Cele mai importante probleme pe care le studiază didactica, teorie a predării /învăţării, ar putea fi

sistematizate astfel:
 Conţinutul procesului de învăţământ. Este vorba de volumul şi calitatea
cunoştinţelor, criterii de selectare şi ordonare a cunoştinţelor, metodologia întocmirii planurilor
de învăţământ, a programelor şi manualelor şcolare.
 Tehnologia desfăşurării procesului de învăţământ, care vizează principiile,
metodele, mijloacele şi formele de organizare folosite în procesul transmiterii /asimilării cât mai
eficiente a cunoştinţelor.
 Asigurarea unui echilibru funcţional dintre predare /învăţare. Ea vizează crearea
condiţiilor în care predarea favorizează apariţia unei atmosfere coparticipative între profesor şi
elev, între elevii înşişi.
 Evaluarea randamentului procesului de învăţământ. Este vorba de măsurarea şi
aprecierea progresului în activitatea de învăţare, preocuparea pentru aplicarea unor procedee cât
mai adecvate de evaluare a randamentului şcolar şi de perfecţionare continuă a tehnicilor
folosite.
 Conducerea acţiunii didactice, relaţia profesor-elevi. Vizează aspectele privind
personalitatea institutorului/profesorului, rolul său în procesul de învăţământ, funcţiile celor doi
poli (profesor-elev) în realizarea unei cooperări între ei şi a unui schimb reciproc de mesaje.
Domeniile menţionate ale didacticii reprezintă în acelaşi timp şi direcţii ale cercetării
ştiinţifice. Din acest motiv problematica didacticii este într-o permanentă restructurare (13).
Didactica este deopotrivă o ştiinţă explicativă, practică şi normativă.
Ca teorie cu caracter explicativ, didactica îşi propune ca, pornind de la sintetizarea
datelor din propriile cercetări şi a celor cu semnificaţie pedagogică ale altor ştiinţe (psihologie,
sociologie, teoria comunicării, teoria informaţiei, cibernetică, teoria conducerii ştiinţifice a
activităţilor social-umane, praxiologie etc.), să ofere o imagine de ansamblu asupra procesului de
învăţământ, privind toate problemele implicate în organizarea şi desfăşurarea acestui proces. În
preocupările ei intră elaborarea bazelor teoretice ale legităţilor organizării şi conducerii cât mai
eficiente a procesului de învăţământ.
Didactica este însă cu precădere o ştiinţă practică, aplicativă. Este o teorie a acţiunii
transformatoare, o teorie a procesului de construire de cunoştinţe, de formare de deprinderi, de
noi conduite şi competenţe, de modelare a personalităţii prin intermediul instruirii.
Didactica este şi o teorie normativă (prescriptivă). Ea elaborează anu-mite reguli şi
recomandări, norme sau standarde privitoare la desfăşurarea procesului de învăţământ, stabileşte
condiţii care se impun respectate pentru obţinerea rezultatelor proiectate. Indică experienţele cele
mai eficiente de organizare a învăţării /predării, determină succesiunea optimă de prezentare a
materialului, ritmurile învăţării, sugerează combinaţii de metode şi mijloace didactice eficiente
etc. Evantaiul soluţiilor pe care le propune este practic nelimitat, acoperind toate aspectele
procesului de învăţământ. Soluţiile preconizate sunt eficiente numai în măsura în care reprezintă
rezultatul unor cercetări şi reflexii ştiinţifice, având un caracter prospectiv şi înscriindu-se pe
linia perfecţionării procesului de învăţământ.
În afară de didactica generală, care studiază procesul de învăţământ în ceea ce are el
esenţial şi general, independent de obiectul de învăţământ, s-au dezvoltat şi didacticile speciale.
 Didacticile speciale (metodicile) studiază şi orientează practica predării
/învăţării/evaluării la diferite discipline de învăţământ (metodica predării limbii române,
metodica predării matematicii, metodica predării fizicii etc.).
Didacticile speciale (metodicile) sunt considerate teorii speciale ale procesului de
învăţământ. Între didactică şi metodică există o strânsă legătură, Didactica reprezintă baza
teoretică a metodicilor şi le orientează în descoperirea şi rezolvarea problemelor specifice legate
de predarea /asimilarea cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor la o disciplină de învăţământ.
Metodicile, ocupându-se cu relaţia de predare /învăţare/evaluare într-un câmp de
fenomene circumscrise de logica internă a obiectului de învăţământ, oferă la rândul lor material
concret pentru generalizările ce se elaborează în cadrul didacticii. În acest fel didacticile speciale,
prin studiile întreprinse privind predarea fiecărei discipline, ajută didactica generală să-şi
aprofundeze cercetările şi să ajungă la noi generalizări pe un fond bogat de date concrete.
De la apariţie până în zilele noastre, didactica a parcurs trei etape distincte:
 etapa didacticii tradiţionale, de tip magistrocentrist (sec.XVII-XIX); accent pe
activitatea de predare; sursa principală a cunoaşterii: percepţia; dirijarea autoritară a învăţării;
elevul-obiect al educaţiei, receptor de informaţii; accent pe transmiterea de cunoştinţe gata
elaborate, formaţia livrească.
 etapa didacticii moderne, de tip psihocentrist sau sociocentrist (sf.sec.XIX - prima
jum. a sec.XX); accent pe activitatea de predare /învăţare; sursa principală a cunoaşterii: acţiunea
determinată psihologic sau social; dirijarea psihologică sau socială a învăţării; elevul obiect şi
subiect al educaţiei care dobândeşte cunoştinţe prin efort propriu; accent pe valenţele formative
şi educative ale învăţării, cultivarea creativităţii, autonomiei intelectuale şi spirituale.
 etapa didacticii post-moderne, de tip curricular (a doua jum. a sec.XX); accent pe
predare-învăţare, evaluare; sursa principală a cunoaşterii: acţiunea determinată psihosocial şi
interiorizată deplin prin strategii adecvate; autodirijarea psihosocială a învăţării (8, p.98).
Pe lângă conceptul de didactică, în literatura de specialitate s-a conturat şi un alt concept
şi o nouă disciplină academică (Teoria şi metodologia curriculum-ului) care reprezintă o nouă
manieră de abordare a procesului instructiv-educativ.
 Termenul curriculum provine din limba latină (plural curricula), unde însemna
alergare, cursă. În sens figurat însemna mers al soarelui, al lunii, al vieţii (curriculum vitae). Cu
referire la educaţie, curriculum, în accepţiunea tradiţională (sec.XVII-XIX) reprezenta conţinutul
educaţiei /instruirii, un set de documente în care se obiectivează conţinutul învăţării (planul de
învăţământ, programa şcolară, manualele şcolare, ghiduri metodice).