Enigma Otiliei (de G.

Călinescu)

− particularități ale textului −

I. Introducere. Încadrarea în curent

Spre deosebire de scriitorii care au adoptat estetica autenticității drept formulă de

creație, Călinescu consideră realismul clasic de tip balzacian mai adecvat romanului
românesc în faza sa de dezvoltare de atunci. Apărut în 1938, Enigma Otiliei este un
roman realist de tip balzacian prin anumite trăsături caracteristice: tematica abordată
(averea, familia, moștenirea, paternitatea), personajele tipologice, surprinse în relația
cu mediul și societatea, descrierile ample ale locuințelor și ale personajelor, precum și
verosimilitatea și obiectivitatea narațiunii.

II. Titlul

Titlul inițial al romanului era Părinții Otiliei, menit să pună în evidență tema
balzaciană a paternității, pentru că există mai multe personaje care determină într-un
fel soarta Otiliei, asemeni unor părinți. Din motive editoriale, a fost ales titlul Enigma
Otiliei, care evocă misterul feminității întruchipat de protagonista lui Călinescu.

III. Subiectul

În cele douăzeci de capitole, romanul creează o imagine amplă a societății

bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, guvernată de puterea banului, ce
afectează chiar și relațiile familiale. Istorie a unei moșteniri, romanul prezintă
încercările familiei Tulea de a obține averea lui Costache Giurgiuveanu. Bătrânul este
înconjurat de o lume lacomă, agresivă, condusă de sora sa, Aglae, care se consideră
cea mai îndreptățită să îl moștenească. De aceea Aglae veghează constant ca bătrânul
să nu o înfieze pe Otilia, fiica sa vitregă, iar imediat ce Costache suferă un atac
cerebral, pune stăpânire pe casă, indiferentă față de starea de sănătate a fratelui ei.
Banii bătrânului vor ajunge în cele din urmă în mâinile lui Stănică Rațiu, care îi
sustrage de sub saltea, provocând moartea lui Costache.
 Celălalt plan narativ urmărește iubirea adolescentină dintre Felix și Otilia și
triunghiul amoros constituit prin dragostea matură, paternă și virilă în același timp, a
lui Pascalopol. Considerându-se nepotrivită pentru tânărul serios, cu mari ambiții
profesionale, Otilia va opta pentru moșierul bogat și rafinat, bărbatul atent care îi
oferă atât un confort material, cât și unul psihologic, afectiv.

IV. Conflictul

Evenimentele sunt determinate de două conflicte principale, corespunzătoare

planurilor narative: un conflict succesoral, iscat în jurul averii lui moș Costache și
unul erotic, referitor la rivalitatea dintre Felix și Pascalopol pentru dragostea Otiliei.
Există și un conflict interior al Otiliei, care trebuie să opteze între cei doi.

V. Incipitul

Incipitul romanului prezintă, în manieră realistă, reperele spațio-temporale:

„Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”, pe strada Antim, în București. După
modelul balzacian, primele pagini conțin descrieri ample ale străzii Antim, ale
arhitecturii locuințelor și ale interioarelor. Detaliile precizate sunt semnificative,
pentru că evocă viața socială și morală a locuitorilor. Casele se remarcă prin
amestecul de stiluri arhitecturale incompatibile și prin aspectul de kitsch, de imitație
ieftină. Mediul devine astfel un prim mijloc de caracterizare a personajelor, ilustrând
snobismul, zgârcenia și lipsa de cultură și de bun-gust a proprietarilor.

Tot în primele pagini ale romanului autorul realizează portretul lui Felix, alcătuit
și el prin tehnica detaliului semnificativ: este un tânăr în uniformă, brunet, cu o figură
aproape feminină. Amănuntele vestimentare și fizionomice sugerează seriozitate și
ambiție, dar și o anumită delicatețe și candoare. Tânăr orfan, dar hotărât să se afirme,
el se caracterizează printr-un amestec de forță și fragilitate interioară.

VI. Scena jocului de cărți

Subiectul romanului este prefigurat de scena jocului de cărți din primul capitol,
care schițează relațiile dintre personaje și anunță întreaga desfășurare narativă
ulterioară. Ajuns în casa lui unchiului său, Costache Giurgiuveanu, unde urma să
locuiască în perioada studiilor de medicină, Felix descoperă un mediu neprimitor.
Jocul de cărți este un bun prilej pentru etalarea gândurilor malițioase ale Aglaei, care
ironizează, jignește cu premeditare atât pe Otilia, cât și pe Felix, în care vede o
amenințare pentru moștenire. Ceilalți îl ignoră, mai puțin Otilia, care se comportă de
la început familiar și protector. Acum se naște afecțiunea lui Felix pentru ea, dar și
gelozia față de Pascalopol.

VII. Personajele
 Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de
la datele exterioare ale existenței lor: prezentarea mediului, descrierea locuinței, a
fizionomiei, a gesturilor și a obișnuințelor. Primul capitol realizează portrete sintetice
ale principalelor personaje și le dezvăluie caracterul printr-o replică sau printr-un gest
revelator. Trăsăturile schițate inițial sunt dezvoltate în capitolele ulterioare prin
caracterizarea indirectă, realizată prin faptele, gândurile, limbajul și comportamentul
personajelor.

În spirit realist, personajele reprezintă tipologii umane plasate într-un context

social: moș Costache − avarul, Aglae − femeia rea („baba absolută, fără cusur în rău”),
Titi − debilul mintal, Simion Tulea − dementul senil, Stănică Rațiu − arivistul, Otilia
− tânăra cochetă, Felix − tânărul ambițios, Pascalopol − aristocratul rafinat.

Anumite personaje depășesc schematismul caracterologic prin complexitatea lor

umană. Astfel, pe avarul Costache îl umanizează iubirea paternă pentru Otilia. Felix
nu este ambițiosul fără scrupule din romanele realiste, ci un tânăr care urmărește să se
afirme profesional, inteligent și sensibil, capabil de o iubire profundă pentru Otilia.
Aceasta este la rândul ei capabilă de sentimente sincere, are înclinații artistice, citește,
cântă la pian, ascunde în general multă profunzime sub aparența superficială.

Un alt element de noutate îl reprezintă tehnicile moderne de caracterizare a Otiliei:

comportamentismul și pluriperspectivismul. Până în capitolul al XVII-lea, cititorul nu
cunoaște gândurile tinerei decât în măsura în care le poate reconstitui din limbaj și
comportament. Caracterul ei misterios este realizat și prin multiplicarea perspectivelor:
Felix o consideră „o fată admirabilă, superioară pe care nu o înțeleg”; Pascalopol: „un
temperament de artistă, o enigmă”; Aglae: „o zănatică”, „o dezmățată”; Stănică:
„deșteaptă fată”, „femeie cu simț practic”.

VIII. Finalul

Finalul romanului se desfășoară după aproximativ zece ani, când Felix, ajuns
medic renumit, se întâlnește în tren cu Pascalopol. De la acesta află despre despărțirea
de Otilia, care trăiește în Argentina cu un conte spaniol. Fotografia pe care bătrânul
i-o arată dezvăluie o Otilia comună, lipsită de farmecul din adolescență. Schimbarea
sa de percepție se poate datora unei schimbări interioare a tânărului care nu o mai
idealizează pe fată pentru că nu o mai iubește. Fotografia reflectă așadar maturizarea
lui Felix, care și-a pierdut iluziile sentimentale de altădată.

În spirit realist, finalul se află în simetrie cu incipitul, prezentând întoarcerea lui

Felix în strada Antim, de unde își amintește replica absurdă a lui moș Costache: „Aici
nu stă nimeni.” Acest demers marchează nevoia sa de clarificare lăuntrică, de
reevaluare a trecutului și de desprindere de vechile eșecuri.
 IX. Încheiere

Roman frescă a burgheziei bucureștene, roman erotic și al formării unui tânăr

intelectual, Enigma Otiliei prezintă o imagine modernă a realității, nelipsită de note
caricaturale, care îl transformă într-o reluare critică, inovatoare a modelului balzacian.

Caracterizarea Otiliei Mărculescu

I. Introducere. Tipologia

Otilia Mărculescu este personajul feminin principal, natură misterioasă și

imprevizibilă, care rămâne, până la sfârșit, o enigmă pentru cei ce au iubit-o.
Personalitatea ei este construită în jurul unei tipologii (femeia cochetă, făcută să placă
și să primească omagiile bărbaților) pe care o depășește prin complexitatea și
contradicțiile ei interioare. Otilia nutrește sentimente sincere pentru Felix, pare în
multe momente dispusă la acceptarea unei căsnicii pline de sacrificii, dar în final
rămâne consecventă naturii ei cochete, care, în viziunea autorului, îi fixează și
destinul.

II. Statutul social

În privința statutului social, Otilia ilustrează condiția femeii din burghezia

citadină de la începutul secolului al XX-lea. Este o tânără de 18-19 ani, studentă la
Conservator, fiica vitregă a lui Costache Giurgiuveanu, care îi este tutore, deoarece nu
a înfiat-o după moartea mamei. Trăiește după standardele acestei clase sociale,
dornică de lux, de plimbări cu trăsura, de ieșiri la teatru. Însă din cauza zgârceniei lui
moș Costache, devine dependentă de generozitatea lui Pascalopol, care o răsfață cu
diferite cadouri, o scoate mereu în oraș, ba chiar o însoțește la Paris. Acest mod de
existență, precum și statutul ei de orfan o predetermină la o căsătorie convenabilă,
capabilă să îi ofere siguranța și confortul dorit, ceea ce va explica opțiunea ei finală
pentru bătrânul moșier.

III. Statutul psihologic

Personalitatea tinerei este un amestec contradictoriu de farmec juvenil și

maturitate profundă. Mereu imprevizibilă, ea alternează pornirile copilărești cu
momentele de seriozitate. În esență, este o adolescentă aflată la o răscruce de vârste,
care descoperă propria putere de seducție și o nevoie nouă de viață amplă, de a trăi
din plin cei 5-6 ani în care consideră că mai poate plăcea.

IV. Portretul fizic. Scena jocului de cărți

Autorul îi realizează portretul fizic în scena jocului de cărți de la începutul

romanului. Ajuns în casa unchiului său, Felix descoperă o tânără frumoasă, cu
trăsături delicate, chiar copilărești, dar cu o ținută sigură pe sine, conștientă de
feminitatea ei seducătoare. Otilia se comportă de la început familiar, îl prezintă pe
Felix celor din casă, îi oferă gustări și îi pune la dispoziție camera ei. Încântat de
aceste gesturi de generozitate, Felix este totuși nemulțumit de atenția pe care i-o
acordă lui Pascalopol, iar gelozia sa se va manifesta pe parcursul întregului roman.

V. Descrierea camerei Otiliei

Un mijloc de caracterizare indirectă a Otiliei este descrierea camerei sale la

sfârșitul primului capitol, care reprezintă o oglindă a temperamentului și a pasiunilor
ei. Cărțile, partiturile, parfumurile și obiectele de vestimentație sunt risipite într-o
dezordine grațioasă, în concordanță cu personalitatea ei exuberantă și capricioasă.
Obiectele împrăștiate și încurcate sunt totodată o imagine labirintică a sufletului
feminin.

VI. Pluriperspectivismul

Personajul este construit cu ajutorul tehnicilor moderne: pluriperspectivismul și

comportamentismul. Personalitatea ei enigmatică este percepută în mod diferit de
către ceilalți: Felix o consideră „o fată admirabilă, superioară pe care nu o înțeleg”;
Pascalopol: „un temperament de artistă, o enigmă”; Aglae: „o zănatică”, „o
dezmățată”; Stănică: „deșteaptă fată”, „femeie cu simț practic”.

VII. Comportamentismul. Scena de a doua zi

Până în capitolul al XVII-lea naratorul nu dezvăluie gândurile personajului,

prezentând numai aspectele exterioare ale existenței sale. A doua zi după sosire, Felix
descoperă în Otilia o fată exuberantă, capricioasă, imprevizibilă. Personalitatea ei
tumultuoasă transpare din mișcările alerte, din dorința de a face mai multe lucruri
deodată, de care se plictisește curând. Ea însăși își recunoaște firea capricioasă, nevoia
de a fi liberă și de a i se face pe plac, de a i se îndeplini orice toană. Versatilă, își
schimbă brusc dispoziția, trecând ușor de la o compoziție muzicală sentimentală la
una gravă. Dar părăsește curând pianul ca să alerge prin grădină în picioarele goale,
indiferentă la impresia pe care o face. Acest comportament îi reflectă natura
copilăroasă, inocentă și totuși de o feminitate învăluitoare, care îi subjugă pe bărbați.

VIII. Relația cu Felix

 Misterul personajului reiese din comportamentul ei contradictoriu, care îl
derutează pe Felix. Deși îl iubește, ea are o atitudine evazivă, prin care nici nu îl
încurajează, dar nici nu îl respinge pe tânăr. Conștientă de temperamentul ei
„nefericit”, înțelege că nu poate răspunde iubirii profunde, grave a lui Felix. De aceea
va alege în final să se mărite cu Pascalopol, bărbatul matur și protector care știe să îi
îndeplinească orice capriciu.