Stăpânul inelelor

J. R. R. Tolkien

The Lord of the Rings

Regatul Unit

engleză

fantasy, aventură

Allen & Unwin (în volume)

1954-1955

1216

Portal Pământul de Mijloc

Stăpânul inelelor (engleză: The Lord of the Rings) este un roman de stil epic fantasy, scris de
academicianul şi filologul englez J.R.R. Tolkien. Acţiunea volumului prezent este o continuare a
Hobbitul-ului şi se amplifică. Cartea a fost scrisă în anii 1937 - 1949, iar partea sa esenţială a fost
creată în timpul celui de-al doilea război mondial.[1] Lucrarea a fost publicată în trei volume în
1954 şi 1955, această formă fiind cea mai populară. A fost retipărită de mai multe ori şi tradusă
în diferite limbi,[2] devenind una dintre cele mai populare şi influente lucrări ale literaturii
secolului 20.

Acţiunea cărţii Stăpânului inelelor se petrece într-o preistorie alternativă, al treilea Ev al

Pământului de Mijloc. Ţinuturile din Pământul de Mijloc sunt populate de oameni şi alte rase
umanoide (hobbiţi, elfi, gnomi şi orci), precum şi multe alte creaturi reale sau imaginare. Naraţia
este focalizată pe Inelul Puterii făurit de lordul întunecat Sauron şi variază de la începutul liniştit
din Comitat până la cursul Războiului Inelului, urmat de Pământul de Mijloc şi văzut prin ochii
personajelor sale, în special ai protagonistului Frodo Baggins. Acţiunea principală este urmată de
şase anexe care oferă o multitudine de materiale contextuale istorice şi lingvistice.[3]

Volumul Stăpânul inelelor, la fel ca celelalte scrieri ale lui Tolkien, a fost supus unor analize
extensive privind temele literare şi sursele sale. Deşi Stăpânul inelelor este o lucrare amplă,
acţiunea este numai ultima fază a unei mitologii la care Tolkien lucra încă din 1917. Tolkien a
fost influenţat de filologie, mitologie, industrializare şi religie, precum şi lucrările de ficţiune
iniţiale şi propria sa experienţă din primul război mondial La rândul său, Stăpânul Inelelor este
considerat a avea un efect major asupra fantasticului modern, iar impactul lucrărilor lui Tolkien
este atât de mare încât termenul „Tolkienian“ a fost înregistrat în Oxford English Dictionary.[6]

Imensa şi continua popularitate a Stăpânului inelelor a produs numeroase referinţe în cultura

populară şi a dus la fondarea a numeroase organizaţii de către fanii lucrărilor lui Tolkien şi
publicarea a numeroase cărţi despre Tolkien şi lucrările sale. Stăpânul inelelor a inspirat şi
continuă să inspire arta, muzica, industria filmului şi televiziunea, jocurile video şi literatura
ulterioară. Adaptări ale Stăpânului Inelelor au fost făcute pentru radio, teatru şi film. Producerea
în 2001-2003 a aclamatei ecranizări a trilogiei Stăpânul inelelor a iniţiat un nou val de interes
faţă de Stăpânul inelelor şi celelalte lucrări ale lui Tolkien.

Context
Fondul istoric al trilogiei Stăpânul inelelor se dezvăluie pe măsură ce acţiunea avansează şi este
elaborată în anexe şi Silmarillion, publicate după moartea lui Tolkien. Istoria începe cu mii de
ani înainte de povestea Inelului, când Lordul Întunecat Sauron a creat în secret Unicul Inel,
singurul de acest fel, pentru a-i controla pe ceilalţi purtători ai Inelelor Puterii. El a pornit un
război de-a lungul căruia a obţinut şaisprezece inele ale puterii şi le-a distribuit oamenilor (nouă)
şi gnomilor (şapte); cei nouă oameni purtători ai inelelor au fost corupţi în timp de către magia
inelelor şi au devenit Nazgûli, cei mai de temut supuşi ai lui Sauron. Acesta a eşuat în încercarea
de a captura ultimele trei inele, care au rămas în posesia elfilor. Oamenii de pe insula Númenor i-
au ajutat pe elfii asediaţi în război şi mult mai târziu au trimis o mare armată pentru a-l înfrânge
pe Sauron, care a capitulat şi a fost dus în Númenor ca prizonier. Totuşi, Sauron, fiind şiret, le-a
otrăvit minţile númenoreenilor şi i-a pornit împotriva Valarilor (zeitati în mitologia lui Tolkien)
şi cu ajutorul acestora a invadat Amanul (casa Valarilor), atac a cărui consecinţă a fost
distrugerea Númenorului. Spiritul lui Sauron a reuşit să scape şi a ajuns în Pământul de Mijloc.
Distrugerii Númenorului au supravieţuit şi câţiva númenoreeni, care s-au opus invaziei
Amanului, conduşi de Elendil şi fiii săi, Isildur şi Anárion.

O sută de ani mai târziu, Sauron a început un război împotriva celorlalţi númenoreeni exilaţi care
s-au stabilit pe Pământul de Mijloc. Elendil a format Ultima alianţă dintre elfi şi oameni
împreună cu regele elf Gil-galad şi au mărşăluit spre Mordor, înfrângând armata lui Sauron şi
asediind fortăreaţa Barad-dûr. După şapte ani de asediu, în timpul căruia Anárion a fost ucis,
Sauron însuşi a ieşit şi a început o luptă împotriva liderilor Ultimei Alianţe. Gil-galad şi Elendil
au fost ucişi de către Sauron, dar şi corpul acestuia era slăbit.[9] Isildur a tăiat degetul pe care se
afla Inelul lui Sauron cu ajutorul sabiei rupte (Narsil) a lui Elendil. Când acest lucru s-a
întâmplat, spiritul lui Sauron a fost eliberat şi a zburat în sălbăticie. Isildur a fost sfătuit să
distrugă inelul, prin aruncarea lui în lava vulcanului de pe Muntele Osândei, unde a fost făurit,
dar atras de frumuseţea inelului, Isildur refuză şi îl păstrează ca preţ al vieţii lui Anárion şi
Elendil, ambii fiind ucişi de către Sauron.

Astfel a început cea de-a treia eră a Pământului de Mijloc. Doi ani mai târziu, Isildur şi soldaţii
săi au fost prinşi într-o ambuscadă a orcilor în timp ce mărşăluiau pe Câmpiile Vesele. Isildur a
scăpat punându-şi Inelul pe deget - care îl făcea pe purtător invizibil - dar Inelul l-a trădat,
alunecând de pe degetul său când acesta înota în Marele Râu Anduin. După pierderea inelului,
Isildur a fost văzut de către orci şi apoi omorât, iar Inelul a fost uitat pentru două milenii pe
fundul râului.
Inelul a fost găsit din întâmplare de către hobbitul Déagol. Prietenul său,[9] Sméagol, l-a ucis
pentru a obţine inelul. Fiind renegat de către cunoscuţi, Sméagol s-a ascuns în Munţii Ceţoşi
unde, fiind corupt de către puterea Inelului a devenit o creatură slabă, pe nume Gollum. Mult mai
târziu, după cum este relatat în Hobbitul, un alt hobbit pe nume Bilbo Baggins, găseşte inelul în
peştera în care locuia Gollum şi îl ia acasă la Fundătura, neştiind că este ceva mai mult decât un
inel magic, cu care se putea face invizibil.

Rezumat
Frăţia Inelului

Atenţie: urmează detalii despre naraţiune şi/sau deznodământ.

Frăţia Inelului.

Cele trei volume ale trilogiei Stăpânul Inelelor sunt divizate fiecare în două cărţi mai mici,
formând şase cărţi în total. Cartea I din Frăţia inelului începe în Comitat, avându-l ca personaj
principal pe Bilbo, care îşi serbează cea de-a 111-a aniversare, aproximativ cu şaizeci de ani
după terminarea Hobbitului. Acesta dispare folosind inelul său magic. Începând o nouă aventură,
Bilbo îi încredinţează multe dintre bunurile sale, incluzând inelul, vărului şi moştenitorului său
adoptiv Frodo Baggins. După 17 ani de investigaţii, bunul său prieten Gandalf cel Sur confirmă
că acest inel este de fapt Inelul, instrumentul puterii lui Sauron, pe care Lordul Întunecat l-a
căutat de-a lungul celui de-al Treilea Ev, şi care a corupt multe persoane în dorinţa sa de a ajunge
la stăpânul său. Ceea ce nu ştie Gandalf este că Gollum a călătorit în Mordor, unde a fost
capturat şi puţinele informaţii pe care le avea despre Inel le-a divulgat prin tortură.

«Sauron» îşi trimite cei mai de temut supuşi ai săi, Nazgûlii deghizaţi în călăreţi negri, pentru a
căuta Inelul în Comitat. Frodo, purtătorul inelului, scapă cu ajutorul grădinarului său loial
Samwise Gamgee şi a trei prieteni apropiaţi Meriadoc „Merry“ Brandybuck, Peregrin „Pippin“
Took şi Fredegar „Fatty“ Bolger. În timp ce Fatty acţionează drept momeală pentru Călăreţii
Negri, Frodo şi ceilalţi decid să ducă Inelul la elfii din Vâlceaua Despicată. Ei sunt ajutaţi de
către Tom Bombadil şi un bărbat numit „Pas Mare“, care mai târziu se dovedeşte a fi Aragorn,
moştenitorul tronului din Gondor şi Arnor, două regate create de către númenoreenii exilaţi.
Aragorn îi conduce pe hobbiţi la Vâlceaua Despicată, la cererea lui Gandalf. Între timp, Frodo
este grav rănit de către Călăreţii Negri, când se aflau pe dealul supranumit Ţancul Vremii. Cu
ajutorul lordului elf Glorfindel, Frodo reuşeşte să ajungă la Vâlceaua Despicată, trecând râul
Bruinen. Călăreţii Negri sunt alungaţi cu ajutorul unei vrăji de creştere a debitului râului, făcută
de către lordul Elrond. Cartea I se termină avându-l pe Frodo inconştient.

Cartea a II-a îl surprinde pe Frodo revenindu-şi după rana făcută de către Nazgûli, sub stricta
grijă a lui Elrond, conducătorul Vâlcelei Despicate. Frodo îl reîntâlneşte aici pe Bilbo, care
trăieşte retras şi o vede pe Arwen, fiica lui Elrond. Mai târziu, o mare parte din expoziţiunea
poveştii este redată de-a lungul unui mare consiliu, găzduit de către Elrond şi la care participă
reprezentanţii marilor seminţii din Pământul de Mijloc (elfi, gnomi şi oameni). Gandalf
menţionează posibila ameninţare a lui Saruman, liderul Ordinului Vrăjitorilor, care a vrut inelul
pentru el însuşi. Pentru a împlini o veche profeţie referitoare la reîntoarcerea regelui Gondorului
şi Arnorului, Aragorn urmează să pornească un război împotriva lui Sauron, fiind înarmat cu
Narsil, sabia distrusă a lui Elendil. Bucăţile distruse ale sabiei au fost ţinute în secret la Vâlceaua
Despicată de-a lungul anilor pentru a fi restaurată acum sub numele de Andúril. Consiliul decide
că singura posibilitate de a salva Pământul de Mijloc este aceea de a distruge inelul, prin
aruncarea lui în lava Muntelui Osândei, loc în care a fost creat inelul. Frodo se oferă voluntar
pentru această misiune, iar Frăţia inelului este formată pentru a-l proteja, fiind compusă din cei
trei semeni hobbiţi, Gandalf, Aragorn, Boromir din Gondor, Gimli gnomul şi Legolas elful.
Aceştia, împreună cu Frodo, sunt cei nouă membri care au pornit împotriva lui Sauron.

Echipa călătoreşte de-a lungul câmpiilor şi munţilor şi hotăreşte să se avânte în Minele Moriei,
din cauza vrăjilor cu care Sauron controlează natura împotriva lor. Ei sunt urmăriţi de către
Gollum, care a fost eliberat de către Sauron, fiind disperat să îşi redobândească inelul pe care îl
numeşte Preţiosul. Când compania ajunge în mijlocul galeriilor din Moria, este atacată de către
orci. Gandalf trebuie să se lupte cu un Balrog, un demon din timpuri străvechi şi cade împreună
cu acesta într-o prăpastie adâncă, creând astfel iluzia morţii sale. Scăpând din Moria, Frăţia,
condusă acum de către Aragorn, se refugiază în regatul elfilor, Lothlórien, casa Doamnei
Galadriel şi a Lordului Celeborn. Frăţia călătoreşte apoi de-a lungul râului Anduin, iar Frodo
decide să continue călătoria pe cont propriu, din pricina influenţei negative pe care o are inelul
asupra lui Boromir. La finalul Cărţii a II-a, Frodo alături de Sam încep să călătorească pe drumul
spre Mordor.

Cele două turnuri

Cele două turnuri.

Cel de-al doilea volum, Cele două turnuri, este împărţit în două poveşti paralele, câte una în
fiecare carte. Cartea a III-a detaliază aventurile membrilor Frăţiei rămaşi în viaţă, care ajută
regatul numit Rohan în lupta sa împotriva lui Saruman. În începutul cărţii, Frăţia este atacată de
către orcii lui Saruman, în luptă fiind ucis Boromir, iar Merry şi Pippin sunt răpiţi de către orci
(Saruman a hotărât să caute inelul pentru el şi i-a trimis pe aceştia pentru a-i aduce hobbiţii în
viaţă). Aragorn, Legolas şi Gimli pornesc în căutarea hobbiţilor. Cei trei îl întâlnesc pe Gandalf,
care s-a reîntors sub numele de Gandalf cel Alb. El a învins Balrogul cu preţul vieţii sale, dar s-a
întors pe Pământul de Mijloc din cauză că misiunea sa nu a fost îndeplinită încă. Cei patru ajută
regatul Rohan sa învingă trupele lui Saruman, în lupta de la Cetatea Cornului. În acest timp,
Merry şi Pippin, eliberaţi din captivitate, îi ajută pe enţi, făpturi asemănătoare copacilor dar care
posedă abilităţi motorii, să distrugă fortăreaţa lui Saruman, Isengard. Cele două grupuri se
întâlnesc după ce ambele lupte se încheie. Saruman refuză să renunţe la ideile sale nebuneşti şi
este izgonit de către Gandalf din Ordinul Vrăjitorilor, luându-i o mare parte din puterea magică.

Cartea a IV-a descrie călătoria lui Frodo şi Sam spre Muntele Osândei. Aceştia reuşesc să îl
captureze pe Gollum şi să îl convingă să îi conducă pe drumul spre Poarta Neagră, realizând
după aceea că este impenetrabilă. Gollum le sugerează apoi un drum secret către Mordor, prin
înfricoşătoarea vale a Minas Morgulului. În timp ce călătoresc prin această zonă, ei sunt capturaţi
de către o mică armată a Gondorului, condusă de către fratele lui Boromir, Faramir, dar ei îl
conving pe acesta că inelul trebuie să fie distrus cu orice preţ. La finalul volumului, Gollum îl
trădează pe Frodo şi îl conduce la Shelob, un păianjen uriaş, sperând că odată ce aceasta se va
ospăta din hobbit el va putea lua inelul. Shelob îl înţeapă pe Frodo şi îl paralizează, dar Sam se
luptă cu păianjenul şi îl învinge. Frodo este luat de către orci şi dus în fortăreaţa Cirith Ungol.
Sam crede că stăpânul său este mort şi ia povara inelului asupra sa. El realizează mai târziu că
adevăratul purtător trăieşte şi începe astfel o urmărire pentru a-i salva viaţa lui Frodo. În tot acest
timp Sauron porneşte războiul împotriva Gondorului, trimiţând o armată numeroasă condusă de
către liderul Nazgûlilor în lupta contra Gondorului.

Întoarcerea regelui

Cel de-al treilea volum, Întoarcerea regelui începe cu Gandalf care ajunge la cetatea Minas
Tirith, din Gondor, împreună cu Pippin, pentru a avertiza oraşul în legătură cu atacul iminent ce
urmează să fie lansat de către Sauron. Merry se alătură armatei din Rohan, în timp ce
componenţii Frăţiei, conduşi de către Aragorn se avântă pe Cărările Morţii având speranţa că pot
găsi o armată formată din sufletele morţilor care îi vor ajuta împotriva corsarilor din Umbar.
Gandalf, Aragorn şi ceilalţi membri ai Frăţiei asistă astfel la marele război lansat de către Sauron
împotriva regatului Gondor. Cu ajutorul călăreţilor din Rohan şi a asaltului lui Aragorn dinspre
râu, procente semnificante din armata lui Sauron au fost înfrânte, iar cetatea Minas Tirith a
câştigat lupta. Totuşi, Sauron dispunea încă de mii de supuşi, iar personajele principale sunt
nevoite să înceapă o luptă pentru totul sau nimic, lângă Poarta Neagră a Mordorului. Planul
acestora este să îi distragă atenţia lui Sauron, pentru a-i da lui Frodo suficient timp pentru a
distruge inelul.

În cartea a VI-a, Sam îl salvează pe Frodo din captivitate. Cei doi îşi croiesc cu greu drum prin
Mordor şi după un drum dificil ajung la Muntele Osândei (fiind urmăriţi îndeaproape de către
Gollum). De asemenea, tentaţia inelului se dovedeşte a fi prea puternică pentru Frodo, în final
acesta hotărând să păstreze inelul pentru el. În timp ce Nazgûlii zboară cu mare viteză spre
Muntele Osândei, Gollum îl atacă pe Frodo, în speranţa că poate obţine „Preţiosul“. Acesta îl
muşcă pe Frodo de degetul pe care poartă inelul şi reuşeşte să îl ia. Înebunit de bucurie, Gollum
se dezechilibrează şi cade în lava încinsă a vulcanului, distrugând neintenţionat inelul. O dată cu
distrugerea acestuia, armata lui Sauron este împrăştiată, Nazgûlii se dezintegrează, iar armata lui
Aragorn devine victorioasă.

Astfel, Sauron este distrus pentru totdeauna, iar regatul acestuia îşi găseşte sfârşitul. Aragorn este
încoronat drept rege al Gondorului şi se căsătoreşte cu Arwen, fata lui Elrond. Totuşi, conflictele
nu s-a încheiat, deoarece Saruman reuşeşte să scape din captivitate şi să aducă Comitatul sub
conducerea sa. În final, hobbiţii reuşesc să îl înlăture pe acesta şi să readucă frumuseţea şi pacea
acelor zone. La sfârşit, Frodo rămâne rănit în suflet şi corp şi, fiind acompaniat de către Bilbo,
călătoreşte peste mări spre Tărâmurile Nemuririi, unde îşi găseşte pacea.

Anexele romanului conţin detalii referitoare la istoria Pământului de Mijloc şi seminţiile care
populează aceste locuri. Arwen este un personaj absent fizic din multe părţi ale romanului,
povestea sa fiind narată complet în anexe (trecutul şi viitorul său alături de Aragorn).

Conform cronologiei lui Tolkien, evenimentele descrise în poveste se încadrează între anunţul
făcut de către Bilbo la sărbătorirea vârstei sale (111) pe data de 22 Septembrie 3001 şi
reîntoarcerea lui Sam la Fundătura pe data de 6 octombrie 3021. Majoritatea evenimentelor se
desfăşoară de-a lungul anilor 3018 şi 3019, prezentându-l pe Frodo care pleacă de la Fundătura
pe 23 Septembrie 3018 şi distrugerea inelului, şase luni mai târziu, pe 25 martie 3019.

Concepţie şi creaţie
Scriere

Stăpânul inelelor a fost conceput sub statutul de continuare a Hobbitului, o poveste fantastică
publicată în 1937, scrisă de către Tolkien pentru copiii săi.[10] Din cauza popularităţii dobândite
de către această poveste Tolkien a fost contactat de către edituri pentru a scrie mai multe poveşti
despre hobbiţi şi goblini. Astfel, la vârsta de 45 de ani, Tolkien a început să scrie la ceea ce urma
să devină Stăpânul inelelor. În anul 1949 Tolkien a terminat scrierea cărţii, dar cartea a fost
publicată deabea în 1955, când Tolkien avea 63 de ani.

Îniţial Tolkien nu a intenţionat să scrie o continuare pentru Hobbitul şi a început să scrie poveşti
pentru copii, precum Roverandom. Munca sa constă în crearea unei lumi numite Arda, unde
trăiesc personaje numite Simarili, iar el povesteşte istorioarele acestora. Multe dintre aceste
poveşti l-au inspirat pe narator în cadrul producerii Stăpânului inelelor. Tolkien a murit înainte
de a termina romanul de poveşti, numit în prezent The Silmarillion, dar fiul său Christopher
Tolkien a reuşit să editeze munca tatălui său şi a publicat romanul în anul 1977.[11] Câţiva editori
au menţionat că Silmarillion este adevărata muncă a lui Tolkien,[12] deoarece aceasta a ocupat o
mare parte din viaţa sa, prin crearea unei limbi specifice. Stăpânul inelelor este ultima creaţie a
lui Tolkien şi ultima amprentă lăsată asupra universului creat de către el.[9]

Fiind presat de către editori, Tolkien a început un nou Hobbit în luna decembrie a anului 1937.[10]
După câteva începuturi false, povestea inelului a prins viaţă şi a devenit o continuare a romanului
nepublicat The Silmarillion. Ideea primului capitol („O petrecere mult aşteptată“) a fost
preconcepută, iar motivele din spatele dispariţiei lui Bilbo, semnificaţia inelului şi titlul de
Stăpânul inelelor nu au fost publicate până în primăvara anului 1938.[10] Iniţial Tolkien a plănuit
să scrie o poveste în care Bilbo dorea să călătorească, pentru a-şi mări averea iniţială; totuşi el şi-
a reamintit de inel şi de puterile sale şi a decis să scrie actuala poveste.[10] Tolkien a început cu
Bilbo ca şi caracter principal, dar s-a răzgândit, deoarece un hobbit amuzant şi petrecăreţ nu ar fi
fost potrivit pentru o astfel de poveste. Astfel Tolkien a căutat un nou personaj principal care să
ducă povara inelului şi a ajuns la membrii familiei lui Bilbo.[10] Iniţial scriitorul a vrut să dea
viaţă unui fiu, dar s-a răzgândit deoarece această soluţie ar fi generat o serie de întrebări precum
cine este soţia sa sau de ce l-ar fi lăsat Bilbo pe fiul său se aventureze în călătorii periculoase. În
legendele greceşti există un erou care a primit artefacte ale puterii, lucru care i-a dat viaţă lui
Frodo, purtătorul inelului.[10] (Tehnic Tolkien l-a făcut pe Frodo vărul de grad secund al lui
Bilbo, dar din cauza diferenţei de vârstă dintre cei doi, ei se consideră unchi şi nepot.)

Scrierea romanului a decurs foarte încet, din cauza perfecţionismului lui Tolkien, care a fost
întrerupt frecvent de către îndatoririle academice.[13] Conform surselor se pare că Tolkien a
abandonat romanul de-a lungul anului 1943.[10] De-a lungul celui de-al doilea război mondial,
Tolkien a făcut eforturi uriaşe pentru a finaliza cartea.[10] El a terminat-o în anul 1948, dar nu a
mai revizuit-o până în 1949.[10]
Între timp a intervenit o dispută cu editura, Tolkiend preferând să publice alături de Stăpânul
inelelor şi romanul său de poveşti, The Silmarillion dar editura Allen & Unwin nu a vrut acest
lucru. Tolkien a forţat o colaborare cu Collins, Milton Waldman, dar în cele din urmă cartea a
fost publicată sub numele Allen and Unwin.[10]

După succesul obţinut de către trilogia Stăpânul inelelor, Tolkien a luat în considerare scrierea
unui nou roman, care ar fi trebuit să continue povestea precedentului. În acesta populaţia
Gondorului se convertesc la culte întunecate şi se întorc împotriva fiului lui Aragorn, Eldarion.
Totuşi Tolkien nu a ajuns niciodată prea departe la scrierea cărţii, iar unele părţi au fost anexate
romanului Oamenii Pământului de Mijloc. Instantaneu, Tolkien s-a reîntors la revizuirea poveştii
Silmarillion, dar a murit înainte de a termina acest proiect, iar cartea a fost publicată postmortem
de către fiul său, Christopher Tolkien în 1977.

Publicare

Pentru publicarea trilogiei, din cauza crizei de hârtie de după război, şi pentru a menţine preţul
scăzut, cartea a fost divizată în trei volume: Frăţia inelului (cărţile I şi II) Cele Două Turnuri
(cărţile III şi IV) şi Întoarcerea Regelui (cărţile V şi VI plus şase anexe). Amânarea producerii
anexelor, hărţilor a condus la amânarea dăţii iniţiale a publicării. Astfel pe 21 iulie 1954, 11
noiembrie 1954 şi pe 20 octombrie 1955 respectiv au fost lansate în Regatul Unit, şi apoi în
Statele Unite. Lansarea cărţii Întoarcerea Regelui a fost amânată cel mai mult, iar Tolkien nu a
fost încântat de către titlul dat, deoarece acesta dezvăluia prea mult din povestea romanului.
Iniţial scriitorul a propus titlul Războiul inelului, dar a fost refuzat de către editori.[14]

Cărţile au fost publicate conform unei înţelegeri de împărţire a profitului în care Tolkien nu
primea niciun avans sau onorariu până când investiţia nu era recuperată. Un index al întregului
set de trei volume publicat la sfârşitul volumului al treilea a fost promis în primul volum. Totuşi,
acesta s-a dovedit impracticabil de realizat într-un interval de timp rezonabil. Mai târziu, în 1966,
patru anexe, care nu erau scrise de Tolkien, a fost adăugate Întoarcerii regelui. Din cauza
distribuţiei largi a setului de trei volume, se face adeseori referire la lucrare drept „trilogia“
Stăpânul inelelor. Într-o scrisoare adresată poetului W. H. Auden (faimos pentru revizuirea
volumului final în 1956), Tolkien însuşi s-a folosit de termenul „trilogie“ pentru lucrarea sa, deşi
alteori o considera drept o denumire improprie, deoarece opera era scrisă şi concepută ca o
singură carte. Este de asemenea adeseori considerată şi roman; cu toate acestea, Tolkien a
obiectat şi împotriva acestei denumiri, deoarce o privea mai degrabă drept un roman de aventuri.

Un set britanic de şapte volume (ISBN 0-261-10387-3) a urmat diviziunea originală în şase cărţi
a lui Tolkien în 1999, cu anexele de la sfârşitul Întoarcerii regelui legate drept un volum separat.
Numele individuale ale cărţilor a fost stabilite conform unei combinaţii de sugestii pe care
Tolkien le făcuse în timpul vieţii şi titlurilor volumelor existente. De la Cartea I până la Cartea a
VI-a, aceste titluri erau Inelul porneşte la drum, Inelul merge spre miazăzi, Trădarea
Isengardului, Inelul merge spre est, Războiul inelului şi Sfârşitul celui de-al treilea Ev [2].
Titlurile Trădarea Isengardului, Războiul inelului şi Sfârşitul celui de-al treilea Ev au fost de
asemenea utilizate drept titluri de volume de către Christopher Tolkien în Istoria Stăpânului
inelelor.
Cronologia publicării

Cele trei părţi publicate pentru prima dată cu un decalaj de câteva luni, în 1954 şi 1955 de către
editura Allen & Unwin. De atunci au fost republicate de mai multe ori şi de mai multe edituri în
seturi de câte unul, trei, şase sau chiar şapte volume. Cele mai comune versiuni actuale sunt
ISBN 0-618-34399-7 (un volum) şi ISBN 0-618-34624-4 (set de trei volume). La începutul
anilor 1960, Donald A. Wollheim, editor de cărţi ştiinţifico-fantastice al editurii Ace Books, a
emis teoria că Stăpânul inelelor nu era protejat în Statele Unite de către legea americană a
drepturilor de autor, deoarece ediţia americană fusese legată din pagini tipărite în Marea Britanie,
cu intenţia originală fiind ca acestea să fie tipărite în ediţia britanică. Ace Books a iniţiat
publicarea unei ediţii, neautorizată de către Tolkien şi fără ca drepturile de autor să îi fie plătite.
Tolkien a luat atitudine faţă de aceasta, anunţându-şi rapid fanii în privinţa acestei obiecţii.
Presiunea exercitată din partea organizaţiilor de fani a devenit atât de mare, încât Ace Books şi-a
retras ediţia şi a plătit drepturile de autor ale lui Tolkien, însă cu mult sub ce ar fi trebuit să
primească în cazul unei publicaţii obişnuite. Totuşi, acest început nefericit a fost umbrit atunci
când o ediţie autorizată publicată de Ballantine Books a avut un uriaş succes comercial. Pe la
mijlocul anilor 1960 romanul, din cauza largii expuneri în faţa publicului american, devenise un
adevărat fenomen cultural. Tot în această perioadă Tolkien a început revizii variate ale textului
pentru a produce o versiune a cărţii care să aibă drepturi americane de autor de netăgăduit.
Aceasta va deveni mai târziu A doua ediţie a Stăpânului inelelor. Ani mai târziu teoria
drepturilor de autor avansată de către Ace Books a fost repudiată iar ediţia lor a fost găsită că
violase drepturile de autor ale lui Tolkien conform legii americane.[15]

De la tipăririle originale din anii 1950 şi 1960, au apărut multe ediţii diferite ale Stăpânului
inelelor. În anii 1990 (parte din cauza anticipării viitoarei ecranizări a trilogiei Stăpânul inelelor)
mai multe noi ediţii au fost publicate, inclusiv o ediţie de trei volume cartonate de la editura
Houghton-Mifflin, prezentând ilustraţii color realizate de către Alan Lee. În 2004 o nouă ediţie a
fost publicată pentru a celebra a 15-a aniversare a publicaţiei originale a cărţii.

Romanul a fost tradus, cu grade variate de succes, în zeci de alte limbi.[16] Tolkien, un expert în
filologie, a examinat multe din aceste traduceri şi a avut comentarii asupra fiecăreia, care reflectă
atât procesul traducerii, cât şi munca sa. Pentru a ajuta traducătorii, Tolkien a scris Ghidul
numelor din Stăpânul inelelor. Deoarece se doreşte a fi o traducere a Cărţii Roşii a Marşului
Vestic, traducătorii au un grad neobişnuit de libertate în privinţa traducerii Stăpânului inelelor şi
în contrast cu practica modernă, numele intenţionate a avea un înţeles particular în versiunea
engleză sunt traduse pentru a oferi un înţeles asemănător limba respectivă. În germană, de
exemplu, numele „Baggins“ devine „Beutlin“ (conţinând cuvântul Beutel care înseamnă „sac“)
iar „elf“ devine „Elb“ (Elb nu prezintă conotaţiile sau interpretările greşite ale echivalentului său
englez şi din acest motiv este o variantă mai potrivită pentru creaţia lui Tolkien).

Influenţe

Stăpânul inelelor este materializarea explorării intereselor lui Tolkien: filologie, religie (în
special catolicismul roman), basme, mitologia Scandinavă, dar romanul este puternic influenţat şi
de către evenimentele Primului Război Mondial.[17] Tolkien a creat o lume fictivă extrem de
complexă (Eä), în care Stăpânul inelelor este plasat, multe dintre componentele acestei lumi,
conform propriilor mărturisiri fiind inspirate de către alte surse.[18]

Tolkien a descris romanul Stăpânul inelelor, prietenului său, membru al Ordinului iezuit Robert
Murray ca o „lucrare fundamental religioasă şi Catolică, de care nu a fost conştient la început,
lucru observat după revizuire“.[9] În cadrul romanului pot fi găsite multe teme teologice care
includ războaie între bine şi rău, triumful umilinţei asupra mândriei şi activitatea zeilor. În plus
legenda conţine teme precum moartea şi imortalitatea, mila şi binecuvântarea, învierea, salvarea,
pocăinţa, propriul sacrificiu, dreptatea, propria credinţă, frăţia, autoritatea şi vindecarea. De
asemenea, Tolkien a declarat că de-a lungul scrierii romanului, în momentele în care Frodo
trebuia să lupte împotriva puterii inelului, în mintea sa era prezent deseori versul „Şi nu ne duce
pe noi în ispită, Ci ne izbăveşte de cel rău“ din rugăciunea Tatăl Nostru.[9]

Motive non-creştine sunt puternic reprezentate de-a lungul romanului. Unul dintre exemple ar fi
Ainur, un regat al fiinţelor angelice, responsabile pentru conceperea lumii, încluzându-l pe Valar,
cel mai mare dintre „zei“ împuternicit cu sarcina de a menţine echilibrul şi servitorii săi maiarii.
Conceptul de Valar împlică influenţe mitologice scandinave şi greceşti, deasemenea Ainur şi
lumea în sine sunt creaţii ale unui zeu momoteist - Ilúvatar or Eru, „Unicul“. Religia menţionată
în Stăpânul inelelor este descrisă pe larg în romanul Silmarillion. Totuşi rămân multe lucruri
neclarificate precum „Marele Duşman“, maestru al lui Sauron. Alte elemente necreştine apar în
roman precum neumanii (piticii, elfii, hobbiţii şi enţii), un „Om Verde“ (Tom Bombadil) şi
spirite sau stafii (Oamenii morţi din Dunharrow).

Mitologiile nord Europene sunt probabil cel mai bine reprezentate de-a lungul romanului. Elfii şi
gnomii creaţi de către el sunt bazaţi puternic pe legende scandinave şi germanice. Numele
precum „Gandalf“, „Gimli“ sau „Middle-earth “ (termenul în engleză pentru „Pământul de
Mijloc“) sunt cuvinte derivate direct din mitologia nordică. Personajul Gandalf este influenţat în
mod special de către zeitatea germanică Odin, Tolkien însuşi menţionând într-o scrisoare din
anul 1946 că şi-l imaginează pe Gandalf ca pe un vrăjitor Odinic.[9]

Influenţe specifice ale mitologiilor Europene includ poemul anglo-saxon Beowulf.[19] Este posibil
ca Tolkien să fi împrumutat elemente ale legendei Völsunga saga, în mod special Inelul magic de
aur şi sabia rupă care este refăurită. În Völsunga saga aceste lucruri sunt Andvarinaut şi Gram,
ele corespund cu inelul şi Narsil/Andúril. Mitologia finalandeză şi multe alte elemente din cartea
de poeme Kalevala au jucat un rol important asupra creerii Pământului de Mijloc.[20] În manieră
asemănătoare cu Stăpânul inelelor, Kalevala este centrată asupra unui artefact magic, numit
Sampo, care îi aduce avere purtătorului său, dar nu îi dezvăluie niciodată natura acestuia. Precum
Sampo, Inelul este disputat de către forţele binelui şi ale răului pentru ca în final să fie distrus
pentru „binele majorităţii“. O altă paralelă între cele două cărţi este vrăjitorul, Gandalf
împrumută unele din acţiunile lui Väinämöinen (vrăjitorul din Kalevala). Ambii luptă alături de
forţele binelui şi în finalul romanului pleacă spre o lume a nemuririi. Tolkien s-a inspirat din
limba finlaneză când a creat limba elfă Quenya.[21]

Deasemenea este clar că inelul are o aplicabilitate largă privind conceptul de putere absolută şi
efectele sale, iar accentuează ideea că oricine încearcă să obţină putere de pe seama sa va fi
inevitabil corupt de către el. Conceptul de „inel al puterii“ este prezent şi în dialogul Socratic al
lui Plato - Republica, în Cercul inelului - Richard Wagner şi în povestea Inelul lui Gyges.

Piesa Macbeth, scrisă de către Shakespeare l-a influenţat pe Tolkien într-o oarecare măsură.[22]
Atacul Enţilor asupra cetăţii Isengard a fost inspirat de către „Pădurea Birnam venind spre
Dunsinane“ în piesa lui Shakespeare.

La un nivel mult mai personal, unele locaţii şi personaje au fost inspirate de către copilăria lui
Tolkien din Sarehole şi Birmingham. Comitatul pare a fi influenţat în mare parte de către
Colegiul Stonyhurst din Lancashire, une Tolkien a studiat în anii 1940.[23] Stăpânul Inelelor a
fost inspirat crucial de către participarea lui Tolkien la Primul Război Mondial şi a fiului acestuia
la Cel De-Al Doilea Război Mondial. Acţiunea centrală a cărţilor este plasată în jurul unui război
dintre bine şi rău, în pragul unui nou mileniu. Acest război poate fi întâlnit în mitologia
scandinavă, dar Primul Război Mondial este o influenţă clară asupra romanului.

După publicarea romanului Stăpânul inelelor, aceste influenţe au condus la speculaţia că inelul
este o alegorie pentru bomba nucleară.[24] Totuşi, Tolkien a insistat că munca sa nu este o
alegorie de niciun fel. El a declarat în prefaţa Stăpânului inelelelor că niciodată nu i-au plăcut
alegoriile, care credea el că impun dominaţia autorului asupra cititorului. În schimb el a preferat
termenul de aplicabilitate, libera opinie a cititorului de a interpreta munca sa (a lui Tolkien) în
lumina propriei vieţi şi timpuri.[25] Tolkien a scris o mare parte a cărţii, incluzând începutul şi
finalul, înainte ca bombele nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki să fie făcute cunoscute lumii.

Totuşi, romanul are şi o serie de influenţe moderne. Există o disperare în faţa noilor maşinării,
simţite chiar de către Tolkien în timpul Primului Război Mondial. Unii susţin că în cadrul
romanului există dovezi clare care dovedesc că povestea este puternic influenţată de către
problemele contemporane cum ar fi industrializarea şi urbanizarea din locurile pitoreşti engleze.
Dezvoltarea masivă a unei generaţii de orci are deasemenea rezonanţe moderne, iar efectele
inelului asupra purtătorului aduc indirect în discuţie dependenţa actuală a drogurilor, Tolkien
aducând asftel romanul la un nivel modern.

Abrevieri

Numele întregii lucrări este adeseori abreviat LotR, sau pur şi simplu 'LR' (Tolkien însuşi folosea
'LR'), iar cele trei volume FR, sau FotR (engleză: The Fellowship of the Ring - Frăţia inelului),
TT sau TTT (The Two Towers - Cele două turnuri) şi RK sau RotK (The Return of the King -
Întoarcerea regelui).

Aprecieri critice
Lucrarea lui Tolkien a primit numeroase critici, variind de la teribilă la excelentă. Revizuirile
recente ale variatelor publicaţii media au fost, în majoritate, foarte pozitive. La revizuirea sa
originală, Sunday Telegraph a notat că era „printre cele mai mari lucrări de ficţiune imaginativă
ale secolului douăzeci“. Sunday Times a părut să fie de acord cu aceste sentimente, atunci când în
revizuirea sa era menţionat că „lumea vorbitoare de limbă engleză este împărţită în cei care au
citit Stăpânul inelelor şi Hobbitul şi cei care urmează să o facă“. New York Herald Tribune a
părut de asemenea să aibă o idee despre cât de populare vor deveni cărţile, scriind în revizuirea
sa că erau „predestinate să depăşească generaţia noastră“.[26]

Totuşi, nu toate revizuirile originale au fost atât de încurajatoare. Cronicarul de la New York
Times Judith Shulevitz a criticat „pedanteria“ stilului literar al lui Tolkien, spunând că acesta „a
formulat o credinţă imaginară faţă de importanţa misiunii sale, aceea de conservator literar, care
se pare a fi în realitate moartea literaturii însăşi“.[27] Criticul Richard Jenkyns, scriind în The New
Republic, a criticat lipsă percepută a capitolului psihologic. Atât personajele, cât şi lucrarea
însăşi sunt, potrivit lui Jenkyns, „anemice şi lipsite de conţinut“.[28] Chiar şi în interiorul grupului
literar al lui Tolkien, The Inklings, părerile au fost amestecate. Hugo Dyson s-a plâns cu voce
tare faţă de ce a citit, iar Christopher Tolkien l-a înregistrat pe Dyson „stând pe canapea, şi
tolănindu-se şi strigând şi spunând, «Doamne, gata cu elfii»“.[29] Cu toate acestea, alt Inkling,
C.S. Lewis, avea sentimente foarte diferite, scriind că „aici sunt frumuseţi care pătrund precum
săbiile sau ard precum fierul rece. Aici este o carte care vă va mişca sufletul“. În ciuda acestor
revizuiri şi a lipsei de exemplare până în anii 1960, Stăpânul inelelor s-a vândut bine iniţial în
varianta cu coperţi cartonate.[30]

Câţiva alţi autori din domeniu, cu toate acestea, au părut să fie mai mult de acord cu Dyson decât
cu Lewis. Autorul de ştiinţifico-fantastic David Brin a criticat cartea pentru ceea ce el a perceput
a fi un devotament incontestabil faţă de o structură tradiţională socială elitistă, descrierea sa
pozitivă a măcelului dintre forţele oponente şi romantica sa viziune asupra lumii din trecut.[31]
Michael Moorcock, un alt faimos autor de ştiinţifico-fantastic şi fantastic, este de asemenea critic
faţă de Stăpânul inelelor. În eseul său, „Epic Pooh“, egalează lucrarea lui Tolkien cu Winnie-the-
Pooh şi o critică împreună cu alte lucrări similare din cauza punctului de vedere închipuit al unei
Anglii fericite.[32] Dintr-o întâmplare, Moorcock i-a întâlnit atât pe Tolkien, cât şi pe Lewis când
era adolescent şi susţine că i-a plăcut personal, deşi nu îi admiră şi pe plan artistic.

În 1957, i s-a acordat International Fantasy Award. În ciuda numeroşilor sceptici, publicaţiile
editurilor Ace Books şi Ballantine au ajutat Stăpânul inelelor să devină imens de popular în anii
1960. Cartea a rămas astfel de atunci, plasând-o printre cele mai populare lucrări de ficţiune ale
secolului douăzeci, conform atât vânzărilor, cât şi opiniilor cititorilor.[33] În sondajul din 2003
„Big Read“ organizat de BBC, Stăpânul inelelor a fost găsit a fi „cea mai iubită carte a naţiunii“.
În sondaje asemănătoare din 2004, atât Germania,[34] cât şi Australia,[35] au considerat Stăpânul
inelelor a fi cartea lor favorită. Într-un sondaj din 1999 organizat pentru clienţii Amazon.com,
Stăpânul inelelor a fost judecat a fi „cartea lor favorită a mileniului“.[36]

Câteva analize recente s-au concentrat pe criticile faţă de Stăpânul inelelor adresate din partea
grupurilor minoritare.[37] O critică susţine faptul că lucrarea promovează rasismul din cauza
portretizării oamenilor, elfilor, gnomilor şi hobbiţilor de culoare albă drept protagonişti şi a
orcilor şi oamenilor de culoare închisă a pielii drept antagonişti. Cartea menţionează de
asemenea că númenóreeni au devenit slabi atunci când s-au amestecat cu 'cei mai puţin oameni'.
Criticile afirmă că aceasta reprezintă declaraţie a faptului că străinii distrug cultura, în special pe
acelea ale altor etnii.[38] Conform contra-criticilor,[39] culoarea pielii este întrucâtva diversă printre
Oamenii liberi - de exemplu, unii hobbiţi aveau culoarea pielii maro, iar oamenii aliaţi de culoare
neagră a ajutat la apărarea oraşului Minas Tirith. Tolkien dă dovadă de asemenea de simpatie
faţă de oamenii care îl servesc pe Sauron; văzând cadavrul unui astfel de om, Sam Gamgee se
întreabă dacă a fost „cu adevărat rău la inimă“, sau dacă a fost mai degrabă înrobit sau înşelat.
Declinul númenóreenilor este de asemenea cauzat de mulţi factori, precum propria lor mândrie
sau dorinţă de putere. Această interpretare rasistă este de asemenea văzută drept nepotrivită faţă
de convingerile personale ale lui Tolkien. În scrisori private, Tolkien a denunţat nazismul drept
„o doctrină rasistă“ şi antisemitismul drept „în întregime dăunător şi neştiinţific“, iar apartheidul,
„oribil“. L-a denunţat de asemenea pe ultimul şi în scrisoarea de rămas bun adresată Universităţii
Oxford în 1959.[40]

Adaptări
Stăpânul inelelor a fost adaptat în cinematografie, radio şi teatru de multe ori.

Cartea a fost adaptată pentru radio de patru ori. În 1955 şi 1956, British Broadcasting
Corporation (BBC) a difuzat Stăpânul inelelor, o adaptare de douăsprezece părţi a romanului. În
anii 1960, postul radio WBAI din New York a produs o scurtă adaptare. O dramatizae a
Stăpânului inelelor a fost difuzată la posturile radio din Statele Unite în anul 1979, fiind
înregistrată de către ascultători pe CD-uri şi benzi. În anul 1981, BBC a produs o nouă
interpretare a Stăpânului inelelor formată din douăzeci şi şase de episoade, fiecare având o
jumătate de oră.

Trei adaptări cinematografice au fost făcute de-a lungul timpului. Prima, numită J.R.R. Tolkien's
The Lord of the Rings a fost creată de către animatorul Ralph Bakshi şi este prima parte din ceea
ce iniţial a vrut să fie o adaptare de două părţi a poveştii (titlul său iniţial fiind Stăpânului
inelelor partea 1. Aceasta acoperă romanele Frăţia inelului şi Cele Două Turnuri. Ce-a de-a
doua adaptare, Întoarcerea Regelui a fost făcută în anul 1980 de către Rankin-Bass şi este un
desen animat. Rankin-Bass a produs o versiune similară a Hobbitului, în 1977. Cea de-a treia
adaptare a fost regizată de către Peter Jackson şi reprezintă o trilogie captivantă. Trilogia
Stăpânului inelelor a fost produsă de către New Line Cinema şi a fost lansată în trei părţi:
Stăpânului inelelor: Frăţia inelului(2001), Stăpânului inelelor: Cele Două Turnuri(2002),
Stăpânului inelelor: Întoarcerea Regelui(2003). Ultima parte a trilogiei a devenit unul dintre cele
două filme care a obţinut încasări de peste un miliard de dolari, alături de Titanic. Asemenea
acestuia a obţinut 11 premii Oscar, incluzând categoriile pentru cel mai bun film şi cel mai bun
regizor. Această trilogie a readus în atenţia publicului romanul lui Tolkien.[8]

În anul 1990, Recorded Books a publicat o versiune audio a cărţilor. Compania l-a angajat pe
actorul britanic Rob Inglis, care a mai avut roluri în Hobbitul, pentru a deveni „vocea“
romanului. Inglis a citit cărţile, folosind voci diferite pentru fiecare personaj şi a cântat toate
cântecele. Tolkien a compus melodii pentru unele cântece incluse în carte, în rest Inglis a fost
nevoit să compună alături de Claudia Howard melodii suplimentare. Versiunea actuală este
ISBN 1402516274.

Cartea a fost adaptată de câteva ori pentru pise de teatru. Adaptări complete ale romanului au
fost făcute în Cincinnati, Ohio, Statele Unite. Un musical a fost creat în anul 2006 pe scena din
Toronto, Ontario, Canada în anul 2006, iar un al doilea a fost creat în Londra în luna mai a anului
2007.
Moştenire
Influenţe asupra genului fantastic

Din pricina enormei popularităţi obţinute de către romanele lui Tolkien, cererea pieţei pentru
genul fantastic a crescut. În principiu mulţumită Stăpânului inelelor, acest gen literar a înflorit
de-a lungul anilor 1960. Multe alte cărţi având teme asemănătoare au fost publicate, incluzând
Earthsea cărţi scrise de către Ursula K. Le Guin, The Riftwar Saga de Raymond Feist, The
Belgariad de David Eddings, The Sword of Shannara de Terry Brooks, nulelele lui Thomas
Covenant despre Stephen R. Donaldson; „Wheel of Time“ cărţi scrise de către Robert Jordan şi
în cazul seriei Gormenghast de Mervyn Peake şi The Worm Ouroboros de E. R. Eddison,
rediscovered.

De asemenea, în anii 1960 a existat un schimb de influenţe între genul fantastic şi cel ştiinţifico
fantastic. În acest fel, cartea Stăpânul inelelor a avut o influenţă puternică asupra unor scriitori
precum Frank Herbert sau Arthur C. Clarke[41] şi a unor producători precum George Lucas.[42]

Trilogia a influenţat şi dezvoltarea industriei jocurilor video, care a dobândit popularitate în anii
1070 cu jocul Dungeons & Dragons, în care apar multe dintre fiinţele prezente în cărţile lui
Tolkien. Cele mai notabile dintre acestea sunt: hobbiţii, elfii, gnomii, orcii, dragonii. Totuşi,
Gary Gygax, principalul producător al jocului, a declarat că a fost foarte puţin influenţat de către
Stăpânul inelelor şi că a inclus aceste elemente pentru a atrage atenţia asupra muncii sale.[43]
Industria jocurilor video a fost influenţată însă puternic de către romanele lui Tolkien, iar nume
precum Warcraft sau EverQuest reprezintă doar două dintre multele jocuri fantastice.[44] De
asemenea, au fost create jocuri ce se desfăşoară pe Pământul de Mijloc.

De asemenea, romanul a influenţat mai mult sau mai puţin şi alte câmpuri artistice. Termenul
Tolkienesc este folosit pentru a face referire la abuzul creat asupra liniei poveştii Stăpânul
inelelor : în care un grup de aventurieri pleacă pentru a salva o lume fantastică de armata unui
lord întunecat (această poveste a devenit un tipar pentru unele poveşti). Acest termen este un
atestat pentru a dovedi cât a crescut popularitatea acestor cărţi, deşi mulţi critici au descris-o ca
pe o poveste de adormit copii.[45] Romanul a ajutat şi la popularizarea pluralelor unor cuvinte
precum elf sau elfi în limba engleză.

Impactul în cultura populară

Stăpânul inelelor a avut un efect profund asupra culturii populare încă de la apariţia sa, în anii
1950, în special în 1960 şi 1970, când tinerii au primit romanul drept o poveste[46] - „Frodo
Trăieşte!“ şi „Gandalf preşedinte“ fiind două fraze foarte populare în rândurile fanilor lui
Tolkien.[47] Exemple mult mai recente constituie jocuri precum şah sau Monopoly[48] şi parodii
precum Bored of the Rings, Lord of the Beans, episodul South Park: The Return of the
Fellowship of the Ring to the Two Towers şi musicalul revistei Mad Magazine, intitulat „The
Ring And I“. Din pricina popularităţii obţinute de către filmele lui Peter Jackson, influenţa
romanului a rămas puternică şi în prezent.
Cartea, şi celelalte lucrări ale lui Tolkien i-a influenţat pe mulţi muzicieni. Formaţiile rock ale
anilor 1970 au fost inspirate din punct de vedere muzical şi textual de către poveştile fantastice
ale acelor timpuri. Trupa britanică Led Zeppelin este probabil, grupul cunoscut drept cel mai
influenţat de opera lui Tolkien. Mai târziu, în anii 80 şi 90, câteva trupe metal (în principal
nordice) au fost inspirate de către partea întunecată şi malefică a romanului. Printre acestea se
numără formaţia germană Blind Guardian, grupul austriac Summoning şi trupa finlandeză
Nightwish. Mai mult, unele trupe de metal şi-au luat nume din poveste (Burzum, Gorgoroth,
Amon Amarth, Ephel Duath and Cirith Ungol de exemplu), iar membrii unor formaţii au preluat
numele unor personaje, precum Count Grishnackh şi Shagrath. Chitaristul anilor 1960, Steve
Took şi-a ales acest pseudonim în onoarea personajului Peregrin Took. Formaţiile Iluvatar şi
Isildur' Bane, ce cântă rock progresiv, împrumută numele unor personaje din carte.

În afara sferei muzicii rock, un număr considerabil de artişti clasici şi New Age au fost
influenţaţi de munca lui Tolkien. Artista New Age Enya a scris o melodie instrumentală numită
„Lothlórien“ în anul 1991 şi a compus două cântece pentru coloana sonoră a filmului Stăpânul
inelelor: Frăţia inelului, una fiind numită „May It Be“ (cântată în engleză şi quenya) iar cealaltă
este „Aníron“ (cântată în sindarină). Cântăreţul suedez Bo Hansson a lansat un album numit
„Music Inspired by Lord of the Rings“ (Muzică Inspirată de Stăpânul inelelor) în anul 1970.
Ansamblul danez Tolkien a lansat cinci albume ce conţin transpuneri ale poeziilor lui J. R. R.
Tolkien.