Sunteți pe pagina 1din 3

1.2.

PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT CA UNITATE


PREDARE - ÎNVĂŢARE - EVALUARE
Conceptul de proces de învăţământ semnifică schimbare, transformare în timp şi spaţiu
a experienţelor de cunoaştere, afective, emoţionale şi acţionale psihomotorii ale elevilor, a
capacităţii lor fizice şi intelectuale. Este vorba de transformări profunde, atât cantitative, cât şi
calitative, care vizează formarea integrală a personalităţii. Rezultă că procesul de învăţământ are
semnificaţia unui vast exerciţiu de modelare spirituală şi fizică a personalităţii. Această acţiune
se desfăşoară într-o ambianţă specifică, în şcoală, care constituie un amplu laborator de
metamorfoze umane, la nivel individual şi de grup (5).
Procesul de învăţământ presupune o dualitate, cuprinzând forţe care impun, stimulează
sau înlesnesc transformarea - profesorul - şi fiinţe care suportă schimbarea, se implică activ în
actul transformării - elevii. Se poate spune că procesul de învăţământ reprezintă o unitate, o
relaţie a celor doi factori - profesor-elevi - şi a activităţilor specifice acestora - predarea ce
vizează activitatea profesorului şi învăţarea care exprimă efortul elevilor.
Predarea şi învăţarea, ca activităţi fundamentale ale procesului de învăţământ, se află într-
o unitate dialectică. Între ele există relaţii multiple şi foarte complexe. Activitatea profesorului
este prezentă, fie chiar şi indirect, şi în studiul independent al elevilor.
Spre deosebire de didactica tradiţională care separă procesul de învăţământ de actul
evaluării acestuia, didactica modernă integrează evaluarea în procesul de învăţământ, alături de
predare-învăţare. Evaluarea permite luarea deciziilor privind buna organizare şi desfăşurare a
activităţii didactice, facilitează perfecţionarea continuă a muncii didactice, introducerea
ajustărilor cerute pe întregul proces al desfăşurării predării şi învăţării.

1.2.1. ÎNVĂŢAREA

Învăţarea umană presupune o modificare stabilă în comportamentul individual atribuită


experienţei trăite de subiect, ca răspuns la influenţele mediului. Această schimbare îi atribuie
individului o mai mare capacitate de acţiune asupra mediului de existenţă.
Învăţarea şcolară (didactică), la care ne vom referi în cele ce urmează, constituie o formă
tipică de învăţare la elevi. Aceasta reprezintă modificările produse în comportamentul elevului,
ca urmare a organizării experienţei de cunoaştere, afectiv-emoţionale şi de acţiune practică trăită
de acesta. Prezintă unele particularităţi, precum:
 este supusă structurării, observaţiei şi controlului sistematic al profesorului;
 se produce în condiţiile ambianţei şcolare şi este organizată ştiinţific;
 apare ca rezultat al predării, instruirii.
Analiza învăţării din perspectivă psihopedagogică pune în evidenţă tripla ei ipostază:
 ca proces;
 ca produs;
 ca funcţie de diverşi factori.
Învăţarea ca proces este înţeleasă ca o succesiune de operaţii care determină schimbări
(pe plan cognitiv, afectiv sau acţional) în felul de a gândi, a simţi şi a acţiona al individului şi, cu
timpul, în profilul personalităţii sale. Aceasta întrucât învăţarea reprezintă, în ultimă instanţă, un
instrument al dezvoltării fiinţei umane, devine un factor determinant al dezvoltării elevului.
Concepţia psiho-pedagogică tradiţională considera învăţarea ca o simplă asimilare de
răspunsuri la situaţii standard, ca o achiziţie de cunoştinţe şi deprinderi (de modele
comportamentale), în timp ce didactica modernă priveşte învăţarea ca un proces activ de
cunoaştere, de restructurare, de organizare şi sistematizare, de modificare şi adecvare a acestor
răspunsuri, de prelucrare şi integrare a noilor date, pe baza dezvoltării unor însuşiri esenţiale ale
fiinţei umane (independenţă, decizie, creativitate etc.).
Astăzi învăţarea este privită ca o modificare sau transformare intenţionată a
comportamentului (conduitei) condiţionată de experienţa trăită, dobândită.
Experienţa poate fi dobândită în mod direct, prin contactul elevului cu realitatea sau
indirect, prin asimilarea valorilor culturii elaborată, de obicei, la nivelul abstracţiunilor,
condensată în concepte şi exprimată prin intermediul simbolurilor.
Astfel de transformări/modificări de comportament urmează o progresie ascendentă, în
spirală (fig.1.1).

Fig.1.1: Progresia ascendentă în spirală a învăţării (după I. Cerghit şi N. Oprescu)

Tot mai mulţi psihologi şi pedagogi explică învăţarea ca:


 "o schimbare a comportamentului şi performanţelor condiţionate de experienţă" (H.
Löwe);
 "schimbările comportamentului interior sau chiar rezultate din experimente"
(S.L.Vîgotski);
 "o modificare sistematică, relativ permanentă în conduită, în modul de a răspunde la
o situaţie, ca rezultat al practicii, al îndeplinirii aceloraşi sarcini" (Al. Roşca);
 "o schimbare de comportament, relativ trainică, consecinţă a schimbărilor centrale şi
a experienţei individuale" (Z. Vlodarski).
Evidenţiind rolul experienţei dobândite în determinarea transformărilor (schimbărilor) de
comportament se impune precizat faptul că, în cazul învăţării şcolare, această experienţă este
organizată pedagogic.
Indiferent de caracterul experienţei (fie că este teoretică sau practică), de conţinutul ei
(face parte din domeniul disciplinelor fundamentale, umaniste sau tehnologice), în lumina
didacticii moderne cheia învăţării rezidă în trăirea deplină a acestei experienţe, în implicarea
activă şi plenară a subiectului în dobândirea de noi experienţe.
Fără angajarea elevului în actul învăţării sau cu angajarea minimă a acestuia,
transformarea conduitei nu se produce. Simpla ascultare a unei lecţii (prelegeri), fără efort de
concentrare a atenţiei, de urmărire cu interes şi curiozitate, de adeziune (sau respingere), fără
participare activă care să pună în mişcare gândirea şi imaginaţia elevului, să îndemne la
investigaţie mentală, la reflecţii, la trăiri intense, nu se obţin rezultatele scontate în învăţare.
Învăţarea presupune deci efort personal, o participare activă din partea elevului, ca
rezultat al angajării. Aceasta implică utilizarea în procesul de învăţare a metodelor activ-
participative.
Învăţarea ca produs reprezintă un ansamblu de rezultate cantitative şi calitative
exprimate sub formă de noi cunoştinţe (noţiuni, idei, principii, reguli, etc.), priceperi, deprinderi
şi obişnuinţe, atitudini, comportamente, modalităţi de gândire, expresie şi acţiune. Efectele
învăţării sunt deci nu numai cunoştinţele, priceperile şi deprinderile, ci şi dorinţele, atitudinile,
idealurile, sentimentele, interesele etc.
Rezultatele înregistrate sunt o materializare a schimbărilor de natură cognitivă, afectivă şi
acţională, intervenite în raport cu etapa anterioară învăţării şi sunt considerate ca o probă a
eficienţei învăţământului (activităţii de instruire).
Învăţarea funcţie de diverşi factori. Învăţarea poate fi analizată şi funcţie de o serie de
factori/condiţii/cauze care influenţează pozitiv sau negativ, uşurând sau, dimpotrivă, îngreunând
activitatea de învăţare.
Unele dintre condiţii (factori) (vezi fig.1.2.) ţin de elev, de particu-larităţile şi
disponibilităţile acestuia, acţionează din interiorul acestuia şi le numim condiţii (cauze) interne.
Acestea pot fi de natură biologică (vârsta, sex, starea de sănătate, dezvoltarea fizică etc.) sau
psihologică (potenţial genetic intelectual, nivel al dezvoltării intelectuale, stadiul dezvoltării
structurilor cognitive şi operatorii, inteligenţă, gândire, motivaţie a învăţării, voinţă, trăsături de
personalitate, nivel de cultură generală, deprinderi de muncă intelectuală etc.).

Fig.1.2: Modelul teoretic al condiţiilor interne şi externe ale învăţării (după I. Cerghit)