lor domnesc
peste fiinţele umane. Odată, nişte nepoţi i-au propus bunicii lor: „Vino
cu noi la un film, să vezi şi dumitale ce n-ai văzut. Dacă erau asemenea
lucruri când erai tânără, să ştii că te duceai. Vino măcar acum, să prinzi
ocazia până nu mori”. Şi s-a dus bătrânica. Când a intrat s-a plecat pe
genunchi şi a început să se roage. Atunci au sărit nepoţii: „Bunico, da aici
nu se face aşa ceva”. La care ea a răspuns: „Dacă nu-i loc pentru Domnul,
nu-i nici pentru mine. Eu plec”.
Cum putem să credem că în asemenea localuri ar putea să intre
un copil al lui Dumnezeu? Este inadmisibil, este ca şi cum cineva şi-ar
propune: „Mă duc să locuiesc pentru o vreme în iad. Şi apoi o să ies
afară”. Nu se poate evada de acolo. Sunt atâtea versete în cartea
Proverbelor care ne spun acest lucru. De exemplu 7:27 - „Casa ei este
drumul spre locuinţa morţilor …” Nu se poate să mai găseşti drumul
înapoi. Cine apucă pe această cărare se pierde. Cu aceasta nu vrem să
8 Lecţia 3
2

spunem că dacă cineva a căzut nu mai are nici o şansă. Vom arăta că se
poate scăpa de acolo, dar foarte greu şi foarte puţini îşi mai revin. „Căci
curva este o groapă adâncă şi străina o fântână strâmtă” (Proverbe
23:27). Dintr-o groapă adâncă şi strâmtă greu se iese.
Continuăm cu al treilea nivel, arătând câteva stări de păcate din
această categorie: relaţii sexuale cu persoane de sex opus, fie din
categoria curvie, fie preacurvie (Deuteronom 22:13-30). Despre cele două
situaţii privitoare: curvie, atunci când o fată este nelogodită şi preacurvie,
când este cineva deja logodit (este foarte important acest aspect, logodit,
nu neapărat căsătorit, pentru că logodna presupune deja o anumită
înţelegere, un anumit angajament între cei doi). Notăm spre
exemplificare, din cartea Osea 4:12-14, o prezentare a decăderii evreilor:
„Poporul meu îşi întreabă lemnul şi toiagul lui proroceşte, căci duhul
curviei duce în rătăcire şi sunt necredincioşi Dumnezeului lor. Aduc
jertfe pe vârful munţilor, ard tămâie pe dealuri, sub stejari, plopi şi
terebinţi, a căror umbră este plăcută. De aceea fetele voastre curvesc,
nurorile voastre sunt preacurve. (deci curvia până la căsătorie, preacurvia
după aceea) Nu pot pedepsi pe fetele voastre pentru că sunt curve, nici pe
nurorile voastre pentru că sunt preacurve, căci ei înşişi se duc la o parte
cu nişte curve şi jertfesc împreună cu desfrânatele din temple. Poporul
fără minte aleargă spre pieire”. „Curvia, vinul şi mustul iau minţile
omului” (Osea 4:11). Omul nu mai raţionează, nu mai judecă, pentru că
nu există logică în această privinţă. Ce logică a avut David? N-avea atâtea
neveste? N-avea câte a avut Solomon, dar avea destule, mai multe decât îi
trebuiau. Ce logică era să mai adauge încă una lângă ele? Dar mintea i-a
fost luată, pentru că a păşit pe acele trepte preliminare, fără să se oprească
în momentul în care trebuia.
Pentru evitarea păcatelor trupului avem un sfat în Evrei 13:4 –
„Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nespurcat, căci
PĂCATELE TRUPULUI 8
3

Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari” Aşadar, este simplu de


enunţat, dar poate mai greu de trăit: Până în momentul căsătoriei, Biblia
interzice orice fel de relaţii, iar după căsnicie, le admite doar între soţi.
De altfel, căsnicia este un refugiu în faţa acestor probleme.
Un al doilea domeniu este format de pervertirile despre care ni se
scrie în Romani 1, unde Pavel se referă la oamenii care au schimbat
întrebuinţarea firească, naturală. Citim în versetul 24 – „De aceea,
Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor, aşa
că-şi necinstesc singuri trupurile” Avem de-a face cu ceea ce în I
Corinteni 6 este numit „malahi” şi „sodomiţi” sau în Genesa 38, de la
numele lui Onan şi ceea ce făcea el, onanie, acea autosatisfacere a
poftelor, care, din nefericire, este frecventă printre tineri şi tinere. Este
foarte important ca acest aspect să nu fie trecut cu vederea cu uşurinţă, la
gândul că este o necesitate fiziologică, căci la urma urmei, oamenii spun
că şi curvia e o necesitate fiziologică, în anumite circumstanţe! Nu avem
voie să trecem atât de uşor peste Scripturi.
Apoi citim în Romani 1:26-27 – „Din pricina aceasta Dumnezeu
i-a lăsat în voia unor patimi scârboase, căci femeile lor au schimbat
întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii. Tot astfel,
şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii şi s-au aprins în
poftele lor unii pentru alţii”. Ştiţi, desigur, despre ce este vorba.
Este o carte scrisă de un profesor de la un seminar din Anglia:
„Descătuşarea sexului. Teologia sexualităţii”, apărută şi în limba română.
În acel volum, aceste păcate sunt „dezlegate” şi se spune că Pavel le-a
condamnat aici pentru că ei se jigneau unii pe alţii cu aceasta, nu că ar fi
vorba despre un păcat în sine. Cine întâlneşte cartea aceasta poate s-o
pună pe foc căci încă nu s-a stins jarul vrăjitorilor din Fapte 19.
Aceste lucruri trebuie amintite, aşadar, pentru că diferite curente
8 Lecţia 3
4

din occident au pătruns treptat şi la noi şi vor pătrunde într-un ritm


alarmant de acum încolo. Şi ştiţi prin cine vor pătrunde? Prin cei care îşi
permit astfel de lucruri şi care vor face tot posibilul ca să le apere, prin o
teologie a lor. Citeam despre un conducător religios anglican ce are patru
copii, dintre care doi au divorţat. Se scria că până în acel moment în
biserica anglicană nu s-a legiferat divorţul şi recăsătorirea. Dar când au
intrat stările de păcat în familia lui era dispus să propună rediscutarea
vechilor interdicţii despre divorţ şi recăsătorire. Deci, vor intra mai întâi
păcatele în familiile celor ce conduc, şi apoi ei vor promulga legi ca să-şi
acopere faptele. Dar, să nu uităm ce este scris, căci „Biblia, - spunea
Luther - nu este nici antică, nici modernă ci este veşnică”. Aşa este,
într-adevăr. Domnul să ne-ajute aşa să credem!
Mai amintim în această privinţă şi I Petru 4:3-4, pentru că sunt
folosiţi aici termenii pentru desfrâu, pentru neruşinare, pentru
exacerbarea poftelor: „Ajunge în adevăr că în trecut aţi făcut voia
neamurilor, aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri
şi în slujiri idoleşti neîngăduite. De aceea se miră ei că nu mai alergaţi
împreună cu ei la acelaşi potop de desfrâu şi vă batjocoresc”.
Reţineţi! În aşa măsură era avansat desfâul şi în vremea în care
au trăit apostolii, în perioada Imperiului Roman, încât se spunea
„castitatea este o dovadă a urâţeniei”. Se spune că romanii i-au învins pe
greci din punct de vedere militar, dar grecii i-au învins pe romani din
punct de vedere cultural! Unele dintre cele mai vestite femei greceşti,
erau amante ale marilor oameni. Se spune că în acea vreme unii nu-şi
numărau căsnicia după numărul de ani, ci după numărul de femei. Erau
nişte orgii de nedescris. Mulţi dintre filosofii pe care lumea îi cinsteşte
pentru scrierile sau lucrările lor au fost de fapt nişte stricaţi. Lucrurile se
repetă şi acum şi să nu ne mire faptul când oameni cu renume vor dovedi
aceste lucruri, cum e scris în cartea profetului Ieremia: „Credeam că
PĂCATELE TRUPULUI 8
5

numai poporul de jos este stricat. M-am dus la cei mari, dar când colo şi
ei au părăsit legea”. Dacă numai poporul de rând ar păcătui, păcatul n-ar
fi ridicat la rang de virtute, căci cei mari ar aplica legea pntru ei. Când cei
mari fac asemenea fapte cei mici se pot asocia uşor, ca şi în zilele când a
fost răstignit Domnul: Cei din conducere au pus la cale omorârea Lui; în
urmă a fost foarte simplu pentru popor să strige: „Răstigneşte-L!”
În final se ajunge la ceea ce citim în Efeseni 4:19 – „Ei şi-au
pierdut orice pic de simţire. S-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu
lăcomie orice fel de necurăţie”.
Aici am putea de fapt să mai adăugăm un alt domeniu, format din
celelalte pervertiri, pe care ne este şi greu să le pomenim, pînă la
pedofilie şi zoofilie, care nu sunt fapte scârboase făptuite doar în trecut,
când oamenii trăiau în natură, căci acum câinii locuiesc în casele
oamenilor. În Levetic 20:16 este scris: „Dacă o femeie se apropie de o
vită … să ucizi şi pe femeie şi pe vită …” De fapt este scris în Genesa 6
că înainte de potop şi animalele îşi stricaseră cărarea. Se pare că şi
animalele se pervertesc într-o aşa manieră încât, după ce au fost folosite
de către oameni în scopuri inorale, trebuie ucise.

B. Stări şi fapte

Ne vom referi la interzicerea acestor păcate de către Scriptură


în familie, în adunare şi în societate şi apoi la pricinile de curvie, acel
domeniu foarte sensibil, prin care oamenii, uneori involuntar, creează un
cadru propice dezvoltării acestor lucruri.
Citim mai întâi despre stoparea curviei în familie: „Să nu-ţi
necinsteşti fata, dând-o să fie curvă, pentru ca nu cumva ţara să ajungă
un loc de curvie şi să se umple de fărădelegi” (Leviticulul 19:29). Poate
între noi n-ar fi cazul să spunem numai atât: să nu-ţi dai copilul să se
8 Lecţia 3
6

desfrâneze, dar aţi văzut că desfrânarea nu este doar actul propriu-zis?


Povestea este lungă. Tu nu-l trimiţi să curvească, dar îi îngădui să
vizioneze un film, îi permiţi cu ştirea ta să se plimbe aiurea, să aibă
prieteni când încă nu-i cazul să se gândească la căsătorie, îi dai voie să
citească anumite cărţi, care îl vor afecta. Acesta înseamnă să-l dai, căci
nimeni, când îşi dă copilul la şcoală, nu-l dă direct la facultate. L-ai dat
numai în clasa întâi acum, dar după aceea îl duc ei, dascălii, până când
termină facultatea şi până când îţi va veni acasă cu diploma. Dar unii
părinţi nu înţeleg fenomenele şi vor suferii. Au fost situaţii când au fost
sesizaţi de cei din jur. „Ai văzut ce face copilul tău?” „Nu, copilul meu
nu face aceasta” „Fii sigur că n-ai să vezi tu. O vor vedea alţii. Părinţii
văd numai la urmă, căci copii se ascund de ei. Dar ca părinte, esti dator să
fereşti copii, cât poţi, de cursele păcatului, căci sunt situaţii când oricât i-
am ocroti noi, nu mai putem fi prezenţi tot timpul cu ei. Când sunt mici,
spunea cineva, acoperi trei-patru copii cu o pătură, dar când sunt mari,
unul poate nu reuşeşti. Biblia spune să nu ţi-l dai tu, cu ştirea ta, cu
acceptul tău. Şi cât poţi, să eviţi şi să interzici aşa ceva.
Despre situaţia din adunare, citim în I Corinteni 5:9 cuvintele
apostolului Pavel: „V-am scris în epistola mea să n-aveţi nici o legătură
cu curvarii” Tinerilor, tinere! Pe cei care-i ştiţi că sunt curvari, nu dintre
aceia „cu facultate”, ci dintre cei în faza de iniţiere, de ce umblaţi cu ei?
Dacă Biblia scrie „nu te împrieteni cu omul mânios, că te dedai la faptele
lui”, credeţi cumva căci curvia este mai puţin molipsitoare decât mânia.
De ce te împrieteneşti cu ei? Sigur vei cădea. Nu este o probabilitate: Este
o certitudine. Nu te însoţi cu ei!
Iar pentru cei din conducere este scris, în versetele 12-13 – „ ...
nu este datoria voastră să-i judecaţi pe cei dinăuntru?” … daţi afară dar
din mijlocul vostru pe răul acela”. Un măr stricat, o smochină rea, i-a
spus Dumnezeu lui Ieremia, trebuie scoasă, căci le afectează şi pe
PĂCATELE TRUPULUI 8
7

celelalte. Este adevărat, răul ar trebui eliminat şi din societate, dar aceasta
depinde de noi într-o măsură mai mică.
În Deuteronom 23:17, atunci când Dumnezeu a pus problema la
nivelul unei naţiuni, fiind vorba despre Israel, a poruncit: „Să nu fie nici o
curvă din fetele din Israel şi să nu fie nici un sodomit din fiii lui Israel”.
Nu se pomeneşte doar curvia, sodomia sau celelalte necurăţii. Dumnezeu
a spus să nu fie nici o urmă sau germen de păcat.
Dar din societate va fi eliminat doar atunci când îngerii vor veni
şi când vor face ei dreptate. Ei nu sunt afectaţi în această privinţă, nu au
rudenii, spunea cineva şi pot să taie drept. Dacă oamenii încă din
antichitate, în Grecia pe timpul lui Solon şi în vremea noastră pe timpul
acestor regimuri au legalizat câte şi câte lucruri murdare, aceasta nu
înseamnă că în faţa lui Dumnezeu ele sunt un păcat mai mic. Ele rămân la
fel de păcătoase şi Dumnezeu într-o zi, la judecată, potrivit listelor din
Noul Testament, va începe exact cu păcatele trupului.
Sunt situaţii în care dacă noi nu umblăm cu atenţie, putem să
cădem atât noi, dar ceea ce este mai frecvent, să constituim o pricină de
cădere pentru alţii. O situaţie specifică avem în cartea Apocalipsa 2:14
unde este scris celor din conducerea bisericii: „Dar am ceva împotriva ta.
Tu ai acolo nişte oamenii care ţin de învăţătura lui Balaam, care a
învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel
ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie”.
Dumnezeu este împotriva acestor lucruri, dar trist, spune Biblia aici, cei
din frunte tolerează asemenea situaţii. Atunci când la nivel de biserică
sunt tolerate, se întâmplă ca în Vechiul Testament – Numeri 25, când
Balaam a prorocit bine până la un moment dat, dar apoi a început să dea
sfaturi greşite, căci oameni afectaţi în vreo privinţă, facilitează şi
tolerează între tineri, de regulă, stări de genul acesta. În Apocalipsa 2:20
este scris ceva asemănător: „Dar iată ce am împotriva ta: Tu laşi ca
8 Lecţia 3
8

Izabela, femeia aceea care se zice prorociţă să înveţe să amăgească pe


robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite
idolilor”. Urmăriţi Biblia, încă din Vechiul Testament şi până în cartea
Apocalipsei, aceste păcate de curvie, de desfrânare, sunt legate de
prorocii. Diavolul a făcut casă bună cu prorocii mincinoşi, bineînţeles. Cu
Biblia nu se poate autoriza un astfel de păcat, dar cu prorociile se poate
autoriza şi cei care sunt mai în vârstă cunosc, dacă se îndoiesc de ceea ce
spun, acel caz de la Cluj, care a avut o amploare deosebită, când pe bază
de prorocii, oamenii au ajuns la lucruri foarte grave, fiind destrămate mai
multe familii prin curvii şi recăsătoriri. Astfel de oameni oameni
prorocesc, dacă ar trebui să păstrez expresia biblică ar trebui spus:
„prorocesc pe Baal”, pentru că la templul lui Baal şi al altor zeiţe din
lumea antică, aveau loc asemenea lucrări. Eu cred că Dumnezeu are
prorocii lui adevăraţi, care nici într-un caz nu admit aşa ceva. dar să ne
păzim şi să fim atenţi ce ascultăm şi încotro ne duc acele sfaturi pe care le
primim.
Citim şi în Amos 7:17, pentru că Amaţia, un preot al seminţiei
din nord, tolera aceste lucruri în slujba lui „Din pricina aceasta – îi spune
Amos – iată ce zice Domnul: «Nevasta ta va curvi în cetate, fiii tăi şi
fiicele tale vor cădea loviţi de sabie»“. Permiterea la nivelul unor biserici,
chiar de către conducere, a acestor păcate va face ca familia lor să ajungă
să cadă în păcat. Am auzit un caz când la o şedinţă de comitet s-a propus
scoaterea din drepturi a unui om afectat de curvie. Şi unul au spus:
„Fraţilor, să-l lăsăm”. Şi în atât de mult s-a opus încât s-a impus în luarea
deciziei. Noaptea cel care a pledat pentru toleranţă a avut un vis şi un
înger al Domnului i-a spus: „Pentru că ai lăsat în biserică pe acel om, să
ştii că el va fi eliberat momentan, dar copiii tăi vor fi loviţi de păcatul
acela”. Dacă-l tolerezi, pe de o parte va fi lovită familia ta, Dumnezeu va
îngădui aşa, iar pe de altă parte acest păcat se va întinde, la nivel de
biserică. Aceasta este una din pricinile pentru care curvia persistă.
PĂCATELE TRUPULUI 8
9

O altă pricină este scrisă în Proverbe 5:18-19 - „Izvorul tău să fie


binecuvântat şi bucură-te de nevasta tinereţii tale. Cerboaică iubită,
căprioară plăcută, fi îmbătat tot timpul de drăgălăşiile ei, fi îndrăgostit
necurmat de dragostea ei”. Un om care din tinereţe este îndrăgostit
numai de partenerul lui, nu se poate să ajungă în păcatul preacurviei, nici
să-i dea prilej celuilalt, conform Matei 5:32 – „Dar Eu vă spun că
orişicine îşi lasă nevasta, afară numai de pricina de curvie, îi dă prilej să
preacurvească”. Separându-te de soţ, îi dai prilej să cadă în păcat şi în
multe situaţii s-a întâmpla aşa ceva. Fie soţi, fie soţii, pe motiv că s-au
certat, pe motiv că… ştiu eu ce lucruri poate să motiveze Diavolul, şi-au
neglijat partenerul. Dar peste doi-trei ani, l-au văzut aruncat în braţele
altcuiva şi apoi au plâns. Acum taci din gură şi suferă şi roagă-te
Domnului să te ajute, să-şi întoarcă din nou inima spre tine, dacă ai făcut
aşa ceva. Domnul, să ne păzească de la asemenea lucruri şi să fim tot
timpul uniţi şi cinstiţi în familie!
O altă pricină se manifestă tot la nivel de familie, căci de aici
pornesc majoritatea problemelor: I Corinteni 7:2 - „Totuşi, din pricina
curviei fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui, şi fiecare femeie să-şi aibă
bărbatul ei”. Familia este cel mai sigur refugiu împotriva acestor
probleme. De aceea Biblia merge până acolo şi spune în versetul 9 - „Dar
dacă nu se pot înfrâna, (au probleme, fie că sunt tineri sau văduvi) să se
căsătorească …” În versetul 11, dă şi altă posibilitate: „…să rămână
nemăritată – dacă n-are probleme şi nu vrea celălalt - sau să se împace cu
bărbatul ei …”, dar nu să se recăsătorească. Şi nici bărbatul să nu-şi lase
nevasta pentru că automat îi dă pricină să păcătuiască. În versetele 4 şi 5
avem alte sfaturi importante, pentru evitarea păcatelor trupului: „Nevasta
nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este
stăpân peste trupul lui, cu nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de
datoria de soţi … ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii
voastre”. Fiecare îşi cunoaşte problemele lui şi trebuie să i le cunoască şi
9 Lecţia 3
0

pe ale partenerului de viaţă. Familia, repet, este locul unde oamenii pot să
se refugieze de aceste probleme, până la o anumită limită. Dacă cineva
este stăpânit de un duh încât nici din punct de vedere familial nu poate fi
stăpânit acest duh, aici este nevoie de intervenţia lui Dumnezeu, care
poate să regleze toate lucrurile.
Aşadar reţineţi aceste trei pricini de curvie. O pricină este
tolerarea lor în biserică, cea de-a doua, atunci când în familie când
unul dintre soţi nu îl împlineşte pe celălalt şi cea de-a treia, atunci
când tineri necăsătoriţi sau alţii despărţiţi sau văduvi, rămân în
această stare (au dreptul să se căsătorească şi nu o fac) şi au probleme.
Pe lângă cele amintite până acum, curvie, preacurvie, care sunt
mai simple şi uneori încearcă să se vâre şi printre noi, se întâlnesc alte
două asemănătoare cu ele: necurăţia şi desfrânarea. Despre necurăţie
doresc să citim în Iacov 1:21, unde este scris: „De aceea, lepădaţi orice
necurăţie …” Există o categorie de necurăţii, arătate în Vechiul
Testament în Leviticul 15: stări fizice normale pe lângă aceste necurăţii,
care uneori sunt involuntare, există alte tipuri de necurăţie, când această
necurăţie trece asupra partenerului. În Ezechiel 18:6 este condamnat ceea
ce cred că n-ar fi cazul printre noi, când soţii nu îşi ştiu care este timpul
dat pentru relaţiile cu soţia. Tot în această privinţă, pentru tineri, Biblia
spune că dacă cineva are probleme, să se căsătorească, nu să se satisfacă
singur, fie băieţi fie fete, pentru că este o necurăţie, şi nimic necurat şi
întinat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Doamne, păzeşte-ne de aşa
ceva!
Dar cea de-a patra stare, desfrâul, este cea mai gravă dintre toate,
după cu citim din Osea 4:12-14 - „Poporul meu îşi întreabă lemnul lui, şi
toiagul lui proroceşte, căci duhul curviei duce în rătăcire. Şi sunt
necredincioşi Dumnezeului lor. Aduc jertfe pe vârful munţilor, ard tămâie
pe dealuri, sub stejari, plopi şi terebinţi, a căror umbră e este plăcută. De
PĂCATELE TRUPULUI 9
1

aceea fetele voastre curvesc şi nurorile voastre sunt preacurve. Nu pot


pedepsi pe fetele voastre pentru că sunt curve, nici pe nurorile voastre …,
căci ei înşişi se duc la o parte cu nişte curve şi jertfesc împreună cu
desfrânatele din temple. Poporul fără minte aleargă spre pieire”.
România se laudă pe de o parte că este o ţară creştină, dar aceste lucruri
nu sunt printre noi? În lume vor fi, de aici vor face curăţenie îngerii, dar
în biserică şi în familii este datoria noastră şi Domnul să ne ajute să ne
păstrăm curaţi. Amin!
Mai amintim doar Efeseni 4:19 – „Ei şi-au pierdut orice pic de
simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de
necurăţie ...” o stare care arată stricăciunea la culme. Căci desfrânare este
starea când omul şi-a pierdut ruşinea şi respectul de sine şi faţă de
semeni. Aceste lucruri niciodată nu se opresc. După cum Dumnezeu nu
are treaptă de oprire spre neprihănire, nici Diavolul spre stricăciune, nu
are limită de decădere. După ce ai ajuns să comiţi un anumit păcat,
Diavolul nu se va opri aici ci te va târî tot mai jos, tot mai jos, până la
dezumanizare.

II. EXEMPLE BIBLICE

A. Cazuri negative

Familia lui Lot – incest (Genesa 19:30-36)


Lot s-a refugiat din Sodoma împreună cu fetele lui într-o peşteră,
unde a avut loc primul caz de incest relatat în Biblie. El a fost un om
neprihănit, dar vinul, mustul şi curvia iau minţile omului. Lot s-a îmbătat,
iar fetele lui au fost influenţate de practicile imorale pe care le-au văzut în
Sodoma şi astfel s-a comis păcatul. Să fim atenţi căci şi copii noştri pot să
fie influenţaţi de modelul lumii în care trăim, pentru că decăderea morală
9 Lecţia 3
2

a Sodomei este foarte asemănătoare cu cea a lumii de azi şi intr-o clipă de


neveghere, părinţii pot fi toleranţi faţă de comportamentul copiilor lor iar
istoria lui Lot să se repete.
Esau - desfrânare
Genesa 26:34 - „La vârsta de patruzeci de ani, Esau a luat de
neveste pe Iudita, fata hetitului Beri şi pe Basmat, fata hetitului Elon”.
Într-un fel, poligamia este tot o curvie. Când un om nu se mulţumeşte
doar cu soţia lui. Acum nu există din punct de vedere legal posibilitatea
poligamiei (în ţara noastră) dar oamenii pot să-şi permită o altă soţie, sub
diverse forme. Nu chiar să trăiască cu ea, ci poate numai la nivelul
gândirii, să-şi permită să spună: „Cealaltă femeie este mai frumoasă decât
soţia mea” şi el, din punct de vedere fizic să fie într-o familie cu o soţie,
iar din punct de vedere mintal el să trăiască de fapt într-o altă lume, cu un
alt partener. În nestăpânirea şi răzvrătirea lui, Esau a trecut chiar la
desfrânare: Genesa 28:8 – „Esau a înţeles că fetele lui Canaan nu-i
plăceau tatălui său, Isaac (fără pic de ruşine, şi-a sfidat părinţi) şi Esau s-
a dus la Ismael şi a mai luat de nevastă pe lângă nevestele pe care le
avea şi pe Mahalat, fata lui Ismael ...”. Nu degeaba l-a respins Dumnezeu
pe Esau. În Evrei 12:16 este scris: „Vegheaţi să nu fie între voi nimeni
curvar sau lumesc ca Esau …” Pentru el lucrurile sfinte n-aveau nici o
valoare, pentru că lumea şi cu aceste stricăciuni sunt tare înrudite.
Sihem şi Dina - curvie
Genesa 34: 1, 2 - „Dina, fata pe care i-o născuse lui Iacov Lea a
ieşit să vadă pe fetele ţării. Ea a fost zărită de Sihem, fiul hevitului
Hamor, domnitorul ţării. El a pus mâna pe ea, s-a culcat cu ea şi a
necinstit-o....” Fraţii ei au identificat corect fapta când au răspuns: „«Se
cuvenea oare să se poarte cu sora noastră cum se poartă cu o curvă?»“
(vers. 31) Vinovatul principal bineînţeles că a fost Sihem, dar şi-a avut
PĂCATELE TRUPULUI 9
3

indiscutabil şi Dina vina ei. O vină poate simplă am putea spune noi, dar
dureroasă la care ar putea să cadă pradă surioarele noastre, dacă nu sunt
atente. Acest duh din Sihem nu este mai puţin răspândit în zilele noastre,
ci mai mult.
Iuda şi Tamar – preacurvie şi necurăţie
Atunci când Tamar s-a aşezat la marginea drumului, a venit Iuda
şi a luat-o drept o desfrânată şi a păcătuit cu ea. În urmă, când a aflat ce a
făcut ea, ca şi cum ar fi uitat, i s-ar fi şters filmul ca lui Lot, dar el a făcut-
o ziua, nu noaptea, a spus să fie ucisă. Ca şi în Ioan 8, când au spus că au
prins-o în fapt o femeie; dar bărbatul unde-a fost? Oamenii în general îi
acuză pe alţi că sunt de vină. Dacă un bărbat este ispitit de o femeie sau o
femeie cu un bărbat, spune: „Celălalt mă ispiteşte!” Nu! Dacă unul este
rece, nu vor lua foc amândoi. Oricât de ispitit ar fi unul, dacă celălalt ştie
să rămână în standardul lui, dacă ştie care sunt limitele lui, unul va fi
ispitit, va face păcatele lui, dar cu alţii, nu cu cei care vor rămânea curaţi.
Iuda totuşi s-a trezit şi avem aici ceva îmbucurător. S-ar putea ca
printre noi să fie oameni care o singură dată au căzut în păcat. Ei pot să-
şi revină dacă se trezesc repede, ca Iuda „ ... a zis: «Ea este mai puţin
vinovată decât mine …». Şi nu s-a mai împreunat cu ea de atunci” (vers.
26). Până când bagi vina la celălalt, vei păcătui mai departe. Când vei
socoti că tu eşti de vină, ai şanse să te opreşti din păcătuire. Iuda s-a
mărturisit şi a spus: „eu sunt de vină” şi de atunci Dumnezeu l-a ajutat să
pună capăt păcatelor lui. Doamne ajută pe cei care au păcătuit să se
recunoască, să-şi vadă vina şi să nu mai păcătuiască, după cum a spus
Domnul Isus femeii: „Du-te şi să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8:11). Amin.
Ruben – imoralitate şi pedeapsă
Genesa 35:22 – „Pe când locuia Israel în ţinutul acesta, Ruben
s-a dus şi s-a culcat cu Bilha, ţiitoarea tatălui său şi Israel a aflat” Un
9 Lecţia 3
4

caz similar avem şi în Noul Testament, în I Corinteni 5:1 – „Din toate


părţile se spune că între voi este curvie, – s-a spus, dar şi era – şi încă o
curvie de acelea care nici chiar la păgâni nu se pomenesc, până acolo că
unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său” Pentru aceasta, cel din Corint
a fost dat pe mâna Satanei şi Ruben şi-a pierdut dreptul de întâi născut.
Fiecare şi-a primit plata pentru păcatul lui.
Samson – slăbiciunea celui tare
Judecători 16:1 - „Samson a plecat la Gaza. Acolo a văzut o
curvă” În 14:1 să admitem că s-a dus să se căsătorească, greşeala e că s-a
dus în ţara filistenilor. Dar aici Samson a cunoscut statutul acestei femei
şi totuşi a intrat la ea. De aici a început căderea gravă a lui Samson, când
a ştiut ce face. A ştiut cu cine se încurcă şi a căzut. Din acel om
credincios a ajuns unul cum scrie în cartea profetului Isaia 1:21 – „Vai,
cetatea acea credincioasă, cum a ajuns o curvă! …” la fel şi „viteazul din
Israel” a fost doborât la capitolul acesta; un Samson care era mişcat de
Duhul Domnului, Da! Pentru că şi-a permis ce nu trebuia şi a continuat în
păcatul lui. Diavolul nimănui până acum nu i-a spus: „Auzi, tu nu
păcătui, că eşti prea sfânt.” Dacă s-a dus şi la Sfântul Sfinţilor şi L-a
provocat să păcătuiască, se va ruşina sau sfii să nu vină la noi? Nici pe
departe!
Fii lui Eli – imoralitate la Casa Domnului
I Samuel 2:12 - „Fiii lui Eli erau nişte oameni răi. Nu cunoşteau
pe Domnul”– şi erau în slujbă, ca preoţi în Israel. „Eli era foarte bătrân
şi a aflat cum se purtau fiii lui cu tot Israelul, a aflat că se culcau cu
femeile care slujeau afară la uşa Cortului Întâlnirii” (vers. 22). Cât de
grav. Şi totuşi, ce-i mai trist, Eli i-a lăsat în slujbă. Şi au primit toţi
pedeapsa pentru păcatele lor.
Solomon şi „femeile” – atacul nebuniei
PĂCATELE TRUPULUI 9
5

Un alt caz, iarăşi tolerat de conducere -acestea sunt se pare cele


mai grave – este în I Împăraţi 3: 16-17, unde este descrisă judecata lui
Solomon, şi în general ne gândim ce drept a judecat împăratul. „Atunci au
venit două femei curve la împărat … Una din femei a zis: «... eu şi
femeia aceasta locuiam în aceeaşi casă»” Mă întreb şi vă întreb: De ce
n-a fi zis Solomon să le taie pe ele cu sabia în două? Ele trebuiau tăiate.
Cum a tolerat împăratul atât de înţelept curvia? Ştiţi cum? Era el însuşi un
afectat. „Împăratul Solomon a iubit multe femei străine” (I Împăraţi 11:
1). Cum să le ucidă pe aceste curve când avea şi el sute de ţiitoare. „Când
a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei şi
inima nu i-a fost în totul a Domnului …”(I Împăraţi 11: 4). El avea o
înţelepciune deosebită şi uneori suntem înşelaţi când cineva predică
foarte frumos, „dar dacă lasă curvele acolo”, poate să fie mai înţelept
decât Solomon. În final se va duce pe sine şi poporul la ruină.
Fii lui Israel – atenţie la invitaţii
O situaţie de păcătuire în masă avem în Numeri 25:1 - „Israel
locuia la Sitim, şi poporul a început să se dedea la curvie cu fetele lui
Moab”. Îndrăznesc să spun că acest duh este astăzi printre noi. Sunt fete
foarte multe în biserica de acum şi totuşi Diavolul le spune la băieţi că
cele din Moab sunt mai bune. Acelea au gura ca mierea şi gâtlejul
lunecos ca untdelemnul. Dar în urmă, unde a ajuns Samson şi Solomon?
Şi invers. Sunt băieţi în biserică, câţi vrei. Dar când vine unul din afară,
un Sihem, un Făt-Frumos li se pare surorilor că ar fi mai bun. Nu-i acesta
duhul de aici? Nu erau tineri în Israel? Erau, căci bătrânii muriseră toţi
prin pustie. Era numai tineri! Dar voiau altceva, de dincolo de Iordan şi
dincolo de Iordan s-au dus în robie. Acest duh demonic, care până eşti
fată şi fecior îţi spune că nu-s frumoşi cei din biserică, după ce o să te
căsătoreşti o să-ţi spună că nu-i frumos soţul, nici soţia, ci altcineva. Dar
toate acestea nu sunt de la Dumnezeu, ci de la Satan, care va duce lumea
9 Lecţia 3
6

la pierzare. Doamne trezeşte pe cei tineri! Dar uneori e necesar să


trezească Domnul şi pe cei bătrâni, că duhurile acestea nu-i lasă în pace
după 40 de ani. Nici la 80 de ani dacă nu-s înţelepţi ci ştiu să-i ducă în
rătăcire la orice vârstă. Te miri uneori că soţi care au stat împreună până
s-au căsătorit copiii şi la 60 de ani divorţează. Cum este posibil aşa ceva?
Au tolerat asemenea lucruri şi în final au ajuns într-o fază de unde n-au
mai putut să facă cale întoarsă.
Sodoma şi Gomora – păcatul în ultima fază
Aceste cetăţi „ ... care se dăduseră şi ele la curvie şi au poftit
după trupul altuia ne stau înainte o pildă, suferind pedeapsa unui foc
veşnic”(Iuda 7). Începe să crească procentajul de oameni care nu mai
sunt mulţumiţi cu familia clasică, naturală. Vor alt tip de combinaţii. Dar
cu cât creşte acest procentaj, cu atât numărătoare inversă a lui Dumnezeu
funcţionează şi se va pune o dată capăt la toate.
Rahav – de la curvie la credinţă
Un ultim caz negativ, care totuşi are o nuanţă de bine: Iosua 2:1-
„Cei doi au plecat şi au ajuns în casa unei curve care se chema Rahav şi
s-au culcat acolo”. Această femeie stricată a avut o trezire în viaţa ei şi a
fost singura femeie care şi-a salvat întreaga casă dintr-un oraş-stat păgân
care a fost sortit nimicirii cu tot ce era acolo şi condamnat să nu mai fie
zidit niciodată. S-a întâmplat cum spunea Domnul Isus în Matei 21:31: „
... Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în
Împărăţia lui Dumnezeu”. Dacă cineva a păcătuit, să nu-şi piardă
nădejdea, dar să nu mai păcătuiască. Această curvă Rahav a luat-o
înaintea întregii ţării. Dar cum? Citim în Iosua 6:17 – „Cetatea să fie dată
în mâinile Domnului spre nimicire şi tot ce se află în ea; dar să lăsaţi cu
viaţă pe curva Rahav şi pe toţi cei ce vor fi cu ea în casă, pentru că a
ascuns pe soli care-i trimisesem noi”. Iată care a fost motivul siguranţei
PĂCATELE TRUPULUI 9
7

ei Iosua 2:12 – „Şi acum, vă rog, juraţi-mi pe Domnul …” Deci credinţa


se născuse în viaţa ei (acelaşi lucru scrie în Evrei 11:31) şi faptele au
urmat îndată după aceasta. „Tot aşa, curva Rahav: n-a fost şi ea
neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi I-a scos afară pe altă
cale?” (Iacov 2:25).
Deci sunt şanse reale pentru cei care au fost afectaţi de aceste
probleme trupeşti. Domnul să aibă milă de ei, dar ei să fie gată de o
pocăinţă reală şi durabilă.

B. Cazuri pozitive

Abimelec – inima curată


Genesa 20:3-6 - „Atunci Dumnezeu S-a arătat noaptea în vis lui
Abimelec şi i-a zis: «Iată, ai să mori din pricina femeii, pe care ai luat-o»
… «Doamne, vei omorî Tu oare chiar şi un neam nevinovat? Nu mi-a
spus el că este soră-sa? Şi n-a zis el însuşi că el este fratele său? Eu am
lucrat cu inimă curată şi cu mâini nevinovate». Dumnezeu i-a zis în vis:
«Ştiu şi Eu că ai lucrat cu inimă curată: de aceea te-am şi ferit să
păcătuieşti împotriva Mea…»”. S-a întâmplat în conformitate cu ce-i
scris în Proverbe 22:14 - „Gura curvelor este o groapă adâncă; pe cine
vrea să-l pedepsească Domnul, acela cade în ea”. Cum se face că pe unii
Domnul îi păzeşte şi-n vis şi-i trezeşte iar pe alţii Domnul îi pedepseşte?
Abimelec a fost cu inimă curată, de aceea l-a păzit Domnul, dar care-i cu
inimă necurată în inima lui deja a făptuit păcatul. Pe acela credeţi că-l
mai păzeşte Domnul? Ba dimpotrivă, pentru acesta este scris că-l lasă în
voia pornirii inimii lui, că-n inimă păcatu-i deja săvârşit şi nu-l mai
opreşte Domnul. El se îndură de cel care-i cu inima curată căruia
Diavolul îi scoate în cale o ispită peste puterile lui, sau de care n-are
9 Lecţia 3
8

cunoştinţă exactă, şi-l păzeşte.


Iosif - puritate
În cazul lui n-a fost ca şi la Abimelec, o ispită pe moment, ci
ispita zi de zi. Există diferite situaţii, când la locul de muncă sau în altă
parte eşti ispitiţ; poate serviciul sau moştenirea să-ţi fie în joc dacă nu
păcătuieşti. La Iosif i-a fost în joc libertatea şi nu s-a dat bătut. El a spus:
„…«Vezi că stăpânul meu nu-mi cere socoteala de nimic din casă, şi mi-a
dat pe mână tot ce are. El nu este mai mare decât mine în casa aceasta,
şi nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că eşti nevasta lui. Cum aş
putea să fac eu un rău atât de mare…?»” (Genesa 38:8-9). Ştiţi care nu
păcătuiesc? Cei care văd curvia un păcat mare. Cei care spun că-i un
păcat mititel o să păcătuiască, pentru că de un lucru mic crezi că uşor te
scapi de el, dar cei care o văd un lucru mare şi o văd ca păcat înaintea lui
Dumnezeu se feresc.
Iosif chiar dacă a făcut închisoare, a ajuns bine. Să presupunem
cealaltă variantă, dacă-şi permitea să păcătuiască. Cât credeţi că trecea
fără să se afle? Domnul Isus a spus în Matei 10:26 - „…nu este nimic
ascuns care nu va fi descoperit…”. Nu tot în temniţă ajungea? Dar nu
mai ajungea el domnitor în veac. Diavolul te sperie determinându-te să-i
accepţi oferta dar ca şi Iosif, care a ajuns mare vizir, n-ai de pierdut nimic
ci numai de câştigat în timp.
Rebeca – feciorie
Genesa 24:16 - „Fata era foarte frumoasă; era fecioară şi nici
un bărbat n-avusese legături cu ea…”. De regulă, pentru lume, în vremea
noastră, ca şi-n antichitate, castitatea este legată de urâţenie şi se
consideră că numai care nu-i frumoasă şi descurcăreaţă, n-are un prieten.
Rebeca erai frumoasă şi bogată şi totuşi n-avea nici un prieten, dar a
avut un soţ pe măsură.
PĂCATELE TRUPULUI 9
9

Este important pentru cele care sunt fiicele Sarei, aceasta a fost
nora ei, să ştie să-şi păstreze locul lor şi Dumnezeu le dăruieşte unor
adevăraţi tineri. O nevastă bună este doar aceea care o căpătăm de la
Dumnezeu. Credeţi că Domnul ne dă marfă din depozitul Diavolului?
Nici vorbă. Dumnezeu ne dă dintr-a Lui, dar El nu ţine numai lucruri
curate. Dumnezeu nu are deşeuri, rebuturi. Nu, la Dumnezeu totu-i
produs finit şi nou. Cine vrea să lucreze cu Domnul la firma Lui, care-i
Biserica, la această instituţie deosebită unde Dumnezeu prelucrează,
sfinţeşte şi apoi ne binecuvântează ca atare să vină cât mai grabnic.
Maria - sfinţire
Matei 1:18 - „…Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; şi
înainte ca să locuiască ei împreună…”. Unii dacă sunt logodiţi, dacă sunt
cununaţi la starea civilă, desconsideră sfinţenia biblică spunând că doar ei
şi-au jurat unul altuia. Iosif şi Maria au ştiut că fiecare lucru îşi are locul
lui şi momentul lui şi Dumnezeu i-a binecuvântat ca atare în căsnicie.
Timotei - evlavie
Acest tânăr din Noul Testament avea şi el ispitele lui în viaţă şi
în slujbă. De aceea Pavel îi scrie: „Fugi de poftele tinereţii” (II Timotei
2:22). Iată ce ştim despre el din Fapte 16:1-2 - „În urmă, Pavel s-a dus la
Derbe şi la Listra. Şi iată că acolo era un ucenic, numit Timotei, fiul unei
iudeice credincioase şi al unui tată grec. Fraţii din Listra şi Iconia îl
vorbeau de bine. Pavel a vrut să-l ia cu el; şi, după ce l-a luat, l-a tăiat
împrejur, din pricina Iudeilor, care erau în acele locuri; căci toţi ştiau că
tatăl lui era grec”. Tot despre el citim în I Corinteni 4:16 ca şi o
completare la ce avem aici: „Pentru aceasta v-am trimis pe Timotei, care
este copilul meu prea iubit şi credincios în Domnul”. Tinerii pe care vrea
Dumnezeu să-i folosească în slujbă trebuie să-şi păstreze curăţia în
această privinţă. Un frate bătrân spunea: „dacă unui tânăr slujitor îi
1 Lecţia 3
0
0

afişezi în spate o tăbliţă că este un om stricat, curvar sau lumesc l-ai scos
din slujbă pe toată viaţa”. Chiar dacă din punct de vedere tehnic el ar
putea să mai facă slujba, din moment ce are o reputaţie slabă este foarte
greu să se ridice la nivelul de a mai sluji cu succes

Î N CH EI ER E
Să concluzionăm cu un gând pentru cei care şi-au păstrat
curăţenia: Rebeca, Timotei, Iosif şi ceilalţi. Un gând pentru cei curaţi: I
Corinteni 6:15-20 - „Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui
Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos, – nu a mele, spun - fac ce
vreau cu trupul meu – şi voi face din ele mădulare ale unei curve?
Nicidecum!. Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă, este un singur trup cu
ea?… Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El. Fugiţi de
curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvârşit afară
din trup; dar cine curveşte , păcătuieşte împotriva trupului său. Nu ştiţi
că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe
care l-aţi primit de la Dumnezeu?… Proslăviţi dar pe Dumnezeu în
trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”. Amin.
Trupul nostru este Templul lui Dumnezeu unde nu este permis să
fie introduse altare străine şi jertfe străine. Cei ce sunt în părtăşie cu
altarul sunt un singur trup cu acel dumnezeu căruia îi slujesc. La templele
păgâne, cum era în Corint, ispita era mare căci la templul Afroditei erau o
mie de preotese prostituate, care seara se lansau pe străzi. Totuşi Pavel n-
a slăbit cu nimic principiile nici acolo şi le-a spus clar: „cei ce fac astfel
de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. Fugiţi de curvie,
PĂCATELE TRUPULUI 1
0
1

dacă până acum v-aţi păstrat, nu vă întinaţi cum nu s-a întinat nici Iosif.
„Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; fiecare
din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în
aprinderea poftei, ca Neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu… Căci
Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (I Tesaloniceni
4:3,7). Şi în Fapte 15:20 s-a hotărât să „ ... li se scrie doar să se ferească
de pângăririle idolilor, de curvie…”, lucruri foarte prezente în societatea
de atunci şi de astăzi.
Acum un gând pentru ei care au fost prinşi cândva în acest laţ.
Domnul are şi pentru ei o salvare. Porunca a şaptea spune: „Să nu
preacurveşti!”. Cine preacurvea era omorât, dar a venit Domnul Isus şi a
spus în Ioan 8:11 - „…să nu mai păcătuieşti…” de acum încolo. Dacă de
acum încolo veţi şti să vă păstraţi curaţi n-o să fiţi în final pe lista celor
vinovaţi. Nu! O să fiţi pe lista celor care, spunea Domnul Isus, intră întâi
în ceruri. Femeia care a ştiut să-şi plângă păcatul, acea Magdalena din
care a scos Domnul şapte draci, dar apoi a fost prima la mormânt, acea
Rahav care a fost cea mai stricată, dar când s-a pocăit a fost în stare să-şi
rişte viaţa, nu numai să creadă şi să facă fapte vrednice de pocăinţa ei.
Am văzut cazuri când cineva face fapte cu nemiluita, se roagă mult, dar
continuă şi-n păcat. Aceştia nu-s primii în rai ci primii care vor fi scoşi
afară. Să facem faptele credinţei până la moarte şi să ne împotrivim
păcatului. Domnul să ne ajute!.
Atât acelora care nu s-au pătat, cât şi acelora care au căzut, dar
care vor spune un NU hotărât păcatului, tuturor, le amintesc II Corinteni
7:1 pentru viaţa de aici încolo: „Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe,
preaiubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi
să ne ducem sfinţirea până la capăt în frică de Dumnezeu” Ce fel de
făgăduinţe? „Ferice toţi cei cu inima curată – spune Matei 5:8 – căci ei
vor vedea pe Dumnezeu”. Aceştia vor vedea pe Dumnezeu. Chiar dacă ai
1 Lecţia 3
0
2

fost o curvă ai făgăduinţa dacă încetezi să păcătuieşti. Dacă te-ai păzit


până acum, nu te încrede, ci teme-te şi fugi mai departe spre Împărăţia lui
Dumnezeu. Fugi de aceste păcate şi de stricăciunea din această lume! Nu
te opri undeva lângă Sodoma! Fii atent, du-te mai departe!
Domnul să ne ajute să fim sfinţi şi fără prihană, ca în ziua aceea
ca să putem intra cu toţii în ceruri. Dacă aici pe pământ despre un David
s-au făcut referiri, că a fost un om care a căzut la un moment dat, dacă
despre tine oamenii ştiu ce ai făcut şi uneori îţi este greu poate să ridici
capul în sus, sau te mustră conştiinţa pentru ce ai făcut, luptă-te de aici
încolo să fii liber, căci în ceruri nimeni nu-ţi va mai aduce aminte de
păcatul tău. Acolo vom fi liberi de tot ce-am suferit, de tot ce-am
păcătuit. Vom fi liberi, căci Domnul ne-a eliberat. Amin.
ÎNCHINAREA LA IDOLI 10
3

ÎNCHINAREA LA IDOLI

INTRODUCERE

1. Apare în listele faptelor firii imediat după păcatele trupului, fiind legată direct de
aceasta (Psalmul 95:5)

2. Închinarea la idoli – eidolatreia (lb. greacă) – idolatrie, închinare la zeităţi,


include şi lăcomia de avere (Efeseni 5:5; Coloseni 3:5), precum şi alte forme de
manifestare

I. PREZENTARE

A. Evoluţia istorică

1. În lumea veche: idoli (reprezentare a zeilor) ciopliţi, turnaţi, de la aur la lemn,


uneori hidoşi (Osea 9:10) şi capricioşi, pretinzând jertfe, chiar de copii (Ieremia
32:35)

2. Etape de formare a idolilor (exemple): zeiţa Romei – recunoştinţă faţă de


spiritul de dreptate al Romei, atribuită apoi împăratului (iniţial au existat
opoziţii), transferându-i-se apoi total statuii;

3. Funcţiile idolului:

a) localizarea zeului (templu, copac, munte etc.)


10 Lecţia 4
4

b) vizualizarea lui (asemănător cu atributele lui: zeul peşte, zeiţa


dragostei)

4. În lumea modernă: idoli vechi în haine noi (aceleaşi duhuri demonice): icoane,
televiziune, teatru, sport, cărţi, tradiţii, sărbători, plăceri (ajungând iarăşi la
ucideri de copii), filosofie, magie, lăcomie după avere, lux, dezvoltarea
economică forţată, muncă fără odihnă.

B. Pacatul idolatriei

1. Obiectul închinării a fost schimbat, Dumnezeu a fost înlocuit cu universul material şi


uman-spiritual – ideea Diavolului (Romani 1:19-23; Matei 4:8-9; Apocalipsa 13:4)

2. Uzurpă locul lui Dumnezeu din inimă, minte (devotare, închinare, ascultare)
luptând să-l ocupe cu altceva (Matei 6:21-24; II Împăraţi 17:16); închinarea este
urmată de slujire ( Exodul 20:4-5)

3. Închinarea adevărată - în duh şi adevăr (Ioan 4:23) este înlocuită cu o


închinare în stare de păcat, în special păcate trupeşti (Osea 4:12-14,17)

4. Închinarea la idoli este o lipsa de cunoaştere. Sursa binecuvântărilor se crede a


nu fi Dumnezeu, ci fortele supranaturale, alti oameni, noi înşine (Osea 2:5,8-10).
Este o răzvratire şi o ignoranţă (Ioan 4:22; Faptele Apostolilor 17:23)

II. EXEMPLE BIBLICE

A. Exemple negative

1. Turnul Babel, Nimrod, Semiramis, Tamuz - lucrări fără Dumnezeu şi


împotriva Lui (Genesa 11:1-9)

2. Rahela – idolii furaţi din lăcomie sau plăcere (Genesa 31:19,32-35); efectul (
Genesa 35:2-4)

3. Israel şi Aaron – viţelul de aur; idoli cu sărbători speciale (Exodul 32:1-6)


ÎNCHINAREA LA IDOLI 10
5

4. Ghedeon şi efodul din Ofra – distrugerea unei idolatrii şi înfiinţarea alteia


(Judecătorii 6:25-32; 8:24-27)

5. Mica – diferite păcate tolerate de cler favorizează idolatria (Judecători 17:1-


10)

6. Solomon – slăbiciune şi pedeapsă (I Împăraţi 11:1-10)

7. Ieroboam - un împărat „creator” de idoli (I Împăraţi 12:26-33)

8. Ahab şi Izabela – o familie iubitoare de idoli (I Împăraţi 16:32-33)

9. Iehu – o eliminare parţială cu perpetuarea idolatriei tradiţionale (II Împăraţi


10:26-31)

B. Exemple pozitive

1. Iacov – Israel - un popor monoteist (Genesa 35:2-7)

2. Moise – omul care l-a „văzut” pe Dumnezeu nu a acceptat idoli (Exodul


32:20-35)

3. Cei trei tineri din Babilon – cei ce rezistă presiunii idolatre (Daniel 3:16-30)

Mardoheu – omul ce se închină numai lui Dumnezeu (Estera 3:2-5)

4. Biserica – o istorie a alegerilor spirituale (II Corinteni 10:14-22; Apocalipsa


13:8-15; 17:13; 16:1; 22:15)

ÎNCHEIERE

1. Examenul final „închinarea la idoli”: scris, oral, probă practică (Ieremia 10:1-
16)
10 Lecţia 4
6

2. Eliminarea prin lichidare (I Petru 4:3; Isaia 2:20)

3. Ferirea (păzirea) de idoli (I Ioan 5:21; Exodul 20:23)

ÎNCHINAREA LA IDOLI

I N TRO D U C ERE

Închinarea la Dumnezeul adevărat, prezentă într-o casă de rugăciune


legată strict de sfinţenie, de adevăr, căci închinătorii adevăraţi I se închină
Tatălui în Duh şi în adevăr, aşa cum spunea Domnul şi Psalmii: „ ...
sfinţenia este podoaba Casei Tale pentru tot timpul cât vor ţinea
vremurile” (Psalmul 93:5). La fel se poate spune că închinarea falsă are o
strânsă legătură cu toate păcatele cuprinse în „închinarea la idoli”.
Dacă la Templul lui Dumnezeu primează sfinţenia şi adevărul, la
templele păgâne desfrâul şi minciuna sunt la loc de cinste. De aceea tema
ÎNCHINAREA LA IDOLI 10
7

aceasta apare imediat după păcatele trupului. Termenul folosit în limba


greacă este eidolatreia, care înseamnă idolatrie, sau închinare la zeităţi.
Potrivit Efeseni 5:5 - „…Nici un lacom de avere, care este un închinător
la idoli...”, putem afirma că Biblia extinde această listă a închinării la alte
zeităţi, nerezumându-se la cele din argint, aur sau alte materiale.
Închinarea la idoli poate cuprinde multe alte manifestări. Vom vedea
aceasta în funcţie de ceea ce reprezintă în fond păcatul idolatriei.

I. IDOLATRIA - PREZENTARE

A. Evoluţie istorică

Vom analiza idolatria, privindu-o printr-o prismă istorică,


iar apoi prin ceea ce constituie acest păcat în sine. În lumea veche,
idolii, fie ciopliţi sau turnaţi, din lemn sau metale, erau foarte diferiţi: de
la idoli frumos poleiţi până la idoli de-a dreptul hidoşi, după cum este
scris în Osea 9:10 - „Am găsit pe Israel ca pe nişte struguri în pustie; am
văzut pe părinţii voştri ca pe cele dintâi roade ale unui smochin în
primăvară; …. Dar ei s-au dus la Bal-Peor, s-au pus în slujba idolului
scârbos şi au ajuns urâcioşi ca acela pe care îl iubeau”. Nu întotdeauna
chipurile zeilor din vechime erau atractive. Zeul peşte, Dagon, arăta ca o
fiinţă jumătate om, jumătate peşte. Zeiţa Diana arăta ca o femeie cu zeci
10 Lecţia 4
8

de sâni. Uneori aceşti zei erau de-a dreptul urâcioşi. Dacă ar fi să


aruncăm o privire în zilele noastre, nu toate VIP-urile şi starurile
societăţii (care deseori ajung idolatrizate) sunt neapărat ceva plăcut la
vedere.
Diavolul îşi porneşte strategiile de la ceea ce este plăcut la
vedere, aşa cum a făcut şi atunci când a sedus-o pe Eva. Când vrea să te
tragă pe panta lui, începe cu ceva plăcut la vedere; dar după ce câştigă
teren în mintea şi seduce gusturile, te duce până acolo încât iubeşti ceva
ce este pur şi simplu urât, chiar şi pentru standardele lumii. Când
Diavolul vrea să seducă pe cineva în păcate murdare, la început îi va fura
mintea printr-un partener frumos. Dar în final, când oamenii se strică sunt
capabili să-şi lase soţia sau soţul, care arată bine din punct de vedere fizic
şi chiar intelectual şi se duc cu nişte oameni care nici măcar fizic nu ar
putea fi comparaţi cu cei lăsaţi în urmă. La fel este şi din punct de vedere
al idolatriei. Dumnezeul nostru este, după cum spune Psalmul 45:2 - „cel
mai frumos dintre oameni”, dar oamenii, în stricăciunea lor, după ce au
început să-şi strice gusturile şi să-şi piardă minţile, au ajuns să se închine
la fel şi fel de idoli, urâţi şi murdari, în cele mai stranii forme. Oamenii au
deviat de la nişte idoli care prezentau diverse avantaje, ca în Eden, când
Diavolul i-a spus Evei că li se va deschide mintea şi vor fi ca Dumnezeu,
până au ajuns că slujeau unor idoli care îi chinuiau în fel şi fel. Dacă
citim în cartea profetului Ieremia 32:35, aflăm că „Au zidit înălţimi lui
Baal în valea Ben-Hinom, ca să treacă prin foc lui Moloc pe fiii şi fiicele
lor, lucru pe care nu li-l poruncisem...”. Acest dumnezeu, Moloc, nu
numai că era urât, ci era şi foarte rău: un dumnezeu reprezentat din punct
de vedere fizic printr-un chip de om cu mâinile întinse, pe care îţi puneai
copilul ca jertfă, iar dedesubt era foc.
Să privim la etapele de formare ale unui idol, luând un
exemplu din istorie. Atunci când s-a extins Imperiul roman, oamenii
ÎNCHINAREA LA IDOLI 10
9

aveau respect faţă de spiritul de dreptate al Romei. Este cunoscut şi astăzi


dreptul roman. Oamenii au vrut să răsplătească, să cinstească acest spirit
de dreptate. Dar ei au transferat această cinste din dreptul Romei în
dreptul împăratului. În acest fel, ei îl cinsteau pe împăratul care era la
cârma Imperiului. Pentru că ei nu aveau mijloacele de informare în masă
pe care le avem noi acum, iar oamenii din diferite părţi ale imperiului
doreau şi ei să-l cinstească pe împărat şi-au făcut statui ale împăratului,
cărora au început să li se închine, considerând că se închină spiritului de
dreptate al Romei. Se spune că împăraţii romani, la început, nu înţelegeau
cum se poate ca oamenii să li se închine lor. Dar mai târziu (pentru că aşa
este păcatul, te cucereşte pas cu pas), acest fapt le-a făcut plăcere.
Oamenii au ajuns că s-au închinat împăratului şi când a venit următoarea
generaţie, ei au rămas doar cu statuia.
Putem lua un alt exemplu, acela din Numeri 21, când Dumnezeu
i-a poruncit lui Moise să ridice un şarpe de aramă. Ideea centrală era ca
cei ce fuseseră muşcaţi de şerpi să privească spre şarpele de aramă, pentru
a-şi scăpa viaţa de la moarte. Mai târziu nu au mai fost şerpi, iar poporul
nu mai ştia poate nici de Moise şi nici măcar de unde a pornit acest lucru;
cu toate acestea, obiceiul închinării s-a perpetuat.
În ziua de azi sunt foarte multe sărbători, în cadrul fiecărui popor.
Dacă îi întrebi pe oameni ce reprezintă o sărbătoare anume, nu ştiu; ştiu
doar că este scris cu roşu sau cu albastru în calendar! De asemenea, tot
necunoscută este şi originea a foarte muţi idoli din zilele noastre. Uneori,
originea lucrării a fost una bună, dar, cu timpul, esenţa acesteia a fost
schimbată cu simple forme de manifestare, rămânând în final doar
imaginea sau obiectul închinării. Cel mai relevant exemplu este crucea.
Când Domnul Isus a fost răstignit, nimeni nu şi-a pus problema să facă
din cruce un obiect de închinare. Dar Domnul a plecat la cer, oamenii şi-
au pierdut adevărata imagine a crucii şi au rămas doar cu lemnul, devenit
11 Lecţia 4
0

un simplu obiect de închinare. Niciodată un lucru nu a fost de la început


un obiect de închinare şi de slujire, idolatru. El a devenit aceasta cu
timpul. În istoria bisericii creştine iniţial nu s-au acceptat icoanele; dar
apoi au fost acceptate vizualizări, pentru cei care nu cunoşteau carte. Cu
timpul, s-a pierdut scopul iniţial şi ceea ce a rămas a fost doar un idol. De
fapt, am putea spune, fără să ne îndoim, că aceasta este strategia
Diavolului.
Vom vedea în final că închinarea la idoli este transferată de la
Dumnezeu spre lucrurile create de El, apoi transferată omuluiă şi în
sfârşit Diavolului. Acest drum, care este destul de lung, va fi finalizat
conform celor scrise în cartea Apocalipsei.
Idolul avea o funcţie de localizare a zeului. Pentru omul lipsit
de capacitatea spirituală prin care putea gândi într-un plan îndepărtat,
pentru omul redus la o condiţie fizică foarte îngustă, a trebuit ca zeul să
fie localizat într-un fel. Atunci s-au făcut temple, altare pe vârful
munţilor, forme idolatre sub copaci. Oamenii au vrut ca relaţia lor cu zeul
să fie mai palpabilă. Pentru a realiza lucrul acesta, şi din dorinţa de câştig,
cei care construiau idolii, (precum a fost şi argintarul Dimitrie), au
încercat să facă un idol care să semene cât mai mult cu imaginea teoretică
a zeului. Dacă Baal era zeul fertilităţii, al solului, aceştia au încercat să-i
dea o imagine cât mai apropiată a ceea ce reprezenta el.
În general oamenii aveau un dumnezeu localizat, adus cât mai
aproape de ei. În India, în vremea noastră sunt milioane de zei! Ei sunt pe
regiuni, pe case. Există extrem de mulţi zei ai casei. Oamenii au
considerat că este prea complicat să faci pelerinaje în alte oraşe, aşa că şi-
au făcut zeul propriei casei, care te ocroteşte, şi căruia încerci să-i dai o
formă cât mai accesibilă nevoilor tale. Dacă de exemplu cineva ar fi
pescar şi-ar face un zeu care să ocrotească pescuitul. Pentru agricultori
era indicat un zeu care să aibă de-a face cu soarele, cum aveau egiptenii,
ÎNCHINAREA LA IDOLI 11
1

care trăiau din agricultură şi îl aveauprintre alţii pe zeul Ra, zeul soarelui.
Dar Dumnezeu le-a dat o lovitură cu întunericul, încât zeului lor i s-au ars
toate „siguranţele”, încât nu mai reuşea să aprindă lumina în Egipt.
Oamenii au căutat într-un fel să se ascundă sub aripile cuiva, dar
nu au reuşit decât să-şi facă numai imagini de păsări. Într-un fel, duhurile
sunt interpretate biblic ca şi păsări; unul ocrotea o zonă, altul o altă zonă,
iar prin acest lucru, Diavolul a făcut o copie denaturată a unui adevăr. În
Apocalipsa găsim îngerul apelor, îngerul focului, îngerul nimicitor,
îngerul care se ocupă de ştiri. Diavolul i-a făcut pe toţi aceşti îngeri zei.
Probabil acest lucru le-a şi propus atunci când s-a răzvrătit în cer: „Eu vă
ridic de la gradul de colonel şi vă fac pe toţi generali!”, făcându-i pe toţi
zei. El le-a sugerat oamenilor ideea că aceştia sunt zei. Prin aceasta,
Diavolul a transferat autoritatea de la Dumnezeu pe diferite capete de
îngeri, împărţind funcţiile între îngerii căzuţi odată cu el. În lumea
modernă întâlnim de fapt aceleaşi duhuri, numai că, aşa ca la oameni,
haina se schimbă, dar omul rămâne acelaşi. Temperamente ca cel al lui
Iosif sau ca cel al nevestei lui Potifar pot fi regăsite şi astăzi. Duhurile,
atât cele rele cât şi cele bune, sunt regăsite şi astăzi, numai că au îmbrăcat
forme noi, ca şi oamenii. Idolii moderni se regăsesc în televiziune, teatru,
cărţi, sărbători, tradiţii legate de sărbători, plăceri prin uciderea copiilor,
magie, lăcomie după avere, economie supraforţată, muncă fără odihnăşi
lista ar putea continua.

B. Păcatul idolatriei

Să analizăm acum în ce constă păcatul idolatriei. În primul rând,


obiectul închinării a fost schimbat: Omul nu i se mai închină lui
Dumnezeu, ci li se închină făpturilor şi universului creat de
11 Lecţia 4
2

Dumnezeu. Citim pentru aceasta în Romani 1:19-21 - „Fiindcă ce se


poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost
arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui
veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când te
uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot
dezvinovăţi. (universul întreg, material, uman sau spiritual, este o dovadă
clară că este lucrarea lui Dumnezeu, opera Lui, de aceea) fiindcă măcar
că L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu
i-au mulţumit, ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere
s-a întunecat”.
Oamenii au început să-şi piardă viziunea corectă asupra realităţii.
Apoi „s-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit” (vers. 22). Iar
„înţelepciunea” aceasta consta în nişte idei noi, care le-au venit
oamenilor; aşa s-au născut în decursul istoriei diferitele filosofii. A venit
un om care a spus: „aşa stau lucrurile!”. După el a venit un altul, Aşa a
fost de la Aristotel şi Platon până la Kant, Nietzche, Marx şi alţii după ei,
fiecare crezând că vine cu idei noi, dar de fapt ei „au schimbat slava
Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor:
păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare” (versetul 23).
După prima şi cea mai mare greşeală a păcatului idolatriei:
pierderea lui Dumnezeu şi înlocuirea cu alte lucruri imaginare, după ce
au schimbat închinarea, au schimbat şi slujirea. Ce spune porunca a doua?
„Să nu-ţi faci alţi dumnezei şi să nu te închini lor”. Da, căci după ce i-ai
făcut, următoarea fază este slujirea lor.
Aceasta este ideea Diavolului şi citim despre ea în Matei 4:8-9 -
„Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate
împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi I-a zis: «Toate aceste lucruri ţi le
voi da ţie dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie»”.
Vedeţi, Diavolul nu a putut dintr-o dată să pretindă autoritate divină
ÎNCHINAREA LA IDOLI 11
3

pentru sine. Mai întâi i-a transferat-o naturii. Apoi L-a dus pe Domnul şi
I-a spus: „Vezi natura aceasta? Ea îmi aparţine. Din dreptul ei îmi
transferi mie autoritatea”. Diavolul a făcut acest lucru în mod indirect.
Dar, bineînţeles că nu a reuşit cu Domnul Isus. Să dea Domnul să fie şi cu
noi la fel! Să ştim spune ca Domnul, când i-a zis lui Petru: „Înapoia mea,
Satano! Gândurile tale vin din altă parte”.
În Apocalipsa 13:4 citim despre ceea ce Diavolul va realiza în
parte cu lumea aceasta: „Şi au început să i se închine balaurului, pentru
că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând:
«Cine se poate asemăna cu fiara, şi cine se poate lupta cu ea?»”. Prin
acea ultimă împărăţie pământească, Diavolul va încerca să-şi transfere
puterea şi închinarea. Va intra în Templul lui Dumnezeu: dându-se drept
Dumnezeu. Acesta a fost drumul Diavolului; n-a putut să preschimbe
Templul. A făcut mai întâi un alt templu, apoi a zis: „Colaborăm -
ecumenism. De ce să mai fie două temple: facem o combinaţie. Aducem
altarul din primul templu şi îl punem în acesta”. După aceea, oamenii au
făcut rocada: L-au schimbat pe Dumnezeu cu Diavolul.
În al doilea rând păcatul idolatriei constă în faptul că uzurpă
locul lui Dumnezeu din mintea omului. El compromite noţiunile de
devotament, închinare, ascultare, luptând să ocupe locul acestora din
mintea omului cu altceva. Domnul Isus spunea, în Matei 6:24: „Nimeni
nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau îl va urî pe unul şi-l va iubi pe
celălalt; sau va ţine la unul şi-l va nesocoti pe celălalt. (Diavolul ştie
acest lucru) Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Mamona sunt
bogăţiile; de aceea, lăcomia de avere este şi ea o închinare la idoli.
Când împărăţia de nord, Israelul, a fost dusă în robie, Dumnezeu
a spus: „Au părăsit toate poruncile Domnului, Dumnezeului lor şi-au
făcut viţei turnaţi, au făcut idoli de ai Astarteeii, s-au închinat înaintea
întregii oştiri a cerurilor şi au slujit lui Baal” (II Împăraţi 17:16). Mai
11 Lecţia 4
4

întâi s-au închinat, iar în faza a doua a urmat slujirea. Diavolul urmăreşte
ca noi să facem la fel. De aceea este scris în Exodul 20:4-5 - „Să nu-ţi
faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri
sau jos pe pământ, sau în apele mai jos decât pământul. Să nu te închini
înaintea lor şi să nu le slujeşti, căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău sunt un
Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la
al treilea şi la al patrulea neam al celor că Mă urăsc,...”. Dumnezeu ştie
şi o ştie şi Diavolul, că atunci când ţi-ai făcut un idol, mai întâi poate că
nu ţi l-ai făcut pentru un scop atât de vinovat, ci pur şi simplu dintr-o
anumită ignoranţă, dar dacă idolul acela va rămâne acolo, în casa ta, cu
vremea vei ajunge să i te închini, iar cui i te închini, vei ajunge în final
să-i şi slujeşti.
Un al treilea aspect al păcatului idolatriei este faptul că
închinarea adevărată este înlocuită cu o închinare în stare de păcat.
Oamenii din Israel aveau o anumită religie, dar se manifesta o stare de
păcat deosebit de avansată. „Poporul Meu îşi întreabă lemnul lui şi
toiagul lui îi proroceşte, (aparent, acestea sunt slujbe sfinte: prorocii
trebuie să-L întrebe pe Domnul) căci duhul curviei îi duce în rătăcire şi
sunt necredincioşi Dumnezeului lor. Aduc jertfe – oameni religioşi – pe
vârful munţilor, ard tămâie pe dealuri, sub stejari, plopi şi terebinţi, a
căror umbră este plăcută. De aceea fetele voastre curvesc şi nurorile
voastre sunt preacurve. Nu pot pedepsi pe fetele voastre pentru că sunt
curve, nici pe nurorile voastre pentru că sunt preacurve. … Poporul fără
minte aleargă spre pieire. … Nu vă duceţi măcar la Ghilgal, nu vă suiţi
la Bet-Aven şi nu juraţi zicând: «Viu este Domnul!»” (Osea 4:12-15). De
ce a schimbat Israel slujirea adevăratului Dumnezeu cu o închinare falsă?
Pentru că la Templu li s-a permis fiilor lui Eli, Hofni şi Fineas, să
trăiască, dar când s-au dus cu Chivotul pe câmpul de bătălie, au murit.
Aşa că au făcut un alt templu, în care să li se permită să trăiască în păcat.
ÎNCHINAREA LA IDOLI 11
5

Oamenilor le convine închinarea la idoli. De ce le place unora


religia ortodoxă? Pentru că nimeni nu-i dă afară din acest cult pentru
curvie sau pentru alte păcate. Pentru că acolo se pot închina şi în acelaşi
timp pot trăi în păcat. Îţi poţi închipui că slujeşti lui Dumnezeu, dar în
acelaşi timp poţi trăi în poftele şi plăcerile tale? Nu te înşela! Căci
Dumnezeu nu primeşte aşa ceva, şi cine I se închină Lui trebuie să o facă
în sfinţenie. În cer nu va intra nimic necurat, şi cei care în momentul de
faţă sunt în slujba sfântă, dar trăiesc în acelaşi timp în păcat, vor fi daţi
afară şi li se va spune, potrivit cu Matei 7:23 - „Depărtaţi-vă de la Mine,
voi toţi care lucraţi fărădelege”. „Dar, Doamne, nouă ne-a plăcut
închinarea...”. „V-a plăcut, dar nu o închinare cu reverenţă, cu frică de
Domnul”.
Un al patrulea aspect: închinarea la idoli este o lipsă de
cunoaştere. Sursa binecuvântărilor se crede că nu este Domnul, ci forţele
supranaturale sau noi înşine. În alte părţi ale lumii se crede că zeii le dau
oamenilor binecuvântări. Pavel spune, în Faptele Apostolilor: „Nu vă
gândiţi că Domnul v-a dat ploaie, nu zeii la care vă închinaţi?”.
Închinarea la idoli dovedeşte ignoranţa oamenilor. Cei care nu-L cunosc
pe Dumnezeu sunt foarte neştiutori. Oamenii se încred în idoli chiar şi în
zilele noastre. Mulţi se aseamănă tot mai mult ca Ahazia, care s-a dus la
Belzebut, zeul Ecronului, să-l întrebe dacă se va vindeca. Dar nu exista
un Dumnezeu în Israel? Da, dar el a ignorat acest lucru. Oamenii pot face
cele mai mari năzbâtii în ceea ce priveşte închinarea la idoli. Sunt în stare
chiar să aducă jertfe. În vechime, mergeau până acolo încât îşi ardeau
copiii. Chiar şi astăzi oamenii sunt capabili, să facă sacrificii mari.
Oamenii care se închină la idoli dovedesc o totală lipsă de cunoaştere şi
se dovedesc a fi şi total neînţelepţi. Doar cei care se întorc la Domnul
încep să se trezească. Domnul poate să ne dea lumină în minte, ca şi lui
Ghedeon, care şi-a pus corect problema: „ca să-i învingem pe madianiţii
haideţi să-l distrugem pe Baal” şi abia apoi vom putea scăpa de ei.
11 Lecţia 4
6

EXEMPLE BIBLICE - APLICATII

A.Exemple negative

Să urmărim câteva exemple biblice. Urmărindu-le pe cele


negative, să ne gândim dacă cunoaştem pe cineva în această postură şi să-
l ajutăm să scape de idoli. În privinţa celor pozitive, fie ca Domnul să ne
dea putere să le putem trăi.
Nimrod – lucrări fără Dumnezeu, împotriva Lui
Închinarea la idoli; într-o formă mai avansată, a apărut prin
Nimrod. În Genesa 10:9, Nimrod este prezentat ca un viteaz vânător
înaintea Domnului. În textul original el apare ca un viteaz luptător care I
s-a împotrivit Domnului. Căci el a fost cel care a zidit turnul Babel, a
fost printre cei care au zis, în Genesa 11:4 - „…Haidem să ne zidim o
cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca
să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului”. În toate aceste versete
scrie ceva despre închinarea înaintea lui Dumnezeu? Nu, căci ei au
părăsit închinarea la Dumnezeu şi au vrut să facă pentru ei un alt templu,
un simbol al cuceririlor şi al înălţărilor umane. Prin acel turn, ei urmăreau
să ajungă la cer, pe o altă cale. Mitologia mesopotamiană păstrează
câteva scrieri despre Nimrod, soţia sa, Semiramid şi copilul lor Tamuz,
omorât la vârsta de nouă ani. Şi pe seama lor sunt puse semne cereşti cu
substrat demonic. Dorinţa celor de la Babel nu a fost numai materială ci
spirituală, idolatră. Ceea ce s-a întâmplat la turnul Babel se întâmplă
şi în vremea noastră. Oamenii nu vor să ştie de Dumnezeu, ci zidesc pe
pământ. Unii bogătaşi americani au plătit deja în avans pentru ca să ocupe
primele locuinţe extraterestre, pe Lună sau în alte spaţii cosmice.
ÎNCHINAREA LA IDOLI 11
7

Oamenii vor să zidească ceva care să atingă cerul, fără Dumnezeu. Dar
Dumnezeu spune, în cartea Obadia: „Chiar dacă te-ai sui până între
stelele cerului, şi de acolo vei cădea”. Această dezvoltare economică
suprasolicitată a Terrei este tot o închinare la idoli, prin lăcomia de avere.
Este un exces de zel în a construi ceva cât mai impunător, de grandoarea
piramidelor. Este de fapt ideea Diavolului, de a distruge în noi gândul
veşniciei, gândul de a fi înălţat la Cer, gândul unei cetăţi eterne. Diavolul,
ca să ne înşele, ne oferă ceva asemănător. El ne îmbie cu idoli care sunt
cât mai aproape de imaginea lui Dumnezeu.
Rahela – idoli furaţi din lăcomie sau plăcere
Un alt exemplu biblic, la nivel familial: „Pe când Laban se
dusese să-şi tundă oile, Rahela a furat idolii tatălui său … Rahela luase
idolii, îi pusese sub samarul cămilei şi şezuse deasupra. Laban a scotocit
tot cortul, dar n-a găsit nimic”(Genesa 31:19-34). Ea l-a minţit pe tatăl
său, spunându-i că nu ştie unde sunt. Dacă ar fi căutat în inima Rahelei,
cu siguranţă i-ar fi găsit, dar acolo numai Dumnezeu poate căuta. De ce a
furat ea aceşti idoli? O explicaţie ar fi cea că în tradiţia de atunci, cel care
deţinea idolii părinţilor intra în posesia moştenirii, avea un drept aparte,
ca un întâi-născut. Probabil că Rahelei i-au fost dragi aceşti idoli. Nu sunt
exact şi astăzi oamenii sunt în stare să se închine anumitor idoli şi chiar
să mintă pentru a deveni mai bogaţi sau pentru a trăi în plăceri. Potrivit cu
învăţătura nou-testamentară, e de ajuns dacă avem cu ce ne îmbrăca şi ce
mânca; porţia cea mare o vom primi sus. Diavolul vine însă şi îţi dă şansa
să obţii mai mult în viaţa aceasta; iar omul este în stare să se închine chiar
la mai mulţi idoli. De exemplu, în lăcomia omului după avere, omul este
în stare să mintă, să fure, să nu mai vină la biserică, să-şi pună familia la
o înrobire şi să înşele semenii, numai să adune.
Efectul acestor idoli ascunşi poate fi regăsit în Genesa 35:2:
„Iacov a zis casei lui şi tuturor celor care erau cu el: «Scoateţi dumnezeii
11 Lecţia 4
8

străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele»”.


După ce Iacov s-a întors în Canaan, Isaac se închina la dumnezei străini?
Nu! Dar de unde aveau toţi copiii lui Iacov dumnezei străini? Probabil că
i-au văzut la mama lor. Bunicul nu i-a găsit, dar copiii i-au găsit şi nu
numai atât, au început să-i multiplice. Dintr-un dumnezeu străin la
părinţi, copiii şi-au făcut fiecare câte unul. Şi Dumnezeu a trebuit să-i dea
un mesaj special lui Iacov: „Scoate-i afară”. Dar de unde? De la acel unul
singur. Dacă cineva ar face inventarul tuturor cruciuliţelor din lumea
aceasta, cine ştie câte ar fi. Dar de unde sunt atâtea? Poate au pornit ca
focul, dintr-o scânteie. Efectul? Îl cunoaşteţi. „Să piară acela la care vor
fi dumnezeii tăi” (Genesa 31:32). Şi a murit. Găsim scris în Genesa 35:19
- „Rahela a murit şi a fost îngropată pe drumul care duce la Efrata, sau
Betleem”.
Israel şi Aaron – viţelul de aur; idoli cu sărbători speciale
Un alt exemplu biblic, care se poate petrece la nivel de adunare:
Exodul 32:1-4 - „Poporul, văzând că Moise zăboveşte să coboare de pe
munte, s-a strâns în jurul lui Aaron şi i-a zis: «Haide!, fă-ne un
dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care
ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut». Aaron le-a răspuns:
«Scoateţi cerceii...»... El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta şi
a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: «Israele! Iată dumnezeul tău care te-a
scos din ţara Egiptului»”.
Când poporul n-a mai crezut, a vrut să vadă ceva aproape. Evreii
au auzit glasul Domnului din cer, dar după aceea şi-au pierdut răbdarea şi
au vrut să vadă ceva, cu toate că Dumnezeu le-a zis: „Nu cumva să vă
stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit sau o înfăţişare a vreunui idol...”
(Deuteronom 4:16).
Nişte candidaţi la botez, m-au întrebat: „Cum se face că au
ÎNCHINAREA LA IDOLI 11
9

început să apară crucile şi pe bisericile noastre?”. Fără să mă gândesc


prea mult, le-am răspuns: „Omul, când nu-şi mai poartă crucea, trebuie să
o aşeze undeva”. Atunci când oamenii nu au un Dumnezeu adevărat,
trebuie să-şi facă unul pe care să-l vadă. Sau, spunea cineva: „Când sfinţii
nu mai stau pe bănci, trebuie să-i punem pe pereţi”. Atunci când oamenii
nu mai au o relaţie cu Dumnezeul Cel adevărat, spun: „Unde-i dumnezeul
nostru?”. Dar voi nu ştiţi când v-a vorbit, nu a dat El porunci lui Israel, nu
avem noi Biblia? În II Corinteni 5:7 scrie: „Pentru că umblăm prin
credinţă, nu prin vedere”. Dar idolatria presupune să trăieşti prin vedere,
să vezi şi să guşti. Dumnezeu a spus: „Cine Mă vede pe Mine moare”. Nu
că lui Dumnezeu I-ar plăcea să se joace de-a v-aţi ascunselea cu noi de
şase mii de ani şi să nu ne arate chipul Lui. Lui Moise i-a zis: „Moise, nu
se poate vedea, numai pe dinapoi, după ce te-am curăţit Eu cu câteva
rânduri de 40 de zile de post şi cu 80 de ani de şcoală”. Oare Dumnezeu
nu ne-ar putea arăta o poză de-a Lui? Ne-a şi arătat una: În Ioan 14:9,
Domnul Isus a spus: „…Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl…”. Nu
vă este îndeajuns? Dar El a fost atunci. Şi de atunci, cum i-a zis lui Toma:
„Ferice de cine va crede”, nu de cei care vor vedea filmul „Viaţa lui
Isus”. Oamenii vor o imagine. Dar ceea ce vedeţi sunt dumnezei falşi:
idoli şi cristoşi mincinoşi. Adevăratul Dumnezeu nu poate fi văzut, ci
numai crezut. Numai că Diavolul, prin aceste înscenări, ne va duce la
închinarea la Satan. Dar acest lucru îl va face lent: întâi închinarea la
natură, apoi la oameni şi în final la Diavolul.
Poate aţi auzit despre acel tânăr care a fost surprins cu nişte
lucruri interzise în biserică şi întrebat: „Ce faci cu aceste lucruri? Ştii că
nu-i bine să le porţi”, la care tânărul a răspuns: „Aştept să plece Moise, că
Aaron ne lasă”. Mai pot exista asemenea idei şi la alţi oameni: să plece
Moise, să moară Moise... Dar dacă analizăm mai bine situaţia, Aaron a
fost primul care a murit. Istoria s-ar putea repeta şi când pleacă Moise, să
rămână Iosua, un urmaş de-al lui Moise. Dacă nu e pericol.
12 Lecţia 4
0

Ghedeon şi efodul din Ofra –distrugerea unei idolatrii şi


iniţierea alteia
Judecătorii 8:24-27 – „Ghedeon le-a zis: «Am să vă fac o
rugăminte: daţi-mi fiecare verigile de nas pe care le-aţi luat ca pradă...»
Ei au zis: «ţi le vom da cu plăcere» ... Ghedeon a făcut din ele un efod şi
l-a pus în cetatea lui, la Ofra, unde a ajuns o pricină de curvie pentru tot
Israelul; şi a fost o cursă pentru Ghedeon şi pentru casa lui”. După cum
spuneam la început, idolatria face un tandem puternic cu păcatele
trupului. Dumnezeu le-a făcut lui Aaron şi fiilor lui veşminte preoţeşti,
dar acestea au ajuns la un moment dat să fie nebăgate în seamă. Diavolul
s-a gândit să facă şi el un efod. Cât de tristă a fost această greşeală a lui
Ghedeon! A stârpit viţelul tatălui său, dar a făcut el un efod. A nimicit o
închinare la idoli şi a iniţiat alta, puţin mai mică. Aceasta este greşeala pe
care o întâlnim frecvent în istorie: condamnăm o închinare la idoli şi
promovăm o alta, de altă formă, dar cu acelaşi obiect de activitate.
Iehu – eliminarea parţială a idolatriei, dar perpetuarea celei
tradiţionale
Iehu a fost un duşman înverşunat al lui Baal. A adunat pe toţi
prorocii lui Baal, spunându-le să nu lipsească nici unul, căci este o
serbare mare: II Împăraţi 10:26-29 - „Au scos afară stâlpii Astarteeii...,
au sfărâmat stâlpul lui Baal, au dărâmat templul lui Baal..., dar Iehu nu
s-a abătut de la păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe
Israel să păcătuiască, n-a părăsit viţeii de aur din Betel şi Dan”. Ce i-a
spus Dumnezeu lui Iehu? „Te felicit pentru ce ai făcut, dar îmi pare rău că
nu ai făcut tot ceea ce trebuia să faci”. Asemenea lucruri se pot întâmpla
frecvent printre creştinii din zilele noastre. Un frate spunea: „Toţi idolii şi
dumnezeii străini i-am nimicit, numai viţelul lui Aaron mi-a mai rămas şi
i-au crescut coarnele, că le-a scos prin acoperiş”. Oamenii sunt în stare să
mai lepede câte un idol, dar câte unul le este mai drag. Să dea Domnul să-
ÎNCHINAREA LA IDOLI 12
1

i putem omorî pe toţi, nu numai pe Baali şi Astartee!


Mica – păcatul împreună cu clerul (apostat) favorizează
idolatria
Mica a furat arginţii mamei lui. Apoi când mama lui a blestemat
pe cel ce i-a furat el a recunoscut. Atunci mama i-a răspuns prin
binecuvântare – „…închin cu mâna mea argintul acesta Domnului, ca să
fac cu el fiului meu un chip cioplit şi un chip turnat; şi astfel ţi-l voi da
înapoi. ... Mica acesta avea o casă a lui Dumnezeu; a făcut un efod şi
terafimi şi a sfinţit pe unul din fiii lui ca preot”( Judecătorii 17:3-5).
Tot despre acest caz citim în Judecătorii 17:7-8 - „Era un tânăr
în Betleemul lui Iuda; era levit şi locuia pentru o vreme acolo... a ajuns
în muntele lui Efraim în casa lui Mica”. El a primit o ofertă din partea lui
Mica: Judecători 17:10- „Rămâi la mine; tu să-mi fii tată şi preot şi eu
îţi voi da zece sicli de argint pe an, haine de care vei avea nevoie şi
mijloace de trai”. Oare de ce a acceptat un levit, care învăţa legea pe
poporul Israel, să slujească la un chip cioplit! Nu ştia el că nu-i bine ce
face? Ştia, dar pentru că i se oferise un salar a acceptat o închinare falsă,
pe care a „împletit-o” el cumva. A făcut ca locul acela să arate ca o
biserică. Credeţi că Mica şi mama lui s-au pocăit? Nu; dar levitul nu-i
putea da afară din acea biserică, căci doar de acolo era plătit. Vedeţi cât
de bine se împacă lucrurile acestea împreună? Pe de o parte, clerul este
mulţumit cu starea în care se află, atâta vreme cât primeşte salar, iar de
cealaltă parte, poporul este şi el mulţumit că este lăsat să păcătuiască şi în
acelaşi timp are parte de o închinare oarecare.
Diavolul este mulţumit dacă te poate duce în eroare pornind de
la nivel naţional, la nivel de biserică, familial, sau invers; oricum, numai
să te inducă în eroare. Aici de la o familie s-a extins la seminţia lui Dan.
Despre Dan se pot spune lucruri aparte de ceilalţi fii ai lui Israel: „Au
12 Lecţia 4
2

înălţat pentru ei chipul cioplit; şi Ionatan, fiul lui Gherşom, fiul lui
Moise, el şi fiii lui au fost preoţii seminţiei aniţilor, până pe vremea
robirii ţării” (Judecătorii 18:30). Şi pe vremea împăraţilor care nu au fost
idolatri, David şi Solomon, a existat această închinarea lor idolatră. Se
poate face o comparaţie cu zilele noastre. Unii nu sunt cu religiile
seculare, nu sunt nici păgâni, dar au doctrinele şi practicile lor tot fără
Dumnezeu. În cazul lui Mica, el l-a sfinţit pe unul dintre fiii lui ca preot.
Dar oare cum l-a sfinţit după ce a furat? Ce putere de sfinţire a mai avut?
Ei trăiau în păcat, dar îşi imaginau că slujesc lui Dumnezeu. Dacă ar fi
mers să se corecteze, la cei din Israel, să întrebe, ar fi fost altfel. Dar ei şi-
au făcut un statut al lor, aparte şi acolo practicau o închinare la idolii
proprii. Închinarea falsă ajută păcatul, iar păcatul ajută închinarea falsă.
Când într-o biserică, familie sau în viaţa unei persoane se manifestă
păcate, acolo există şi închinare la idoli. Iar unde există închinare la idoli,
există şi păcate.
Ahab şi Izabela – o familie iubitoare de idoli
Ei au fost cei care a multiplicat închinarea la idoli în Israel: I
Împăraţi 16:31 - „Şi ca şi cum ar fi fost puţin lucru pentru el să se dedea
la păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, a mai luat de nevastă şi pe
Izabela, fata lui Etbaal, împăratul sidoniţilor şi a slujit lui Baal şi s-a
închinat înaintea lui. A ridicat un altar lui Baal în templul lui Baal, pe
care l-a zidit în Samaria, şi a făcut un idol Astarteei. Ahab a făcut mai
multe rele decât toţi împăraţii lui Israel care fuseseră înaintea lui, că să-
L mânie pe Domnul, Dumnezeul lui Israel”. Nu i-au fost destul viţeii, ci a
mai introdus şi alti idoli, prin Izabela, soţia sa. Pedeapsa lor a fost pe
măsură şi casa lor a fost nimicită de Domnul prin Iehu.
Aceeaşi greşeală a făcut-o şi Solomon. Găsim acest caz în
I Împăraţi 11:6-8 - „Şi Solomon a făcut ce este rău înaintea Domnului şi
n-a urmat în totul pe Domnul, ca tatăl său, David. Atunci Solomon a zidit
ÎNCHINAREA LA IDOLI 12
3

pe muntele din faţa Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoş, urâciunea


Moabului, pentru Moloc, urâciunea fiilor lui Amon. Aşa a făcut pentru
toate nevestele lui străine, care aduceau tămâie şi jertfe dumnezeilor
lor”.

B. Exemple pozitive

Iacov – Israel - un popor monoteist


Genesa 35:1-7 - „Dumnezeu i-a zis lui Iacov: «Scoală-te şi
suie-te la Betel...» Iacov a zis casei lui şi tuturor celor care erau cu el:
«Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi
schimbaţi-vă hainele, ca să ne sculăm şi să ne suim». Ei au dat lui Iacov
toţi dumnezeii străini, care erau în mâinile lor şi cerceii pe care îi purtau
în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ, sub stejarul de lângă Sihem. ... A
zidit acolo un altar şi a numit locul acela El-Betel (Dumnezeul
Betelului)…”. Iacov a înţeles pe Domnul şi le-a spus clar celor din familia
lui: „Ca să ne închinăm unui Dumnezeu adevărat nu o putem face
oricum.” Dacă vreţi să ne suim la Betel, să ne curăţim de dumnezeii
străini. Dacă lăsa Iacov dumnezeii străini, ce se întâmpla? Mai ajungea
poporul acesta un popor monoteist, care să I se închine numai lui
Dumnezeu? Nu, căci închinarea la idoli se infiltrează foarte puternic. O
astfel de închinare se scoate foarte greu din inima poporului. Noi,
românii, avem o astfel de experienţă. Idolatria este infiltrată până în sânge
în popor Dumnezeu i-a spus lui Iacov să stârpească această închinare din
faşă, pentru că din ei, Dumnezeu dorea să facă un popor mare, ca stelele
cerului. Pe vremea rezidirii templului, Tobia, Sanbalat, Gheşem, arabul
au spus: „Vrem să zidim şi noi împreună cu voi.”. Dar ei le-au spus: „Nu,
voi vă închinaţi la alţi dumnezei şi nu puteţi să zidiţi la templul nostru.
12 Lecţia 4
4

Dumnezeu nu acceptă”. De acolo, din familie, trebuie stârpită idolatria în


primul rând. Dacă aceşti idoli sunt acceptaţi, se înmulţesc în aşa măsură,
încât nu se mai poate face nimic. Iacov a ascultat de Dumnezeu şi nu a
acceptat să meargă cu ei la închinare. Doamne, ajută-ne şi pe noi!
Moise – omul care l-a „văzut” pe Dunezeu
În el avem un exemplu valabil la nivel de biserică, despre modul
cum trebuie lichidată închinarea la idoli: Exodul 32:17 - „Iosua a auzit
glasul poporului, care scotea strigăte şi i-a zis lui Moise: «în tabără este
un strigăt de război!»”. Atunci când bisericile încep să se strice, gălăgia
rămâne, iar cei mai tineri, aşa ca Iosua, nu ştiu ce se aude: strigă pentru
Domnul sau este har fals? În Isaia 5:12-14 scrie: „Arfa şi alăuta, timpana,
flautul şi vinul le înveselesc ospeţele, dar nu iau seama la lucrarea
Domnului, şi nu văd lucrul mâinilor Lui. De aceea poporul va fi dus pe
neaşteptate în robie; boierimea lui va muri de foameşi gloata lui se va
usca de sete. De aceea îşi şi deschide locuinţa morţilor gura şi îşi
lărgeşte peste măsură gâtlejul, ca să se pogoare în ea măreţia şi bogăţia
Sionului cu toată mulţimea lui gălăgioasă şi veselă”. Aşa sunt multe
biserici în Occident; au apărut treptat şi în ţara noastră. O mulţime
gălăgioasă, dar nu cu plâns, gălăgioasă şi veselă, cu râs „charismatic”. Şi
„Iosua”, care nu ştie ce se întâmplă, când aude ce se petrece într-o astfel
de biserică, crede că este har. Moise a răspuns lui Iosua: „Strigătul acesta
nu-i nici strigăt de biruitori, nici strigăt de biruiţi; ce aud eu este glasul
unor oameni care cântă! Şi pe când se apropia de tabără, a văzut viţelul
şi jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână şi le-a
sfărâmat de piciorul muntelui. A luat viţelul pe care-l făcuseră ei şi l-a
ars în foc; l-a prefăcut în cenuşă, a presărat cenuşa pe faţa apei şi le-a
dat-o copiilor lui Israel să o bea. Moise i-a zis lui Aaron: «Ce ţi-a făcut
poporul acesta de ai adus asupra lui un păcat atât de mare?» Aaron a
răspuns: «Să nu se aprindă de mânie domnul meu!»” (Exodul 32:18-22).
ÎNCHINAREA LA IDOLI 12
5

Ce părere aveţi: să nu se fi mâniat Moise? Chiar şi Domnul Isus S-a


mâniat în asemenea situaţii.
„Aaron a răspuns: (în apărare) «Tu ştii că poporul acesta este
pornit la rău, chiar ei mi-au spus: «Fă-ne un dumnezeu care să meargă
înaintea noastră» (Ei nu au spus că vor să se întoarcă, ci să meargă
înainte) Căci Moise acela care ne-a scos din ţara Egiptului nu ştim ce s-a
făcut» Eu le-am zis: «Cine are aur să-l scoată!» Şi mi l-au dat l-am
aruncat în foc şi din el a ieşit viţelul acesta” (Exod 32:21-24). Ca şi cum
ar fi zis: „Aşa s-a născut. N-am ştiut exact ce va fi, dar asta a ieşit”.
„Moise a văzut că poporul era fără frâu; căci Aaron îl făcuse să fie fără
frâu…” (Exod 32: 25).
Am reţinut o discuţie a unui frate, care a scos afară de la stăruinţă
în rugăciune pe o femeie care trăia în adulter. Cineva a venit să-l întrebe:
„Când a dat Domnul afară din biserică pe cineva? Nicicând nu s-a
întâmplat aşa ceva”, la care i s-a răspuns: „Citeşte în Biblie: ba încă i-a
dat afară cu forţa” (Matei 21).
În biserică sunt cel puţin două frâuri: unul la conducere, iar altul
la proroci. Cei care nu vor să fie struniţi nici de conducere, nici de
proroci, vor un dumnezeu care să meargă înaintea lo, în direcţia dorită de
ei. Dacă Aaron ar fi fost în stare că conducă poporul, nu mai era nevoie să
vină Moise din Madian. Dar Dumnezeu i-a spus lui Moise că Aaron va
trebui doar să vorbească în locul lui. El numai atâta ştia: să-i dea porunci,
nu să ia decizii. Aaron nu putea să ţină poporul sub control. Iosua nu ştia
să descifreze încă, aşa că rămânea doar Moise.
La nivel de biserică, închinarea la idoli trebuie stârpită cu
desăvârşire. Dar nu după un timp, după ce este „furat” modelul viţelului,
ca să-şi construiască cineva unul acasă. Închinarea la idoli trebuie stopată
la timp.
12 Lecţia 4
6

Cei trei tineri din Babilon – tinerii ce rezistă pasiunii


idolatriei
EI au avut o poziţie personală în faţa închinării la idoli: „…Noi n-
avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru,
căruia ţi slujim poate să ne scoată din cuptorul aprins ... şi chiar dacă nu
ne va scoate ... tot nu vom sluji dumnezeilor tăi” (Daniel 3:16-18). Lor nu
li s-a cerut iniţial să-i slujească chipului, ci numai să i se închine, dar nu
au acceptat, pentru că ştiau că dacă astăzi i se vor închina, mâine trebuia
să-i şi slujească. Refuzul lor de a se închina lor la idoli a adus slavă
pentru adevăratul Dumnezeu, căci împăratul a zis: „Iată, acum porunca
pe care o dau: orice om, din orice popor, neam sau limbă ar fi, care îl va
vorbi de rău pe Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, va fi tăiat în
bucăţi şi casa lui va fi prefăcută într-un morman de murdării, pentru că
nu este nici un alt dumnezeu care să poată izbăvi ca El” (Daniel 3:29).
Aceşti trei oameni, pentru că nu s-au închinat şi nu au cedat, au fost în
stare să schimbe o ţară întreagă. Cineva spunea: „Daţi-mi o sută de
oameni care să-L vrea doar pe Dumnezeuşi nimic altcevaşi vom întoarce
Anglia spre Dumnezeu. Prin faptul că nu s-au închinat cei trei la idoli au
întors conducerea imperiului babilonian cu faţa spre Dumnezeul cel
adevărat, prezent lângă slujitorii Săi devotaţi în cuptor.
Biserica – o istorie a alegerilor spirituale
Ultimul exemplu este dat de Biserică în vremurile apocaliptice,
când toţi au un gând unanim de închinare (Apocalipsa 17:13). Cei scrişi
sau cei ce vor să fie scrişi în Cartea Vieţii - dacă izbăvirea din Valea Dura
nu se mai repetă, trebuie să dea dovadă că nu acceptă închinarea la idoli,
cu riscul vieţii, înfometării sau scoateri de la anumite drepturi
(Apocalipsa 13:15-17). Satan va fi ultimul idol: Apocalipsa 13:4 - „Şi au
început să se închine balaurului …”. El va recurge la metode similare
celor din Babilon: în primul rând în politica internaţională se încearcă o
ÎNCHINAREA LA IDOLI 12
7

centralizare orientată spre un singur „chip” (Daniel 3:2); în al doilea rând


este prezent la „sfinţirea diavolului“, elementul religios cu caracter
ecumenic (Daniel 3:2b). A urmat efectul cultural, muzical: un
crainic profesionist şi o muzică „demonică” cum începe să pătrundă
astăzi chiar în viaţa religioasă, o combinaţie a muzicii creştine cu cea
lumească; o uniformizare în toate. În final în se va proceda ca-n Babilon,
recurgerea la forţă, cuptorul (Apocalipsa 13:17). Oricum suferinţa
Bisericii, a credincioşilor, a celor care refuză să se închine Diavolului şi
Fiarei va fi de scurtă durată; perioadă în care trebuie dovedită adeziunea
faţă de Dumnezeu şi Cuvântul Său, după cum scrie apostolul „… după ce
veţi suferi pentru puţină vreme …”(I Petru 5:10), urmată la puţină vreme
de învierea cea fără de asemănare (Apocalipsa 20:4). Fiind vorba de
suferinţă în dreptul închinării la idoli mult mai mult vor avea de suferit
închinătorii prin plăgi apocaliptice (Apocalipsa 16:2) şi iazul de foc
(Apocalipsa 22:15) - nu un cuptor ca pentru cei care nu se închină icoanei
fiarei.

Î N CH EI ER E

Să încheiem precizând că la disciplina „închinarea la idoli” se


va da proba scrisă (pe mână), orală (pe frunte) şi practică
(închinarea propriu-zisă), probă obligatorie şi eliminatorie
(Apocalipsa 13:8,16). Să avem în vedere sfatul Domnului din Ieremia 10:
5-10 - „… nu vă temeţi de ei (idoli) căci nu pot să facă nimic rău şi nu
sunt în stare să facă nici un bine ... Dar Domnul este Dumnezeu cu
adevărat, este un Dumnezeu viu şi un Împărat veşnic. Pământul tremură
de mânia Lui şi neamurile nu pot suferi urgia Lui”. „În ziua aceea
12 Lecţia 4
8

oamenii îşi vor arunca idolii … la şobolani şi la lilieci” (Isaia 2:20). Să-i
aruncăm de acum, să lichidăm în mod absolut cu tot patrimoniul idolesc,
demonic (Deuteronom 7:5).
Să nu uităm şi ultimul sfat al apostolului iubirii din I Ioan 5:21
„Copilaşilor (ai Tatălui nu ai Diavolului) păziţi-vă de idoli”. Amin.
VRĂJITORIA 12
9

VRĂJITORIA

INTRODUCERE

1. Vrăjitoria şi alte fapte, păcate asemănătoare (Galateni 5:21); ghicitoria, cititul


în stele, vestirea viitorului, chemarea duhurilor celor morţi (Deuteronomulul
18:10-11); astrologia, spiritismul, francmasoneria, ocultismul, acupunctura,
hipnotismul, yoga, radiestezia şi altele

2. Vrăjitoria – pharmakeia (lb. greacă) – farmece, spiritism, magie, venerarea


demonilor pentru a realiza experienţe spirituale

3. Vrăjitoria este strâns legată de închinarea la idoli ( Isaia 2:6; II Împăraţi


17:16-17) şi păcatele trupului (Naum 3:4; Numeri 25:1-2; Apocalipsa 2:14)

I. PREZENTARE

A. Ghicitoria (descoperiri pe cale demonică - Deuteronom 29:29)

1. Ghicirea cu ajutorul paharelor (Genesa 44:5), în carti, cu bilete de papagal, cu


ajutorul pendulului (pentru aflarea sexului), cheia de mostenire (Levitic 20:6)

2. Cărţi de interpretare a viselor (Daniel 2:28; Genesa 40:8), descoperirea cu


toiagul (Osea 4:12), cercetarea măruntaielor (Ezechiel 21:21-23)

B. Ştiinţele oculte (originea lor este în Babilon - înţelepciunea ascunsă a


cunoaşterii umane)
13 Lecţia 5
0

1. Astrologia (infirmată de ştiinţă): horoscop, calendare astrale (Isaia 47:12-15). În


forma ei primară, astrologia prezenta existenţa a doar cinci planete şi douăsprezece
constelaţii (Iov 38:33).

2. Spiritismul: a întreba morţii (prin atingere de obiecte etc). A înflorit în secolul


XIX, prin surorile Fox, ajungându-se la zeci de mii de medii spiritiste (Leviticul
20:6)

3. Magia: a) albă: tămăduiri, premoniţie (consultare, văzători în somn), obiecte


purtate

b) neagră: îndreptată să facă rău prin blesteme, descântece, ritualuri

Există asociaţii internaţionale secrete, oculte – francmasonice (oameni


de mare succes), gen vrăjitorii naţionali din Egipt (Exodul 7:11), Filistia (I
Samuel 6:2), Babilon (Daniel 2:2; Apocalipsa 18:23)

4. Altele: muzica rock (onorarea Diavolului ca în Valea Dura), lanţuri de


rugăciune satanice, superstiţii (I Timotei 4:7), psihografia (transmiterea
mesajelor la distanţă)

Există posibilitatea împlinirii prezicerilor în procent de 10-30% prin:


autoîmplinire; puterea Satanei; întâmplare, coincidenţă (Isaia 44:25; Daniel
2:27; 5:8). Vrăjitorii Egiptului au fost în stare să reproducă două dintre cele zece
minuni

C. Ştiinţele medicale paralele (infirmate de Biblie şi de ştiinţă)

1. Yoga (karma, bah, juana şi roja): gimnastica trupului şi relaxarea spiritului. Fixarea
minţii într-un punct fix, în sfere necunoscute, depersonalizând fiinţa, prin meditaţie
transcendentală.

2. Dinamica de grup: schimbarea lui eu cu noi, prin intimităţi totale - ginte


(Ieremia 17:10)

3. Hipnotismul: somnul ocult – deschidere spre spirite; psihanaliza – golirea


minţii
VRĂJITORIA 13
1

4. Iridiologia: diagnosticarea prin ochi (iris – centrul de informare pentru toate


organele), dar nu toate bolile se pot observa prin ochi (diabet, hepatită)

5. Radiestezia: descoperirea de izvoare, obiecte, alimente, prin pendul şi bagheta


magică

6. Homeopatia: vindecarea prin diluarea concentraţiei medicamentelor, prin forţa


de dinamizare (combinaţie de medicină şi religie hindusă)

7. Acupunctura (acus - ac; punctura - înţepătură – limba latină). Originea ei este


în China, cu 3000 î.Hr., ca practică a religiei astrologice şi apoi taoiste chineze
(tao - principiul deasupra divinităţii cu două laturi – yin şi yang - acesta
controlând energiile din univers, astfel când în trup există echilibru între „-” şi
„+”, omul este sănătos. Acest concept se sprijină afirmaţia că există energii vitale
„chi” şi meridiane (linii invizibile) care comunică, aliniind organismul la stele,
degajând energii într-un ritm de 24 de ore, prin 14 meridiane, dintre care 12 sunt
simetrice, iar prin înţepături se refac meridianele întrerupte. Un procedeu similar
este auriculoterapia

8. Sofrologia: imitarea naşterii din nou - cucerirea de noi cunoştinţe şi


dobândirea personalităţii – specifică religiilor păgâne, echivalente minciunilor
din Eden: nu veţi muri - reîncarnarea; veţi fi ca Dumnezeu - totul e în tine, tu eşti
dumnezeu. Există tot felul de bioenergii asemănătoare, toate având în spate o
forţă spirituală supranaturală (I Corinteni 10:19-20; Faptele Apostolilor 3:6 –
„Ce am îţi dau” – bioenergia lui Petru sau puterea Duhului Sfânt?

II. LEGATURILE VRAJITORIEI

A. Implicarea în vrajitorie (ca subiect sau ca obiect)

1. Din voinţă proprie - din mândrie sau din dorinţă de putere (Leviticul 20:6;
Deuteronomul 18:9). Acestea nu au putere peste sfinţi (I Ioan 5:4-5)

2. Din ignoranţă, amăgire (Ieremia 29:8-9; Zaharia 10:2), pe fond religios (Isaia
3:1-3)
13 Lecţia 5
2

B. Urmarile vrajitoriei

1. Efecte imediate: senzualitate de nestăpânit, înclinaţii spre deprimare,


sinucidere, minciună, raporturi sexuale anormale, duh de somn la slujbe sfinte,
boli mintale, somnambulism, însuşiri de prezicere, citirea gândurilor, vedenii şi
informaţii dincolo de cele cinci simţuri

2. Efecte de durată: posesiuni demonice (dialog vrăjitor – duh: „Am ajuns


departe, vă avem la dispoziţie”. „Dimpotrivă, noi facem ce vrem cu voi”);
pedeapsa veşnică: (Apocalipsa 22:15)

C. Etape de eliberare

1. Mărturisire (Faptele Apostolilor 19:18; Isaia 59:2)

2. Ruperea legăturilor, distrugerea obiectelor, a cărţilor (Faptele Apostolilor


19:19-20; Iacov 4:7)

3. Chemarea Numelui şi a Sângelui Domnului Isus (I Ioan 1:7-9; Evrei 9:14;


Marcu 16:17-18; Matei 10:1)

4. Umplere proaspătă cu Duhul Sfânt şi îndeletniciri sfinte (Luca 11:20-26;


Efeseni 5:18, 6:11; Coloseni 2:15)

III. EXEMPLE BIBLICE (Deuteronomul 18:9-14, 15-18; Evrei 1:1-3;


Exod 15:26)

A. Vechiul Testament

1. Vrăjitorii - cât şi ce poate Diavolul!: Egipt (Exod 7:11-22, Isaia 19:3);


Babilon (Daniel 1:20; 2:18-22)

2. Balaam – proroci sau ghicitori? (Numeri 22:7; Apocalipsa 2:14)

3. Vrăjitoarea din En-Dor – demoni înşelători (I Samuel 28:7-25)

4. Izabela – vrăjitoria, o pîrghie a puterii politice (II Împăraţi 9:22)


VRĂJITORIA 13
3

5. Manase – oameni robiţi de vrăjitorie (II Cronici 33:6; II Împăraţi 23:5)

B. Noul Testament

1. Simon – influenţe locale (Faptele Apostolilor 8:9-11)

2.Elima – împotrivitori ai adevărului (Faptele Apostolilor 13:6-8)

3. Roaba din Filipi – victime ale vrăjitoriei (Faptele Apostolilor 16:16)

4. Prorocul mincinos – ultima înşelăciune (Apocalipsa 9:21; 18:23; 13:13-15)

ÎNCHEIERE

1. Dumnezeu interzice cu desăvârşire vrăjitoria. „Feriţi-vă de orice se pare rău”


(Deuteronomul 18:14; I Tesaloniceni 5:22)

2. Nevoia şi posibilitatea de eliberare şi sfinţire (Faptele Apostolilor 19:13-20;


Marcu 16:9; Luca 10:19)
13 Lecţia 5
4

VRĂJITORIA

I N TRO D U C ERE

Textul din Galateni 5 ne oferă o amplă listă a păcatelor, reunită de Pavel


sub numele generic de „faptele firii pământeşti”. Printre ele se numără
şi vrăjitoria. La alte fapte ale firii pământeşti, menţionate aici, mai sunt
diferite anexe, după cum la vrăjitorie s-ar putea anexa un citat din
Deuteronomul 18:10-11: „…meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de
vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe
pe cei care cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe
pe morţi”. Sau, potrivit cu denumirile actuale, lista ar suna astfel:
astrologie, spiritism, acupunctură, radiestezie, iridiologie, magie albă şi
neagră, yoga şi toate cele care sunt din gama aceasta.
Cuvântul grecesc pentru vrăjitorie este pharmakeia, care
înseamnă farmece, spiritism, magie, venerarea demonilor pentru a
produce experienţe spirituale. Într-un sens mai popular, am putea defini
magia ca fiind încercarea oamenilor de a ajunge în sferele lui Dumnezeu,
VRĂJITORIA 13
5

de a poseda, de a dispune de mijloace spirituale supranaturale pe alte căi


decât cele lăsate de Dumnezeu. Alte căi sunt cele demonice, pentru că o
altă sursă negativă de putere în acest Univers nu există decât Diavolul.
Nu există decât aceste două forţe: Dumnezeu şi Diavolul. Bineînţeles că
ele nu sunt echivalente, după cum presupun religiile păgâne: forţa binelui
şi forţa răului. Dumnezeu este suveran peste toate. Diavolul însă dispune
de anumite forţe pe care le desfăşoară între oameni în cursul istoriei.
Aşa după cum putem vedea, vrăjitoria apare imediat după
păcatele trupului şi închinarea la idoli. Pe parcursul Bibliei şi în viaţa
cotidiană, putem observa că ea este strâns legată de aceste două păcate.
Putem citi despre legătura dintre vrăjitorie şi închinarea la idoli în Isaia
2:6 - „Căci ai părăsit pe poporul Tău, pe casa lui Iacov, pentru că sunt
plini de idolii răsăritului şi dedaţi la vrăjitorie ca filistenii, şi se unesc cu
fiii străinilor”. Ei au rupt legăturile cu Dumnezeu şi Dumnezeu, la rândul
Lui, cu ei. Acestea două, vrăjitoria şi închinarea la idoli, merg mână în
mână. De altfel, vrăjitoria este şi ea o închinare la idoli. Citim despre
sentinţa dată de Dumnezeu, prin care a condamnat Israelul de nord la
robia siriană: „Au părăsit toate poruncile Domnului, Dumnezeului lor,
şi-au făcut viţei turnaţi, au făcut idoli de ai Astarteei, s-au închinat
înaintea întregii oştiri a cerurilor şi i-au slujit lui Baal. Au trecut prin foc
pe fiii şi fiicele lor, s-au dedat la ghicire şi la vrăjitorii şi s-au vândut ca
să facă ce este rău înaintea Domnului, mâniindu-L” (II Împăraţi 17:16-
17). Aici, Israelul a procedat la fel ca seminţia lui Iuda, idolatria mergând
pas la pas cu vrăjitoria.
În ceea ce priveşte cealaltă legătură, dintre idolatrie şi păcatele
trupului, putem citi la Naum 3:4 - „Din pricina multelor curvii ale
curvei plină de farmec, fermecătoare iscusită, care vindea neamurile prin
curviile ei şi popoarele prin vrăjitoriile ei”. Aici avem o legătură clară
între păcatele trupului şi vrăjitorie.
13 Lecţia 5
6

O altă imagine este aceea provocată (indirect) de Balaam între


Israel şi Moab, ceea ce s-a întâmplat în Câmpia Moabului: „Israel locuia
la Sitim şi poporul a început să se dedea la curvie cu fetele lui Moab. Ele
au poftit poporul la jertfele dumnezeului lor şi poporul a mâncat şi s-a
închinat până la pământ înaintea dumnezeilor lor” (Numeri 25:1-2).
Prezenţa permanentă a acestei legături apare şi în Apocalipsa 2:14 - „Dar
am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui
Balaam, care a învăţat pe Balaac să pună o piatră de poticnire înaintea
copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfe idolilor şi să se
dedea la curvie”.

I. VRAJITORIA - PREZENTARE

A. Ghicitoria

Să continuăm prin a prezenta diversele ipostaze ale vrăjitoriei


între oameni, atât în vremurile biblice, cât şi acum, pentru că în general
lucrurile se repetă. Demonii care au marcat şi au stăpânit timpurile biblice
sunt la lucru şi astăzi. Eventual şi-au schimbat strategia, dar scopul este
acelaşi.
În primul rând, vom discuta despre ghicitorie. Când oamenii nu
sunt mulţumiţi cu ceea ce cunosc pe cale naturală, când nu sunt doritori
să primească anumite descoperiri pe cale spirituală, de la Dumnezeu,
apelează la diferite mediumuri, intrând astfel în contact cu lumea
VRĂJITORIA 13
7

demonilor. În Deuteronom 29:29 scrie: „Lucrurile ascunse sunt ale


Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre
şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii
acesteia”. Dumnezeu le-a vorbit evreilor prin Lege, prin profeţi, apoi
tuturor prin Fiul, dar atunci când oamenii vor să afle şi alte lucruri, ei
apelează la mijloace străine. În Genesa 44:5 avem o menţiune despre
ghicitorie: „De ce aţi furat paharul din care bea domnul meu şi de care
se slujeşte pentru ghicit?…”. Nu cred că Iosif era un ghicitor, dar erau
unele practici ale vremii, păstrate până în zilele noastre: cititul în ceai, în
zaţul de cafea etc. La aceste surse de ghicire putem adăuga cărţile de
vrăjitorie, despre care putem citi şi în Faptele Apostolilor19:19 - „Şi unii
dintre cei ce făcuseră vrăjitorii, şi-au adus cărţile şi le-au ars…”. Apoi
acele „nevinovate” bilete de papagal, ghicirea cu ajutorul pendulului,
pentru aflarea sexului copilului care urmează să se nască, sau „cheia de
moştenire”.
Iată o condamnare a acestor lucruri: Leviticul 20:6 - „Dacă
cineva se duce la cei ce cheamă pe morţi şi la ghicitori, ca să curvească
după ei, Îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia şi-l voi nimici din
mijlocul poporului lui”.
Am putea să adăugăm la instrumentele acestor practici oculte şi
cărţile de interpretare a viselor, pe care le putem găsi la chioşcurile de
ziare. Povestea este veche, în Genesa 40:8 -„Iosif le-a zis:
…«Tălmăcirile sunt ale lui Dumnezeu.»…”. Oamenii nu pot intra în
posesia unor astfel de daruri decât pe cale spirituală, dar Dumnezeu nu
colaborează cu oamenii păcătoşi. În Daniel 2:28 avem o situaţie în care
oamenii au fost puşi din nou în imposibilitatea de a dezlega visele, ca o
dovadă a faptului că Dumnezeu a păstrat darul acesta doar pentru Sine şi
pentru cei ascultători de El.Daniel a zis: „Dar este în ceruri un
Dumnezeu, care descopere tainele şi care face cunoscut împăratului
13 Lecţia 5
8

Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă. Iată visul tău şi


vedeniile pe care le-ai avut în patul tău”. Dumnezeu a dat o dovadă că
oamenii, cu toată înţelepciunea babiloneană – căci de acolo au pornit
toate aceste lucruri – nu au fost în stare să descifreze ce înseamnă acele
visuri. Doar Dumnezeu le poate da o interpretare completă şi reală. În Iov
scrie că „Dumnezeu le vorbeşte oamenilor prin vise.”. În Eclesiastul,
Solomon ne spune că „După cum există o deşertăciune a vorbelor, tot aşa
există şi o deşertăciune a viselor”. Despre descoperirile cu
toiagul, folosite mai mult în Orient, pentru descoperiri de izvoare, este
scris în Osea 4:12 - „Poporul Meu îşi întreabă lemnul lui, şi toiagul lui îi
proroceşte...”.
Un alt lucru, pe care îl găsim atât în Biblie, cât şi în viaţa
cotidiană, este cercetarea măruntaielor, pentru aflarea unor taine sau
pentru ghicirea unor lucruri. Despre aceste fapte putem citi la Ezechiel
21:21-23 -„Căci împăratul Babilonului stă la răscruce, la capătul celor
două drumuri, ca să dea cu bobii; el scutură săgeţile, întreabă terafimii,
şi cercetează ficatul. Sorţul, care este în dreapta lui înseamnă
Ierusalimul... Copiii lui Israel nu văd în aceasta decât nişte vrăjitorii
deşarte, ei, care au făcut jurăminte mincinoase. Dar împăratul
Babilonului îşi aduce aminte de nelegiuirea lor, aşa că vor fi prinşi”.
Evreii ştiau că sunt vrăjitorii deşarte, dar ele s-au adeverit, pentru că
poporul Israel Îl părăsise pe Dumnezeu. Este o regulă generală: când
oamenii Îl părăsesc pe Dumnezeu, se pun, din oficiu, la îndemâna
Diavolului; se dau pe mâna lui şi astfel, el are acces la viaţa lor, la mintea
şi la căile lor. El poate să-i influenţeze, şi să facă anumite lucrări asupra
lor, pentru că cei în cauză nu se bucură de protecţia lui Dumnezeu.
Amintiţi-vă ce a spus Pavel la Corint, atunci când un om a păcătuit foarte
grav: a fost dat pe mâna Satanei care urma să aibă putere asupra lui.
Cam atât despre ghicitorie, dar mai sunt şi alte forme legate de
VRĂJITORIA 13
9

acestea. Există vrăjitoria modernă, cum este cazul acelui englez, de


origine evreiască, care este în stare să ghicească locul unde ţi-ai pierdut
cheile sau alte obiecte. Toate acestea se practică din plin în zilele noastre.
Atunci când vreunul apelează la ele, fapta lui este un păcat categoric
înaintea lui Dumnezeu. Este o acţiune ce arată că Dumnezeul nostru ar fi
incapabil să rezolve acea problemă, sau o dovadă că nu am avea
Dumnezeu, şi am fi nevoiţi să apelăm la alte mijloace. Este o impresie că
Dumnezeu nu ne-ar pune suficiente date la dispoziţie, suntem lipsiţi de
anumite informaţii şi trebuie să apelăm la Diavolul să ni le dea. Nu
uitaţi: Diavolul este mincinos, chiar dacă minciuna sa este învelită în
adevăr şi asociată cu lucruri bune. El este în stare să ghicească lucruri
ascunse, dar în final duce în rătăcire. La fel ca un om, când vrea să inducă
în eroare pe cineva, nu îi va pune în faţă lucrurile negative de la început,
ci îl va înşela, încetul cu încetul, în funcţie de posibilităţi.

B.Ştiinţele oculte

Acestea, ca celelalte, îşi au originea în Babilon şi ar putea fi


denumite: ştiinţe ascunsă de cunoaşterea umană naturală. Aici vom
aminti astrologia, spiritismul şi magia.
Astrologia este cititul în stele. În vremea noastră, găsim
horoscoape şi calendare astrale. Fiecare naţie are horoscoapele ei. Chiar
dacă acestea se contrazic între ele, oamenii sunt atât de naivi, încât citesc
în mai multe dintre ele, văd că se bat cap în cap, şi cu toate acestea se lasă
duşi în eroare de ele. Una dintre ţările cele mai afectate de această
practică este, se pare, Franţa, unde o proporţie de 60% din populaţie
citeşte horoscopul regulat şi crede în acesta. Cu toate acestea, Franţa se
consideră o ţară creştină (vă daţi seama cel fel de creştinism se manifestă
14 Lecţia 5
0

acolo).
Despre astrologie scrie în Isaia 47:12-15 - „Vino dar cu
descântecele tale şi cu mulţimea vrăjitoriilor tale, cărora ţi-ai închinat
munca din tinereţe; poate că vei putea să tragi vreun folos din ele, poate
că vei izbuti. Te-ai obosit tot întrebând: să se scoale dar şi să te scape cei
ce împart cerul, care pândesc stelele, care vestesc, după lunile noi, ce are
să ţi se întâmple! Iată-i, au ajuns ca miriştea, pe care o arde focul şi nu-
şi vor scăpa viaţa din flăcări: căci nu va fi ca un cărbune, la care se
încălzeşte cineva, nici un foc la care stă. Aşa va fi soarta acelora pe care
te oboseai să-i întrebi. Şi cei cu care ai făcut negoţ din tinereţea ta se vor
risipi fiecare într-o parte; şi nu va mai fi nimeni care să-ţi vină în
ajutor”.
Aceste lucruri încep să ia amploare şi printre noi. Oamenii au
ajuns să-şi pună încrederea în aceste lucruri, dar care se dovedesc a fi
false. Chiar din punct de vedere ştiinţific, astrologia este infirmată. Când
a fost înfiinţată, astrologii cunoşteau doar cinci planete. Între timp,
numărul celor descoperite ştiinţific a crescut, dar astrologii nu şi-au
modificat datele, pentru că acestea sunt axate pe cunoaşterea cea veche.
Apoi, ei spun că sunt douăsprezece constelaţii, dar de fapt sunt
patrusprezece. Calculele lor conţin erori şi, cu toate acestea, oamenii îi
cred. Potrivit astrologiei, gemenii, cei care s-au născut în aceeaşi zi, ar
trebui să aibă aceeaşi soartă. Destine totalmente diferite pentru gemeni
infirmă astrologia.
În Iov 38:33, Dumnezeu întreabă: „Cunoşti tu legile cerului? Sau
tu îi orânduieşti stăpânirea pe pământ?”. Ştiinţa astrelor este unul dintre
domeniile pe care Dumnezeu le-a păstrat sub stăpânirea Sa. Dacă oamenii
au un oarecare acces la informaţii, prin Satan, care este un domn al puterii
văzduhului, căzut din cer, totuşi, datele deţinute de ei şi pe care ni le pot
furniza sunt, în cea mai mare măsură, false. Acestea nu pot fi dovedite
VRĂJITORIA 14
1

nici din punct de vedere biblic, nici ştiinţific. Atât Biblia cât şi ştiinţa
infirmă aceste lucruri.
O altă ştiinţă ocultă este spiritismul. În ea sunt încadraţi cei
care întreabă duhurile morţilor. Lucrul acesta se realizează prin
mediumuri speciale, prin atingerea de mese sau alte obiecte, timp în care
spiritiştii contactează aceste duhuri. După ce, o anumită perioadă, acest
fenomen a scăzut în intensitate, începând cu secolul trecut, prin surorile
Fox, iarăşi s-a dezvoltat, mai apoi, în vremea noastră, ajungând la zeci de
mii de cazuri de mediumuri spiritiste, care se ocupă cu chemarea
duhurilor celor morţi. Chiar şi în România, acest fenomen s-a dezvoltat
foarte mult, de la Bogdan Petriceicu-Haşdeu încoace. Oamenii sunt
curioşi să afle cum e pe lumea cealaltă, dar cu toate aceste mijloace,
nimeni nu a ajuns să afle vreun adevăr. Pentru că Diavolul nu se demască
pe sine, ci induce în eroare pe cei creduli.
Sunt multe texte în Biblie care condamnă astfel de lucruri.
Amintim Leviticul 19:31 - „Să nu vă duceţi la cei care cheamă duhurile
morţilor…”. Biblia condamnă categoric astfel de lucruri. Sunt lucruri care
ne sunt interzise cu desăvârşire: „Vezi să nu te laşi prins în cursă,
călcând pe urmele lor, după ce vor fi nimicite dinaintea ta. Fereşte-te să
nu cercetezi despre dumnezeii lor şi să zici: «Cum slujeau neamurile
acestea dumnezeilor lor? Şi eu vreau să fac la fel»” (Deuteronomul
12:30). Este interzis orice contactul, cât de mic, cu aceste lucruri. Pentru
că în momentul în care calci pragul unor astfel de localuri, când citeşti
astfel de lucruri, deja ai deschis uşa pentru Satan şi astfel, el ajunge să
aibă anumite drepturi asupra ta. Când intră un om în biserică, noi ne
rugăm pentru el, şi Dumnezeu îl cercetează. La fel, când un om intră
într-un asemenea loc, Satan îl cercetează: a intrat pe terenul lui. Cum
spuneau filistenii despre Samson: „Samson a venit aici”. Au avut un drept
asupra lui, din pricina prezenţei lui într-un loc nepermis. Psalmul 1 ne
14 Lecţia 5
2

spune că este ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se


aşează pe scaunul celor batjocoritori, nu se compromite cu asemenea
lucruri.
O altă ştiinţă ocultă este magia, cu ramurile ei: albă şi neagră.
Magia albă este îndreptată aparent spre bine: tămăduiri, premoniţie
(consultarea unor clarvăzători), purtarea unor amulete, sau prezenţa unor
statuete în casă, pentru a-i păzi pe cei din casă de anumite rele. Dar după
cum spunea Domnul Isus, Satan nu-l poate scoate afară pe Satan. Magia
neagră, la rândul ei, este îndreptată să facă rău: blesteme, descântece sau
alte ritualuri. Oamenii apelează la magie neagră când vor ca Diavolul să
lucreze asupra altora, să le facă rău. Potrivit legii iubirii de sine, nouă să
ni se facă bine, iar altora rău! Un om a apelat odată la acest sistem al
magiei, pentru că a avut un copil bolnav. În final, copilul s-a tămăduit.
Dar după o săptămână, tatăl şi-a omorât copilul. Diavolul, într-o primă
fază, îţi poate face un bine, dar mai apoi îţi face un rău mai mare decât
binele anterior.
Există asociaţii internaţionale secrete – francmasoneria - care
cuprind oameni de mari succes. A apărut şi în limba română o carte în
care scrie despre faptul că oameni din diferite ţări comunică între ei şi
practică aceste ritualuri oculte, ba au chiar anumite legături cu
satanismul. Hitler, Karl Marx şi alţii i s-au închinat pe faţă lui Satan,
începând cu aceste ritualuri oculte. Aceste asociaţii internaţionale par a se
potrivi cu ceea ce era în vechime, sub forma vrăjitorilor organizaţi, de la
curţile împăraţilor : „Dar Faraon a chemat pe nişte înţelepţi şi pe nişte
vrăjitor, şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor”
(Exodul 7:11). În Egipt nu erau dispersaţi, ca pe vremea lui Saul, erau
profesionişti, aveau instituţia lor. Aşa era la multe popoare. În I Samuel
6:2, citim: „Şi filistenii au chemat pe preoţi şi pe ghicitorişi au zis: «Ce
să facem cu Chivotul Domnului? Arătaţi-ne cum trebuie să-l trimitem la
VRĂJITORIA 14
3

locul lui»”. Ghicitori au ştiut ce au de făcut, căci Diavolul ştie şi el să-şi


apere pielea în anumite condiţii. Vrăjitori au fost organizaţi în Babilon pe
vremea lui Daniel: Daniel 2:2 -„Împăratul a poruncit să cheme pe
vrăjitori, pe cititori în stele, pe descântători şi pe Haldei”. Câte categorii
existau în această clasă specială! Aşa cum erau şi prorocii lui Ahab: cu
sutele. Şi în vremea noastră, în unele ţări sunt mai mulţi vrăjitori decât
preoţi. Diavolul are mai mulţi slujitori decât Dumnezeu. Chiar dintre cei
care poartă titluri creştine mai are Diavolul lucrători, dar dintre ceilalţi,
Dumnezeu nu are nici unul, cu siguranţă.
Tot în această categorie mai putem enumera şi muzica rock,
care este o onorare a Diavolului, pusă pe versuri. Dacă tinerii ar
înţelege cuvintele acestor cântece, mulţi nu ar mai asculta o asemenea
muzică. Acestea sunt venerări ale Diavolului. Prin ritualuri rock avansate
se imploră prezenţa lui Satan, oamenii se pun la îndemâna lui şi totodată
îl înjosesc în cele mai odioase moduri pe Domnul Isus şi Biserica Sa. O
muzică rea înlesneşte o închinare greşită. Muzica demonică, înlesneşte
închinarea la un dumnezeu fals, ca în Babilon: „Nebucadneţar a luat
cuvântul şi le-a zis «înadins oare, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, nu slujiţi
voi dumnezeilor mei şi nu vă închinaţi chipului de aur, pe care l-am
înălţat? Acum fiţi gata şi în clipa când veţi auzi sunetul trâmbiţei,
cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului şi a tot felul de
instrumente, să vă aruncaţi cu faţa la pământ şi să vă închinaţi chipului
pe care l-am făcut; dacă nu vă veţi închina lui, veţi fi aruncaţi pe dată în
mijlocul unui cuptor aprins! Şi care este dumnezeul acela, care vă va
scoate din mâna mea?»” (Daniel 3:14-15). Foarte interesant,
Nebucadneţar a dat ordin să se cânte din tot felul de instrumente, care
înlesneau închinarea falsă. Muzica lipsită de sacralitate realizează în în
suflet, o stare propice pentru a te închina unui dumnezeu fals. În acelaşi
mod când cântarea de cor este sub călăuzirea lui Dumnezeu, sub ungerea
Duhului Sfânt, este nemaipomenit după aceea să predici. Simţi efectiv
14 Lecţia 5
4

cum primeşti o libertate şi terenul este pregătit pentru a te închina şi a


face o lucrare bună pentru gloria Domnului.
La ora actuală este o tragedie ce se întâmplă în multe biserici
unde muzica rock conduce o lucrare de apostazie. Se începe cu cântări şi
la un moment dat ajung se aruncă pe jos şi râd fără să se poată stăpâni,
crezând că se bucură în Domnul. Pentru ce lacrimi pe faţa unui mântuit,
spun ei? Dar Biblia ne spune că este ferice de cei care plâng nu de cei
care râd, iar în Apocalipsa ni se spune că în ziua aceea Domnul ne va
şterge lacrimile. Trebuie acordată o mare atenţie muzicii care se cântă în
biserică. Diavolul vrea să amestece lucrurile, să dea o turnură falsă, şi
printre altele vine şi spune că închinarea în rugăciune nu e bună, se poate
şi altfel. Noi păşim spre nişte zile foarte triste profeţite de Biblie. Se
apropie cea mai mare rătăcire prin cel mai mare imitator care există -
Diavolul. El copiază şi imită dumnezeirea. Apocalipsa 12 şi 13 arată cum
balaurul a dat scaunul de domnie şi gloria lui fiarei care avusese rana de
moarte şi care a fost tămăduită aşa cum Tatăl I-a dat scaunul de domnie
Fiului şi L-a pus să şadă împreună cu El.
În aceste condiţii, se impune atenţionarea apostolului Pavel: „Cât
priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră
laolaltă cu El, vă rugăm fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în
mintea voastră şi să nu vă tulburaţi nici de vreun duh, nici de vreo vorbă,
nici de vreo epistolă…” (II Tesaloniceni 2:1-2).
Mai putem aminti cunoscutele ritualuri ale „sfântului” Anton:
Mesajele pe care le primim în cutia de poştă, prin care ni se cere să facem
nu ştiu câte rugăciuni, către acel sfânt, să trimitem alte scrisori, altfel se
întâmplă ceva rău. Totul este minciună.
Tot aici se încadrează superstiţiile. Poate sunt mai puţine
acum, în general, dar încă persistă, în special, în mediul rural. De
VRĂJITORIA 14
5

exemplu când iese mortul, oamenii spun că ar trebui să se răstoarne


scaunele, sau când este copilul mic, trebuie să facă cutare şi cutare lucru.
Să nu uităm ceea ce spune Pavel: „Fereşte-te de basmele lumeşti şi
băbeşti…” (I Timotei 4:7). Ce bine este când luăm seama la ceea ce
spunea Dumnezeu în Vechiul Testament: „Să nu vă temeţi de lucrurile
acestea!”. Deşi Diavolul vine în forţă să nu ne temem de obiceiurile
neamurilor, de aceşti vrăjitori. Căci dacă suntem sub autoritate divină,
suntem protejaţi, altfel trebuie să luăm aminte la pilda acelor exorcişti,
copiii lui Sceva, care s-au dus să scoată demoni. Iată ce li s-a spus: „…Pe
Isus îl cunosc, şi pe Pavel îl ştiu; dar voi, cine sunteţi?” (Faptele
Apostolilor 19:15). Deci, dacă eşti la nivelul lor, te atacă. În I Ioan 4:4,
apostolul spune: „…Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în
lume.”. Domnul Isus explic afenomenul: „Când vine cineva asupra casei,
numai dacă-l leagă pe cel mai tare poate face ceva, altfel atunci nu poate
face nimic.”. Niciodată nu vom găsi scris în Biblie că Diavolul le-a putut
face ceva oamenilor lui Dumnezeu. El urlă, face gălăgie, încearcă să
intimideze, dar nu poate face nimic, doar cât i se permite. Amintiţi-vă de
cazul lui Iov.
Am mai putea adăuga psihografia (transmiterea mesajelor la
distanţă). Însă toate acestea sunt de fapt nu profeţii ci ghicitorii, nu
ştiinţe exacte, ci oculte. Astfel, potrivit statisticilor, Diavolul ghiceşte şi
împlineşte între 10 şi 30% din ceea ce spune. În Isaia 44:25 scrie: „Eu
zădărnicesc semnele prorocilor mincinoşi şi arăt ca înşelători pe
ghicitori; fac pe cei înţelepţi să dea înapoi şi le prefac ştiinţa în nebunie”.
Acest procent de 10 până la 30% se poate vedea şi la plăgile din Egipt.
Până aici au putut merge, dar apoi au fost obligaţi să se oprească. Citim în
Exodul despre cele zece urgii. Vrăjitorii au reuşit să facă primele două
plăgi, dar când au ajuns la a treia (8:18), „Vrăjitorii au căutat să facă şi ei
păduchi prin vrăjitoriile lor, dar n-au putut…”. Apa au prefăcut-o în
sânge, doar era o reacţie chimică; broaştele le-au adus, că doar le-au scos
14 Lecţia 5
6

din apă pe uscat. Dar când a fost vorba de păduchi, trebuiau să facă din
pământ animale, ca în Genesa şi aceasta numai Dumnezeu o poate face.
Citim în Exodul 8:17 -„…Aaron şi-a întins mâna cu toiagul, şi a lovit
ţărâna…”. Şi din pământ a făcut păduchi; dar Diavolul nu poate da viaţă.
Acest exemplu ne poate dovedi că Diavolul nu poate realiza tot ce
doreşte, căci Dumnezeu îi zădărniceşte planurile şi îi face mincinoşi pe
ghicitori. Nu ştiu ce s-ar întâmpla dacă o anumită firmă ar executa numai
între 10 şi 30% dintre serviciile cerute. Cu siguranţă şi-ar pierde clienţii.
Dar observaţi cât de naivi sunt oamenii, că Diavolul, chiar cu acest
procentaj atât de slab, îi duce cu preşul de şase mii de ani. Da, oamenii
înţeleg greu că restul de 70-90% din lucrările lui sunt numai minciuni.
Mai putem citi despre zădărnicirea acestor porniri demonice în
Daniel 2:27 - „…Ce cere împăratul este o taină pe care înţelepţii, cititorii
în stele, vrăjitorii şi ghicitorii nu sunt în stare s-o descopere
împăratului”. Aşadar, Diavolul nu este în stare să ghicească anumite
lucruri, cu toată tehnica lui avansată. Dar chiar dacă ghiceşte unele dintre
ele, Dumnezeu le zădărniceşte, le schimbă. Citim tot în Daniel: „Toţi
înţelepţii împăratului au intrat, dar n-au putut nici să citească scrisoarea
şi nici s-o tâlcuiască împăratului” (5:8). Diavolul este neputincios; numai
Dumnezeu le ştie pe toate, Numele Lui să fie slăvit. Amin!
Iată câteva explicaţii care arată cum se face că se împlinesc o
parte din previziunile ghicitorilor şi ale vrăjitorilor. În parte, cei în cauză
le împlinesc. Diavolul le dă sugestia, iar oamenii, prin autosugestie, le
împlinesc, fie că le este frică, fie că le place ceea ce le sugerează. În cazul
lui Saul, nu este sigur că filistenii l-ar fi ajuns în ziua aceea. Dar cine l-a
pus să se arunce în suliţă? El s-a aruncat. Nu l-au omorât filistenii, el a
decis, măcar că era plin de viaţă. S-a omorât singur. Dacă unor oameni
oameni li se prevesteşte de către cineva că, de exemplu, la vârsta de
patruzeci de ani vor păţi cine ştie ce. Atunci, respectivii sunt în stare de
VRĂJITORIA 14
7

orice, chiar să se arunce în apă sau să nu mai mănânce. Dar de ce îl


credeţi pe Diavolul? Îi poţi răspunde: „De la patruzeci de ani voi începe a
doua tinereţe, indiferent de ce părere ai tu!”. El doar ghiceşte, iar noi îl
putem contrazice. În nici un caz să nu ne lăsăm impresionaţi, să nu ne
conducem după ceea ce spune Diavolul.
Un alt motiv pentru care se împlinesc unele dintre preziceri este
că Satan are puterea peste cei care sunt ai lui şi prin această putere şi prin
aceşti oameni el împlineşte anumite lucruri. Dacă te laşi cârmuit de
Diavolul, nu evenimentele în sine ar merge într-acolo, ci el le conduce, de
aceea au să se împlinească cele prezise
A treia explicaţie este că parte din aceste preziceri se împlinesc
din pură coincidenţă. Diavolul ghiceşte pentru că ştie care este mersul
normal al lucrurilor. Este adesea o simplă coincidenţă. La fel este şi în
cazul horoscopului. Dacă îţi spune cineva că vei avea lipsă de bani, e şi
normal: toţi au lipsă de bani. Când prezice cuiva că are probleme, oare
cine nu are probleme? Unele sunt pure coincidenţe, viziuni imaginare şi
înşelătorii

C. Știinţe medicale paralele

O altă categorie de vrăjitorii, cea de-a treia, sunt ştiinţele


medicale paralele. Numele de „paralele” provine de la faptul că sunt
paralele faţă de ştiinţă, medicină şi-n primul rând faţă de Biblie.
Yoga (karma, bah, juana, roja) sau meditaţia transcendetală,
la început, pare un joc nevinovat, o gimnastică pentru trup şi o relaxare
pentru duh, dar ea, prin aţintirea minţii asupra unui punct fix, te scoate
din sferele normale de gândire şi te duce în alte sfere necunoscute,
14 Lecţia 5
8

depersonificând fiinţa umană. Te face să nu mai simţi că tu trăieşti, ci să


gândeşti în afara fiinţei tale. În timp ce omul gândeşte profund într-un
anumit punct, el este pus de un guru (învăţător) să repete un cuvânt,
numit „mantra”, pe care i-l dă acel învăţător, cuvânt pe care îl repetă şi
care îl ajută să se piardă şi să iasă în afara gândirii obişnuite. Toate
acestea sunt o imitare a Diavolului, potrivit cu ceea ce vrea să facă
Dumnezeu cu noi: să ne scoată din condiţia noastră umană şi să ne ducă
în Cer, ca nişte fiinţe noi. Ceva asemănător vrea să facă şi el, dar prin
mijloacele lui şi, desigur, cu alte scopuri. Yoga are diferite faze: mai întâi
este gimnastica, iar apoi apar alte faze, când omul cade în transă şi când
se poate ridica deasupra pământului, se poate muta dintr-un loc într-altul,
când poate să pronunţe anumite lucruri, sau chiar să prezică. Aşa cum s-
ar simţi un om prin Duhul când este dus, răpit, aşa ar vrea Diavolul să
facă cu yoghinii lui, să-i ducă pe nişte culoare încâlcite, la gândul că îi
duce în cer. Bineînţeles că nu îi duce acolo, căci totul este o înşelare.
Dinamica de grup sau yoga de grup, presupune grupuri de
oameni care discută unele cu altele, ajungând chiar şi la cele mai mari
intimităţi. Ei se complac în fel şi fel de acţiuni, gen familiale şi ajung să
se contopească, schimbând eul cu noi. „Nu mai gândesc eu, ci gândim în
comun.”. Într-un fel, această practică aduce omul la acea formă primitivă
de gintă: nu mai există familie. Toţi sunt una, ajung chiar la relaţii
murdare, totul este un vacarm. Dar acele grupuri, care se pretind o
frăţietate egală, sunt şi ele tot o imitaţie a Diavolului, a ceea ce vrea să
facă Dumnezeu în biserică. Grupurile acestea au unii şefi, care dispun de
ele şi beneficiază de anumite lucruri. Diavolul nu face nimic de gratis;
numai Dumnezeu are haruri. Diavolul lucrează numai pe plată şi de
regulă înşeală.
Hipnotismul – acel somn ocult, care de la o simplă terapie te
duce la deschidere în faţa unor duhuri. La început te prelucrează prin
VRĂJITORIA 14
9

nişte scheme bizare, dar mai apoi te duc până acolo încât Diavolul poate
face cu tine ce vrea.
La fel este şi psihanaliza, acea golire a minţii: Unul povesteşte
tot ce ştie, iar celălalt ascultă, până când primul se goleşte de tot.
Bineînţeles că Diavolul nu vrea să-ţi goleşti mintea ca să ţi-o încarci apoi
cu ceva bun, ci vrea să ţi-o golească până îţi vei pierde personalitatea şi
tot ce a mai rămas în fiinţa umană în urma decăderii.
Iridiologia - diagnosticarea prin ochi. Practicanţii iridiologiei
spun că în iris există un tablou de comandă a tuturor organelor, unde se
pot diagnostica bolile. Există într-adevăr boli care se pot diagnostica prin
ochi cum ar fi, de exemplu, hepatita sau diabetul. Dar ei au lărgit gama,
pretinzând că orice boală poate fi diagnosticată prin ochi. În parte au
succes şi astfel capătă credit în mintea oamenilor fără discernământ
spiritual Dar Dumnezeu spune: „Dă-mi ochii tăi şi inima!”. Atunci când
Diavolul te priveşte profund în ochi, el vrea să te cucerească. Priveşte în
ochii tăi până când ţi-a intrat în minte. Toate aceste practici au o formă
doar aparentă de tămăduire a omului, dar ele te prind, te ţin strâns şi
ajungi din ce în ce mai rău.
Radiestezia - o metodă cu ajutorul căreia, prin pendulare sau
printr-o baghetă magică, se descoperă izvoare, obiecte pierdute, sau se
determină ce alimente trebuie alese pentru anumită dietă .
Homeopatia este o ştiinţă foarte curioasă. Un anumit medic
austriac, prieten cu Mozart, a iniţiat această ştiinţă. El ajunsese sărac şi,
ca să câştige, a născocit ideea că dacă iei un anumit medicament sau
substanţă şi le diluezi, 1 la 9, sau în altă proporţie, ele se pot folosi cu
efecte miraculoase. Această soluţie diluată trebuie foarte bine agitată,
pentru că în forţa de agitare, prin dinamizare, este puterea de vindecare
mai puternică decât în medicamentul concentrat. De fapt, homeopatia este
15 Lecţia 5
0

o combinaţie de medicină cu religie hindusă. Este vorba despre acea forţă


obţinută prin dinamizare, prin agitare. Bineînţeles că atunci când agită
acea substanţă, homeopaţii nu recită psalmi, ci anumite „formule
magice”, prin care medicamentul, spun ei, el ştie, nu noi ca oameni, cum
trebuie tratată o boală. Astfel, omul se deschide pentru acele puteri
magice, de fapt pentru Satan.
Acupunctura, ca termen provine din limba latină: acus - ac;
punctura - înţepătură. De fapt, acupunctura este mai veche decât latinii,
fiind folosită de medicii chinezi cu trei mii de ani înainte de Hristos. Ea
provine din religia astrologiei chinezeşti şi a religiei taoiste şi are la bază
principiul tao, potrivit căruia există două elemente: yin şi yang - pozitivul
şi negativul. Aceste două principii conduc Universul. Atunci când în om
acest echilibru este păstrat, omul este sănătos; dar când acest echilibru se
pierde, omul devine bolnav. Există două afirmaţii fundamentale: sunt
energii - chi şi meridiane, căi localizate sub piele, care comunică şi sunt
identice cu cele din constelaţii. Atunci când se dereglează ceva în
organism, acest echilibru între + şi - se pierde şi omul devine bolnav.
Teoria lor spune că ritmul acesta se repetă la fiecare douăzeci şi patru de
ore şi are la bază patrusprezece meridiane, dintre care douăsprezece sunt
simetrice, iar înţepăturile cu acele de argint sau de aur în diferite puncte
ale corpului, restabilesc aceste legături. Altfel spus, ei susţin că în trup s-a
pierdut alinierea dintre el şi stele, iar prin înţepături, se reface legătura ca
ntr-un sistem electronic. Ce nebunie! Dar nu numai atât: ce origine! De
unde a pornit practica aceasta şi cum a reuşit să se dezvolte în timp,
ajungând chiar şi la noi, în această formă atât de atractivă! Dar ce
înţelepciune dovedesc ei, oare?
Auriculoterapia nu foloseşte corpul întreg, ci doar urechea, în
mod asemănător acupuncturii Se spune că urechea are legătură cu orice
loc din organism. Astfelprin înţepături în ureche, s-ar putea reface
VRĂJITORIA 15
1

sănătatea. Într-o primă fază, practicanţii aplică anestezia, care, spun ei, ar
modifica anumite stări la nivel de coloană vertebrală şi nervi. Prin aceste
practici, oamenii se deschid spre religiile orientale, care presupun o altă
existenţă şi înţelegere a lucrurilor, care este incorectă, şi nu poate fi
verificată cu Biblia şi nici prin intermediul ştiinţei.
Reflexologia este practicată des sub forma presupuncturii prin
masarea cu degetul, unghiile sau, sub altă formă, masarea tălpii
piciorului. Explicaţia lor constă în faptul că omul trăieşte într-un câmp de
energii cosmice, iar boala este o consecinţă a dezechilibrului energetic al
organismului, tratamentul fiind rezultat prin concentrarea energiei spre
organul afectat potrivit principiilor yin şi yang, aşadar aceeaşi poveste
veche a vracilor chinezi şi indieni. Pericolul mai mare e dat de faptul că
cei ce practică nu se pot păstra departe de implicări oculte, chiar dacă unii
vor să susţină o presupunctură creştină, aceasta va indica cursul spre
adevăratul izvor de energie demonică. Filosofia oriental-mistică rătăceşte
mase întregi de oameni, care nu vor să înţeleagă toate formele de înşelare,
în spatele cărora stă Satan.
Sofrologia este ceva cu totul ieşit din comun, ce vrea să imite
naşterea din nou şi convertirea. Practicând toate acestea, omului i se
spune că va ajunge să cucerească noi cunoştinţe şi să-şi dezvolte
personalitatea. Toate acestea sunt noţiuni specifice religiilor păgâne,
asemănătoare cu cele două minciuni spuse de Satan în Eden, aceleaşi
idei îmbrăcată în alte cuvinte: nu veţi muri - vă reîncarnaţi, veţi fi ca
Dumnezeu - totul se regăseşte în tine, tu eşti dumnezeu, divinizează-
te pe tine!

II. LEGĂTURILE VRĂJI TORIEI


15 Lecţia 5
2

A. Implicarea în vrăjitorie

În continuare vom studia legăturile vrăjitoriei, felul în care


oamenii sunt implicaţi, care sunt urmările şi cum se poate ieşi din această
cursă demonică. Oamenii ajung la vrăjitorie fie ca subiect, deci ca
vrăjitor, ocultist, fie ca obiect al lor, ca victime din următoarele motive.
Din voinţă proprie, care este un rezultat al sentimentelor de
slăbiciune sau de mândrie, a dorinţei de putere. Omul lumesc în
disperarea sau în plictiseala lui vede în aceastea o rezolvare: Leviticul
20:6 - „... se duce la cei ce cheamă morţii…”.
În ceea ce ne priveşte pe noi, cei care suntem ai Domnului, dacă
nu alegem noi înşine să luăm contactul cu Diavolul şi legătura cu aceste
medii, el nu ne poate sili să o facem. „…pentru că oricine este născut din
Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este
credinţa noastră. Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că
Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (I Ioan 5:4-5).
Din ignoranţă şi amăgirea descrisă şi în Ieremia 29:8-9 „…Nu
vă lăsaţi amăgiţi de prorocii voştri, care sunt în mijlocul vostru, nici de
ghicitorii voştri; n-ascultaţi nici de visătorii voştri, ale căror visuri voi le
pricinuiţi! Căci ei vă prorocesc minciuni în Numele Meu. Eu nu i-am
trimis, zice Domnul”.
Biblia ne avertizează şi ne îndeamnă la veghere: „Nu fiţi în
necunoştinţă”. „Căci terafimii vorbesc nimicuri, ghicitorii prorocesc
minciuni, visurile mint şi mângâie cu deşertăciuni. De aceea, ei rătăcesc
ca o turmă, sunt nenorociţi, pentru că n-au păstor” (Zaharia 10:2). Oile
rătăcite pot fi mult mai uşor ucise e fiarele sălbatice. De aceea este
important şi indicat să păstrăm unitatea bisericii şi legătura cu Domnul
pentru a nu fi amăgiţi.
VRĂJITORIA 15
3

B. Urmările vrăjitoriei

Ca urmări ale acestor fapte am putea aminti ca efecte imediate:


senzualitatea de nestăpânit, înclinaţii spre deprimare, gânduri de
sinucidere, minciună frecventă, raporturi sexuale anormale, un duh
de somn în special la slujbele sfinte, boli mintale, însuşiri de
prezicere, citire a gândurilor, vedenii şi informaţii dincolo de cele
cinci simţuri. Parte din aceste efecte, par de dorit pentru firea
pământească, numai că există o altă parte de efecte, mai de durată, unele
chiar de durată veşnică şi aici amintim posesiunile demonice.
Într-o carte este surprins un dialog între un spiritist şi un demon.
Spiritistul se mira că demonul era la îndemână ori de câte ori spiritistul
bătea în masă. Ori de câte ori dorea să stea cu el de vorbă, era la
dispoziţia lui, „îl stăpânea”, zicea spiritistul. Dar Diavolul îi răspunde că
se înşelase, căci dimpotrivă, el, duhul, îl are la dispoziţie pe spiritist şi
face cu el ce vrea, lăsând însă impresia că lucrurile stau altfel. Este uşor
să contactezi un mediu spiritist, este uşor să ajungi să colaborezi cu un
demon, dar este imposibil fără ajutorul lui Dumnezeu să mai scapi de el şi
dacă nu îi dai de „lucru” te munceşte el, căci demonii din vremurile de pe
urmă sunt foarte activii.
Ca efect de durată este pierzarea veşnică. „Afară... (printre alţii)
sunt câinii, vrăjitorii, curvarii ...” (Apocalipsa 22:15).

C. Etape de eliberare
15 Lecţia 5
4

Mărturisirea: Fapte 19:18 - „Mulţi din cei ce crezuseră, veneau


să mărturisească şi să spună ce făcuseră”. Nu te poţi elibera dacă nu ai
mărturisit tot ce ai făcut. Isaia 59:2 - „…nelegiuirile voastre pun un zid
de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund
Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!”.
Ruperea legăturilor, distrugerea obiectelor şi a cărţilor
oculte: Faptele Apostolilor 19:19 - „Şi unii din cei ce făcuseră vrăjitorii,
şi-au adus cărţile, şi le-au ars, înaintea tuturor: preţul lor s-a socotit la
cincizeci mii de arginţi”. Oricât de mari ar fi valorile sau uneori nimicuri,
toate acestea trebuie distruse şi îndepărtate. În Vechiul Testament un vas
numai dacă se atingea de ceva necurat, dacă era de pământ trebuia
distrus, cu atât mai mult dacă cu acel obiect s-au făcut lucrări demonice.
Chiar dacă s-a îndepărtat pentru moment ispita de la tine (spune Pavel,
„Un idol e tot una cu nimic, dar voi care mai înainte eraţi obişnuiţi cu
idolul...”), când vezi acel obiect nu poţi să scapi de el în conştiinţa ta şi îi
oferi posibilitatea să revină. De aceea orice lucru trebuie îndepărtat.
Iacov 4:7 spune: „Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă
Diavolului şi el va fugi de la voi”. A te supune lui Dumnezeu înseamnă a
mărturisi orice păcat şi a distruge orice lucru rău. Ce a făcut Moise când a
văzut viţelul turnat? A zis cumva să-l pună într-o magazie şi materialul să
fie folosit la ceva bun? Nu. L-a distrus cu desăvârşire.
Chemarea Numelui şi sângelui Domnului Isus, atât la început
cât şi pe parcurs, când Diavolul va încerca să revină: I Ioan 1:7,9 - „Dacă
umblăm în lumină după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii
cu alţii şi sângele Domnului Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat.
Dacă ne mărturisim păcatele El este credincios şi drept să ne ierte şi să
ne curăţească de orice nelegiuire”; Evrei 9:14 - „cu cât mai mult sângele
lui Hristos care prin Duhul cel veşnic S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără
pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte ca să
VRĂJITORIA 15
5

slujiţi Dumnezeului celui viu!”. În Numele Lui putem să fim eliberaţi.


Domnul i-a autorizat, în Numele Lui, pe ucenici şi apoi pe ceilalţi urmaşi
ai Lui; le-a dat putere să scoată duhurile necurate şi să tămăduiască orice
fel de boală şi orice fel de neputinţă, în Numele Lui, atât atunci când era
El pe pământ, cât şi după înălţarea Sa (Matei 10:1). Demonii trebuie să se
retragă, căci pentru ei Numele lui Hristos înseamnă autoritate, ei trebuie
să părăsească acel teren pentru că Domnul a biruit la Golgota. Doar în
Numele Lui putem să primim eliberare, de acei demoni care i-au stăpânit
sau, cel puţin, i-au influenţat pe unii.
Umplere proaspătă şi îndeletniciri sfinte: Luca 11:24-26 -
„Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă
şi caută odihnă. Fiindcă n-o găseşte, zice: «Mă voi întoarce în casa mea,
de unde am ieşit». Şi când vine, o găseşte măturată şi împodobită. Atunci
se duce de mai ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el; intră
împreună în casă, se aşează în ea, şi starea de pe urmă a omului aceluia
ajunge mai rea decât cea dintâi”. Diavolul are în general tendinţa să vină
înapoi. O casa este goală când omul este fără activitate, nu are o umplere
proaspătă, nu are îndeletniciri sfinte şi nu şi-a făcut mădularele roabe ale
neprihănirii. De aceea: „Fiţi plini de Duh”(Efeseni 5:18). „Îmbrăcaţi-vă
cu toată armătura lui Dumnezeu, pentru ca să puteţi ţinea piept
împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6:11). Diavolul va unelti din
nou să cucerească terenul pierdut, dar dacă vom fi tot timpul înarmaţi şi
implicaţi în lucrarea Domnului, vom avea biruinţă, iar dacă nu, Diavolul
ne va recuceri şi ne vom pierde libertatea, poate şi mântuirea.

III. LEGI ŞI FAPTE

A. Pincipii biblice
15 Lecţia 5
6

În ceea ce urmează vom prezenta poziţia Scripturii referitoare la


existenţa vrăjitoarelor şi motivaţia reţinerii noastre faţă de orice implicaţii
demonice.
Domnul a poruncit prin Moise în Deuteronomul 18:9-14 - „După
ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău, să nu te înveţi
să faci după urâciunile neamurilor acelora. Să nu fie la tine nimeni care
să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă
meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de
vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei care cheamă
duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci
oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din
pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste
neamuri dinaintea ta ... Căci neamurile acelea pe care le vei izgoni,
ascultă de cei ce citesc în stele şi de ghicitori; dar ţie, Domnul,
Dumnezeul tău, nu-ţi îngăduie lucrul acesta” Pomul cunoştinţei a fost
ispititor în Eden, însă experienţa lui ne ajunge.
În Evrei 1:1-2, omul lui Dumnezeu ne scrie care este modul lui
Dumnezeu de a ni se revela şi de a lucra. Dumnezeu are alte căi de a
lucra, alte surse: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri în multe
chipuri la sfârşit ne-a vorbit prin Fiul, care este oglindirea slavei lui
Dumnezeu”. Când Filip a cerut: „Doamne ... arată-ne pe Tatăl şi ne este
de ajuns. (aşa este omul ar vrea) „Isus i-a zis: « .... Cine M-a văzut pe
Mine L-a văzut pe Tatăl»”(Ioan 14:8-9). Isus este o revelaţie suficientă
pentru noi. În Coloseni este scris: „Noi avem totul deplin în El”. Nu mai
avem nevoie de nimic altceva, iar cât despre vindecări, în Exodul 15:26
este scris: „Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului,
Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui … nu te va lovi
cu nici una din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul
care te vindecă”. Prin evanghelie, prin Duhul Sfânt care ne este dat, prin
VRĂJITORIA 15
7

darurile lui noi avem totul. Dar Dumnezeu lucrează numai în condiţii de
alb imaculat, de sfinţenie. În schimb la Diavolul putem să apelăm oricum;
dacă vrei să faci rău cuiva nu poţi să apelezi la biserică, ci va trebui să
apelezi la un lucrător al lui. Biblia spune „Binecuvântaţi şi nu
blestemaţi”. Acestea sunt principiile divine. Ne este interzis cu
desăvârşire să intrăm în cursa şi slujba Diavolului, spre binele
nostru.

B. Exemple biblice

Instituţii oculte – cât şi ce poate Diavolul


Astfel au fost acei vrăjitori ai Egiptului care reuşeau să facă
unele minuni şi semne: Exodul 7:22 - „…vrăjitorii Egiptului au făcut şi
ei la fel…” Uneori Diavolul îi imită pe slujitorii lui Dumnezeu: Exodul
8:18 - „Vrăjitorii au căutat să facă şi ei păduchi prin vrăjitoriile lor; dar
n-au putut…”. Foarte bine spunea psalmistul: „puterea este a lui
Dumnezeu”. În Daniel 1:20 din nou este evidenţiată puterea lui
Dumnezeu: „În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere şi
despre care întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât
toţi vrăjitorii şi cititorii în stele, care erau în toată împărăţia lui”. Un
pocăit veghetor este oricând mai înţelept decât zece vrăjitori. Dacă vrei să
ceri informaţii de la cineva, dacă vrei să ai de-a face cu cineva, la cine te
duci? La acela care este de zece ori mai priceput sau la cel nechibzuit?
Oamenii lui Dumnezeu sunt de zece ori mai pricepuţi decât ceilalţi. Peste
ani s-adovedit aceeaşi realitate: Daniel 5:8 - „Toţi înţelepţii împăratului
au intrat, dar nu au putut să citească scrisoarea şi nici s-o tâlcuiască
împăratului”. Ne bucurăm că Diavolul era atât de neputincios, numai că
oamenii sunt duşi în eroare de el. În vremea noastră instituţiile
francmasonice au preocupări în acest domeniu. Aceştia vor fi probabil
primii consilieri ai Anticristulu, dar Apocalipsa scrie că vor veni doi de la
15 Lecţia 5
8

Dumnezeu care vor fi mai puternici şi vor desfăşura o lucrare minunată şi


împreună cu Domnul vor birui.
Balaam – proroci sau ghicitori
Un caz, care este un aviz pentru biserică. Balaam apare sub
diferite denumiri fie de proroc, fie de ghicitor şi se pare că el le-a
îmbrăţişat pe amândouă într-o ordine succesivă. „Bătrânii lui Moab şi
Madian au plecat având cu ei daruri pentru ghicitor. Au ajuns la Balaam
şi au spus cuvintele lui Balac” (Numeri 22:7). Au urmat diferite
încercări a lui Balac de a provoca un efect spiritual negativ asupra
evreilor, n-au reuşit însă pentru că Balaam a rămas pentru o vreme în
ascultare de Dumnezeu. Ulterior el a căzut în acea rătăcire despre care
este scris în II Petru 2:15 - „După ce au părăsit calea cea dreaptă, au
rătăcit şi au urmat calea lui Balaam fiul lui Bosor care a iubit plata
fărădelegii”. În Apocalipsa 2:14 apare ca un simbol negativ,
„…învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de
poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite
idolilor şi să se dedea la curvie. Balaam, din proroc bun, a ajuns ghicitor,
cei de-afară l-au crezut şi înainte ghicitor şi el s-a comportat ca un
ghicitor. Unii din noi, dintre creştini, care au fost lucrătorii lui Dumnezeu
pot ajunge să folosească bioenergia în loc de Duhul Sfânt şi să folosească
ghicitoria în loc de darul prorociei. Ei pot să îi ducă în eroare pe mulţi.
Vrăjitoare din En-Dor – demoni înşelători
Aici avem un caz de spiritism din Vechiul Testament. După ce
Saul a fost în tinereţe un om evlavios şi i-a scos din ţară pe cei care
chemau morţii şi pe cei care ghiceau, spre sfârşitul vieţii s-a răzgândit,
odată cu duhurile care l-au (re)cucerit: I Samuel 28:11-15 - „Femeia a
zis: «Pe cine vrei să-ţi scol?»… «Scoală-mi pe Samuel» … «Văd o fiinţă
dumnezeiască cum iese din pământ.»…«Cum e la chip?»…«Este un
VRĂJITORIA 15
9

bătrân care se scoală şi este învelit cu mantie» Saul a înţeles că era


Samuel şi s-a aplecat cu faţa la pământ şi s-a închinat. Samuel a zis:
«Pentru ce m-ai tulburat, chemându-mă?»”. În aceste situaţii duhul
mediului ocult este cel care acţionează simulând şi influienţând pe cei
implicaţi.
Izabela – vrăjitoria, o pârghie a puterii politice
Pe lângă închinarea la viţeii de aur făuriţi de Ieroboam, prin Ahab
şi Izabela, s-a introdus în Israel şi închinarea la Baal şi la Astarteea. Pe
lângă aceasta ca şi dovadă că există o strânsă legătură între vrăjitorie şi
închinare la idoli avem textul din II Împăraţi 9:22 - „…Pace, Iehu? Iehu
a răspuns: «Ce pace! Câtă vreme dăinuiesc curviile mamei tale, Izabela şi
mulţimea vrăjitoriilor ei! »…”. Izabela a fost o vrăjitoare de renume.
Cum credeţi că i-a dus în eroare pe cei din Izreel în cazul lui Nabot? Cu
vrăjitoriile ei avea un mare succes. Cum a putut o femeie să introducă
într-o ţară leginoi şi să schimbe religia? Bineînţeles făcând apel şi la
vrăjitorii. În vremurile de pe urmă Diavolul va acţiona în acelaşi fel. În
Apocalipsa sunt prezise aceste lucruri.
Simon – influnţe demonice în plan local
Fapte 8:9 - „... În cetate era un om, numit Simon, care zicea că
este un om însemnat; el vrăjea şi punea în uimire pe poporul Samariei”
(Fapte 8). Simon avea nişte realizări la activul lui şi voia să-şi menţină
influenza şi după ce s-a botezat. El a cerut apostolilor: „Daţi-mi şi mie
puterea aceasta, pentru ca peste oricine îmi voi pune mâinile, să
primească Duhul Sfânt. Dar Petru a zis: «Banii tăi să piară împreună cu
tine»…” (versetele 19-20). De ce credeţi că a vrut Simon să dea bani? El
a vrut să facă o investiţie în această lucrare din dorinţa de câştig. Se poate
ajunge foarte uşor în plasa Diavolului şi sunt unii ajutaţi şi de masa de
oameni care îi forţează în lucrare.
16 Lecţia 5
0

Ghicitoarea din Filipi – victime ale vrăjitoriei


Ca o dovadă că Dumnezeu nu vrea cu nici un chip să se
colaboreze cu aceste persoane, amintim acest caz din Noul Testament:
Faptele Apostolilor 16:16-18 - „Pe când ne duceam la locul de
rugăciune, ne-a ieşit înainte o roabă care avea un duh de ghicire... şi
striga: «Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului celui Preaînalt şi ei
vestesc calea mântuirii» Aşa a făcut timp de mai multe zile, Pavel necăjit
s-a întors şi a zis duhului: «În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să
ieşi afară din ea» Şi a ieşit chiar în ceasul acela”. S-ar putea să întâlneşti
astfel de sluji ale Satanei care să-ţi spună: „du-te la biserică! aceasta-i
biserica cea bună!”, ca roaba aceasta - aceasta a spus Diavolul, dar scopul
lui a fost compromiterea lucrării apostolului. Pavel însă avea autoritate
divină, căci în Fapte 19:13-15, când fii ai lui Sceva au încercat să scoată
demoni, li s-a răspuns: „…Pe Isus îl cunosc, pe Pavel îl ştiu; dar voi cine
sunteţi?”. Nu încercaţi să spuneţi că mergeţi în Numele Domnului, dacă
nu va trimis El. Numele tău trebuie să fie confirmat de Domnul. Roagă-te
pentru tine şi pentru casa ta şi deocamdată şi lasă-i pe cei însărcinaţi să
meargă şi să poruncească în Numele Domnului.
Prorocul mincinos – ultima înşelăciune
Ca un ultim exemplu amintim că Diavolul va împânzi această
lume cu toate amăgirile şi oamenii vor fi prinşi în vrăjitorii: Apocalipsa
9:21 - „Şi nu s-au pocăit de uciderile lor nici de vrăjitoriile lor, nici de
curvia lor, nici de furtişagurile lor” şi găsim apoi scris că există o
instituţie specială, însărcinată cu aşa ceva: Babilonul: Apocalipsa 18:23 -
„…pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta…”.
Prorocul mincinos – fiara a doua, vrăjitorul numărul unu în
vremea din urmă – „Săvârşea semne mari până acolo că făcea să
coboare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii
VRĂJITORIA 16
1

pământului prin semnele, pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea


a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rană de
sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana
fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei care nu se vor
închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:13-15). Diavolul pe unii îi înşeală,
pe alţii îi forţează şi pe care nu-i poate afecta nicicum Domnul îi va
mântui.
Vrăjitoria împletită cu religia este cea mai mare rătăcire şi
oamenii sunt duşi în osândă în masă, după cum scrie în Isaia 3:1-2:
„Domnul, Dumnezeul oştirilor, va lua din Ierusalim şi din Iuda orice
sprijin şi orice sprijin de trai, orice izvor de pâine şi orice izvor de apă,
pe viteaz, omul de război, judecător şi pe proroc, ghicitor şi pe bătrân”.
Cum de au fost puşi astfel în text, „buni” şi răi laolaltă! Nu Dumnezeu i-a
pus, ei se puseseră şi lucrau împreună ca un tot unitar. Îmi amintesc la noi
în zonă era un preot bătrân specializat în vrăjitorie. Odată s-a dus cineva
la el ca să-i facă rău cuiva, să blesteme şi bătrânul l-a trimis unui alt preot
zicând: „Du-te că i-am vândut lui demonul”. Şi într-adevăr respectivul l-a
moştenit câţiva ani până când a murit şi el.

Î N CH EI ER E
În final amintim două versete pentru cei care s-au păstrat curaţi:
Deuteronom 18:13-14 - „Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul
Dumnezeul tău ... dar ţie, Domnul, Dumnezeul tău, nu-ţi îngăduie
lucrul acesta”. Lista lucrurilor interzise include toată gama vrăjitoriei, de
la horoscop la acupunctură sau alte mediumuri spiritiste. „Feriţi-vă de
orice se pare rău”(I Tesaloniceni 5:2). Fereşte-te de vrăjitorie şi
împreună cu cei care au fost eliberaţi şi slujiţi Domnului cu toată
16 Lecţia 5
2

pasiunea, preocupaţi-vă cu lucruri sfinte.


Ucenici, alături de victimele Diavolului, se bucurau că duhurile le
sunt supuse. Cum să nu se bucure cel eliberat? „Cei 70 s-au întors plini
de bucurie şi au zis: «Doamne chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele
Tău» Isus le-a zis: «Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer».
Iată v-am dat putere, să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată
puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va putea vătăma” (Luca 10:17-19).
Domnul Isus le-a spus că bucuria cea mai mare este dată de mântuire, de
o eliberare desăvârşită şi veşnică, de înfrângerea definitivă a forţelor
întunericului. Domnul este suveran şi noi, prin El dispunem de tot ce este
necesar pentru viaţa aceasta şi cea viitoare. Nu este cazul să apelăm la
oameni străini de Dumnezeu, ca să nu ne prindă Diavolul în cursă cu
momeala lui. Ssă rămânem ai Domnului să ne ţinem strânşi legaţi de
capul care este Hristos, prin care tot trupul bine închegat îşi primeşte
creşterea prin ce dă fiecare încheietură şi se zideşte în dragoste pentru
gloria şi onoarea Lui. Amin.
CEARTA 16
3

CEARTA

INTRODUCERE

1. Cearta, vrajba, neînţelegea, vrăjmăşia (Galateni 5:20; Romani 1:29; Coloseni 3:8)
Alte sensuri: conflict, contradicţie, polemică, gâlceavă, altercaţie, ostilitate, antipatie;

2. Vrajba (echthra - lb. greacă ) este o atitudine a minţii, iar cearta (eris - lb.
greacă) este rezultatul produs de această stare a minţii. Neînţelegerile (eritheia -
lb. greacă) - rivalitate din egoism, ambiţie este strâns legată de acestea.

I. PREZENTARE

A. Tipuri de certuri

1. Cearta (duşmănia) de clasă (I Timotei 1:4; Exodul 23:2; Luca 15:1-2)

2. Cearta de naţionalitate, religie (Ioan 4:9; Efeseni 2:14-16; 3:16; 5:29; Genesa
11:1-9)

3. Cearta de natură păcătoasă (ura) – antagonismul (Matei 10:36; Tit 3:3;


Apocalipsa 6:4)

B. Cauzele certurilor (sunt demonice şi „urâte înaintea Domnului” - Proverbe


6:19; Tit 3:8; Iacov 3:15)
16 Lecţia 6
4

1. Nebunia vorbelor - lipsa întelepciunii (Proverbe 18:6; 26:21; 29:9; II Timotei


2:23; Proverbe 29:9)

2. Poftele firii pământeşti (Iacov 4:1; Proverbe 28:25 – lăcomia; 13:10; 30:32 -
mândria)

3. Ura, dusmania (Proverbe 6:14; 10:12; 24:17; I Ioan 2:9-11; I Împarati 3:11)

4. Mânia (Proverbe 15:18; 30:33), iuţimea (Proverbe 16:28; 29:22)

Dacă elimini cauza, Dumnezeu îţi schimbă duşmanii în prieteni (Proverbe 16:7)
şi invers (I Împăraţi 11; Iov 22:21)

C. Efectele certurilor (zăvoarele - Proverbe 18:19)

1. Cearta este păcat: (Proverbe17:19), iar supărarea un rău (Psalmul 37:8), Cearta
este mama păcatelor (I Timotei 6:4-5; Iacov 3:16)

2. Slujba fără răsplată (Isaia 58:3-5; Filipeni 1:15; I Corinteni 13:3)

3. Pierderea mântuirii (Galateni 5:20-21; II Timotei 2:14)

D. Principii biblice pentru evitarea certurilor

1. Fereşte-te de rău (Psalmul 34:13; 12-15; I Timotei 6:5; Proverbe 20:3):

a) nu fi gata de ceartă! (Tit 3:2; Proverbe 17:14; 25:8), ci de slujbă


(Psalmul 108:1)

b) nu te amesteca în ceartă! (Proverbe 26:17), nici de la distanţă


(Leviticul 19:14)

c) nu întreţine cearta! (Proverbe 22:10; 26:20)

2. Cearta nu apartine vieţii Bisericii. În lb. greaca nereligioasă „eris” nu era


considerată ceva rău, căci la pagâni era socotită necesară lupta dintre bine şi rău
(Tit 3:3). Este admisă numai mustrarea şi certarea cu autoritate (Leviticul 19:17;
Marcu 1:25; II Timotei 4:2), nu disputa (Iuda 1:9) ci evitarea certurilor (Proverbe
17:1; Romani 12:17-21) Dragostea este mediul sacru al credincioşilor (Matei
CEARTA 16
5

5:43-48). În Biserică nu există vrajmaşie (I Corinteni 11:16; II Timotei 2:24; Tit


1:13)

3. Instituirea de înţelegeri, legi; respectarea lor evită cearta (Fapte 18:14-15;


Luca 12:13-14; I Corinteni 6:1-6; Proverbe 18:18; Deuteronomul 21:5; I
Împăraţi 3)

4. Duşmanii creştinului: Diavolul (I Petru 5:8; Genesa 3:15); lumea (Iacov 4:4;
Romani 8:7)

II. EXEMPLE BIBLICE

A. Exemple negative

1. Turnul Babel – o ceartă generată de planuri rele (Genesa 11:7)

2. Doi evrei – atitudini specifice certurilor (Exodul 2:13-14)

3. Masa şi Meriba – „locul certei cu Dumnezeu” (Exodul 17:7)

4. Fiul unei femei israelite – o ceartă aspru pedepsită (Leviticul 24:10-14)

5. Amnon şi Tamar – o cauză imorală (II Samuel 13:15)

6. Ucenicii – o lipsă de maturitate (Luca 22:24)

7. Saducheii şi fariseii –diferenţe doctrinare (Faptele Apostolilor 23:9)

8. Corintenii – oameni fireşti (I Corinteni 1:11, 3:3; II Corinteni 12:20)

B. Exemple pozitive

1. Avraam şi Lot – cum poţi evita o ceartă? (Genesa 13:7 )

2. Isaac şi filistenii – probleme cu vecinii (Genesa 26:16-22)

3. Ghedeon şi efraimiţii – atenţie la certurile dintre neamuri (Judecători 8:1-3)


16 Lecţia 6
6

4. David şi Saul - victoria împotriva răului (I Samuel 24:10:15; II Samuel 22:1)

5. Ioan Botezătorul – secretul smereniei (Ioan 3:25-31)

6. Isus Hristos - folosul înţelepciunii (Matei 12:19; Marcu 8:11-13)

7. Ştefan – autoritatea Duhului (Faptele Apostolilor 6:9)

8. Ucenicii - călăuzirea Duhului (Faptele Apostolilor 15:2)

ÎNCHEIERE

1. Cearta trebuie stopată din start, oricare ar fi motivul ei (Romani 13:11-13;


Filipeni 2:3). Să nu vă certaţi pe drum! (Genesa 45:24)

2. Dumnezeu le face dreptate creştinilor, fără ca ei să se certe (Luca 18:7;


Deuteronomul 12:10; II Samuel 22:1), de aceea ei trebuie să-L laude pe Domnul
(Psalmul 108:1; Proverbe 28:25)

CEARTA
CEARTA 16
7

I N TRO D U C ERE

Certurile contituie o altă gamă a faptelor cărnii -„vrajbile,


neînţelegerile” (Galateni 5:20); „ ... ceartă... porniri răutăcioase”
(Romani 1:29). „Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste ... vrăjmăşie ...”
(Coloseni 3:8). Pentru „ceartă” se folosesc şi alţi termeni: conflict,
contradicţie, polemică, gâlceavă, altercaţie, ostilitate sau antipatie.
Termenii greceşti cei mai des întâlniţi pentru aceste lucruri sunt: eris
(ceartă), echthra (vrajbă), eritheia (neînţelegere).
Există o strânsă legătură între eris şi echthra, dacă vrajba este o
atitudine a minţii, cearta este rezultatul acestei atitudini. O relaţie
similară, avem la roada Duhului: bunătatea şi facerea de bine. Bunătatea
este un sentiment, o atitudine lăuntrică, iar facerea de bine este
transpunerea în practică a acestei stări sufleteşti. La fel cearta este
punerea în practică a interiorului care este cuprins de vrajbă.

I. CERTURILE – PREZENTARE

Facem o prezentare a certurilor pentru a putea vedea toate


problemele, cazurile şi situaţiile în care poate apărea. În această
prezentare vom aborda tipuri de ceartă, cauze ale certurilor şi efectele lor.
16 Lecţia 6
8

Chiar în limba greacă a Noului Testament certurile sunt prezentate ca


fiind de trei feluri: Certuri sau duşmănii de clasă, certuri sau rivalitate de
naţionalitate şi religie, şi antagonismul, ura, cearta de la om la om. Vom
citi pentru fiecare dintre ele pasaje biblice.

A.Tipuri de ceartă

Cearta de clasă poate apărea oricând. Săracii pot găsi motive


să se certe cu bogaţii, o anumită caretegorie de meseriaşi va găsi motiv să
rivalizeze cu alta, o echipă sportivă sau anumiţi suporteri vor găsi motive
să se certe cu alţii. Între categoriile sociale, sau chiar între generaţii se
naşte uşor o stare de duşmănie. Apostolul Pavel surprinde aceste ispite,
când scrie în I Timotei 1:3-4 - „…Te-am rugat... să porunceşti unora... să
nu se ţină de basme şi de înşirări de neamuri fără sfârşit, care dau
naştere mai mult la certuri de vorbe, decât fac să înainteze lucrul lui
Dumnezeu…”. Se pare că evreii, în naţionalismul lor, nu numai că îi
socoteau eretici şi răi pe samariteni şi toate neamurile, dar ei între ei,
potrivit cu spiţa de neam din care se trăgeau, rivalizau adesea.
Încă din vechime exista o reglementare în această privinţă. O
avem scrisă în Exodul 23:2 - „Să nu te iei după mulţime ca să faci rău şi
la judecată să nu mărturiseşti de partea celor mulţi ca să abaţi
dreptatea”. De exemplu Dumnezeu avea un scop aparte pentru egipteni,
însă le-a spus evreilor să se poarte frumos cu ei „adu-ţi aminte că şi tu ai
fost rob acolo”. Nu a spus aceasta condiţionat: „dacă egiptenii vă vor
favorabili să-i priviţi cu respect” ci să „aveţi grijă de ei pentru că sunt
străini” şi întotdeauna străinul este într-o condiţie inferioară faţă de cei
care sunt din partea locului. Luca 15:1-2 ne prezintă disputa între diferite
categorii sociale ale vremii Noului Testament: „Toţi vameşii şi păcătoşii
CEARTA 16
9

se apropiau de El ca să-l asculte, dar fariseii şi cărturarii se apropiau şi


cârteau, «Omul acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei»”.
Celor de afară le sunt specifice certurile. Cei din opoziţie să se
certe cu cei de la conducere, sindicatele cu patronatul, tinerii să se certe
cu cei bătrâni, dar Domnul Isus spunea că între noi nu trebuie să fie aşa.
Dumnezeu procedează la schimbări de situaţii. În Psalmi este scris că
Dumnezeu îl ridică pe cel sărac din gunoi şi-l pune alături de împăraţi şi
uneori pe cei mari îi coboară. Dumnezeu face toate acestea cu scopul ca
oameni să nu uite că sunt efemeri, să nu rămână solidificaţi numai într-o
anumită poziţie, ca să găsească astfel tot timpul motiv de ceartă.
Cearta de naţionalitate, de religie, este evidentă şi în ţara
noastră între români şi naţionalităţile conlocuitoare. Dar noi, ca şi
creştini, chiar dacă vorbim limbi diferite, putem să ne înţelegem. Însă pe
motive religioase, deşi se vorbeşte aceeaşi limbă, oamenii fireşti pot intra
în conflict. Când Domnul Isus stătea la fântână, femeia L-a întrebat:
„«Cum, Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă? » Iudeii
în adevăr, nu au legături cu samaritenii” (Ioan 4:9). Motivele de
rivalitate între evrei şi neamuri, au fost anulate, prin Domnul Hristos:
„Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost
apropiaţi prin sângele Lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din
doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc, care-i despărţea şi în
trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia…” (Efeseni 2:13-15). Pentru cei de afară
zidul însă a rămas în picioare.
Antisemitismul pe de o parte şi naţionalismul evreilor de cealaltă
parte este în picioare şi în ziua de astăzi, dar pentru cei care se întorc la
Domnul, vălul este luat, fie evrei, fie neamuri. „Că adică neamurile sunt
împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup…” (Efeseni 3:6)
şi în acelaşi trup, nu există dezbinare. Pavel spunea în Efeseni 5:29 -
„Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui...”. Nici un om înţelept nu
17 Lecţia 6
0

se bate pe sine, nimeni nu se pedepseşte pe sine şi cine înţelege că toate


popoarele vor fi împreună în ziua aceea nu va găsi motive să înalţe pe
unii şi să coboare pe alţii. Pentru că toţi sunt creatura lui Dumnezeu.
Ceartă între naţionalităţi apare de la turnul Babel. Nu ştiu cum i-
a împărţit Dumnezeu, probabil că familiile nu le-a despărţit, pentru că
Dumnezeu urăşte despărţirea în căsătorie. Atunci a fost prima ceartă între
naţionalităţi. Ei nu trebuiau să se certe, ci să plece care încotro aşa cum s-
a despărţit Avraam de Lot.
Cearta de natură păcătoasă, ura, este opusul dragostei.
Domnul spunea în: Matei 10:36 - „şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe
cei din casa lui”. Este atât de trist când oamenii nu se pot vedea unii pe
alţii. „Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi
de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să
fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii” (Tit 3:3). Este scris în Apocalipsa 6:
că atunci când va fi luată pacea de pe pământ oamenii se vor urî, se vor
ucide unii pe alţii. Există o dezlănţuire a duhurilor de ceartă, unele sunt
destinate să ţină cearta între popoare, altele între clasele sociale, între
generaţii şi sunt alte soiuri de duhuri mai specializate care reuşesc să
dezbine, care îi fac pe oameni să se certe chiar în sânul familiei, acolo
unde toţi stau sub acelaşi acoperiş şi mănâncă din aceeaşi mâncare.
Diavolul şi acolo a reuşit să producă ceartă, discordie, vrăjmăşie, opusul a
ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la oameni.
Paradoxal, oamenii se îndreaptă spre o organizare mondială unică
şi vor da în final puterea fiarei lui Anticrist, dar aşa cum a văzut profetul
Daniel, picioarele din lut şi fier nu se vor uni niciodată cu adevărat. Un
exemplu: Statele care compun Piaţa Comună propun o unitate monetară,
vamală, şi alte asemeni prevederi, şi totuşi au atâtea probleme şi atâtea
divergenţe. Cum se schimbă un guvern apar alte probleme. Diavolul nu
vrea să provoace o unitate desăvârşită. Doar Hristos în biserică poate
CEARTA 17
1

realiza o unitate desăvârşită într-un singur trup. Diavolului nu-i este


permis să facă un singur trup, să se poată spune „os din oasele mele şi
carne din carne mea…”. El realizează unitatea între fier şi lut, o unitate
aparentă, care curând sau mai târziu, va duce la ceartă şi antagonism.

B. Cauzele certurilor

Este important să analizăm care sunt cauzele certurilor, după cum


nici un medic nu poate să elimine o boală până nu va analiza care este
cauza ce a provocat-o. Aşa este şi în privinţa păcatului şi a morţii,
oamenii se luptă să îndepărteţe moartea dar ea, este provocată de păcat.
Cine îndepărtează păcatul nu mai moare niciodată. Domnul Isus spunea:
„nu cumva să muriţi în păcatele voastre că nu mai înviaţi decât în Ziua de
Apoi pentru judecată”. Deci să eliminăm ceea ce provoacă cearta, căci
fiecare om care se ceartă are motivele lui particulare. Dacă cineva crede
că mai are timp şi pentru alţii, să o facă dar cu precauţie, căci viaţa este ca
o călătorie cu trenul în care nu poţi vedea bine decât de o parte a trenului
şi nu în amândouă deodată.
Cauzele certurilor sunt foarte urâte Domnului. Domnul Isus
spunea în evanghelii, „Vai de cel prin care vine prilejul de păcătuire”, şi
Dumnezeu va răsplăti celui ce provoacă cearta. Proverbele 6:16-19 -
„Şase lucruri urăşte Domnul şi chiar şapte îi sunt urâte ... cel ce
stârneşte certuri între fraţi”.
Notăm patru cauze ale certurilor:
Nebunia vorbelor sau lipsa înţelepciunii: Proverbele 18:6 -
„Vorbele nebunului aduc ceartă şi gura lui înjură până stârneşte
lovituri”. Nebunii sunt pe primul loc în topul certăreţilor. Ei dau drumul
17 Lecţia 6
2

gurii şi rostesc şi bune şi rele ba mai şi înjură... II Timotei 2:23 scrie:


„Fereşte-te de întrebările nebune şi nefolositoare căci ştii că dau naştere
la certuri”. Sunt unii care nu vorbesc în aşa fel încât să înceapă ei cearta,
dar îţi pun câte o întrebare ispititoare în domeniul unde ştiu că eşti
sensibil. Fereşte-te de întrebările nebune şi când vezi că vine câte o
săgeată din aceasta. Fii atent că este otrăvită la vârf. Mai bine fereşte-te
de ei.
Am auzit o întâmplare, despre un om, undeva, la ţară, care la
orice nuntă făcea scandal şi a ajuns foarte renumit în privinţa certurilor,
încât cei ce urmau la un moment dat să aibă nunta au mers la el şi au zis:
„Îţi aducem ce mâncare vrei şi câtă vrei, te cinstim noi, nu trebuie să ne
cinsteşti cu prezenţa, chiar te rugăm să n-o faci, căci nu vrem să fie
scandal”. Omul a stat acasă, dar când au mers oamenii să-i ducă mâncare
a zis: „Faceţi-mi şi mie un hatâr şi când mergeţi înapoi întrebaţi numai
atât: care culoare e mai multă pe coţofană albă sau neagră?”. Oamenii s-
au dus şi au cerut vornicului să întrebe aceasta în sală. Imediat a început
cearta şi s-a ajuns la bătaie. Unii sunt în stare prin întrebările pe care le
pun să provoace certuri. Acestea sunt întrebări nebune. Dar ce ne-ar fi
interesat pe noi ce e mai mult: alb sau negru? Le vopsim noi şi trebuie să
ştim câtă vopsea albă sau neagră să cumpărăm? Asta-i treaba lui
Dumnezeu şi coţofana poate să zboare chiar dacă-i de-o culoare sau alta.
În Proverbele 29:9 scrie: „Când se ceartă un înţelept cu un nebun
să se tot supere sau să tot râdă, căci pace nu se face”. Se pare că la o
ceartă nu trebuie neapărat doi nebuni, ajunge unul. Nu te certa cu
nebunul, că cearta este pasiunea vieţii lui. Dacă eşti înţelept arată-ţi altfel
înţelepciunea, nu certându-te. „Nu răspunde nebunului după nebunia lui,
ca să nu semeni cu el” (Proverbele 26:4). Sunt situaţii când trebuie să o
faci, dar cu înţelepciune: „Răspunde nebunului după nebunia lui ca să nu
se creadă înţelept”(Proverbe 26:5). „După cum cărbunele face jăratic, şi
CEARTA 17
3

lemnele foc, tot aşa şi omul gâlcevitor aprinde cearta”(Proverbele 26:21).


Păziţi-vă, că aceştia au volum de gaz inimaginabil, o scânteie să le dai şi
vei vedea că nu li se termină combustiilul. „Cuvintele clevetitorului sunt
ca nişte prăjituri; alunecă până în fundul măruntaielor” (Proverbele
26:22). „Nebunia este o femeie gălăgioasă, proastă şi care nu ştie nimic.
Ea şade totuşi la uşa casei sale, pe un scaun, pe înălţimile cetăţii, ca să
strige la trecătorii, care merg pe calea cea dreaptă: «Cine este prost, să
vină aici!» Iar celui fără minte îi zice: «Apele furate sunt dulci!…»”
(Proverbele 9:13-1). Cartea sfântă spune că cine umblă cu înţelepţii se
face şi el înţelept, iar cine umblă cu nebunii o duce rău. Fii atent cu cine
te-nsoţeşti că s-ar putea să nu prinzi înţelesul vorbei şi să cazi în plasă. Să
ţi se spună nişte lucruri neadevărate şi să n-ai puterea să le discerni; să
n-ai posibilitatea să le verifici şi nebunie a vorbelor să te prindă şi pe tine
într-o anumită ceartă.
Poftele firii pământeşti sunt o cauză cu diverse complicaţii. În
Iacov 4:1, fratele Domnului spunea în special israeliţilor: „De unde vin
certurile între voi, nu vin oare din poftele voastre?”. Poftele sunt o altă
cauză majoră a certurilor. Dacă ai poftit ceva şi vine altul şi ţi-o ia
înainte, aceasta te împinge la ceartă. „Cel lacom stârneşte certuri…”
(Proverbele 28:25). Cum să nu stârnească lacomul certuri pentru că el ar
cumpăra tot ce-i bun, ar vrea să beneficieze de toate facilităţile, ceilalţi se
văd nedreptăţiţi şi este simplu să te laşi prins în această ceartă. Aş vrea să
ne întrebăm dacă nu cumva lăcomia noastră a provocat certuri.
Sunt şi alte pofte care pot provoca certuri; iată una simplă de tot:
pofta de mâncare. Dacă vrei o anumită mâncare şi soţia nu a avut cele
necesare la îndemână sau nu a avut timp să o facă poţi provoca scandal în
familie, dorind ceea ce te-ai gândit sau ai văzut la alţii. Numai că ultima
poruncă spde mâncare la amiază. Deasemenea pofta soţiei de a avea mulţi
bani poate să provoace certuri. Soţul nu aduce bani destui, iar ea pofteşte
17 Lecţia 6
4

un lucru şi nu-l poate cumpăra. Când vrei şi nu ai, ce îţi mai rămâne să
faci? Diavolul îţi dă numai argumente să te pui la dispoziţia lui, să te cerţi
şi îţi sugerează ce puteai avea şi tu. Îţi pune pofta în faţă şi nu ţi-o
împlineşte. Nici Dumnezeu nu ţi-o împlineşte prin ceartă, căci El nu
împlineşte pofta celor răi.
O altă cauză provocatoare de certuri este pofta spiritului –
mândria: Proverbele 13:10 - „Prin mândrie se aţâţă numai certuri….”.
Dacă pe un om smerit l-ai jignit sau l-ai frustrat cumva, acestea nu
generează în el motive de ceartă. „Dacă mândria te împinge la fapte de
nebunie şi dacă ai gânduri rele pune mâna la gură”(Proverbele 30:32).
Când se întâlnesc mândria cu mânia poţi să-ţi aduci aminte de Haman,
care era mândru şi ştia şi să se mânie. El a fost în stare să deschidă un
conflict cu toată ţara pentru ca să-şi potolească marea lui mândrie şi
mânie.
Ura şi duşmănia sunt un focar de ceartă: Proverbele 10:12 -
„Ura stârneşte certuri…”. Cel cu „Răutatea este în inima lui, urzeşte
lucruri rele întruna şi stârneşte certuri” (Proverbele 6:14). Când urăşti pe
cineva atât îţi trebuie: puţină urzeală că apoi faci tu bătătura. Numai să ai
pe ce agăţa cârligul şi în el pui tu ce vrei. Poţi verifica câţi oameni urăşti
prin felul în care te porţi cu ei. Cu un om pe care îl iubeşti cu greu te
cerţi, dar cu cel pe care îl urăşti e foarte simplu să o faci. „Dar cine
urăşte pe fratele său, este în întuneric, umblă în întuneric, şi nu ştie
încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii” (I Ioan 2:11). Atunci
nu mai vezi, totul e negru şi te loveşti fără să vezi. Roagă-te să fie lumină
să nu ajungi rătăcit şi pierdut.
Aşadar, „Nu te bucura de căderea vrăşmaşului şi să nu ţi se
înveselească inima când se poticneşte el” (Proverbele 24:17). Nu numai
să nu te cerţi, dar nici măcar să nu savurezi victoria împreună cu alţii,
împotriva vrăjmaşilor.
CEARTA 17
5

Mânia şi iuţimea sunt alt set de slăbiciuni: Proverbele 15:18 -


„Un om iute la mânie stârneşte certuri, dar cine este încet la mânie
potoleşte neînţelegerile”. Unii sunt oameni buni: dacă vrei să te ajute o
fac imediat, dar necazul la ei este că parcă ar fi plămădiţi cu explozibil.
Să nu te fi atins de ei că imediat simţi cum se-nfierbântă, apoi când se
răcesc (căci aşa cum se-nfierbântă de repede aşa se şi răcesc), îşi cer
iertare şi te strâng în braţe. Cunosc un frate bătrân care are o vorbă, atunci
când i se spune că este iute la mânie: „Aşa e firea mea” (gura păcătosului
adevăr grăieşte). Dar Duhul unde-i? „Un duh potolit” zice Scriptura.
Cum, ne-a greşit nouă Dumnezeu concentraţia la duh şi a lăsat mai multă
iuţime decât trebuie? Imposibil.
„Un om mânios stârneşte certuri şi un înfuriat face multe
păcate” (Proverbe 29:22). În general oamenii sentimentali se enervează
repede şi din aceştia sunt mulţi. Să dea Domnul să ştim să ne păstrăm
sângele rece care ne păzeşte de multe păcate. O situaţie asemănătoare
apare în Proverbele 16:28 -„Omul neastâmpărat stârneşte certuri şi
pârâtorul dezbină pe cei mai buni prieteni”. Nu ştiu unde să-i includem
pe pârâtori, dar aceia care poartă poşta Diavolului stârnesc multe certuri.
Feriţi-vă de oameni aceştia sau spuneţi-le să se pocăiască. Ei obişnuiesc
când sunt doi să vorbească de al treilea. Nu-i corect aşa! Când vine al
treilea vorbim şi despre el, dar cu el.
Se spune că la un frate lucrător a mers un pârâtor şi-i spunea
verzi şi uscate despre cineva. Fratele l-a întrerupt şi i-a zis: „E grav, frate!
Eu acum mă pun să mă rog pentru el”. O oră nu s-a mai sculat de pe
genunchi, s-a rugat pentru cel pârât. Când a terminat rugăciunea s-a
ridicat şi l-a întrebat: „A mai făcut şi altceva?”. Pârâtorul atât a aşteptat,
era nervos deja că nu pentru asta a venit el, să se roage o oră, ci să
pârască o oră şi a continuat să pârască. Fratele iarăşi a îngenunchiat şi s-a
mai rugat o oră. De atunci respectivul nu a mai venit la el să pârască. Aşa
17 Lecţia 6
6

ar trebui să li se astupe gura celor care umblă numai cu denigrări şi


provocări. Du-te de-l pârăşte lui Dumnezeu şi roagă-te, dar nu cum a
pârât Satan, ci fii un om care ştii să împaci, care îţi faci bine slujba,
pentru că pârâtorii nu vor fi plătiţi bine, ci doar cei ce sunt împăciuitori:
„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu”
(Matei 5:9). Dar pârâtorii ai cui fii vor fi ei? Diavolul este pârâtor. Ei vor
moşteni acolo unde este partea tăticului lor!
De multe ori noi spunem: „Eu aş elimina cauza, dar ce să fac, că
rămân defavorizat, rămân nedreptăţit dacă nu -mi apăr pricina?”. Elimină
cauza şi pocăieşte-te şi îţi va rezolva Domnul problema. „Când sunt
plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşi lui”
(Proverbele 16:7). Tu pocăieşte-te căci Dumnezeu ne face prieteni şi în
loc să fie nevoie să ne certăm cu ei va fi nevoie să ne rugăm cu ei, să
avem o bună părtăşie. Noi trebuie să abandonăm cearta. Dumnezeu ne
rezolvă nouă aceste probleme. Noi nu le lăsăm abandonate din laşitate.
Lucrurile acestea le rezolvă Dumnezeu, nu noi certându-ne.
Cearta nu este o modalitate recunoscută de Dumnezeu şi nu este
autorizată pentru rezolvarea problemelor. Chiar şi oamenii lumeşti spun
că e mai bine ca problemele la nivel înalt, între state, să fie rezolvate pe
cale paşnică. În timpul lui Solomon, Dumnezeu a dat pace de jur-
împrejur, pentru că I-au plăcut căile lui. Când Solomon a abandonat
poruncile sfinte bune, Dumnezeu i-a ridicat vrăjmaşi. Dacă se pocăia,
Dumnezeu îi îndepărta iarăşi de la el: I Împăraţi 11:14 -„Domnul a ridicat
un vrăjmaş lui Solomon pe Hadad edomitul…”; I Împăraţi 11:23:
„Dumnezeu a ridicat un alt vrăjmaş lui Solomon pe Rezon fiul lui
Eleada.”. De multe ori noi avem atâţia vrăjmaşi şi atâtea motive de ceartă
pentru că nu ne-am împrietenit cu Dumnezeu! „Împrieteneşte-te dar cu
Dumnezeu şi vei avea pace şi te vei bucura iarăşi de fericire”(Iov 22:21).
CEARTA 17
7

C. Efectele certurilor

Efectele certurilor sunt grele şi de durată: Proverbele 18:19b -


„Certurile sunt tot aşa de greu de înlăturat ca zăvoarele unei case
împărăteşti”. La casele împărăteşti sunt porţi grele şi chei speciale.
Cearta îi închide pe oameni şi Diavolul îi încuie pe unii dincoace, pe alţii
dincolo. Amintim că cearta este un păcat, deci nu te poţi certa fără să
păcătuieşti. Iată câteva pasaje biblice doveditoare: Proverbele 17:19 -
„Cine iubeşte certurile, iubeşte păcatul…”; Psalmul 37:8 - „Nu te
supăra, că supărarea duce numai la rău”; I Timotei 6:4-5 - „...din care
se nasc o sumedenie de păcate...” ; Iacov 3:16: „…tulburare şi tot felul
de fapte rele”. Rezultă din aceste texte că cearta este mama păcatelor,
iar tata este Satana (Ioan 8:44).
Orice slujbă bisericeacă dacă e făcută în spirit de ceartă n-
are nici un efect, nici o răsplată: Isaia 58:4 - „…postiţi ca să vă
ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi răutăcios cu pumnul…”; Filipeni
1:15 - „Unii ... propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă”.
Aceştia vor fi răsplătiţi cu mânia lui Dumnezeu. „Şi chiar dacă aş avea
darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş
avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii şi n-aş avea dragoste, nu
sunt nimic ... dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de
mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu
se gândeşte la rău…” (I Corinteni 13:2-5). „Dragostea acoperă o
sumedenie de păcate”.
Un alt efect distructiv este că cearta duce la pierderea
mântuirii: Galateni 5:20-21 - „…vrăjbile, certurile, mâniile,
neînţelegerile… vă spun mai dinainte cum am mai spus, că cei ce fac
aceste lucruri, (e suficient doar unul) nu vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu”. Să nu credeţi deci că „un pic de ceartă nu strică.”. Adam şi
Eva n-au mâncat toate fructele din pomul oprit, dar au fost alungaţi din
17 Lecţia 6
8

Eden. A considera că cearta nu-i un păcat, ci doar o greşeală este suficient


ca să-ţi aducă moartea. Ea dă naştere la păcate şi are cauze şi rădăcini în
firea pământească, iar noi trebuie să trăim prin Duhul.

D. Principii biblice pentru evitarea certurilor

Cum trebuie să abordăm noi cearta şi certăreţii? Iată calea sfântă:


„Fereşte-ţi limba de rău…” (Psalmul 34:13). „…Fereşte-te de
astfel de oameni” (I Timotei 6:5). Adică fii atent la tine şi la alţii.
Nu fi gata de ceartă!
Tit 3:1 - „Adu-le aminte să fie supuşi stăpânirilor şi dregătorilor
... să fie gata să facă orice lucru bun”; Psalmul 108:1: „Gata îmi este
inima să cânte…”. Dacă te cheamă un frate la rugăciune sau la orice alt
lucru bun lasă lucrul deoparte şi du-te, că oricum din lucrul de fiecare zi
ne va întrerupe Dumnezeu cu răpirea şi trebuie să ne obişnuim de acum,
trebuie să fim gata să ne întrerupem munca. Dar dacă un ispitit te
provoacă la ceartă spune-i că încă nu eşti gata nici cu lucrurile
pământeşti, zilnice, nici pregătit spiritual pentru acesta.
„Începutul unei certe este ca slobozirea unor ape; de aceea,
curmă cearta înainte de a se înteţi” (Proverbele 17:1). Opreşte-o, nu
deschide ecluzele şi nu da drumul la baraje că vor fi inundaţii. Este foarte
simplu să dai drumul la un robinet şi să te uiţi cum curge apa, dar trebuie
să ai la îndemână şi soluţia, ce faci cu ea, cum rezolvi canalizarea? Eşti
CEARTA 17
9

sigur că nu-ţi va scăpa de sub control? „Nu te grăbi să te iei la ceartă, ca


nu cumva la urmă să nu ştii ce să faci, când te va lua la ocări aproapele
tău” (Proverbele 25:8). Stai şi te judecă singur, merită să te cerţi? Ai tu
dreptate sau vei ajunge de ruşine? Doamne ajută-ne să nu fim gata de
ceartă!
Nu te amesteca în ceartă!
Proverbele 26:17 -„Un trecător care se amestecă într-o ceartă
care nu-l priveşte, este ca unul care apucă un câine de urechi”. Nu te
amesteca într-o ceartă: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi
şi nu se opreşte pe scaunul celor batjocoritori” (Psalmul 1:1). „Să nu
vorbeşti de rău pe un surd şi să nu pui înaintea unui orb nimic care poate
să-l facă să cadă” (Leviticul 19:14). Toţi cei care nu ne aud sunt surzi.
Scrie-i o scrisoare, dacă nu poţi vorbi cu el, nu vorbi despre cel absent, nu
te amesteca într-o ceartă pe o temă necunoscută.
Nu întreţine cearta!
S-ar putea să fii într-o ceartă acum, când citeşti acest studiu. Ce
poţi să faci acum, te-ai amestecat deja? Nu trebuie s-o continui, ci s-o
opreşti! „Când nu mai sunt lemne focul se stinge, când nu mai este nici
un clevetitor cearta se potoleşte” (Proverbele 26:20). „Izgoneşte pe
batjocoritor şi cearta se va sfârşi, neînţelegerile şi ocările vor înceta”
(Proverbele 22:10). Opreşte-te, pentru că acest lucru se poate! Nu mai
pune lemne pe foc! Nu te-mprieteni cu astfel de oameni! Pleacă tu dacă ei
nu pleacă.
Cearta nu aparţine vieţii bisericii. În Noul Testament avem o
învătătură clară: „Dacă iubeşte cineva cearta de vorbe, noi n-avem un
astfel de obicei şi nici bisericile lui Dumnezeu” (I Corinteni 11:16). Dacă
cei din conducere nu se ceartă, adunările nu au motiv să o facă. O
persoană care este cunoscută că nu se ceartă are putere în a-i opri pe
18 Lecţia 6
0

ceilalţi să nu se certe.
Înainte de a fi pocăiţi era normal să ne fi certat (Tit 3:3), dar
acum, în biserică, nu există nici un motiv de ceartă. „Şi dacă n-ascultă
cineva ce spunem noi în această epistolă însemnaţi-vi-l şi să n-aveţi nici
un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un
vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (II Tesaloniceni 3:14-15). În
biserică este autorizată mustrarea din partea celor care conduc. Oricine
poate mustra, dacă are o problemă directă cu cineva şi dacă nu este
rezolvată, trebuie să mai intervină alţi, iar în final adunarea, pentru ca să
se se soluţioneze cazul (Matei 18:15-17). „Să nu urăşti pe fratele tău în
inima ta, să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din
pricina lui” (Leviticul 19:1). În II Timotei 4:2 Pavel îl îndemna pe
Timotei printre altele: „Propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la
timp şi ne la timp; mustră, ceartă”. Este deosebire între a te certa şi a
certa. Biblia ne spune să-l mustrăm pe cel înţelept, nu pe nebun, căci
nebunul imediat se ceartă, cum l-ai mustrat. „Şi robul Domnului nu
trebuie să se certe…”(II Timotei 2:24). Este recomandată mustrarea cu
duhul blândeţii, în dragoste. În unele situaţii este autorizată şi mustrarea
aspră (Tit 1:13), dar nici într-un caz cearta. Dacă un frate din conducere
mustră pe cineva şi cel mustrat recurge la ceartă nu mai trebuie să i se
răspundă. „Nu te certa ca să nu semeni cu el.”. Nu ne putem lua la harţă.
„Stoarcerea mâniei dă certuri.”. În biserică sunt alte principii, suntem ca
un singur trup şi nu avem voie să ne certăm.
Tratamentul duhovnicesc care trebuie aplicat, mai întâi fraţilor şi
apoi celor din afară, potrivit cu ceea ce scrie Petru este: „dragostea de
fraţi, apoi iubirea de oameni”. Domnul Isus spunea în Matei 5:43-45 -
„Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe
vrăjmaşul tău» Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi
pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru
CEARTA 18
1

cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este


în ceruri”. În Romani 12:17-18 ni se porunceşte: „Nu întoarceţi nimănui
rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. Dacă
este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii”.
Doamne ajută-ne!
Pentru a fi evitate certurile, pentru a fi eliminate cauzele şi pentru
a putea vieţui cât mai bine, cât mai plăcut, este necesară respectarea şi
aplicarea anumitor legi precum şi sancţionarea fără amânare a
abaterilor.
Atunci când în timpul împăratului Solomon două femei se certau
şi disputa lor a ajuns în faţa împăratului, el prin înţelepciune, a putut
rezolva acea problemă. Dragostea şi înţelepciunea se pare că sunt
principalele elemente care previn, curmă şi elimină cearta. în Faptele
Apostolilor capitolul 15 la o contradicţie, o ceartă de vorbe aprinse în
cadrul bisericii primare, Pavel şi Barnaba şi câţiva dintre fraţi s-au dus la
Ierusalim, unde, împreună cu apostolii şi prezbiterii au luat o hotărâre şi
au stabilit clar ce este de făcut. Au scris totul şi i-au trimis pe Iuda şi pe
Sila ca să „întărească” cele scrise; să rămână la înţelegere ca să evite
cearta. Dacă reglementările şi legile nu sunt suficiente putem să apelăm
chiar la sorţi numai să punem capăt certurilor pe o cale paşnică. „Sorţul
pune capăt neînţelegerilor…” (Proverbele 18:18).
Pavel propune o formă de rezolvare a certurilor în I Corinteni 6:5
- „…nu este între voi nici măcar un singur om înţelept, care să fie în
stare să judece între frate şi frate?”. De aceea în familie, în biserică şi în
societate există legi. Ele trebuie cunoscute, respectate, pentru ca cearta să
fie mai puţin întâlnită. Imaginaţi-vă că în circulaţie nu ar exista
reglementări cu privire la partea pe care se circulă sau cu privire la
prioritatea de trecere. Ar fi ca între animalele sălbatice: „Scapă cine
poate”. Reglementările legii ne ajută ca să nu ne „tamponăm”, iar atunci
18 Lecţia 6
2

când se mai întâmplă să ştim cine a greşit.


Biserica are doi duşmani, (nu din carne şi oase căci despre ei
spune Biblia în II Tesaloniceni 3:15 „Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci
să-l mustraţi ca pe un frate”): primul este Diavolul şi al doilea este
lumea, nu în sensul de oameni, ci de pofte, păcate, sistem corupt. În Iuda
9, citim că arhanghelul Mihail, ca una dintre cele mai mari puteri militare
în univers, atunci când se împotrivea Diavolului şi se certa cu el în
legătură cu trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o
judecată de ocară, ci doar a zis: „…Domnul să te mustre”. Pe demoni
trebuie să îi certăm şi să nu parlamentăm cu ei, iar faţă de lume trebuie să
avem o poziţie categorică. Să fim vrăjmaşi cu lumea nu cu oamenii, ca să
avem parte de prietenia lui Dumnezeu.

II. EXEMPLE BIBLICE

Să analizăm câteva exemple biblice. Vom vedea că acolo unde


s-au respectat principiile, când oamenii le-au înţeles şi le-au aplicat,
cearta s-a stins sau a fost oprită de la început. În schimb, acolo unde
oamenii nu au ţinut cont de reguli, au ajuns la lucruri grave. Toate
CEARTA 18
3

acestea, spune apostolul Pavel în I Corinteni 10:11, sunt scrise pentru noi
drept pildă. Să nu facem ca ei, iar celor ce sunt exemple pozitive să le
urmăm credinţa (Evrei 13). Domnul să ne ajute!

A. Exemple negative

Turnul Babel – o ceartă generată de planuri rele


Genesa 11:7-8 - „«Haidem! să Ne pogorâm şi să le încurcăm
acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora» şi Domnul i-a
împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului; aşa că au încetat să
zidească cetatea”. Din aceste două versete rezultă clar că oamenii au
ajuns la ceartă. Ar putea cineva înţelege că Dumnezeu este de vină pentru
că le-a încurcat limba. Ei se înţelegeau la început şi voiau să-şi facă o
casă comună, cu renume, cum vor şi oamenii de acum. Dacă se unesc doi
oameni şi principiile lor nu sunt bune, nu este Dumnezeu vinovat pentru
consecinţele răului pe care vor să-l facă. Mândria i-a împins pe oameni să
caute să ajungă la cer prin propriile lor puteri. Iar prieteniile legate prin
mijloace necinstite cu scopuri negative şi neclare vor duce în final la
ceartă şi chiar Dumnezeu îi va lăsa duşi în acea stare. Dacă ai pornit cu
cineva să furi şi în final vă certaţi că nu puteţi să împărţiţi banii, este
Dumnezeu de vină? Cine a fost de vină? Dumnezeu sau cei de la Turnul
Babel? Ei s-au dus singuri în ispită, iar Dumnezeu i-a lăsat şi a trebuit să
recurgă la încurcarea limbilor şi împrăştierea lor.
Doi evrei în Egipt – atitudini specifice certei
Cearta naşte bătaia şi oamenii chiar au o vorbă murdară între ei:
„Cearta fără bătaie nu-i bună”. Acest lucru îi place lui Satan. Celor care
se ceartă şi n-au dreptate nu le place legea şi nici judecătorii care-i pun
18 Lecţia 6
4

capăt, ca evreului, care a zis: „Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe


mine cum ai omorât pe egipteanul acela?”(Exodul 2:13-14). Moise a
trebuit să se retragă. Nu avea încă autoritatea să poată face ceva pentru
stingerea conflictului. Omul acesta avea duh de ceartă, căci deşi nu avea
dreptate, era mai înfocat decât cel care avea dreptate. Uneori, cei
gălăgioşi sunt cei mai vinovaţi. Ei merg după dictonul că „cea mai bună
armă de apărare este atacul”. Cineva spunea, de asemenea, că „după
mulţimea proptelor poţi să cunoşti slăbiciunea unui gard.
Israel la Masa şi Meriba (ispită şi ceartă)– locul certei cu
Dumnezeu
Poporul evreu este prezentat în peripeţiile pustiei unde avea apă.
Astfel ajuns la Masa şi Meriba. Acolo a apărut ispita certurilor, căci
există înainte de ceartă o ispită în care dacă nu veghezi, poţi cădea foarte
uşor, „căci copiii lui Israel se certaseră şi îl ispitiseră pe Domnul, zicând:
«Este Domnul în mijlocul nostru sau nu este?»” (Exodul 17:7). Să nu
credeţi că toţi aşa dintr-o dată, aşa cum, se dă tonul la cor au început să
spună: „Nu este Domnul cu noi şi ne este sete”. Această stare vinovată s-
a instalat treptat. Probabil suntem şi noi, în România, ca şi Israel, la
Meriba. Staţi liniştiţi, nu vă certaţi, că faceţi păcate şi noi n-avem înaintea
noastră un Moise să dea cu toiagul în stâncă să mai curgă apă sau lapte şi
miere şi să ne rezolve problemele. Ne certăm până vine Domnul şi ne
găseşte, prin pustia acestui pământ. Acestea nu sunt motive de ceartă
pentru cine înţelege!
Fiul unei femei israelite şi al unui bărbat egiptean – o ceartă
aspru pedepsită
În Leviticul 24:10-14 avem următoarea situaţie: un copil dintr-o
căsătorie mixtă, a venit în mijlocul copiilor lui Israel şi s-a certat cu un
bărbat israelit. Fiul femeii israelite a hulit şi a blestemat numele lui
CEARTA 18
5

Dumnezeu. De regulă, în ceartă intervin înjurăturile şi oamenii încep să


spună ce n-au învăţat, dar Diavolul le pune pe buze ca şi Duhul Domnului
la cei care se roagă sau cântă. Numai că acea biserică, acea adunare de
acolo a fost pe poziţie şi l-au aruncat în temniţă până va spune Moise ce
va porunci Domnul. Şi iată ce pedeapsă a dat Domnul pentru o ceartă cu
înjurături: „Scoate din tabără pe cel ce-a hulit, toţi cei ce l-au auzit să-şi
pună mâinile pe capul lui şi toată adunarea să-l ucidă cu pietre…” –
pentru o ceartă cu înjurături pedeapsa capitală! Oare a mai lăsat
Dumnezeu din preţ între timp? Nici vorbă. Pentru acest păcat pedeapsa
este aceeaşi. În Vechiul Testament erau condamnate cu moartea mai
multe păcate, dar dacă întoarcem paginile până la sfârşit, în Apocalipsa,
găsim reluate aceleaşi păcate, cu aceeaşi pedeapsă şi încă mai mare. Căci
dacă atunci îi omora, în noul legământ ne facem vinovaţi nu pentru o lege
dată prin îngeri ci de una dată prin Fiul. Astfel vom primi un număr de
lovituri potrivit cu statutul şi cunoaşterea noastră.
Amnon şi Tamar – o cauză imorală
După ca a abuzat de Tamar, „Apoi Amnon a urât-o foarte mult,
mai mult decât o iubise. Şi i-a zis: «Scoală-te şi du-te!» Ea i-a răspuns:
«Nu mai mări răul pe care l-ai făcut izgonindu-mă». El n-a mai vrut-o şi
a chemat băiatul care-l slujea şi, a zis: «Izgoneşte de la mine pe femeia
aceasta, scoate-o afară şi încuie uşa după ea!»”(II Samuel 13:15-17).
Am amintit acest caz pentru tineri. De multe ori sunt unii mânaţi de
poftele firii pământeşti sub pretext de dragoste; şi, în final, după acea
pseudo-dragoste apare cearta. Cel căruia te-ai dăruit şi care ţi s-a părut că-
ţi va dărui paradisul şi ţi-l va aduce în familie te izgoneşte afară în urma
certei. Fiţi bine încredinţaţi asupra ceea ce faceţi ca în final să nu regretaţi
şi într-un moment de slăbiciune să vă pierdeţi toată viaţa. Nu vă lăsaţi
duşi în eroare de aparenţe!.
Ucenicii – lipsa de maturitate
18 Lecţia 6
6

Luca 22:24 - „Între apostoli s-a iscat şi o ceartă ca să ştie care


dintre ei avea să fie socotit ca cel mai mare”. Nu numai că s-au bătut
apropo-uri: îl punem pe cutare sau îl acceptăm pe cutare, ci s-au certat.
Biblia nu redă dialogul cum s-au certat ei, dar s-au certat efectiv pe tema:
„care să fie cel mai mare”. Isus le-a zis: „Împăraţii neamurilor domnesc
peste ele; şi celor ce le stăpânesc, li se dă numele de binefăcători. Voi să
nu fiţi aşa. Ci cel mai mare din voi, să fie ca cel mai mic şi cel ce
cârmuieşte, ca cel ce slujeşte” (Luca 22:25-26). Doamne ajută-ne! Cineva
spunea: „dacă te crezi şef nu mai ai nevoie de altul lângă tine, dar dacă te
consideri slugă mai ai nevoie de mai mulţi care să te ajut”. Oricine crede
că slujeşte vrea să fie ajutat, oricine crede că poate conduce vrea să fie
lăsat singur. Certuri de genul acesta nu sunt autorizate şi nici indicate de
Domnul căci nici nu pot să rezolve nimic.
Saducheii şi fariseii – diferenţe doctrinare
În Faptele Apostolilor 23:6-9 avem notată o ceartă între două
culte. „Pavel ca unul care ştia că o parte din adunare erau saduchei, iar
alta farisei, a strigat în plin Sobor: «Fraţilor, eu sunt fariseu, fiu de
fariseu: din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată».
Când a zis vorbele acestea, s-a stârnit o neînţelegere între farisei şi
saduchei şi adunarea s-a dezbinat. Căci saducheii zic că nu este înviere,
nici înger, nici duh, pe când fariseii le mărturisesc pe amândouă. S-a
făcut o mare zarvă; şi câţiva cărturari din partida fariseilor s-au sculat
în picioare, au început o ceartă aprinsă…”.
Astfel de certuri pot avea loc şi între cultele neo-protestante. Nu
uitaţi, fariseii erau una din cele mai înguste partide în vremea lor, este
drept, saducheii erau mai liberali şi ei u început să se certe, dar noi ştim
că nu erau buni nici unii, nici alţii.
Corintenii – oameni fireşti
CEARTA 18
7

I Corinteni 1:11 - „Căci, fraţilor, am aflat despre voi de la ai


Cloei, că între voi sunt certuri”. „…pentru că tot lumeşti sunteţi. În
adevăr, când intre voi sunt zavisti, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi
lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni? Când unul zice: «Eu
sunt a lui Pavel!» şi altul: «Eu sunt al lui Apolo!» Nu sunteţi voi oare
oameni de lume?” (I Corinteni 3:3-4). Cum noi oameni de lume când
zicem că suntem ai lui Pavel? Poţi să zici că eşti şi al lui Dumnezeu nu
numai al lui Pavel dacă nu eşti şi nu dai dovadă, nu eşti al lui Dumnezeu.
„... robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare
să înveţe pe toţi, plini de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe
pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţă, ca să ajungă
la cunoştinţa adevărului” (II Timotei 2:24-25).
Să nu cădem în greşeala de a ne angrena în asemenea discuţii
contradictorii şi să dovedim astfel că suntem fireşti. Petru spunea: „să
daţi oricui socoteală de nădejdea care e în voi, dar cu blândeţe şi cu
teamă” (I Petru 3:15). Atunci sunt şanse să câştigăm pe cineva. Scopul
slujrii noastre este mântuirea în pace.
Pavel scria acelor credincioşi fireşti în II Corinteni 12:20 -
„Fiindcă mă tem ca nu cumva la venirea mea să vă găsesc aşa cum nu aş
vrea să vă găsesc. Şi eu însumi să fiu găsit de voi aşa cum n-aţi vrea. Mă
tem să nu găsesc gâlceavă, pizmă, mânii, dezbinări, vorbiri de rău,
bârfeli, îngâmfări, tulburări”. Dacă vrem să ne certăm, să bârfim şi să
clevetim sunt motive şi în felul cum ai stat pe bancă, unde ai ţinut Biblia
şi cum te-ai uitat, dar aceasta înseamnă să umblăm în dragoste? Sau
suntem oameni fireşti şi nu vedem decât ce este rău? „Dacă ochiul tău
este rău”, spunea Domnul Isus, „totul este rău...”.

B. Exemple pozitive
18 Lecţia 6
8

Avraam şi Lot – ce alegi!


Genesa 13:6-8 - „Şi ţinutul acela nu-i încăpea să locuiască
împreună; căci averile lor erau atât de mari încât nu puteau să locuiască
împreună. S-a iscat o ceartă între păzitorii vitelor lui Avraam şi păzitorii
vitelor lui Lot. Canaaniţii şi fereziţii locuiau atunci în ţară. Avram i-a zis
lui Lot: «Te rog să nu fie ceartă între mine şi tine»…”. Auziţi: nu i-a
poruncit să plece sau să rezolve imediat problema ci, îi spune: „te rog”, ca
şi Pavel care îi spune lui Filimon „Măcar că aş putea să-ţi poruncesc, dar
eu, te rog”. Foarte mulţi care spun că nu vor să se certe, totuşi nu au de
gând să cedeze. Minciună! Dacă nu vrei să fie ceartă trebuie să cedezi,
altfel tu spui indirect că vrei să cedeze celălalt!Avraam i-a zis: „Nu-i oare
toată ţara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine: dacă tu apuci la
stânga, eu voi apuca la dreapta, dacă tu apuci la dreapta eu voi apuca la
stânga” (versetul 9). Este unul dintre cele mai frumoase exemple din
Biblie. Măcar că Avraam vea atâtea atuuri să spună: „Sunt mai bătrân,
mie mi-a făgăduit Dumnezeu ţara aceasta, nu ţie, am documentele aici în
mână”. Dar el a spus: „Dacă tu alegi aceasta, eu rămân cu cealaltă”.
Atunci când abandonăm o ceartă nu mai suntem noi cei care ne susţinem
cauza, dar nu suntem laşi, ci ne-am angajat un avocat: pe Dumnezeu care
ne-o susţine. Cine a câştigat Canaanul: Avram sau Lot? L-a câştigat
Avraam şi urmaşii lui. În timp ce Lot – moabiţii şi amoniţii, urmaşii lui
(Genesa 19:37-38) – a pierdut tot ce a avut. Cine renunţă câştigă şi cine
nu renunţă pierde, spune Domnul Isus. Cine vrea să-şi câştige viaţa o va
pierde. Acestea sunt principiile lui Dumnezeu şi o exemplificare a felului
în care trebuie potolită o ispită de ceartă între creştini sau rudenii.
Probabil exemplele acestea se potrivesc mai bine pentru oamenii bogaţi,
dar la noi oamenii se ceartă şi de la sărăcie.
Când un împărat al lui Iuda a plătit o sută de mii de oameni din
regatul de nord să meargă la război, prorocul i- a spus: „Trimite-i acasă,
CEARTA 18
9

căci Domnul nu-i cu ei” „Dar i-am plătit”. „Domnul te ajută să recuperezi
paguba” (II Cronici 25). Este ca într-o familie când doi copii se ceartă
pentru că unul a pus mâna pe amândouă bomboanele şi celălalt se plânge
tatălui: „Uite mi-a luat-o” şi tatăl zice: „Lasă că ţie-ţi dau altele trei”. Aşa
face şi Dumnezeul nostru.
Isaac şi filistenii – probleme cu vecinii
Genesa 26:18-22 - „Isaac a săpat din nou fântânile de apă, pe
care le săpaseră robii tatălui său Avraam şi pe care le astupaseră
filistenii ... Păstorii din Gherar s-au certat însă cu păstorii lui Isaac,
zicând: «Apa este a noastră.”. Şi a pus fântânii numele Esec, pentru că
se certaseră cu el. Apoi au săpat o altă fântână, pentru care iar au făcut
gâlceavă, de aceea a numit-o Sitna (gâlceavă). Pe urmă s-a mutat de
acolo şi a săpat o altă fântână, pentru care nu s-au mai certat; şi a
numit-o Rehobot; «căci», a zis el «Domnul ne-a făcut loc larg, ca să ne
putem întinde în ţară»”. Vedeţi, filistenii au provocat cearta şi Isaac când
a văzut că iese cu scandal s-a mutat de acolo.
Uneori este îngăduită o ceartă şi unii chiar te scot din moştenirea
ta dar Dumnezeu îţi dă o altă moştenire mai bună. Istoria aceasta se poate
repeta. Isaac a procedat foarte frumos şi în finalul episodului: „Isaac a
zidit acolo un altar şi a chemat Numele Domnului şi şi-a întins cortul
acolo. Robii lui Isaac au săpat acolo o fântână” (Genesa 26:25) Iar apoi
au venit la el cei cărora le-au rămas fântânile pentru care se certaseră.
„Isaac le-a zis: «Pentru ce veniţi la mine, voi care mă urâţi şi care m-aţi
izgonit de la voi?». Ei au răspuns: «Vedem lămurit că Domnul este cu
tine. De aceea zicem: Să facem un jurământ între noi, între noi şi tine, şi
să facem un legământ cu tine!»” (Genesa 26:27-28). Cei care au venit cu
ceartă, dacă au văzut că n-au cu cine se certa, în urmă au zis: „Hai să
facem un legământ de pace”. Doamne ajută-ne aşa să fim cu vecinii noştri
ca ei, să fie conştienţi că au de-a face cu nişte oameni care se roagă şi
19 Lecţia 6
0

slujesc lui Dumnezeu. Să fim ca Isaac, un om care nu s-a certat pentru o


fântână şi Domnul i-a dat alta. Aici a fost o ispită de ceartă între cei de
afară şi un credincios care trebuia să trăiască în pace cu toţi oamenii.
Ghedeon şi efraimiţi – atenţie la certurile dintre neamuri
Judecătorii 8:1-3 - „Bărbaţii lui Efraim au zis lui Ghedeon: «Ce
înseamnă felul acesta de purtare faţă de noi?» Pentru ce nu ne-ai chemat
când ai plecat să te lupţi cu Madian?”. Şi au avut o mare ceartă cu el.
Ghedeon a răspuns: «Ce-am făcut eu pe lângă voi?»”. Ghedeon putea să
le spună: „Da, eu am fost cel mai mic din casa lui Manase, n-aţi putut să
vă bateţi împotriva lui Madian până acum, că doar străbunicul nostru l-a
pus pe Efraim înaintea lui Manase! De ce nu v-aţi dus, că voi aţi fost
primii?”. Lor însă nu le-a păsat de război, ci doar pofteau să savureze
victoria, după ce au văzut bătălia câştigată şi-au dorit prada. Dar ca să se
îndreptăţească au dat vina pe Ghedeon. Dar Ghedeon, cu înţelepciune şi
cu smerenie a zis: „...«Oare nu face mai mult culesul ciorchinelor
rămase în via lui Efraim decât culesul întregii vii a lui Abiezer? În
mâinile voastre le-a dat Dumnezeu pe căpeteniile lui Madian: Oreb şi
Zeeb. Ce am putut face eu deci pe lângă voi?» După ce le-a vorbit astfel,
li s-a potolit mânia” (8:2-3).
„… O vorbă aspră aţâţă mânia”(Proverbe 15:1). Atunci când
cineva te-nfruntă şi spune că de ce nu ai făcut aşa cum li s-ar potrivi lor
mai bine şi tu eşti încredinţat că ai lucrat după planul lui Dumnezeu, ca
Ghedeon, ce-ţi mai rămâne este doar să stai liniştit, cum n-a putut Saul,
când a fost tulburat de cântarea dedicată lui şi lui David; Ghedeon putea
să procedeze altfel pentru că doar el era puternic în ţară cu popularitate
după ce a bătut 120.000 de duşmani cu 300 de evrei, imediat ar fi
terminat cu ei, cum a făcut Iehu. Ghedeon n-a făcut aşa, ci a dat un
răspuns blând, iar conflictul s-a stins. Mai târziu Iafta a procedat diferit şi
au murit zeci de mii de efraimiţi (Judecători 12).
CEARTA 19
1

David şi Saul – victoria împotriva răului


I Samuel 24:10-11 - „Vezi acum cu ochii tăi că Domnul te dăduse
astăzi în mâinile mele. Oamenii mei mă îndemnau să te omor; dar te-am
cruţat şi am zis: «Nu voi pune mâna pe domnul meu, căci este unsul
Domnului»”. Sunt cuvintele lui David, care nu numai că nu l-a omorât,
sau că nu i-a pricinuit o altă pierdere, dar a vorbit politicos cu Saul şi i-a
zis: „Uite părinte colţul hainei tale…”. De unde a mai avut David atâtea
resurse, după atâta ură cât a avut Saul pentru el, după cât rău i-a făcut? Eu
cred că numai de la Dumnezeu.
De aceea este atât de frumoasă cântarea lui David din II Samuel
22, pe care a îndreptat-o către Domnul după ce Domnul l-a izbăvit din
mâna tuturor vrăjmaşilor săi şi din mâna lui Saul. Mai putea să cânte
David dacă el se izbăvea singur? „Eu l-am învins pe Saul!”. Dar el a
înălţat dreapta Domnului şi a spus: „Domnul m-a izbăvit, Domnul a
lucrat pentru mine.”. Doamne ajută-ne şi nouă să credem în rezolvarea pe
care o dai Tu, în izbăvirile care vin de la Tine
Ioan Botezătorul – secretul smereniei
Ioan 3:25-30 - „Între ucenicii lui Ioan şi un iudeu s-a iscat o
neînţelegere cu privire la curăţie. Au venit deci la Ioan şi i-au zis:
„…Învăţătorule, cel care era cu tine dincolo de Iordan şi despre care ai
mărturisit tu, iată că botează şi toţi oamenii se duc la el. Drept răspuns
Ioan i-a: «Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer… Trebuie ca
El să crească, iar eu să mă micşorezi»”. Ce frumos a pus Ioan problema.
El nu s-a lăsat prins de ispita certei, acceptând cu bucurie poziţia lui
inferioară faţă de Domnul Hristos.
Domnul Isus – folosul ânţelepciunii
Marcu 8:11-13 - „Fariseii, au venit deodată şi au început o
19 Lecţia 6
2

ceartă de vorbe cu Isus şi ca să-L pună la încercare I-au cerut un semn


din cer. Isus a suspinat adânc în Duhul Său şi-a zis: «Pentru ce cere
neamul acesta un semn? Adevărat vă spun că neamului acestuia nu i se
va da deloc un semn» Apoi i-a lăsat şi a intrat iarăşi în corabie”. Când a
venit la El cineva pornit şi pus pe ceartă, Isus a suspinat adânc. Şi mai
apoi le spune ucenicilor lăsaţi-i în pace că sunt nişte călăuze oarbe. Evită
pe cel care are duh de ceartă, spune-i că te grăbeşti, dă mâna cu el şi
pleacă, lasă-l. În Matei 12:19 este citat profetul Isaia, profeţind despre
Domnul: „El nu se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va
auzi glasul pe uliţe”. Iar nouă ne este recomandat în Efeseni 4:31 - „Orice
amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi
orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru”. Doamne ajută-ne să se
spună şi despre noi că nu strigăm, nu suntem auziţi certându-ne şi dacă ar
vrea să se certe cineva cu noi să nu aibă cu cine!
Martirul Ştefan – autoritatea Duhului
Faptele Apostolilor 6:9-10 - „Unii din sinagoga numită a
Izbăviţilor, a Cirinenilor şi a Alexandrinilor împreună cu nişte iudei din
Cilicia şi din Asia au început o ceartă de vorbe cu Ştefan, dar nu puteau
să-i stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el”. Sunt
situaţii când Dumnezeu îţi pune în gură cuvinte, dar asta presupune o
putere, o tărie în duh, o înţelepciune. Atunci le închizi gura vrăjmaşilor şi
ei rămân fără cuvânt. Doamne ajută-i şi îmbracă-i cu putere pe aceşti
Ştefani. Dar nu uitaţi în urmă poate veni martirajul.
Biserica –rolulcălăuzirii Duhului
Faptele Apostolilor 15:1-2 – „Câţiva oameni, veniţi din Iudea,
învăţau pe fraţi şi ziceau: Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul
lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi. Pavel şi Barnaba au avut cu ei un viu
schimb de vorbe şi păreri deosebite; şi fraţii au hotărât ca Pavel şi
CEARTA 19
3

Barnaba şi câţiva dintre ei, să se suie la Ierusalim la apostoli şi


prezbiteri, ca să-I întrebe asupra acestei neînţelegeri”. Au ajuns acolo au
dezbătut problema şi apoi au scris, în versetele 24-27 - „Fiindcă am auzit
că unii, plecaţi dintre noi, fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au
tulburat prin vorbirile lor şi v-au zdruncinat sufletele, zicând să vă tăiaţi
împrejur şi să împliniţi Legea; noi, după ce ne-am adunat cu toţi laolaltă,
cu un gând, am găsit cu cale să alegem nişte oameni şi să-I trimitem la
voi, împreună cu preaiubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oamenii aceştia,
care şi-au pus în joc viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos.
Am trimes dar pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleaşi
lucruri”. Oamenii călăuziţi de acelaşi Duh ajung prin înţelegere
paşnică la consens.

Î N CH EI ER E
Amintim în final două lucruri: în primul rând să ne ferim de
ceartă şi-n al doilea rând să lăsăm în grija lui Dumnezeu problemele
acestea pe care noi, fireşte, am fi tentaţi să le rezolvăm prin ceartă.
În Romani 13:11,13 este scris: „Şi aceasta cu atât mai mult cu
cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm este ceasul să vă treziţi în sfârşit din
somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când
am crezut. Să trăim frumos, ca-n timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu
în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă.”. Venirea
Domnului nu se aşteaptă în certuri. Dacă duhuri de ceartă ne cercetează,
avem o atenţionare colectivă în Filipeni 2:3 -„Nu faceţi nimic din duh de
ceartă” şi individuală în Psalmul 39:2 „Am stat mut în tăcere cât a stat
19 Lecţia 6
4

cel rău înaintea mea”.


Vor veni duhuri de ceartă în societate, în biserică şi în familie.
Dacă este vreo îndemnare, vreo mângâiere acţionaţi, dar dacă aveţi vreun
îndemn rău stopaţi-l. Nu te grăbi să te iei la ceartă! Amână cearta! În
Romani 2:7-8 este prezentat finalul celor două categorii de oameni care
se ceartă şi care nu se ceartă: „…Va da viaţa veşnică celor ce prin
stăruinţa în bine, (Ai făcut binele până aici? Nu te opri! Stăruie mai
departe în el! Cine este sfânt să se sfinţească în continuare) caută slava,
cinstea, nemurirea. Şi va da mânie şi urgie celor ce din duh de gâlceavă
se-mpotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire”. Nu te certa şi adu
orice lucru mic sau mare la cunoştinţa lui Dumnezeu. „Şi Dumnezeu nu
va face dreptate aleşilor Săi care strigă zi şi noapte către El, măcar că
zăboveşte faţă de ei?” (Luca 18:7). Acum îi fericim pe cei trufaşi, este
vremea lor; ei se ceartă, sunt cu capul pe sus, iar noi stăm şi renunţăm,
dar în final vom primi, nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, care are milă.
Noi trebuie să fim gata nu pentru ceartă, nici pentru păcate, ci
pentru slujbe sfinte. „Gata îmi este inima să cânte Dumnezeule”(Psalmul
108:1). Să nu iutăm sfatul lui Iosif din Genesa 45:24 - „Apoi a dat drumul
fraţilor săi, care au plecat şi le-a zis să nu vă certaţi pe drum”. Câte
motive de ceartă nu aveau e? Ruben, că a vrut să-l salveze pe Iosif; Iuda,
că vânzarea a fost „inspirată”, iar mijlocirea înţeleaptă; Simion, să-i
invinuiască de ce nu au controlat bine sacii; alţii, să se scuze că ei nu au
fost implicaţi direct în vânzarea lui Iosif şi poate alte motive. Domnul
Isus, Salvatorul nostru ne îndeamnă să nu ne certăm pe drum, către
împărăţia Sa, ci să mergem în pace, căci nu cei ce se ceartă, ci făcătorii de
pace vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu.
Ce fel de oameni ar trebui să fim noi aşteptând şi grăbind venirea
Lui? „…siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în
pace” ( II Petru 3:14).
CEARTA 19
5
19 Lecţia 7
6

INVIDIA

INTRODUCERE

1. Zavistia - zelos (lb. greacă) este un resentiment, o invidie pentru succesul


altora (Galateni 5:20; I Corinteni 3:3); în alte traduceri apar expresiile:
concurenţă, râvnă, rivalitate, gelozie, zel

2. Pizmă - phthonos (lb. greacă) este o aversiune, ranchiună faţă de o persoană care
are ceva, la care râvneşte cel ce pizmuieşte (Galateni 5:21; I Corinteni 3:3; Iacov
3:14,16; Romani 1:29)

I. PREZENTARE

A. Zelos (are două laturi: una pozitivă şi una negativă, ceva bun ce a degenerat
în păcat. Pavel foloseşte expresia apare de 6 ori în sens pozitiv şi de 3 ori în sens
negativ, toate cu îndemnul de a te lepăda de ele (Romani 13:13))

1. În sens pozitiv, râvna este părerea de rău că cineva are şi eu nu am, dorinţa de
a avea ceva mai bun:

a) râvna Domnului - entuziasmul permanent a lui Dumnezeu pentru


realizarea planului Său, gelozia pentru poporul Său (Isaia 9:7; Exodul 20:5; Iosua
24:19-20; Iacov 4:5; I Corinteni 10:22)
INVIDIA 19
7

b) râvna (înflăcărarea pentru Dumnezeu) pentru bine ( Psalmul 69:9;


119:139; I Corinteni 14:39,12; I Timotei 3:1; Tit 2:14; I Petru 3:13); râvna în
dragoste (I Corinteni 12; 13:4; Galateni 5:26; Luca 6.40; Ioan 15:12); gelozia
(râvna) spre pocăinţă ( II Corinteni 7:7-11).

2. În sens negativ, gelozia ca efect distructiv asupra relaţiilor şi fericirii


individului:

a) în biserică ( Romani 10:2; I Corinteni 3:3; Filipeni 3:6; Filipeni 1:15-


17)

b) în familie (Proverbe 6:34-35)

c) în societate (Romani 13:13; Tit 3:3; Psalmul 37:1)

B. Phthonos ( durerea la vederea norocului altuia, nesuportarea celor mai buni,


mai drepţi, mai bogaţi; zelos este o faptă intermediară, iar phthonos este punctul
culminant)

1. Manifestări -goana (lumii) după vânt (Eclesiastul 4:4; Proverbe 24:1; 21:10;
Romani 13:13-14; Iacov 3:14-16; I Timotei 6:4; II Corinteni 12:20)

2. Phthonos există numai cu conotaţie negativă (Iacov 3:15) în firea


pământească (I Corinteni 3:1)

3. Phthonos aduce putrezirea - moartea (Proverbe 14:30; Galateni 6:8), de aceea


trebuie lepădată (I Petru 2:1)

II. EXEMPLE BIBLICE

A. Exemple negative

1. Cain – o ispită nebiruită (Genesa 4:7)

2. Esau – pizma şi manifestările ei (Genesa 27:41)

3. Fiii lui Iacov – invidia celor răi (Genesa 37:11)

4. Rahela – rivalităţi (Genesa 30:1)


19 Lecţia 7
8

5. Core, Dan, Abiram – neacceptarea locului secund (Numeri 16; Psalmul


106:16); la polul opus Iosua (Numeri 11:27, 29)

6. Saul – de la pizmă la ucidere (I Samuel 18)

7. Cele două imorale - nebunia şi răutatea pizmei (I Împăraţi 3:16-28)

8. Filistenii – invidia pe criterii de progres economic (Genesa 26:14)

9. Iudeii – pizma pe motive religioase (Faptele Apostolilor 17:5; Galateni 4:17-


18)

10. Corintenii – retardări spirituale (I Corinteni 1:3)

11. Saul (Pavel) – din neştiinţă în necredinţă (Filipeni 3:6; 4:7; I Timotei 1:13)

B. Exemple pozitive

1. Isus – râvna Duhului (Ioan 2: 12-17)

2. Lazăr – lipsa invidiei L(uca 16:15,21)

3. Corintenii şi macedonenii în dărnicie – o întrecere cu dragoste în fapte bune


(II Corinteni 8,9)

4. Tit şi echipa de slujitori – o luptă pentru o lucrare cât mai bună (II Corinteni 8:16-
22)

5. Pavel – o dorinţă de o viaţă (I Corinteni 15:9-10; II Corinteni 10:12-16;11:2)

ÎNCHEIERE

1. Râvna bună trebuie dezvoltată (II Corinteni 8:7, 16-22; Romani 12:8)

2. Dragostea şi înţelepciunea de sus este plină de râvnă, dar fără invidie (Efeseni
6:15; Luca 6:40; Marcu 10:43-45; I Timotei 3) spre deosebire de ura şi
înţelepciunea demonică - phthonos (Faptele Apostolilor 7:54, 57-59; 22:3)
INVIDIA 19
9

3. Modelul divin - să devii ca Isus (Romani 8:29), are râvnă pentru adevăr şi
dreptate (Psalmul 45:7, 17); modelul satanic – să devii mai mare ca fiii lui
Dumnezeu (Isaia 14:13-14), are gelozie şi invidie păcătoasă (Isaia 14:15)
20 Lecţia 7
0

INVIDIA

I N TRO D U C ERE

Iată câteva texte de referinţă cu privire la această faptă a firii pământeşti:


gelozia – invidia: Galateni 5:19-20 - „Şi faptele firii pământeşti sunt
cunoscute, şi sunt acestea: ...zavistiile, ... pizmele”. Romani 1:29: „Astfel
au ajuns ... plini de pizmă…”. I Corinteni 3:3: „...pentru că tot lumeşti
sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu
sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi în felul celorlalţi oameni?”.
Termenul grecesc pentru zavistii este zelos – resentiment, invidie
pentru succesul altora, concurenţă, râvnă, rivalitate, gelozie sau zel. Iar
pentru pizme este phthonos – ranchiună, sentimentul negativ faţă de o
persoană, care are ceva la care râvneşte cel ce pizmuieşte.
Dacă primul termen, zelos, poate fi interpretat şi în sens pozitiv,
atunci când râvnesc să am şi eu ce are cineva fără să invidiez, acest lucru
este acceptabil şi chiar este indicat de Scriptură. Celălalt termen phthonos
este starea în care dacă cineva are un lucru, eu sunt supărat că-l are: eu nu
doresc neapărat să-l am acel lucru, dar să nu-l aibă nici el sau să-l am eu,
INVIDIA 20
1

dar el să nu-l aibă.


Iacov 3:14 spune: „Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară
şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva
adevărului”. Aş dori pe parcursul acestui studiu să ne cercetăm, să ne
analizăm profund, potrivit cu cuvintele apostolului Iacov. Dacă aceste
lucruri sunt între noi, dacă le avem în inima noastră, să nu ne lăudăm şi să
nu ne pretindem a fi creştini, ci mai degrabă să ne debarasăm de acestea
şi, aşa cum spune Petru, să lepădăm orice pizmă din mijlocul nostru.

I. INVIDIA, GELOZIA – PREZENTARE

A. Zelos

Latura pozitivă a cuvântului zelos se explică prin dorinţa de a


avea şi tu ceea ce are aproapele, respectând în continuare dreptul de
proprietate al celuilalt. Cuvântul ne spune, prin prorocul Isaia: „El va face
ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de
domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin
judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face râvna
Domnului oştirilor” (Isaia 9:7). Iată un exemplu de râvnă, dar nu în
detrimentul altcuiva, ci, de exemplu, dacă altul este un bun creştin,
râvnesc şi eu să fiu un bun creştin.
Tot despre Dumnezeu citim în ceea ce priveşte râvna şi totodată
gelozia Lui, în cartea Exodul 20:5, când este prezentat decalogul. În
finalul poruncii a doua, este scris: „…căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău,
sunt un Dumnezeu gelos…”. S-ar părea că acesta este un atribut negativ al
lui Dumnezeu. Cum, Dumnezeu este gelos? Dumnezeu este gelos în sens
pozitiv, este gelos pentru noi, ca să fim sfinţi. El a fost gelos pentru
Israel, dorindu-i să nu se închine în faţa altor dumnezei şi să nu se
20 Lecţia 7
2

amestece cu celelalte popoare.


În Noul Testament, Dumnezeu îşi păstrează această calitate.
Apostolul Pavel scrie în I Corinteni 10:22 - „Sau vrem să întărâtăm pe
Domnul la gelozie?…”. Atunci când Israel punea un idol alături de
Dumnezeu, cum a fost cazul celor din Samaria, sau cazul viţeilor lui
Ieroboam, iar în noul legământ, atunci când admitem alte lucruri în viaţa
noastră şi le punem la egalitate cu Dumnezeu sau, uneori, chiar mai
presus, El se mnie foarte tare pe noi, din pricina aceasta. Iacov 4:5 spune:
„Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura: Duhul, pe care L-a pus
Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine?”. Râvna
Domnului şi gelozia Lui se constituie într-o fervoare bună şi are ca scop
desăvârşirea noastră.
Un alt text ne mai aduce o lumină: „…Voi nu veţi putea să slujiţi
Domnului, căci este un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu gelos; El nu vă
va ierta fărădelegile şi păcatele. Când veţi părăsi pe Domnul şi veţi sluji
unor dumnezei străini, El Se va întoarce şi vă va face rău şi vă va nimici,
după ce v-a făcut bine” (Iosua 24:19-20). Dacă Dumnezeu nu ar fi un
Dumnezeu gelos, nu şi-ar păstra râvna şi din pricina răutăţii noastre şi-ar
abandona planul Său veşnic. Dacă nu ar fi perseverent şi zelos pentru acel
plan şi dacă ne-ar permite să cochetăm cu lumea aceasta, ne-ar fi lepădat
de mult, potrivit cu ceea ce meritam.
Tot în sens pozitiv, avem această şi la oameni şi am putea să o
definim ca înflăcărarea pentru bine. Chiar despre Domnul Isus se
profeţeşte în Psalmul 69:9: „Căci râvna casei Tale Mă mănâncă şi
ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea”. Sau, în alt loc:
„Râvna mea mă mănâncă, pentru că potrivnicii mei uită cuvintele Tale”
(Psalmul 119:139). Pavel foloseşte şi el acelaşi termen: „Căci sunt gelos
de voi (vă doresc să fiţi cu totul ai Domnului) cu o gelozie după voia lui
Dumnezeu…” (II Corinteni 11:2). Acesta este un tip de gelozie după voia
INVIDIA 20
3

lui Dumnezeu: atunci când eşti gelos (dornic, râvnitor) ca lucrurile să


meargă bine.
Pavel zice: „... râvniţi după darurile duhovniceşti …” (I
Corinteni 14:12). Există posibilitatea ca cineva să râvnească după un dar
aşa cum a făcut Simon, cu scopul de a obţine un venit sau o faimă
deşartă, cea ce este greşit, dar râvnirea colectivă după daruri este bună:
„Să le avem din belşug în vederea zidirii sufleteşti a bisericii”. Mai
departe, Pavel surprinde un alt aspect: „... fraţilor, râvniţi după prorocie,
fără să împiedicaţi vorbirea în alte limbi. Dar toate să se facă în chip
cuviincios şi cu rânduială” (I Corinteni 14:39), cu dragoste şi cu lepădare
de sine. În biserică există o anumită concurenţă în ceea ce priveşte râvna,
care poate fi interpretată greşit dacă nu o înţelegem. De exemplu, când
este vorba despre cei din conducere, citim în I Timotei 3:1: „Adevărat
este cuvântul acesta: «Dacă râvneşte cineva să fie episcop, râvneşte un
lucru bun»”. Textul acesta nu-i îndeamnă pe oamenii fireşti să caute să
ajungă ceva în biserică doar aşa, ca să-şi împlinească ei planurile lor
mârşave. De aceea spune apostolul: „nu cu scopul unui câştig mârşav”, ci
cu scopul împlinirii voii lui Dumnezeu, al sacrificării pentru biserică.
Domnul Isus, când a spus, în ceruri: „Mă duc Eu pe pământ să fiu Eu
Hristosul”, nu a făcut-o din mândrie! El înţelegea prin aceasta şi
suferinţele şi tot greul care îl aşteptau. La fel cine râvneşte să fie episcop
râvneşte să aibă calităţile unui adevărat episcop, să râvnească şi
responsabilităţile şi poverile acestuia. Biblia nu recomandă pasivitate ci
ne invită la o râvnă sfântă, în dragoste, explicată în I Corinteni 12. În
trup nu există rivalitate, ci fiecare mădular trebuie să-şi facă partea lui, la
fel în adunare, fiecare să râvnească la împlinirea planurilor şi scopurilor
lui Dumnezeu.
Apostolul zice în I Petru 3:13: „Şi cine vă va face rău dacă
sunteţi plini de râvnă pentru bine?”. Când este vorba despre lucruri bune,
20 Lecţia 7
4

este indicat să fii marcat de râvnă. A făcut cineva un lucru bun? Eu nu


sunt gelos că el l-a făcut bun, în sensul să-mi pară rău. Sunt mulţumit că
l-a făcut aşa, dar eu mă lupt, dacă se poate, să-l fac chiar mai bun decât
atât. Pavel îi scrie lui Tit în această privinţă: „El S-a dat pe Sine însuşi
pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească
un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14).
În ceea ce priveşte partea negativă a geloziei, există concurenţă
pentru cei din afară, să facă ceva mai grozav, mai măreţ, dar nu cu
dragoste. Iată cum putem cunoaşte când râvna lucrează împreună cu
dragostea: „… dragostea nu pizmuieşte, … nu se gândeşte la rău” (I
Corinteni 13:4-7). De asemenea, este scris: „Să nu umblăm după o slavă
deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii”
(Galateni 5:26). Ne luptăm, dar să o facem aşa cum spunea Domnul în
Luca 6:40 - „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul lui, dar orice
ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui”. Dacă un grup cântă frumos în
biserică şi noi pregătim mai frumos altă cântare, dar nu cu gândul să ne
slăvim apoi că am cântat-o mai bine, ci animaţi de gândul că Domnul
merită să facem ceva frumos pentru El, facem un lucru bun. Dumnezeu
vrea ca lucrurile să fie cât mai bune, căci este scris: „Pe orice mlădiţă,
care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care
aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă” (Ioan 15:2).
Pavel ne mai dă un îndemn: „... despre dorinţa voastră
arzătoare, despre lacrimile voastre, despre râvna voastră ... căci ...
întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a
trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce
dorinţă aprinsă! Ce râvnă! …” (II Corinteni 7:7-11). Aici e vorba de
râvna în pocăinţă, în alergarea pe calea poruncilor sfinte (Apocalipsa
3:19).
Dar râvna are o latură negativă, care dă în gelozie, în invidie.
INVIDIA 20
5

Se pare că gelozia a fost o calitate lăsată de Dumnezeu, numai că păcatul


şi Diavolul au denaturat-o şi au pervertit-o. Gelozia apare în scrierile lui
Pavel de nouă ori. De şase ori în sens pozitiv. Toate cele trei cazuri
negative au o conotaţie a ceva de care trebuie să ne lăsăm. Gelozia
afectează relaţiile noastre cu toţi ceilalţi şi are un efect distructiv asupra
noastră, ca indivizi, şi asupra relaţiei noastre cu Dumnezeu. Ea poate
apărea în biserică, căci Pavel scria despre evrei: „Le mărturisesc că ei au
râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: întrucât n-au cunoscut
neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu …” (Romani 10:2-3). Evreii voiau
ca ei să fie deosebiţi faţă de toţi; nimeni să nu fie ca ei. Când Domnul
Isus S-a dus la vameşi şi la păcătoşi, a ieşit la iveală faptul că ei aveau
gelozie în inima lor. Să nu mai vorbim despre atitudinea lor faţă de
neamuri: nu admiteau cu nici un preţ să ajungă şi alţii alături de ei.
ATENŢIE! Pasajul de mai jos se referă la creştini, nu la
evrei.
I Corinteni 3:3-4 –„…pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr,
când între voi sunt zavistii, certuri, şi dezbinări ... Când unul zice: «Eu
sunt al lui Pavel!» Şi altul:«Eu sunt al lui Apolo!»” Bineînţeles că aceasta
nu o spuneau cu modestie, ci cu mândrie, şi se pizmuiau. Chiar şi la Cina
Domnului, unii îşi puneau mâncare mai bună decât alţii. Erau şi situaţii
când unii n-aveau nici ce să mănânce; de fapt, exista o rivalitate mereu
prezentă. Să fiu eu primul şi să fie altul al doilea.
Pavel mărturiseşte despre viaţa lui de dinainte de naşterea din
nou: „… în ceea ce priveşte râvna, prigonitor …” (Filipeni 3:6). El era de
evidenţiat în ce priveşte neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană.
Avea o neprihănire şi a vrut să se evidenţieze şi prin prigonirea
creştinilor, fapt cel sesizează apoi la alti oameni ce aveau o atitudine
greşită, în care stăruiau cu o pasiune vinovată: „Unii, este adevărat,
propovăduiesc pe Domnul Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar
20 Lecţia 7
6

alţii din bunăvoinţă. Aceştia din urmă lucrează din dragoste, … cei
dintâi, din duh de ceartă vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să
mai adauge un necaz la lanţurile mele” (Filipeni 1:15-17). Cei despre
care vorbeşte Pavel erau conştienţi că dacă el ar fi fost în libertate, nu
puteau să rivalizeze cu el. La un moment dat, el vorbeşte despre ei cu
aceste cuvinte: „Dacă vor să se pună alături de mine, le dau voie, dar n-au
cu ce”. Ei doreau să se afirme prin ceva care nu era de la Dumnezeu.
De asemenea, în familie, gelozia poate face dezastre. „Căci
gelozia înfurie pe un bărbat şi n-are milă în ziua răzbunării; nu se uită la
nici un preţ de răscumpărare, şi nu se lasă înduplecat nici chiar de cel
mai mare dar” (Proverbele 6:34-35). Gelozia este foarte periculoasă
atunci când îşi întrece limitele: când ajungi să-ţi protejezi partenerul până
într-acolo că nu îl laşi să mai vorbească, nici să nu se mai uite la alţii, sau
se întâlnească cu alţii. Este bună puţină protecţie, dar indirect, cu
dragoste: să-l protejezi atrăgându-l, nu ţinându-l cu forţa. În mod
deosebit, dacă gelozia este lăsată să avanseze, viaţa de familie devine un
coşmar, pentru că nu ştii cum să te mai comporţi.
Domnul ne va elibera dacă mai sunt astfel de rămăşite lumeşti.
„Dragostea adevărată izgoneşte frica” „Să trăim frumos ca în timpul zilei,
nu în chefuri şi în beţii, nu în fapte de ruşine, nu în certuri şi în pizmă”
(Romani 13:13). Atunci când ne întoarcem la Domnul, transformarea
trebuie să fie evidentă şi în societate. „Căci şi noi eram altădată fără
minte … neascultători, rătăciţi: robiţi de tot felul de pofte, şi de plăceri,
trăind în răutate şi pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii”
(Tit 3:3). Pentru cei de afară se poate aşa ceva, căci aceasta este o
mentalitate care îi aparţine lumii, dar pentru noi nu se cade şi nu este
corect să fim număraţi în rândul acestor oameni.
INVIDIA 20
7

B. Phthonos

Să abordăm puţin şi aspectele legate de celălalt termen –


phthonos. Când te apucă durerea văzând că „l-a lovit pe altul norocul”,
atunci să ştii sigur că ai o pizmă accentuată. Când un frate, cineva de
afară, sau chiar din familie, a câştigat un premiu, are un salariu mai bun,
este văzut mai bine şi nu poţi accepta aceasta, înseamnă că eşti un om
care ai un duh de pizmă. De multe ori, oamenii ajung că nu suportă ca
ceilalţi să fie măcar la acelaşi nivel cu ei. Urmăriţi ce ne spune înţeleptul
Solomon: „Am mai văzut că orice muncă şi orice iscusinţă la lucru îşi are
temeiul numai în pizma unuia asupra altuia. Şi aceasta este o
deşertăciune şi goană după vânt” (Eclesiastul 4:4). An de an, baremele
sunt depăşite, ştacheta se ridică şi recordurile sunt doborâte. Moda şi
celelalte domenii ajung de se-nvârtesc ca într-un circuit. Lucrurile simple:
îmbrăcămintea, mâncarea, casa, maşina, devin elemente de comparaţie,
de rivalitate. Dar Solomon ne spune, de asemenea: „Nu pizmui pe
oamenii cei răi şi nu dori să fii ca ei” (Proverbe 24:1). De multe ori
pizmuim chiar ceva care este rău, copiem pe cei de afară şi ne luăm nişte
modele stricate. Dacă vezi pe cineva umblând într-un fel sau că are
anumite lucruri, te lupţi să le ai şi tu sau dacă poţi, să fii chiar mai grozav
decât el? Să nu ajungem să fim ca cei despre care spune Pavel şi să avem
şi noi: „... boala cercetărilor fără rost, a certurilor de cuvinte, din care
se naşte pizma, clevetirile, bănuielile rele” (I Timotei 6:4). Pizma şi
cearta sunt legate una de alta: pizma întreţine cearta. Uitaţi-vă în viaţa
politică: de ce întotdeauna cei care sunt în opoziţie lasă impresia că
doresc binele ţării şi bunăstarea noastră? Nu este mai degrabă o rivalitate
permanentă, o pizmă cronică? Toată instabilitatea politică, asemănătoare
inconsecvenţei copiilor la şcoală sau a fraţilor din biserică este rezultatul
rivalităţii, care, de obicei, caută ca prin mijloace necinstite să promoveze
interesele celor ce pizmuiesc. Ultima poruncă din decalog cuprinde,
printre altele şi acest aspect al pizmei: „Să nu pofteşti casa aproapelui
20 Lecţia 7
8

tău, să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui,
nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău”. De multe ori, noi am
putea fi liniştiţi cu ceea ce avem. Biblia ne spune: „Mulţumiţi-vă cu ce
aveţi.”. Dar foarte des se merge pe ideea firească, lumească, demonică.
Dacă cineva are casa după un stil, eu mă lupt să mi fac una după stilul
următor şi altul după mine s-o facă mai grozavă! Nu că ar fi greşit să ţi-o
faci după stilul actual, dar să nu fi mânat de pizmă.
Scriptura demascată originea pizmei, dorinţa puternică de a
născoci un lucru mai altfel decât altul, de a-l devansa pe colegul.
Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească,
diavolească: „Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă este tulburare
şi tot felul de fapte rele” (Iacov 3:16). Unii cred că scopul scuză
mijloacele şi, ca să fie mai grozavi decât vecinul, să fie mai impunători
decât cel de lângă ei, îl înjosesc pe acesta din urmă. „Ridică-te, dar nu-l
coborî pe altul. Ridică-te, ridicându-l pe altul!” ar trebui să fie deviza
noastră. Putem foarte uşor să ne autoverificăm, să ne dăm seama dacă
suntem cuprinşi de acest duh sau nu. Să citim în Romani 13:14, pentru a
şti cum putem să nu pizmuim. „… ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus
Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi
poftele”. Când eşti îmbrăcat în Domnul nu urmăreşti scopurile tale, ci
slava Domnului, şi-l vezi pe fratele îmbrăcat tot în Domnulşi atunci Isus
din tine nu poate fi mai mare decât Isus din fratele; este acelaşi Isus.
Atunci când nu porţi grijă în mod deosebit de tine, nu vei fi tentat şi
ispitit să fii mai grozav decât alţii. Totuşi, sunt conştient că nu este uşor
să ne debarasăm de lucrurile acestea, pentru că sunt foarte sensibile.
Pizma nu este uşor de detectat în noi. Dacă cineva dintre noi este afectat
de păcatul de a fura, mai uşor îşi dă seama. Poate chiar şi minciuna o
depistezi mai uşor, dar când este vorba despre pizmă, ea este chiar
înăuntru şi este greu să descifrezi cum stau lucrurile. Este vorba despre
râvna pentru bine, pentru desăvârşire, pentru adevăr sau este un spirit de
INVIDIA 20
9

rivalitate cu fratele meu?


Pentru a putea constata efectele dezastroase ale pizmei vom citi
în Biblie: „O inimă liniştită este viaţa trupului, dar pizma este putrezirea
oaselor” (Proverbele 14:30). „Cine seamănă în firea pământească va
secera din firea pământească putrezirea …” (Galateni 6:8). Această
putrezire a oaselor va duce la desfigurare a fiinţei noastre, la prăbuşirea
ei. Când eu mă lupt cât pot, dar nu realizez destul, ci altul câştigă, altul o
să fie primul nu eu, atunci trebuie să rămân liniştit, la gândul că atât mi-a
fost dat mie. Ioan Botezătorul este un exemplu minunat în această
privinţă.
Vor fi oameni pizmaşi în jur şi de aceştia trebuie să ne păzim. Nu
toţi cei care sunt pe lângă noi ne sunt prieteni. Unii stau lângă tine să-ţi
vâneze greşelile, să găsească momentul când să-ţi dea un cot ca să te
devanseze. Solomon a spus: „Nu mânca pâinea celui pizmaş şi nu pofti
mâncărurile lui alese, căci el este ca unul care îşi face socotelile în suflet.
«Mănâncă şi bea!» îţi va zice el, dar inima lui nu este cu tine. Bucata pe
care ai mâncat-o, o vei vărsa, şi cuvintele plăcute pe care le vei spune,
sunt pierdute” (Proverbele 23:6-7). Se spune că împărăţia Edomului a
fost distrusă de unii dintre prietenii lor, de urmaşii lui Nebaiot. Au
pătruns în acea cetate întărită în care nu se putea intra decât printr-un
culoar şi, în timp ce mâncau împreună cu ei, s-au întors împotriva lor, ca
şi Iehu, când i-a omorât pe preoţii lui Baal. „Păziţi-vă de oameni”, spunea
Domnul Isus, iar Pavel amintea ce greu i-a fost printre fraţii mincinoşi,
printre cei oameni care pizmuiesc. Nu-ţi da vorba, nu-ţi deschide inima în
faţa oricui. Fii atent, căci s-ar putea ca nu toţi cei din jur să-ţi fie prieteni,
ci să fie şi duşmani printre ei.
În concluzie: „Lepădaţi dar orice răutate, orice vicleşug, orice
fel de prefăcătorie, orice fel de pizmă…” (I Petru 2:1). Sunt multe feluri
de pizmă: în familie, în biserică, în societate. Domnul să ne dea harul să
21 Lecţia 7
0

ne putem lepăda de toate formele ei! Pizma este un duh: duhul care a
fost în Cain, în Esau, în fraţii lui Iosif şi în alţii. În general, duhurile se
transmit de la părinţi la copii, duhurile umblă în locuri fără ape, până îşi
găsesc un loc de staţionare. Duhurile de atunci sunt prezente şi astăzi.
Chiar dacă între timp s-au mai schimbat în aspectul exterior, în esenţa lor
sunt aceleaşi. Aşadar lupta împotriva acestui viciu este de natură
spirituală şi numai strămutarea în Împărăţia Fiului dragostei lui ne poate
elibera pe deplin.

II. EXEMPLE BIBLICE

A. Exemple negative

Cain – o ispită nebiruită


Cain şi Abel au adus, amândoi, câte o jertfă. Jertfa lui Abel a fost
primită, dar a lui Cain nu. Dacă fratele lui Abel ar fi fost marcat de partea
pozitivă a râvnei, a geloziei, ar fi spus aşa: „Mă duc să mă interesez, în
detaliu, cum a adus Abel jertfa, şi exact aşa voi aduce şi eu”. Dumnezeu
chiar asta i-a spus: „… Dacă faci bine, vei fi bine primit …” (Genesa 4:7).
Cu alte cuvinte, i-a dat ideea: „Du-te şi fă şi tu la fel. Fă şi tu bine şi te
voi primi, Eu nu este nedrept”. Dar Cain nu a fost preocupat să aducă o
jertfă mai bună. El a fost supărat şi invidios că jertfa lui Abel a fost
acceptată.
Atunci când un frate are o prestaţie bună în casa Domnului,
slujeşte în mod deosebit, are o viaţă fără reproşuri, cei care sunt pizmaşi
nu se vor ruga să spună: „Doamne, cum este fratele, sau mai mult, cum a
fost Domnul Isus, fă-mă şi pe mine!”, ci spun: „Da! face pe sfântu’! Las’
INVIDIA 21
1

că-i fac eu bucata!”. Să urmărim textul din Genesa 4:8 - „Însă Cain a zis
fratelui său Abel: «Haidem să ieşim la câmp.» Dar pe când erau la câmp,
Cain s-a ridicat împotriva fratelui său, Abel, şi l-a omorât”. Avem o
explicaţie a cazului în: I Ioan 3:12-13 - „Nu cum a fost Cain, care era de
la cel rău şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele
lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite… să nu vă miraţi dacă
vă urăşte lumea”. Ei ne pizmuiesc chiar pentru faptul că facem binele.
Dacă toţi fură şi tu nu furi, toţi hoţii au motiv să te pizmuiască: pentru că
nu furi şi nu eşti ca ei. În loc să spună, „dacă tu nu furi, ăsta-i un exemplu
bun, nu mai furăm nici noi de-acum”, ei te pizmuiesc: „De ce eşti bun, de
ce eşti drept?”. Ei nu pot suporta dreptatea şi neprihănirea, nu pot suporta
să-ţi meargă bine, sau fii bogat din invidie.
Esau – pizma şi manifestările ei
Genesa 27:41 - „Esau a prins ură pe Iacov, din pricina
binecuvântării, cu care-l binecuvântase tatăl său. Şi Esau zicea în inima
sa: «Zilele de bocet ale tatălui meu sunt aproape şi apoi am să-l ucid pe
fratele meu»”. Pizma, aşadar, se va finaliza cu uciderea, dacă o lăsăm să
acţioneze. Tot în această familie, puţin mai târziu, a fost un alt caz:
„Fraţii lui Iosif au început să-l pizmuiască …” (Genesa 37:11). De ce?
Pentru viziunile pe care le avea şi pentru că el era un copil mai ascultător,
mai bun în familie.
Rahela - dorinţe materne
Genesa 30:1 - „Când a văzut Rahela că nu-i face copii lui Iacov,
a pizmuit pe soră-sa şi i-a zis lui Iacov: «Dă-mi copii, ori mor»”.
Rivalitatea, care ne împinge la gânduri că alţii au şi noiu nu am, că cineva
este altfel tratat de Dumnezeu, poate provoca diverse atitudini greşite.
Core, Datan şi Abiram - neacceptarea locului secund
21 Lecţia 7
2

Mânaţi de un spirit de invidie pe Moise şi Aaron, ei au ajuns să


spună: „Destul! Căci toată adunarea, toţi sunt sfinţi, şi Domnul este în
mijlocul lor. Pentru ce vă ridicaţi voi mai presus de adunarea
Domnului?” (Numeri 16:3). Ei nu suportau ideea de a fi conduşi şi s-au
răsculat. Despre ei putem citi în Psalmul 106:16 - „în tabără au fost
geloşi pe Moise şi pe Aaron, sfântul Domnului”. Nu pentru binele
poporului, ci pentru gelozia lor faţă de cei care conduceau.
La polul opus, îl avem pe Iosua. Atunci când un tânăr a venit la
Moise şi i-a spus că Eldab şi Medab au prorocit în tabără, el a spus: „…
Domnule, Moise, opreşte-i!” (Numeri 11:28). El voia ca numai Moise să
conducă, dar Moise spune: „Eşti gelos pentru mine? Să dea Dumnezeu
ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din proroci şi Domnul să-şi pună
Duhul Lui peste ei”(Numeri 11:29). Vedem clar că Moise nu era invidios
şi nu ţinea neapărat ca numai el să prorocească.
Saul – de la pizmă la ucidere
Gelozia lui faţă de David, stârnită de la cântarea femeilor şi de la
celelalte victorii, a mers până acolo încât Saul a vrut să-l omoare, dar
Domnul nu l-a dat în mâinile lui. Au urmat ani de zbucium şi nebunie
pentru Saul, iar în sfârşit s-a sinucis.
Cele două femei destrăbălate – nebunia şi răutatea pizmei
I Împăraţi 3:25-26 - „Împăratul a zis: «Tăiaţi în două copilul cel
viu şi daţi-i jumătate uneia şi jumătate celeilalte» Atunci, femeia al cărei
copil era viu a simţit că i se rupte inima pentru copil şi a zis împăratului:
«Ah! domnul meu, dă-i mai bine ei copilul cel viu, şi nu-l omorî!» Dar
cealaltă a zis: «Să nu fie nici al meu, nici al tău; tăiaţi-l!»”. Iată de ce
este în satre pizma!
Filistenii – invidia pe criterii de progres economic
INVIDIA 21
3

că Filistenii îl pizmuiau pe Isaac pentru binecuvântarea lui şi


pentru purtarea de grijă pe care i-o dovedea Dumnezeu (Genesa 26:14).
Surpriza lor a fost că Isaac a ştiut să se comporte amical şi fără răutate
faţă de ei.
Iudeii – pizma pe motive religioase
Fapte 17:5 - „Dar iudeii care nu crezuseră din pizmă, au luat cu
ei nişte oameni fără căpătâi din mulţime, au făcut gloată şi au întărâtat
cetatea”. Tot despre ei scrie în Galateni 4:17 - „Nu cu gând bun sunt plini
de râvnă pentru voi”. Râvna lor era o râvnă pentru rău, din pizmă. Iată
dece în I Corinteni 1-3, Pavel combate afirmarea unei apartenenţe
pământeşti, clasificată, din pizmă, pe nivele de superioritate şi arată pe
parcursul scrierilor sale efectele dezastroase ale

B. Exemple pozitive

Domnul Isus – râvna Duhului


Ioan 2:17 - „Căci râvna pentru Casa Ta mă mănâncă pe mine”,
Ucenicii şi-au amintit, citind Scripturile că aceasta L-a determinat pe
Domnul în a-i da afară pe vânzătorii din Templu. Această atitudine este
total diferită de cea a lui Diotref, care îi elimina pe cei credincioşi.
Lazăr – lipsa invidiei
Luca 16:21 -„Şi dorea mult să se sature cu fărâmiturile care
cădeau de la masa bogatului, până şi câinii veneau şi-i lingeau bubele”.
Se pare că acest Lazăr n-a fost invidios pe bogat. Nu dorea bogăţia: el
dorea doar să aibă pâinea cea de toate zilele şi lucrul acesta l-a ajutat să
fie un om care a intrat în sânul lui Avraam. Noi nu vom avea întotdeauna
21 Lecţia 7
4

condiţii egale pe pământ. Unul va trăi în bogăţie, altul în sărăcie, unul va


avea un post mai bun, altul o situaţie mai lipsită de favoruri. De aceea ne
este scris să ne mulţumim în starea în care suntem. Dacă L-ai primit pe
Hristos în timp ce erai rob şi poţi să te dezlegi fă-o. Dar dacă nu poţi să te
dezlegi, tu eşti de fapt un slobozit al Domnului, deci nu fi invidios.
Colaboratorii lui Pavel – o luptă pentru o lucrare cât mai
bună
Corintenii şi macedonienii s-au întrecut în facere de bine, în
dărnicie (II Corinteni 8,9). Exemplul lui Tit, care conducea în parte
această lucrare de strângere a ajutoarelor, este minunat: „Mulţumiri fie
aduse lui Dumnezeu care a pus în inima lui Tit aceeaşi râvnă pentru voi
Căci el a primit îndemnul nostru, ba încă stăpânit de o râvnă arzătoare,
a pornit de bună voie spre voi” (II Corinteni 8:16-17). „Am trimis cu el pe
fratele nostru, a cărui râvnă am încercat-o de atâtea ori, în multe
împrejurări şi care, de data aceasta, arată mai multă râvnă, din pricina
marii lui încrederi în voi” (versetul 22).
Pavel – o dorinţă de o viaţă
El declara „Căci sunt gelos pe voi cu o gelozie după voia lui
Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez
înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (II Corinteni 11:2). Pavel era
gelos pentru corinteni, ca ei să fie sfinţi şi fără prihană. Tot el scrie în II
Corinteni 10:11 - „Cine judecă aşa, să fie încredinţat că, aşa cum suntem
în vorbă, în epistolele noastre, când nu suntem de faţă, tot aşa vom fi şi în
faptă când vom fi de faţă”. El era un om care persevera cu chibzuinţă în
lucrurile bune. El zice: „Nu ne lăudăm peste măsura noastră, cu
ostenelile altuia ... fără să intrăm în câmpul de lucru al altuia, ca să ne
lăudăm cu lucrări făcute de-a gata” (II Corinteni 10:15-16). Pavel nu era
gelos pe ceea ce altul avea să facă, dar era gelos pe ceea ce avea de făcut
INVIDIA 21
5

înaintea Domnului ca lucrarea să meargă bine şi pe corinteni să-i poată


prezenta înaintea Domnului. El aminteşte lucrarea celorlalţi apostoli şi
apoi a lui, în I Corinteni 15:10 - „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi
harul Lui faţă de mine nu a fost zadarnic: ba încă am lucrat mai mult
decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine”. Noi
ştim din Biblie, din epistola lui Petru şi a lui Iacov, că Dumnezeu le dă
har celor smeriţi. Aşadar, Pavel nu era gelos să fie el primul; dar
Dumnezeu a găsit cu cale ca lucrurile să fie aşa cu el.

Î N CH EI ER E
În concluzie, râvna trebuie dezvoltată: „După cum sporiţi în
toate lucrurile: în credinţă, în cuvânt, în cunoştinţă, în orice râvnă …”
(II Corinteni 8:7). „… Cine cârmuieşte să cârmuiască cu râvnă. …”
(Romani 12:8). „… Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în
noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine” (Iacov 4:5). „… Staţi gata dar …
având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii” (Efeseni 6:11-15),
pentru că: „... orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui” (Luca
6:40). Tot Domnul arată diferenţa dintre acţiunile sfinţilor şi a celor de
afară: Marcu 10:43 -„Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie
mare între voi, să fie slujitorul vostru”. În aceste condiţii de râvnă
pozitivă: „… Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun.”.
(I Timotei 3:1).
În plan negativ (râvnă demonică) Pevel scrie despre sine, in
special despre faptul că a prigonit pe cei credincioşi, pentru că nu-L
cunoştea pe Domnul Isus: „… Am fost tot atât de plin de râvnă pentru
21 Lecţia 7
6

Dumnezeu cum sunteţi şi voi astăzi”. Un caz a fost cel din Faptele
Apostolilor 7:57-59 - „Ei au început atunci să răcnească, şi s-au năpustit
toţi într-un gând asupra lui. L-au târât afară din cetate, … Şi aruncau cu
pietre în Ştefan, …”.
Noi ar trebui să urmăm modelul divin. El ne este revelat şi în
Romani 8:29 - „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a şi
hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său”. Dumnezeu,
când l-a făcut pe om, nu l-a făcut inferior, să fie gelos, ci l-a făcut după
chipul şi asemănarea Sa. Domnul Isus a venit şi ne-a dat dreptul să
devenim asemenea Lui şi în final vom sta (Apocalipsa 3) pe tronul de
domnie, ca El, dacă vom birui. Doar Satana doreşte să devină mai mare
ca fiii lui Dumnezeu. El se luptă pentru aceasta. El n-a fost mulţumit cu
locul pe care i l-a dat Dumnezeu, măcar că avea o poziţie de onoare: „Tu
ziceai în inima ta: mă voi sui în Cer, îmi voi ridica scaunul de domnie
mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării lui
dumnezeilor la capătul miază-noaptei: mă voi sui pe vârful norilor, voi fi
ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:13-14). Satana nu şi-a acceptat locul şi a
dorit ceva mai mult, dar Dumnezeu l-a doborât pentru eternitate (Isaia
14:15). Despre Domnul Isus scrie că S-a smerit şi S-a făcut ascultător
până la moarte, iar Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult. Tot despre
Domnul Isus putem citi în Psalmul 45:7 - „Tu iubeşti neprihănirea şi
urăşti răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu
untdelemn de bucurie mai presus de tovarăşii Tăi de slujbă”. De aceea
„Din neam în neam îţi voi pomeni Numele, de aceea în veci de veci te vor
lăuda popoarele” (versetul 17).
Domnul să ne dea harul să nu fim marcaţi de gelozie, ca să nu
avem partea diavolului, ci să fim cu râvnă sfântă, să avem partea
Domnului, să finalizăm lucrarea aici pe pământ, prin puterea şi prin harul
Domnului. Amin!
MÂNIA 21
7

MÂNIA

INTRODUCERE

1. Mânia - thumos (lb. greacă) este o furie explozivă (o explozie), umană, divină,
demonică sau animală. Alte expresii: supărare, criză de furie, irascibilitate,
nervozitate, atitudine ostilă – în special ca mânie umană păcătoasă (Galateni
5:20; Coloseni 3:8; II Corinteni 12:20)

2. Există mânie:

a) pozitivă - o explozie ce îndepărtează, forţând un obstacol sau o


indignare nobilă; nu te poţi împotrivi răului fără thumos

b) negativă - o explozie nimicitoare ce distruge, un impuls violent lipsit


de raţiune, o nebunie de scurtă durată, manifestată prin cuvinte şi fapte violente;
fierberea fiinţei; furia turbată a unui animal).

I. PREZENTARE (o forţă suplimentară ce cuplează energiile latente)

A. Mânia păcătoasă (a cărnii; copii ai mâniei; răspuns la atacul asupra Eului-


Efeseni 2:3)

1. Cauze care provoacă, aţâţă, mânia umană (există o mânie satanică mare –
Apocalipsa 12:12):
21 Lecţia 8
8

a) vorbirea aspră, negândită, necalculată (Proverbe 15:1; Eclesiastul 5:5-6; I


Samuel 1:6)

b) existenţa răului în lume (Psalmul 37:1, 7)

c) prietenia cu cei mânioşi (Proverbe 22:24-25)

d) întărâtarea copiilor (Efeseni 6:4)

e) neînţelegerea hotărârilor divine (Ezechel 3:14; Isaia 8:21; Luca


15:28; Deuteronomul 29:29)

Există oameni iuţi la mânie (Proverbe 14:17; 15:18; 27:4), sau înceţi la
mânie (Proverbe 12:16; 16:32; Eclesiastul 7:9)

2. Cauze care potolesc, sting mânia:

a) vorbirea cu înţelepciune (Proverbe 15:1; 16:14; 29:8; Judecători 8:3)

b) oferirea de daruri (Proverbe 21:14; Iona 4:6)

c) absenţa pentru un timp (Genesa 27:44)

d) existenţa dragostei (I Corinteni 13:5)

e) aplicarea pedepsei (Proverbe 19:19)

Mânia păcătoasă trebuie eliminată (Efeseni 4:31; Coloseni 3:8)

B. Mania sfântă (atac asupra Lui; mânia Domnului - Psalmul 7:11)

1. Cauze declanşatoare: pentru Dumnezeu (Romani 1:18; Ieremia 30:24;


Apocalipsa 19;15; 15:1 16:19); pentru oameni sfinţi (Psalmul 119:53; II
Corinteni 7:11):

a) vederea păcatului (Exodul 32:9, 19; Isaia 57:17; 64:5); neascultarea


(Numeri 31:14; II Împăraţi 3:27)

b) absenţa mijlocitorilor (Exodul 32:10-11; Evrei 7:25)


MÂNIA 21
9

c) vremea mâniei (Daniel 8:19; Proverbe 11:4; Iov 35:15)

Dumnezeu vrea ca şi noi să fim înceţi la mânie (Numeri 14:18; Exodul


34:6; Iacov 1:19; Proverbe 14:23)

2. Cauze ale încetării, potolirii mâniei:

a) aplicarea pedepsei divine prin folosirea „armelor mâniei” (Isaia 13:5;


Ieremia 50:25)

b) trecerea vremii (Zaharia 1:12:13)

c) rezolvarea problemelor (Isaia 27:4-5)

Dumnezeu, în mânie, poate pedepsi apocaliptic; noi, Biserica, cel mult


prin excomunicare.

Dumnezeu are mânie trecătoare - thumos (Psalmul 30:5; 85:5; 102:10)


şi veşnică - orge (Romani 2:8; Ioan 3:36)

C. Efectele mâniei (Iacov 1:20)

1. Mânia păcătoasă: pedeapsa gheenei (Matei 5:28)

2. Mânia sfântă: împotrivirea faţă de păcat (Efeseni 4:26)

II. EXEMPLE BIBLICE

A. Exemple negative

1. Cain – primul mânios (Genesa 4:5-8, 9)

2. Iacov – o supărare în necunoştinţă de cauză (Genesa 31:36-42; 34:7; 49:6)

3. Potifar – o mânie nedreaptă (Genesa 39:19-20)

4. Naaman – o mânie pripită (II Împăraţi 5:11)


22 Lecţia 8
0

5. Eliab - mânia în depresie (I Samuel: 17:28)

6. Saul – mânia celui demonizat (I Samuel 18:8; 20:34)

7. Nabal –omul veşnic mânios (II Samuel 25:13, 22)

8. Abner – mânia celui vinovat (II Samuel 3:8)

9. David – o mânie fără pricepere (I Cronici 13:11)

10. Iona – o mânie ce doreşte moartea (Iona 4:1,4)

11. Ozia – o mânie cu urmări grele (II Cronici 26:19)

12. Nebucadneţar – mânia împăratului, un vestitor al morţii (Daniel 2:12)

13. Ahaşveroş –mânia provocată de cei mai apropiaţi colaboratori (Estera 1:12;
2:1; 7:10)

14. Irod – mânia răzbunătoare (Matei 2:16)

15. Fariseii – o mânie pe motive religioase (Ioan 7:23)

16. Fruntaşul sinagogii – mânia omului fără pricepere duhovnicească (Luca


13:14)

17. Cei 10 ucenici – mânia mândriei (Marcu 10:41)

B. Exemple pozitive

1. Iacov – un răspuns înţelept (Genesa 30:2)

2. Moise –„ mânia celui blând” (Exodul 16:20; Leviticul 10:16)

3. Saul – „mânia Duhului” (I Samuel 11:6)

4. David - mânia unui tată (II Samuel 13:21)

5. Elisei – impulsul duhului înfocat (II Împăraţi 13:19)


MÂNIA 22
1

6. Isus Hristos – mânia întemeiată (Marcu 3:5; 10:14; Apocalipsa 6:16)

7. Dumnezeu – dreapta mânie a judecăţii divine (Exodul 4:14; Apocalipsa 11:18;


14:10)

ÎNCHEIERE

1. Mânia păcătoasă este nepotrivită pentru cei credincioşi (I Tesaloniceni 5:8-9).


Ei trebuie să facă slujba fără mânie (I Timotei 2:8), în dragoste, componenta de
bază a Duhului Sfânt (I Corinteni 13:5)

2. Mânia sfântă (cu răzbunare) este a lui Dumnezeu (Romani 12:19), pentru noi
(mânia sfântă) este necesară doar pentru a ne împotrivi păcatului (Efeseni 4:26,
31)
22 Lecţia 8
2

MÂNIA

I N TRO D U C ERE

Să observă o altă faptă a firii pământeşti - mânia, furia explozivă,


neuitând a face distincţie între mânia lui Dumnezeu şi cea umană.
Mânia, în termenul grecesc – thumos, este caracterizată printr-o purtare
violentă, prin cuvinte care cresc în intensitate şi în repeziciune. Alte
expresii, mai actuale, care pot fi folosite atunci când ne referim la mânie
sunt: supărare, irascibilitate, nervozitate, atitudine ostilă. În lista faptelor
firii pământeşti din Galateni 5:20, mânia ea apare imediat după zavistii.
Apoi o întâlnim în lista din Coloseni 3:8, unde ni se spune să o
abandonăm: „Dar acum, lăsaţi-vă de toate aceste lucruri; – iar prima pe
listă este –mânie …”.
Pavel le scria celor din Corint: „Fiindcă mă tem ca nu cumva, la
venirea mea să vă găsesc aşa cum n-aş vrea să vă găsesc, şi eu însumi să
fiu găsit de voi aşa cum n-aţi vrea. Mă tem să nu găsesc... mânii” (II
Corinteni 12:20). Am putea extinde acest verset şi să spunem că Domnul,
prin Scriptură, ca printr-o epistolă, spune: „Mă tem ca la venirea Mea să
nu găsesc printre voi mânii, astfel să fiu găsit de voi cum n-aţi vrea”.
Dacă Domnul ne va găsi într-una dintre aceste stări păcătoase, bineînţeles
că postura în care vom lua cunoştinţă de venirea Lui nu ne va fi deloc
favorabilă. De aceea este atât de important să luăm seama la aceste stări.
Lucrul dăunător este că prea uşor ajungem să ne obişnuim cu aceste
MÂNIA 22
3

lucruri, pe care le considerăm a fi „mărunte”. Un frate spunea celor nou


convertiţi: „O vreme vă veţi strădui să dovediţi pocăinţă, dar în timp, în
mod subtil, Diavolul vă va provoca să redeveniţi oameni fireşti; vă veţi
obişnui cu pocăinţa şi dacă nu veţi veghea o să vă certaţi şi să vă mâniaţi,
aproape zilnic”. Domnul ne cheamă într-un mod permanent şi insistent la
pace şi convieţuire în armonie cu semenii, iar noi trebuie să fim aşa a
spus profetul Isaia despre Domnul Isus, că: „nu-şi va ridica glasul pe
uliţă”. Domnul nu umblă prin oraşe, cu portavoce, ca să ne spună: „Nu vă
mâniaţi!”. Ci cu sensibilitatea Duhului Sfânt, ne şopteşte aceste lucruri şi
omul înţelept se îndreaptă, iar venirea Domnului îl va găsi potrivit.
Domnul să lucreze în inima noastră şi în această privinţă. Amin!
Există o mânie pozitivă şi una negativă. Mânia pozitivă este o
explozie care îndepărtează, forţând, un anumit obstacol. Este un gen
de indignare nobilă, căci nu i te poţi împotrivi răului fără nici un pic de
mânie. Întâlnim acest lucru chiar la Dumnezeu. El nu va putea stârpi răul
din Univers decât atunci când mânia Lui va ajunge aprinsă. Este normal
să fii mâniat faţă de păcat şi faţă de lucrurile rele. Mânia este ca o putere
suplimentară, la care facem apel. Se adună energii în plus şi putem trece
peste obstacol. Dar în cazul mâniei negative, forţa este una
nimicitoare, care poate arunca în aer mai mulţi oameni sau anumite
obiective. Este un impuls violent, lipsit de raţiune. Când omul este
nervos, el aude glasul conştiinţei, dar nu ţine cont de el. Cineva spunea că
„mânia este o nebunie de scurtă durată.”. Aceasta poate fi comparată cu
furia năvalnică a unui animal. De multe ori, omul, în mânia sa, se
comportă ca şi un animal sau ca un nebun.

I. MÂNIA – PREZENTARE
22 Lecţia 8
4

A. Mânia păcătoasă

Mânia păcătoasă este o acţiune a cărnii. Pavel spunea în


Efeseni 2:3 că mânia este un lucru specific firii pământeşti, omului
păcătos: „Între ei – cei din lume – eram şi noi toţi odinioară … şi eram
din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”. Aşadar, din fire, omul, prin
naştere, este un copil al mâniei şi nu se poate comporta altfel. Când omul
se mânie, acesta este răspunsul natural al „eului” la orice atac. Omului,
rămas fără Dumnezeu, i-a rămas acest mijloc de apărare: să se mânie, să
se apere singur, să se răzbune singur. Mânia sfântă este un răspuns al
atingerii lui Dumnezeu.
Analizând mânia păcătoasă, vom prezenta: cauzele care o
provoacă, iar apoi modalităţile prin care se poate stinge. Nu este suficient
să nu ne mâniem, ci este bine să-i putem ajuta şi pe alţii să nu se mânie.
Totodată, este foarte important să nu-i provocăm pe alţii la mânie. Unii
spun că nu se mânie niciodată şi poate că este adevărat ce spun; în
schimb, ei îi provoacă pe cei din jur, care sunt mai sensibili. Este
important să înlăturăm cauzele care provoacă astfel de lucruri. Domnul să
ne ajute. Amin!
Ne vom referi acum la mânia uman, căci mânia demonică nu
avem cum să o înlăturăm. În vremea noastră trebuie să fim foarte atenţi,
pentru că este o vreme de suprasolicitare intelectuală şi fizică, când
suntem permanent tentaţi să facem lucruri care nu sunt potrivite cu voia
lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Cea mai mare tentaţie apare în viaţa
noastră atunci când suntem presaţi: nu ne ajung banii, nu ne ajunge
timpul. Se pare că şi Satan este la fel şi influenţa este a lui: Apocalipsa
12:12 - „... s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare …”. Fiţi atenţi!
Diavolul este nervos pe pământ! Trebuie să ne gândim bine şi să nu uităm
că el este stăpânitorul acestei lumi. Dacă nu are nimic în noi, dacă nu are
MÂNIA 22
5

„cuiul lui Pepelea”, vom rămâne imuni, ca o cetate întărită. Dar dacă
zăvoarele inimii noastre sunt uşor de descuiat, iar Diavolul are astfel
acces înăuntru, fiţi siguri că va veni cu furtuna lui şi ne va provoca şi pe
noi la mânie.
Printre cauzele păcătoase ale mâniei omului, avem: vorbirea
aspră, necontrolată şi negândită. Solomon preciza: „… o vorbă aspră
aţâţă mânia” (Proverbele 15:1). Sunt oameni sensibili, cărora nu trebuie
să le faci mare lucru: dacă atunci când te întreabă ceva, strigi la ei, sau le
răspunzi aspru, dintr-o dată s-a declanşat mânia. Unii oameni sunt pur şi
simplu inflamabili. Solomon mai spune în Eclesiastul 5:5-6 faptul că şi pe
Dumnezeu îl putem provoca cu o vorbire negândită, atunci când facem
anumite juruinţe: „Mai bine să nu faci nici o juruinţă, decât să faci o
juruinţă pe care să n-o împlineşti. Nu lăsa ca gura ta să te bage în păcat,
şi nu zice înaintea trimisului lui Dumnezeu «M-am pripit» Pentru ce să
Se mânie Dumnezeu din pricina cuvintelor tale şi să nimicească lucrarea
mâinilor tale?”. Atunci când promiţi ceva, atât lui Dumnezeu cât şi
oamenilor, îi provoci să se mânie, dacă nu-ţi împlineşti cuvântul. De
exemplu: Dacă cineva spune „Voi fi acolo la ora cutare” şi totuşi nu va fi
acolo, omul căruia i-a promis se va putea mânia. De aceea este important
şi indicat să vorbim calculat, după cum spune Biblia. Mai bine să nu te
angajezi, mai bine să nu promiţi, decât să-l provoci pe cineva, chiar prin
bunătatea ta. Unii promit, de buni ce sunt (dacă le-ar da mâna aşa ar face,
cum promit), dar nu pot duce la îndeplinire promisiunile făcute. După ce
te obişnuieşti cu un om, este mai uşor. În cazul unora, ceea ce spun este
literă de lege, alţi vorbesc relativ. Este foarte important, când avem de-a
face cu astfel de oameni, să ne păstrăm sângele rece.
Un exemplu de vorbiri, necontrolate, negândite, cu răutate, este
Penina, Ea mergea împreună cu Ana la Templu, dar. „ ... o înţepa.
deseori, ca să o facă să se mânie” (I Samuel 1:6). Credeţi că avea un
22 Lecţia 8
6

ţepuş din acela cu care se mânau boii în antichitate? Unor oameni le place
atât de mult mânia, încât îşi fac o virtute din a-i înţepa pe alţii, ca să-i
vadă cum se mânie. După ce Penina a murit, Diavolul i-a dat ţepuşul
altcuiva. Vedeţi dacă nu este la vreunul dintre voi. Daţi-i-l Diavolului
înapoi – să-şi ducă sculele acasă! Un astfel de comportament provoacă
mânie în jur.
Existenţa răului în lume este o altă cauză frecventă. De multe
ori, când vedem nedreptăţi, lucruri care nu se rezolvă, suntem provocaţi
să ne mâniem. În Psalmul 37:1-2 scrie: „Nu te mânia pe cei răi şi nu te
uita cu jind la cei care fac răul; căci sunt cosiţi iute ca iarba, şi se
veştejesc ca verdeaţa”. Iar în versetul 7 - „Taci înaintea Domnului şi
nădăjduieşte în El. Nu te mânia pe cel ce izbuteşte în umbletele lui, pe
omul care-şi vede împlinirea planurilor lui rele”. Există o mânie sfântă,
care trebuie să ne cuprindă la vederea răului şi în mod deosebit când răul
este în biserică şi trebuie să luăm o anumită poziţie. Dar nici nu putem
umbla tot timpul mânioşi, pentru că în lumea aceasta se fac atâtea
nedreptăţi... Trebuie să privim în ansamblu: relele se fac şi ele există, dar
există şi un Dumnezeu, care le va rezolva cu vremea, nu trebuie să le
purtăm noi pe suflet. Nu trebuie să ne întristăm de tot ce se întâmplă pe
strada noastră, în oraşul nostru, că lucrurile merg prost în ţarăAsta ar
însemna să fim mânioşi tot timpul şi pe toată lumea. Motive ar fi, dar
Biblia spune să nu ne mâniem pe cei răi. Există un sfârşit şi pentru ei. Vor
fi cosiţi la vremea lor, dar încă nu au înflorit destul. Dumnezeu nu-i
coseşte (ca pe amaleciţi), decât după ce înfloresc. Până atunci, noi trebuie
să ne păstrăm calmul.
Prietenia cu oamenii mânioşi, este o altă cauză de mediu, deci:
„Nu te împrieteni cu omul mânios, şi nu te însoţi cu omul iute la mânie,
ca nu cumva să te deprinzi la cărările lui, şi să-ţi ajungă o cursă pentru
suflet” (Proverbele 22:24-25). Ţineţi cont de aceasta, mai ales, la
MÂNIA 22
7

căsătorie. Dacă învăţătura este ca nici măcar să nu te împrieteneşti cu un


om mânios, cum ai putea dar să te căsătoreşti cu un astfel de om? „Nu te
căsători cu un om mânios. Lasă-l să se pocăiască întâi”. Nu-l avea ca
prieten: pentru că, vrând nevrând, te vei deprinde la căile lui. Când el
înjură, tu nu vei binecuvânta – doar nu sunteţi în aceeaşi gamă – vă
încurcaţi. Nu există dirijor să înveţe un cor la vocea întâi să
binecuvânteze, iar la vocea a doua să blesteme. Fiecare familie are un
limbaj specific. Te împrieteneşti cu anumiţi oameni, te deprinzi cu
limbajul lor. Vrând-nevrând, mediul are o influenţă asupra noastră.

Întărâtarea copiilor la mânie, este o altă slăbiciune, aproape


generală: Efeseni 6:4 - „Şi voi, părinţilor, nu-i întărâtaţi la mânie pe
copiii voştri …”. Copiii au dorinţele lor, pe care, uneori, le îndeplinim
mai greu. Pe de altă parte, întrucât un copil se formează din primi ani de
viaţă, atunci se stabileşte dacă va fi mai nervos sau mai puţin nervos. Noi
trebuie să-i creştem pe copiii noştri într-o stare de linişte, de pace. Să nu
fie nervoşi încă din copilărie, iar când ajung să se căsătorească sunt deja
cu nervii distruşi, având un grad de nervozitate ridicat, parte dobândit din
familie. Prin aceasta, nu vrem să-i scuzăm pe tineri, la gândul că părinţii
sunt de vină: măcar că generaţia de acum înclină să vadă acest lucru. Dar
în ceea ce se poate, copiilor le revine datoria să asculte, iar nouă, ca
părinţi, să nu-i întărâtăm la mânie. Aacest lucru îl putem face evitând
nedreptăţile în familie, promisiunile neîmplinite şi ferindu-ne de alte
cauze care le pot provoca mânia. Trebuie să avem grijă ca următoarea
generaţie, să fie mai puţin mânioasă.
Neînţelegerea hotărârilor divine sau a voii lui Dumnezeu din
lipsă de pricepere este o altă cauză. Când nu înţelegi exact ce vrea
Dumnezeu, ai înclinaţie să te mânii, ca fiul cel mare: „El s-a întărâtat de
mânie şi nu voia să intre în casă …” (Luca 15:28). El nu a înţeles voia
22 Lecţia 8
8

tatălui, chiar voia lui Dumnezeu, ca acel om să fie reprimit acasă şi s-a
mâniat foarte tare. În Ezechiel capitolul 3 îl întâlnim pe profetul Ezechiel
foarte mânios. Printre altele, se pare că nici el nu a înţeles prea bine voia
Domnului, în acea vreme. El a scris: „Când m-a răpit Duhul şi m-a luat,
mergeam amărât şi mânios, şi mâna Domnului apăsa tare peste mine”
(3:14). Cu atât mai mult cei din afară, când nu înţeleg voia Domnului, se
comportă cu mânie. Eia nu vor înţelege când vor veni urgiile din
Apocalipsa peste ei, aşa cum nu înţeleg nici acum ce se întâmplă sau cum
nu a înţeles Saul din Tars voia Domnului şi a început să-i prigonească pe
ucenici.
O imagine specifică este în Isaia 8:21-22 - „El va pribegi prin
ţară, apăsat şi flămând, şi, când îi va fi foame, se va mânia, şi va huli pe
Împăratul şi Dumnezeul lui, apoi fie că va ridica ochii în sus, fie că se va
uita spre pământ, iată, nu va fi decât necaz, negură, nevoie neagră şi se
va vedea izgonit în întuneric beznă”. Oamenii, când nu înţeleg voia lui
Dumnezeu, se mânie atât pe Dumnezeu, cât şi pe oamenii. Numai că,
mâniindu-ne pe Dumnezeu, ne putem uita în orice direcţie, căci El este
prea sus să-L putem afecta cu ceva. Mai degrabă să ne mâniem pe noi şi
pe păcat. Neînţelegând voia Domnului nu înţelegem de ce suntem lăsaţi
în sărăcie, de ce necazul este iarăşi la noi, de ce copiii ne sunt aşa cum
sunt, de ce merge lucrarea aşa cum merge... Până ajungem să o înţelegem,
să privim la cazul lui Iov: El nu ştia înţelegerea dintre Dumnezeu şi
Satan, nici cum se va sfârşi necazul. Cu toate acestea, el şi-a păstrat o
neprihănire recunoscută de Dumnezeu.
La ceea ce nu înţelegem, să recunoaştem ceea ce este scris în
Deuteronom 29:29: „Lucurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu …”. Cum
spune o vorbă înţeleaptă, despre diferite evenimentele: „Nu ştiu dacă sunt
blestem sau binecuvântare, ştiu, ce a fost” în rest, Domnul ne va lumina.
Amin!
MÂNIA 22
9

Atenţie: Sunt oameni mai lenţi la mânie, mai paşnici şi oameni


iuţi la mânie. Fiind în firea păcătoasă, se mânie şi unii şi alţii, dar
„temperatura de fierbere” este diferită: cât de repede ajungi la cota
respectivă. Apa fierbe la 100°C, alte metale, la peste 1000°C. Unii
oameni fierb imediat, la o vorbă, iar alţii numai după ce acumulează mai
mult. Haideţi, măcar într-o primă fază, să devenim înceţi la mânie, căci:
„…cine se aprinde iute, face multe prostii” (Proverbele 14:29).
Haideţi să-i analizăm mai întâi pe cei iuţi la mânie. Am putea
completa versetul din Proverbele, spunând: „cine este încet la mânie, face
mai puţine prostii”. Am citit despre un vânător care a prins un pui de lup
şi l-a dus acasă. Omul acesta avea un copil mic, care a început să se joace
cu puiul de lup. Într-o zi, omul îşi auzi copilul plângând în casă. Fugi
repede din grădină îşi luă puşca pe care o avea afară şi, când raţionat
repede: lupul mi-a sfâşiat copilul. Fără să se mai gândească, a împuşcat
pe loc lupul. Când a intrat în casă, nu-i venea să creadă: Pe geamul
deschis intrase un şarpe, iar lupul, care se afla acolo, se luptase cu şarpele
şi-l ucisese iar copilul îi arăta ce a făcut lupul. Despre acest caz nu putem
spune că a fot atât de grav, dar uneori putem face alte prostii, mult mai
mari, împinşi de iuţeală, la mânie. Atunci când nu aştepţi să asculţi
ambele părţi, când nu mai stai să analizezi, când judeci fără martori şi
fără tribunal poţi face greşeli ireparabile.
Mai citim despre aceşti oameni în Proverbele 15:18 - „Un om iute
la mânie stârneşte certuri, dar cine este încet la mânie, potoleşte
neînţelegerile …”. În zilele noastre, oamenii se pot certa mai urgent ca
până acum. În vechime, trebuia mai întâi să se întâlnească, dar acum, dau
un telefon şi cearta-i începută de la distanţă, nici nu au răbdare să se
întâlnească. Mai citim despre viteza cu care demarează cearta, tot în
cartea Proverbelor 27:4 - „Furia este fără milă şi mânia este
năvalnică...”, ca o maşină bună, care urgent prinde 100 km/oră. În acest
23 Lecţia 8
0

caz, este bine să fim ca maşinile mai vechi, mai domoli, să nu ajungem
dintr-o dată la viteză cosmică. Iată dece: „Cel încet la mânie preţuieşte
mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult
decât cine cucereşte cetăţi” (Proverbele 16:32). „Nu te grăbi să te mânii
în sufletul tău, căci mânia locuieşte în sânul nebunilor” (Eclesiastul 7:9).
Am putea spune că cei care se mânie iute au mânia la ei acasă. Ceilalţi
trebuie să-şi facă aprovizionarea, până mai discută cu cineva, se mai
întărâtă puţin. Doamne, ajută-ne cel puţin să fim înceţi la mânie! Se
spune că Socrate, s-a supărat pe unul dintre ucenicii lui şi, mânios fiind, i-
a spus: „Dacă nu aş fi mânios, aşa te-aş bate... dar aşa scapi. Pentru că
dacă te-aş bate acum, nu ar ieşi bine”.
Să analizăm acum modalităţile de potolire sau stingere a
mâniei. Vorbirea controlată, înţeleaptă, stinge mânia. „Un răspuns
blând potoleşte mânia” (Proverbele 15:1). „Mânia împăratului este un
vestitor al morţii, dar un om înţelept trebuie s-o potolească” (Proverbele
16:14). Dacă doi oameni se ceartă, trebuie să fi suficient de înţelept ca
acea mânie, chiar a împăratului, să fie cel puţin domolită. O vorbă
înţeleaptă poate potoli această mânie, sau cel puţin să-i reducă sentinţa.
De regulă, cei mânioşi sunt adepţii pedepselor cât mai severe, ad-hoc;
ceilalţi merg pe o reducere a pedepsei.
„Cei uşuratici aprind focul în cetate, dar înţelepţii potolesc
mânia” (Proverbele 29:8). Comparând mânia cu focul, materialele uşor
inflamabile, scântei uşor duse de vânt; la fel oamenii aprind cu limba lor
cetăţi întregi, însă înţelepţii sunt pompierii care dispun de apa atât de
necesară vieţii. Îmi amintesc un caz legat de problema cimitirelor. Un
pocăit a găsit un loc central în cimitir, iar cineva din conducerea
comuniunii l-a mustrat: „Ce-i cu tine aici? Ştii că aici nu-i loc pentru
pocăiţi!”. Omul nostru putea să se certe şi să spună: „Groapa este făcută,
eu am plătit-o nu se mai poate face nimic”. Dar omul, înţelept, i-a
MÂNIA 23
1

răspuns: „Domnule, nu vă supăraţi, o acoperim la loc şi facem alta, unde


vreţi”. La replica aceasta, cel din conducere i-a dat voie să o folosească,
fără să mai facă alta. Dacă s-ar fi certat, cine ştie ce ar fi ieşit. Dar o
vorbă înţeleaptă a ştiut să potolească această mânie. Aşa a făcut şi
Ghedeon.
Oferirea de daruri poate fi aplicată cu succes, căci: „Un dar
făcut în taină potoleşte mânia şi o mită dată pe ascuns potoleşte cea mai
puternică mânie” (Proverbele 21:14). Sunt unii oameni care sunt atât de
nebuni, încât oricât de înţelept le-ai vorbi, ei nu înţeleg, dar când văd
ceva, se potolesc. Acestora nu trebuie să le dai vorbe, ci daruri. Vezi cu
cine ai de-a face. Dacă îl poţi câştiga cu o vorbă înţeleaptă, fă-o. Dacă nu
poţi, du-i un dar. După aceea, totul se va rezolva. Acest lucru poate fi
întâlnit şi în familie, când soţul sau soţia sunt mânioşi, un mic dar poate
rezolva problema. Principiul este valabil şi în biserică, între fraţi. Aici nu
este vorba despre mită, pentru a comite o nedreptate. Uneori este necesar
să oferi un dar numai ca să poţi sta de vorbă cu un om nervos, să-ţi
rezolvi o problemă pe drept. Cineva spunea că „lumea asta e cam veche şi
dacă n-o ungi nu se învârte uşor”. Uneori acest lucru se poate face prin
daruri, care să nu abată dreptatea. Chiar şi ucenicii– este scris în cartea
Faptele Apostolilor – au dat un zălog pentru a-i elibera pe cei arestaţi
pentru credinţă.
Şi Dumnezeu a făcut un lucru asemănător: Iona se mâniase şi nu
mai voia să facă nimic. Aşa că Dumnezeu şi-a zis: „Degeaba îi spun lui
Iona că îl omor în locul ninivenilor, căci este atât de nervos, că nu am cu
cine discuta: doar el însuşi a zis că vrea să moară”. „Domnul, Dumnezeu
– i-a făcut un dar lui Iona – a făcut să crească un curcubete, care s-a
ridicat peste Iona, ca să-i facă umbră capului său şi să-i treacă mânia.
Iona s-a bucurat foarte mult …” (Iona 4:6). Vedeţi, ce dificil a fost Iona?
Cât a încercat Dumnezeu să-l lămurească, nu a avut succes, dar cum i-a
23 Lecţia 8
2

făcut puţină umbră, i-a trecut mânia.


Absenţa pentru un anumit timp, este o altă soluţie. Când Esau
s-a mâniat pe Iacov, pentru că i-a furat binecuvântarea, mama lor i-a spus
lui Iacov: „Ascultă sfatul meu, fugi la fratele meu, Laban, în Haran, şi
rămâi la el câtăva vreme, până se va potoli mânia fratelui tău” (Genesa
27:43-44). Sunt oameni pe care nu-i câştigi nici cu înţelepciune, nici cu
daruri: Cu aceştia nu ai ce face, decât dacă procedezi ca în cazul în care ai
avea o soţie cu care numai dacă ieşi afară din casă eviţi cearta. În această
situaţie, încearcă prin a lipsi o vreme. Când este mânios omul, dispari din
prezenţa lui. Astfel de probleme nu se pot trata „la cald”. Nu trebuie să
faci nimic, decât să pleci, iar după o vreme, poţi reveni şi lucrurile se pot
repara.
Prezenţa dragostei divin, este nevoia de fond a problemei. În I
Corinteni 13:5, este scris: „… dragostea … nu se mânie”. Duhul Sfânt se
dovedeşte prin dragostea care nu se mânie. Atunci când ne mâniem,
lăsăm să se vadă că „noi eram din fire copii ai mâniei”. Mânia este o
caracteristică a cărnii noastre păcătoase, dar dragostea nu se mânie.
Domnul să ne umple de dragostea Sa! Dragostea te face să ierţi, să
îngădui, să treci peste greşeala aproapelui.
Aplicarea unei pedepse, se doveşte a fi necesară uneori:
Proverbele 19:19 - „Cel pe care-l apucă mânia trebuie să-şi ia pedeapsa,
căci dacă-l scoţi din ea, va trebui să mai faci o dată lucrul acesta”. Sunt
anumite pedepse care sunt date pentru mânie. Dumnezeu recurge pentru
a-i pedepsi pe anumiţi oameni. Noi putem pedepsi copii noştri şi pe cei
peste care suntem responsabili, dar nu este treaba noastră să pedepsim noi
în locul lui Dumnezeu. Sunt domenii în care numai Dumnezeu are dreptul
să pedepsească, noi să ne limităm la sectorul nostru.
Întotdeana să verificăm înainte cum stau lucrurile şi vom vedea
MÂNIA 23
3

cum firea îşi potoleşte mânia. Să nu spunem: „I-am zis-o şi gata!”.


Aceasta este o metodă firească de eliminare a mâniei, prin răzbunare.
„Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (Efeseni 4:26). Mânia păcătoasă este
interzisă şi nu poate fi nicidecum confundată cu mânia sfântă. În
sfinţenie, nu putem folosi mânia păcătoasă. „… orice iuţime, orice mânie,
… orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru” (Efeseni 4:31).
Indicaţia este fără comentarii: Mânia nu trebuie eliminată doar din noi,
ci şi din biserică. Pentru că Duhul trebuie să fie cu noi şi în noi, în acest
perimetru nu are ce căuta această mânie păcătoasă.

B. Mânia sfântă

Întâlnim foarte frecvent în Biblie expresii de felul: „Dumnezeu S-


a mâniat”, „S-a aprins de mânie”, „I S-a urcat în nări mânia Lui aprinsă”.
Dumnezeu are două feluri de mânii: una temporară, cu care pedepseşte
pentru o anumită perioadă şi una veşnică. În Psalmul 7:11 ni se spune:
„Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care Se mânie în orice
vreme”. Noi suntem mai mânioşi când suntem mai ocupaţi, mai obosiţi
sau mai săraci, Dumnezeu este în aceeaşi stare. Pe El nu-L prinzi în
toane: acum este mânios, iar acum nu; poţi să-I faci ce vrei. Dumnezeu
este acelaşi ieri, azi şi în veci.
Înţelegem mai bine acest mecanism al mâniei lui Dumnezeu dacă
citim Ieremia 30:24 - „Mânia aprinsă a Domnului nu se va potoli, până
va împlini şi va făptui gândurile inimii Lui. Veţi înţelege în totul lucrul
acesta în cursul vremurilor”. Ca să înţelegi mânia Domnului, îţi trebuie o
veşnicie sau cel puţin până la Judecata de Apoi. Atunci vei înţelege mânia
şi rostul acestor lucruri. Apostolul Ioan a scris: „Apoi am văzut în cer un
alt semn mare şi minunat: şapte îngeri, care aveau şapte urgii, cele din
23 Lecţia 8
4

urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu” (Apocalipsa 15:1).
După ce Dumnezeu îi va judeca pe toţi, îşi va termina mânia. Dincolo nu
vor mai fi fii ai mâniei şi Dumnezeu nu va mai păstra pentru veşnicie
acest atribut al mâniei, doar dragostea va rămâne veşnic. Bineînţeles, de
harul acesta vor avea parte doar acei cărora li se va termina şi mânia lor,
peste a căror mânie nu va apune soarele, prinzându-i noaptea într-o stare
de mânie: sau mai rău, venirea Domnului...
Am notat trei cauze care declanşează mânia sfântă, atât la
oameni cât şi la Dumnezeu. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer
împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu, împotriva oricărei
nelegiuiri, care înăbuşe adevărul în nelegiuirea lor” (Romani 1:18).
Mânia sfântă a copiilor Domnului este provocată de păcat, fie de păcatul
din viaţa lor, fie de păcatul celor din biserică. Corintenii, care altădată s-
au fălit cu păcatul lor, când s-au pocăit cu adevărat, au fost indignaţi,
mâniaţi, pe păcat cum citim în II Corinteni 7:11- „Căci uite, tocmai
întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a
trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce
dorinţă aprinsă! …”. O mânie cuplată cu o dorinţă aprinsă: „Nu mai
păcătuiesc niciodată!” Fiecare s-a mâniat şi a luat o hotărâre să nu mai
păcătuiască. Se pare că dacă nu faci aşa cum spune Pavel, s-o rupi cu
desăvârşire cu păcatul, vei ajunge să te împaci cu starea ta vinovată.
„Dacă cineva face păcat, mă mânii, dar dacă eu fac păcatul, găsesc o
scuză”. Numai când te mânii pe păcatul din tine, ai şanse să aprinzi un
foc, care arde lucrurile cele rele.
Îîn Psalmul 119:53 este scris: „M-apucă o mânie aprinsă la
vederea celor răi, care părăsesc Legea Ta”. În mod deosebit pentru cei
din biserică ar trebui să simţim acest lucru. Nu poţi sta pasiv când vezi că
cineva face ce vrea. Duhul care este în tine, dacă este aceeaşi esenţă cu
Duhul lui Dumnezeu, intră imediat în alertă atunci când apare păcatul.
MÂNIA 23
5

Dumnezeu nu are mânie de la Sine, în firea Sa. Dumnezeu nu este


marcat, ca oamenii, nu este mânios anticipat, după cum citim la Isaia 27:4
- „N-am nici o mânie. Dar dacă voi găsi mărăcini şi spini, voi merge la
luptă împotriva lor …”. Dumnezeu nu Se mânie din ură împotriva cuiva.
Nici noi nu trebuie să facem aşa ceva. Dacă cineva o face aşa, să se
pocăiască; să-şi scoată mai întâi bârna lui şi numai după aceea paiul din
ochiul fratelui. Dar de multe ori, când te mânii pe păcat, oamenii spun:
„A avut ceva cu mine, de aceea s-a supărat”. În cazul oamenilor sfinţi
mânia nu are nici o patimă.
Vederea păcatului este ceea ce provoacă mânia sfântă. Cazul
de pe Sinai este foarte relevant: Exodul 32:9-19 - „… Domnul a zis lui
Moise: «Văd că poporul acesta este un popor încăpăţânat. Acum, lasă-
Mă, mânia Mea are să se aprindă împotriva lor....... pe când se apropia
de tabără, a văzut viţelul şi jocurile. Moise s-a aprins de mânie …” Când
s-a întâmplat lucrul acesta? Când a văzut ce se petrecea. A aruncat tablele
din mână şi le-a sfărâmat de piciorul muntelui. Nu ştim dacă sfărâmarea
tablelor i-a fost imputată de Dumnezeu sau nu, dar mânia a fost
îndreptăţită; a fost activată acea indignare care apare la vederea răului.
Moise a preluat poporul din Egipt, i-a trecut pin Marea Roşie, iar în
câteva zile, ei îşi făcuseră deja un viţel. Era îndreptăţit Moise să se mânie,
numai aşa putea acţiona împotriva păcatului lor. O situaţie comparabilă
cu aceasta: Domnul vorbeşte în biserică, iar cineva în sală face cu totul
alte lucruri, fără nici o legătură cu slujba. Să nu te indignezi?.
Să analizăm şi Isaia 57:17 - „Din pricina păcatului lăcomiei, M-
am mâniat şi l-am lovit …”. Dacă Dumnezeu nu S-ar mânia pe păcat, ar
însemna să nu mai facă dreptate; să ne trateze la fel pe toţi. El Se poate
mânia, fie că este vorba de păcatul lăcomiei, fie de cel al neascultării –
situaţie în care a fost pus tot Moise când armata evreilor s-a întors de la
război şi nu au respectat instrucţiunile: „Şi Moise s-a mâniat pe
23 Lecţia 8
6

căpeteniile oştirii, pe căpeteniile peste o mie şi pe căpeteniile peste o sută


… El le-a zis: «Cum? Aţi lăsat cu viaţă pe toate femeile?»” (Numeri
31:14). S-a mâniat, dar nu s-a răzbunat greşit, ci în mânia lui a luat o
atitudine corectă şi a rezolvat problema. El le-a explicat că femeile ce le
luaseră erau cele care după cuvântul lui Balaam au târât poporul lui
Dumnezeu în curvie şi aşa a pornit atunci urgia în adunarea Domnului.
Într-un fel, Moise s-a mâniat, ca să nu Se mânie Domnul mai târziu. El a
spus: „Acum dar, omorâţi pe orice prunc de parte bărbătească, pe orice
femeie, dar lăsaţi cu viaţă fetele care nu sunt căsătorite”. Şi aşa au făcut.
În mânia lui, Moise a luat poziţie, pentru că nu ascultaseră de Domnul;
dar nu a apelat la mijloace fireşti pentru rezolvarea acelor probleme,
măcar că era conducătorul absolut al acelei naţiuni şi o putea face.
O altă cauză pentru declanşarea mâniei este absenţa unor
mijlocitor. În Exodul 32:10 Domnul a zis lui Moise: „Acum lasă-Mă!
Mânia Mea are să se aprindă împotriva lor”. Dar citim în Exodul 32:11
că Moise S-a rugat Domnului Dumnezeului său şi a zis: „Pentru ce să se
aprindă, Doamne, mânia Ta? …”. De ce credeţi că încă nu se aprinde
mânia lui Dumnezeu, peste lumea aceasta? De ce suntem încă îngăduiţi?
Citim despre statutul Domnului Isus de Mare Preot în ceruri: „De
aceea poate să mântuiască în chip desăvârşit, … pentru că trăieşte
pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25).
Putem face mijlocire atât între Dumnezeu şi oameni, cât şi între
oameni şi oameni. Când ştii că mânia soţului tău este gata să se aprindă
peste copii şi el îţi spune: „Lasă-mă să-i bat!”, nu-l lăsa (bineînţeles,
copiii nu trebuie să afle prin ce minune au scăpat!). Chiar când
Dumnezeu vrea să pedepsească pe cineva, nu-L lăsa, mijloceşt, ca
Domnul Isus. Dar această vreme de mijlocire este o perioadă definită. Nu
putem mijloci la infinit.
Există o altă cauză care declanşează mânia sfântă: vremea
MÂNIA 23
7

mâniei. Dacă ai ajuns în stadiul acesta, nu trebuie să mai păcătuieşti, ai


păcătuit destul în trecut şi pot să mijlocească pentru tine chiar Moise şi
Samuel, a venit vremea mâniei, după cum este scris: „Apoi mi-a zis:
«Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei!» …”(Daniel
8:19). În ce priveşte, ceea ce e scris în Apocalipsa, nimeni nu va mai
putea face nimic pentru a nu se aprinde mânia Domnului. „În ziua mâniei,
bogăţia nu slujeşte la nimic, dar neprihănirea izbăveşte de la moarte”
(Proverbele 11:4). „Dar pentru că mânia Lui nu pedepseşte încă (n-a
venit vremea mâniei), nu înseamnă că puţin îi pasă de nelegiuire” (Iov
35:15). În Romani c 2, Pavel spunea: „Dar cu împietrirea inimii tale îţi
aduni o comoară de mânie”. Aşa le spunem şi noi copiilor vinovaţi:
„Trebuia să te pedepsesc ieri, dar acum s-au adunat relele. Poate a
mijlocit cineva pentru ei, dar dacă recidivează, sigur vor fi pedepsiţi. La
fel şi la Dumnezeu: când va veni vremea mâniei, I se va urca în nări
mânia Lui aprinsă. Această mânie sfântă, în contrast cu mânia păcătoasă,
care este şi iute şi înceată, este numai înceată. Iată un mod de verificare
dacă mânia pe care o posedaţi este păcătoasă sau nu; mânia sfântă are
îndelungă răbdare. „Domnul, Dumnezeu, este un Dumnezeu plin de
îndurare şi milostiv şi încet la mânie …” (Exodul 34:6). Avem indicaţia
şi pentru noi: „… orice om să fie … zăbavnic la mânie” (Iacov 1:19).
„Cine este încet la mânie are multă pricepere …” (Proverbele 14:29).
Dacă este vorba de mânie sfântă, sigur are multă pricepere.
Aplicarea pedepsei divine duce la încetarea mâniei sfinte.
După ce Dumnezeu pedepseşte, El este liniştit, îi trece starea de mânie,
conform Zaharia 1:12 - „… îngerul Domnului a luat cuvântul şi a zis:
«Doamne, … până când nu vei avea milă de Ierusalim, … pe care Te-ai
mâniat în aceşti şaptezeci de ani?» Şi Domnul i-a răspuns cu vorbe bune,
cu vorbe de mângâiere …”. Trecuse mânia Domnului. Această mânie este
temporară. După ce pedeapsa este aplicată, mânia dispare, iar acest lucru
îl putem vedea şi în viaţa noastră. Poate şi în biserică sau la nivel de
23 Lecţia 8
8

familie, după ce s-a aplicat pedeapsa, ţi s-a potolit mânia.


O altă cauză pentru încetarea mâniei poate fi în vremea mijlocirii,
înainte de sosirea pedepsei, rezolvarea problemelor, eliminarea
cauzelor: „N-am nici o mânie. Dar dacă voi găsi mărăcini şi spini, voi
merge la luptă împotriva lor, … afară numai dacă vor face pace cu mine
(a zis Domnul) …” (Isaia 27:4). Să ne bucurăm că trăim într-o vreme a
harului, în care pedeapsa nu ne este aplicată imediat. Ar fi cazul să ne
îndreptăm, pentru ca efectele mâniei să dispară, iar Domnului să-I treacă
mânia pe noi. Fraţilor şi prietenilor să le dispară mânia, iar problemele să
se rezolve la timp.
Aceste două feluri de mânii, cea temporară şi cea veşnică, sunt
cuprinse în Romani 2:8: „… şi va da mânie şi urgie...”, thumos şi orge.
Ele pot fi înţelese şi din Ioan 3:36 unde scrie: „… ci mânia lui Dumnezeu
rămâne peste el” aşadar suferim mânia Domnului, o clipă, cum scrie în
Psalmul 30:5, sau mânia veşnică care constă în pedeapsa iazului de foc.

C. Efectele mâniei

Iacov 1:20 scrie: „căci mânia omului nu lucrează neprihănirea


lui Dumenzeu”. La mânie nu poţi să acţionezi cu neprihănire, căci
automat vei comite păcat. Domnul Isus spune în predica de pe munte:
„Dar Eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele său, va cădea sub
pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: «Prostule!» va cădea
sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: «Nebunule!», va cădea sub
pedeapsa focului gheenei.” (Matei 5:22). Mânia produce o cădere spre
fapte condamnabile şi de oameni dar în final de Dumnezeu care va
răsplăti cu mânie orice păcat.
MÂNIA 23
9

Un om din antichitate spunea tot alfabetul în gând, atunci când îi


venea mânia, după care se mai potolea. Mânia nu lucrează neprihănirea,
mai mult, ne loveşte şi pe noi, ca în cazul ursului, care pentru a fi prins, i
se pune în scorbură miere şi un lemn legat deasupra scorburii. El dă cu
laba în lemn, care se balansează şi vine înapoi, ursul se enervează şi dă
mai tare, iar lemnul îl loveşte în cap şi faza se repetă până ameţeşte. Ceva
asemănător s-a întâmplat cu doi copii s-au certat, iar unul a luat nisip de
pe jos şi l-a aruncat spre ochii celuilalt, dar vântul bătea înspre el, astfel
că nisipul i-a intrat lui în ochi. Mânia nu ne face bine niciodată nici nouă,
nici celorlalţi.. Mânia păcătoasă este păcătoasă, iar mânia sfântă nu
poate fi asimilată cu păcatul: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (Efeseni 6:26).
Mânia sfântă nu admite păcatul, oricât de mare ar fi cauza. Dumnezeu
Se va mânia şi va nimici lumea întreagă, dar să nu uităm, lucrarea aceasta
îi revine Lui.

II.EXEMPLE BIBLICE

A. Exemple negative

Cain – primul mânios


Genesa 4:5 - „dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit Domnul
cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa”. În mod
deosebit, mânia se poate observa pe faţă. Oamenii care se mânie adesea
sunt oameni care au deja riduri pronunţate, sunt tot timpul încruntaţi, cu
faţa crispată. „Domnul a zis lui Cain: «Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce
ţi s-a posomorât faţa?» Nu-i aşa?”. Dacă faci bine vei fi bine primit, dar
24 Lecţia 8
0

dacă faci rău, păcatuzl pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar
tu să-l stăpâneşti” (Genesa 4:6-7). Avea oare Cain vreun motiv să se
mânie? Nu exista nici un motiv să se mânie. Dimpotrivă, ar fi trebuit să-l
apuce râvna să facă şi el ce a făcut Abel. În mânia lui i-a zis fratelui său:
„… haidem să ieşim la câmp” (versetul 8). Acolo l-a ucis. Şi se pare că
nici după ce l-a ucis, mânia şi răutatea lui nu s-au potolit, pentru că citim
în versetul 9 că atunci când a fost întrebat despre Abel, a răspuns la fel de
rece: „… nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”.
Dacă lăsăm mânia să coacă în noi, ea va fi ca un aluat, care
dospeşte întreaga plămădeală. Oamenii care se mânie pe cei din jur
aşteaptă momentul ca Satan să le pună pe tavă ocazia în care să-şi
dezlănţuie mânia şi să acţioneze. Care a fost rezultatul? Dumnezeu l-a
izgonit pe Cain, care a trebuit să trăiască pribeag şi fugar. Niciodată în
mânie, atunci când ne răzbunăm, nu câştigăm nimic.
Iacov şi Laban – o supărare în necunoştiinţă de cauză
Genesa 31:36 - „Iacov s-a mâniat şi a certat pe Laban (cearta cu
mânia sunt înrudite). A luat din nou cuvântul şi a zis: «Care este
nelegiuirea mea şi care este păcatul meu de mă urmăreşti cu atâta
înverşunare?»”. Aparent, Iacov era îndreptăţit, dar el nu avea dreptate,
pentru că nu cunoştea situaţia. Uneori ne mâniem şi ni se pare că avem
dreptate. Dar dacă ar fi apărut un înger între ei îi putea spune lui Iacov:
„Nu ai dreptate”. Iacov ar fi sărit în sus, spunând: „Doamne, dar cum nu
am dreptate?”. „Uită-te sub samarul cămilei”. Chiar când ţi se pare că ai
dreptate şi consideri că eşti întemeiat în revolta ta, pot să fie elemente pe
care să nu le cunoşti şi atunci vei înţelege încă un motiv ca să nu te mânii.
Ne mâniem uneori în necunoştinţă de cauză. Ce e şi mai trist, Iacov s-a
mâniat pe socrul său, pe un părinte, pe unul cu care probabil avea să nu se
mai întâlnească niciodată. De aceea ne spune Biblia în Eclesiastul 7:9:
„Nu te grăbi să te mânii! …”. Nu te grăbi, pentru că nu ştii toate
MÂNIA 24
1

amănuntele. Probabil că Iacov, când a aflat mai târziu că Rahela


ascunsese idolii tatălui său, a avut mustrări de cuget, spunând: „De ce i-
am spus eu asta socrului meu: Acum văd că nu aveam dreptate”.
Dacă ai fost vreodată în asemenea situaţii, măcar acum, dacă te
întâlneşti cu „socrul” tău, du-te şi cere-i iertare. Spune-i că n-ai ştiut ce se
ascunde sub „samarul cămilei”. Măcar în timp recunoaşteţi greşeala şi
când afli fă ca să fie reparată paguba.
Potifar – o mânie nedreaptă
Genesa 39:19-20 - „După ce a auzit cuvintele nevestei sale, care
îi zicea: «Iată ce mi-a făcut robul tău!», stăpânul lui Iosif s-a mâniat
foarte tare. A luat pe Iosif, l-a aruncat în temniţă … şi astfel Iosif a stat
acolo în temniţă”. Uneori ne mâniem pe baza minciunilor altora, atât de
tare, încât suntem în stare să condamnăm un om nevinovat. Atunci când
te mânii, fii atent cine te provoacă la aceasta. Noi ştim că în spatele
mâniei stă un duh de mânie şi Diavolul e şi mincinos, printre altele. Dacă
am acţiona doar pe baza adevărului, nu am avea atâtea motive de mânie,
dar multe dintre motivele de mânie sunt minciuni. Haideţi să-l înţelegem
cumva pe Potifar, căci el nu avea o relaţie cu Dumnezeu. El nu avea de
unde să ştie adevărul. Unii spun că aceasta a fost voia Domnului. Dar
gândind la Saul, deşi era vrednic de moarte, David n-a vrut să fie el cel
prin care Domnul îl va pedepsi. Se poate spune că a fost voia Domnului
ca Iosif să ajungă în închisoare (aceasta putea fi şi justificarea lui Potifar),
dar mânia lui a fost vinovată.
Încercaţi fiecare să vă faceţi un inventar al mâniilor. Avem şi un
inventar al cauzelor: vorbire fără rost, neînţelegerea voii lui Dumnezeu,
necunoştinţa de cauză, întărâtarea copiilor etc. Nu prea sunt motive
întemeiate.
Naaman – o mânie pripită
24 Lecţia 8
2

II Împăraţi 5:10 - „Elisei a trimis să-i spună printr-un sol: «Du-te


şi scaldă-te de şapte ori în Iordan, … şi vei fi curat»”. Procedura lui
Dumnezeu a fost corectă, pentru că avea acoperire în atotputernicia Lui.
Când Naaman s-a dus şi s-a scăldat, a fost aşa cum i s-a spus. Dar citim în
versetul 11: „Naaman s-a mâniat şi a plecat, zicând: «Eu credeam că ...
va ieşi la mine … va duce mâna pe locul rănii …”. Bietul Naaman, în loc
să se bucure în ziua aceea! A fost o sărbătoare dublă atunci: atât
vindecarea, cât şi convertirea lui. Satan a vrut să-i fure din bucurie chiar
şi în ziua aceea. Şi acest lucru, pentru că Naaman nu a înţeles voia lui
Dumnezeu. În cele din urmă a putut să spună: „Ce nepriceput am fost!”.
Noi oamenii, spunem că mintea este bună numai la urmă; poate de aceea
se enervează oamenii în prima fază. Să nu fim pripiţi. Să lăsăm la
latitudinea lui Dumnezeu şi a celorlalţi oameni care sunt în domeniu,
modul în care se desfăşoară lucrurile pe care nu le înţelegem. Ce a
câştigat Naaman că s-a revoltat? Bine că au fost cei de lângă el, slujitorii
lui, care i-au spus: „Vino-ţi în fire. Dar ce, ţi-a cerut un lucru greu?”.
Atunci ar fi fost eventual Naaman îndreptăţit să se mânie dacă I s-ar fi
spus: „Nici nu discut cu tine. Tu eşti un sirian, pleacă de aici!”. Şi atunci
nu ar fi trebuit să se mânie, ci să-i pară rău că nu este din poporul lui
Dumnezeu. Dar el s-a mâniat fără motive.
De multe ori ne mâniem pentru că nu înţelegem voia lui
Dumnezeu şi felul în care lucrează oamenii lui Dumnezeu. Unii se mânie
în adunare pentru că nu putem, de la amvon, să-i împăcăm pe toţi. Uneori
ne mai trimit şi câte un bilet. Alţii se mânie pentru faptul că Dumnezeu
nu a prorocit aşa cum au crezut sau au dorit ei. Alţii se mânie uneori
pentru că nu le facem ungerea, ci doar ne rugăm pentru ei. Unii se mânie
de ce nu le-a descoperit Dumnezeu atâtea şi atâtea lucruri.
Abner – mânia celui vinovat
El s-a mâniat pe Iş-Boşet, atunci când acesta l-a provocat: „Saul
MÂNIA 24
3

avusese o ţiitoare, numită Riţpa, fata lui Aiia. Şi Iş-Boşet a zis lui Abner:
«Pentru ce ai intrat la ţiitoarea tatălui meu?» Abner s-a mâniat foarte
rău de cuvintele lui Iş-Boşet şi a răspuns: «Oare cap de câine sunt eu şi
ţin cu Iuda? Eu dau astăzi dovadă de bunăvoinţă faţă de casa tatălui tău,
Saul, faţă de fraţii şi prietenii lui, nu te-am dat în mâinile lui David, şi
astăzi îmi bagi vină pentru un păcat făcut cu femeia aceasta? Dumnezeu
să pedepsească cu toată asprimea pe Abner, dacă nu voi face cu a jurat
Domnul lui David»” (II Samuel 3:7-9). Sunt şi astfel de oameni care sunt
prietenii tăi, dar dacă i-ai mâniat, au trecut în tabăra cealaltă. Ce să-ţi fac,
dacă ai astfel de prieteni care se vor mânia pe tine? Dacă eşti în postura
lui Abner şi eşti mustrat pentru un păcat este cazul să te mânii?
E scris în cartea Proverbelor: „Nu-l mustra pe batjocoritor, ca să
nu te urască, mustră-l pe înţelept, şi se face mai înţelept”. Fraţii au uneori
probleme, aşa cum au şi părinţii cu copiii. Sunt unii foarte dificili. Cum îi
mustri, cum se mânie. Dacă îi întrebi: „De ce ai făcut aşa?”, răspunsul
vine: „Atunci mai bine nu mai fac nimic.”. Nu aţi întâlnit în familie sau
chiar şi în biserică, astfel de oameni? Dacă îi spui unuia: De ce ai întârziat
de la adunare, răspunde: „Atunci nu mai vin de loc!”. Cât e de trist pentru
ei şi pentru cei care se întovărăşesc cu ei, iar Dumnezeu, îi lasă pe mâna
Celui rău. Încep să se certe şi se mânie unul pe altul, când, de fapt,
amândoi erau vinovaţi. Ştiţi ce s-a întâmplat? Nu după multă vreme a
murit atât Iş-Boşet, cât şi Abner, ca pedeapsă pentru păcatul lor, la care
au cumulat mânia.
Saul – mânia celui demonizat
I Samuel 18:8 - „Saul s-a mâniat foarte tare …”. Oare de ce?
Pentru cântarea din versetul 7: „… Saul a bătut miile lui, iar David zecile
lui de mii”. Dar puteau cânta şi altfel: „David l-a bătut pe Goliat şi Saul
n-a bătut nimic”. Aşa măcar i-a dat şi lui mii, dar Saul nu a fost mulţumit
numai cu atât. Probabil mândria din el, acel duh care îl cerceta atât de
24 Lecţia 8
4

des, nu a suportat aşa ceva. Saul, în mânia lui, a vrut să-i pironească de
perete atât pe David, cât şi pe Ionatan. El îi spune lui Ionatan în mânia
lui: „… fiu rău şi neascultător, nu ştiu eu că ţi-ai luat de prieten pe fiul
lui Isai? … câtă vreme va trăi (David) –, nu va linişte nici pentru tine...”
(I Samuel 20:30-31). Saul nu a reuşit să-l omoare în mânia lui pe David,
dar dacă ar fi putut, ar fi făcut-o. Ce schimbare s-a produs în el faţă de I
Samuel 11:6 când s-a mâniat sub călăuzire divină şi Domnul i-a dat
biruinţă.
Iona – o mânie până la moarte
Felul în care a procedat Dumnezeu „ ... nu a plăcut deloc lui
Iona, şi s-a mâniat” (Iona 4:1). „Dar Dumnezeu a zis lui Iona: «Bine faci
tu că te mânii din pricina curcubetelui?» El a răspuns: «Da, bine fac că
mă mânii până la moarte»” (Iona 4:9). Iona s-a mâniat de două ori: S-a
mâniat o dată pentru că Domnul i-a iertat pe niniveni şi adoua oară pentru
că s-a uscat curcubetele. „Domnul i-a zis: «ţie îţi este milă de curcubetele
acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să
crească, … Şi mie să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare…?»”
(Iona 4:10-11).
Nebucadneţar – mânia împăratului, un vestitor al morţii
Daniel 2:11-12 - „Ce cere împăratul (au răspuns înţelepţii) este
greu, nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului, afară de
zei, a căror locuinţă nu este printre muritori! La auzul acestor cuvinte,
împăratul s-a mâniat şi s-a supărat foarte tare. A poruncit să piardă pe
toţi înţelepţii Babilonului”. Era oare Nebucadneţar întemeiat în mânia
lui? Imaginaţi-vă dacă aş spune acum: „Fraţilor, am visat ceva. Spuneţi-
mi ce am visat!”. Aici era tot planul lui Dumnezeu, să descopere acest vis
prin Daniel. Dar neînţelegerea planului lui Dumnezeu l-a făcut pe
Nebucadneţar să se mânie şi, în mânia lui, a fost în stare să nimicească
MÂNIA 24
5

totul în jur. Oameni de felul acesta, când se mânie, lovesc, nimicesc,


sparg prin casă, sfâşie ca un animal. Cu adevărat, mânia este specifică
animalelor de pradă.
Ahaşveroş – o mânie în familie
Estera 1:12-15 - „Dar împărăteasa Vasti n-a vrut să vină, când a
primit prin fameni porunca împăratului. Şi împăratul s-a supărat foarte
tare, s-a aprins de mânie. Atunci împăratul a vorbit cu înţelepţii … «Ce
trebuie» a zis el, «să se facă împărătesei Vasti, după lege,… »”. Se pare
că s-a stăpânit. S-a aprins de mânie, dar nu a acţionat iute, ci după o
procedură legală şi-a îndepărtat împărăteasa. S-ar putea ca şi printre noi
să apară acest caz. Eşti în casă cu nişte fraţi şi îi spui soţiei să facă ceva şi
nu ascultă. Eşti pus, ca Irod, în aceeaşi situaţie: îţi schimbi cuvântul sau
îţi menţii poziţia şi autoritatea? Sunt situaţii când Diavolul ne prinde la
colţ. Îl ispiteşte pe celălalt la neascultare şi atunci imediat izbucneşti în
mânie. Ce faci atunci? Doamne, dă-ne înţelepciune!
Irod –mânia răzbunătoare
Matei 2:16 -„Atunci, Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi,
s-a mâniat foarte tare, şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte
bărbătească de la doi ani în jos …”. Poate aţi observat: La toate cazurile
de mânie, dacă le-a dat mâna, în mânie, oamenii ajungeau până la crimă.
Fruntaşul sinagogii – mânia omului fără pricepere
Luca 13:14 – „Dar fruntaşul sinagogii, mâniat că Isus făcuse
vindecarea aceasta în ziua Sabatului, a luat cuvântul şi a spus: «Sunt
şase zile în care trebuie să lucreze omul; veniţi dar în aceste zile să vă
vindecaţi şi nu în ziua Sabatului»”. Omul, în mânia sa, este în stare să
usţină erori de proporţii şi să condamne lucruri bune. Domnul Isus l-a
vindecat pe acel om, dar după părerea fruntaşului, cel bolnav trebuia să
24 Lecţia 8
6

mai aştepte încă douăzeci şi patru de ore, până trecea sabatul? Oare atunci
s-ar fi bucurat de vindecarea lui? Despre aşa ceva citim în Ioan 7:23
„Dacă un om primeşte tăierea împrejur în ziua Sabatului, ca să nu se
calce Legea lui Moise, de ce turbaţi de mânie împotriva Mea pentru că
am însănătoşit un om întreg în ziua Sabatului?”. Există un motiv de
mânie permanentizat în rivalităţile dintre culte. Dacă cineva crede şi
practică alt fel, eşti tentat să te mânii. Mai întâi întreabă-te după cum
spune Pavel în Romani: „Cine eşti tu, să-l judeci pe robul altuia?”. Poate
face chiar un lucru bun. Iudeii ţineau la legea lor, dar Domnul Isus a făcut
un lucru necesar. Nu fi ca Iacov şi Ioan, care I-au spus Domnului,
văzându-i pe alţii că scot demoni: „Să-i oprim? Nu sunt de-ai noştri”.
Acceptaţi-i şi pe alţii, cel puţin într-o anumită măsură şi nu vă mâniaţi pe
ei. De multe ori, când este vorba despre adevăruri din Biblie, suntem în
stare să le acceptăm numai până la limita dogmelor noastre, dar dacă
avem de-a face cu lucruri ce nule-am înţeles? Ne mâniem imediat?
Aceste deosebiri de înţelegere nu trebuie tratate cu mânie. Dacă
Dumnezeu lucrează şi la alţii, slavă Lui, este stăpân să facă ce vrea.
Amin!

B. Exemple pozitive

Iacov – un răspuns înţelept


Genesa 30:1-2 - „Când a văzut Rahela că nu face copii lui Iacov,
a pizmuit pe soră-sa şi a zis lui Iacov: «Dă-mi copii, ori mor!» (lucrul
acesta probabil că s-a repetat zi de zi) Iacov s-a mâniat şi a zis: «Sunt eu
oare în locul lui Dumnezeu, care te-a oprit să ai copii?»”. Dacă s-a
rezumat Iacov la atât, nu a păcătuit. Cum a spus Dumnezeu despre Iov:
„Nu a păcătuit cu buzele”. Dacă soţia îţi tot spune: „De ce nu aduci mai
MÂNIA 24
7

mulţi bani?” Îi vei putea răspunde: „Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu,
care doar cu atât m-a binecuvântat?” Sau dacă tu îi spui ei: „De ce nu faci
mai multe lucruri?” Ea îţi poate răspunde: „Dragă, atât am putut face.
Mai mult doar Dumnezeu mă poate ajuta” Atunci când îl implici pe
Dumnezeu, este ca un scut cu care te acoperi în ziua luptei. De aici
încolo, Diavolul nu mai are cu ce să te atace. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă
Iacov ar fi încercat să o ispitească pe Rahela şi să-i spună: „Tu eşti de
vină, nu Dumnezeu. Şi dacă e aşa, numai cu Lea voi mai locui”? Nu te
mânia pe soţia ta dacă ţi-a spus ceva în durerea ei. Dacă ea s-a mâniat, nu
te mai mânia şi tu. Din doi oameni mânioşi ce se va alege? Dacă unul a
fost ispitit şi s-a mâniat, măcar celălalt să ştie cum să acţioneze în cazul
acesta.
Mai târziu Iacov a trebuit să facă faţă provocărilor copiilor
lui: Genesa 34:7 - „… Fiii lui Iacov … s-au mâniat foarte tare şi s-au
supărat, căci Sihem săvârşise o mişelie …” – luând-o pe Dina dintre ei.
Când doisprezece fraţi au o singură soră şi ea se căsătoreşte cu unul din
afară, ce sentiment ar putea avea ei? Dar nu ştiu cât a fost de normal ceea
ce au făcut ei, căci şi-au luat săbiile şi au făcut un ghiveci de mânie sfântă
şi mânie păcătoasă, spunând: „Stai că ne facem noi dreptate! Nu aşteptăm
să ne facă Domnul dreptate”. Iacov i-a avertizat asupra posibilelor urmări
Şi au pus mâna pe săbii. Mai târziu, a zis în Genesa 49:6 - „Nu vreau să
se amestece duhul meu cu sfaturile lor, căci în mânia lor au ucis
oameni”. Să nu facem astfel de combinaţii, ca galatenii, să începem în
Duhul şi să încheiem în fire. Să mustrăm pe cel ce nu a făcut ceva bine,
dar să trecem la bătaie, înjurături şi alte lucruri rele!
Mois – mânia celui blând
Exodul 16:19-20 - „Moise le-a zis: «Nimeni să nu lase ceva din
ea (mană) până a doua zi dimineaţă» N-au ascultat de Moise şi s-au găsit
unii, care au lăsat ceva din ea până dimineaţă, dar a făcut viermi şi s-a
24 Lecţia 8
8

împuţit. Moise s-a mâniat pe oamenii aceia”. Neascultarea evreilorl-a


făcut pe Moise să se mânie şi în alte situaţii. De exemplu, în Levitic
10:16-17, când Aaron şi cu fiii lui nu au mâncat jertfa în ziua în care a
murit Nadab şi Abihu. „Moise a căutat ţapul... şi iată că fusese ars.
Atunci s-a mâniat pe Eleazar şi Itamar, fiii care mai rămăseseră lui
Aaron şi a zis: «Pentru ce n-aţi mâncat jertfa de ispăşire într-un loc
sfânt?»”. Preoţii aceştia şi-au justificat atitudinea. „Moise a auzit şi a fost
mulţumit cu aceste cuvinte” (Levitic 10:20). Sunt unii care se mânie fără
să ştie despre ce este vorba. Iar dacă cineva le spune cum stau lucrurile cu
adevărat, nu vor să recunoască faptul că s-au mâniat în necunoştinţă de
cauză şi merg mai departe în mânia lor. Când ţi se spune că nu ai avut
dreptate în mânia ta şi ţi se spune motivul pentru care trebuie să ţi se
potolească mânia, opreşte-te şi linişteşte-te.
David – mânia unui tată
II Samuel 13:21 - „Împăratul David a aflat toate aceste lucruri şi
s-a mâniat foarte tare”. Nu ştim exact ce a făcut. Am amintit acest caz,
pentru că atitudinea de mânie este normală când afli că fiul tău a săvârşit
un anumit păcat. Dacă rămâi rece, spunând: „Este treaba lui, nu e treaba
mea”, înseamnă că nu te doare de copilul tău, nu te gândeşti la slujbă şi la
Dumnezeu. Este normal să te mânii, dar să-l pedepseşti, duhovniceşte, nu
în explozia mâniei fireşti.
Elisei – impulsul duhului înfocat
Elisei, pe patul de moarte: „... a zis împăratului lui Israel:
„încordează arcul cu mâna ta... Loveşte în pământ ... şi a lovit de trei
ori; apoi s-a oprit. Omul lui Dumnezeu s-a mâniat pe el şi a zis:
«Trebuia să loveşti de cinci sau şase ori: atunci i-ai fi bătut pe sirieni
până i-ai fi nimicit, acum îi vei bate numai de trei ori»” (II Împăraţi
13:16-19). De ce s-a mâniat Elisei aici? S-a mâniat pentru că Ioas putea
MÂNIA 24
9

avea o izbândă mare, pentru că era atât de pasiv faţă de lucrarea lui
Dumnezeu. Aceasta este regula: Cine este credincios în lucrurile mici
poate fi şi în cele mari. Dacă împăratul avea inimă să tragă, se oprea
numai când prorocul avea să-i spună să se oprească. Elisei ştia că aşa
avea să fie şi pe câmpul de luptă. Merge şi câştigă o bătălie şi încă una,
după care se potoleşte. Nu era un om cu râvnă faţă de casa lui Israel, ca
Elisei, care a luptat într-o perioadă atât de grea.
Este normal şi în biserică se te cuprindă această mânie. Când vezi
oameni pasivi: „Frate, ai citit din Biblie?”. „Am citit până într-un loc
şi...”. Când vezi astfel de oameni molatici, te apucă mânia faţă de ei şi
spui: „Atât numai? Nu te gândeşti că lucrarea Domnului merită mai
mult?”.
Domnul Isus – mânia întemeiată
Marcu 3:5-6 - „Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei, şi
mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: «Întinde-ţi mâna!» El a
întins-o şi mâna i s-a făcut sănătoasă. Fariseii au ieşit afară, s-au sfătuit
îndată cu irodianii cum să-L priardă”. Putem vedea deosebirea dintre
mânia Domnului şi cea a fariseilor. Domnul S-a mâniat pentru că ei nu
voiau binele omului, ci mai bine să trăiască bolnav, numai să păstreze
litera legii lor. Ei s-au mâniat din pricina a ceea ce a făcut Domnul, adică
un bine. E normal? Când lucrurile merg rău, se mânie cei buni, iar când
lucrurile merg bine, se mânie cei răi. Dacă treaba merge bine, Diavolului
nu-i place lucrul acesta.
Mai târziu, când şi-au adus copilaşii la Domnul Isus, putem citi:
„Când a văzut Isus acest lucru, s-a mâniat şi le-a zis: ... «Lăsaţi copilaşii
să vină la Mine, şi nu-i opriţi.» …” (Marcu 10:14). Nu vi se pare că
Domnul S-a mâniat prea uşor aici? Doar pentru că nu au lăsat nişte copii
să vină la El? Era o aşa aglomeraţie... Iar la un moment dat, când acea
25 Lecţia 8
0

femeie bolnavă s-atins de Domnul, El a zis: „Cine s-a atins de mine?”.


Pentru aceşti copii să se mânie? Amintiţi-vă de ceea ce scrie în Efeseni
6:4: „… nu întărâtaţi pe copiii voştri la mânie”. Copii au fost întărâtaţi de
ucenici, iar alţii chiar de părinţi. Domnul Se mânie când nu lăsăm un om
să meargă la El. Domnul Se mânie pe mulţi pentru că, într-un fel sau
altul, nu-şi lasă copiii să vină la El. Cei care nu vă lăsaţi copiii să vină la
biserică, la studiu, v-aţi gândit că Domnul Se poate mânia pentru această
problemă?
Citim despre mânia Mielului şi în Apocalipsa 6:16 - „… cădeţi
peste noi, munţilor, şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de
domnie şi de mânia Mielului”. Domnul Isus, care a fost atât de blând,
când a venit pe un mânz al unei măgăriţe şi a vindecat atâţia bolnavi, în
final Se va mânia.
Dumnezeu Tatăl – dreapta mânie a judecăţii divine
„Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta, a venit vremea
să judeci” (Apocalipsa 11.18). Există o stare de mânie la acest moment
pe glob. Se mânie state întregi. Există mânie la şcoală, la serviciu, peste
tot. Diavolul s-a pogorât este cuprins de o mânie mare ( Apocalipsa
12:12). Toţi s-au mâniat, dar, în final, va veni Domnul cu mânia Lui.
Mânia Domnului încă nu pedepseşte, dar aceasta nu în definitiv.
Dumnezeu se mânie şi pe moment, dacă este cazul, aşa cum S-a mâniat
pe Moise, când i-a spus: „Du-te în Egipt şi scoate poporul meu de acolo”.
Iar Moise I-a răspuns: „...trimite pe cine vei vrea să trimiţi. (eu nu mă
vreau) Atunci Domnul S-a mâniat pe Moise …” (Exodul 4:14). Domnul
Se mânie când nu ascultăm, când ne trimite într-o lucrare şi nu vrem să
mergem. Domnul nu poate rămâne pasiv. Dar e mai bine să ne
pedepsească acum; este mai bine să ne îndreptăm până când mijloceşte
cineva pentru noi şi până Domnul Hristos este ca Mare Preot, pentru că
va veni vremea mâniei lui Dumnezeu. Dumnezeu le va dovedi mânie în
MÂNIA 25
1

ziua aceea oamenilor, încât se vor ascunde sub stânci (Apocalipsa 6:16).
Doamne, dă-ne harul să nu fim copii ai mâniei, ci ai dragostei!

Î N CH EI ER E
Încheiem cu ceea ce este scris pentru mânia păcătoasă în
I Tesaloniceni 5:8-9 - „Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne
îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei şi să avem drept coif
nădejdea mântuirii, fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca
să căpătăm mântuirea prin Domnul Isus Hristos”. Ştii ce înseamnă să fii
rânduit la mânie? Să ai dreptul să te mânii, dar în ziua aceea să vină peste
tine mânia lui Dumnezeu. S-L lăsăm pe Domnul să Se mânie şi noi să
avem o mânie spre pocăinţă, aşa cum au avut corintenii (II Corinteni
7:11). Să nu uităm ceea ce îi spune Pavel lui Timotei: „Vreau dar ca
bărbaţii să se roage în orice loc şi să ridice spre cer mâini curate, fără
mânie …” (I Timotei 2:8). Nu uitaţi: slujba sfântă nu se poate face cu
mânie păcătoasă, pătimaşă.
„Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi”(Efeseni 4: 26), poate avea mai
multe înţelesuri. Mânia, cea sfântă, nu poate fi una care apelează la
forţă. În Noul Testament, biserica nu este autorizată să recurgă la forţă
pentru a pedepsi. Singura forţă de care poate uza un creştin este pentru a
disciplina, cu o nuia, un copil sau un animal. La forţă are dreptul să
recurgă numai Unul, care este puternic: Dumnezeu. De aceea este scris în
Romani 12:19 - „Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se
răzbune mânia lui Dumnezeu …”. Dacă te apucă mânia, nu te răzbuna.
Numai mânia lui Dumnezeu are drept de răzbunare. Pentru că
25 Lecţia 8
2

Dumnezeu nu este ca Iacov, care nu ştia ce-i ascuns sub samarul cămilei,
nici ca Potifar, care nu ştia că soţia lui îl minte. Dumnezeu nu este ca unul
care are răutate în sine, nici ca unul care va păcătui şi el mai târziu şi
atunci se întoarce roata. Dumnezeu are dreptul să pedepsească, pentru că
El nu a păcătuit, pentru că El a creat lumea aceasta şi poate să o
nimicească. Acest cuvânt poate fi înţeles şi astfel: Să ne impunem un
regim foarte strict, cum spune Pavel: „ ... mă port aspru cu trupul meu ...
ca să nu păcătuiesc” şi „ orice mânie ... să piară din mijlocul vostru”.
Biblia nu spune că te poţi mânia, cu condiţia ca după aceea să te
împaci, ci să te mânii pe tine, încât să fii sever cu tine şi să nu păcătuieşti.
Să te mânii pe păcat, la vederea răului, să poţi mustra, aspru sau cu duhul
blândeţii, cu iubire: sau să disciplinezi dacă este cazul, dar în nici un caz
să nu te răzbuni. Dacă te răzbuni, ai păcătuit. Numai mânia lui Dumnezeu
se poate răzbuna.
Domnul să ne umple de dragoste! Să nu ne mâniem, iar celor din
jurul nostru, care se mânie, să le vorbim cu înţelepciune, să-i putem
potoli. Să fim fii ai păcii şi în final, să nu ne surprindă Domnul mâniaţi.
Neamurile pe care le va găsi Domnul mâniate, vor suporta mânia Lui.
Domnul să rămână cu noi şi să ne dea un duh de blândeţe, iar în cazul
unei mânii, să ştim ce-I revine Domnului şi ce ne revine nouă!
CLEVETIREA 25
3

CLEVETIREA

INTRODUCERE

1. Termeni: clevetirea (II Timotei 3:3); bârfa (Romani 1:30); vorbirea de rău (II
Corinteni 12:20); defăimarea (I Corinteni 5:11; 6:10)

2. Clevetirea - calomnie, bârfeală, defăimare, ponegrire; o vorbire de rău, sub


influenţa unui duh demonic, de regulă în absenţa acelei persoane.

I. PREZENTARE

A. Ispitele clevetirii (simptomele bolii, cauze declanşatoare)

1. Vorbirea uşuratică (Proverbe 12:18); dulce (Proverbe 26:22), în special la femei (I


Timotei 5:13; Tit 2:3)

2. O extindere a neîntelegerilor familiale (Psalmul 50:20)

3. O formă a luptelor de partide (I Corinteni 10:30; Proverbe 26:20; I Timotei


6:4; Proverbe 30:10)

4. Împotrivirea faţă de adevăr, faţă de bine (I Petru 3:16)

Există vorbire de rău pe drept (I Timotei 6:1), dar nu e de competenţa


noastră, ci a judecăţii oficiale (Iacov 4:11)

B. Efectele clevetirii (nebunia - Proverbe 10:18; 11:12)

1. Distruge credincioşia, încrederea şi confidenţa (Proverbe 11:13; 25:23)


25 Lecţia 9
4

2. Afectează negativ Cuvântul, lucrarea, Biserica (Tit 2:5; I Timotei 6:1)

3. Pierderea mântuirii - moartea veşnică (Romani 1:30, 32)

Dumnezeu ne ocroteşte de clevetitori (Psalmul 31:20)

C. Eliminarea clevetirii (Exodul 23:1; Leviticul 19:14,16; Galateni 3:8)

1. Interzicerea prin lege, la nivel de conducere: David (Psalmul 101:5);


Nebucadneţar (Daniel 3:27); Dumnezeu prin porunca a III-a (Exodul 20:7)

2. Ruperea legăturilor cu clevetitorii (Proverbe 20:19; Eclesiastul 7:20-21)

3. Renunţarea totală şi hotărâtă (Leviticul 19:16; Coloseni 3:8)

Clevetirea trebuie să dispară din Biserică (Efeseni 4:31)

II. EXEMPLE BIBLICE

A. Exemple negative

1. Aaron şi Maria – vorbe nechibzuite (Numeri 12:1-12)

2. Gaal fiul lui Ebed – învinuiri vinovate (Judecători 9:26-41)

3. Duşmanii lui David – oameni răi (Psalmul 31:13-16; 41:5-8)

4. Tiba – clevetirea celui lacom (II Samuel 16:1-4, 19-30)

5. Duşmanii lui Ieremia – împotrivitori ai adevărului (Ieremia 18:18,23)

6. Iudei - atitudini ale lipsei de cunoaştere reală (Ioan 7:12; Matei 16)

7. Iudaizatorii – împotrivitori ai Evangheliei (Faptele Apostolilor 19:9)

8. Corintenii „fireşti” – influenţe şi interese personale (II Corinteni 12:20)

9. Imeneu şi Filet – cazul unor apostaţi (II Timotei 2:16-17)


CLEVETIREA 25
5

10. Diotref – răutatea clevetitorului (III Ioan 1:10)

B. Exemple pozitive

1. Balaam - o imagine prin Duhul Domnului (Numeri 23:7-10, 20-21)

2. Moise – a ierta cu iubire (Numeri 12:13)

3. Isus Hristos: învăţătura (Matei 18:10); acceptarea (Marcu 9:12); trăirea (Ioan
8:26)

4. Pavel- o slujire în orice condiţii (II Corinteni 12:10; 6:3; 8:20)

5. Ioan – o atitudine părintească (III Ioan 1:6-12)

ÎNCHEIERE

1. Pe muntele Împărăţiei nu există clevetitori; clevetirea trebuie total eliminată


(Psalmul 15:3; Tit 3:2; I Petru 2:1)

2. Păziţi-vă de clevetitori! (I Corinteni 4:13; Luca 6:28; Matei 5:11-12)


25 Lecţia 9
6

CLEVETIREA

I N TRO D U C ERE

C
levetirea este o altă faptă a firii pământeşti, ce s-a accentuat în
vremea sfârşitului, conform II Timotei 3:3 –„Oamenii vor fi ...
clevetitori ”. Am putea să asimilăm cu clevetirea şi bârfa
(Romani 1:30). O altă formă sub care este redat acest păcat în I
Corinteni 5:11, este defăimător şi este reluată în aceeaşi carte, la 6:10 -
„Nu ştiţi că... defăimătorii... nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu?”.
Aşadar, clevetirea, sub orice formă am întâlni-o, fie că este o bârfă, o
calomnie, o defăimare sau o ponegrire, este de fapt o vorbire de rău.
Aceasta se întâmplă de regulă în absenţa persoanei vizate, sub influenţa
CLEVETIREA 25
7

unui duh demonic.

I. CLEVETIREA – PREZENTARE

Vom analiza clevetirea sub trei aspecte: Mai întâi, al cauzelor, al


simptomelor pe care le prezintă, apoi al efectelor, iar în cele din urmă, al
eliminării ei, adică a ceea ce avem noi de făcut pentru ca să fie eliminată
atât din viaţa noastră, cât şi din viaţa bisericii. Partea a doua este
rezervată exemplelor biblice.

A. Ispitele clevetirii

Să analizăm care sunt ispitele şi formele clevetirii, prin care


Satan ne prinde în această cursă. O primă ispită este vorbirea
necontrolată, uşuratică. „Cine vorbeşte în chip uşuratic răneşte ca
străpungerea unei săbii ...” (Proverbele 12:18). Vorbirea în chip uşuratic
(nu neaparat cu rea voinţă, dar necontrolată), pe seama oricui, este uneori,
foarte dulce. Se pare că această dulceaţă este gustată atât de cel care
vorbeşte cât şi de cel care ascultă.: „Cuvintele clevetitorului sunt ca nişte
prăjituri, care alunecă până în fundul măruntaielor” (Proverbele 26:22).
Omul este tentat în firea lui să povestească despre alţii, de obicei în sens
negativ. Iar celor din jurul lui de multe ori le face plăcere să asculte astfel
de cuvinte. La urechea omenească sună bine să auzi lucruri noi despre
cineva, chiar dacă nu sunt bune şi necesare. În special ispita clevetirii este
o tentaţie pentru femei, dar surorile evlavioase au alte subiecte de tratat în
discuţii şi pot să nu păcătuiescă. În I Timotei 5:13, scrie că unel femei, în
special văduvele, se deprind cu clevetirea, ca şi cu oricare altă patimă:
25 Lecţia 9
8

după ce o profesează, devin specialiste în domeniu, „se deprind să umblă


fără nici o treabă, din casă în casă; şi nu numai că sunt leneşe, dar sunt
şi limbute şi iscoditoare, şi vorbesc ce nu trebuie vorbit”. Această patimă
le poate prinde nu numai pe văduve, ci şi pe femeile căsătorite. Oricum,
clevetirea face casă bună cu lenea şi cu iscodirea. Pentru ca să cleveteşti,
îţi trebuie timp şi dacă nu ai iscodit mai întâi, dacă nu eşti un om interesat
de veşti, nu ai ce transmite mai departe: eşti ca un post de radio care nu
primeşte informaţii şi nu are ce să dea. Mulţi spun, dacă sunt chemaţi la
rugăciune, că nu au timp, dar dacă deschizi un subiect de clevetire, parcă
prind rădăcini şi sunt în largul lor. În Tit 2:3, scrie că femeile trebuie să
aibă o purtare cuviincioasă, altfel la bătrâneţe, această ispită prinde
proporţii. „… să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin, ci să-i înveţe
pe alţii ce este bine”. Să dea Domnul ca toţi bărbaţii şi femeile, care sunt
mai sensibile în această privinţă, să scape de vorbirea uşuratică, să-şi
găsească de lucru sau să-şi găsească de vorbit ceva bun, cu rod, ca să nu
cădem în această plasă şi limba să urmeze gândurile în deşertăciunea lor.
O altă ispită este extinderea neînţelegerilor din familie. Este
foarte trist când oamenii dintr-o familie divulgă lucrurile intime în afara
ei, şi se vorbesc unul pe altul în afara familiei. „Dai drumul gurii la rău
... stai şi vorbeşti împotriva fratelui tău” (Psalmul 50:19-20). Cât de rău
face clevetirea în sânul familiei! Dacă ar auzi soţul cum l-ai povestit, sau
dacă ar auzi părinţii cum au fost povestiţi de către copii sau invers!
Clevetirea este o formă de manifestare a luptelor dintre
partide, fie în sânul bisericii, fie între diferite confesiuni. Pavel întreabă:
„Dacă mănânc, aducând mulţumiri; de ce să fiu vorbit de rău pentru un
lucru, pentru care mulţumesc?” (I Corinteni 10:30). De multe ori, pentru
astfel de diferenţe, de obicei minore, se nasc clevetiri, pe seama celorlalţi.
În I Timotei 6:4 este arătată natura celor ce provoacă la clevetire: „… este
plin de mândrie, şi nu ştie nimic: ba încă are boala cercetărilor fără rost
CLEVETIREA 25
9

... din care se naşte ... clevetirile şi bănuielile rele”. Când o biserică se
dezbină, încep să se dezvolte partidele, căci campania electorală este
purtată prin clevetire. Nu-i poţi dezbina pe doi fraţi, decât dacă îl vorbeşti
de rău pe unul dintre ei! Trebuie să înţelegem lucrurile acestea,
pentru ca Satan să nu ne găsească slabi de înger la capitolul acesta şi să
ne dezbine.
Solomon scrie în Proverbele 26:20 - „Când nu mai sunt lemne,
focul se stinge şi când nu mai este nici un clevetitor, cearta se potoleşte”.
Clevetirea întreţine cearta. Multe conflicte s-ar opri, dacă nu ar fi cine să
clevetească, să aducă lemne de afară. Mai citim la Proverbele 30:10 - „Nu
cleveti pe un slujitor la stăpânul lui, ca să nu te blesteme şi să te faci
vinovat”. În Biblie scrie că doar blestemul neîntemeiat nu prinde căci nu
degeaba este scris să nu blestemăm. De ce sunt unii slujitori vorbiţi de rău
la stăpânii lor? Pentru că cineva vrea să le ia postul, sau sunt anumite
interese în joc. Nu-l cleveti pe un slujitor stăpânului lui, că nu ştii dacă
stăpânul este un om înţelept sau unul ca Potifar şi poate ajunge în
temniţă, ca Iosif.
Clevetirea este o împotrivire faţă de adevăr, de aceea trebuie
să trăim: „având un cuget curat: pentru ca cei care bârfesc purtarea
voastră bună în Hristos, să rămână de ruşine tocmai în lucrurile în care
vă vorbesc de rău” (I Petru 3:16). Există posibilitatea să ai o purtare bună
în Hristos şi să fii clevetit, vorbit de rău: dar în această situaţie, va veni
vremea când cei care te clevetesc vor rămâne de ruşine. „Căci este un
lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu, suferă
întristare şi suferă pe nedrept. În adevăr, ce fală este să suferiţi cu
răbdare şi să fiţi pălmuiţi, când aţi făcut rău? …” (I Petru 2:19-20).
Dacă eşti vorbit de rău pentru o faptă bună, pentru că eşti un om evlavios,
pentru o purtare deosebită, nu-ţi face probleme. Dar dacă clevetirea este
întemeiată, atunci teme-te sau cel puţin suferă rigorile şi efectele
26 Lecţia 9
0

păcatelor tale. Oricum cel care vrea să clevetească nu are nevoie de un


exemplu negativ pentru aceasta, poate cleveti şi pentru o faptă bună.
Chiar dacă cineva a făcut rău şi este vorbit pe drept, apostolul
îndeamnă în I Timotei 6:1 - „Toţi cei ce sunt sub jugul robiei să
socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, ca Numele lui
Dumnezeu şi învăţătura să nu fie vorbite de rău”. Trebuie să ne
comportăm în aşa fel încât să nu creăm situaţii pentru care am putea fi
vorbiţi de rău, pe drept. Dar unii cred că dacă cineva a făcut un lucru rău
şi ei vorbesc numai despre lucrul acesta, aceasta nu este clevetire.
Răspunsul este în Iacov 4:11 - „Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor.
Cine vorbeşte de rău pe un frate sau judecă pe fratele său, vorbeşte de
rău Legea, sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea nu eşti un împlinitor
al legii, ci un judecător al ei”. Chiar dacă cineva a făcut un lucru rău şi
dacă am vorbi, pe drept, nu este de competenţa noastră să-l vorbim rău,
chiar dacă a făcut rău. Clevetirea nu este un dar de la Dumnezeu, nici o
slujbă duhovnicească, ci o îndeletnicire demonică. Doamne, scapă-ne de
aşa ceva!

B. Efectele clevetirii

În Proverbele 10:18 este scris: „… cine răspândeşte bârfeli este


un nebun” şi în 11:12 - „Cine defaimă pe aproapele său este fără
minte…”. Biblia îi cataloghează pe oamenii bârfitori şi clevetitori,
numindu-i, pe scurt, nebuni. Dacă ai auzi un om care cleveteşte şi i-ai
spune: „Eşti fără minte”, te-ar crede ipocrit, dar este definiţia dată de
Scriptură. Cine defaimă este un nebun. Un om înţelept nu defaimă, pentru
că ştie că din clevetire se naşte cearta, prin vorbirea de rău se pierd
prieteniile, se rup relaţiile, iar lui Dumnezeu nu-I face plăcere.
CLEVETIREA 26
1

Am notat trei efecte negative ale clevetirii. În primul rând,


clevetirea distruge credincioşia, încrederea dintre oameni. În
Proverbele 11:13 citim: „Cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucruri
ascunse: dar sufletul credincios ţine ce i s-a încredinţat”. Clevetitorii
vorbesc, în general, ceea ce nu trebuie vorbit, cu efecte nedorite. „Vântul
de miazănoapte aduce ploaie şi limba clevetitoare aduce o faţă mâhnită”
(Proverbele 25:23).
Un al doilea efect: clevetirea afectează în mod negativ
Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrarea din biserică. În Tit 2:5 este scris că
femeile trebuie „să fie cumpătate, cu viaţa curată, să-şi vadă de treburile
casei, să fie bune, supuse bărbaţilor lor, pentru ca să nu se vorbească de
rău Cuvântul lui Dumnezeu”. Iată un exemplu, a unei familii în care, când
copiii au ajuns mari, li s-a spus: „Haideţi la biserică” „Dar ce să facem
acolo?” „Să auziţi cum predică păstorul, cum cântă corul...” „Cine?
Păstorul? Nu este el aşa şi aşa?” „Dar de unde ştiţi asta?” „N-ai vorbit tu
aşa cu tata? Nu i-ai spus aşa mamei?”. Dacă noi dăm pe faţă lucruri
ascunse, greşeli de-ale altora, faţă de copiii noştri sau faţă de cei din
afară, nu facem un lucru bun. Oare era cazul să ştie cei de afară aceste
lucruri? De ce să-i facem o bucurie Diavolului? Sau am uitat că dragostea
suferă totul, acoperă totul şi nădăjduieşte totul?
Un al treilea efect distructiv, cu efect doar asupra celor care
clevetesc: clevetirea aduce pierderea mântuirii – moartea. „Şi măcar
că ştiu hotărârea lui Dumnezeu că cei ce fac astfel de lucruri (inclusiv
cei care clevetesc) sunt vrednici de moarte totuşi ei nu numai că le fac,
dar îi şi găsesc de buni pe cei ce le fac” (Romani 1:32).
Nu vom scăpa de clevetitori în întregime, dar avem o făgăduinţă.
David a avut foarte mulţi clevetitori, dar el a înţeles un lucru din ceea ce a
realizat Dumnezeu în timpul vieţii sale. În Psalmul 31:20 el spune despre
cei ce se tem de Domnul: „Tu îi ascunzi la adăpostul feţei Tale de cei ce-i
26 Lecţia 9
2

prigonesc. Îi ocroteşti în cortul Tău de limbile care îi clevetesc”. Până va


veni vremea să fie eliminaţi, Domnul ne păzeşte în cortul Său de
limbile care ne clevetesc, ne apără de oamenii care ne prigonesc.
Numele Domnului să fie binecuvântat!

C. Eliminarea clevetirii

Să analizăm modul în care putem elimina clevetirea, atât din


viaţa noastră cât şi din biserică, având în vedere efectele sale, care ne
separă pe unul de celălalt, care ponegresc Numele Domnului şi opresc
înaintarea Evangheliei, efecte care, în final, vor aduce moartea celor care
practică clevetirea.
Încă din Vechiul Testament este consfinţită, prin cea de-a treia
poruncă, interzicerea clevetirii. O primă etapă şi cea mai puternică în
eliminarea clevetirii, este interzicerea ei prin lege. Ce fel de lege?
Legea dată de către conducerea statului, a bisericii sau familia. În porunca
a treia citim: „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău,
căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui”
(Exodul 20:7). În Psalmul 101:5, despre David, care spunea că nu vrea să
aibă pe lângă el oameni care clevetesc: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe
aproapele său îl voi nimici”. Ca şi cum ar face nişte razii şi pe cei pe care
îi prinde, să-i pedepsească potrivit cu ceea ce merită să primească. Noi ce
facem cu astfel de oameni? Îi stopăm? Îi radiem de pe lista prietenilor
noştri sau le dăm concursul ca cei din Romani 1:32? Ar fi bine la nivel
naţional dacă s-ar face aşa cum a făcut Nebucadneţar, după ce a
împărtăşit experienţa cu cei trei tineri în cuptorul cu foc: Daniel 3:28-29 -
„Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care a
trimis pe îngerul Său şi I-a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în
CLEVETIREA 26
3

El, … Iată acum porunca pe care o dau: orice om, din orice popor sau
limbă, care ar vorbi de rău pe Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi
Abed-Nego, va fi făcut bucăţi, şi casa lui va fi prefăcută într-un morman
de murdării, pentru că nu este nici un alt dumnezeu care să poată izbăvi
ca El”. Dacă ar fi interzisă clevetirea prin lege, cel puţin făţiş, ea nu s-ar
mai putea desfăşura.
Un al doilea mod de eliminare a clevetirii este ruperea relaţiilor
cu cei care clevetesc. Nu în sensul să nu mai umblăm împreună cu ei, ci
să nu discutăm cu ei astfel de lucruri. Să nu accepţi să ai o discuţie
vinovată. „Cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucruri ascunse; şi cu cel ce
nu-şi poate ţinea gura să nu te amesteci” (Proverbele 20:19). Să nu intri
într-o relaţie strânsă cu el. Atenţie şi la cele scrise în Eclesiastul 7:20-21
-„Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele
fără să păcătuiască. Nu lua nici tu seama la toate vorbele care se spun,
ca nu cumva să auzi pe sluga ta vorbindu-te de rău”. Nu te însoţi cu omul
clevetitor, iar dacă din întâmplare îţi cade la ureche o anumită clevetire,
nu o înregistra. Fă-te că nu ai auzit, pentru a fi ruptă legătura atât cu
clevetitorii, cât şi cu clevetirea.
O a treia formă de eliminare: renunţarea totală şi hotărâtă la
acest obicei. „Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău ...” (Leviticul 19:16).
Poporul tău, poate fi cel român, sau al Domnului. Foarte mulţi pleacă de-
acasă cu ele în geantă. Lasă-le acasă! îngroapă-le undeva, nu umbla cu
bârfeli. Când ajungi la cineva şi te întreabă: „Ce ştii despre cutare?”.
Răspunde-i: „Îmi pare rău, nu am luat bagajele astea la mine.”. Fii un om
care te debarasezi total şi categoric de clevetire.
La fel suntem învăţaţi în Coloseni 3:8 - „Dar acum, lăsaţi-vă de
toate acestea... de clevetire”. Citim în Efeseni 4:31: „Orice ... clevetire …
să piară din mijlocul vostru”. Să dea Domnul să piară, căci dacă nu va
pieri clevetirea dintre noi, cei în sânul cărora se va găsi clevetire vor pieri
26 Lecţia 9
4

şi ei în ziua aceea. Ce vrei, să piară clevetirea de la tine sau tu împreună


cu clevetirea? În cazul unui naufragiu, oamenii aruncă tot ce au, chiar şi
aurul de pe vas, numai să-şi scape viaţa. Chiar şi pe o scândură, dacă eşti,
viaţa este mai scumpă decât o corabie. N-ar trebui să gândim şi noi la fel?

II. EXEMPLE BIBLICE

A. Exemple negative

Aaron şi Maria – vorbe nechibzuite


Numeri 12:1-2 - „Maria şi Aaron au vorbit împotriva lui Moise,
din pricina femeii etiopiene pe care o luase el de nevastă … – vedeţi,
aveau o pricină –„Şi au zis: «Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul?
Nu vorbeşte oare şi prin noi?» – clevetirea era îmbinată cu gelozia – Şi
Domnul a auzit-o”. Nu Moise a auzit-o, ci Domnul. Dacă crezi că
Domnul nu te aude când cleveteşti, încearcă numai. Iar în versetul 9
citim: „Domnul S-a aprins de mânie împotriva lor. Şi a plecat”. Unii
întreabă: „Unde-i Domnul? De ce lucrurile merg aşa?”. Domnul, te-a
auzit că ai cleveti, s-a mâniat şi a plecat! Şi acum cine trebuie să se roage
pentru tine? Cine s-a rugat pentru prietenii lui Iov? Iov. Dar pentru Maria
cine s-a rugat? Moise. Smereşte-te, mărturiseşte-te şi cere ajutorul celui
ce l-ai clevetit.
Gaal, fiul Ebed – învinuiri vinovate
Judecătorii 9:26-27 - „Gaal, fiul lui Ebed, a venit cu fraţii săi, au
trecut la Sihem, .. Au ieşit la câmp, ... au intrat în casa dumnezeului lor,
au mâncat, au băut şi au blestemat pe Abimelec”. L-au vorbit de rău pe
Abimelec. Dar Abimelec era un om peste măsură de rău, care si-a omorât
CLEVETIREA 26
5

68 de fraţi – deci era vorbit de rău pe drept. El a zis: „«Oh, dacă aş fi eu


stăpânul acestui popor, aş răsturna pe acest Abimelec». Şi despre
Abimelec zicea: «Strângeţi oştirea şi ieşi»” (versetul 29). Numai că
lucrurile s-au derulat în aşa fel încât: „Zebul – cârmuitorul cetăţii – i-a
răspuns : «Unde îţi este acum gura cu care ziceai: ‘Cine-i Abimelec, ca
să-i slujim?’ Mergi acum şi luptă-te cu el» Gaal a înaintat în fruntea
locuitorilor Sihemului şi s-a luptat cu Abimelec... a luat-o la fugă
dinaintea lui şi mulţi oameni au căzut morţi până la intrarea porţii”.
(versetele 38-40). Pedeapsa pentru clevetire este moartea. Nu era
Abimelec vrednic de a fi vorbit de rău? El era rău, dar nu era cazul să-l
vorbească de rău, căci nici Gaal nu era mai bun de aceea şi-a primit
pedeapsa în scurt timp.
Ţiba – clevetirea celui lacom
II Samuel 16:3-4 - „Împăratul a zis lui Ţiba: «Unde este fiul
stăpânului tău?» ... «Iată, a rămas la Ierusalim, căci a zis: ‘Astăzi, casa
lui Israel îmi va da înapoi împărăţia tatălui meu’» împăratul i-a zis lui
Ţiba: «Tot ce este al lui Mefiboşet este al tău» şi Ţiba a zis: «Mă închin
cu plecăciune»” – bine că nu s-a scăpat să şi zâmbească – „Să capăt
trecerea înaintea ta, împărate, domnul meu”. Şi lucrurile au rămas pentru
puţin aşa, numai că Dumnezeu nu doarme. Citim în II Samuel 19:24-30
că „Mefiboşet, fiul lui Saul... s-a pogorât şi el înaintea împăratului ...
«împărate, domnul meu, slujitorul meu m-a înşelat...»... Dar domnul meu,
împăratul, este ca un înger al lui Dumnezeu. Fă ce vei crede. Căci toţi cei
din casa tatălui meu au fost nişte oameni vrednici de moarte înaintea
împăratului, domnul meu … - împăratul nu mai ştia cum să rezolve cazul,
aşa că i-a spus - Tu şi Ţiba veţi împărţi pământurile”. Să ştiţi că nu toţi
oamenii sunt atât de negri cum îi ştiţi; numai Diavolul e negru, chiar dacă
mai îmbracă haine albe uneori. Oamenii nu sunt atât de negri, dar cineva
i-a colorat în negru. Ţiba l-a colorat pe Mefiboşet cu negru. Nu era destul
26 Lecţia 9
6

că era olog, dar pe deasupra l-a şi ponegrit. Se întâmplă şi asemenea


situaţii. Nu crede o vorbă rea despre cineva. Verifică la faţa locului, poate
nu este aşa. Sunt unii care sunt specialişti în minciună. Sunt atât de
versaţi, încât cred şi ei pe jumătate. Dacă asculţi aceeaşi mărturie din
două părţi şi fiecare îşi susţine cu patos mărturia, îţi vine să spui că
fiecare are dreptate, iar dacă le dai dreptate tuturor, îi vei crede pe toţi
clevetitorii.
Duşmanii lui David – oameni răi
Psalmul 31:13-17 - „Aud vorbele rele ale multora, văd spaima
care domneşte împrejur, când se sfătuiesc împreună şi uneltesc să-mi ia
viaţa. Dar eu mă încred în Tine, Doamne şi zic: Tu eşti Dumnezeul meu.
Soarta mea e în mâna Ta; … Fă să lumineze faţa Ta peste robul Tău şi
scapă-mă. Doamne, să nu rămân de ruşine, ci să rămână de ruşine cei
răi” „Vrăjmaşii mei zic cu răutate despre mine: «Când va muri? Când îi
va pieri numele?» Dacă vine cineva să mă vadă vorbeşte neadevăruri,
strânge temeiuri ca să mă vorbească de rău. Şi când pleacă, mă vorbeşte
de rău pe-afară. Toţi vrăjmaşii mei şoptesc. Şi cred că nenorocirea îmi
va aduce pieirea. «E atins rău de tot zic ei. Iată-l culcat, n-are să se mai
scoale»” (Psalmul 41:5-8). Dar David s-a sculat şi s-au „culcat” ceilalţi.
Căci aşa zice Psalmul 20: „Noi ne ridicăm, şi rămânem în picioare, dar ei
se îndoaie şi cad.”. De multe ori clevetitorii nu au de-a face cu rele
efective, ci o fac pentru că nu pot suporta binele şi adevărul. Duşmanii lui
Daniel au avut motive? Nu, dar au stors ei cumva legea, ca şi în cazul din
Ieremia 18:18-23 - „Veniţi să urzim rele ... Dar Tu, Doamne, cunoşti
toate uneltirile lor …”.
Iudeii - clevetitorii Domnul Isus
Ioan 7:12 - „Noroadele vorbeau mult în şoaptă despre El. Unii
ziceau: «Este un om bun.» Alţii ziceau: «Nu, ci duce norodul în
CLEVETIREA 26
7

rătăcire»”. Alţii ziceau: „Are drac, este nebun; de ce-L ascultaţi?” (Ioan
10:20). Se vorbea mult şi chiar Domnul şi-a întrebat ucenicii: „Ce zic
oamenii despre Mine?”.
Iudeizatorii – împotrivitorii Evangheliei
Mulţi oameni îl vorbeau de rău pe Pavel. El a încercat să
iniţieze o mişcare de convertire în sinagoga din Efes. „Dar fiindcă unii
rămâneau împietriţi şi necredincioşi şi vorbeau de rău calea Domnului
înaintea norodului, Pavel a plecat de la ei. (ruperea legăturii cu
clevetitorii) I-a despărţit pe ucenici de ei şi a învăţat în fiecare zi pe
norod în şcoala unuia numit Tiran” (Fapte 19:9). „De fapt, zic ei;
epistolele lui sunt cu greutate şi pline de putere; dar când este de faţă el
însuşi, este moale, şi cuvântul lui n-are nici o greutate” (II Corinteni
10:10). Vedeţi ce motive găseau ei! Nu aveau ce spune, ceva concret, căci
Pavel nu era un om căruia să-i găseştiuşor cusururi în slujire.
Apostolul cunoscând situaţia îi atenţiona pe ucenici în II
Corinteni 12:20 - „Fiindcă mă tem ca nu cumva, la venirea mea, să vă
găsesc aşa cum nu aş vrea ... dezbinări, vorbiri de rău, bârfeli,
îngâmfări, tulburări”. Dacă pe Pavel îl vorbeau de rău, credeţi că între ei
nu se vorbeau de rău? Imposibil! Cine cleveteşte pe cei din frunte, credeţi
că pe ceilalţi nu-i cleveteşte? Cine este nemulţumit de preşedinte şi de tot
parlamentul, credeţi că de primarul din sat este mulţumit? El le găseşte
vină la toţi – aceasta e atitudinea lui!
Mai avem câteva cazuri, se pare, de persoane mai de frunte.
Diavolul şi-a ales slujitori la clevetire din toate păturile sociale, din toate
categoriile profesionale şi eclesiastice, de aceea Pavel scria în II Timotei
2:16-17- „Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti, căci cei ce le ţin vor
înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu”. Clevetirea ta nu-i
înjoseşte numai pe oamenii aceştia, ci chiar lucrarea lui Dumnezeu. ...
26 Lecţia 9
8

Din numărul acestora sunt Imineu şi Filet”. Nu aş vrea ca vreunul dintre


noi să fie găsit pe lista aceea cu Imeneu, Filet şi cu Alexandru
Căldărarul.
Diotref – răutatea clevetitorului
III Ioan 1:9-10 – „Am scris ceva bisericii, dar Diotref, căruia îi
place să aibă întâietatea între ei nu vrea să ştie de noi. De aceea, când
voi veni, îi voi aduce aminte de faptele pe care le face, căci ne cleveteşte
cu vorbe rele. Nu se mulţumeşte cu atât; dar nici el nu primeşte pe fraţi,
ci îi împiedică şi pe cei ce voiesc să-i primească şi-i dă afară din
biserică”. Clevetitorul făcea disciplină şi dădea afară pe nu intra în tagma
lui.

B. Exemple pozitive

Domnul Isus – modelul desăvârşit


El a zis: „Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul dintre
aceşti micuţi. Căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa
Tatălui Meu care este în ceruri. Fiindcă Fiul omului a venit să
mântuiască ce era pierdut” (Matei 18:10-11). Clevetirea pierde, nu
mântuieşte. Aceasta a fost învăţătura Domnului, iar prin poziţia personală
faţă, S-a împăcat cu gândul a ceea ce avea să I se întâmple. Ştia din start
că avea să fie defăimat, aşa cum le-a zis în Marcu 9:12 - „… Ilie va veni
întâi; şi va aşeza dinnou toate lucrurile; tot aşa după cum este scris că
trebuie să pătimească mult şi să fie defăimat”. Uneori trebuie să te împaci
cu gândul că vei fi defăimat. Acceptă această idee şi nu-ţi face probleme.
Doar atât să te păzeşti: să nu fii defăimat pe drept şi nu defăimezi şi tu, ca
răspuns la o altă defăimare. Să nu le dai apă la moară altor defăimători.
CLEVETIREA 26
9

Iată cum a trăit Domnul, fără clevetire: Ioan 8:26 - „Am multe de zis
despre voi şi de osândit în voi. – reţineţi, cei care aveţi multe de zis
despre noi sau despre alţii – Dar Cel ce M-a trimis, este adevărat; şi Eu,
ce-am auzit de la El, aceea spun lumii”. Nu trebuie să vorbeşti tot ceea ce
ştii, numai ce-ţi spune Domnul să vorbeşti din ceea ce ştii. Amin! Cum
spunea un frate: „Ai un giuvaier de dat, dă-l, dacă nu ai, taci din gură”.
Doamne, ajută-ne să-L luăm pe Domnul Isus ca model. Să învăţăm
interzicerea defăimării, să acceptăm dacă vom fi defăimaţi, iar noi să nu
defăimăm, chiar dacă aparent avem motive să o facem!
Balaam – o imagine prin Duhul Domnului
Numeri 23:7-9 - „Balaam şi-a rostit prorocia şi a zis: «Balac
m-a adus din Aram (Mesopotamia). Împăratul Moabului m-a chemat din
munţii Răsăritului zicând: ‘Vino, şi blestemă pe Iacov! Vino şi defaimă
pe Israel! Cum să blestem pe cel ce nu-l blestemă Dumnezeu? Cum să
defaim eu pe cel ce nu-l defaimă Domnul? Îl văd din vârful stâncilor, îl
privesc de la înălţimea dealurilor. Este un popor care locuieşte deoparte,
nu face parte dintre neamuri»”. „«Iată, că am primit poruncă să
binecuvântez. Da, El a binecuvântat şi eu nu pot întoarce. El nu vede nici
o fărădelege în Iacov. – oare nu era nici o fărădelege în Iacov? Dar unul
care nu a venit să defaime nu le vede – Nu vede nici o răutate în Israel.
Domnul Dumnezeul lui este cu el, El este Împăratul lui şi veselia lui»”.
(versetele 20-21). Prin ochii dragostei şi în familie, atunci când îţi iubeşti
partenerul, nu vei accepta ceea ce vrea să spună un defăimător despre el
sau despre un frate pe care îl iubeşti, ţi se pare că sunt minciuni. Noi am
fost chemaţi să binecuvântăm, nu să blestemăm, nici să defăimăm.
Doamne, ajută-ne!
Moise – a ierta cu iubire
Dumnezeu i-a dat Mariei, ca pedeapsă pentru clevetire, boala
27 Lecţia 9
0

leprei. Dar Moise s-a rugat: „Doamne, vindecă-o!” (Numeri 12:13).


Îndrăznesc să spun că Dumnezeu l-a ascultat pe Moise, la o rugăciune
atât de scurtă, pentru că a fost făcută din toată inima şi cu credinţă. Dacă
auzi că cineva te-a defăimat, ce faci? Te rogi pentru persoana respectivă?
Sau te lauzi şi spui: „Domnul ştie că sunt nevinovat, el este vinovat, îşi va
purta osânda - şi astfel, îi dai replica”. Înţelepţii ştiu ce trebuie să facă,
ceilalţi, nici dacă le-am scrie negru pe alb!
Pavel – o slujire în orice condiţii
II Corinteni 12:10 - „De aceea simt plăcere în ... defăimări”. El
nu sărea în sus când era defăimat. Pentru el, aceasta era ceva normal.
„Trebuie să trec pe aici”. Totuşi, el spunea în II Corinteni 6:3 - „Noi nu
dăm nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu
fie defăimată”. Trebuie să ne purtăm cu toată atenţia, în toate activităţile,
să nu creăm noi înşine motivul de defăimare. „În chipul acesta, vrem ca
nimeni să nu ne defaime cu privire la acest belşug de ajutoare de care
îngrijim” (II Corinteni 8:20). Atât în lucrarea spirituală, cât şi în cea
materială, Pavel depunea tot efortul să nu aibă nimeni motive de
defăimare. Dar dacă totuşi apărea vreunul, el simţea plăcere că, în acele
momente, Duhul lui Dumnezeu Se odihnea peste cei prigoniţi.
Ioan, apostolul iubirii – o atitudine părintească
III Ioan 1:5-12 - „Preaiubitule, tu lucrezi cu credincioşie în tot
ce faci pentru fraţi şi străini totodată. Ei au mărturisit despre dragostea
ta ... Am scris ceva bisericii, dar Diotref, căruia îi place să aibă
întâietatea între ei, nu vrea să ştie de noi. De aceea, când voi veni, îi voi
aduce aminte de faptele pe care le face, ... Preaiubitule, nu urma răul, ci
binele. Cine face binele este din Dumnezeu. Cine face răul n-a văzut pe
Dumnezeu. Toţi, chiar şi adevărul, mărturisesc bine despre Dimitrie şi
noi mărturisim despre el şi ştiţi că mărturia noastră este adevărată”.
CLEVETIREA 27
1

Credeţi că Ioan nu avea motive să spună despre unul şi despre altul ce fac
şi câte fac? Dar el şi-a ales doi oameni despre care să scrie cu scop de
zidire.
Amintesc un exemplu, din contemporaneitate: Nişte fraţi
mergeau în drum spre o biserică. Unul dintre ei îl întreabă pe celălalt,
care era din localitatea unde mergeau: „Ce spui despre fratele cutare? Eşti
păstor acolo” „Da, este un frate cu familie credincioasă” „Dar mai dăm
nişte amănunte despre el.” „Are copii credincioşi şi slujesc în biserică”
„Dar el?” „Şi el vine la biserică”. În urma acestui răspuns, fratele a
început să plângă, spunând: „Eu sunt încredinţat că tu ştii cât rău a făcut
omul acesta, chiar recent. Totuşi, ai găsit să spui lucruri frumoase şi
despre el...”.
Să urmăm exemplele frumoase din Biblie în viaţa de zi cu zi. Să-i
apreciem pe cei care ştiu să vorbească frumos şi să găsească chiar puţinul
farmec la o persoană. Poate cineva are multe lucruri negative în el, dar
ceva frumos tot are. De exemplu: dacă vezi o rablă de maşină, nici n-o
bagi în seamă, dar uită-te mai bine, poate vezi ceva frumos la ea. Aşa este
şi omul: Dacă este îmbrăcat prost, nu este apreciat, dar poate are dinţi
frumoş, apreciază-l măcar pentru aceasta. Toate cuvintele bune ne dau o
nouă putere de viaţă, pe când clevetirea ne dărâmă. Este una dintre
strategiile Diavolului, aceea de a torpila şi de a distruge totul în jur.
Doamne, păzeşte-ne de toate acestea!

Î N CH EI ER E
Amintim spre încredinţare ce scrie David în Psalmul 15:1-3 -
„Doamne, cine va locui în cortul Tău? … Acela nu cleveteşte cu limba
27 Lecţia 9
2

lui”. Pe limba celui care sunt clevetiri nu va fi acea cântare nouă despre
care ne spune Apocalipsa. De aceea Pavel scria în Tit 3:1-2 - „Adu-le
aminte: … Să nu vorbească de rău pe nimeni – nici măcar pe cine
considerăm că merită. – Să nu fie gata de ceartă, ci cumpătaţi, plini de
blândeţe faţă de toţi oamenii”. Iar alt apostol îndemna: „Lepădaţi dar …
orice fel de clevetire;...” (I Petru 2:1), din viaţa voastră, iar cât priveşte
viaţa celorlalţi la care avem un acces limitat, să nu uităm acele etape de
eliminare a clevetirii.
Ce avem de făcut când suntem clevetiţi, când nu-i putem opri pe
cei care clevetesc? „Când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm” (I Corinteni
4:13). Cel puţin atât putem face pentru ceilalţi. Domnul Isus spunea în
Luca 6:28 - „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei
care se poartă rău cu voi”. Viaţa e atât de scumpă şi de scurtă, încât nu-i
timp pentru clevetire. Vremea când se vor enumera păcatele este a
judecăţii, dar noi nu suntem în postura de judecători. Să ne rugăm şi
pentru cei din jur, ca Domnul să-i elibereze de duhurile de clevetire.

MINCIUNA

INTRODUCERE

1. Minciuna este un neadevăr, o declaraţie falsă cu scopul de a înşela pe cineva


(Isaia 28:15; Proverbe 14:25), condamnată de porunca a IX-a (Exodul 20:16)

2. Minciuna din Eden (Genesa 3:4), de la Diavolul (Ioan 8:44), se formează în


inimă (Matei 15:19)
MINCIUNA 27
3

3. Dumnezeu nu poate să mintă (Tit 1:2), El este adevărul (Numeri 23:19)

I. PREZENTARE

A. Forme ale minciunii (fenomen de masă - Osea 4:2; în creştere - Osea 12:1)

1. Mărturie mincinoasă (Exodul 23:1; Proverbe 12:17; 14:5, 25); jurăminte


mincinoase (Psalmul 139:20)

2. Proorocie mincinoasă (Isaia 9:15; Ezechiel 13:6; Ieremia 14:14; Matei 24:11;
II Petru 2:1); profeţii mincinoşi sunt vorbiţi de bine şi creează o imagine falsă
(Luca 6:26; Ieremia 28:15; Mica 2:11;

3. Hristoşi mincinoşi (Matei 24:24); apostoli mincinoşi (II Corinteni 11:13);


învăţători mincinoşi (II Petru 2:1); evanghelişti „mincinoşi” (Galateni 1:7-9;
Proverbe 30:6)

4. Afaceri mincinoase - cântar fals (Proverbe 11:18; 20:23; 21:6; Osea 12:7;
Mica 6:10-13)

5. Fariseismul - falsa neprihănire (I Ioan 1:10; 2:4; Iacov 3:14); slujirea fariseică
(Ezechel 13:19)

6. Prietenii false - spionaj, încredere trădată (Proverbe 10:18; 27:6; 31:30;


Exodul 22:16)

7. Literatură mitologică, basme (Ieremia 8:8)

8. Divertisment (Proverbe 20:17; Osea 7:3); idoli mincinoşi (Habacuc 2:18;


Ieremia 10:14; Romani 1:25)

B. Efectele minciunii (avantaje şi dezavantaje - Osea 10:13)

1. Se transmite ereditar (Ieremia 16:19; Psalmul 58:3) şi se cultivă (Psalmul


24:4; Proverbe 29:12)
27 Lecţia 10
4

2. Aduce avantaje imediate, dar efemere (Proverbe 20:17; Isaia 32:6,7,10;


Proverbe 12:19)

3. Atrage pedepsa divină - moartea (Proverbe 12:19; 19:5,9; Ezechiel 13:9;


Psalmul 5:6; Apocalipsa 21:8)

4. Înşeală – lovesc ca un buzdugan, ca o sabie sau ca o săgeată (Proverbe 25:18;


Ieremia 9:3,8; II Corinteni 11:26). Cauzează autoînşelare (II Timotei 3:13). Uneori
adevărul e considerat minciună (II Împăraţi 9:12; II Cronici 6:8)

II. ELIMINARE

A. Din viaţa personală (inimă - Ieremia 17:9)

1. Urăşte minciuna! (Proverbe 13:5; Psalmul 119:104, 163)

2. Lasă-te de ea! (Efeseni 4:25; Coloseni 3:9), cu desăvârşire (I Ioan 2:21; Psalmul
34:13; Proverbe 24:28)

B. Din comunitate, societate (păziti-vă Matei 7:15)

1. Promovarea adevărului (Proverbe 12:17; Romani 1:28,29), dezaprobarea


minciunii (Proverbe 19:22)

2. Disciplinare (Deuteronomul 19:14-21; Proverbe 29:12)

3. Judecata divină (Apocalipsa 21:8, 27 ; 22:15)

III. EXEMPLE BIBLICE

A. Exemple negative (de minciună)

1. Satan – tatăl minciunii (Ioan 8:44; Genesa 3:4)


MINCIUNA 27
5

2. Cain – minciuna criminalului (I Ioan 3:12; Genesa 4:9)

3. Avraam – o minciună pe jumătate (Genesa 20:2, 10-12)

4. Isaac - o minciună moştenită (Genesa 26:7)

5. Rebeca şi Iacov – minciuni în familie (Genesa 27:12,13,24,36)

6. Laban – o înşelare pentru un mincinos (Genesa 29:23)

7. Faraon – promisiuni nerespectate (Exodul 7-9; 8:29)

8. Acan – minciuna lăcomiei (Iosua 7:11, 20-21)

9. Gabaoniţii – a minţi de frică (Iosua 9: 6-24)

10. Samson – minciuna în ziua ispitei (Judecători 16:10,13)

11. Prorocul din Betel – minciuni „binevoitoare” (I Împăraţi 13:18)

12. Duhuri de minciună/prorocii lui Ahab – proroci plătiţi ( I Împăraţi 22:22,23;


II Cronici 18:21,22)

13. Hanania – un proroc „bun” (Ieremia 28:2-4,15-17)

14. Petru – slăbiciunea omenească (Matei 26:69-75)

15. Anania şi Safira – minciuna premeditată (Faptele Apostolilor 5:1-11)

16. Prorocul mincinos – o minciună pentru toată lumea (II Tesaloniceni 2:11;
Apocalipsa 13:14)

B. Exemple pozitive (eliminare, protecţie - Proverbe 6:19; 12:22)

1. Dumnezeu nu minte (I Samuel 15:29), ştie când se minte (II Corinteni 11:31)
şi pedepseşte (Psalmul 5:6)

2. Iov – omul care s-a angajat să nu mintă (Iov 24:25; 42:7)

3. Isus Hristos - Adevărul (Matei 22:16; Ioan 7:6,10; 18:37-38; 19:9)


27 Lecţia 10
6

4. Pavel – o conştiinţă curată (Romani 9:1; I Timotei 2:7)

5. Cei 144000 – oamenii adevărului (Apocalipsa 14:5)

ÎNCHEIERE

1. Trăim în lumea minciunii, dar trebuie să ieşim din ea, desfăcându-ne legăturile
(Isaia 5:18); Diavolul este tata, iar oamenii mama minciunii (Ioan 8:44;
Apocalipsa 22:15)

2. Trebuie să renunţăm total la minciună (Efeseni 4:25; II Ioan 1:4; Proverbe


17:7)
MINCIUNA 27
7

MINCIUNA

I N TRO D U C ERE

Minciuna este unul dintre cele mai răspândite păcate, o roadă a firii
pământeşti al cărei gust îl cunoaşte oricine. Şi tocmai pentru că este atât
de frecventă, cei mai mulţi oameni s-au obişnuit cu ea, pentru unii a minţi
sau a respira e la fel de normal. După unii minciuna este un păcat
neînsemnat care poate fi uşor trecut cu vederea, scuzabil în anumite
circumstanţe. Dumnezeu însă condamnă minciuna care e socotită la fel de
gravă ca şi crima, de exemplu. Răsplata minciunii ca a tuturor păcatelor,
de altfel, este moartea.
În Proverbe 6:17-19 minciuna este pusă la loc de frunte între
lucrurile pe care Dumnezeu le urăşte: „ochii trufaşi, limba mincinoasă,
mâinile care varsă sânge nevinovat”. Din cele şapte păcate pe care
Dumnezeu le detestă două se referă la minciună: „limba mincinoasă” şi
„martorul mincinos care spune minciuni…”. Să mai observăm şi faptul
27 Lecţia 10
8

că „limba mincinoasă” e aşezată înaintea „mâinilor care varsă sânge” pe


această listă neagră a faptelor umane.
Minciuna este, în primul rând, absenţa adevărului. În Isaia
28:15b ni se spune că unii oamenii „au ca loc de scăpare neadevărul şi
ca adăpost, minciuna”. Mai concret minciuna ar putea fi definită ca o
declaraţie, falsă făcută cu scopul de a înşela pe cineva. În Proverbe
14:25 aflăm că „Martorul care spune adevărul scapă suflete, dar cel
înşelător spune minciuni”. Minciuna şi înşelăciunea merg mână în mână
completându-se reciproc.
În al treilea rând, minciuna este o încălcare evidentă a Legii lui
Dumnezeu. A noua poruncă din Decalog interzice mărturia mincinoasă:
„Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Exodul 20:16).
Istoria minciunii coincide cu istoria umană. Prima minciună a fost
rostită chiar în Eden, când şarpele a îndrăznit să contrazică afirmaţiile
lui Dumnezeu. „Atunci şarpele a zis femeii: «Hotărât că nu veţi muri»”
(Geneza 3:4).
Minciuna din Eden a fost prima dintr-un fir infinit de declaraţii
false. Foarte curând în capitolul 4 din Geneza vedem că minciuna s-a
transmis oamenilor. În versetul 9, Cain îl minte chiar pe Dumnezeu
afirmând că nu ştie unde este Abel, deşi ştia foarte bine. De la Cain
minciuna s-a perpetuat până în zilele noastre şi va continua, culminând cu
aceea lucrare din Apocalipsa,a prorocului mincinos.
Părintele minciunii este însuşi diavolul. În Ioan 8:44, Domnul
Isus le spunea Iudeilor: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi
poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr,
pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte
din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii”. Diavolul este originea
minciunii , susţinătorul minciunii în lume.
MINCIUNA 27
9

La polul opus se situează Dumnezeu despre care Pavel spune că


„…nu poate să mintă” (Tit 1:2) iar profetul Balaam declară în faţa lui
Balac şi a poporului că „Dumnezeu nu este un om ca să mintă…”
(Numeri 23:19). Pe oameni diavolul a reuşit să-i corupă, să-i determine să
mintă, dar în conformitate cu caracterul Său, Dumnezeu nu poate să
mintă.

I. MINCIUNA – PREZENTARE

A. Forme ale minciunii

Minciuna este un fenomen de masă care îi ispiteşte pe toţi


oamenii. În Osea 4:2 ni se spune că „Fiecare jură strâmb şi minte…”,
fără excepţii. Minciuna este de asemeni, un proces în evoluţie. Tot în
Osea 12:1 aflăm că Efraim „…zilnic măreşte minciuna şi înşelătoria…”.
Flagelul minciunii a contaminat orice domeniu al vieţii umane:
social, economic, cultural, sentimental, spiritual, etc. în viaţa cotidiană o
28 Lecţia 10
0

întâlnim sub diferite forme: mai evidente sau mai subtile. În continuare
vom analiza câteva din formele pe care minciuna le ia între oameni.
În Exodul 23:1 Dumnezeu porunceşte poporului său: „…Să nu te
uneşti cu cel rău, ca să faci o mărturisire mincinoasă pentru el”. De
remarcat faptul că, unindu-te cu cel bun acest pericol nu există. De obicei
mărturisirea mincinoasă se asociază cu prieteniile rele, cu oameni răi,
care au nevoie de un „serviciu”, de o scuză care să le ascundă faptele rele.
Dacă eşti prieten cu astfel de oameni va trebui să minţi pentru ei. Dar în
Proverbe 12:17 aflăm că „Cine spune adevărul face o mărturisire
dreaptă, dar martorul mincinos vorbeşte înşelăciune”. Iar în Proverbe
14:5 - „Un martor credincios nu minte dar un martor mincinos spune
minciuni”.
Mărturia mincinoasă nu se referă doar la neadevărurile spuse în
faţa unui complet de judecată, ci şi la cele strecurate în discuţiile dintre
oameni. Minţim ori de câte ori în mod conştient afirmăm un lucru fals.
Mărturia mincinoasă se referă chiar şi la zvonurile pe care le transmitem
fără să le verificăm, fără să avem vreo bază pentru ceea ce spunem.
Exodul 23:1 interzice în mod clar acest lucru: „Să nu răspândeşti zvonuri
neadevărate…”. Chiar dacă nu noi am inventat zvonul respectiv suntem
complici activi la perpetuarea unei minciuni.
Un lucru şi mai trist este că alături de mărturii mincinoase, apar
chiar şi jurăminte mincinoase care, culmea, se folosesc de numele sfânt al
lui Dumnezeu. „Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit, îţi iau Numele
ca să mintă, ei vrăjmaşii Tăi!” (Psalmul 139:20). Cutezanţa oamenilor
depăşeşte uneori orice limită. Spiritul minciunii umane merge până acolo
încât îl face pe Dumnezeu garant al minciunii.
Paginile Vechiului Testament abundă în exemple de proroci şi
prorocii mincinoase. O descriere a acestor categorii de profeţi apare în
MINCIUNA 28
1

Ezechiel 13:6 - „Vedeniile lor sunt înşelătoare, şi prorociile lor sunt


mincinoase. Ei zic: «Aşa vorbeşte Domnul!», măcar că Domnul nu i-a
trimes şi fac pe oameni să tragă nădejde că se va împlini cuvântul lor”. O
prezentare asemănătoare avem în cartea profetului Ieremia 14:14 -
„…Prorocii lor prorocesc minciuni în Numele Meu. Eu nu i-am trimes,
nu le-am dat poruncă, şi nu le-am vorbit; ci ei vă prorocesc nişte vedenii
mincinoase, prorociri deşarte, înşelătorii şi închipuiri scoase din inima
lor”.
Mai grav este că prorocia mincinoasă nu s-a încheiat o dată cu
Vechiul Testament. Domnul Isus îi avertizează pe ucenicii Săi în predica
de pe munte: „Păziţi-vă de prorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în
haine de oi, dar pe dinlăuntru sunt nişte lupi răpitori” (Matei 7:15). Un
neadevăr îngrijorător e prezentat în Matei 24:5 - „Fiindcă vor veni mulţi
în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Hristosul!». Şi vor înşela pe mulţi”.
Prorocii aceştia sunt, deci, mulţi, dar cei înşelaţi sunt şi mai mulţi. De
aceea e indicat să fim atenţi şi să utilizăm metoda de identificare indicată
de Domnul Isus „Îi veţi cunoaşte după roadele lor…” (Matei 7:16).
Atenţia noastră trebuie sporită deoarece aceşti proroci sunt foarte
convingători şi sunt pe placul oamenilor. Luca 6:26, însă, avertizează:
„Vai de voi când toţi oamenii vă vor grăi de bine, fiindcă tot aşa făceau
şi părinţi lor cu prorocii mincinoşi” Proroci mincinoşi sunt crezuţi şi
vorbiţi de bine. Împăratul Ahab, de exemplu, îi vorbea de bine pe prorocii
lui, dar pe Mica îl ura, nu îl agrea. Acest lucru se datorează mai ales
faptului că prorociile false sunt optimiste, plăcute, creează o nădejde
falsă, fără suport real.
Concludentă este în acest sens comparaţia între situaţia
prorocului Ieremia care este urât de popor şi de împărat pentru că vestea
lucruri nedorite. Cu toate acestea el transmitea exact mesajul lui
Dumnezeu către popor exact ceea ce urma să se întâmple. Profetul
28 Lecţia 10
2

Hanania în schimb anunţă lucruri care plăceau poporului şi insufla o


speranţă falsă în inimile lor. Profeţiile lui erau foarte încurajatoare dar
erau mincinoase. De aceea Domnul îl mustră prin Ieremia: „…Ascultă,
Hanania! Domnul nu te-a trimes, ci tu insufli poporului o încredere
mincinoasă” (Ieremia 28:15). Oamenii în general sunt tentaţi să
primească mai bine profeţiile favorabile lor. În Mica 2:11 este descrisă
această situaţie: „Da dacă ar veni un om cu vânt şi minciuni şi ar zice «Îţi
voi prorocii despre vin şi despre băuturi tari!» acela ar fi un proroc
pentru poporul acesta!” Indirect suntem avertizaţi că nu întotdeauna
lucrurile plăcute sunt şi adevărate. Chiar dacă sunt spuse de la amvon,
chiar dacă sunt însoţite de un „Aşa vorbeşte Domnul”, prorociile trebuie
privite cu discernământ pentru că prorocii mincinoşi sunt mulţi şi pot
înşela pe mulţi, aşa cum spunea Domnul Isus.
Paleta profeţilor mincinoşi este completată cu câteva categorii
auxiliare. În Matei 24:24 apare categoria „Hristoşilor mincinoşi”: „Căci
se vor scula mulţi Hristoşi mincinoşi… până acolo încât să înşele, dacă
va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”. În II Corinteni 11:13 Pavel
identifică un alt fel de înşelători: apostolii mincinoşi: „Oamenii aceştia
sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, cari se prefac în
apostoli ai lui Hristos”, iar Petru completează lista cu „învăţătorii
mincinoşi”, un termen poate mai actual, mai familiar nouă: „În norod s-
au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători
mincinoşi, cari vor strecura pe furiş erezii nimicitoare…”(II Petru 2:1).
Să reţinem din acest verset şi faptul că învăţăturile mincinoase sunt
strecurate „pe furiş”. Diavolul nu ne pune în faţă o minciună sută la sută,
ci vine cu un aliaj de minciună şi adevăr. O minciună „gogonată” ar fi
uşor depistată, dar, când minciuna e subtilă şi acoperită cu o poleială de
adevăr, duce mult mai uşor în eroare. Să ne păzim de minciuna care are
mult adevăr în ea!
MINCIUNA 28
3

Există şi evanghelişti mincinoşi, după cum ni se sugerează în


Galateni 1:7 - „Nu doar că este o altă Evanghelie, dar sunt unii oameni
cari vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos”. E destul
de greu să accepţi că un evanghelist, un predicator ar putea să devină
mincinos. Totuşi orice adăugire la Cuvântul Lui Dumnezeu este o
minciună. În Proverbe 30:6 sunt avertizaţi toţi slujitorii Cuvântului lui
Dumnezeu: „N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească,
şi să fii găsit mincinos”. Deci nu e necesar ca un învăţător să mintă intr-
un domeniu oarecare; e suficient ca el să omită sau să adauge ceva la
Cuvântul Scripturii pentru a fi găsit mincinos şi ameninţat de o aspră
pedeapsă.
Un alt domeniu vinovat sunt afacerile mincinoase. Ne vom
referi aici mai ales la minciunile legate de domeniul economic al
societăţii. Înşelătoria în afaceri este un lucru urât şi pedepsit de
Dumnezeu. În Proverbe 20:23 ni se spune că „Domnul urăşte două feluri
de greutăţi; şi cântarul mincinos nu este un lucru bun”. De asemenea în
Proverbe 21:6 sunt condamnate bogăţiile câştigate în acest fel: „Comorile
câştigate cu o limbă mincinoasă sunt o deşertăciune care fuge, şi ele duc
la moarte”.
Pentru bani, pentru un câştig, pentru un salariu, omul poate
recurge la minciună, dar Dumnezeu urăşte acest lucru, îl ia în considerare
şi-l pedepseşte la vremea cuvenită. Prin minciună, unii fie pe cale
judecătorească, fie pe alte căi, ajung să intre în posesia unor averi, a unor
moşteniri. Aceste lucruri sunt o deşertăciune şi duc la moarte.
Tot în legătură cu afacerile mincinoase vom selecta două exemple
din profeţii mici. Într-o vreme când în Israel înşelătoria şi minciuna
făceau ravagii, profetul Osea 12:7, spunea „Efraim este un negustor care
are în mână o cumpănă mincinoasă. Îi place să înşele”. Iniţial Efraim
fusese destinat să fie un popor sfânt, dar a decăzut atât de mult încât
28 Lecţia 10
4

înşelătoria devenise o delectare pentru el „Îi place să înşele!”. Profetul


Mica (Mica 6:10-13) anunţă pedeapsa lui Dumnezeu asupra poporului
pentru că utilizau acelaşi „cântar mincinos”: „Mai sunt în casa celui rău
comori nelegiuite şi blestemata efă mică? Pot socoti Eu curat pe cel ce
are o cumpănă nedreaptă şi greutăţi strâmbe în sac? Pentru că bogaţii
lui sunt plini de sâlnicie, locuitorii lui spun minciuni şi limba lor este
numai înşelătorie în gura lor, de aceea şi Eu te voi lovi cu suferinţă…”.
Uneori suntem loviţi şi suferim, fie în familie, fie în viaţa personală, fie în
biserică. Poate ne considerăm nedreptăţiţi, dar există posibilitatea să fim
loviţi tocmai pentru câştigurile nelegiuite.
O biserică din Ardeal a fost vizitată de un frate proroc şi
predicator în acelaşi timp. Fratele a fost invitat să predice, dar n-a putut
scoate nici un cuvânt. Apoi a început să vorbească cuvinte care nu erau
dictate de mintea lui ci insuflate de Duhul Sfânt. Într-un ritm sacadat, el a
început să vorbească despre unii fraţi care primesc Biblii, din străinătate
pentru a le distribui gratuit. „Ei însă, le vând pe bani. Apoi, conştiinţa îi
mustră, cumpără din aceşti bani o motocicletă pe care o folosesc pentru
misiune. Dar, cum banii sunt mai mulţi, aceşti fraţi, mustraţi iar în
conştiinţa lor, îi dau bisericii pentru a cumpăra lemne. În timp ce lemnele
sunt depozitate se produce un accident. Soţia fratelui respectiv este lovită
de un lemn, care îi sparge ochiul”. Când a rostit ultimele cuvinte toată
adunarea clocotea. Era chiar cazul unui frate din conducerea bisericii
locale. Fraţii din biserică nu ştiau nimic despre Biblii sau despre
motocicletă, dar cunoşteau cazul soţiei accidentate. Dumnezeu pedepseşte
aspru minciuna folosită pentru a obţine un câştig nedrept. Noi, oamenii, îi
putem minţi pe fraţii, pe angajaţii, pe şefii, pe judecători chiar, dar nu-l
putem minţi pe Dumnezeu.
Ipocrizia este o formă de minciună foarte răspândită în toate
domeniile vieţii umane, dar mai ales în religie. Ea izvorăşte din dorinţa
MINCIUNA 28
5

noastră de a ne înălţa propria persoană în ochii altora, dorinţa de a părea


mai sfinţi. I Ioan 1:6 se referă tocmai la acest aspect: „Dacă zicem că
avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim
adevărul”. Dacă cineva nu trăieşte neprihănirea, dar susţine că are
părtăşie cu Dumnezeu, e o mare minciună. O afirmaţie similară avem în
versetul 8 din acelaşi capitol: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm
singuri, şi adevărul nu este în noi”. Iar în I Ioan 2:4 - „Cine zice «Îl
cunosc», şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu
este în el”.
Dacă susţinem că n-am păcătuit niciodată, negăm cuvintele lui
Dumnezeu, îl facem mincinos, dar, de fapt, noi suntem cei care minţim.
Poate că noi nu afirmăm că n-am păcătuit niciodată; nu îndrăznim atât de
mult şi, oricum, nimeni nu ne va crede. Dar, poate că de la amvon sau în
diferite discuţii, spunem că suntem pocăiţi, că avem o relaţie bună cu
Dumnezeu şi în realitate nu este aşa. Dacă te ştii vinovat de anumite
păcate, dacă ştii că viaţa nu-ţi este în rânduială, e mai bine să spui
adevărul sau cel puţin să taci. Să n-adăugăm şi păcatul minciunii pe lângă
celelalte pe care le avem deja. Apostolul Iacov ne sfătuieşte: „Dar dacă
aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi
şi să nu minţiţi împotriva adevărului” (Iacov 3:14). Poate că Dumnezeu
ar fi mai indulgent cu scăpările acestor oameni, dacă i-ar vedea umiliţi,
sinceri, recunoscându-şi starea. Dar, fiindcă ei pozează ca neprihăniţi în
faţa oamenilor, pedeapsa este mult mai mare.
Conducătorii religioşi pot cădea de asemenea, în greşeala de a ne
învăţa că trăind oricum vom ajunge totuşi în Rai. Aceasta este tot o
minciună. De exemplu, cei puşi în fruntea bisericilor au uneori tendinţa
de a trece cu vederea neregulile din viaţa membrilor mai însemnaţi, mai
bogaţi. În felul acesta ei nu-şi fac datoria de a-i avertiza sau de a-i
disciplina, şi indirect le strecoară acestora în suflete, convingerea că sunt
28 Lecţia 10
6

pe calea cea bună. O astfel de situaţie e condamnată în Ezechiel 13:19 -


„Voi Mă necinstiţi înaintea poporului Meu, pentru câţiva pumni de orz şi
câteva bucăţi de pâine, ucigând nişte suflete care n-ar trebui să moară, şi
făcând să trăiască nişte suflete care n-ar trebui să trăiască, înşelând
astfel pe poporul meu care ascultă minciunile voastre”. Când
propovăduim şi afirmăm că păcatul nu este păcat, când acuzăm pe cel
nevinovat şi achităm pe cel vinovat, din interes, este tot o minciună care
va fi pedepsită de Dumnezeu.
Un alt capitol se referă la prieteniile menţinute din interes, la
prieteniile mincinoase, care, de cele mai multe ori, nu sunt decât
duşmănii deghizate. E posibil ca la suprafaţă lucrurile să meargă bine; se
poate ca manifestările amiciţiei să fie evidente, dar, se poate ca o
îmbrăţişare sau un sărut să ascundă o trădare dureroasă. În Proverbe 27:6
ni se formulează un mare adevăr: „Rănile făcute de un prieten dovedesc
credincioşia lui, dar sărutările unui vrăşmaş sunt mincinoase”. Nu toţi
cei care ne îmbrăţişează ne sunt prieteni adevăraţi. Sunt unii care urăsc,
dar mint şi declară că iubesc. Dar Dumnezeu contabilizează ura
interioară, chiar dacă nu e exteriorizată.
Mai ales tinerii sunt în pericol de a fi prinşi în astfel de prietenii
false. De multe ori unii îţi vorbesc prieteneşte, par foarte amabili, ştiu să
te îmbrăţişeze sau chiar să te sărute, dar la spate au o sabie cu care te vor
lovi când te aştepţi mai puţin. Înţeleptul Solomon avertizează în Proverbe
31:30: „Dezmierdările sunt înşelătoare, şi frumuseţea este deşartă…”.
Atenţie, deci! Dovezile de afecţiune pot fi mincinoase, şi poate că mulţi
cunosc deja acest lucru, din proprie experienţă.
Ne referim acum şi la mitologia antică, la basmele populare sau
culte, la literatura ştiinţifico-fantastică etc. Ieremia 8:8 vorbeşte despre
„…pana mincinoasă a cărturarilor”. Multe cărţi cuprind minciuni.
Atunci când spui copilului tău o poveste, te va întreba imediat: „E
MINCIUNA 28
7

adevărat?”. El pune această întrebare pentru că de mic este obişnuit cu


minciunile. În numele artei, al literaturii, multe cărţi propagă minciuni.
Există o singură carte care spune adevărul, dar tocmai pe aceasta oamenii
n-o citesc, ci se hrănesc mai mult cu ceea ce a născocit „pana mincinoasă
a cărturarilor”.
Este o delectare pentru oameni să spună glume între ei, numai că,
de obicei, aceste glume nu sunt decât nişte minciuni comice. „Pâinea
minciunii este dulce omului…” se spune în Proverbe 20:17; minciunile
acestea creează chiar bună dispoziţie (firii pământeşti). Osea 7:3 se
referă la clovni care aveau datoria să-l distreze pe împărat prin acest
mijloc: „Ei veselesc pe împărat cu răutatea lor, şi pe căpetenii cu
minciunile lor”.
În Habacuc 2: 18 se vorbeşte despre „…un chip turnat care
învaţă pe oameni minciuni…”. Un astfel de idol mincinos ar putea fi
considerat televizorul din zilele noastre, care ne oferă o mulţime de
minciuni deghizate sub formă de ştiri, filme, emisiuni de divertisment. Ce
să mai vorbim despre previziunile astrale sau despre sfaturile
vrăjitoarelor!
În mod evident minciuna e una din armele de bază ale diavolului
şi atât timp cât el e stăpânitorul acestei lumi ne vom confrunta mereu cu
ea.

Efectele minciunii

În Osea 10:13 aflăm că poporul neascultător după ce a arat răul a


secerat nelegiuirea, a ajuns să mănânce „rodul minciunii”. Aceasta ne
spune nouă că minciuna rodeşte. Fructele minciunii sunt dulci la gust, dar
28 Lecţia 10
8

otrăvitoare. Din Proverbe 20:17 aflăm că: „Pâinea minciunii este dulce
omului, dar pe urmă gura îi este plină de pietriş”.
Chiar dacă la început pare că ne ajută, în timp, minciuna are
consecinţe nefaste. Iată câteva dintre ele: În Ieremia 16:19 ni se spune că
neamurile pământului se plâng că „Părinţii noştri n-au moştenit decât
minciuna,…”, iar în Psalmul 58:3 David susţine că: „Cei răi sunt stricaţi
încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din
pântecele mamei lor”. Orice părinte ştie că un copil nu trebuie învăţat să
mintă, deoarece el are această tendinţă în el şi o va folosi mai devreme
sau mai târziu. Părinţii însă pot să-l dezveţe de a minţi prin disciplinare şi
mai ales prin exemplul personal. Dar dacă un părinte este mincinos, şi
copiilor nu le scapă acest lucru, atunci fiul său îl va copia pentru că, pe
lângă tendinţa transmisă genetic el a fost şi educat în a minţi.
În timp omul se deprinde cu minciuna. Dacă la început are
mustrări de conştiinţă sau se teme, cu vremea, obiceiul acesta i se pare tot
mai natural. Psalmul 24:4 ne spune că la muntele Domnului va ajunge
„…cel ce nu-şi dedă sufletul la minciună şi nu jură ca să înşele”. Noi
trebuie să luptăm împotriva tendinţei noastre fireşti de a minţi, nu să ne
îndeletnicim cu ea. Pentru că de la început, unii nu s-au opus minciunii
din viaţa lor, mai târziu au ajuns să mintă din obişnuinţă, s-au deprins să
nu spună adevărul.
În plus, minciuna nu se transmite doar ereditar, ci este şi
contagioasă, trece de la om la om. Dacă cel ce minte prosperă şi totul îi
merge bine, ceilalţi îi vor împrumuta metoda. Aşa s-a întâmplat şi în
cazul fetelor lui Lot (Geneza 19:30-38). Prima, uzând de minciună, a avut
succes, iar a doua, văzând acest lucru s-a grăbit s-o imite.
Acest lucru e încurajat uneori şi de cei sus puşi, care permit ca
subalternii lor să mintă şi chiar îi promovează pe această bază. În
MINCIUNA 28
9

Proverbe 29:12 spune: „Când cel ce stăpâneşte dă ascultare cuvintelor


mincinoase, tot slujitorii lui sunt nişte răi”.
Dacă minciuna este tolerată, oamenii se obişnuiesc cu ea iar
fenomenul acesta se extinde permanent.
Avantajele minciunii acţionează doar pe un termen scurt. Un
proverb românesc spune că „ulciorul nu merge de multe ori la apă”, iar
textul din Proverbe 20:17, pe care l-am mai citat anterior, spune că:
„Pâinea minciunii este dulce omului, dar mai pe urmă gura îi este plină
de pietriş”. Minciuna este ca şi gumă de mestecat, care la început este
aromată, dar curând trebuie să o arunci. Diferenţa este însă că minciuna
nu o poţi arunca atât de simplu, căci consecinţele ei te urmăresc.
„Buza care spune adevărul este întărită pe vecie, dar limba
mincinoasă nu stă decât o clipă” (Proverbe 12:19). Mincinosului îi merge
bine astăzi. Dar mâine? De altfel ca şi orice alt păcat, minciuna presupune
o plăcere momentană, un avantaj de-o clipă, superficial, cu care diavolul
ne amăgeşte. Ultimele versete din Vechiul Testament zugrăvesc această
stare de lucruri: „Acum fericim pe cei trufaşi; da, celor răi le merge bine;
da, ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă” (Maleahi 3:15) dar apoi, „…iată
vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi
ca miriştea…” (Maleahi 4:1). „Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea
dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel
ce nu slujeşte” (Maleahi 3:18).
Minciuna este o cursă, o capcană primejdioasă. În Proverbe 25:18
minciuna este comparată pe rând cu un buzdugan, cu o sabie şi cu o
săgeată. Când cineva minte te loveşte cu una din acestea. În Ieremia 9:3
sunt condamnaţi cei ce „Au limba întinsă ca un arc şi aruncă
minciuna…”. Unii mint ca şi cu buzduganul, adică îţi aruncă o lovitură
grea de la distanţă, alţii mint ca şi cu sabia, te lovesc de aproape, deci stau
29 Lecţia 10
0

în apropierea ta, alţii îţi aruncă minciuni subtile, dar usturătoare, în


punctele sensibile, ca nişte săgeţi bine ţintite.
În II Corinteni 11:26 Pavel enumeră primejdiile prin care a trecut
ca slujitor al lui Hristos. Alături de pericole ca: tâlharii, păgânii, râuri,
mări e pusă primejdia „fraţii mincinoşi”. Lângă un om mincinos eşti
întotdeauna în primejdie, deoarece nu ştii niciodată când te loveşte, te
poţi aştepta la orice. Cu atât mai trist când cel ce te ameninţă îţi este
„frate în Domnul”. Dar cei ce mint nu sunt doar o primejdie pentru alţii ci
şi pentru ei înşişi. Cei ce obişnuiesc să mintă se vor minţi şi pe ei, cine
înşeală pe alţii se înşeală, de fapt, pe sine.
În II Timotei 3:13 spune că „Dar oamenii răi şi înşelători… se
vor amăgi şi pe ei înşişi”. Înşelăciunea este atât de mare încât uneori
chiar adevărul e suspectat drept minciună. Într-o lume de minciuni e greu
să mai crezi un adevăr. În piaţă toţi îşi laudă marfa, toate magazinele
dispun, de reclame foarte bine puse la punct, când studiezi o doctrină, toţi
teologii par să aibă dreptate, încât te întrebi cum pot să coexiste atâtea
„dreptăţi”, atâtea „adevăruri”. Minciuna a pătruns peste tot: în religie, în
economie, în cultură. Conştienţi de acest lucru oamenii nu mai cred
adevărul, ei nu pot uşor distinge între ceea ce eeste adevărat şi ceea ce
este fals.
Un exemplu concludent avem în II Împăraţi 9 Elisei trimite un
proroc la Iehu ca să-l ungă ca împărat. El era prorocul Domnului dar când
a plecat, prietenii lui Iehu l-au întrebat imediat: „…Pentru ce a venit
nebunul acesta la tine?…” (versetul 11), iar când Iehu le-a relatat
cuvintele prorocului ei au replicat imediat: „Minciună!”. obişnuiţi cu
minciunile lui Ahab şi ale Izabelei şi cu o mulţime de proroci mincinoşi,
ei nu mai credeau că cineva poate spune adevărul. Într-o lume plină de
minciuni chiar adevărul e catalogat drept minciună. În II Corinteni 6:8
Pavel ne spune că uneori chiar propovăduitorii adevăraţi, sinceri, sunt
MINCIUNA 29
1

luaţi drept mincinoşi „Suntem primiţi ca nişte mincinoşi deşi nu spunem


decât adevărul”. Totuşi, cu vremea, acest adevăr va fi autentificat de Cel
care este Adevărul însuşi.
Conform Bibliei, plata oricărui păcat este moartea. (Romani 6:23)
minciuna atrage după sine pedeapsa capitală care va surveni mai devreme
sau mai târziu. În Proverbe 19:5 aflăm că „Martorul mincinos nu rămâne
nepedepsit şi cel ce spune minciuni nu va scăpa”. Se pare că este un
adevăr foarte important de vreme ce Solomon îl repetă în versetul 9.
Ezechiel 13:9 avertizează de asemenea „Mânia mea va fi împotriva
prorocilor a căror vedenii sunt înşelătoare şi ale căror prorocii sunt
mincinoase. Ei nu vor rămânea în adunarea poporului Meu, nu vor fi
scrişi în cartea casei lui Israel, nici nu vor intra în ţara lui Israel. Şi veţi
şti că Eu sunt Domnul Dumnezeu”.
Mânia lui Dumnezeu este împotriva prorocilor mincinoşi şi
împotriva tuturor mincinoşilor cu atât mai mult când ei mint în adunare şi
pretind că vorbesc din partea lui Dumnezeu. Nu trebuie să comiţi un alt
păcat. E suficient să minţi ca să fii alungat din adunarea Domnului, să fii
şters din Cartea Vieţii şi să nu ajungi în adevărata patrie cerească. Nu
întâmplător în capitolele finale ale Apocalipsei se menţionează de trei ori
că mincinoşi nu vor intra în cer: „Dar cât despre fricoşi… şi toţi
mincinoşii, partea lor este iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică
moartea a doua” (Apocalipsa 21:8). Se specifică aici că toţi mincinoşi
vor fi pedepsiţi, nu doar una dintre cele opt categorii de mincinoşi,
prezentate anterior, ci toate. Apoi în versetul 27 se reia această afirmaţie:
„Nimic întinat nu va intra în ea (Cetatea Sfântă), nimeni care trăieşte în
spurcăciune şi în minciună…”. Şi în sfârşit Apocalipsa 22:15 care declară
categoric: „Afară sunt câinii … şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în
minciună”.
Psalmul 5:6 completează această imagine a pedepsei pentru
29 Lecţia 10
2

minciună afirmând că Domnul pierde pe oamenii mincinoşi. Pe cei ce nu


se vor pierde pe drum din cauza minciunii lor, Domnul îi va pierde în
final.
Orice text din Biblie, referitor la minciună, e însoţit de o anunţare a
pedepsei. Acest lucru ne arată că Dumnezeu vrea ca noi să ne lepădăm de
minciună cu orice preţ. De multe ori omul minte cu gândul că nu poţi trăi
fără minciună, dar adevărul e că nu poţi trăi cu minciuna, deoarece ea
aduce cu sine moartea.

II. MINCIUNA-ELIMINARE

A. Din viata personala

Aceasta este partea cea mai importantă a studiului despre


minciună, deoarece conţine aplicaţiile practice ale cuvintelor scrise până
aici. Există câteva mijloace de eliminare a minciunii din noi şi, implicit, a
minciunii din familie, din biserică, din societate.
Curăţirea trebuie să înceapă la nivel individual, mai precis la
nivelul inimii omului. În Matei 15:19 ni se spune că minciuna izvorăşte
din „inimă”: „Căci din inimă ies… mărturiile mincinoase…”. Înainte de a
fi rostite, minciunile îşi fac cuib în inima noastră. Discutând cu cineva te
trezeşti că spui dintr-o dată o minciună, fără ca să fie premeditat acest
lucru. Dar Biblia afirmă că gura vorbeşte din prisosul inimii. Deci aceea
minciună „scăpată” printre buze, era deja în inima noastră, ba încă
prisosea, nu mai încăpea în inimă.
Ieremia 17:9 afirmă un mare adevăr „Inima este nespus de
înşelătoare şi de deznădăjduit de rea…”. Spuneam anterior că minciuna
se moşteneşte. Noi nu ne dăm seama câtă minciună avem în noi. Inima e
MINCIUNA 29
3

un depozit de minciuni şi lucruri rele foarte bine aprovizionat. De aceea,


eliminarea minciunii trebuie să înceapă de la inimă.
Exterminarea minciunii din noi presupune mai mulţi paşi: Să
urăşti minciuna! În Proverbe 13:5 aflăm că „Cel neprihănit urăşte
cuvintele mincinoase…”. Psalmul 119:104 este şi mai categoric: „Prin
cuvintele Tale mă fac mai priceput de aceea urăsc orice cale a
minciunii”, iar versetul 163 „Urăsc şi nu pot suferi minciuna…”.
Dacă nu urâm minciuna şi o tolerăm, nu vom scăpa de ea. Când
un tânăr iubeşte o fată iar cei din familie (biserică) îi cer să se despartă de
ea, el, chiar dacă le dă dreptate, nu va putea să o părăsească deoarece o
iubeşte. În Apocalipsa 22:15 ni se spune că unii iubesc minciuna. Cum ar
putea ei să renunţe la minciună? Nu poţi ucide ceea ce iubeşti.
Să iubeşti adevărul! Efeseni 4:25 situează adevărul şi minciuna
în tabere adverse: „De aceea lăsaţi-vă de minciună. Fiecare din voi să
spună… adevărul…”. Ca să renunţi la minciună trebuie să treci de partea
adevărului. Dacă iubim adevărul vom urî minciuna pentru că „nimeni nu
poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt;
sau va ţinea la unul şi va nesocoti pe celălalt” (Matei 6:24). Când
spunem adevărul nu minţim. De aceea trebuie să căutăm adevărul pentru
ca să nu ne mai stăpânească minciuna. I Ioan 2:21 clarifică foarte bine
acest lucru „V-am scris nu pentru că n-aţi cunoaşte adevărul, ci pentru că
îl cunoaşteţi, şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr”. Când eşti al
Adevărului, a lui Dumnezeu, nu minţi. Când minţi eşti al Diavolului
pentru că el este tatăl minciunii.
Psalmul 34:13 ne sfătuieşte : „Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de
cuvinte înşelătoare” iar Proverbe 24:28 de asemenea ne îndeamnă: „Nu
vorbi în chip uşuratic împotriva aproapelui tău, ori ai vrea să înşeli cu
buzele tale?” La întrebarea din finalul acestui verset nimeni nu răspunde:
29 Lecţia 10
4

„Da, vreau să înşel!” Se pare că cei mai mulţi nu-şi propun să înşele, dar
când sunt puşi în anumite situaţii ispititoare apelează la această metodă.

B. Din comunitate, societate

Minciuna este mult mai greu de controlat atunci când avem de-a
face cu grupuri de oameni: în familie, în biserică, în societate. În acest
cadru, dacă suntem realişti, nici nu putem vorbi de eliminarea minciunii,
ci doar de diminuarea ei. Sunt totuşi câteva metode prin care putem să
participăm efectiv la reducerea minciunii din lume:
Promovarea adevărului trebuie să devină o prioritate.
Întregul nostru comportament trebuie să demonstreze dragoste de adevăr
şi ură faţă de minciună. De asemenea, noi trebuie să avem discernământ,
să nu ne lăsăm induşi în eroare de „prorocii mincinoşi”, atât în
problemele spirituale cât şi în cele materiale. Noi trebuie să dovedim
discernământ faţă de astfel de oameni. Ei par foarte credibili: nu sunt
timizi de loc, sunt convingători, îţi dau senzaţia că urmăresc binele altora,
dar noi trebuie să vedem dincolo de aparenţe. Uneori ne păzeşte
Dumnezeu de prorocii mincinoşi, dar sunt situaţii în care ne lasă să ne
păzim singuri. Porunca ne este adresată nouă: „Păziţi-vă de prorocii
mincinoşi…” (Matei 7:15) – ca să nu cădem pe mâna celor ce proclamă
cu abilitate minciuni.
Vorbirea noastră trebuie, de asemenea, să promoveze adevărul. În
Proverbe 12:5 se spune că: „Gândurile celor neprihăniţi nu sunt decât
dreptate, dar sfaturile celor răi nu sunt decât înşelăciune”. Dacă cineva
proclamă lucruri greşite nu-l lăsa să vorbească el. ci sfătuieşte tu , spre
bine. Această metodă se aplică foarte bine în familie. Copiii noştri
primesc tot felul de influenţe din exterior, dar noi ca părinţi, trebuie să-i
MINCIUNA 29
5

sfătuim pe copiii noştri, să-i educăm în spiritul adevărului.


Unul dintre băieţii mei a minţit într-o zi şi mi-a venit ideea să-i
citesc ce spune Biblia despre minciună. Am pus-o pe sora lui mai mare
să-i citească Apocalipsa 21:8. Apoi I-am spus: „Ai auzit că pedeapsa
pentru mincinoşi este iazul cu foc. Pentru că ai început să minţi trebuie să
începi să fii ars. Uite, pune degetul aici – aveam în curte un foc care ardea
destul de puternic”. Deşi au trecut aproximativ 2 ani, copilul meu n-a
uitat acel text. Când a aflat că alcătuiesc un studiu despre minciună, mi-a
spus repede: „Eu ştiu un text despre minciună: Apocalipsa 21:8 -
«Mincinoşii vor arde în foc!»”.
Deci arătând care sunt efectele minciunii, proclamând adevărul,
dezaprobând minciuna, aducem un serviciu în lupta de eliminare a
minciunii; dacă tolerăm minciuna, fără să luăm poziţie, minciuna va
progresa. O vorbă înţeleaptă spune: „pentru ca răul să înainteze, e
suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”, să nu protesteze, să lase răul
să-şi facă lucrarea distructivă. Promovarea adevărului se poate face şi
prin dezaprobarea minciunii şi a mincinoşilor. În Proverbe 19:22b ni se
spune că „…mai mult preţuieşte un sărac decât un mincinos”. Dacă
minciuna este dezaprobată, dacă mincinoşii sunt desconsideraţi şi
pedepsiţi, aceasta îi va determina să se îndrepte, să se lase de minciună.
În Romani 1:28-29 ni se face din nou clar că dacă nu
propovăduim Evanghelia, minciuna va avansa: „fiindcă n-au căutat să
păstreze pe Dumnezeu (Adevărul) în conştiinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în
voia minţii lor blestemate. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire
… de înşelăciune…”. Oamenii care nu au contact cu Adevărul – nu citesc
Biblia, nu ascultă Cuvântul – nu sunt mustraţi prea mult în conştiinţa lor,
dar „cine umblă cu înţelepţi se face şi el înţelept”. Cu cine umblăm noi?
Şi ce devin cei care umblă cu noi?
29 Lecţia 10
6

Disciplinarea mincinoşilor este o altă etapă în eliminarea


minciunii. În poporul Israel minciuna era foarte aspru pedepsită. Pentru a
evita mărturiile mincinoase, orice lucru trebuia susţinut cu doi sau trei
martori. Când un martor era prins cu minciuna pedeapsa era să i se facă
aşa cum avea el de gând să-i facă aproapelui său. (Deuteronom 19:19).
Cunosc un caz recent în care un mincinos a fost pedepsit de Dumnezeu
conform acestui verset: „să-i faci cum avea de gând să facă”. Într-o
comună, un om a mărturisit la tribunal că fiul lui este nebun, pentru a-l
scăpa de pedeapsă. Când s-a întors de la proces copilul său era într-adevăr
nebun. Nu a primit decât ceea ce singur a mărturisit. Într-o altă situaţie, în
vremea regimului comunist, a avut loc un proces în care un frate, a fost
acuzat de cineva că i-a rupt piciorul, deşi nu era adevărat. Pentru a fi mai
convingător s-a prezentat la proces cu piciorul în gips. Înainte ca procesul
să se finalizeze însă, acel om şi-a rupt ambele picioare. Uneori,
Dumnezeu pedepseşte pe loc, vizibil, ca oamenii să înţeleagă adevărul şi
să se îndrepte.
Alteori însă competenţa de a disciplina este dată oamenilor, mai
ales celor puşi în funcţii de conducere. Textul din Proverbe 29:12 –
„Când cel ce stăpâneşte dă ascultare cuvintelor mincinoase, toţi slujitorii
lui sunt nişte răi” – afirmă indirect că un conducător trebuie să cerceteze
dacă ceea ce i se spune este adevărat. Principiul acesta a fost împrumutat
şi de Dreptul roman, practicat astăzi în justiţie. Când şi acuzatul şi
acuzatorul mint, datoria justiţiei este de a căuta cât mai multe dovezi, de-
a face cât mai multe cercetări. În cadrul bisericii de asemenea e nevoie de
discernământ, iar când probele sunt greu de găsit e nevoie chiar să ceri
ajutorul Domnului, ca El, care singur cunoaşte adevărul deplin să arate
cine are dreptate.
În orice caz cei ce conduc trebuie să folosească metoda
disciplinării, deoarece, dacă nu se ia atitudine minciuna se va extinde.
MINCIUNA 29
7

Sigur că nu stă în puterea noastră să elucidăm toate cazurile de minciună,


pe cele ce rămân nerezolvate Dumnezeu le va scoate la lumină şi le va
pedepsi atunci când vrea El. Oricum, în final mincinoşii nu vor avea alt
loc pregătit decât „iazul de foc” (Apocalipsa 21:8). Prin promovarea
adevărului şi disciplinarea mincinoşilor, noi putem reduce minciuna din
lume, iar partea care rămâne va fi exterminată şi pedepsită de Dumnezeu
la Judecata de Apoi.

III.EXEMPLE BIBLICE

A. Exemple negative

Satan – tatăl minciunii


Ioan 8:44 - „Voi aveţi de tată pe diavolul (prin aceasta nu vroia
să spună că diavolul i-a creat sau i-a născut, ci că s-au lăsat adoptaţi de
diavolul în momentul în care au început să-i facă voia) şi vreţi să împliniţi
poftele tatălui vostru ... el este mincinos şi tatăl minciunii”. Ori de câte
ori minţim preluăm tehnica diavolului şi intrăm pe domeniul lui căci. Încă
de la început diavolul s-a prezentat oamenilor cu o minciună. În Geneza
3:4 el îi spune Evei „…Hotărât nu veţi muri”, o minciună pe ton
categoric prin care nega cuvintele lui Dumnezeu. Totuşi, Eva l-a crezut şi
consecinţele neascultării ei sunt cunoscute de noi toţi. Deşi cunosc însă
consecinţele minciunii, oamenii n-au tras învăţămintele necesare. În
Geneza 4:9 Cain foloseşte o minciună cu efecte similare. A încercat să-l
mintă pe Dumnezeu dar a trebuit curând să-şi dea seama de faptul că
Dumnezeu nu poate fi minţit.
29 Lecţia 10
8

Rebeca şi Iacov – minciuni în familie


Rebeca, o femeie deosebită, soţia lui Isaac, frumoasă şi
inteligentă, s-a lăsat prinsă în acelaşi laţ satanic al minciunii. Rebeca
dorea cu orice preţ să-i creeze un viitor strălucit fiului său favorit, Iacov.
Greşeala ei a fost însă că a ales o cale necinstită pentru a-şi atinge scopul,
dar în Împărăţia lui Dumnezeu scopul nu scuză mijloacele.
Relatarea faptelor o avem în Geneza 27. mama îşi sfătuieşte fiul
să profite de faptul că Isaac era orb şi să-i ceară binecuvântarea, pe care
tatăl vroia s-o dea lui Esau. Iacov însă ştia că minciuna aduce cu sine
pedeapsa şi de aceea obiectează: „Poate că tatăl meu mă va pipăi, şi voi
trece drept mincinos înaintea lui, şi, în loc de binecuvântare, voi face să
vină peste mine blestemul” (versetul 12). Fiul a ajuns să dea învăţătură
sănătoasă mamei. Cât este de trist când părinţii îşi învaţă copii să mintă
pentru a-şi atinge scopurile. Şi ca şi cum n-ar şti cu cine are de-a face,
Rebeca îi răspunde fiului său: „…Blestemul acesta, fiule, să cadă peste
mine!…” (versetul 13). Câtă nesăbuinţă! Se pare că Dumnezeu i-a
împlinit această „dorinţă”, deoarece ea a murit nefericită, lipsită de fiul ei
drag tot restul vieţii. În plus a avut de suferit toată viaţa din pricina
soţiilor lui Esau, pentru că multă vreme Esau a rămas aproape de ea.
Dumnezeu avea oricum un plan măreţ cu Iacov. Înainte ca cei doi
gemeni să se nască, Domnul i-a prezis că: „…cel mai mare va sluji celui
mai mic” (Geneza 25:23). Cu siguranţă însă că Domnul ar fi găsit metode
mai potrivite pentru a-şi duce planul la îndeplinire. Rebeca însă a vrut să
rezolve problema cu propriile-i puteri. Dumnezeu n-are nevoie de
minciună şi nu se poate folosi de minciună în împlinirea planurilor sale.
În I Ioan 2:21 se afirmă că „nici o minciună nu vine din adevăr”. Uneori
oamenii împrumută metode diabolice pentru a împlini voia lui
Dumnezeu, dar Dumnezeu îşi poate susţine lucrarea prin adevăr, fără
minciună.
MINCIUNA 29
9

Iacov, este o dovadă clară a faptului că minciuna se transmite


ereditar şi prin influenţa de mediu. După ce am studiat cazul mamei,
avem aici cazul fiului. Iacov l-a minţit pe tatăl său, dându-se drept Esau.
Sfatul fusese al mamei sale, dar responsabilitatea pentru minciună îi
aparţine în întregime. S-ar putea ca şi noi să ajungem să minţim la
indicaţia cuiva, dar aceasta nu ne scuteşte de vinovăţie. Iacov şi-a primit
curând răsplata pentru minciună. În Geneza 27:41 aflăm că Iacov a fost
silit să fugă pentru a scăpa de răzbunarea lui Esau. Apoi este silit să
experimenteze pe proprie piele cât de dureros este să fii înşelat de cineva.
După ce lucrează ca rob timp de 7 ani pentru Rahela, se trezeşte căsătorit
cu Lea. Atunci Iacov se revoltă: Geneza 29:25) - „…Ce mi-ai făcut? Nu
ţi-am slujit oare pentru Rahela? Pentru ce m-ai înşelat?”. Iacov a fost
foarte nemulţumit dar, de fapt, i s-a făcut aşa cum a făcut el fratelui său:
Iacov şi-a înşelat tatăl, dându-se drept Esau, acum Laban l-a înşelat,
deghizând-o pe Lea drept Rahela. În momentul în care minţi îţi anunţi
pedeapsa.
Faraon – promisiuni nerespecate
Exod 7, 8 şi 9. Faraon promite în câteva rânduri că va elibera
poporul lui Israel, că-i va lăsa să plece din Egipt. Selectăm doar un
exemplu dintre ele. În Exodul 8:8 Faraon declară lui Moise şi Aaron:
„…Rugaţi-vă Domnului, să depărteze broaştele de la mine şi de la
poporul meu; şi am să las pe popor să plece să aducă jertfe Domnului”.
În versetul 15 însă, aflăm că, deşi condiţiile i-au fost îndeplinite,
„Faraon, văzând că are răgaz să răsufle în voie, şi-a împietrit inima, şi
n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul”.
Făgăduinţa lui Faraon a fost călcată în mod repetat. Prin aceasta
,promisiunea a devenit minciună. Faraon se grăbea să promită când era la
strâmtorare, apoi retracta cele spuse. În Eclesiastul ni se spune să nu
facem juruinţe pripite dar „Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu
30 Lecţia 10
0

zăbovi să o împlineşti…” (Eclesiastul 5:4). Astfel Dumnezeu ne va


pedepsi aşa cum l-a pedepsit şi pe Faraon.
Minciuni ca ale lui Faraon putem spune şi noi astăzi. Promitem
cuiva: un obiect, un ajutor, o vizită dar tot de atâtea ori nu ne ţinem
promisiunea. Nu sunt acestea minciuni? Cât valorează pentru noi
cuvântul dat? „…da, al vostru să fie da…” (Iacov 5:12), „…ce trece peste
aceste cuvinte vine de la cel rău” (Matei 5:37). Şi de la cel rău nu vin
decât minciuni. De aceea e foarte important să cântărim fiecare cuvânt
spus, fiecare promisiune făcută, fiecare afirmaţie rostită deoarece Domnul
Isus ne avertizează în Matei 12:36 că „…în ziua judecăţii oamenii vor da
socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit”.
Acan – minciuna lăcomiei
Acan este un alt mincinos reprezentativ pentru categoria din care
face parte. În Iosua 7:11 aflăm că Dumnezeu era supărat pe popor şi
pentru că Iosua nu înţelegea motivul, Domnul îi explică: „Israel a
păcătuit; au călcat legământul Meu pe care li l-am dat, au luat din
lucrurile date spre nimicire, le-au furat şi au minţit şi le-au ascuns
printre lucrurile lor”. De regulă furtul şi minciuna lucrează în echipă.
Minciuna vine să acopere furtul. La fel s-a întâmplat şi cu Acan; el a furat
lucruri care erau destinate nimicirii şi, pentru a-şi ascunde fapta a început
să mintă. Probabil că Acan a fost întrebat personal de Iosua sau poate că
Iosua a întrebat tot poporul dacă a furat. În rând cu ceilalţi Acan a
răspuns: nu! Dar, dacă Iosua şi poporul au putut fi înşelaţi, Dumnezeu nu
se lasă batjocorit. Acan a fost pedepsit. Furtul şi minciuna lui Acan au
stagnat înaintarea spre Canaan şi l-a dus pe Acan la moarte. Păcatul
furtului a fost agravat de minciună. A existat cu siguranţă un răgaz în care
Acan ar fi putut să-şi recunoască vina, dar el a stăruit în minciună. Dacă
şi-ar fi recunoscut vina probabil că Dumnezeu ar fi fost mai îngăduitor cu
el, dar el a sfidat poporul şi a vrut să-l sfideze şi pe Dumnezeu. Biblia ne
MINCIUNA 30
1

spune că „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să


ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (I Ioan 1:9). Dar
dacă nu le mărturisim şi aşteptăm ca sorţul să ne dea de gol (ca pe Acan)
atunci, să ne aşteptăm ca şi pedeapsa să fie una exemplară, ca tot poporul
să ia aminte.
Gabaoniţii – a minţii de frică
Tot în cartea Iosua facem cunoştinţă cu un popor de mincinoşi.
Gabaoniţii s-au dus la Iosua, la Ghilgal, declarând că vin dintr-o ţară
îndepărtată şi le-au cerut israeliţilor că facă legământ că nu-i vor nimicii.
Minciuna lor era susţinută cu probe palpabile: pâine mucegăită, haine
rupte etc. Induşi în eroare de aceste aparenţe, bărbaţii lui Israel n-au
întrebat pe Domnul au luat din merinda lor, iar apoi au aflat ce greşeală
au comis. Solii erau de fapt din Gabaon, o cetate din imediata apropiere
(Iosua 9:3-27). Israeliţii s-au dovedit mult prea creduli. Ei s-au lăsat
influenţaţi de dovezile gabaoniţilor şi de cuvintele lor spuse, măgulitoare.
La început, când israeliţii au vrut să respingă cererea lor, gabaoniţii au
intervenit umili: „Noi suntem robii voştri”, alimentând orgoliul evreilor.
De multe ori ne lăsăm amăgiţi de ambalajul strălucitor al
minciunii. Mai ales dacă minciuna este însoţită de cuvinte măgulitoare
pentru noi, de daruri, atenţia noastră este adormită repede. Prima
minciună, cea din Eden, se ascundea după o promisiune extraordinară
„Veţi fi ca Dumnezeu!” Aceste cuvinte au plăcut mai mult Evei decât
porunca lui Dumnezeu. Ne trebuie mult ajutor din partea lui Dumnezeu şi
veghere continuă pentru a putea depista minciuna.
Samson – minciuna în ziua ispitei
Există o vorbă în care se spune că „Samson a dus-o bine câtă
vreme a minţit, dar cum a spus adevărul Dumnezeu l-a părăsit”. Privind
lucrurile superficial afirmaţia pare adevărată. Până a minţit că puterea îi
30 Lecţia 10
2

poate fi luată cu şapte funii groase sau cu urzeala ţesăturii nu i s-a


întâmplat nimic. Când a spus adevărul despre sursa puterii sale, şi-a
pierdut puterea. Această istorie a lui Samson şi a Dalilei o avem relatată
în Judecători 16. Dacă privim în urmă cu două capitole însă, vedem că
Samson trăia de mult timp în minciună, din momentul în care inima i s-a
îndreptat către femeile filistence. La început s-a îndrăgostit de o tânără
filisteancă dorind s-o ia de nevastă. Apoi minciunile s-au ţinut lanţ până
la momentul pedepsei. Chiar atunci când a mărturisit adevărul despre
puterea lui, el încălca un legământ, deoarece, ca nazireu, el trebuia să
păstreze secretul puterii sale. Divulgându-l el transforma legământul de
nazireu într-un jurământ mincinos.
În cazul său minciuna a funcţionat ca un lanţ. Fiecare minciună
urmărea să o acopere pe cea anterioară. Acest lanţ al răului îl
experimentăm şi noi când minţim: prima minciună ne „scapă” dintr-o
situaţie dificilă, a doua ne scapă de efectele primei minciuni, a treia o
spunem pentru ca cea dinainte să pară mai convingătoare şi aşa mai
departe, ca în următorul caz: O mămică fiind bolnavă şi-a trimis băiatul la
adunare. El însă a rătăcit prin alte păr, iar când s-a întors acasă, mama a
început să-i pună o mulţime de întrebări:
– Ai fost la biserică?
– Da! (prima minciună, minciuna de bază)
– Cine a predicat?
– X şi Y. (altă minciună care trebuia să o completeze pe prima)
– Sora Z a fost la biserică?
– Da! (minciună cu acelaşi scop)
– Au fost mulţi fraţi?
MINCIUNA 30
3

– Da!
– Foarte mulţi?
– Da! (pe un ton foarte sigur)
– Cine a cântat?
– Corul şi fanfara.
– Şi fanfara?
– Da, da! (minciună repetată, accentuată pentru a fi mai credibilă)
Ceva asemănător s-a întâmplat cu un frate a fost invitat de un oarecare la
un pahar de băutură:
– Ce doriţi să beţi? l-a întrebat.
– Nu beau, mulţumesc, i-a răspuns fratele nostru.
– Dar de ce?
– Mă doare stomacul. (fratele nu vroia să recunoască faptul că e
pocăit)
– Dar n-aţi băut niciodată?
– Oh, ba da. (dacă ar fi recunoscut că nu a băut niciodată ar fi
devenit suspect)
– Dar ce vă place mai mult?
– Vinul alb, a răspuns fratele. (chiar dacă nu-i cunoştea gustul,
dar, socotea el, că nu trebuie să pară un necunoscător)
Când porneşti la drum cu o minciună, va trebui să depui un mare
30 Lecţia 10
4

efort de a găsi o serie de minciuni plauzibile, care să nu se contrazică, ci


să se susţină între ele. Când minţi eşti legat cu „funiile minciunii” (Isaia
5:18). Când pui în faţă adevărul, nu te temi, nu trebuie să-ţi confecţionezi
alibiuri, nu trebuie să stai cu frica-n sân că vei fi descoperit. Adevărul te
face liber! (Ioan 8:32).
Avraam – o minciună pe jmătate
Avraam, marele om al credinţei a fost atins şi el de microbul
minciunii. Apare în postura de mincinos de două ori, în condiţii identice:
(Geneza 12:10-20; 20:1-18) în Egipt, când intră în conflict cu Faraon şi în
Gherar, când are probleme cu Abimelec, din cauza minciunii sale. În
Geneza 20 ni se relatează plecarea lui Avraam în Gherar. Pentru ca
frumuseţea soţiei sale să nu-i creeze duşmani, Avraam spune tuturor că
Sara este sora lui. A învăţat-o şi pe Sara să mintă (Geneza 12:13) şi se
credea acum în siguranţă, la adăpostul minciunii. Numai că Sara a plăcut
tocmai împăratului (Faraon şi respectiv, Abimelec, a doua oară) care s-a
hotărât s-o ia de nevastă pe „sora” lui Avraam, făcând o mulţime de
favoruri şi fratelui ei. Curând, Dumnezeu l-a pedepsit pe Faraon şi apoi
pe Abimelec din cauza Sarei. Faraon i-a reproşat lui Avraam: „…Ce mi-
ai făcut? Pentru ce nu mi-ai spus că este nevastă-ta?… Acum, iată-ţi
nevasta, ia-o şi pleacă!” (versetele 18-19). Un împărat păgân îi dă o
lecţie de demnitate şi onestitate lui Avraam, evreul. În paranteză fie spus,
de câte ori nu primim noi lecţii de sfinţenie de la oameni nepocăiţi! O
mustrare asemănătoare primeşte Avraam şi de al Abimelec, Genesa 20:9
„Ce ne-ai făcut? Şi ce-am păcătuit eu împotriva ta, de ai făcut să vină
peste mine şi peste împărăţia mea un păcat atât de mare? Ai făcut faţă de
mine lucruri care nu trebuiau nicidecum făcute!” La aceste cuvinte,
Avraam ar fi trebuit să „intre în pământ” de ruşine. El răspunde cam cu
jumătate de gură: „Îmi ziceam că, fără îndoială, nu-i nici o frică de
Dumnezeu în ţara aceasta şi au să mă omoare din pricina nevestei mele”
MINCIUNA 30
5

(versetul 11). Cu alte cuvinte, a minţit de frică, a minţit ca să scape. Ca şi


cum nu ar fi avut un Dumnezeu de a cărui protecţie a avut parte de atâtea
ori! Apoi, Avraam continuă să răspundă, încercând „să o scalde”: „De
altfel e adevărat că este sora mea, fiica tatălui meu, numai că nu-i fiica
mamei mele şi a ajuns să-mi fie nevastă” (versetul 12). Minciuna lui
Avraam se transformă în semiminciună. Şi noi utilizăm deseori aceşti
hibrizi de minciună cu adevăr: cu puţină abilitate, cu un vocabular bogat
şi nuanţat, reuşim să ne situăm la mijloc: nici cu adevărul, nici cu
minciuna, ci între ele; dăm răspunsuri interpretabile, elastice şi, atunci
când suntem descoperiţi negăm: „A, nu, nu asta am vrut să spun…”.
Tot legat de cazul lui Avraam se întâlneşte aici încă o dovadă că
minciuna se moşteneşte. În Geneza 26:7 este o situaţie aproape identică
cu cele din Geneza 12şi 20. „Eroii” sunt Isaac şi Rebeca. Isaac a utilizat
exact acelaşi tip de minciună ca şi Avraam, numai că de această dată nu
mai e doar o semiminciună. Minciuna s-a moştenit, dar a şi evoluat, aşa
cum spuneam în capitolul despre consecinţele minciunii.
Poate părea curios faptul că nu Avraam a fost pedepsit, ci
Abimelec. În schimb, Anania şi Safira au fost pedepsiţi pe loc. În Matei
26 avem cazul lui Petru. Lepădarea sa se concretizează în minciună:
„…Nu cunosc pe omul acesta (Isus)…” (Matei 26:74). Nici Petru n-a fost
pedepsit, sau cel puţin, nu în mod vizibil pentru cei din jur. Sentinţa lui
Petru a fost rostită astfel de un cocoş, nu de un complet de judecată.
Se pare că Dumnezeu are propriile sale unităţi de măsură atunci
când este vorba de un păcat. El analizează problemele mai profund decât
noi. E posibil ca Avraam să fi minţit efectiv din frică, dar să fi avut şi o
mulţime de mustrări în conştiinţa lui, gândindu-se la păcatul său. Pe Petru
Domnul Isus l-a avertizat că se va lepăda (Matei 26:34) dar tot El i-a
spus: „Dar eu m-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta; şi
după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca
30 Lecţia 10
6

21:32). Dumnezeu avea un plan special cu Petru şi de asemenea cu


Avraam. Ei s-au ridicat după ce au păcătuit şi au devenit mari oameni ai
credinţei. Se pare că aceeaşi situaţie e şi în cazul lui David şi Saul.
Aparent, David era mai vinovat: preacurvia şi crima sunt nişte capete de
acuzare foarte grele, în timp ce păcatele lui Saul ar putea fi considerate
mai uşoare: neascultarea acoperită cu jertfe bogate, ceva trufie,
impulsivitate… Totuşi Saul s-a prăbuşit pentru că nu a vrut să renunţe la
aceste păcate „mici”, în timp ce David a avut o revenire extraordinară şi
decisivă. Încercarea l-a făcut şi mai dedicat lui Dumnezeu. Dumnezeu
consideră altfel păcatele şi priveşte viaţa omului în ansamblul ei. Pentru
Avraam, pentru Petru şi pentru David s-a meritat ca Dumnezeu să le mai
dea o şansă, în schimb Saul, deşi lăsat să trăiască, s-a dovedit irecuperabil
iar Anania şi Safira erau în aceeaşi situaţie, cu inima posedată de
Diavolul (Fapte 5:3).
Prorocul din Betel – minciuni „binevoitoare”
Un om al lui Dumnezeu, un proroc a fost trimis în Iuda la Betel,
ca să prorocească împotriva împăratului şi împotriva altarului şi să plece
apoi fără să bea şi să mănânce în ţinutul acela. Prorocul şi-a îndeplinit
misiunea şi a plecat, dar un alt proroc bătrân l-a invitat în casa lui ca să
mănânce şi să bea. La început omul lui Dumnezeu l-a refuzat: „căci mi s-
a spus ...: «Să nu mănânci pâine şi să nu bei apă acolo şi nici să nu te
întorci pe drumul pe care te vei duce»” (atunci prorocul mai bătrân i-a
adus un argument foarte convingător) ... «Şi eu sunt proroc ca tine; şi un
înger mi-a vorbit din partea Domnului şi mi-a zis: ‚Adu-l cu tine ca să
mănânce pâine şi să bea apă’. (dar scriitorul cărţii Împăraţi adaugă) Îl
minţea»” (I Împăraţi 13:17-18). Poate că minciuna lui nu era rău
intenţionată. Poate că dorea să fie ospitalier sau îşi dorea să-l aibă în casa
lui pe omul lui Dumnezeu. Problema era că a minţit şi a luat în deşert
Numele Domnului. Cuvintele lui erau în contradicţie cu poruncile pe care
MINCIUNA 30
7

Dumnezeu le dăduse prorocului musafir. Domnul i-a poruncit să nu se


oprească să mănânce, iar acum „un înger al Domnului” îi spunea să intre
în casa acelui om. Poate că profetului îi plăcea mai mult porunca aceasta
din urmă pentru că era flămând şi obosit. Pedeapsa însă a fost cruntă. A
fost omorât pe drum de un leu, pentru că a ascultat mai mult de cuvintele
unui om decât de porunca lui Dumnezeu.
Noi trebuie să fim atenţi la ceea ce ni se spune. Nu toate profeţiile
vin din partea lui Dumnezeu, chiar dacă aşa pretind respectivii proroci.
Mulţi „prorocesc” altora ce trebuie să facă în viitor, cu cine să se
căsătorească, să plece în străinătate etc. Într-o biserică din zona de
frontieră a ţării „un proroc” i-a spus unui tânăr să plece în străinătate
ilegal. „Du-te” i-a spus el „căci Domnul este cu tine”. La următoarea
întâlnire din biserică tânărul n-a mai venit, iar „prorocul” se lăuda tuturor
că tânărul l-a ascultat şi a fugit. Dar cineva i-a şoptit: „Mai bine i-ai face
o vizită căci prorocia ta l-a dus la închisoare”. Suntem deseori tentaţi să
ascultăm cuvintele altora, dar nu îl întrebăm pe Dumnezeu şi nu
verificăm dacă ceea ce ni se spune e în conformitate cu Cuvântul lui
Dumnezeu.
Prorocii lui Ahab – proroci plătiţi
Istoria e relatată în I Împăraţi 22:1-28. Toţi profeţii lui Israel îl
sfătuiau pe Ahab să lupte împotriva Ramotului, căci va câştiga. Numai
profetul Mica prorocea contrariul. Împăratul i-a cerut lui Mica să-şi
explice această poziţie. Explicaţia lui Mica a fost uluitoare. Toţi ceilalţi
profeţi erau inspiraţi de un duh de minciună, trimis chiar de Dumnezeu,
pentru a-l înşela pe Ahab. E oare posibil ca prin gura profeţilor Domnului
să vorbească duhul minciunii? Apostolul Iacov spune că din aceeaşi vână
a izvorului nu poate să ţâşnească şi apă dulce şi apă amară (Iacov 3:11).
De ce duhul de minciună n-a vorbit prin Mica? Fiindcă ceilalţi nu erau
„prorocii Domnului”, ci „prorocii lui Ahab”.
30 Lecţia 10
8

Astfel de proroci sunt destul de răspândiţi şi astăzi, aici şi


oriunde. Sunt proroci care transmit mesaje optimiste, care plac oamenilor,
dar care nu vin de la Dumnezeu. Aceste profeţii nu se împlinesc apoi, şi
numele prorocilor, al creştinilor sunt batjocorite pentru aceste profeţii
neîmplinite. Exemplific acest lucru cu un caz concret. Într-o comună, un
tânăr s-a întors din armată foarte grav bolnav. Mulţi fraţi s-au adunat, s-
au rugat şi apoi au răspândit vestea că Dumnezeu îl va vindeca. S-a făcut
mult zgomot în jurul acestui caz, dar tânărul a murit. Astfel de profeţii nu
sunt greşeli de interpretare a vocii Domnului, ci sunt pur şi simplu
minciuni.
Hanania – un proroc „bun”
În Numele Domnului el prorocea lucruri care plăceau poporului:
prosperitate, libertate, pedepse pentru duşmani… La auzul acestor
cuvinte triumfătoare, Ieremia, profetul Domnului, răspunde ironic:
„…Amin! Aşa să facă Domnul!…” (Ierenia 28:6), dar continuă:
„…Ascultă, Hanania! Domnul nu te-a trimes, ci tu insufli poporului o
încredere mincinoasă. De aceea, aşa vorbeşte Domnul: «Iată te izgonesc
de pe pământ şi vei muri chiar în anul acesta…»” (versetele 15-16).
Profeţia lui Hanania era optimistă, dar mincinoasă. Ea nu s-a împlinit. În
schimb, s-a împlinit profeţia tristă a lui Ieremia. Unii profeţi caută să
devină populari prin ceea ce spun, transmiţând o încredere falsă poporului
care-i ascultă; spun numai lucruri frumoase dar „încrederea mincinoasă”
pe care ei o răspândesc nu ajută nimănui, chiar dacă intenţiile lor sunt
nobile.
În ţara noastră, într-o zonă există un proroc cunoscut. La un
moment dat el a căzut în păcat şi fraţii i-au interzis să mai prorocească.
Totuşi, el continuă să prorocească „în Numele Domnului”. La mustrările
fraţilor el a răspuns „Ce să fac? Vin mereu oameni la mine şi mă roagă să
le prorocesc. Ca să nu-i supăr, prorocesc!”. Ce profanare a acestei lucrări
MINCIUNA 30
9

sacre: prorocia! Un frate păţit spunea odată „Până la urmă rămânem


numai cu prorocii din Biblie!”. Personal, cred că există şi proroci
adevăraţi dar sunt şi multe duhuri de minciună, de aceea noi avem nevoie
de mult discernământ pentru a deosebi vocea lui Dumnezeu de vocea
Diavolului.
Anania şi Safira – minciuna premeditată
În biserica primară „…toţi cei ce aveau ogoare sau case, le
vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute şi-l puneau la picioarele
apostolilor…” (Fapte 4:34-35). Pentru a nu se lăsa mai prejos Anania şi
Safira au vândut o „moşioară”. Au oprit o parte din bani, iar pe cealaltă
au dat-o apostolilor, minţind că aceasta era preţul întregii moşii.
Minciuna lor a fost un complot, o minciună premeditată, nu una scăpată
din greşeală sau de teamă. Petru îl mustră pe Anania: „…Anania, pentru
ce ţi-a umplut Satan inima că minţi pe Duhul Sfânt şi să ascunzi o parte
din preţul moşioarei?”. Inima lui Anania era umplută de Diavolul într-
atât încât el a îndrăznit să mintă pe Duhul Sfânt. De fapt, orice minciună
e, în primul rând un atac la adresa lui Dumnezeu pentru că El este
susţinătorul adevărului în această lume. Când minţim, trecem în tabăra
adversă, a diavolului şi suntem în război cu adevărul, cu Dumnezeu.
Pdeapsa nemiloasă pe care au primit-o Anania şi Safira, pentru
minciuna lor premeditată, cutezătoare L-a supărat foarte tare pe
Dumnezeu. În plus pedeapsa lor a fost una exemplară pentru ceilalţi
membrii din biserică. Ei au fost siliţi să recunoască faptul că nu se pot
juca cu păcatul. Dacă Dumnezeu ar fi trecut cu vederea păcatul lor,
probabil că ei ar fi format un nucleu vinovat, de înşelare în centrul
bisericii, şi acest nucleu s-ar fi extins în timp.
Prorocul mincinos – o minciună pentru toată lumea
Seria profeţilor mincinoşi din Biblie se încheie cu imaginea
31 Lecţia 10
0

acestei fiare din Apocalipsa care nu e altceva decât cel mai temut profet
mincinos. Ea va duce în rătăcire pe mulţi oameni. Minciunile ei vor fi
greu de depistat deoarece „Săvârşea semne mari până acolo că făcea să
se pogoare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor” (Apocalipsa 13:13).
Fiara va fi foarte convingătoare şi mulţi din locuitorii pământului vor fi
amăgiţi (versetul 14). Despre aceeaşi fiară vorbeşte şi Pavel în II
Tesaloniceni 2, numind-o „cel nelegiuit”. Cuvintele lui mincinoase vor fi
o amăgire doar pentru cei ce „…n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere
în nelegiuire…” (versetul 12). „Noi însă fraţi preaiubiţi de Domnul,
trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu … cari de la început ne-a
ales pentru mântuire…” (versetul 13). Acestea sunt cuvintele de
încurajare ale lui Pavel pentru tesaloniceni şi pentru noi. Oricât va fi de
subtilă lucrarea fiarei, ea nu-i va putea amăgii pe cei ce sunt ai lui
Dumnezeu

B. Exemple pozitive

Dacă seria exemplelor rele începeau cu „tatăl minciunii”, seria


exemplelor pozitive nu poate începe decât cu Cel care este Adevărul
Însuşi.
Dumnezeu – Cel ce nu poate să mintă
Tit 1:2 ni se spune că Dumnezeu „…nu poate să mintă”. De
asemenea în I Ioan 3 sunt mai multe versete care susţin că cei ce sunt
născuţi din Dumnezeu nu pot păcătui, în timp ce acei ce păcătuiesc sunt
fii diavolului. Fii păstrează caracteristicile părinţilor. Deci, dacă un fiu
„nu păcătuieşte (versetele 6, 8), cu atât mai mult Tatăl, adică Dumnezeu
nu păcătuieşte. Nici un păcat nu poate fi pus în legătură cu caracterul lui
Dumnezeu deci nici minciuna”. I Samuel 15:29 specifică acest lucru:
MINCIUNA 31
1

„Cel ce este tăria lui Israel nu minte şi nu se căieşte, căci nu este un om


care să-i pară rău”. Deci Dumnezeu nu poate să mintă, mai mult el nici
nu poate să fie minţit. Exemplele negative anterioare sunt argumente în
acest sens. Oamenii se pot minţii între ei, îşi pot minţi familia, biserica,
poporul, dar nu-l pot minţi pe Dumnezeu. Se poate ca oamenii să nu
descopere vreo dată că i-am minţit dar Dumnezeu cunoaşte fiecare
minciună şi fiecare cuvânt nefolositor pe care-l rostim.
Dumnezeu susţine Adevărul în această lume a minciunii şi îi
apără pe cei ce trăiesc în Adevăr. „…Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea
şi pierzi pe cei mincinoşi…” (Psalmul 5:5-6), „…Tu-mi sprijineşti
dreptatea şi pricina mea şi stai pe scaunul Tău de domnie ca un
judecător drept” (Psalmul 9:4).
Domnul Isus - Adevărul
El, ca Adevăr întrupat, a venit să locuiască într-o lume a
minciunii „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi
de adevăr…” (Ioan 1:14). El a trăit în aceeaşi lume plină de minciună în
care trăim şi noi. Diferenţa constă în faptul că El nu s-a lăsat influenţat de
minciuna lumii, ci a răspândit adevărul. În Matei 22:16 fariseii sunt siliţi
să recunoască: „…Învăţătorule, ştim că eşti adevărat…”. Iată ce reclamă-
i fac duşmanii săi. Dar ce spun duşmanii tăi despre tine? De câte ori nu
suntem acuzaţi pe bună dreptate?! De câte ori nu suntem siliţi să plecăm
privirile în pământ deoarece acuzele aduse nouă sunt adevărate!?
Chiar şi în situaţiile dificile prin care a trecut Domnul Isus a
rămas de partea adevărului. Uneori răspunsurile sunt mai greu de
interpretat, cu înţeles adânc, dar sunt întotdeauna adevărate. De exemplu
în Ioan 7:1-9 Isus e sfătuit de fraţii lui să plece din Galilea în Iudeea
pentru a se face cunoscut şi acolo dar Domnul Isus le răspunde:
„…Vreme Mea n-a sosit încă … suiţi-vă voi la praznicul acesta. Eu încă
31 Lecţia 10
2

nu mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu mi s-a împlinit încă vremea …


S-a suit şi el, dar nu pe faţă ci pe ascuns”(Ioan 7:6-10). Acest lucru e în
deplină concordanţă cu ceea ce spusese mai devreme. Nu-i venise încă
vremea, deci nu vroia să meargă însoţit de alaiuri, ci singu, necunoscut.
Pe de altă parte, el a spus că nu se suie „încă” la praznicul acela; nu a
spus că nu va merge deloc. Unii vor să-l facă pe Domnul Isus mincinos
cu orice preţ. Acest text din Ioan 7 este un argument al lor, dar privind în
profunzime vom vedea că nu e nici o minciună a Domnului în acest text.
Un alt moment din viaţa Domnului Isus care merită a fi menţionat
aici este relatat în Ioan 18. Isus este anchetat de către Pilat din Pont.
Pentru că Pilat nu înţelegea care era vina lui Isus şi ce fel de împărat este
El, Isus a recunoscut că este împăratul unei împărăţii nepământeşti, iar
apoi a spus despre Sine: „«…Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit
în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din Adevăr ascultă
glasul Meu». Pilat I-a zis «Ce este adevărul?»” (versetele 36-37). La care
Isus nu mai răspunde nimic. Unii se tem că nu ar şti ce să răspundă dacă
s-ar afla în faţa unor autorităţi răuvoitoare. În primul rând avem
promisiunea că în astfel de situaţii Dumnezeu ne va da ce să vorbim.
Uneori Dumnezeu a pus în gura aleşilor Săi răspunsuri atât de profunde
încât chiar şi cei mai inteligenţi oameni au fost încurcaţi. Răspunsurile
acestea i-au ajutat să iasă biruitori din orice situaţie critică fără ca să se
compromită sau să se alieze cu Diavolul. În orice caz avem întotdeauna
cu noi şi o a treia variantă: aceea de a tăcea. Dacă crezi că adevărul nu
trebuie spus într-un anumit context, şi totuşi nu vrei să minţi atunci nu
spune nimic. Uneori tăcerea e mai elocventă decât un discurs aprins.
În Apocalipsa 19:11 Domnul Isus este numit „Cel Adevărat”.
După ce a trăit într-o lume a minciunii, Domnul Isus a rămas „Cel
Adevărat” şi este glorificat împreună cu Tatăl.
Iov – omul care s-a angajat să nu mintă
MINCIUNA 31
3

El este unul dintre puţinii oameni care merită să fie trecuţi pe lista
exemplelor pozitive de oameni care au ales să trăiască în adevăr, nu în
minciună. Dumnezeu însuşi a garantat pentru neprihănirea lui. Dacă Iov
ar fi minţit credeţi că diavolului i-ar fi scăpat acest lucru? Nicidecum. Dar
când Dumnezeu afirmă că „…este un om fără prihană şi curat la
suflet…” (Iov 1:8). Diavolul nu are replică. Aceasta este situaţia la
începutul cărţii Iov. Frumuseţea este însă că şi la sfârşitul cărţii după ce
suferinţe cumplite l-au lovit pe acest om părerea lui Dumnezeu a rămas
aceeaşi. În Iov 42:7-8 Domnul îi mustră pe prietenii lui Iov „…Mânia
mea s-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi pentru
că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov. Luaţi
acum şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul meu Iov şi aduceţi
o ardere de tot pentru voi. Robul Meu Iov, să se roage pentru voi şi
numai în vederea lui nu vă voi face după nebunia voastră, căci n-aţi
vorbit aşa de drept despre Mine cum a vorbit robul meu Iov” Părerea lui
Dumnezeu despre Iov nu s-a schimbat deoarece acesta I-a rămas
credincios chiar dacă nu a înţeles de ce a trebuit să sufere atât de mult.
Pavel o conştiinţă curată
În Romani 9:1 el declară: „Spun adevărul în Hristos, nu mint;
cugetul meu luminat de Duhul Sfânt îmi este martor”. Sunt cuvintele unui
om cu inima şi conştiinţa curată. Câţi dintre noi ar putea să pună aceeaşi
declaraţie în faţa cuvintelor pe care le rostesc într-o zi sau într-o oră? De
multe ori facem declaraţii amabile frumoase, însă sunt mincinoase: „Te
iubesc”, „Îmi pare rău” , „Mă voi ruga pentru tine”, „Mă bucur pentru
tine”. Spunem lucruri atât de mari fără ca măcar să le percepem sensul
real. L-am putea lua pe Dumnezeu drept martor al cuvintelor noastre?
Pavel a îndrăznit să spună: „Spun adevărul în Hristos. Nu mint!”.
Cei 144000 – oamenii adevărului
31 Lecţia 10
4

În Apocalipsa se vorbeşte despre o mulţime de oameni


neprihăniţi, despre care ni se spune că: „În gura lor nu s-a găsit
minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui
Dumnezeu” (Apocalipsa 14:5). Şi totuşi ei „au fost răscumpăraţi dintre
oameni”, adică din lumea noastră, din lumea minciunii. Deci nu este
imposibil să trăieşti în lume şi totuşi să fii sfânt.
Lista exemplelor pozitive se încheie aici, ea nu este exhaustivă.
Cu siguranţă, Dumnezeu are şi el o listă a Lui, care poate fi completată cu
numele noastre. Cei citaţi mai sus sunt martori ai faptului că se poate trăi
şi fără minciună. Noi putem fi trecuţi în cartea celor sfinţi dacă ne
lepădăm de minciună.

Î N CH EI ER E
În Proverbe 17:17 se spune: „Cuvintele alese nu se potrivesc în
gura unui nebun cu atât mai puţin cuvintele mincinoase în gura unui om
de viaţă aleasă”. Nu există o viaţă mai aleasă, un titlu mai nobil, mai
celebru decât acela de a fi „fiu al Celui prea Înalt”. De aceea, Domnul
Isus ne învaţă „Voi fiţi dar desăvârşiţi după cum şi tatăl vostru Cel ceresc
este desăvârşit” (Matei 5:48). Nu se potriveşte ca pe un beţiv să-l vezi
citind pasaje biblice sau făcând vreo altă lucrare sfântă, cu atât mai puţin
este să vezi un sfânt cu o minciună în gură scoasă din vistieria inimii, în
care trebuie să locuiască adevărul. De aceea fie urmat sfatul apostolului
Pavel din Efeseni 4:25 - „De aceea, lăsaţi-vă de minciună: fiecare dintre
voi să spună aproapelui său adevărul…”.
Să trăim pentru adevăr, „pentru adevărul acesta care rămâne în
noi şi care va fi cu noi în veac” ( II Ioan 1:2). Aşadar un adevăr veşnic,
dintr-un Dumnezeu veşnic, pentru cei care vor moşteni veşnicia.