Sunteți pe pagina 1din 241

CARL GUSTAV JUNG (1875-1961), psiholog şi psihiatru elveţian.

Născut la Keliwil (cantonul Thurgau), a făcut studii de medicină C. G. JUNG


generală şi psihiatrie la Basel, a fost profesor la Facultatea de Me -
dicină din Zurich şi medic-şef la clinica psihiatrică universitară
Burgholzli. S-a consacrat însă precumpănitor psihoterapiei clinice
şi, concomitent, cercetării experimentale şi teoretice. în 1904 înte-
meiază la Zurich un laborator de psihopatologie experimentală,
valorificind observaţii personale şi descoperiri în domeniul asocia-
ţiilor verbale normale şi patologice, al demenţei precoce şi al com -

TIPURI
plexelor, între 1907 şi 1912 colaborează intens cu Freud, atras în
special de cercetările acestuia legate de isterie şi de vise. Ruptura
cu Freud, provocată mai cu seamă de rigiditatea concepţiei aces-
tuia, înseamnă pentru Jung angajarea fermă pe un drum propriu.

PSIHOLOGICE
Ea îl va duce la elaborarea unui sistem autonom de gîndire, axat
pe reintroducerea spiritului ca dimensiune fundamentală a fiinţei
şi pe un ansamblu de concepte noi, deduse în temeiul unei înde-
lungate şi vaste experienţe clinice. Inconştient colectiv, arhetip,
individuale, anima, animus, umbră, persona etc. au lărgit cîmpul
cunoaşterii şi au revoluţionat disciplina, orientînd-o către o înţele-
gere infinit mai nuanţată şi mai aproape de totalitate a psihicului
Traducere din germană de
uman. între 1921 şi 1938 întreprinde călătorii de studii în Africa VIORICA NIŞCOV
de nord, în lumea arabă, la indienii pueblo din Arizona, în Kenya,
Uganda şi India. în 1935 este ales preşedinte al proaspăt înteme-
iatei „Societăţi elveţiene pentru psihologie şi domeniile conexe".
în 1944 i se creează la Basel o catedră de „psihologie medicală",
în 1948 se înfiinţează la Zurich Institutul C. G. Jung, iar în 1958,
inspirată de cercetările sale, „Societatea internaţională de psiholo-
gie analitică". Ultimii ani de viaţă şi-i petrece la Bollingen, lingă
Zurich, locuind în faimosul turn, unde îşi redactează şi parţial îşi
dictează memoriile.

Opera sa imensă va rămîne un monument al secolului prin influ-


enţa exercitată. Din ea se cuvin menţionate cel puţin: Ober die
Psychologie der Dementia praecox (1907), Wandlungen und Sym-
bole der Libido (1912), Psychologische Typen (1921), Psychologie
und Eniehung (1926), Die Beziehungen zwischen dem Ich und
dem Unbewufiten (1928), Psychologie und Religion (1940), Ober
die Psychologie des Unbewufiten (1943), Psychologie und Alchi-
mie (1944), Die Psychologie der Ubertragung (1946), Symbolik
des Geistes (1948), Antwort auf Hiob (1952), Synchronizităt als
ein Prinzip akausaler Zusammenhănge (1952), Von den Wurzeln
des Bewufitseins (1954), Gegenwart und Zukunfi (1957), Ein mo-
derner Mythus (1957). La cîteva luni după moartea lui îi apar me-
moriile, Erinnerungen, Traume, Gedanken, consemnate şi editate
de Aniela Jaffe.
HUMANITAS
Editura Humanitas foloseşte calculatoare INTRODUCERE

Z E N IT H O
DATA SYSTEMS&UJ

oferite de

Bull

Coperta IOANA Platon şi Aristotel! Ei nu sînt doar cele două sisteme, ci şi ti-
purile a două naturi umane diferite ce se opun, mai mult sau
DRAGOMIRESCU MARDARE mai puţin vrăjmaş, sub toate hainele, din timpuri imemoriale.
Tot lungul Evului Mediu, mai cu seamă, şi pînă astăzi, ele s-au
C. G. JUNG luptat astfel, iar această luptă este principalul conţinut al isto -
PSYCHOLOGISCHE TYPEN riei Bisericii creştine. Se vorbeşte mereu de Platon şi de Aristo-
Walter-Verlag tel, chiar dacă sub alte nume. Naturile exaltate, mistice, plato-
Olten und Freiburg im Breisgau nice dezvăluie din abisurile sufletelor lor ideile creştine şi
Ediţia a noua, revizuită simbolurile corespunzătoare. Naturile practice, ordonatoare,
aristotelice construiesc din aceste idei şi simboluri un sistem
© Walter-Verlag AG, Olten, 1971 ©
solid, o dogmatică şi un cult. Biserica îmbrăţişează in cele din
HUMANITAS, 1997, pentru prezenta versiune românească urmă ambele naturi, din care unii se ascund de cele mai multe
ori in rindul clerului, iar ceilalţi in viaţa monahală, continuind
ISBN 973-28-0662-1 să se războiască însă neîntrerupt.
H. Heine, Deutschland, I.

1. în cursul practicii medicale cu bolnavii de nervi


ni-a izbit
încă de mult faptul că, pe lingă numeroase diferenţe individuale
de psihologie umană, există şi deosebiri tipice, şi anume m-au
izbit mai întîi două tipuri, pe care le-am numit tipul introvertit
şi, respectiv, extravertit.
2. Examinînd cursul vieţii oamenilor, observăm că
destinele
unora sînt mai degrabă determinate de obiectele intereselor lor,
în vreme ce ale altora, mai degrabă de fiinţa lor lăuntrică, de
subiectul lor. Şi deoarece noi toţi înclinăm fie într-o parte, fie
în alta, ne simţim, fireşte, îndemnaţi să înţelegem de fiecare dată
totul în sensul propriului nostru tip.
3. Amintesc această împrejurare încă de aici, pentru
a pre-
întîmpina posibile neînţelegeri. Fireşte că ea îngreunează con
siderabil încercarea de a înfăptui o descriere generală a tipurilor,
TIPURI PSIHOLOGIC E

produsul unei idilic-netulburate activităţi în cabinetul de studiu.


Mă îndoiesc însă că atare ignoranţă califică în vederea unui
exerciţiu critic competent.

Septembrie 1937
C.G. JUNG

PREFAŢĂ

Această carte este rodul unei munci de aproape douăzeci de


ani în domeniul psihologiei practice. Proiectul ei s-a închegat
treptat, mai întîi din nenumăratele impresii şi experienţe legate
de practica psihiatrică şi neuropatică, precum şi din contacte cu
oameni aparţinînd tuturor straturilor sociale, apoi din confrun-
tările mele personale cu prieteni şi adversari, în fine, din critica
particularităţilor psihologice care îmi sînt proprii. Mi-am propus
să nu împovărez cititorul cu cazuistică, în schimb am ţinut să
integrez, atît istoric, cît şi terminologic, fondului de cunoştinţe
deja existent, ideile extrase din experienţă. Am întreprins aceas-
tă operaţie mai puţin din raţiuni de echitate istorică şi mai mult
cu intenţia de a scoate experienţele specialistului în medicină
din domeniul său profesional îngust şi de a le situa într-o serie
de raporturi mai generale, raporturi ce îngăduie şi profanului
cultivat să beneficieze de experienţele unei discipline anume.
N-aş fi cutezat să procedez în acest mod, care ar putea fi lesne
interpretat greşit ca intervenţie în alte sfere de preocupări, dacă
nu aş fi convins că punctele de vedere psihologice înfăţişate aici
au semnificaţie şi aplicabilitate generală şi că deci ele pot fi mai
bine tratate într-un context general, decît sub forma unei ipoteze
ţinînd de un domeniu ştiinţific particular. Potrivit scopului ur-
mărit, m-am limitat la confruntarea cu ideile acelor autori care
au studiat problema de faţă şi am renunţat să menţionez tot ceea
ce s-a spus în legătură cu această chestiune. Abstracţie făcînd
de faptul că a atinge fie şi numai o completitudine aproximativă
8 TIPURI PSIHOLOGICE

în elaborarea unui registru corespunzător de materiale şi de opinii


mi-ar întrece cu mult puterile, o asemenea colecţie nu ar con-
tribui cu nimic serios la lămurirea şi lărgirea problemei în
discuţie. Am lăsat de aceea fără părere de rău la o parte multe
lucruri pe care le adunasem de-a lungul anilor şi m-am limitat,
pe cît posibil, la esenţial. Acestei renunţări i-a căzut victimă şi
un document preţios, ce mi-a fost de marc folos. Este vorba de
o corespondenţă întinsă cu prietenul meu, domnul dr. med. H. CUVÎNT ÎNAINTE LA EDIŢIA A ŞAPTEA
Schmidt din Basci, corespondenţă legată de problema tipurilor.
Datorez acestui schimb de opinii o sumă importantă de clari-
ficări care au trecut în cartea mea într-o formă, fireşte, modifi- Această nouă ediţie apare neschimbată, ceea ce nu vrea să
cată şi de repetate ori prelucrată. în esenţă, această corespon- însemne că lucrarea nu ar mai avea nevoie de completări, de
denţă ţine de lucrările preliminare a căror publicare ar crea mai îmbunătăţiri şi de adaosuri. în special, descrierile cam scurte ale
multă confuzie decît claritate. Sînt însă dator să aduc aici cuve-
tipurilor ar putea fi substanţial lărgite. De dorit ar fi şi o luare
nitele mulţumiri strădaniilor prietenului meu.
în considerare a lucrărilor tipologice publicate de psihologi după
apariţia primei ediţii. Dar în forma ei actuală, cartea este deja
Kiisnacht/Ziirich, primăvara anului 1920
atît de voluminoasă, îneît doar o necesitate stringentă m-ar putea
C.G.JUNG
determina să o lărgesc. în plus, nu ar avea practic-nici un rost
să se complice problematica tipologică, atîta timp cît nici măcar
elementele ei nu sint cu adevărat înţelese. Critica face adesea
greşeala de a presupune că tipurile sînt, ca să spun aşa, deliberat
inventate şi întrucîtva impuse materialului experimental. împo-
triva acestei presupuneri mă simt obligat să subliniez faptul că
tipologia mea este rezultatul unei experienţe practice de ani de
zile, al unei experienţe oricum pe deplin inaccesibile psihologului
de catedră. Eu sînt in primul rînd medic şi psihoterapeut
practician şi toate formulările mele psihologice izvorăsc din ex-
perienţele unei profesiuni dificile, exercitată zi de zi. Ceea ce
afirm, prin urmare, în această carte este, propoziţie cu propo-
ziţie, verificat de sute de ori prin terapia practică şi este iniţial
izvorît din ea. Aceste experienţe medicale sînt, fireşte, accesi-
bile şi inteligibile doar celui obligat să se ocupe in linie profe-
sională de tratarea complicaţiilor psihologice. De aceea nu este
de luat în nume de rău neprofesionistului dacă unele constatări
ii par stranii sau dacă îşi închipuie chiar că tipologia mea ar fi
10 TIPURI PSIHOLOGICE INTRODUCERE 11

în aşa fel îneît, dacă vreau să sper că voi fi corect înţeles, trebuie cunoscătorului de oameni, cît şi reflecţia scormonitoare a gîndi-
să presupun o marc bunăvoinţă din partea cititorului meu. Ar fi torului, sau s-a înfăţişat bunăoară intuiţiei unui Goethe sub for-
relativ simplu, dacă fiecare cititor ar şti cărei categorii îi apar- ma principiului larg cuprinzător al sistolei şi diastolei. Numele
ţine. Este insă adesea destul de dificil de hotărît dacă cineva ţine şi noţiunile sub care a fost sesizat mecanismul introversiei şi al
de un tip sau de altul, mai ales cînd c vorba de propria persoană. extraversiei sînt foarte diferite, adaptate de fiecare dată punctu-
Judecata privind personalitatea proprie este întotdeauna extraor- lui de vedere individual al observatorului. în ciuda deosebirilor
dinar de nesigură. Aceste nesiguranţe de judecată cunosc o răs- în formulare, iese mereu în evidenţă ceea ce este comun în pri-
pîndirc atît de mare deoarece în fiecare tip declarat sălăşluieşte vinţa concepţiei fundamentale, anume o mişcare a interesului în
o anumită tendinţă către compensarea propriei unilateralităli, direcţia obiectului, într-un caz, o mişcare a interesului de la
tendinţă oportună din punct de vedere biologic, căci slujeşte obiect către subiect şi către propriile procese psihologice, în
păstrării echilibrului sufletesc. Prin compensare apar caractere celălalt caz. în primul caz, obiectul acţionează ca un magnet
secundare sau tipuri care oferă o imagine extrem de greu desci- asupra tendinţelor subiectului, îl atrage şi îl condiţionează în
frabilă, alît de greu, îneît te simţi îndemnat să negi existenţa în mare măsură, îl înstrăinează chiar de sine însuşi şi îi schimbă
genere a tipurilor şi să o mai accepţi doar pe aceea a diferenţelor calităţile în sensul unei armonizări cu obiectul, într-atît îneît s-ar
individuale. zice că obiectul ar avea pentru subiect o importanţă superioară,
4. Trebuie să scot în evidenţă aceste dificultăţi, pentru a jus- în ultimă instanţă decisivă, şi că faptul de a se abandona cu totul
tifica o anume particularitate a expunerii ce urmează: s-ar zice obiectului ar reprezenta vocaţia absolută, sensul vieţii şi al des-
că drumul cel mai simplu ar fi acela de a descrie şi analiza în tinului subiectului. în cel de al doilea caz, subiectul este şi ră-
paralel două cazuri concrete. Fiecare om posedă insă ambele mîne in centrul tuturor preocupărilor. S-ar putea spune că este
mecanisme, atît pe cel al extraversici, cit şi pe cel al introversici, ca şi cum, în ultimă instanţă, întreaga energie a subiectului s-ar
şi doar relativa predominanţă a unuia sau a altuia determină ti- cheltui pe căutarea neîntreruptă a unor modalităţi de a împiedica
pul. Pentru a conferi imaginii relieful necesar, ar trebui procedat obiectul să capete o influenţă covîrşitoare asupra sa. Este ca şi
la o rcluşare energică, ceea ce ar însemna de fapt o înşelăciune cum energia obiectului s-ar scurge, ca şi cum subiectul ar fi
mai mult sau mai puţin pioasă. Se adaugă faptul că reacţia psi- magnetul care ar atrage obiectul către sine.
hologică a oamenilor este atît de complicată, incit capacitatea 5. Nu este uşor de caracterizat, în mod accesibil şi limpede,
mea de expunere abia dacă ar fi în măsură să-i traseze in mod acest comportament contradictoriu faţă de obiect şi există riscul
absolut exact imaginea. Sînt, de aceea, silit să mă limitez la în- serios de a recurge la formulări absolut paradoxale care ar stîrni
făţişarea principiilor pe care le-am extras din mulţimea de fapte mai degrabă confuzie decît claritate. Foarte general, punctul de
individuale observate. Nu este vorba aici, aşa cum eventual ar vedere introvertit ar putea fi socotit acela care în toate împre-
putea să pară, de o deductio a priori, ci de expunerea deductivă jurările caută să supraordoneze eul şi procesele psihologice su-
a unor puncte de vedere formate pe calc empirică. Aceste puncte biective obiectului şi procesului obiectiv, sau cel puţin să le afir-
de vedere sînt, după cum nădăjduiesc, o contribuţie clarificatoa- me în raport de acestea. Atare atitudine conferă de aceea
re la o dilemă care a dus şi continuă să ducă nu doar in dome- subiectului o valoare mai mare decît obiectului. Corespunzător,
niul psihologiei analitice, ci şi în acela al altor ştiinţe, şi mai obiectul se află întotdeauna situat la un nivel valoric mai co-
ales în raporturile interumane, la neînţelegere şi discordie. Se borît, el are o importanţă secundară, ba chiar ocazional funcţio-
înţelege astfel de ce existenţa a două tipuri diferite este un fapt nează ca semn exterior, obiectiv, al unui conţinut subiectiv, de
de mult cunoscut, care, într-un fel sau altul, a izbit atît observaţia pildă ca încorporare a unei idei, împrejurare în care esenţială
12 TIPURI PSIHOLOGICE INTRODUCERE 13

rămîne ideea; sau este materia unui sentiment, în care principală dualităţi psihologice. Dar această împărţire este atît de superfi-
rămîne trăirea sentimentului şi nu individualitatea reală a obiec- cială şi de generală, îneît ea nu îngăduie decît diferenţieri la fel
tului. Punctul de vedere extravertit, în schimb, subordonează su- de generale. O cercetare amănunţită a psihologiilor individuale
biectul obiectului, atribuind acestuia din urmă valoarea preemi- care cad intr-o grupă sau în alta arată de îndată că există dife-
nentă. Subiectul are întotdeauna, în acest caz, importanţă renţe mari între indivizii ce aparţin aceleiaşi grupe. Trebuie, prin
secundară; procesul subiectiv apare uneori ca anexă supărătoare urmare, să facem un pas mai departe, spre a preciza în ce con-
şi inutilă a unor fapte obiective. Este limpede că psihologia care stau deosebirile dintre indivizii aparţinînd aceleiaşi grupe. Po-
ia naştere pe baza acestor puncte de vedere opuse se bifurcă, în trivit experienţei mele, pot spune că, în mod foarte general, in-
mod necesar, în două orientări absolut diferite. Una din acestea divizii se deosebesc nu numai după diferenţa universală dintre
priveşte totul din unghiul concepţiei sale, cealaltă din unghiul extraversie şi introversie, ci şi după diferitele funcţii psihologice
faptului obiectiv. fundamentale. Acestea, respectiv funcţiile care se deosebesc atît
6. Poziţiile opuse nu sînt, mai întîi, nimic altceva genuin, cît şi esenţial de alte funcţii sînt — după experienţa mea
decît me — a gîndi, a simţi, a avea senzaţii, a intui. Dacă predomină
canisme opuse: o ieşire diastolică înspre obiect şi o luare în po comportamental una din aceste funcţii, apare tipul corespunză-
sesie a acestuia, pe de-o parte; o concentrare sistolică şi o des tor. Motiv pentru care deosebesc: tipul gîndire, tipul simţire, ti-
prindere a energici de la obiectul luat in posesie, de cealaltă pul senzaţie şi tipul intuiţie. Fiecare din aceste tipuri poate fi
parte. Fiecare om posedă ambele mecanisme ca expresie a rit pe deasupra introvertit sau extravertit, potrivit cu atitudinea sa
mului său de viaţă normal, nu întîmplător desemnat de Goethe faţă de obiect, aşa cum am arătat mai sus. în cadrul a două co-
prin noţiunile fiziologice care denumesc activitatea cardiacă. municări consacrate tipurilor psihologice, nu am dezvoltat aces-
Alternarea ritmică a celor două forme de activitate psihică ar te distincţii, ci am identificat tipul gîndire cu cel introvertit, iar
trebui să corespundă cursului normal al vieţii. Dar condiţiile ex tipul simţire cu cel extravertit.1
terioare complicate in care trăim, ca şi condiţiile, poate şi mai Aceste identificări s-au dovedit inconsistente la o elaborare
complicate, ale dispoziţiei noastre psihice individuale îngăduie mai temeinică a problemei. Pentru a evita neînţelegerile, aş vrea
rareori o desfăşurare pe deplin netulburată a activităţii vieţii psi să-1 rog pe cititor să reţină distincţiile de mai sus. Spre a asigura
hice, împrejurări exterioare şi dispoziţii interioare favorizează claritatea absolut necesară în lucruri atît de complicate, am con-
foarte adesea unul din mecanisme şi îl limitează sau îl împiedică sacrat ultimul capitol al acestei cărţi definirii noţiunilor psiho-
pe celălalt să funcţioneze. Fireşte, efectul este predominanţa logice cu care am operat.
unuia dintre mecanisme. Dacă această stare se cronicizează într-un
fel sau altul, rezultă din ea un tip, respectiv o atitudine compor
tamentală în care unul dintre mecanisme predomină constant,
fireşte însă fără a-1 putea suprima complet pe celălalt, căci şi
acesta ţine neapărat de activitatea vieţii psihice. De aceea nu
poate să apară niciodată un tip pur, care să posede exclusiv un
singur mecanism în paguba celuilalt, total atrofiat. O atitudine
tipică înseamnă întotdeauna doar predominanţa relativă a unuia 1 Zur Frage der psychologischen Typen. Die Psyclwlogie der unbewufiten
dintre mecanisme. Prozesse, p. 58 (reeditare în Ober die Psyclwlogie des Unbewujlten, în Gesam-
7. Constatarea existenţei introversiei şi a melte Werke, VII).
extraversiei a per
mis mai întîi să se distingă între două grupuri mari de indivi-
PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI
A ANTICHITĂŢII ŞI A EVULUI MEDIU

1. Despre psihologia Antichităţii. Tertullian şi Origene

8. Psihologie a existat dintotdeauna, de cînd există şi lumea a


cărei istorie o cunoaştem, dar o psihologie obiectivă există doar
de puţină vreme încoace. Pentru ştiinţa vremurilor vechi era
valabilă propoziţia după care: conţinutul de psihologie su-
biectivă creşte în absenţa psihologiei obiective. De aceea operele
anticilor sînt, ce-i drept, pline de psihologie, dar prea puţin poate
fi socotit obiectiv în ea. Ceea ce probabil a fost deter-' minat,
într-o măsură deloc neglijabilă, de particularitatea raporturilor
interumane din Antichitate şi din Evul Mediu. Antichitatea
cunoştea o evaluare aproape exclusiv biologică, dacă se poate
spune aşa, a omului de către semenul său, după cum reiese din
obiceiurile şi raporturile juridice ale acelor timpuri. în măsura în
care a exprimat în genere o judecată de valoare, Evul Mediu a
cultivat o evaluare metafizică a aproapelui, cu punctul de pornire
în ideea valorii eterne a sufletului uman. Această evaluare
compensatoare în raport cu punctul de vedere antic este pentru
estimarea personală — unică bază posibilă a unei psihologii
obiective — la fel de nefavorabilă ca şi evaluarea biologică.
Există, desigur, nu puţini specialişti care sînt de părere că o
psihologie se poate scrie şi ex cathedra. Astăzi însă, cei mai
mulţi sînt convinşi că o psihologie obiectivă trebuie să se spri-
jine în primul rînd pe observaţie şi pe experienţă. Această bază
ar fi ideală, dacă ar fi posibilă. Dar idealul şi scopul ştiinţei nu
stau în descripţia pe cît mai exact cu putinţă a faptelor — ştiinţa
nu poate concura cu înregistrările cinematice şi fonografice —,
ci în descoperirea legii, care nu e altceva decît expresia abre-
viată a unor procese variate, dar concepute cumva unitar. Graţie
interpretării, scopul ştiinţei depăşeşte experimentul pur, dar ră-
16 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 17
mîne întotdeauna, în ciuda valabilităţii ei generale, probate, un dreapta apreciere ştiinţifică a unui psihic, diferit de acela al su-
produs al constelaţiei psihologice subiective a cercetătorului. în biectului care observă. Această condiţie este îndeplinită doar
constituirea teoriilor şi a noţiunilor ştiinţifice hazardul personal
atunci cînd observatorul este suficient de bine informat în legă-
joacă un rol important. Există şi o ecuaţie psihologică personală,
tură cu dimensiunea şi natura propriei personalităţi. Or, el poate
nu doar una psiho-fizică. Noi vedem culori, dar nu şi lungimi
să fie îndeajuns de bine informat doar dacă se eliberează într-o
de undă. De această bine cunoscută constatare trebuie să se ţină
seama în psihologie mai mult ca oriunde. Eficacitatea ecuaţiei măsură importantă de influenţele compensatoare ale judecăţilor
personale începe o dată cu observaţia. Vedem ceea ce sintem colective şi ajunge astfel la o concepţie clară asupra propriei
capabili să vedem cel mai bine prin noi înşine. Astfel, vedem sale individualităţi.
în primul rînd paiul din ochiul fratelui nostru. Fără îndoială, paiul 9. Cu cît ne întoarcem mai mult în istorie, cu atît vedem că
este acolo, dar bîrna c în ochiul nostru — şi ar trebui să ne personalitatea dispare sub stratul colectivităţii. Iar dacă mergem
împiedice, în oarecare măsură, vederea. Nu am încredere în mai jos către psihologia primitivă, descoperim că acolo noţiunea
principiul „observaţiei pure", în aşa-numita psihologie obiec- de individ nici nu există. în loc de individualitate, găsim doar
tivă, decît dacă ea se limitează la ochelarii cronoscopului, ai ta- o raportare colectivă sau o participation inysliqueK Atitudinea
histoscopului sau ai altor aparate „psihologice". în felul acesta colectivă împiedică însă cunoaşterea şi aprecierea unei psiholo-
ne ferim şi de o recoltă prea bogată de fapte psihologice expe- gii diferite de a subiectului, prin faptul că spiritul branşat pe
rimentale. Ecuaţia personală se pune şi mai mult in valoare o colectiv este tocmai incapabil să gîndcască şi să simtă altminteri
dată cu prezentarea sau comunicarea datelor observate, pentru dccît proiectind. Ceea ce se înţelege prin noţiunea de „individ"
a nu mai vorbi de interpretarea şi abstractizarea materialului ex- reprezintă o cucerire relativ tîrzie a istoriei spiritului uman şi a
perimental! Nicăieri nu este mai indispensabilă dccîl în psihologie
istoriei culturii. De aceea nu este de mirare că atitudinea colec-
exigenţa fundamentală ca observatorul şi cercetătorul să co-
tivă, puternică în vremurile vechi, a împiedicat cu totul aprecierea
respundă obiectului, adică să fie în stare să vadă nu doar într-un
psihologică obiectivă a diferenţelor individuale, ca şi, în genere,
singur fel, ci şi în celălalt fel. Pretenţia ca el să vadă doar obiec-
t i v nici nu ar trebui ridicată, căci aşa ceva e cu neputinţă. Ar orice obiectivare ştiinţifică a proceselor psihologice individuale.
trebui să fim mulţumiţi dacă nu vedem prea subiectiv. Faptul Tocmai din cauza acestei lipse de gîndire psihologică, cunoaşte-
că observaţia şi interpretarea subiectivă coincid cu datele obiec- rea a fost „psihologizată", respectiv umplută cu psihologie pro-
tive ale obiectului psihologic este probant pentru interpretare iectată. Exemple izbitoare oferă în acest sens începuturile inter-
doar în măsura în care aceasta nu pretinde să fie generală, ci îşi pretării filozofice a lumii. Dcpsihologizarca ştiinţei obiective
propune să fie valabilă numai pentru domeniul luat în conside- merge mină în mînă cu dezvoltarea individualităţii şi a diferen-
rare al obiectului. în această măsură, bîrna din propriul ochi ne ţierii psihologice condiţionate a oamenilor. Ceea ce explică de
îndreptăţeşte tocmai să găsim paiul din ochiul fratelui nostru. în ce scrierile transmise de Antichitate sînt atît de firave în materie
acest caz, bîrna din ochiul propriu nu demonstrează, cum am de psihologie obiectivă. Distincţia dintre cele patru tempera-
spus, că fratele nostru nu are nici un pai în ochi. Dar stînjenirca mente, pe care am preluat-o din Antichitate, abia dacă mai poate
vederii ar putea lesne prilejui o teorie generală despre faptul că fi considerată o tipizare psihologică, temperamentele nefiind
toate paiele sînt bîrne. Recunoaşterea şi luarea în considerare a aproape nimic altceva decît complexiuni psiho-fiziologice. Lip-
condiţionării subiective a cunoştinţelor în genere, şi mai ales a
cunoştinţelor psihologice, sînt o condiţie fundamentală pentru 1 L. Levy-Bruhl, Les foiKtions mentales daiis Ies socie'te's infe'rieures.
18 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 19

sa de informaţii nu vrea să însemne însă că în istoria de idei a vorba de Tertullian şi de Origene, aproximativ contemporani, la
Antichităţii nu există urme ale acţiunii contrariilor psihologice finele veacului al doilea. Schultz scrie despre ei: „Un organism
în discuţie. oarecare este capabil să absoarbă hrana aproape complet şi să
10. Astfel, filozofia gnostică a stabilit existenţa a trei o asimileze potrivit constituţiei sale, în vreme ce altul o eva-
tipuri, cuează tot atît de complet prin violente simptome reactive. La
corespunzînd poate celor trei funcţii psihologice fundamentale: fel de contradictoriu s-au comportat unul în raport cu celălalt
gîndirii, simţirii, senzaţiei. Gîndirea ar corespunde pneumaticii Origene şi Tertullian. Reacţia lor la gnoză nu le defineşte doar
lor, simţirea — psihicilor, senzaţia — hilicilor. Preţuirea mai caracterele şi concepţiile de viaţă, ci este totodată de o însem-
mică acordată psihicilor corespunde spiritului gnozei care, spre nătate fundamentală pentru locul ocupat de gnoză în viaţa spi-
deosebire de creştinism, insista asupra valoni cunoaşterii. Prin rituală şi în curentele religioase ale vremii." 2
cipiile creştine ale iubirii şi credinţei erau însă nefavorabile cu 12. Tertullian s-a născut la Cartagina în jurul anului 160. A
noaşterii, în interiorul gîndirii creştine, pneumaticul ar fi fost fost păgîn, dedat vieţii de luxură a cetăţii sale pînă spre vîrsta
deci depreciat în măsura în care se distingea doar prin faptul că de 35 de ani, cînd s-a creştinat. A devenit autorul a nenumărate
era posesorul gnozei, al cunoaşterii. scrieri ce-i oglindesc inconfundabil caracterul, împrejurare care
11. Trebuie să ne gîndim la diferenţa dintre tipuri şi ne interesează în mod special în cadrul de faţă. Se recunosc
atunci desluşit mai cu seamă zelul său nobil, fără precedent, înflăcăra-
cînd examinăm lupta îndelungată şi nu lipsită de primejdii pe rea, temperamentul pătimaş şi interioritatea adîncă a concepţiei
care Biserica a dus-o încă de la primele ei începuturi împotriva religioase. Fanatic, cultivînd o unilateralitate genială de dragul
gnosticismului. Faţă de neîndoielnica orientare precumpănitor unui adevăr recunoscut, intolerant, natură de luptător fără pere-
practică a creştinismului timpuriu şi în măsura în care nu se che, combatant necrţtor ce se consideră victorios doar cînd ad-
pierdea, urniîndu-şi instinctul de luptă, în polemică apologetică, versarul îi e total anihilat, el mînuieşte cu feroce măiestrie o
intelectualul nu izbutea să o scoată la capăt. Regula fidei era limbă strălucitoare ca o spadă. E creatorul latinei bisericeşti, ce
prea strimtă şi nu îngăduia nici un fel de mişcări independente, avea să dureze mai bine de o mie de ani, şi cel care a fixat
în plus, era săracă în cunoaştere pozitivă. Cuprindea puţine idei, terminologia tinerei Biserici: „De îndată ce înşfăca un punct de
ce-i drept de imensă valoare practică, dar care zăvorau gîndirea. vedere, trebuia — biciuit parcă de o oaste a iadului — să-1 dez-
Intelectualul era lovit într-o măsură mult mai mare decit sensi volte pînă la ultimele consecinţe, chiar şi atunci cînd dreptatea
bilul (der Fiihlende) de sacrificium intellectus. Este prin urmare nu mai era de mult de partea lui, iar orice ordine raţională îi
de înţeles de ce conţinuturile precumpănitor cognitive ale gno zăcea zdrenţuită la picioare."3 Modul pătimaş de a gîndi îi era
zei, care în lumina dezvoltării de azi a gîndirii nu numai că nu atît de necruţător, îneît se înstrăina tot mai mult exact de acel
şi-au pierdut din valoare, dar şi-au şi sporit-o substanţial, trebuie lucru pentru care, de fapt, şi-ar fi dat viaţa. La fel îi era şi etica,
să fi exercitat o mare putere de atracţie asupra intelectualului plină de o aspră severitate. Cerea stăruitor să se caute martirajul,
din sînul Bisericii. Ele au reprezentat de fapt, pentru ci, ispita nu să se fugă de el, nu admitea o a doua căsătorie şi pretindea
lumii. în special docetismul a dat de furcă Bisericii, susţinînd ca persoanele de sex femeiesc să poarte întotdeauna văl. Gnoza,
că Cristos a avut doar un trup aparent şi că întreaga sa viaţă care e tocmai o patimă a gîndirii şi a cunoaşterii, filozofia şi
pămîntească, precum şi suferinţele îndurate de el nu au fost de-
cît aparenţă. în această afirmaţie gîndul pur trece pe primul plan,
opunîndu-se simţirii omeneşti. Lupta cu gnoza ne întîmpină în
2Dokumente der Gnosis, p. XXIX.
chipul cel mai desluşit în două figuri care au fost nu doar Părinţi 3Loc. cit., p. XXV.
ai Bisericii, ci şi personalităţi de covîrşitoare importanţă. Este
20 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR lN ISTORIA DE IDEI 21

ştiinţa, de fapt puţin diferite de ea, erau combătute de el cu fa- simplu şi neinstruit, neajutorat şi neexperimentat, aşa cum te afli
natică intoleranţă. Lui i se atribuie mărturisirea sublimă: credo la cei care nu te au decît pe tine, aşa cum vii din uliţă, din colţul
quia absurdum est (cred pentru că este absurd). Ceea ce nu co- străzii, din atelier. Tocmai de neştiinţa ta am nevoie."5
respunde întru totul adevărului istoric, căci el spusese doar: „Et îs. Mutilarea pe care şi-a impus-o Tertullian prin sacrificium
mortuus est dei filius, prorsus credibile est, quia ineptum est. Et intellectus 1-a condus către recunoaşterea fără rezerve a realităţii
sepultus resurrexit; certum est, quia impossibile est." 4 interioare iraţionale, a temeliei reale a credinţei sale. A rezumat
13. Avînd o minte ascuţită, şi-a dat seama de starea necesitatea procesului religios, pe care îl simţea în sine, în for-
jalnică mula incomparabilă anima naturaliter christiana. O dată cu sa-
a cunoştinţelor filozofice şi gnostice şi Ie-a respins cu dispreţ. crificium intellectus, filozofia şi ştiinţa, consecutiv şi gnoza
în schimb, s-a raportat la mărturia propriei lumi interioare, la şi-au pierdut pentru el orice importanţă.
propriile realităţi lăuntrice care erau una cu credinţa pe care o 16. în cursul vieţii, trăsăturile descrise mai sus i s-au
îmbrăţişase. Acestora le-a dat formă, devenind astfel creatorul accen
raporturilor conceptuale ce astăzi încă stau la temelia sistemului tuat. Cînd Biserica s-a văzut constrînsă din ce în ce mai mult
catolic. Realitatea lăuntrică iraţională era pentru el de natură să încheie compromisuri cu masa, el s-a revoltat şi a devenit
esenţialmente dinamică, era principiul şi fundamentul pe care îl discipolul lui Montanus, profet frigian extatic care susţinea prin
opunea lumii, ştiinţei şi filozofiei general valabile sau raţionale, cipiul absolutei negări a lumii şi al spiritualizării totale. în pam
îi citez cuvintele: flete violente, Tertullian a atacat politica papei Calixtus I, ajun-
14. „Chem un nou martor, sau mai degrabă un gînd astfel, împreună cu montanismul, mai mult sau mai puţin
martor care extra ecclesiam. După o relatare a lui Augustin, ulterior ar fi
este mai cunoscut decît orice monument literar, mai dezbătut intrat în conflict şi cu montaniştii şi ar fi întemeiat o sectă pro
decît orice sistem de învăţătură, mai răspîndit decît orice înştiin prie.
ţare publică, mai mare decît toată făptura omenească, chem anu
me ceea ce constituie omul în integralitatea lui. Aşadar, înfăţi-
17. S-ar putea spune că Tertullian este un reprezentant
clasic
şează-te, o, tu, suflete, fie că eşti dumnezeiesc şi veşnic, precum al gîndirii introvertite. Intelectul său apreciabil, extrem de as
cred unii filozofi — vei minţi atunci cu atît mai puţin —, ori
cuţit, este flancat de o evidentă senzualitate. Procesul psihologic
deloc dumnezeiesc, căci muritor, precum fireşte crede singur
al dezvoltării, pe care îl numim creştin, 1-a împins la jertfă, la
Epicur — se va cuveni să minţi atunci cu atît mai puţin —, fie
amputarea celui mai preţios organ — idee mitică de asemenea
că vii din cer sau că te naşti pe pămînt, fie că eşti alcătuit din
conţinută în simbolul grandios şi exemplar al sacrificiului fiului
numere sau din atomi, fie că îţi începi existenţa o dată cu trupul
lui Dumnezeu. Cel mai preţios organ al său era tocmai intelectul
ori că eşti mai apoi introdus în trup, indiferent care îţi este obîr-
şi cunoaşterea clară mijlocită de el. Sacrificium intellectus i-a
şia şi în ce fel faci din om ceea ce este el, anume o fiinţă raţio
închis calea către o dezvoltare pur raţională, obligîndu-1 să iden
nală, capabilă să. perceapă şi să cunoască. Dar nu pe tine, sufle
tifice în dinamica iraţională din adîncul sufletului său temelia
te, te chem, care, dresat în şcoli, umblat prin biblioteci, hrănit
şi îndestulat în academii şi sub porticuri atice, propovăduieşti propriei fiinţe. Logica gnozei, felul specific intelectual în care
înţelepciune, nu, ci ţie, suflete, vreau să-ţi vorbesc, ţie, care eşti aceasta utiliza fenomenele dinamice din adîncul sufletului, îi era
în chip necesar detestabilă, căci ea reprezenta tocmai calea pe
4 „Şi fiul lui Dumnezeu a murit, ceea ce e pe deplin credibil, căci e absurd. care o părăsise spre a îmbrăţişa principiul simţirii.
Şi a înviat din mormînt; ceea ce e sigur, căci e cu neputinţă" (Tertullian, De
carne Christi, 5). 5 Schultz, Dokumente der Gnosis, pp. XXV ş. urm.
22 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 23

18. în Origene aflăm polul absolut opus al lui Tertullian. Ori- le este în eg ală m ăsu ră n ecesară şi un o ra şi alto ra: cred in cio şii
gene s-a născut în jurul anului 185, în Alexandria. Tatăl său a îşi iau d in ea fap tele şi com an d am entele d e care au n ev o ie, iar
fost martir creştin. El însuşi a crescut în acea foarte particulară ştiu torii îi d escifrează id eile şi îşi extrag din ea forţele care îi
atmosferă spirituală în care se amestecau ideile Orientului cu călău ze sc sp re con tem p larea şi iub irea d e D um n ezeu — astfel
cele ale Occidentului. Cu mare sete de învăţătură, şi-a însuşit îneît to t ceea ce e m ateria l ap are p rin in terpreta re relig io asă
tot ceea ce era demn de ştiut în acele vremuri, asimilînd întreaga (ex egeză aleg o rică, h erm en eutică) ca reto p it spre a form a un
bogăţie de idei din epoca alexandrină ce i se oferea sub formă co sm o s de id ei, b a în cele din urm ă to tu l este biru it p rin ascen -
de bunuri creştine, iudaice, elenistice şi egiptene. S-a remarcat siun e şi d epăşit ca treap tă şi răm îne singu ră, odih n ind u -se- feri
ca profesor la o şcoală de catiheţi. Filozoful păgîn Porphyrios, cită, doar legătu ra din tre spiritu l izv orît din D um nezeu al rii făp tu
elev al lui Plotin, spunea despre el că ducea o viaţă de creştin, şi D u m n e ze u în su şi(a m o r et visio )."
dar potrivnică legii; în privinţa opiniei pe care o nutrea despre 19. T eologia lui, sp re deo sebire d e aceea a lui
lucruri şi despre dumnezeire, el elcniza şi substituia reprezen- T ertu llian, este
tările greceşti miturilor străine. 6 Autocastrarea la care s-a supus esen ţia lm en te filo zo fică, m ulînd u -se p erfect pe tiparu l unei fi
şi ale cărei motive particulare pot fi ghicite, dar nu sînt istoric lo zo fii n eo p lato n ic e. în O rig en e se în trep ătru n d în ch ip p a şn ic
atestate, s-a produs încă înainte de 211. Exercita o mare influ- şi arm onio s sferele filozofiei greceşti şi ale gno zei, p e d e-o p ar
enţă asupra celor din jurul său şi avea un discurs convingător. te, ale id eilor creştin e, pe d e alta. R ezu ltatu l acestei îng ăd u in ţe
Era întotdeauna înconjurat de elevi şi de o armată întreagă de şi ech ităţi larg com preh en siv e a fo st că şi O rig en e a avu t d esti
stenografi care prindeau vorbele de preţ ce cădeau de pe buzele n u l celo r con dam n aţi d e B iseric ă. O ricum , con dam n area d efini
învăţătorului venerat. Ca scriitor a fost extrem de fecund, dez- t iv ă s- a p ro d u s a b ia p o s tu m , d u p ă c e O ri g e n e , b ăt rî n , f u s e s e
voltînd totodată şi o impunătoare activitate didactică. în Antio- m artirizat în tim pu l p rig o an ei îm p o triv a creştin ilor, sub D cciu s,
hia a ţinut prelegeri de teologie chiar pentru împărăteasa mamă, şi m urise la scurtă vrem e în u rm a to rtu rilo r. în 39 9, papa A n as
Mamaea. La Cezareea, conducea o şcoală. îşi întrerupea adesea tasie I a p ro n un ţat co n d am n area , iar în 5 4 3 u n sin o d con v o ca t
activitatea didactică din pricina călătoriilor întinse pe care le în- d e Iustinian a an atem izat erezia; anatem a s-a m enţinu t şi în ver
treprindea. Era de o extraordinară erudiţie şi dispunea de o ui- d ictele conciliilor ulterioare.
mitoare capacitate de a cerceta cu grijă lucrurile. A descoperit 20. O rig ene este u n rep rez en tan t clasic al tip u lu i
manuscrise vechi ale Bibliei şi a dobîndit merite speciale în cri- ex trav ertit.
tica de texte. „A fost un mare învăţat, în fapt, singurul învăţat O rien tarea sa fund am en tală m erge în d irecţia ob iectului, ceea ce
adevărat pe care 1-a avut vechea Biserică", spunea Harnack. se v ed e d in atenţia con ştiin cio asă cu care el ex am in ează fap tele
Spre deosebire de Tertullian, Origene nu s-a refuzat influenţei ob iectiv e şi condiţion ările lo r şi din fo rm ularea acelui principiu
gnosticismului, dimpotrivă, 1-a adus pe acesta sub o formă ate- su p rem a l lu ia m o r et visio D ei.P ro ce su l c reş tin d e d e zv o ltare
nuată în sînul Bisericii sau cel puţin a dorit să o facă. El însuşi a î n t î l n it în O r i g e n e u n t i p c a r e s e în t e m e i a z ă p e r e l a ţi a c u
este, într-adevăr, judecînd după gîndirea şi după concepţiile fun- ob iectul, relaţie care s-a exp rim at d into td eauna sim bo lic p rin se
damentale ce îi sînt proprii, un gnostic creştin. Poziţia lui faţă x u alitate, m o tiv p en tru care anu m ite teo rii red uc to ate fun cţiile
de credinţă şi ştiinţă este descrisă de Harnack prin următoarele d e b ază ale su fletu lu i to cm ai la sex u alitate. D e acee a castrarea
cuvinte, semnificative din punct de vedere psihologic: „Biblia este exp resia adecv ată a sacrificiu lu i celei m ai p reţioase funcţii.
E ste absolut caracteristic fap tu l că Tertullian săvîrşeşte sa crifi-
6 Loc. cit., p. XXII. ciu m in tellectu s,iar O rig en esa crificium ph alli,căci v iaţa creş
tin ă pretin de suspendarea totală a leg ăturii senzu ale cu obiectu l,
m ai e xa ct: sac rific are a ac ele i fu n cţii care e ste so co tită a fi cea
24 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 25

mai preţioasă, a bunului celui mai de preţ, a instinctului celui el, cel mai pătimaş dintre toţi gînditorii, a fost la un pas de a
mai puternic. Din punct de vedere biologic, sacrificiul este pus respinge cunoaşterea în genere şi de a extinde la întreaga gîndire
în slujba domesticirii, din punct de vedere psihologic însă el umană lupta împotriva gnozei."7
urmăreşte, prin desfacerea vechilor legături, să ofere spiritului 21. Vedem aici cum, de fapt, în cadrul procesului
posibilităţi noi de evoluţie. Tertullian şi-a jertfit intelectul, căci creştin ti
intelectul era acela care îl lega cel mai puternic de realitate. pul originar s-a inversat. Tertullian, gînditorul penetrant, devine
Combătea gnoza, deoarece pentru el ca reprezenta calea ocolită un om al sentimentului; Origene, la rîndu-i, devine învăţat şi se
de a ajunge la intelectualitate, condiţie totodată a senzualităţii. pierde în logică. E uşor, fireşte, să inversăm raţionamentul şi să
Corespunzător acestui fapt, gnosticismul se împarte într-adevăr spunem că Tertullian a fost dintotdeauna un om al sentimentu
în două direcţii: una tinde către o spiritualizare depăşind orice lui, iar Origene un intelectual. Dar, lăsînd la o parte faptul că
măsură, cealaltă se pierde în anomism etic, într-un libertinism în felul acesta diferenţa tipologică nu se suprimă, ci continuă să
absolut, care nu se dă înapoi din faţa nici unui viciu, a nici unei dăinuie, modul răsturnat de a privi lucrurile nu explică de ce
perversităţi, a nici unei impudori oricît de respingătoare. Se deo- Tertullian şi-a văzut în gîndire adversarul cel mai primejdios,
sebeau astfel encratiţii (abstinenţi) de antitacţi sau antinomişti în vreme ce Origene 1-a văzut în sexualitate. S-ar putea răspunde
(adversari ai ordinii şi ai legii), care păcătuiau din principiu, de- că amîndoi s-au înşelat, iar ca argument s-ar putea aduce dez-
dîndu-se deliberat, potrivit cu anume precepte, la desfrînări fără nodămîntul fatal al existenţelor ambilor. în acest caz, ar trebui
limite. Acestora din urmă le aparţineau şi nicolaiţii, arhonticii să presupunem însă că amîndoi au sacrificat ceea ce în ochii lor
etc, ca şi cei numiţi, foarte potrivit, borboricni. Cît de apropiate avea o valoare mai mică şi că deci ei ar fi „tras pe sfoară" des
erau aparentele contrarii se vede din exemplul arhonticilor care tinul. Este şi acesta un punct de vedere al cărui principiu are o
s-au împărţit într-o direcţie encratică şi una antinomistă, păs- valabilitate recunoscută. Există doar şi printre primitivi astfel de
trîndu-şi fiecare logica şi consecvenţa proprie. Cine vrea să ştie şmecheri care apar în faţa fetişului lor cu o găină neagră sub
ce înseamnă din punct de vedere etic un intelectualism îndrăzneţ braţ şi declară: „lată, iţi jertfesc un porc negru şi frumos." în
şi generos cultivat să cerceteze istoria eticii gnostice. Va înţelege ce mă priveşte, cred că, în ciuda sentimentului evident de uşura
pe deplin sacrificium intellectus. Acei oameni erau consecvenţi şi re pe care omul obişnuit îl trăieşte atunci cînd asistă la demo
din punct de vedere practic, trăindu-şi ideile pînă la absurd. Ori- larea a ceva grandios, explicaţia devalorizantă nu este în orice
gene însă, mutilîndu-se, şi-a sacrificat legătura senzuală cu lu- împrejurare corectă, cu toată aparenţa ei foarte „biologică". în
mea. Pentru el, evident, nu intelectul reprezenta o primejdie spe- măsura în care ştim cîte ceva de natură personală despre aceste
cială, ci mai degrabă simţirea şi senzaţia ce leagă de obiect. Prin două personalităţi de anvergură din istoria gîndirii, trebuie să
castrare, el s-a eliberat de senzualitatea împerecheată cu gnosti- recunoaştem că întreaga lor atitudine este atît de gravă, îneît răs
cismul şi a putut astfel să se lase fără teamă în voia bogăţiei de turnarea pe care au trăit-o sub influenţa creştinismului nu a fost
gîndire a acestuia din urmă, în vreme ce Tertullian, prin sacri- nici viclenie, nici înşelăciune, ci realitate şi adevăr.
ficiul său intelectual, s-a zăvorit în faţa gnozei, ajungînd însă, 22. Nu ne pierdem pe căi lăturalnice, dacă ne
tocmai pe această cale, la o profunzime a sentimentului religios reamintim cu
pe care Origene n-a atins-o niciodată. „Ceea ce îl deosebeşte de această ocazie ce înseamnă din punct de vedere psihologic de
Origene", scrie Schultz, „este faptul că a trăit în adîncul sufle- turnarea instinctului de pe orbita lui firească, deturnare ce pare
tului fiecare cuvînt, că nu raţiunea 1-a înflăcărat, ca pe acesta, a constitui procesul (sacrificial) creştin: rezultă anume din cele
ci inima. în schimb, a rămas în urma lui Origene prin faptul că de mai sus că răsturnarea semnifică totodată trecerea către o altă

7 Dokumente der Gnosis, p. XXVII.


26 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 27

atitudine. Se înţelege astfel limpede care este cauza răsturnării tot ceea ce se petrecuse în trecutul îndepărtat şi din care rezul -
şi în ce măsură Tertullian are dreptate atunci cînd concepe sufle- taseră m ai apoi stări nefaste pentru umanitate.
tul ca naturaliter christiana: direcţia firească a instinctului ur- 23. Sacrificiul pe care l-au făcut Tertullian şi Origene e
mează, precum toate în natură, principiul minimului efort. Or, dras
un om este înzestrat mai mult pe o direcţie, altul pe alta. Sau, tic, prea drastic pentru gustul nostru, dar el corespunde spiritului
adaptarea la primul mediu al copilăriei pretinde, după felul de e m i na m e nte c o ncr e ti st al vr em ii. A c e s ta es t e s pi ri tul în c a re
a fi al părinţilor şi după împrejurări, ceva mai multă reţinere şi gnoza şi-a interpretat viziunile ca pur reale sau cel puţin ca re-
reflecţie, ori mai multă participare afectivă. Se formează astfel ferindu-se nemijlocit la real şi în care Tertullian şi-a considerat
automat anumite atitudini preferenţiale, din care rezultă diferite realitatea sim ţirii ca obiectiv valabilă. Gnosticism ul a proiectat
tipuri. în măsura în care fiecare om posedă, în calitate de fiinţă percepţia interioară subiectivă a procesului de schimbare a ati
relativ stabilă, toate funcţiile psihologice de bază, ar fi necesar tudinii sub forma unui sistem cosmogonic şi a crezut în realita
din punct de vedere psihologic, în vederea adaptării sale perfecte, tea figurilor sale psihologice.
ca el să le şi utilizeze pe acestea în mod egal. Căci trebuie să 24. în cartea m eaW andlungen und Symbole der
existe un motiv pentru care dispunem de diferite modalităţi de Libido* am
adaptare psihologică: probabil că o singură cale e insuficientă; lăsat deschisă problema originii orientării propriu-zise a libidou-
doar gîndit sau doar simţit, obiectul nu pare să fie decît parţial lui în procesul creştin. Am vorbit atunci de scindarea libidoului
sesizat. Atitudinea („tipică") unilaterală lasă un deficit în în două jum ătăţi orientate opozitiv. Explicaţia acestui fapt re
capacitatea psihologică de adaptare, care, acumulîndu-sc in cursul zultă din unilateralitatea atitudinii psihologice care devenise atît
vieţii, duce mai devreme sau mai tîrziu la tulburări de adaptare de marcată, încît compensaţia încerca să irumpă din inconştient.
ce împing subiectul către o compensaţie. Compensaţia însă nu Este tocmai mişcarea gnostică din primele veacuri ale creştinis
poate fi obţinută decit printr-o amputare (sacrificiu) a atitudinii m ul ui care arată în chipul cel m ai desluşit cum î n m om e ntele
unilaterale de pînă atunci. în felul acesta, apare o stază tempo- de com pensar e conţin uturil e inc onştie nte izbuc nes c în afar ă.
rară a energiei şi o debordare a ei în canalele neutilizate încă Creştinismul însuşi a însem nat prăbuşirea şi sacrificarea valori
pe cale conştientă, dar pregătite în inconştient. Deficitul în adap- lor culturii, deci ale atitudinii antice. Astăzi e aproape inutil să
tare care este causa efficiens a procesului de răsturnare se mani- rem arcăm că a vorbi despre vrem urile noastre sau despre vre
festă subiectiv sub forma unui sentiment de nelămurită nemulţu- m urile de a cum d ouă m ii de ani este totuna .
mire. Aceasta era atmosfera care domina momentul de răscruce
de la începutul erei noastre. O extraordinară şi uimitoare nevoie
de mîntuire pusese stăpînire pe oameni, ducînd la acea înflorire 2. Controversele teologice ale Bisericii vechi
nemaivăzută de culte posibile şi imposibile din Roma antică.
Nu lipseau nici reprezentanţii teoriei vieţii trăite din plin care 25. Nu este improbabil să întîlnim opoziţia tipurilor în istoria
operau nu cu „biologie", ci cu argumentele ştiinţei de atunci. schismelor şi a ereziilor, de altminteri atît de bogată în contro-
De asemenea, nu mai conteneau speculaţiile asupra motivelor verse, a Bisericii creştine din primele veacuri. Ebioniţii sau iu-
pentru care oamenii o duceau atît de rău; doar că în acele vre- deii botezaţi, identici probabil cu primii creştini, credeau în
muri cauzalismul nu era atît de limitat pe cît este acela al ştiinţei umanitatea exclusivă a lui Cristos, socotit de ei fiul Măriei şi al
noastre; se făceau raportări nu doar la vîrsta copilăriei, ci şi la lui Iosif, care abia ulterior ar fi primit consacrarea prin Duhul
cosmogonie, inventîndu-se nenumărate sisteme care demonstrau Sfînt. Astfel, faţă de docetişti, ebioniţii se situau în această ches-

8 Reeditare: Symbole der Wandlung (Gesammelte Werke, V).


28 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR IN ISTORIA DE IDEI 29

tiune la polul opus. Opoziţia s-a perpetuat vreme îndelungată, senzaţie um an ă p roiectată; a do u a oară, afirm aţia că v alo area
într-o formă schimbată, mai tăioasă, din unghiul politicii cleri- fund am en tală se află de partea ab stra cţiun ii şi a ex trau m an u lui,
cale, dar mai moderată din unghiul conţinutului, ea a reapărut al căro r sub iect este fun cţia, adică: p ro cesu l o biectiv al n atu rii
în jurul anului 320 în erezia lui Arie. Arie respingea formula ca re se d e sfăş oa ră în c ad ru l u n ei le gităţi im pe rso n ale, d in co lo
propusă de Biserica ortodoxă xrâ natpi ouooiknoc, (asemenea d e sen zaţia u m an ă c ăreia îi s lu jeşte ch ia r d e tem e lie . P rim u l
Tatălui). Examinînd mai îndeaproape istoria marii controverse pu nct de v ed ere n u ţin e seam a d e fun cţie, în favo area co-m ple
arianice legată de homoousie şi de homoiousie (identitatea şi xu lu i funcţio n al care e om u l; u ltim u l p un ct d e v ed ere nu ţin e
asemănarea fiinţei lui Cristos cu Dumnezeu), observăm că lio- seam a de om , ca supo rt ind ispensab il, în fav oarea funcţiei.- A m
moiousia pune accentul pe senzual şi pe simţirea umană, în vreme bele puncte d e ved ere îşi n eag ă recip ro c valoarea fund am en tală.
ce homoousia reprezintă un punct de vedere pur logic şi abstract. C u cît reprezentan ţii lor se id entifică m ai hotărît cu tezele- pro
Tot astfel, s-ar zice să revolta monofiziţilor (care susţineau uni- prii, cu atît ei în cearcă m ai m ult, poate cu cele m ai bune in tenţii,
tatea absolută a naturii lui Cristos) împotriva formulei diofizite să şi le im pun ă unii celo rlalţi, violen tîndu-şi astfel recip ro- c va
a sinodului de la Calcedon (care admitea natura dublă, indivi- loarea fun d am en tală.
zibilă a lui Cristos, respectiv natura omenească şi dumnezeiască 27. O a ltă faţă a op o z iţiei tip u rilo r p a re să s e
într-una) valorifică, din nou, punctul de vedere abstract şi non- m a n ife st e în
reprezentabil faţă de cel natural şi senzual al formulei diofizite. co n tro v ersa p e la g ian ă d e la în cep u tul v ea cu lu i al V -le a. E x p e
26. Se impune totodată evidenţei faptul că atît în mişcarea lui rien ţa ad în c trăită d e T ertu llian , po triv it căre ia o m u l n ici d up ă
Arie, cit şi în controversa monofizită, problema dogmatică b o te z n u po a te ev ita p ăc a tu l, a d ev en it la A u g u stin , în m u lte
subtilă era esenţială doar pentru acele spirite care o iniţiaseră, p riv in ţe asem ăn ăto r lu i T ertu llian , d o ctrina p esim istă şi atît d e
iar nu şi pentru marea masă care pusese stăpînire, în mod par- ca ra cte ris tic ă a p ă ca tu lu i s tră m o şe sc , d o c trin ă a c ăre i ese n ţă
tizan, pe disputa dogmatică. Pentru ea, o astfel de chestiune sub- co n s tă în id e e a d ec o n c u p is ce n tia9 m o şten ită d e la A d u n i. în
tilă nu avea, în acele vremuri, nici un fel de motivaţie; ceea ce v iziu n ea lu i A ug u stin, p ăcatulu i o rig in ar i se op un e h aru l m în -
o frămînta erau problemele şi revendicările puterii politice, fără tuito r al lui Dum n ezeu cu in stituţia creată de el: B iserica, adm i
nici o legătură cu diferendele teologice. Dacă diferenţa tipurilor n istratoare a m ijlo acelor d e salvare. în această concepţie, valoa
va fi avut aici în genere o importanţă oarecare, ea va fi stat în rea o m u lu i este fo arte scăzută. E l nu m ai e d e fap t d ecît o biată
faptul că se ofereau pe această cale formulele prin care in- creatu ră, cond am n ată, căzută n eco nd iţio n at în pu terea diavo lu
stinctele grosolane ale masei erau măgulitor etichetate. Ceea ce lui, d acă n u se îm p ărtăş eşte d e h a ru l d iv in p rin in te rm ed iere a
nu vrea să însemne că pentru cei care declanşaseră controversa, B is ericii a to tm în tuito are. D is p ar m ai m u lt sau m ai p u ţin a stfel
homoousia şi homoiousia erau chestiuni mai puţin grave. Căci n u d o a r v al o a re a , c i ş i l ib er ta te a m o r al ă ş i a u to d e te rm in a re a
dincolo de ele se ascundeau, atît istoric, cît şi psihologic, crezul om u lui, cresc, în schim b, cu atît m ai m ult valoarea şi im portanţa
ebionit în umanitatea pură a lui Cristos unită cu dumnezeirea ideii d e B iserică, în conco rdan ţă cu p ro gram u l fo rm u lat d e A u
lui relativă („aparentă") şi crezul docetist în dumnezeirea pură g u stin în C ivitas D ei.
a lui Cristos unită cu materialitatea lui doar aparentă. Iar sub 28. U n ei co n ce pţii a tît d e ap ăsătoa re i s -a îm p otriv it
acest strat găsim din nou marea schismă psihologică. O dată, m ereu
afirmaţia că valoarea şi importanţa fundamentală se află de par- sen tim e n tu l lib ertăţii şi al v a lo rii m o ra le ao m u lu i, p e c are n ici
tea perceptibilului senzorial, al cărui subiect este dacă nu întot- o reflecţie, oricît de pro fund ă, şi nici o log ică, oricît de ascuţită,
deauna o senzaţie umană personală, în schimb, întotdeauna o
9 Lăcomie, am spune: libido nestăpînit, care, ca Einapnâvri, constringere
aştrilor şi a destinului, îl duce pe om la greşeală şi la pierzanie.
30 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 31

nu au izbutit pînă la urmă să-1 suprime. Legitimitatea sentimen - şi sîngele lui Cristos. împotriva acestei extreme concretizări a
tului de valoare umană şi-a aflat apărătorul în persoana lui Pe- unui simbol a cutezat să ridice unele obiecţii Ratramnus, călugăr
lagius, călugăr britanic, şi în aceea a elevului său, Caelestius. în aceeaşi mînăstire în care Radbertus era stareţ. Un adversar
Doctrina lor s-a întemeiat pe libertatea morală a omului, ca rea- hotărît a găsit Radbertus în Scotus Eriugena, filozof important
litat dată. Este semnificativ pentru înrudirea dintre punctul de şi gînditor plin de cutezanţă care a trăit în Evul Mediu timpuriu
vedere pelagian şi concepţia diofizită faptul că pelagienii, urmă- şi care se afla atît de sus şi atît de departe în raport cu contem-
riţi de adversarii lor, au găsit refugiu la Nestorie, mitropolitul poranii lui, îneît anatema Bisericii 1-a ajuns abia cîteva secole
Constantinopolului. Nestorie sublinia separarea celor două na- mai tîrziu, duă cum scrie Hase in istoria sa bisericească10. Stareţ
turi ale lui Cristos, opunîndu-se învăţăturii lui Ciril despre fiind la Malmesbury, a fost ucis în jurul anului 889 de către
(pixjiKf) EVGXTIC,, unitatea fizică a lui Cristos ca om-Dumnezeu. propriii săi călugări. Scotus Eriugena, pentru care filozofia ade-
Nestorie ţinea de asemenea să se considere că Măria era nu cea vărată era totodată religie adevărată, nu era un adept orb al au-
care îl născuse pe Dumnezeu, OEOTOKOC; ci cea care îl născuse torităţii şi al ideilor primite, căci, spre deosebire de majoritatea
doar pe Cristos, XpioxoTOKoc, . Numea păgînă ideea după care contemporanilor săi, el ştia să gîndească pe cont propriu. Scotus
Măria ar fi fost mama lui Dumnezeu. El este acela care a de- Eriugena aşeza raţiunea deasupra autorităţii, poate total în răspăr
clanşat disputa nestoriană, încheiată în cele din urmă cu schisma cu spiritul vremii, dar îndatorînd cert veacurile ce aveau să vină.
Bisericii care îi poartă numele. Chiar acelor eminenţi Părinţi ai Bisericii, aliaţi deasupra oricărei
discuţii, el le admitea autoritatea doar în măsura în care scrierile
lor închideau comori de inteligenţă. După el, euharistia nu era
3. Problema transsubstanţierii nimic altceva dccît amintirea cinei celei din urmă, celebrate de
Isus cu ucenicii săi, ceea ce, de altfel, crede orice om rezonabil
29. O dată cu marile răsturnări politice, cu prăbuşirea din orice timp. Dar oricît de clar, de simplu şi de omenesc gin-
dea, şi oricît de puţin înclinat era să micşoreze cu ceva sensul
impe
riului roman şi cu declinul civilizaţiei antice, şi aceste contro şi valoarea ceremoniei sacre, Scotus Eriugena nu era pătruns de
verse au luat sfîrşit. Dar după instalarea, la cîteva sute de ani, spiritul vremii în care trăia şi nici de dorinţele celor din jur, ceea
a unei anumite stabilităţi, diferenţele psihologice au început din ce se poate vedea şi din împrejurarea uciderii sale de către pro-
nou să se manifeste, în modul lor caracteristic, mai întîi timid, priii săi soţi monahali. Scotus Eriugena ştia să gîndească raţional
apoi, pe măsura dezvoltării culturii, tot mai intens. E drept că şi logic, fără ca prin aceasta să se bucure de succes. De succes a
nu mai erau aceleaşi probleme care tulburaseră vechea Biserică, avut însă parte Radbertus, care nu ştia să gîndească, în schimb,
ci apăruseră forme noi, dar psihologia ascunsă în spatele lor era pătruns cum era de spiritul veacului ce pretindea concretizarea
aceeaşi. fenomenelor religioase, s-a priceput să „transsubstan-ţieze"
30. Pe la mijlocul veacului al IX-lea, stareţul
simbolicul şi plenaritatea de sens, proiectîndu-le grosolan la
nivelul perceptibilului.
Paschasius Rad-
31. Se recunosc fără dificultate în această controversă ele-
bertus s-a făcut cunoscut cu o scriere despre euharistie, în care
mentele fundamentale pe care le-am întîlnit şi în disputele mai
reprezenta doctrina transsubstanţierii, respectiv ideea că vinul şi
sus înfăţişate, anume punctul de vedere abstract, care respinge
hostia se transformă încomuniune în sîngeleadevărat şi în car
nea adevărată a lui Cristos. Această concepţie a devenit, cum 10 K.A. Hase, Kirchengeschichte.
se ştie, dogma după care metamorfozarea se produce vere, rea-
liter, substantialiter; deşi „accidentele", respectiv piinea şi vi
nul, îşi păstrează înfăţişarea, ele sînt totuşi în substanţă carnea
32 TIPURI PSIHOLOGICE P R O BLEM A TIP U R ILO R ÎN ISTO R IA D E ID EI 33

orice amestec cu obiectul concret, şi punctul de vedere concre- că a spus ceva potrivnic modului general de a gîndi al oameni-
tizant, aplecat asupra obiectului. Departe de noi ideea de a for- lor, dar că a dedus, cu o logică sigură a sentimentului, concluzia
mula, dintr-un unghi de vedere intelectual, o judecată unilate- cea mai adecvată aşteptărilor acelor vremi, fapt care ar pleda în
rală, depreciatoare la adresa lui Radbertus şi a prestaţiei sale. favoarea tipului extravertit. Din motive de cunoaştere insufi-
Tocmai fiindcă această dogmă pare absurdă pentru spiritul mo- cientă, trebuie să ne suspendăm însă judecata, căci, mai cu sea-
dern, nu trebuie să ne simţim îndemnaţi a o declara lipsită istori- mă în cazul lui Radbertus, lucrurile ar putea să stea şi altminteri.
ceşte de valoare. Ea reprezintă, ce-i drept, o piesă de lux pentru Este tot atît de posibil ca el să fi fost un introvertit care, avînd
orice colecţie de erori umane, dar lipsa ei de valoare nu rezultă o inteligenţă limitată, nu a depăşit în nici un fel concepţiile me-
eo ipso, căci, mai înainte de a o condamna, ar trebui să cercetăm diului său, iar logica lui, total lipsită de originalitate, a mers doar
amănunţit cum a acţionat ea în viaţa religioasă a acelor veacuri pînă la deducerea unei concluzii la îndemînă din premisele puse
şi ce îi datorează indirect epoca noastră. Nu trebuie trecut cu la dispoziţie de Părinţii Bisericii în scrierile lor. Şi invers, Sco-
vederea că tocmai credinţa în realitatea acestui miracol pretinde tus Eriugena ar fi putut să fie un extravertit, dacă s-ar dovedi
o desprindere a procesului psihic de perceptibilul pur, desprin- că era susţinut de un mediu caracterizat oricum de common sense
dere care nu poate rămîne fără urmări asupra naturii înseşi a şi care consideră că exprimarea corespunzătoare a acestuia din ur-
acestui proces. Procesul gîndirii orientate devine absolut impo- mă era oportună şi binevenită — ceea ce însă, tocmai pentru
sibil atunci cînd perceptibilul posedă o valoare de prag prea ridi- Scotus Eriugena, nu este defel atestat. Pe de altă parte, ştim şi
cată. Ca urmare a unei valori prea ridicate, el pătrunde continuu cît de mare era nostalgia acelei epoci după realitatea miracolului
în psihic, destramă şi distruge funcţia gîndirii orientate, bazată religios. Din unghiul de vedere al acestei particularităţi a spiri-
tocmai pe excluderea nonadecvării. Din această simplă reflecţie tului vremii, opinia lui Scotus Eriugena trebuia să pară rece şi
rezultă, fără doar şi poate, sensul practic al unor astfel de rituri distrugătoare, în vreme ce afirmaţia lui Radbertus trebuia să fie
şi dogme care tocmai din acest punct de vedere rezistă şi unui resimţită ca vitalizantă, căci ea concretiza ceea ce îşi dorea fie -
mod de examinare pur oportunist, biologic, fără a mai vorbi de care.
efectele directe, specific religioase, exercitate asupra individului
de credinţa în atare dogmă. Pe cît de mult îl preţuim pe Scotus
Eriugena, pe atît de puţin ne este îngăduit să depreciem prestaţia 4. Nominalism şi realism
lui Radbertus. Pe marginea acestui caz, se cuvine să învăţăm
însă că gîndirea introvertitului nu este măsurabilă prin aceea a 33. Disputa euharistică din secolul al IX-lea nu a fost decît
extravertitului, căci cele două forme de gîndire sînt, în raport începutul unei controverse cu mult mai ample care a despărţit
cu determinările lor, complet şi fundamental diferite. S-ar putea, spiritele veacuri de-a rîndul şi care a închis în sine urmări im-
eventual, spune că: gîndirea introvertitului este raţională, cea a previzibile. Este vorba de opoziţia dintre nominalism şi realism.
extravertitului însă e programatică. Prin nominalism se înţelege acea orientare care susţinea că aşa-
32. Prin aceste observaţii, vreau să subliniez explicit, nu am numitele universalia, adică noţiunile generale sau categoriale,
urmărit nici într-un caz epuizarea psihologiei individuale a celor precum, de exemplu, frumuseţea, binele, animalul, omul etc, nu
doi autori. Ceea ce ştim despre Scotus Eriugena personal — ar fi altceva decît nomina (nume), sau cuvinte desemnate
destul de puţin — nu este suficient pentru a-i diagnostica precis batjocoritor şi prin flatus vocis. Anatole France afirma: „Et
tipul. Ceea ce ştim despre el pledează în favoarea tipului intro- qu'est-ce que penser? Et comment pense-t-on? Nous pensons
vertit. Despre Radbertus nu ştim aproape nimic. Ştim atîta doar avec des mots — songes-y, un metaphysicien n'a, pour consti-
34 T IPU R I PSIH O LOG IC E PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 35
tuer le system e du monde, que le cri perfectionne des singes et percepţia simţurilor, simbolizată din vechime de falus, îi mai
des chiens."* Acesta este nom inalismul extrem, împărtăşit şi de stătea încă la inimă; nu doar lui, ci, după cum se ştie, întregii
Nietzsche, care concepe raţiunea ca pe o „m etafizică a lim bii". şcoli cinice, al cărei laitmotiv era: înapoi la natură! Motivele
34. Invers, realismul susţine existenţa universaliilor
ante rem, care, în cazul lui Antistene, au putut împinge în prim-plan sim-
respectiv faptul că noţiunile generale îşi au existenţa pentru si ţirea şi senzaţia concretă au fost nu puţine: mai întîi, el era un
ne, în felul ideilor platonice. în ciuda clericalităţii lui, nomina proletar care făcea din invidie o virtute. Nu era un iQayEviiţ, un
lism ul este un curent sceptic care contestă existenţa specifică, grec pursînge. El venea de la periferie; şi tot afară, în faţa por-
particulară a abstracţiunii. El reprezintă un fel de scepticism şti ţilor Atenei, îşi ţinea prelegerile şi se străduia să aibă un com-
inţific în interiorul dogm aticii rigide. Noţiunea lui de realitate portament proletar, modelul filozofiei cinice. De altfel, întreaga
coincide în m od necesar cu realitatea perceptibilă a lucrurilor, şcoală era alcătuită din proletari, sau cel puţin din persoane „pe-
a căror individualitate reprezintă realul faţă de ideea abstractă. riferice", cărora le era proprie critica nimicitoare a valorilor
Realismul strict aşază, în schimb, accentul realităţii pe abstract, transmise. După Antistene, unul din reprezentanţii cei mai de
pe idee, pe universal, situatante rem (înaintea lucrului). vază ai şcolii a fost Diogene, care îşi ataşase cognomenul Kyon,
cîine, şi al cărui monument funerar era chiar împodobit cu un
a) Problema universaliilor în Antichitate cîine cioplit în marmură de Păros. Pe cît de caldă era dragostea
35. După cum se vede din referinţa la teoria platonică a idei ce o purta acesta semenilor săi şi pe cît de uman înţelegătoare
lor, este vorba în acest caz de un conflict mult m ai vechi. Cîteva îi era fiinţa, pe atît de necruţătoare era demolarea a tot ceea ce
observaţii veninoase la Platon în legătură cu „moşnegii întîrziaţi era sfînt în ochii contemporanilor săi. îşi bătea joc de groaza
la învăţătură" şi „săracii cu duhul" se referă la reprezentanţii a care îi cuprindea pe spectatori, urmărind la teatru ospăţul lui
două şcoli filozofice înrudite, care se împăcau greu cu spiritul Tieste11 sau tragedia incestuoasă a lui Oedip, căci, spunea el,
platonic, anum e lacinici şi la megarici. Reprezentantul prim ei antropofagia n-ar fi ceva atît de rău, de vreme ce carnea omului
şcoli, Antistene, deşi apropiat atm osferei spirituale socratice şi n-ar putea revendica o condiţie de excepţie faţă de alte feluri de
prieten chiar cu Xenofon, era explicit nefavorabil lumii frumoase carne, iar neşansa unui incest nu ar fi vreo nenorocire specială,
a ideilor platonice. El a scris chiar o lucrare polemică îndreptată aşa cum se vede din pilda de învăţăminte pe care ne-o oferă
îm potriva lui Platon, în care num ele acestuia apărea necuviin animalele noastre domestice. înrudită în multe privinţe cu cinicii
cios schimbat în locfkov. XâOcov înseamnă băiat sau bărbat, dar era şcoala megarică. Megara doar era nefericita rivală a Atenei!
sub aspect sexual — căci oâOcov vine de laaăOri. penis — fapt După un început promiţător, în care Megara se distinsese prin
prin care Antistene sugera delicat, pe calea bine cunoscută nouă întemeierea Bizanţului şi a Megarei Hiblaia din Sicilia, au iz-
a proiecţiei, a cui cauză intenţiona să o apere îm potriva lui Pla bucnit curînd tulburări interne care au împins cetatea într-o stare
ton. Pentru creştinul Origene, această şi-cauză prim ă era, cum de vegetare vecină cu prăbuşirea şi au dus-o în situaţia de a fi
am văzut, tocm ai dem onul pe care a încercat să-1 răpună auto- depăşită în toate privinţele de Atena. Anecdote rurale neghioabe
castrîndu-se, după care a trecut nestingherit în lumea bogat îm erau numite la Atena „glume megarice". Invidia celui inferior,
podobită a ideilor. Antistene însă era un păgîn precreştin, căruia suptă o dată cu laptele mamei, ar putea să explice nu puţine din
elementele caracteristice filozofiei megarice. Atît aceasta, cît şi
* „Şi ce este gîndirea? Şi cum gîndim? Gîndim cu ajutorul cuvintelor —
reflectaţi la faptul că un metafizician nu are la îndemînă, pentru a constitui 11 Lui Tieste, fiul lui Pelops, i s-a servit la masă, în urma unei lupte cu
sistemul lumii, decît strigătul perfecţionat al maimuţelor şi al clinilor" (n. f.). fratele său pentru moştenirea regatului, carnea propriilor săi copii.
36 TIPURI PSIHOLOGIC E P R O BL EM A T IP U R IL O R ÎN IST OR IA D E ID E I 37
filozofia cinică erau eminamente nominaliste, în opoziţie strictă „căldură" şi de „răceală", operaţie în care intră nemijlocit, res-
cu realism ul ideilor lui Platon. pectiv este gîndit, şi un ce de natură concretă. Astfel, „căldura"
36. Un reprezentant ilustru al acestei direcţii a fost şi „răceala" sînt pentru noi ceva real, în virtutea ecoului pe care
Stilpon îl are percepţia la nivelul abstracţiunii. Ne este de-a dreptul greu
din M egara, despre care se povesteşte următoarea anecdotă ca să suprimăm concretul din abstracţiune, prin faptul că el se lea-
racteristică: venind odată la Atena, el a văzut pe Acropole sta gă, firesc, de orice abstracţiune prin originea însăşi a acesteia,
tuia s upe rbă a lui Fidias, re pre ze ntînd-o pe At ena . în cel m ai
în acest sens, concreteţea predicatului este, de fapt, apriorică.
pur stil megaric, a ţinut să observe că statuia nu este a fiicei lui
Dacă e să trecem acum la noţiunea generică imediat superioară
Zeus, ci a lui Fidias. în această glumă se exprimă întreg spiritul
de „temperatură", vom simţi şi aici, fără dificultate, concretul,
gîndirii megarice, deoarece Stilpon îşi învăţa discipolii că noţiu
care însă nu şi-a pierdut, evident, precizia senzorială. Dar şi ca-
nile generice nu au realitate şi valabilitate generală şi că cine
vorbeşte despre om nu vorbeşte despre nim eni, căci om nu de pacitatea de reprezentare continuă să fie strins legată de per-
semnează o\)X£ -tovSu ouxeTOV£E (nici pe acesta, nici pe acela). Plu- cepţia senzorială. Dacă urcăm la o noţiune generică şi mai înal-
tarh îi atribuie propoziţia: ăiepov exepov uf) Kcn;rryopeîa9«i, potri tă, şi anume la aceea de energie, vom observa că aici dispare,
vit căreia ceva nu poate spune nim ic despre altceva. Antistene ce-i drept, caracterul concret şi, într-o anumită măsură, calitatea
propovăduia lucruri asem ănătoare. Cel m ai vechi reprezentant de reprezentabilitate; dar se deschide astfel conflictul legat de
al acestui mod de judecată pare să fi fost Antifon din Rhamnus, „natura" energiei, şi anume întrebarea dacă aceasta este doar lo-
sofist şi contem poran cu Socrate. 1 se atribuie prin tradiţie pro gic abstractă sau este ceva „real". Fireşte, învăţatul nominalist
poziţia: „Lungim ea nu este nici văzută cu ochii, nici recunoscu din zilele noastre este convins că „energie" e un simplu nume
tă în spirit de acela care identifică anumite obiecte lungi." Din şi „jeton" al calculului nostru intelectual; dar el nu se poate opune
această propoziţie reiese, fără doar şi poate, negarea substanţia uzului curent al limbii care manipulează „energia" ca pe ceva
lităţii noţiunilor generice. Acest mod particular de judecată sub absolut concret, stîrnind continuu în minţile oamenilor o ma-
m i ne a z ă în o r ic e c a z t e m e l i a ide i l o r pla t oni c e , c ă c i p e nt r u ximă confuzie gnoseologică.
Platon tocm ai ideile au o valabilitate şi o durată veşnică şi ne 38. Concreteţea logicului pur, care se insinuează atît de firesc
schimbătoare, iar „realitatea" şi „multitudinea", doar o strălucire în procesul nostru de abstractizare, determinînd „realitatea" pre-
efem eră . Criticism ul cini co- m ega ric , în schim b, desc om pune dicatului sau a ideii abstracte, nu este un produs artificial şi nici
din punctul de vedere al realului acele noţiuni generice în num e ipostazierea arbitrară a unei noţiuni, ci un ce specific, necesar,
(nomina) pur cazuistice şi descriptive, fără nici un fel de sub de ordin natural. Prin urmare, nu este vorba de faptul că gîndul
stanţialitate. Accentul cade pe lucrul individual. abstract ar fi arbitrar ipostaziat şi transferat într-o lume de din-
37. Această opoziţie evidentă şi fundam entală, colo de obîrşie, la fel de artificială, ci de faptul că procesul istoric
Gomperz1 2 a real este tocmai invers. Anume, la primitiv, imaginea {imago),
sintetizat-o clar sub form a problem ei inerentei şi a predicatei.
respectiv ecoul psihic al senzaţiei, este atît de puternică şi de
Cînd vorbim , de pildă, despre „cald" şi „rece", avem în vedere
evident colorată senzorial, îneît, cînd este reprodusă, adică
lucruri „calde" şi „reci", în care „cald" şi „rece" sînt atribute,
atunci cînd apare ca imagine spontan rememorată, poate oca-
respectiv predicate sau enunţuri. Enunţul se referă la ceva per
zional asuma chiar calitatea de halucinaţie. Atunci cînd, de pil-
ceput şi exi ste nt în chip real, anum e la un c orp ca ld sa u rece .
Dintr-o multitudine de astfel de cazuri abstragem noţiunea de dă, un primitiv îşi reaminteşte imaginea mamei sale defuncte,
el vede şi aude, ca să spun aşa, spiritul ei. Noi doar „ne gîndim"
12 Griechische Denker, voi. II, p. 143.
38 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 39

la morţi, primitivul îi percepe, tocmai datorită senzorialităţii ex- că, dacă gîndesc, trebuie să şi acţioneze. Cît de uşor reapare
traordinare a imaginilor sale spirituale. De aici vine credinţa pri- realitatea originară a imaginii psihice ne arată visul în cazul omului
mitivă în spirite. Spiritele sînt ceea ce noi numim, simplu, gîn- normal şi halucinaţia în cazul pierderii echilibrului mintal. Prac-
duri. Cînd primitivul „gîndeşte", el are de fapt viziuni, a căror tica mistică se străduie chiar să refacă realitatea imaginii prin
realitate este atît de credibilă, încît el confundă continuu psihi- introversie artificială, spre a apleca talerul balanţei în defavoa-
cul cu realul. Powell afirmă: „But the confusion of the confu- rea extraversiei. Un exemplu concludent îl oferă iniţierea misti-
sions is that universal habit of savagery — the confusion of the cului mahomedan Tewekkul-Beg de către Mollâ-Shâh 15.
objective with the subjective."13 Spencer şi Gillcn spun: „What a Tewekkul-Beg istoriseşte:
sa vage expcriences during a dream is just as real to him as „După aceste cuvinte, în timp ce simţurile îmi erau ca ame -
what he sees when he is awake." 14 Ceea ce am constatat eu ţite, mi-a spus să mă aşez în faţa lui (a lui Mollâ-Shâh), şi mi-a
însumi în legătură cu psihologia negrilor confirmă aceste refe- poruncit să produc propria lui imagine înăuntrul meu şi, după
rinţe. Pe atare fapt fundamental al realismului psihic, respectiv ce m-a legat la ochi, mi-a cerut să-mi concentrez toate puterile
sufletului asupra inimii. Am ascultat şi, pe loc, prin harul lui
pe autonomia imaginii faţă de autonomia receptării prin simţuri,
Dumnezeu şi cu ajutorul spiritual al şeicului, mi s-a deschis ini-
se bazează credinţa în spirite, şi nu pe o necesitate explicativă
ma. Am văzut că în interiorul meu era ceva care semăna cu un
oarecare a primitivului, atribuită fantezist acestuia doar de către
pahar răsturnat; cînd acest obiect a fost aşezat drept, un sim-
europeni. Gîndul are pentru primitiv caracter vizionar, auditiv
ţămînt de nemărginită fericire a pus stăpînire pe fiinţa mea. I-am
şi de aceea revelator. Motiv pentru care vrăjitorul, adică vizio- spus maestrului: «Văd în sufletul meu o imagine întocmai a
narul, este întotdeauna şi gînditorul tribului care mijloceşte re- acestei chilii în care stau în faţa ta, ca şi cum un alt Tewekkul-
velaţia spiritelor sau a zeilor. Tot de aici vine şi acţiunea magică Beg ar sta în faţa unui alt Mollâ-Shâh.»"
a gîndului, căci fiind real, el are aceeaşi eficienţă ca fapta; la Maestrul îl lămureşte că aceasta e prima viziune a iniţierii
fel şi cuvîntul, ca haină exterioară a gîndului, căci cuvîntul stîr- sale. Curînd urmează într-adevăr şi alte apariţii, o dată ce dru-
neşte imagini rememorate „reale", are deci efect „real". Ne ui- mul către realitatea imaginii primitive fusese deschis.
mesc superstiţiile primitive doar pentru că noi am izbutit să de- 40. Realitatea predicatului este dată apriori, căci ea a existat
senzorializăm profund imaginea psihică, adică noi am învăţat să dintotdeauna în spiritul uman. Doar ulterior critica i-a retras
gîndim „abstract", fireşte cu rezervele mai sus amintite. abstracţiei caracterul real. încă din vremea lui Platon, credinţa
39. Oricum, cine se ocupă de psihologia analitică e nevoit să în realitatea magică a noţiunii era atît de mare, încît filozofii
le amintească şi europenilor „cultivaţi" care îi sînt pacienţi că considerau rentabil să inventeze concluzii-capcană sau concluzii
„a gîndi" nu înseamnă „a face", şi anume, unora pentru că îşi false pentru a forţa, prin intermediul unei semnificaţii absolute,
închipuie că e suficient dacă gîndesc ceva, altora deoarece cred un răspuns absurd. Un exemplu simplu îl constituie concluzia
falsă, numită enkekalymmenos (cel acoperit) a lui Eubulides din
13 Sketch of the Mythology of the North American Indians, p. Megara. lat-o: „Poţi să-ţi recunoşti tatăl? Da. Poţi să-1 recunoşti
20. [„Dar
pe acest om cu faţa acoperită? Nu. Te contrazici. Căci acest om
confuzia confuziilor este acea caracteristică universală a primitivului — con
fuzia obiectivului cu subiectivul" — n. t.] acoperit e tatăl tău. Prin urmare, poţi şi nu poţi să-ţi recunoşti
14 The Northern Tribes of Central Australia. [„Ceea ce un
primitiv expe 15 M. Buber, Ekstatische Konfessionen, pp. 31 ş. urm.
rimentează în timpul visului este pentru el la fel de real ca şi ceea ce vede în
stare de veghe" — n. /.]
40 TIPU RI PSIHOLO GICE PR O BLE M A TIP U R IL OR ÎN ISTO R IA D E ID EI 41

tatăl." înşelăciunea stă în aceea că cel chestionat presupune în 41. Potrivit principiului inerentei, susţinut de
mod naiv că verbul „a recunoaşte" se referă mereu la una şi Antistene, de
aceeaşi stare de fapt, cînd în realitate valabilitatea lui e limitată spre un subiect nu numai că nu pot fi enunţate mai multe pre
la anumite cazuri. Pe acelaşi principiu se bazează şi keratines dicate, dar nu poate fi enunţat nici un predicat diferit de el.
(încornoratul), care sună astfel: „Ceea ce nu ai pierdut, continui Antistene a considerat valabile doar enunţurile identice cu su
să ai. Coarne n-ai pierdut. Deci ai coarne." Şi aici, înşelăciunea biectul. Lăsînd la o parte faptul că astfel de propoziţii de iden
constă în naivitatea celui întrebat care presupune o anumită stare titate (precum „dulcele este dulce") nu spun absolut nimic şi
de fapt dată în premisă. în felul acesta era atacată şi realitatea sînt de aceea absurde, slăbiciunea principiului inerentei stă în
noţiunii generice care, sub forma ideii platonice, avea chiar faptul că şi o judecată de identitate nu are nimic de a face cu
existenţă metafizică şi valabilitate exclusivă. Gomperz afirmă: lucrul; cuvîntul „iarbă" nu are, în sine, nimic de a face cu lucrul
„Oamenii nu aveau acea neîncredere în limbă pe care o nutrim „iarbă". Principiul inerentei suferă în mare măsură de vechea
noi şi care ne face adesea să recunoaştem în cuvinte o expresie fetişizare a cuvîntului care presupunea naiv coincidenţa dintre
atît de puţin adecvată realităţii lor. Domina pe atunci mai de - cuvînt şi lucru. De aceea, dacă nominalistul îi spune realistului:
grabă credinţa naivă potrivit căreia sfera noţiunii şi sfera de uti- „Visezi, crezi că ai de a face cu lucruri, cînd, de fapt, te războ-
lizare a cuvîntului corespunzător trebuiau să se acopere în mare ieşti cu himere de cuvinte!", tot la fel îi poate şi realistul replica
de fiecare dată."16 nominalistului, căci nici acesta nu manevrează lucruri, ci cuvin
Faţă de concepţia privind sensul absolut, magic al cuvîntu- te pe care le pune drept lucruri. Chiar şi dacă pune pentru fie
lui, care presupune că prin el este întotdeauna dat şi conţinutul care lucru în parte un cuvînt anume, tot numai de cuvinte e vor
obiectiv al lucrului, critica sofiştilor e pe de-a-ntregul înteme- ba şi nu de lucruri în sine.
iată. Ea demonstrează izbitor neputinţa limbii. în măsura în care 42. Iată însă că ideea de „energie", deşi simplu
ideile sînt simple nume — ipoteză ce ar trebui demonstrată —, concept re
atacul la adresa lui Platon este justificat. Noţiunile generice însă cunoscut ca atare, este atît de extraordinar de reală, încît socie
încetează să fie simple nume, atunci cînd desemnează asemănări tatea pe acţiuni a unei uzine electrice plăteşte pe baza ei divi
sau conformităţi între lucruri. Se pune în acest caz întrebarea dende. Consiliul de administraţie nu s-ar lăsa defel convins de
dacă aceste conformităţi sînt obiective sau nu. într-adevăr, ele irealitatea şi metafizica energiei. „Energie" desemnează tocmai
există, de unde şi faptul că noţiunile generice corespund unei conformitatea fenomenelor energetice, care nu poate fi negată
realităţi. Ele cuprind tot atît real cît cuprinde descrierea exactă şi care îşi dovedeşte zi de zi, şi în modul cel mai izbitor, exis
tenţa, în măsura în care lucrul este real, iar un cuvînt îl desem
a unui lucru. Deosebirea stă în aceea că noţiunea generică este
nează în chip convenţional, şi cuvîntului îi revine „semnificaţie
o descriere sau o desemnare a conformităţii lucrurilor. Slăbiciu-
reală". în măsura în care conformitatea lucrurilor este reală, se
nea se află nu în noţiune sau în idee, ci în expresia lingvistică
atribuie „semnificaţie reală" şi noţiunii generice care o desem
a acestora, care, evident, nu redă nicicînd adecvat lucrul sau
nează ca atare, şi anume o semnificaţie care nu este nici mai
conformitatea lucrurilor. Atacul nominalist la adresa teoriei
mică, nici mai mare decît aceea a cuvîntului care numeşte lucrul
ideilor este în principiu un abuz nejustificat. Reacţia iritată de
individual. Mutarea accentului valoric de pe o latură pe alta ţine
apărare a lui Platon a fost de aceea pe deplin întemeiată.
de poziţia individuală şi de psihologia momentului istoric res
16 Griechische Denker, voi. II, p. 158.
pectiv. Este ceea ce Gomperz a identificat şi la Antistene, în
legătură cu care a subliniat următoarele: „Minte robustă, repul
sie faţă de orice formă de exaltare, poate şi forţă a sentimentului
individual pentru care personalitatea particulară şi deci şi fiinţa
42 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 43
17
individuală trec drept tipul deplinei realităţi." Adăugăm şi in- este, fireşte, altceva decît o noţiune generică de cel mai înalt
vidia celui care nu e cetăţean pursînge, a proletarului, a omului ordin, o noţiune care îmbrăţişează existentul în sine şi care con-
pe care destinul 1-a dăruit cu prea puţină frumuseţe şi care vrea trazice totodată orice evidenţă într-o măsură mult mai mare decît
să ajungă pe culme, fie şi prin demolarea valorii altora. Acest ideile platonice. Euclid a oferit astfel o compensaţie pentru
lucru e caracteristic în mod special pentru cinic, care caută me- disoluţia critică a judecăţii constructive în simple cuvinte-lucruri.
reu altora nod în papură, pentru care nimic nu este sfint din ceea Această atotcuprinzătoare unitate este atît de îndepărtată şi de
ce aparţine altuia şi care nu se dă în lături nici să spargă liniştea vagă, îneît nu mai exprimă conformitatea lucrurilor, ea nu este
unei case, doar spre a avea prilejul să-şi ofere sfaturile cuiva. un tip, ci structura unei dorinţe de unitate, care îmbrăţişează
43. Acestei orientări esenţialmente critice i se opune lumea mulţimea dezordonată a lucrurilor individuale. O astfel de do-
de idei a lui Platon în esenţialitatea ei veşnică. Este limpede că rinţă se impune tuturor acelora care, apărînd un nominalism ex-
psihologia aceluia care a creat o astfel de lume este diametral trem, încearcă să-şi depăşească atitudinea critic negativă. Des-
opusă judecăţii critic destructive mai sus descrise. Gîndirea lui coperim nu rareori la acest fel de oameni o noţiune generică
Platon abstrage din multitudinea lucrurilor şi creează noţiuni unitară, de o extraordinară neverosimilitate şi arbitrarietate. Căci
sintetic-constructive care desemnează şi exprimă conformităţilc este imposibil să te întemeiezi exclusiv pe principiul inerentei.
generale ale lucrurilor ca fiind existentul propriu-zis. Indivizi- Gomperz afirmă pertinent în această ordine de idei: „O astfel
bilitatea şi supraumanitatea lor este exact opusul concretismului de încercare este de presupus că va eşua în toate timpurile. Ab-
solut exclusă era izbînda ei într-o lume în care înţelegerea isto-
propriu principiului inerentei care urmăreşte să reducă substanţa
rică era absentă, iar o psihologie aprofundată lipsea aproape cu
gîndirii la unic, individual, concret. Această întreprindere este
desăvîrşire. Pericolul, nu numai ameninţător, ci şi inevitabil, era
la fel de imposibilă ca şi valabilitatea exclusivă a principiului
aici ca avantajele cele mai evidente şi mai clare, dar mai puţin
predicaţiei care urmăreşte să ridice enunţarea unei multitudini
însemnate să le împingă în fundal pe cele ascunse, dar în reali-
de lucruri individuale la nivelul substanţei eterne, cxistînd din-
tate mai importante. Luîndu-se drept model lumea animală şi
colo de orice caducitate. Ambele moduri de judecată sînt legi-
omul primitiv, se retezau excrescenţele culturii, atcntîndu-se ast-
time, după cum ambele sînt proprii, în mod firesc, fiecărui om.
fel la multe din roadele unei dezvoltări de miriade de ani, în
După opinia mea, lucrul acesta se vede cel mai bine în faptul
mare, suitoare."19
că tocmai întemeietorul şcolii megarice, Euclid din Megara, a 44. Judecata constructivă, care în opoziţie cu inerenta vizează
conceput o unitate universală inaccesibilă, situată nemăsurat de conformitatea lucrurilor, a produs idei generale ce se numără
sus în raport de individual şi de cazuistic. El a îmbinat principiul printre cele mai nobile bunuri ale culturii. Chiar dacă aceste idei
eleat18 al „existentului" cu „binele", în aşa fel îneît „existentul" sînt acum neînsufleţite, ne leagă de ele încă fire de indestructi-
era identic cu „binele". Acestora le făcea opoziţie doar „răul bilă tărie, aşa cum spune Gomperz. Şi el continuă: „Asemenea
nonexistent". O astfel de atotcuprinzătoare unitate optimistă nu corpului lipsit de viaţă, şi ceea ce e neînsufleţit poate să reven-
17 Loc. cit., p. 148.
dice pe această cale cruţare, cinstire şi dăruire devotată; să ne
18 Şcoala eleată în filozofie a fost întemeiată de Xenofon din Elea, gîndim la statuile, la mormintele şi la drapelele soldaţilor. Dar
în jurul dacă mă silesc să sfîşii această ţesătură, iar strădania mea izbîn-
anului 500 a. Chr. Sîmburele doctrinei sale stă în ideea după care unitatea şi deşte, atunci decad în sălbăticie şi sufăr pierderi grele, pierd toa-
imuabilitatea existenţei reprezintă singura realitate, iar lumea fenomenală în
multitudinea ei, doar simplă aparenţă. Xenofon considera că toate încercările 19 Griechische Denker, II, p. 137.
de explicare a lumii sînt absurde.
44 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 45

te acele senzaţii care par să îmbrace solul dur de stîncă al rea- cît mai mult cu putinţă în procesul spiritual pe care îl iposta-
lităţii cu un înveliş bogat de viaţă înfloritoare. Pe valoarea înaltă ziază.
acordată acestei luxuriante, pe preţuirea a tot ceea ce s-ar putea 46. Şi aici trebuie să ne punem în treacăt întrebarea dacă psi-
numi valori dobîndite, se sprijină orice rafinament, orice podoa- hologia teoriei platonice a ideilor ne îndreptăţeşte să presupunem
bă şi graţie a vieţii, orice înnobilare a instinctelor animale, tot că Platon însuşi aparţine tipului introvertit şi dacă psihologia
la fel ca şi orice exerciţiu artistic şi orice desfătare legată de cinicilor şi a megaricilor ne îngăduie să-i atribuim pe Antistene,
artă — tocmai acelea pe care cinicii se străduiau fără scrupul şi pe Diogene şi pe Stilpon tipului extravertit? Un răspuns la
cruţare să le nimicească. Fireşte — dar asta nu trebuie să li se această întrebare e absolut imposibil de dat. Pe baza unei extrem
recunoască de bunăvoie lor şi nici puţinilor lor discipoli moderni de minuţioase cercetări a scrierilor autentice ale lui Platon, ca
—, există o graniţă dincolo de care nu putem să dăm ascultare „documents humains", s-ar putea eventual deduce tipul căruia
guvernării principiului asociativ, fără a fi acuzaţi de nebunie, el personal îi aparţine. Eu însumi nu îndrăznesc să formulez în
sau chiar de superstiţia ce se altoieşte pe guvernarea fără limite această privinţă o judecată pozitivă. Dacă cineva ar face dovada
a acestui principiu."20 că Platon aparţine tipului extravertit nu m-ar mira. în ce-i pri-
45. Ne-am ocupat atît de amănunţit de problema inerentei şi veşte pe ceilalţi, tradiţia este atît de lacunară, îneît o decizie este,
a predicaţiei nu doar pentru că ea reapare în nominalismul şi după părerea mea, cu neputinţă de luat. Atîta timp cît cele două
realismul scolastic, ci şi pentru că în legătură cu ea nu s-a ajuns moduri de gîndire provin din deplasarea accentului valoric, este
încă, şi nu se va ajunge vreodată, la împăcare şi la echilibru. fireşte la fel de posibil ca în cazul unui introvertit senzaţia per-
Căci e vorba şi aici, din nou, de opoziţia tipică dintre punctul sonală să fie împinsă din anumite motive în prim-plan şi să fie
de vedere abstract, în care valoarea determinantă coincide cu supraordonată gîndirii, în aşa fel incit gîndirea să devină critic
însuşi procesul de gîndire, şi punctul de vedere în care orienta- negativă. în ce-1 priveşte pe extravertit, accentul valoric este la
rea gîndirii şi a simţirii este (conştient sau inconştient) guver- el situat pe relaţia cu obiectul, dar nu în mod necesar pe relaţia
nată de obiectul senzorial. în ultimul caz, procesul spiritual este personală cu acesta. Dacă relaţia cu obiectul se află în prim-plan,
mijlocul ce ţinteşte punerea în valoare a personalităţii. Nu e de atunci procesul spiritual este deja, ce-i drept, subordonat, dar el
mirare că tocmai filozofia proletară a fost aceea care a adoptat nu are caracter destructiv dacă interesul i se îndreaptă doar către
principiul inerentei. Oriunde există suficiente motive de a se natura obiectului şi ţine la distanţă implicarea senzaţiei perso-
pune accentul pe simţirea individuală, gîndirea şi simţirea vor nale. Avem de a face aici cu conflictul special între principiul
deveni critic negative, prin carenţă de energie pozitiv-creatoare inerentei şi acela al predicaţiei, ca un caz particular ce îşi va
(care este anume orientată către ţelurile personale), vor analiza găsi în cursul cercetării de faţă o tratare mai adîncită. Particu-
şi reduce totul la detaliul concret. Acumularea, astfel rezultată, laritatea cazului stă în implicarea pozitivă şi negativă a senzaţiei
de lucruri individuale în dezordine va fi în cel mai bun caz sub- personale. Acolo unde tipul (noţiunea generică) reprimă lucrul
ordonată unei vagi unităţi atotcuprinzătoare, al cărei caracter de individual pînă la a face din el o umbră, tipul, ideea, capătă rea-
deziderat este mai mult sau mai puţin transparent. Acolo însă litate. Acolo unde valoarea lucrului individual suspendă tipul
unde ponderea cade pe procesul spiritual, rezultatul creaţiei spi- (noţiunea generică), lucrează dezintegrarea anarhică.
rituale va fi supraordonat multitudinii ca idee. Ideea este cît se 47. Ambele poziţii sînt extreme şi inechitabile, dar ele creează
poate de depersonalizată; senzaţia personală însă se transformă o imagine a contrariilor care, în ce priveşte claritatea, nu lasă
nimic de dorit şi care tocmai prin exagerare subliniază acele tră-
20 Loc. cit., II, p. 138. sături care, într-o formă mai estompată şi mai puţin manifestă,
46 TIPU RI PSIHOLO GICE PR OBL EM A TIP U R ILOR ÎN ISTO R IA D E ID EI 47

ap arţin atît esen ţei tipu lu i in trov ertit, cît şi a celu i ex trav ertit, fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase el să spo-
chiar dacă e vorba d e p erson alităţi la care senzaţia person ală nu rească, să se micşoreze ori să îndure o cît de mică ştirbire." 21
este îm p insă p e p rim u l p lan . C ăci e o m are d eo seb ire d e esen ţă 50. Teoriei platonice i s-a opus, după cum am văzut, ipoteza
dacă, d e pild ă, sp iritu alu l e stăp în sau este slu g ă. S tăp în u l g în - critică, potrivit căreia noţiunile generice sînt simple cuvinte. în
deşte şi sim te altfel decît sluga. Nici m ăcar o ab stractizare -avan acest caz realul este prius, idealul este posterins. Această opinie
sată a elem entelor personale în fav oarea valorii g enerale nutepoa este desemnată prin formula universalia post rem.
elim in a cu to tu l ing e rin ţe l e d e o rd in p e rso n a l. Ş i în m ă su
în ra si. între aceste două concepţii se situează aceea mai mode-
care acestea există, g îndirea şi sim ţirea cup rind acele ten din ţe rată şi mai realistă a lui Aristotel, care poate fi desemnată prin
destructiv e care provin d in au to afirm area p erso anei faţă de - ca formula universalia in re, care presupune că forma (eîSoq) şi
racterul n efav orab il al condiţiilor sociale. A m face însă o m are substanţa coexistă. Punctul de vedere al lui Aristotel este o în-
g re şe ală d ac ă, d in cau za ex is te n ţe i ten d in ţe lo r p ers on a le , am cercare concretistă de mediere, în perfect acord cu felul de a fi
vrea să red u cem şi v alo rile g en erale la cu ren ţi p erso n ali sub - te al lui Aristotel. Faţă de transcendentalismul învăţătorului său
ran i. A ce asta a r fi o p se u do p sih o lo g ie. D a r ex is tă şi a ce asta. Platon, a cărui şcoală a căzut mai apoi pradă unui misticism
pitagoreic, Aristotel a fost un om al realităţii, al realităţii vre-
b ) P ro b lem a u n ive rsaliilo r în sc o lastică
murilor antice, trebuie spus, care cuprindea multe elemente de
48. P ro b lem a ce lo r d o u ă m o d u ri d e ju d ec at ă a răm a s n ere gîndirc concretă, pe care epocile ulterioare le-au trecut în inven-
zo lv ată, căci —tertiu m n on da tu r.A stfel a tran sm is-o Po rp hy - tarul spiritului uman. Soluţia lui corespunde concretismului ace-
rio s E v u lu i M e d iu : „M o x de g e n erib u s et sp e cieb u s illu d q u i- lui common sense antic.
d em siv e su b sistan t siv e in n u d is in telle ctib u s po sita sin t, siv e 52. Aceste trei forme de gîndire oferă şi criteriile de împărţire
su b sisten tia co rp o ralia sin t an in co rpo ralia, et utrum sep arata a a punctelor de vedere în marea controversă medievală a univer-
sen sib ilib us an in sensib ilib u s p o sita et circa h aec con sisten tia, saliilor, care a constituit, de fapt, şi esenţa scolasticii. Nu stă în
d icere recusabo" („în ceea ce p riv eşte noţiunile de gen şi sp ecie, intenţia mea — fie şi din pricina unei competenţe insuficiente
p rob lem a este d a că ele sîn t su b stan ţia le sau in telec tu a le, d ac ă — să intru în detaliile acestei dispute. Mă voi mulţumi doar să
sînt m ateriale sau im ateriale, dacă sînt sep arate de lu crurile sen formulez cîteva sugestii orientative. Controversa s-a iscat o dată
sibile sau sînt în ele, o ri în juru l lo r.") Prob lem a a fo st, în aceas
cu opiniile lui Johannes Roscellinus, către finele veacului al Xl-lea.
tă form ă, prelu ată de E vul M ediu. Se distin ge pun ctu l de v edere
Potrivit acestuia, universaliile erau doar nomina re rum, nume
p la to n ic , un iv ers a lia an te r emg, en e ralu l s au id e ea , c a m o d e l
de lucruri, sau, după cum spune tradiţia, flatus voci. Pentru el
sau p arad ig m ă a tutu ro r lucru rilo r ind iv idu ale, ex istîn d (în sp a
nu existau decît lucruri individuale, indivizi. El era, după cum
ţiul ceresc) total desprins de ele âv ovpavicp xoiua, după cum spu
n e în ţeleap tă D io tim a în tr-o co nv o rb ire d esp re „fru m o s" cu So- remarcă potrivit Taylor, „strongly held by the reality of indivi-
crate: duals"22. Concluzia imediat următoare era aceea de a-1 gîndi şi
pe Dumnezeu doar ca individ şi de a dezmembra trinitatea în
49. „F rum o s ce nu se- nfăţişeaz ă cu faţă, cu b raţe sau cu alte
în tru chip ări tru p eşti, fru m o s ce nu -i cutare g în d, cu tare ştiin ţă, trei persoane, ceea ce 1-a făcut pe Roscellinus să ajungă de fapt
ce n u sălă şlu ieş te în altă fiin ţă d ecît sin e; nu rezid ă în tr-u n v ie
ţu ito r, în p ăm în t, în cer, sau oriu n d e aiu rea ; fru m o s ce răm în e
21 Banchetul, 211 a, b. [Traducere de Cezar Papacostea, revizuită
de Con
el în su şi în tru sin e, p u ru rea id en tic sieşi ca fiin d d e u n sin g u r stantin Noica, în: Platon, Dialoguri, E.L.U., Bucureşti, 1968 - n. t.\
ch ip ; fru m o s d in ca re se îm p ă rtă şe şte tot ce- i p e lu m e fru m o s, 22 H. O. Taylor, The Medieval Mind, voi. II, p. 340; [ţinut energic
de rea
litatea individualului" — n. t.]
48 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 49
PSIHOLOGICE

la un triteism. Predominant în epocă, realismul nu putea îngădui anume de oameni, cît şi anumite grupuri de oameni puneau ac-
aşa ceva; în 1092, la sinodul din Soissons, opiniile lui Roscel- centul valoric, corespunzător curentului vremii lor, pe idee, în
linus au fost condamnate. De cealaltă parte se afla Guillaume aşa fel îneît pentru ei aceasta reprezenta o valoare reală, respec-
de Champeaux, profesorul lui Abelard, un realist extrem, dar de tiv o valoare de viaţă mai mare decît realitatea lucrurilor indi-
nuanţă aristotelică. Potrivit cu opiniile maestrului său, el pro- viduale. De aceea lor le era pur şi simplu imposibil să accepte
povăduia că unul şi acelaşi lucru poate să existe concomitent în presupunerea că ceea ce în ochii lor avea cel mai mare preţ şi
totalitatea sa în diferite lucruri individuale. între lucrurile indi- cea mai mare însemnătate nu exista şi în chip real. Ei deţineau
viduale nu ar fi nici un fel de diferenţă esenţială, ci doar o va- dovada cea mai izbitoare a eficienţei punctului lor de vedere în
rietate de „accidente". Această din urmă noţiune caracterizează faptul că îşi orientau manifest viaţa, gîndirea şi simţirea pe di-
diferenţele reale dintre lucruri ca fiind întîmplătoare, tot aşa du- recţia lui. Faţă de extraordinara eficientă a ideii, care este tocmai
pă cum in dogma transsubstanţierii, piinea şi vinul ca atare sînt o realitate, invizibilitatea ei nu îi aducea nici un prejudiciu. Ei
„accidente". aveau o noţiune ideală şi nu senzualistică a realităţii.
53. De partea realismului se afla şi Anselm din Canterbury, 54. Un adversar al lui Anselm, contemporan cu el, anume
părintele scolasticii. La el, universaliile sînt situate, pur platoni- Gaunilo, obiecta deja că reprezentarea frecventă a unei insule
cian, în logosul divin. Din perspectiva acestui punct de vedere fericite şi perfecte (un fel de ţară a feacilor) nu demonstra în
trebuie înţeleasă şi dovada, importantă psihologic, adusă de ci, chip necesar şi existenţa reală a acesteia. Obiecţie, evident re-
a existentei lui Dumnezeu, dovadă denumită ontologică. Această zonabilă. Astfel de obiecţii şi altele similare au fost adesea ri-
dovadă probează existenţa lui Dumnezeu pe baza ideii de Dum- dicate în cursul secolelor, ceea ce însă nu a împiedicat argumen-
nezeu. J.H. Fichte a formulat pe scurt acest argument astfel: tul ontologic să fiinţeze pînă în vremea din urmă, reprezentat
„Existenţa ideii unui nedeterminat în conştiinţa noastră demon- fiind în veacul al XlX-lea de Hegel, Fichte şi Lotze. Astfel de
strează existenţa reală a acestui nedeterminat."23 Potrivit opiniei contradicţii nu sînt de atribuit unei lipse considerabile de logică
lui Anselm, noţiunea de fiinţă supremă existentă în intelect in- sau unei şi mai mari orbiri, de o parte ori de alta. A proceda
clude şi calitatea existenţei acesteia („non potest esse in intel- astfel ar fi absurd. Mai degrabă este vorba de diferenţe psiho-
lectu solo"*). Şi de aici deduce că: „Sic ergo vere est aliquid logice profunde care se cer identificate şi reţinute. Presupunerea
quo maius cogitari non potest, ut nec cogitari possit non esse: că ar exista doar o singură psihologie, sau doar un singur prin-
cipiu psihologic fundamental, reprezintă o insuportabilă tiranie
et hoc es tu, Domine Deus noster."24 Slăbiciunea logică a argu-
exercitată de prejudecăţile pseudoştiinţifice privitoare la insul
mentului ontologic este atît de evidentă, îneît sînt necesare ex-
normal. Se vorbeşte întruna de om şi de „psihologia" lui, dar
plicaţii psihologice în legătură cu motivele care au determinat
aceasta este întotdeauna redusă la formula „nu e nimic altceva
un spirit ca Anselm să construiască o astfel de argumentaţie.
decît". Tot aşa se vorbeşte mereu de realitate, ca şi cum ar exista
Motivul cel mai la îndemînă trebuie căutat în dispoziţia psiho-
una singură. Realitate este ceea ce acţionează asupra sufletului
logică generală a realismului, respectiv în faptul că atît o clasă
omenesc, şi nu ceea ce unii oameni presupun că acţionează şi
23 Psychologie, voi. II, p. 120. ceea ce ei generalizează în chip tendenţios. Oricît de ştiinţific
* „Nu poate exista doar în intelect" — (n. f.) s-ar proceda în astfel de cazuri, nu trebuie uitat că ştiinţa nu
24 Proslogion seu Alloquium de Dei existentia, p. 110. [„Există într-adevăr este „summa" vieţii şi că ea nu reprezintă decît una din atitudi-
ceva în comparaţie cu care nu ne putem reprezenta nimic mai mare şi acela nile psihologice posibile, decît una din numeroasele forme de
eşti Tu, Doamne Dumnezeul nostru" — n. t.\
gîndire umană.
50 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 51

55. Ar gum entul on tol ogi c nu est e un argum ent şi nu argumentului ontologic vine din aceea că el urmăreşte o demon-
este o straţie logică acolo unde este vorba de cu mult mai mult decît
dovadă, ci constatarea psihologică a faptului că există o clasă atîta; anume, de o realitate psihologică a cărei apariţie şi efi-
de oam eni pentru care o anum ită idee are eficienţă şi realitate, cienţă sînt atît de copleşitor de evidente, încît nu mai au nevoie
o realitate care atinge, ca să spun aşa, limita lumii perceptibile. de nici un fel de argumentare. Consensus gentium dovedeşte că
Senzualistul se prevalează de certitudinea „realităţii" sale, după Anselm avea dreptate atunci cînd constata că Dumnezeu este,
cum omul ideii stăruie asupra propriei realităţi psihologice. Psi pentru că este gîndit. Aici e un adevăr evident, ba chiar nimic
hologia trebuie să se descurce cu existenţa acestor două (sau a altceva decît o propoziţie de identitate. Demonstraţia „logică"
mai multor) tipuri, trebuie să evite, în orice condiţii, să conceapă este inutilă şi în plus este fatală, în măsura în care Anselm ţine
unul din tipuri drept o neînţelegere venind din partea celuilalt
să demonstreze realitatea concretă a ideii sale de Dumnezeu. El
şi nu trebuie niciodată să încerce în mod serios să reducă un tip
afirmă: „Existit ergo procul dubio aliquid, quo maius cogitari
la altul, ca şi cum orice entitate diferită nu ar fi decît funcţie de
non valet, et in intellectu, et in re" 25 (Există deci, fără îndoială,
un ce cunoscut. Ceea ce nu vrea să însem ne suspendarea prin
ceva, dincolo de care nu poate fi gîndit nimic mai mare, nici în
cipiului ştiinţific, incontestabil, potrivit căruia „principia expli-
candi praeter necessitatem non sunt m ultiplicanda."* Căci nece intelect, nici în lucru [concreteţe, „realitate"]). Noţiunea de
sitatea unei m ultitudini de principi i psiho logice e xplicative „res" se afla situată în viziunea scolasticii la aceeaşi înălţime ca
există. A bstracţie făcînd de cele spuse aici în favoarea acestei noţiunea de gînd. Astfel, Dionisie Areopagitul, ale cărui scrieri
ipoteze, s-ar cuveni să se lăm urească orice prin faptul, vrednic au exercitat o influenţă importantă asupra filozofiei Evului Me-
de a fi rem arcat, că, în ciuda lichidării aparent definitive a ar diu timpuriu, distingea entia rationalia, intellectualia, sensibi-
gum entului ontologic de către Kant, nu puţini au fost filozofii lia, simpliciter existentia (entităţi raţionale, intelectuale, percep-
postkantieni care l-au preluat din nou. Iar astăzi sîntem tot atît tibile, pur şi simplu existînde). Toma din Aquino numeşte „res",
de departe, sau chiar m ult m ai departe, de a înţelege perechile „quod est in anima" („ceea ce e în suflet"), dar şi „quod est
de contrarii — idealism -realism , spiritualism -m aterialism , in extra animam" („ceea ce este în afara sufletului"). Această re-
clusiv problemele secundare —-, decît a fost Evul Mediu tim pu marcabilă apropiere lasă să se întrevadă, în concepţia proprie
riu, care cel puţin dispunea de o concepţie unitară despre lum e. acelor vremuri, urmele concreteţei („realităţii") primitive a gîn-
56. în favoarea dovezii ontologice nu există nici un dului. Din perspectiva acestei stări de spirit se înţelege uşor şi
argument psihologia argumentului ontologic. Ipostazierea ideii nu repre-
logic care să corespundă intelectului modern. Argum entul on zenta deloc un pas esenţial înainte, ci era pur şi simplu un ecou
tologic nu are în sine nimic de a face cu logica, el este, în form a al senzorialităţii primitive a gîndului. Argumentul contrar al lui
în car e ni 1-a lăsat Ansel m în istori e, re o alitate ps ihologic ă, Gaunilo nu este din punct de vedere psihologic suficient, prin
ulterior intelectualizat sau raţionalizat, ceea ce, fireşte, fărăpe- faptul că şi ideea unei insule fericite apare frecvent, aşa cum
titio principiisau fără alte sofisme nu s-ar fi putut înfăptui. Dar dovedeşte consensus gentium, ea fiind însă, cert, mai puţin efi-
tocm ai în aceasta se vădeşte valabilitatea de nezdruncinat a ar cientă decît ideea de Dumnezeu, căreia îi revine, drept urmare,
gum entului, în fa ptul că el e xistă , şi că un conse ns us ge ntium o „valoare de realitate" mai înaltă.
îl p ro bea ză ca pe o re alitat e ge nera l adm isă. D e luat în calc ul
este realitatea, şi nu sofism ul argumentării ei, întrucît eroarea

„Exceptind necesitatea, principiile explicative nu sînt multiplicabile" (n. t.). 25 Loc. cit., p. 109.
52 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 53

57. Toţi cei care au preluat ulterior argum entul minţi şi-au dat seama de acest lucru nu a fost nici pe departe în
ontologic au măsură să stîrpească din toate capetele ideea superstiţioasă de
căzut, cel puţin în principiu, în eroarea lui Anselm . Argum en forţă inerentă noţiunii formulate. Evident, este în această super-
tarea lui K ant2 6 ar trebui socotită definitivă. Ne vom referi de stiţie „instinctivă" ceva care nu vrea să fie stîrpit, pentru că pre-
aceea, pe scurt, la ea. D upă Kant, „conceptul unei fiinţe absolut zintă o legitimitate existenţială, căreia însă pînă acum nu i s-a
necesare este un concept pur al raţiunii, adică o sim plă idee a acordat suficientă atenţie. Paralogismul (concluzia eronată) se
cărei realitate obiectivă nu e nici pe departe dovedită prin faptul introduce în acelaşi fel în argumentul ontologic, adică printr-o
că ra ţiunea are nevoie de ea." iluzie, explicată de Kant după cum urmează: el vorbeşte mai
58. D ar „ nec esitatea ne condiţionată a ju dec ăţilor nu întîi despre afirmaţia privitoare la „subiecte absolut necesare",
es te o de al căror concept este intim legat conceptul de existenţă pur
necesitate absolută a lucrurilor. Căci necesitatea absolută a ju şi simplu şi care deci nu pot fi suprimate fără contradicţie in-
decăţii este doar o necesitate condiţionată a lucrului sau a pre ternă. Acest concept ar fi acela al „fiinţei infinit reale". „Această
dicatului în judecată." fiinţă, spuneţi voi, are toată realitatea şi voi sînteţi îndreptăţiţi
59. Puţin mai înainte, Kant m enţionase ca exem plu să admiteţi ca posibilă o astfel de fiinţă [...]. însă în realitatea
totală este cuprinsă şi existenţa, deci existenţa este inclusă în
de jude
conceptul de posibil. Iar dacă acest lucru este suprimat, este su-
cată necesară faptul că un triunghi are trei unghiuri. La această
primată şi posibilitatea internă a lucrului, ceea ce este contra-
propoziţie se referă atunci cînd continuă: „Judecata precedentă
dictoriu. Răspund: voi aţi şi comis o contradicţie cînd aţi stre-
nu afirma că trei unghiuri sînt absolut necesare, ci că, dacă este
curat în conceptul unui lucru pe care aţi voit să-1 gîndiţi numai
dată condiţia că un triunghi există (este dat), atunci în m od ne
în ce priveşte posibilitatea lui, conceptul existenţei lui, indife-
cesar există (în el) şi trei unghiuri. Cu toate acestea, necesitatea
rent sub ce nume ascuns. Dacă vă îngăduim acest lucru, voi aţi
logic ă a dovedit o atît de m are putere de iluzie, încît după c e
cîştigat în aparenţă, dar în realitate n-aţi spus nimic; căci voi aţi
ne-am form at despre un lucru un concept a priori astfel încît,
comis o simplă tautologie."27
d upă păre rea noastră , exist enţa să fie cuprin să în sf era lui , de
60. „A fi nu este, evident, un predicat real, adică un concept
aici s-a crezut că se poate conchide cu certitudine că, deoarece despre ceva care s-ar putea adăuga conceptului unui lucru. Ci
existenţa este atribuită în m od necesar obiectului acestui con este numai poziţia unui lucru sau a unor anumite determinări în
cept, adică în condiţia că eu pun acest obiect ca dat (ca existînd), sine. în folosirea logică, acest verb este numai copula unei ju-
a t unci ş i exist e nţa lui es te pus ă în m od nec e s a r (după re gula decăţi. Judecata: Dumnezeu este atotputernic conţine două con-
identităţii) şi că, în consecinţă, această fiinţă este ea însăşi ab cepte care îşi au obiectele lor. Dumnezeu şi atotputernicia; mi-
solut necesară, fiindcă existenţa ei este gîndită în acelaşi timp cul cuvînt este nu e vreun predicat în plus, ci numai ceea ce
într-un concept arbitrar admis şi cu condiţia că eu pun obiectul pune predicatul în relaţie cu subiectul. Dacă însă iau subiectul
lui." Pute rea ilu ziei, la care K ant face al uzie aici, nu e nim ic (Dumnezeu) cu toate predicatele lui (dintre care face parte şi
altceva decîtputerea primitivă, magică a cuvîntului,proprie în atotputernicia) şi zic: Dumnezeu este sau este un Dumnezeu, eu
chip tainic şi noţiunii. A fost necesară o lungă evoluţie pînă ce nu adaug un nou predicat la conceptul despre Dumnezeu, ci pun
oam enii au înţeles tem einiccăjlatus voci,cuvîntul, nu înseam nă numai subiectul în sine cu toate predicatele lui, şi anume obiec-
şi nu pro duce de fie car e dată re alitat e. D ar fa ptul că a num ite
27 Kritik der reinen Vernunft. [Ed cit., p. 478 - n. t.}
26 Kant, Kritik der reinen Vernunft. [Pentru citatele care urmează din
această lucrare v. ediţia românească Critica raţiunii pure. Traducere de Nicolae
Bagdasar şi Elena Moisuc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp. 475,
476-477 - n. t.]
54 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR tN ISTORIA DE IDEI 55

tul, în relaţie cucon ceptul m eu. Am bele trebu ie să con ţină exact p o stu lat al raţiu n ii p ractic e, care rezu ltă d in resp ectul cuno scut
acelaşi lu cru , şi de aceea la con cep tul care ex p rim ă n um -ai p o a prio ri „pen tru legea m o rală ca m ob il n ecesar, v izînd bun u l
sibilitatea n u se po ate ad ăug a nim ic m ai m u lt p rin fap tu l că eu sup rem şi ca p rem isă d ecu rg în d d e aici a realităţii o biectiv e a
g înd esc o biectu l lu i ca ab so lu t d at (p rin ex p resia: el este). Ş i aceleiaşi".29
astfel, realul nu conţine nim ic m ai m ult decît sim p lul posib il. O 64. „E sse in an im a " este o sta re d e fap t p siho lo g ică , în le
sută de taleri reali nu conţin nim ic m ai m ult decît o sută de taleri g ătu ră cu care se c ere do a r p reciza t d acă a p are o d ată, d e m ai
posibili." m u lte o ri sau în ch ip u n iv ersa l în p sih o lo g ia u m an ă. S tare a d e
61. „D ar la av erea m ea, o su tă d e taleri reali fap t nu m ită D u m n ezeu şi fo rm u lată drep t „bu nul sup rem " sem
în se am n ă m ai n ifică, aşa cu m in d ică şi term en ii, valo area su fletească cea m ai
m u lt d ecît sim p lu l co n ce pt d esp re o su tă de ta le ri (ad ic ă a p o înaltă sau , cu alte cuvin te, rep rezentare a căreia i se co n feră sau
sibilităţii lo r)." îi rev in e efectiv im p o rtan ţa cea m ai m a re şi g en erală în rap o rt
62. „O ricare ar fi d eci conţinu tu l şi sfera con cep tu lu i cu determ inarea acţiun ii şi gîndirii noastre. în lim baju l psiholo
g iei analitice, noţiu n ea d e D u m n ezeu co incid e cu acel com p lex
no stru
desp re un obiect, totuşi trebuie să ieşim d in el pentru a-i atribu i d e rep re zen tă ri c are, co resp u n ză to r d efin iţiei d e m ai su s, co n
ex isten ţa. L a o b iectele sim ţu rilo r se realizează acea sta prin le cen tre ază în sine cea m ai m are can titate d e lib ido (en erg ie psi
g ătu ra c u v reu n a d in p e rc ep ţiil e m ele d u p ă leg i e m p irice , d ar h ică ). D re p t u rm a re, n o ţiun e a d e D u m n e ze u a su fletu lu i ar fi
p en tru o b ie cte le g în d irii p u re n u ex istă ab so lu t nici u n m ijlo c efectiv diferită în funcţie de ind iv id, ceea ce coresp und e, de alt
fel, e x p erien ţei. D u m n e ze u n u e ste n ici m ă ca r în id ee o fiin ţă
d e a c u n o a şt e ex is te n ţa lo r, d eo a r e ce ea a r tr eb u i c u n o s c u tă
stabilă, cu atît m at puţin în realitate. C ăci cea m ai înaltă valoare
com p let a p rio ri;în să con ştiin ţa no astră d esp re orice ex isten ţă
a ctiv ă a su fletu lu i u m a n e ste, d u p ă c u m se ş tie , fo arte d ife rit
(fie n em ijlo cit p rin p erce p ţie, fie prin raţio n am en te ca re lea g ă
localizată. E xistă unii, uv 6 8eoq f] K oiW ra , al căror D um n ezeu
ce v a c u p e rc ep ţi a ) a p ar ţi n e c u to t u l u n i tă ţi i e x p er ie n ţe i; ş i o
este pîn tecu l{Ep isto la Sf. Ap o sto l P a vel că tre F ilip en 3,i,1 9 ),
ex isten ţă în afara acestui cîm p n u po ate fi d eclarată, desig ur, în
b anul, ştiin ţa, puterea, sexualitatea etc. P siholog ia individulu i se
m o d a b so lu t ca im po s ib ilă, ea în să este o su p o ziţie p e ca re n u
28 d ep lasează, cel pu ţin in ce priveşte trăsătu rile ei fu nd am en tale,
o p utem ju stifica p rin n im ic." în funcţie d e lo caliza rea bu nulu i su p rem , în aşa fel în eît o „teo
63. A ceastă lu ng ă rem em o rare a analizei fun d am en tale rie psihologică", întem eiată ex clusiv p e un instinct fundam ental
a lu i o areca re, de ex em plu , p e lăco m ia d e pu tere sau p e sex u a litate ,
K an t m i s-a păru t n ecesară, to cm ai d eo are ce g ăsim aici cea m ai ap licată un u i in d ivid d e altă o rien tare nu v a pu tea n icio d ată ex
p u ră d is tin cţie în treess e in in tellec tuşi e sse in re .H eg e l i- a p lica ad ecv a t d ec ît tră să tu ri de im p o rtan ţă se cu n d ară .
rep ro şat lu i K an t că no ţiunea d e D um n ezeu n u p o ate fi co m p a
rată cu o su tă de taleri im ag in ari. D ar, dup ă cum spu n e pe bu nă c) în ce rca rea de un ifica re a lui A b elard
d rep tate K an t, log ica face ab stracţie d e orice co n ţinu t, căci alt
m in te ri, d ac ă a r p re v ala u n co n ţin u t o a rec a re, ea a r în c eta s ă 65. N u e s te li p s it d e in te re s s ă s e e x a m i n e z e f e l u l în ca re
m ai fie logică. între varian tele sau -sau ale unei altern ative, adică sc o la st ic a a în ce rca t s ă stin g ă c o n trov e rsa u n iv ers alii lo r şi să
d in p u n c tu l d e v ed e re a l lo g ic ii, ca în to td e aunnua ,e x is tă o a c ree ze u n ec h ilib ru în tre o p o ziţiile tip o lo g ice , d e sp ărţit e p rin
treia p o sib ilita te. D ar în tre „in tellectu s" şi „res" există şi „an i tertiu m n o n d a tu r.A ceastă în cerc are d e ec hilib rare este op era
m a", iar aces t „e sse in an im a" fa ce în treag a arg u m en ta re o n to lu i A b elard , a a ce lu i b ărb at n efericit care, ars d e iub ire p en tru
log ică inu tilă. K an t în su şi a întrep rin s Kînritik d er p ra ktis ch en
Vernun ftîncercarea g enero asă d e a-1 ono ra p rin reflecţie filo zo 29 Kritik der praktischen Vernunft, I, II, III, p. 159.
fică p e „e sse in an im a ". E l îl in tro du ce ac o lo p e D u m n ezeu ca

28 Kritik der reinen Vernunft. [Ed cit., pp. 480, 481 - n. t.]
56 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 57

Heloîse, a trebuit să-şi plătească pasiunea cu pierderea virilităţii. De la realism, împrumută adevărul după care „genurile" şi „spe-
Cine cunoaşte viaţa lui Abelard ştie în ce măsură propriul său ciile" sînt îmbinări de factori individuali şi de lucruri individuale,
suflet adăpostea acele perechi de contrarii a căror reconciliere în temeiul asemănărilor lor incontestabile. Punctul de vedere
filozofică îi stătea atît de mult la inimă. Remusat30 îl caracteri- mediator este pentru el conceptualismul, care se cuvine înţeles
zează pe Abelard drept un eclectic care, deşi a criticat şi a res- ca o funcţie ce conferă inteligibilitate obiectelor individual per-
pins toate teoriile formulate pe seama universaliilor, a preluat cepute, care le clasifică pe acestea în baza asemănării dintre ele
totuşi „din ele tot ceea ce era adevărat şi rezistent". Scrierile lui în genuri şi specii şi care le aduce astfel de la multitudinea lor
Abelard sînt, în segmentul în care se referă la universalii, greu absolută la o relativă unitate. Pe cît de indubitabile sînt multi-
accesibile şi confuze, căci autorul lor cîntăreşte continuu toate tudinea şi varietatea lucrurilor individuale, pe atîta este şi exis-
argumentele şi toate aspectele; şi tocmai faptul că nu a dat întî- tenţa similitudinilor care face posibilă reunirea lor în concept.
ietate nici unui punct de vedere declarat, ci a încercat să înţeleagă Pentru acela care, psihologic vorbind, este precumpănitor axat
şi să împace contrariile, a făcut ca nici discipolii săi să nu îl pe perceperea asemănării dintre lucruri, noţiunea colectivă este,
înţeleagă corect. Unii l-au interpretat ca fiind nominalist, alţii ca să spun aşa, dată, adică se impune expres, cu evidenţa de
ca fiind realist. Această neînţelegere este caracteristică, deoare- nedezminţit a percepţiei senzoriale. Aceluia însă care este psi-
ce e mult mai uşor să gîndeşti corespunzător cu un anume tip, hologic orientat pe perceperea mai cu seamă a diferenţei dintre
rămînînd logic şi consecvent în interiorul lui, decît să gîndeşti lucruri, asemănarea acestora nu îi este intuitiv dată, ci doar di-
corespunzător ambelor tipuri, în absenţa unei poziţii intermediare. versitatea lor care i se impune cu aceeaşi evidenţă cu care i se
Atît curentul nominalist, cît şi curentul realist conduc, fie- impune celuilalt asemănarea. S-ar zice că empatia (Einfuhlung)
care în parte, la rigoare, claritate şi unitate. încercarea de a cîn- cu obiectul este acel proces psihologic care pune într-o lumină
deosebit de puternică tocmai deosebirea dintre un obiect şi altul,
tări şi echilibra opoziţiile duce însă la confuzie şi la o concluzie
iar abstragerea din obiect este acel proces destinat în mod spe-
care în raport cu sensul tipurilor este nesatisfăcătoarc, deoarece
cial să treacă peste deosebirea reală dintre obiectele individuale,
nu poate mulţumi pe deplin nici pe unul, nici pe celălalt.
în favoarea asemănării generale dintre ele, care este temelia în-
Remusat a extras din scrierile lui Abelard o întreagă serie de
săşi a ideii. Empatia şi abstragerea reunite dau acea funcţie care
afirmaţii contradictorii în legătură cu subiectul de faţă. El excla-
stă la baza noţiunii de conceptualism. Acesta se sprijină pe
mă: „Faut-il admettre, en effet, ce vaste et incoherent ensemble
funcţia psihologică, singura posibilitate reală de anulare a diver-
de doctrines dans la tete d'un seul homme, et la philosophie
genţei dintre nominalism şi realism şi de readucere a lor într-o
d'Abelard est-elle le chaos?" 31
singură matcă.
66. De la nominalism, Abelard preia adevărul potrivit căruia 67. Deşi Evul Mediu ştia să spună cuvinte mari despre suflet,
universaliile sînt „cuvinte", în sensul de convenţii spirituale ex- nu dispunea de nici un fel de psihologie, aceasta fiind, în genere,
primate prin limbă; preia mai departe adevărul după care un lu- una din cele mai noi ştiinţe. Dacă ar fi existat pe atunci psi-
cru nu este în realitate nimic general, ci întotdeauna ceva par- hologia, Abelard ar fi ridicat pe „esse in anima" la rangul unei
ticular, iar substanţa nu e niciodată universală, ci individuală. formule mediatoare. Ceea ce Remusat a înţeles perfect: „Dans
la logique pure, Ies universaux ne sont que Ies termes d'un lan-
30 Charles de Remusat, Atâlard.
31 Loc. cit., t. II, p. 119. [„E într-adevăr de admis acest ansamblu
gage de convention. Dans la physique, qui est pour lui plus
transcendante qu'experimentale, qui est sa veritable ontologie,
vast şi
incoerent de doctrine în mintea unui singur om, şi să fie oare filozofia lui Abe Ies genres et Ies especes se fondent sur la maniere dont Ies etres
lard acest haos?" — n. t.\
58 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 59
sont reellement produits et constitues. Enfin, entre la logique 69. Pentru acela care trece cu vederea existenţa tipurilor psi
pure et la physique, ii y a un milieu et comme une science mi- hologice, iar prin aceasta, faptul că adevărul unuia dintre tipuri
toyenne, qu'on peut appeler une psychologie, ou Abelard re- reprezintă eroarea celuilalt, străda nia lui Abelard nu înseam nă
cherche comment s'engendrent nos concepts, et retrace toute m ai m ult decît o arguţie sco la stică în plus. D ar da că rec unoaş
cette genealogie intellectuelle des etres, tableau ou symbole de tem existenţa ambelor tipuri, încercarea lui Abelard capătă pen
leur hierarchie et de leur existence reelle."32 tru noi o im portanţă considerabilă. Abelard caută punctul de ve
68. Chiar dacă şi-au lepădat haina scolastică şi au apărut într-o dere intermediar însermo, prin care înţelege nu atît „discursul",
nouă travestire, universalia ante rem şi post rem au rămas cît pro p o ziţia fo rm ată, alcătuită în ved erea u nu i sens an um e,
obiect de controversă pentru toate secolele care au urmat. în deci o definiţie care uzează, în scopul fixării sensului ei, de mai
esenţă era vorba de aceeaşi veche problemă. De-a lungul tim- m ulte cu vint e. E l n u vo rb eşte d esp verb re um , căci în acc e pţia
pului, încercările de soluţionare a ci au făcut să se aplece ba- nom inalismului acesta nu este decît vox, flatus voci.Or, m area
lanţa cînd de partea realismului, cînd de cea a nominalismului. prestaţie psiho lo gică a n om in alism ului an tic, ca şi a c elui me
Scientismul veacului al XlX-lea a împins din nou problema în diev al, to cm ai în a ce asta rezidă, în faptul d e a fi de z artic ulat
direcţia nominalistă, după ce filozofia de la începutul aceluiaşi temeinic identitatea prim itivă, magică sau m istică dintre cuvînt
veac dăduse în cel mai înalt grad satisfacţie realismului. Dar şi realitatea obiectiv ă, prea tem einic pentru tipul um an care îşi
opoziţiile nu mai sînt acum atît de acuzate ca pe vremea lui are rădăcinile nu în obiecte, ci în abstragerea ideii despre obiec
Abelard. Dispunem de o psihologie, de o ştiinţă mediatoare, ca- te. Abelard era un spirit prea larg spre a fi putut trece cu vederea
pabilă să îmbine în mod unic ideea şi obiectul, fără a Ic forţa
va lo area nom inalism ului. Oricum , pe ntru el, cuv în tul vox era,
în nici un fel. Această posibilitate ţine de esenţa psihologiei, dar
în sc him b , p ro po ziţia , în lim b ajul lui serm o , în sem na cu m u lt
nimeni nu poate să afirme că pînă acum psihologia şi-ar fi înde-
m ai m ult, că ci ad uc ea cu sin e un sen s c on stitu it, de scria ele
plinit această misiune. în acest sens, trebuie să dăm dreptate
m e n te le c o m u n e , id e a le , g î n d i te , p e rc e p u t e p ri n g în d ir e a l e
afirmaţiei lui Remusat după care: „Abelard a donc triomphe;
obiectelor. însermo, şi numai acolo, trăia universalul. Din acest
car, malgre Ies graves restrictions qu'une critique clairvoyante
m otiv uşor de înţeles, A belard a fost socotit şi nominalist, evi
decouvre dans le nominalisme ou le conceptualisme qu'on lui
dent, pe nedrept, căci pentru el, universalul av ea o realitate m ai
impute, son esprit est bien l'esprit moderne â son origine. II
l'annonce, ii le devance, ii le promet. La lumiere qui blanchit m are decît cuvîntu l.
au matin l'horizon est deja celle de l'astre encore invisible qui 70. E xp rim area co n c ep tu alism ului îl va fi co stat sc um p pe
doit eclairer le monde." 33 A belard, că ci doctrina se a grega se în m od necesar din c ontra
dicţii. U n epitaf la adresa lui, păstrat într-un m anuscris din Ox
32 Loc. cit., t. II, p. 112. [„în logica pură universaliile nu sînt decît ford, ne dă , cred, o idee perfectă despre caracterul paradox al al
învăţăturii sale:
termenii
unui limbaj convenţional. în fizică — pentru el, mai degrabă transcendentă Hic docuit voces cum rebus significare,
decît experimentală —, adevărata lui ontologie, genurile şi speciile se înteme
Et docuit voces res significando notare;
iază pe felul în care flintele sînt într-adevăr produse şi constituite. în fine, între
logica pură şi fizică, există un punct la jumătatea drumului şi oarecum o ştiinţă
mediană, care poate fi numită psihologie, şi în care Abelard cercetează felul în ceptualismul ce i se impută, spiritul său este tocmai spiritul modern la obîrşia
sa. El îl anunţă, îl anticipează, îl făgăduieşte. Lumina care albeşte orizontul în
care iau naştere conceptele noastre şi trasează toată această genealogie intelec
zori este deja aceea a astrului încă invizibil care trebuie să lumineze lumea" -
tuală a fiinţelor, tablou sau simbol al ierarhiei şi al existenţei IOT reale" — n. t.)
33 Loc. cit., t. II, p. 140. [„Prin urmare, Abelard a triumfat; căci
n. t.\
în ciuda
gravelor restricţii pe care critica lucidă le descoperă în nominalismul sau con-
TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 61

Errores generum correxit, ita specierum. zut în cazul lui Tertullian, într-un om al sentimentului, ale cărui
Hic genus et species in sola voce locavit, simţiri rămîn însă în orbita ideilor sale. Cel transformat prin
Et genus et species sermones esse notavit. compensare în logician rămîne însă cu lumea sa de idei în orbita
obiectelor.
Sic animal nullumque animal genus esse probatur, 72. Cu aceste observaţii ajungem la partea slabă a gîndirii lui
Sic et homo et nullus homo species vocitatur. 34 Abelard. Soluţia sa este unilaterală. Dacă în cazul opoziţiei din
tre nom inalism şi realism ar fi vorba doar de o confruntare lo-
71. Opoziţia abia dacă se poate sintetiza altminteri decît prin gico-intelectuală, arunci s-ar putea pune întrebarea de ce în final
paradox, în măsura în care se tinde către o expresie care să se nu ar fi posibilă şi o altă form ulare în afară de cea paradoxală.
sprijine, în principiu, pe unul din cele două puncte de vedere, Pentru că este vorba însă de o opoziţie psihologică, atunci orice
în cazul de faţă pe punctul de vedere intelectual. Nu trebuie să formulare unilaterală, logic-intelectuală trebuie să se sfirşească
uităm că diferenţa fundamentală dintre nominalism şi realism în paradox. „Sic et homo et nullus homo species vocitatur." Ex
este nu doar de natură logică intelectuală, ci şi psihologică, presia logic intelectuală este absolut incapabilă, fie şisermo,
ca
aceasta din urmă reductibilă în cele din urmă la o deosebire ti- să ne ofere acea formulă m ediană capabilă să dea seama, în mod
pică de atitudine psihologică, atit faţă de obiect, cit şi faţă de egal, de esenţa celor două poziţii psihologice opuse, căci ea vine
idee. Acela a cărui atitudine este ideală va sesiza totul şi va re- în întregim e din direcţia abstractă şi ignoră cu desăvîrşire rea
acţiona la tot din unghiul de vedere al ideii. Acela care este însă litatea concretă.
orientat pe direcţia obiectului va sesiza şi va reacţiona din un- 73. Orice form ulare logic-intelectuală — oricît de perfectă
ghiul de vedere al senzaţiilor sale. Abstracţia îl interesează abia — deposedează im presia pe care o lasă obiectul de vivacitatea
în al doilea rînd, motiv pentru care tot ceea ce trebuie să fie şi imediatitatea ce îi sînt proprii. Ea trebuie să procedeze astfel,
gîndit pe marginea obiectelor i se pare mai puţin important, şi spre a se putea constitui ca atare. Dar în felul acesta se pierde
invers, celuilalt. Insul branşat pe obiect este, fireşte, nominalist tocmai ceea ce, pentru punctul de vedere extravertit, este esen
— „numele e vorbă goală şi fum" —, în măsura în care nu s-a ţial, anum e raportarea la obiectul real. Nu există de aceea nici
deprins încă să-şi compenseze atitudinea orientată pe direcţia o posibilitate de a găsi în direcţia uneia sau a alteia dintre ati
obiectului. El se transformă, dacă are abilitatea necesară, într-un tudini o form ulă unificatoare, întrucîtva m ulţum itoare. Şi totuşi
logician riguros care nu îşi află perechea în exactitate, metodă om ul nu poate — chiar dacă spiritul său poate — să stăruie în
şi ariditate. Cel orientat ideal este, fireşte, logic, motiv pentru acest conflict care nu este doar o problemă de filozofieîndepăr
care, de fapt, el nu poate înţelege şi aprecia manualul de logică. tată, ci una a raporturilor repetate, de zi cu zi, ale om ului cu
Dezvoltarea compensatorie transformă acest tip, aşa cum am vă- sine însuşi şi cu lum ea din jur. Şi pentru că, de fapt, despre
această problemăeste vorba, conflictul nici nu poate fi rezolvat
34 Acesta ne-a învăţat că, doar împreună cu lucrurile, cuvintele au sens; Şi printr-o discuţie argumentată nominalist sau realist. Este nevoie
ne-a învăţat că semnificînd, cuvintele desemnează lucruri; A corectat de soluţia unui al treilea punct de vedere mediator. Lui esse in
erorile de gen, la fel pe cele de specie. Acesta a aşezat genul şi specia intellectu îi lipseşte realitatea palpabilului, lui
esse in re îi lip
într-un singur cuvînt Şi a observat că gen şi specie sînt un fel de a seşte spiritul. Ideea şi lucrul se întîlnesc însă în psihicul omului,
spune
care ţine cumpăna între ele. Ce este în definitiv ideea, dacă psi
Aşa se dovedeşte că fiinţă şi nici o fiinţă constituie un gen hicul nu îi m ijloceşte o valoare vie? Şi ce este lucrul obiectiv,
Aşa şi om şi nici un om se numeşte specie. dacă psihicul îi retrage forţa ce condiţionează impresia senzo-
62 TIPURI PSIHOLOGIC E PR O BLEM A TIPU R ILO R ÎN ISTO R IA D E ID EI 63

rială? Ce este realitatea, dacă ea nu există în noi înşine, dacă nu ţei. Aceste calităţi, fantezia le are în comun cu visul, care însă
esse in animal Realitatea vie nu este dată în chip exclusiv nici este într-o măsură şi mai mare involuntar şi straniu.
prin atitudinea obiectivă, reală a lucrurilor, nici prin formula 75. Raportul omului cu fantezia este în bună parte determinat
ideii, ci doar prin îmbinarea amîndurora în procesul psihologic de raportul său cu inconştientul în genere. La rîndu-i, această
viu, prin esse in anima. Doar prin activitatea vitală, particulară din urmă relaţie este determinată de spiritul vremii. După gradul
a psihicului, percepţia senzorială atinge acea adîncime a impre- de predominanţă a raţionalismului, individul va fi mai mult sau
siei, iar ideea acea forţă eficientă care sînt, amîndouă, părţi com- mai puţin înclinat să se lase în voia inconştientului şi a produ-
ponente indispensabile ale unei realităţi vii. Această activitate selor acestuia. Creştinismul manifestă tendinţa certă, de altfel
proprie psihicului, care nu se poate explica nici ca reacţie re- ca orice formă închisă de religie, de a reprima pe cît posibil
flexă la stimuli senzoriali, nici ca organ executiv al ideilor eterne, inconştientul individului şi de a-i paraliza astfel fantezia. în lo-
este, ca orice proces vital, un act creator neîntrerupt. Nu pot cul lor, el oferă viziuni simbolice cu relief solid, destinate să
denumi această activitate altminteri decît prin termenul de fan- înlocuiască total inconştientul individului. Reprezentările sim-
tezie. Fantezia este tot atît de mult sentiment pe cît este gînd, bolice ale tuturor religiilor sînt figurări de procese inconştiente
tot atît de mult intuiţie pe cît este senzaţie. Nu există nici o func- în forme tipice, general obligatorii. învăţătura religioasă oferă
ţie a psihicului care să nu se lege indistinct prin ea de celelalte informaţii aşa zicînd definitive despre „lucrurile" ultime, despre
funcţii psihice. Ea ne apare cînd drept ceva primordial, cînd spaţiul situat dincolo de conştiinţa umană. De cîte ori avem po-
drept produsul ultim şi cel mai cutezător al sintezei tuturor fa- sibilitatea să urmărim apariţia unei religii, observăm că figurile
cultăţilor. De aceea fantezia îmi pare a fi expresia cea mai lim- doctrinei îi apar chiar întemeietorului ei drept revelaţii, deci
pede a activităţii psihice. Ea este înainte de toate activitatea concretizări ale fanteziei sale inconştiente. Formele izvorîte din
creatoare din care izvorăsc răspunsurile la toate întrebările re- inconştientul acestuia sînt declarate general valabile şi înlocuiesc
zolvabile, ea este mama tuturor posibilităţilor în care sînt viu astfel fanteziile individuale ale altora. Evanghelia după Matei ne-
îmbinate, asemenea tuturor contrariilor psihologice, lumea dină- a păstrat un fragment privind acest proces din viaţa lui Cristos:
untru şi cea din afară. Fantezia a fost şi este întotdeauna puntea în relatarea ispitirii, vedem cum ideea de regalitate se ridică din
de legătură între revendicările ireconciliabile ale obiectului şi inconştientul lui Cristos sub forma vedeniei diavolului care îi
ale subiectului, ale extraversiei şi ale introversiei. Doar în fan- oferă puterea peste împărăţiile lumii. Dacă Cristos ar fi înţeles
tezie sînt reunite ambele mecanisme. greşit, concretistic, această fantezie, interpretînd-o în sens
74. Dacă Abelard ar fi ajuns pînă la cunoaşterea deosebirii propriu, am fi avut un nebun în plus pe lume. Dar el şi-a respins
psihologice dintre cele două puncte de vedere, el ar fi trebuit să concretismul fanteziei şi şi-a făcut intrarea în lume ca un rege
se refere la fantezie în vederea formulării expresiei unificatoare. peste împărăţiile cerului. Nu a fost un paranoic, cum de altfel
Dar în imperiul ştiinţei, fantezia este tabu, la fel şi sentimentul. s-a văzut din chiar succesul său. Opiniile exprimate ocazional în
Dacă vom identifica însă natura psihologică a opoziţiei funda- acest sens din direcţie psihiatrică nu sînt decît ridicole palavre
mentale, psihologia se va vedea silită să recunoască nu doar raţionaliste, străine de înţelegerea unor astfel de fenomene din
punctul de vedere al sentimentului, ci şi pe acela al fanteziei istoria omenirii. Forma sub care Cristos a înfăţişat lumii
mediatoare. Aici însă intervine marea dificultate: în cea mai mare conţinutul inconştientului său a fost preluată şi declarată
măsură fantezia este un produs al inconştientului. Ea cuprinde, universal obligatorie. Toate fanteziile individuale şi-au pierdut
fireşte, componente conştiente, dar este în esenţă involuntară şi se astfel valabilitatea şi valoarea, devenind chiar obiect de perse-
opune, de fapt, ca o prezenţă străină, conţinutului conştiin- cuţie, aşa cum o dovedesc destinul mişcării gnostice, ca şi acela
64 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 65

al ereticilor de mai tîrziu. întocmai spune şi profetul Ieremia 77. „Există răstimpuri în care nu vedem pe nimeni şi
(23: 16, 25-28)35: totuşi
„Aşa zice Domnul Savaot: «Nu ascultaţi de cuvintele proo- auzim zgomotul lucrărilor diavoleşti, şi e ca şi cum cineva ar
rocilor, care vă profeţesc, că vă înşală, povestindu-vă închipui- cînta un cîntec cu glas tare, şi în alte răstimpuri e ca şi cum am
rile inimii lor [subl. lui C.G. Jung] şi nimic din cele ale Dom- auzi cuvintele Sfintei Scripturi, ca şi cum o fiinţă vie i-ar repeta
nului.»" cuvintele, şi sînt întocmai acelea pe care le-am auzi, dacă cineva
„Am auzit ce zic prooroci care profeţesc minciuni în numele ar citi din carte (din Biblie). Şi s-a întîmplat chiar ca ei (diavolii)
Meu. Ei zic: «Am visat, am văzut în vis.»" să ne smulgă de la rugăciunea de seară şi să ne împingă să ne
„Pînă cînd proorocii aceştia vor spune minciuni şi vor vesti sculăm. Şi ne amăgesc infăţişîndu-ni-se cu chipuri asemănătoare
înşelătoria inimii lor?" călugărilor sau acelora care jelesc (adică pustnicilor). Şi se apro
„Cred ei cu visele lor, pe care şi le povestesc unul altuia, să pie de noi, ca şi cum ar veni de departe, şi încep să spună cu
facă uitat poporului Meu, numele Meu, aşa cum au uitat părinţii vinte potrivite a scădea înţelegerea celor slabi de înger: «Este
lor numele Meu pentru Baal?" acuma o lege asupra întregii făpturi ca să iubim pustiirea, dar
„Proorocul care a văzut vis, povestească-1 ca vis, iar cel ce noi n-am fost în stare, prin voinţa lui Dumnezeu, să intrăm în
are cuvîntul Meu să spună cuvîntul Meu adevărat. Ce legătură ca se le n o ast re , cîn d am aj un s l a e le, şi să face m c ee a ce e
poate fi între pleavă şi grăuntele de grîu curat, zice Domnul?" drept.» Iar dacă nu izbutesc să-şi impună astfel voinţa, renunţă
76. Tot aşa, vedem cum în Evul Mediu, episcopii se străduiau la această înşelăciune şi se slujesc de alta, zicînd: «Cum poţi tu
cu zel să stîrpească efectele inconştientului individual al călu- să trăieşti? Căci ai păcătuit şi ai săvîrşit în multe privinţe ne
gărilor. Informaţii deosebit de preţioase ne oferă în această pri- dreptăţi. Crezi că duhul nu mi-a dezvăluit ce-ai făcut, sau crezi
vinţă arhiepiscopul Atanasie36 din Alexandria în biografia Sfîn- că nu ştiu că ai făcut asta şi asta?» De aceea, dacă un frate cu
tului Anton. Aici el descrie, spre a fi de învăţătură călugărilor mintea simplă crede astfel de lucruri şi simte înlăuntrul său că
săi, apariţiile şi vedeniile, primejdiile sufletului, care îl asaltează într-adevăr el aşa a făcut, cum i-a spus Cel Rău, şi dacă ci nu
pe cel care se roagă şi posteşte în singurătate. El îi învaţă cît de are habar de viclenia demonului, atunci duhul lui se va tulbura,
abil se travesteşte diavolul pentru a-i prinde pe sfinţi în capcană. va deznădăjdui şi va suferi o cădere. Iubiţii mei, nu trebuie să
Diavolul este, fireşte, glasul propriului inconştient al anahore- ne înspăimînte toate acestea, dar să ne temem atunci cînd dia
tului care se revoltă împotriva reprimării violente a naturii in- volii încep să vorbească mai mult despre lucruri adevărate şi
dividuale. Citez mai jos cîteva pasaje din această carte greu ac- să-i mustram apoi necruţător [...]. De aceea, să ne păzim, ca să
cesibilă. Ele arată limpede felul sistematic în care inconştientul nu ne plecăm urechile la vorbele lor, chiar dacă vorbele pe care
a fost înăbuşit şi devalorizat: le spun sînt vorbe adevărate. C ăci ar fi o ruşine pentru noi să
ne fie învăţători aceia care s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu.
35 Citatele provin din Biblia sau Sf. Scriptură. [Tipărită cu Să ne îmbrăcăm, fraţi ai mei, în platoşa dreptăţii şi să ne aco
aprobarea perim cu coiful mîntuirii, iar în clipa luptei să slobozim din cu
Sfintului Sinod, Bucureşti, 1968. La aceeaşi ediţie trimit şi celelalte citate bi getul credinţei, ca dintr-un arc întins, săgeţi duhovniceşti. Căci
blice din cuprinsul lucrării de faţă, cu excepţia acelor cazuri în care ara repro ei (diavolii) nu sînt nimic, şi chiar dacă ar fi ceva, puterea lor
dus — şi menţionat ca atare — versiunea lui Vasile Radu şi Gala Galaction nu ar avea nimic într-însa care i-ar îngădui să se împotrivească
(1938), mai apropiată episodic de varianta germană a lui Luther, respectiv la
tină, utilizată de Jung - n. t.\
forţei crucii."
36 Life of St. Antony in The Book of Paradise by Palladius, 78. Anton povesteşte: „Odată mi-a apărut un diavol
Hieronymus avînd o
etc. Editor, E.A. Wallis Budge. purtare cu deosebire trufaşă şi fără ruşine, şi mi-a apărut în faţă
66 TIPURI PSIHOLOGIC E PR O BLEM A TIP U R ILO R ÎN ISTO R IA D E ID EI 67
cu larma tumultuoasă a unei mulţimi de norod şi a cutezat să-mi face că spui acum adevărul, deşi te-ai obişnuit să minţi? Este
spună: «Eu şi tocmai eu sînt puterea lui Dumnezeu; eu şi tocmai adevărat că atunci cînd a venit Cristos pe lume, ai fost aruncat în
eu sînt domnul lumilor." Şi mi-a spus mai departe: «Ce voieşti străfundurilecele m ai adineişi că rădăcinile greşelii tale au fo st
ca să-ţi dau? Cere şi vei primi!» Atunci am suflat asupra lui şi l- stîrp ite din păm înt?»C înd S atan a a auzit pom en indu-se m nuele
am respins în numele lui Cristos [...]. în altă împrejurare, cînd lu i C risto s, s-a făcu t nev ăzu t şi v orb ele lu i s-au isp răv it."
posteam, mi-a apărut Vicleanul, sub chipul unui frate care adu- 80. A ceste p asaje arată felul în care in co n ştien tu l
cea pîine şi a început să-mi dea sfaturi, zicînd: «Ridică-te şi po- in d ivid u lu i
toleşte-ţi inima cu pîine şi apă şi odihneşte-te un pic după truda a fost repud iat cu ajutorul credinţei g eneral îm p ărtăşite, cu to ate
ta nemăsurată, doar eşti om şi oricît de sus ai fi, nu eşti inveş- că el s p un e a în m od tran sp a ren t ad e v ăru l. F ap tu l că a fo st re
mîntat decît cu trup muritor şi ar trebui să te temi de boli şi de pud iat îşi are cauzele sale speciale în istoria g îndirii. N u n e inte
mîhnire.» l-am ascultat vorbele, mi-am păstrat liniştea şi m-am r es e a z ă să le lă m u ri m p e a c e st e a a i ci . N e m u l ţu m im d o a r cu
ferit să-i răspund. Am îngenuncheat în linişte şi rugîndu-mă m- o b serv aţia că in c o nş tien tu l a fo st rep rim at. A ceastă rep rim are
am căit, zicînd: «O, Doamne, sfirşeşte cu ci, cum te-ai obişnuit constă — psihologic vorb ind — în retrag erea libidoulu i, a ener
să faci dintotdeauna.» Şi de cum am spus aceste vorbe, s-a
g ie i p sih ic e. L ib id o u l astfel re cu p era t a s lu jit la co n stru ire a şi
isprăvit cu el, s-a mistuit ca pulberea şi a ieşit pe uşa mea ca
d ez v o l ta re a a ti tu d i n i i c o n ş ti e n te p e b az a c ă r e i a s - a p l ăm ăd it
fumul.
trep tat o no u ă co n cepţie d esp re v iaţă. A v an tajele n eîn do ieln ice
79. Şi odată, într-o noapte, Satana s-a apropiat de casa mea
care au d ecurs d e aici au în tărit, evid en t, această atitud in e. Aşa
şi a bătut la uşă, iar cu am ieşit să văd cine bate şi mi-am ridicat
d ar n u e ste d e m ira re că p sih o lo g ia n o astră s e ca ra c ter iz e a z ă
ochii şi am văzut un bărbat deosebit de mare şi de puternic la
p recu m pănito r printr-o atitud in e de resping ere a inconştien tu lu i.
înfăţişare, care mi-a spus: «Sînt Satana.» Atunci, i-am zis: «Ce
cauţi?» A răspuns, zicîndu-mi: «De ce mă ponegresc călugării 81. N u es te do ar d e în ţeles, ci e ste şi ab so lut n ec esa r
şi pustnicii şi ceilalţi creştini, şi de ce îngrămădesc necontenit fap tu l
blesteme asupra mea?» Mi-am luat capul în mîini, minunat de că ştiin ţele exclud atît pu n ctu l de v ed ere al sentim en tu lu i, cît şi
sminteala lui şi i-am zis: «De ce îi chinuieşti?» La care răspun- p e cel a l fan teziei. T o cm ai d e ac ee a sîn t ştiin ţe. C a re es te în să
se, zicînd: «Nu eu sînt cel ce-i chinuie, ci ei se chinuie singuri, situ aţia p sih o log iei? în m ăsu ra în care se con sideră ştiin ţă, tre
căci mi s-a întîmplat să văd într-o împrejurare oarecare, petre- b u ie să fac ă şi e a acelaşi lu cru . D ar v a p u tea p sih o lo g ia să d ea
cută aievea, că dacă nu le-aş fi strigat că eu sînt duşmanul, s-ar seam ă în aceste cond iţii d e o b iectu l ei? F iecare ştiin ţă cau tă, in
fi omorît de tot între ei. De aceea, n-am nici un loc unde aş cele din urm ă, să -şi fo rm uleze şi să -şi e xp rim e m ateria în ab s
putea să stau, nici sabie lucitoare şi nici măcar oameni care tracţii, deci şi psihologia ar putea şi poate să traducă în abstracţii
să-mi fie cu adevărat supuşi, căci cei care mă slujesc mă dispre- intelectuale procesele leg ate de sentim en t, de senzaţie şi de fan
ţuiesc de tot şi, apoi, trebuie să-i leg în lanţuri căci ei nu ţin la tezie. A ce as tă trata re a sigu ră d re ptu l p u n ctu lu i de ved ere in te
mine, socotind că e drept să se poarte aşa, şi sînt gata în tot lectu al abstract, nu însă şi pe acela al celorlalte puncte de vedere
ceasul să fugă de la mine, folosindu-se de orice împrejurare. p siho log icposib ile. A cestea din urm ă pofit do ar m enţionateîn
Creştinii au umplut toată lumea şi, iată, pînă şi pustiul e plin de cadrul unei psihologii ştiinţifice, dar ele nu apărea pot caprin
mînăstirile şi lăcaşurile lor. Să se păzească, atunci cînd îngră- cipii autonom e, proprii unei ştiinţe. Ştiinţa este în toate îm pre
mădesc blesteme asupra mea.» La care i-am răspuns, lăudînd jurările o chestiunea intelectului, iaracestuia îi sînt subordonate
îndurarea Domnului nostru: «Cum se face că tu, care în toate celelalte funcţii psihologice ca obiecte. Intelectul este suveranul
celelalte împrejurări ai minţit, spui acum adevărul? Şi cum se dom en iu lui ştiin ţific. A lta e însă situ aţia în co ndiţiile în care
ştiinţa îşi găseşte o aplicare practică. Intelectul, pînă de curînd
rege, devine acum sim plu m ijloc auxiliar, instrum ent ştiinţific
68 TIPUR I PSIHOLOGIC E P R O BL EM A T IP U R IL O R ÎN IST O R IA D E ID E I 69

rafinat, ce-i drept, totuşi doar unealtă, nu scop în sine, ci simplă talitate a vieţii, deci a propriului psihic, capabilă să unească sim-
condiţie. Intelectul, şi o dată cu el ştiinţa, se află aici în slujba ţirea şi gîndirea într-un al treilea ce superior. Acest al treilea ce
puterii şi a intenţiei creatoare. Este şi aceasta „psihologie", nu mai înalt poate fi, aşa cum am sugerat deja, atît un ţel practic,
însă ştiinţă; este o psihologie în sensul mai larg al cuvîntului, o cît şi fantezia care zămisleşte totul. Acest ţel al totalităţii nu poate
activitate psihologică de natură creatoare, în cadrul căreia pri- fi recunoscut nici de ştiinţă, care îşi este propriul ţel, şi nici de
matul îi revine fanteziei productive. în loc să se vorbească de simţire, căreia îi lipseşte viziunea gîndirii. Ştiinţa şi simţirea
fantezie productivă, s-ar putea tot atît de bine spune că într-o trebuie să-şi slujească reciproc de mijloc auxiliar, dar contrastul
psihologie practică de acest gen, viaţa însăşi preia rolul con- dintre ele este atît de mare, îneît avem nevoie de o punte de
ducător; căci, pe de-o parte, fantezia care concepe şi creează legătură. Aceasta ne este dată de fantezia creatoare, care nu e
este cea care se slujeşte de ştiinţă ca de un mijloc; pe de altă nici ştiinţă, nici simţire, căci e maica amîndurora — mai mult
parte însă, nenumărate sînt exigenţele realităţii exterioare care chiar, ea poartă la sîn pruncul, ţelul care uneşte contrariile.
stimulează activitatea fanteziei creatoare. Ştiinţa ca scop în sine 83. Dacă psihologia rămîne doar o ştiinţă, nu mai ajungem
este, fireşte, un ideal înalt, dar înfăptuirea lui consecventă pro- la viaţă, ci slujim scopul în sine al ştiinţei. Ea ne conduce, de-
duce atîtea scopuri în sine cîte ştiinţe şi arte există; ceea ce duce sigur, la cunoaşterea faptelor, dar se opune oricărui alt scop,
la o mare diferenţiere şi specializare a funcţiilor luate de fiecare afară de acela care îi este propriu. Intelectul rămîne captivul lui
dată în considerare, dar, consecutiv, şi la îndepărtarea lor de lu- însuşi, atîta timp cît nu îşi jertfeşte de bunăvoie primatul şi nu
me şi de viaţă şi, în plus, la acumularea de domenii speciale recunoaşte demnitatea altor scopuri. El se teme să facă pasul
care îşi pierd treptat orice legătură unele cu celelalte. Se pun capabil să-1 ducă dincolo de sine şi se teme să-şi nege propria
astfel bazele unei sărăciri şi goliri nu doar la nivelul domeniului valabilitate universală, căci orice altceva afară de sine nu este
special, ci şi la acela al psihicului celui care s-a specializat prin pentru el decît fantezie. Dar ce lucru grandios a existat vreodată
diferenţiere progresivă sau a regresat. care să nu fi fost mai înainte fantezist? Şi iată cum intelectul,
82. Ştiinţa trebuie să-şi dovedească însă valoarea vitală prin anchilozat în calitate de scop al ştiinţei, ajunge să-şi suprime
aptitudinea de a fi nu numai stăpînă, ci şi slujitoare. Ea nu se izvorul de viaţă. Pentru el, fantezia nu e decît dorinţa proiectată
dezonorează nicidecum astfel. Deşi ştiinţa ne-a mijlocit cunoaş- în vis, prin care ştiinţa îşi exprimă orice formă de subestimare,
terea dizarmoniilor şi tulburărilor psihicului şi deşi intelectul care care îi este atît plăcută, cît şi necesară. Ca scop în sine, ştiinţa
stă la baza ei merită toată preţuirea noastră, ar fi o mare gre- este indispensabilă atîta vreme cît în joc e propria ei dezvoltare,
şeală să i se atribuie ştiinţei din acest motiv un scop în sine, ceea ce încetează să mai fie valabil, devenind un rău, de îndată
care să o împiedice să funcţioneze ca simplu instrument. Dacă ce este vorba de viaţa însăşi care trebuie dezvoltată. Iată de ce
pătrundem însă cu intelectul şi cu ştiinţa lui în viaţa reală, ne reprimarea fanteziei în cadrul culturii creştine a fost o necesitate
dăm de îndată seama că sîntem închişi în limite care ne zăvorăsc istorică, după cum tot o necesitate istorică a fost reprimarea ei,
accesul la alte domenii ale vieţii, la fel de importante. Sîntem din alt unghi de vedere, în epoca noastră, a ştiinţelor naturii. Nu
de aceea obligaţi să interpretăm universalitatea idealului nostru trebuie uitat nici că fantezia creatoare poate degenera, dacă
ca pe o limitare şi să ne căutăm un spiritus rector în măsură să nu i se pun hotare ferme, proliferînd în mod funest. Dar aceste
ofere, faţă de revendicările unei vieţi depline, o mai mare ga- hotare nu pot fi niciodată constituite de limitele artificiale puse de
ranţie de universalitate psihologică decît oferă intelectul. Cînd intelect sau de sentimentul raţional, ci ele sînt date de necesitate
Faust exclamă „sentimentul este totul", el se opune intelectului, şi de realitatea incontestabilă. Obiectivele diferă în funcţie de
afirmînd cealaltă latură opusă acestuia, dar nicidecum acea to- epoca istorică şi abia ulterior se poate recunoaşte cu certitudine
70 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR lN ISTORIA DE IDEI 71
ceea ce ar fi trebuit şi ceea ce nu ar fi trebuit să fie. Prezentul dar într-un fel care celui ce se ocupă de psihologia eului îi apare
este dominat de fiecare dată de conflictul dintre convingeri, căci ca negativul propriei sale teorii. De unde faptul că „pulsiunile*
„războiul este părintele tuturor lucrurilor" 37. Doar istoria decide. eului", chiar dacă apar ocazional la Freud, au o prezenţă în ge-
Adevărul nu este veşnic, el este un program. Cu cît este „mai nere palidă. La Adler, dimpotrivă, sexualitatea apare aproape ca
etern", cu atît un adevăr este mai lipsit de viaţă şi de valoare, un vehicul care slujeşte într-un fel ori în altul intenţiilor elemen-
căci fiind evident, el nu ne mai spune nimic. tare de putere. Principiul lui Adler constă în garantarea forţei
84. Felul în care psihologia, în calitate de ştiinţă, evaluează personale, care se suprapune pulsiunii. La Freud, pulsiunea este
fantezia ne este demonstrat de cunoscutele opinii ale lui Freud aceea care îşi supune eul, în aşa fel îneît eul se înfăţişează doar
şi Adler. Interpretarea lui Freud reduce fantezia la procesele in- ca o funcţie a pulsiunii.
stinctive elementare cărora le atribuie rol cauzal. Concepţia lui 85. La ambii autori se manifestă tendinţa ştiinţifică de a re-
Adler, în schimb, o reduce la intenţiile finale elementare ale eu- duce totul la propriul principiu şi apoi de a deduce iarăşi totul
lui. Prima este o psihologie a instinctului, ultima o psihologic a din acesta. Atare operaţie se aplică deosebit de uşor fanteziilor,
eului. Instinctul este un fenomen biologic impersonal. O psiho- prin faptul că ele nu se adaptează la realitate precum funcţiile
logie bazată pe el va neglija, fireşte, eul, „căci eul îşi datorează conştiinţei care au caracter orientat obiectiv, ci sînt pur şi simplu
existenţa principium-u\u\ individuationis, diferenţierii individu- conforme cu pulsiunea şi cu eul. Cel care le va privi din unghiul
ale care, din cauza caracterului său sporadic, nu este un feno- pulsiunii va găsi uşor în ele „satisfacerea dorinţei", „dorinţa in-
men biologic general. Deşi forţe biologice instinctive generale fantilă", „sexualitatea refulată", cel care le va examina din un-
fac posibilă formarea personalităţii, nu e mai puţin adevărat că ghiul eului va descoperi la fel de uşor intenţiile elementare pri-
tocmai individualul diferă esenţialmentc de instinctul general, vind garantarea şi diferenţierea eului, căci fanteziile sînt produse
fiind chiar în strictă opoziţie cu acesta, tot aşa după cum indi- mediatoare între cu şi pulsiunea generală. Corespunzător, ele
vidul ca personalitate se deosebeşte întotdeauna de colectivitate. cuprind elemente aparţinînd ambelor părţi. Interpretarea exclu-
Esenţa psihologiei eului stă tocmai în această deosebire. Orice siv dintr-o direcţie sau din alta este întotdeauna un act silnic şi
psihologic a eului trebuie să excludă şi să ignore tocmai ele- arbitrar, prin faptul că se suprimă astfel cînd un caracter, cînd
mentul colectiv din psihologia instinctului, scopul ei fiind de- altul. în mare însă, iese totuşi şi pe această cale la iveală un
scrierea procesului prin care eul se diferenţiază de instinctul co- adevăr demonstrabil, parţial, ce-i drept, care nu poate pretinde
lectiv. Animozitatea caracteristică ce există între reprezentanţii valabilitate generală. Valabilitatea lui nu trece dincolo de întin-
celor două puncte de vedere vine din faptul că în mod consec- derea principiului lui. în domeniul celuilalt principiu, ea încetea-
vent acestea îşi semnifică reciproc devalorizarea şi discredita- ză să mai fie operantă. Psihologia lui Freud este caracterizată
rea. Atîta timp cît deosebirea dintre psihologia instinctului şi de noţiunea centrală de refulare a dorinţelor incompatibile. O-
psihologia eului nu este recunoscută, fiecare din ele îşi consi- mul apare ca un fasciscol de dorinţe care sînt doar parţial adap-
deră, firesc, propria teorie ca general valabilă. Ceea ce nu vrea tabile obiectului. Tulburările sale nevrotice constau în aceea că
să însemne că, de pildă, psihologia instinctului nu ar putea con- influenţa mediului, educaţia şi condiţiile obiective împiedică
strui şi o teorie a proceselor eului. Ea poate face acest lucru,

37 Heraclit. Din Hermann Diels, Die Fragmente der Vorsokratiker, voi. I, * Spre deosebire de instinct (v. mai sus), pulsiune echivalează accepţia în
88, frag. 53. care Freud foloseşte noţiunea de Trieb şi la care Jung se referă aici şi în para-
grafele următoare (n. t.).
II TIPURI PSIHOLOGICO PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 73

parţial cheltuirea pulsiunilor. De la tată şi de la mamă provin revine de fiecare dată preponderenţei prealabil existente. Acest
pe de-o parte influenţele moralmente agravante, pe de alta legă - mod de analiză întăreşte, prin urmare, doar tipul dat, fără să
turile infantile care compromit ulterior existenţa. Dispoziţia pul- contribuie la înţelegerea sau medierea între tipuri. Dimpotrivă,
sionalâ iniţială este ceva definitiv dat, care suferă modificări prăpastia dintre ele, atît cea exterioară, cît şi cea interioară, se
supărătoare datorate mai cu scamă influenţelor obiectelor; de lărgeşte şi mai mult. în plus, se produce şi o disociere interioară
aceea s-ar zice că mijlocul terapeutic necesar stă în cheltuirea prin faptul că parcelele celeilalte funcţii care apar în fanteziile
pe cit posibil mai netulburată a pulsiunilor pe scama unor obiec te inconştiente (vise etc.) sînt depreciate de fiecare dată şi refulate
convenabil alese. Invers, psihologia lui Adlcr este caracteri zată din nou. De aceea, un anume critic avea întrucîtva dreptate
de noţiunea centrală desuperioritate a eului. Omul apare în afirmînd că teoria lui Freud este nevrotică, abstracţie făcînd de
primul rînd ca un punct al cului care sub nici un motiv nu arc faptul că fiind răuvoitor, termenul urmăreşte exclusiv sustrage rea
voie, nu trebuie să fie inferior obiectului. în timp ce la Frcud de la obligaţia unei examinări serioase a problemelor ridi cate.
dorinţa de a avea un obiect, legătura cu obiectul şi modurile Punctul de vedere al lui Freud, ca şi acela al lui Adler, este
imposibile în raport de obiect ale unor dorinţe joacă un rol -im unilateral şi caracterizează un singur tip.
portant, la Adler totul se orientează in funcţie de superioritatea 87. Ambele teorii resping principiul imaginaţiei, în
subiectului. Refularea pulsiunii faţă de obiect la Freud a devenit măsura
la Adler protejarea subiectului. Mijlocul terapeutic este la el în care reduc fanteziile şi le trateazădoar ca expresii semioti
suspendarea protejării izolatoare, la Freud suspendarea refulării ce38, în realitate, fanteziile înseamnă mai mult decît atît: ele sînt
care face obiectul inaccesibil. totodată şi reprezentantele celuilalt mecanism, respectiv în cazul
X6. Schema fundamentală este de aceea la Freud sexualitatea introvertitului, extraversia refulată, în cazul extravertitului, in-
care exprimă relaţia cea mai puternică dintre subiect şi obiect; troversia refulată. Funcţia refulatăeste însă inconştientă,dez
la Adler, în schimb, este/orfo subiectului care protejează in mo dul voltată de aceeaembrionar şi arhaic. înaceastă stare ea este
cel mai eficient împotriva obiectelor, conferind subiectului o incompatibilă cu nivelul cel mai înalt al funcţiei conştiente. In
izolare intangibilă, capabilă să suspende orice relaţie. Freud ar acceptabilul fanteziei vine în principal din această particularitate
dori să garanteze curgerea netulburatâ a pulsiunilor către a funcţiei nerecunoscute, situată la bază.
obiectele lor, Adler insă ar dori să străpungă vraja duşmănoasă
a obiectelor şi să scape cui de sufocarea în propria-i platoşă.
88. Din aceste motive, pentru oricine care şi-a făcut din
adap
Prima opinie ar fi deci escnţialmente extravertită, ultima, in
tarea la realitate un principiu fundamental, imaginaţia este in
schimb, introvertită. Teoria extravertită este valabilă pentru tipul
utilă şi condamnabilă. Se ştie, oricum, că orice idee pozitivă şi
extravertit, cea introvertită pentru tipul introvertit. în măsura în
orice act creator îşi au izvorul în imaginaţie şi pornesc din ceea
care tipul pur este un produs cu totul unilateral al dezvoltării,
ce sîntem obişnuiţi să numim fantezie infantilă. Nu doar artistul,
el nu are în mod necesar nici o contrapondere. Hipertrofierea
ci orice ins creator datorează fanteziei tot ceea ce este grandios
unei funcţii înseamnă refularea celeilalte. Refularea nu este anu-
în viaţa lui. Principiul dinamic al fanteziei esteludicul, propriu
lată nici prin psihanaliză, căci metoda aplicată este condiţională
şi copilului, şi care, ca atare, pare să fie incompatibil cu princi
de fiecare dată de teoria propriului tip, respectiv,
extravertitul îşi
piul muncii serioase. Dar fără acest joc cu fanteziile nici o operă
va reduce, corespunzător cu teoria sa, fanteziile izvorite din
inconştient la conţinutul lor pulsional, introvertitul le va reduce 38 Spun „semiotic" în opoziţie cu „simbolic". Ceea ce Freud numeşte sim-
la intenţiilesale de putere.Cîştigul obţinutprin astfel de analize boluri nu sînt altceva decît semne pentru procesele instinctive elementare. Sim-
bolul este însă cea mai potrivită expresie pentru o stare de fapt ce nu poate fi
afirmată altminteri decît printr-o analogie mai mult sau mai puţin apropiată.
74 TIPU R I PSIH O L OG IC E P R O B L E M A T IP U R I L O R ÎN IS T O R IA D E ID E I 75

fecundă nu a apărut vreodată. Datorăm imens jocului imagina- troversa euharistică dintre Luther şi Zwingli. Doctrina transsub-
ţiei. Este de aceea o dovadă de miopie a trata fanteziile depre- stanţializării a fost sancţionată de sinodul de la Lateran, din 1215,
ciator din pricina caracterului lor aventuros sau inacceptabil. Nu şi s-a constituit de atunci încoace într-o tradiţie religioasă
trebuie uitat că tocmai în imaginaţia omului poate sălăşlui tot puternică în care Luther însuşi a crescut. Ideea potrivit căreia
ceea ce acesta are mai preţios. Spun poate, căci, pe de altă parte, ceremonia şi desfăşurarea ei concretă asumă semnificaţia unei
fanteziile sînt şi lipsite de valoare, în virtutea faptului că, în ca - mîntuiri obiective contrazice în chip absolut Evanghelia, mişcarea
litate de materie brută, ele nu posedă însuşirea de a fi valorifi - evanghelică îndreptîndu-se tocmai împotriva instituţiilor catolice.
cate. Pentru a pune în evidenţă valoarea ce le este proprie, fan - Cu toate acestea, Luther nu s-a putut elibera de impresia
teziile trebuie dezvoltate. senzorială nemijlocită a consumării pîinii şi vinului. El nu vedea
89. Rămînc deschisă întrebarea dacă opoziţia dintre în acestea doar un simplu semn, pentru el realitatea senzorială
cele două şi trăirea ei nemijlocită erau o necesitate religioasă indispensa-
puncte de vedere va putea fi vreodată suspendată în mod sa bilă. De aceea el afirma că trupul şi sîngele lui Cristos sînt re-
tisfăcător. Cu toate că încercarea lui Abelard are o extraordinară almente prezente în euharistie. însemnătatea religioasă a trăirii
importanţă în ce priveşte sensul ei, practic ea nu a avut urmări nemijlocite a obiectului era pentru el atît de mare, îneît pînă şi
şi nu a putut stimula nici un fel de funcţie psihologică media imaginaţia îi era fascinată de concretismul prezenţei substanţiale
toare, în afară de conceptualism sau sermonism, care pare să fie
a trupului sfînt. Toate încercările sale de interpretare se află de
o reeditare intelectuală unilaterală a vechii idei de logos. Logo
aceea sub semnul acestei realităţi, anume a faptului că trupul lui
sul ca mediator a avut faţă de sermo avantajul de a fi răspuns,
Cristos este prezent, ce-i drept, doar „aspaţial". Substanţa tru-
pului sfînt, alături de substanţa pîinii şi a vinului, este conside-
în linie umană, şi aşteptărilor nonintclectuale.
rată, în temeiul doctrinei aşa-zisei consubstanţialităţi, prezentă
90. Nu mă pot sustrage impresiei că mintea strălucită
în chip real. Ubicvitatca, pretinsă de această supoziţie, a trupului
a lui
lui Cristos, care creează dificultăţi deosebite înţelegerii umane,
Abelard, care a înţeles marele sic el non, nu s-ar fi mulţumit
a fost înlocuită cu noţiunea de voliprezenţă, scmnificînd faptul
nicicînd cu conceptualismul său paradoxal, rcnunţînd la fapta
că Dumnezeu este prezent oriunde vrea să fie prezent. Indiferent
creatoare, dacă forţa de şoc a pasiunii nu i-ar fi fost distrusă de
la aceste dificultăţi, Luther a ţinut neclintit la trăirea nemijlocită
un destin tragic. Spre a se verifica această impresie, să se com a impresiei senzoriale, preferind să înlăture, cu explicaţii absur-
pare ceea ce au izbutit să facă din aceeaşi problemă a concep de şi nesatisfăcătoare, toate scrupulele raţiunii umane.
tualismului minţi strălucite precum Schiller sau, în gîndirea chi 92. Se poate imagina cu greu că doar forţa tradiţiei 1-a deter-
neză, Lao Zi şi Zhuang Zi. minat pe Luther să ţină la această dogmă, căci tocmai el a făcut
dovada că poate să arunce peste bord formele tradiţionale de
credinţă. Nu greşim, cred, presupunînd că tocmai contactul cu
5. Controversa euharistică dintre Luther şi Zwingli „realul" şi cu substanţialul euharistiei a avut pentru Luther o
importanţă afectivă mai mare decît principiul evanghelic, potrivit
91. Dintre opoziţiile care au frămîntat ulterior spiritele, se cu- căruia cuvîntul singur, iar nu ceremonialul, este purtător de har.
vin amintite protestantismul şi mişcarea Reformei. Acest feno- în felul acesta, la Luther, deşi cuvîntul avea o semnificaţie
men în sine este atît de complex, îneît, spre a deveni obiect de mîntuitoare, consumarea euharistiei era, şi ea, mijlocitoare de
examinare analitică, el ar trebui mai înainte descompus în dife- har. Cum am spus, avem aici doar aparent-a face cu o concesie
rite procese psihologice individuale, ceea ce însă îmi depăşeşte în favoarea instituţiilor Bisericii catolice, în fapt însă cu recu-
posibilităţile. Mă voi mulţumi deci să mă refer la un singur
punct din acea mare controversă a spiritelor, respectiv la con-
76 TIPU R I PSIH O L OG IC E

noaşterea, condiţionată de psihologia lui Luther, a realităţii -afec D E S P R E I D E I L E L U I S C H I L L EÎRN


tive, întem eiată în trăirea senzorială nem ijlocită. PR OBLEM A TIPU RIL OR
93. în opoziţie cu punctul de vedere al lui Luther,
Z wingli a
reprezentat concepţia pur sim bolică. E vorba în cazul lui de con
sum area „sp iritua lă" a trup ului şi a sîng elui lui Cristos. A cest
pu nc t de ve dere se sprijină pe raţiu ne şi p e c on cep er ea în ide e
a ceremoniei. El are avantajul de a nu leza principiul evanghelic
şi de a e vita to to dată oric e ipotez ă ab surd ă. Această concepţie 1. Scrisorile despre educaţia estetică a omului
nu acceptă ceea ce Luther voia să menţină, anume realitatea im
presiei sen zoriale şi valoa rea e i a fe ctivă . Z win gli adm inistra şi a) Despre funcţia valoric superioară
el îm p ărtăşa nia, iar p îine a şi vinul erau , şi la e l, consum ate la şi funcţia valoric inferioară
fel ca la L uther, da r con cepţia lui nu cup rin dea n ici o form ulă
care să redea adecvat valoarea senzaţiei şi valoarea afectivă pro
96. Atît cît am putut să-m i dau seam a cu m ijloacele
lim itate
prii obiectului. Luther a oferit pentru aceasta o formulă , dar ea d e care d ispun , s-ar zic e că Friedrich S ch iller este acela care a
s-a lovit de raţiune şi de principiul evanghe lic, ceea ce pentru
înc erc at p e n tru prim a d ată să facă o d istin cţie ex plicită şi d e
pu nc tul de v ed ere al se nza ţiei şi al sentim entului este p e bun ă
anvergură între atitudinile tipice şi să ofere o descripţie exhaus
drepta te indiferent, căci la rîn du -i, id eca, „p rin cipiu l", se inte
tivă şi detaliată a lor. Tentativa importantă de a prezenta funcţii
resează tot atît de puţin de senzaţia produsă de obiect. în ultimă
insta nţă , am bele p un cte de v ede re se exc lud. le în discuţie şi totodată posibilitatea concilierii lor apare în stu
94. P entru con cep ţia extra vertită, formu la re a lui d i u l p u b l ic a t î n 1 7 9 5 ,O b e r d i e ă s t h e ti s c h e E r z i e h u n g d e s
M e n sc h e n1 . L u cr ar e a es te al că tu it ă d i nt r- o se rie d e sc ri so ri,
L uther re
prezintă un avantaj; pentru punctul de vedere al ideii, cea a lui a dresate d e Sc hiller principelu i d e Holstein-A ug usten burg .
Z wingli. D eşi form ula lui Zwin gli nu siluieşte nici sentimentul, 97. Pro funz im ea id eilor, pă trun dere a psih ologică a
nici senzaţia, oferind doar o concepţie în planul ideii, ea rezervă, m aterie i
s-ar zice, spaţiu şi a cţiunii obiectului. S e pare însă că pun ctul şi orizontul larg în ce priveşte posibilitatea soluţionării psiholo
de vedere extravertit nu se m ulţumeşte să aibă un spaţiu de m a g ic e a conflictului m ă dete rm ină să înfăţişe z pe larg şi s ă ev a
nevră, ci el pretinde şi o form ulare, în care ideea să urm eze va luez ideile din studiul lui Schiller, care probabil nu a beneficiat
lorii senzaţiei, tot aşa după cum formularea ideii reclamă poste pînă acum de o tratare într-un context ca acela de faţă. Din un
ritatea sentim entului şi a senz aţiei. g hiul n ostr u de v ed e re , m e ritul lu i S ch iller nu este, d up ă c um
95. închei aici acest capitol despre principiul tipurilor s e v a ve d ea m ai j os , c îtu ş i d e p uţ in n eî n se m n at ; d o ar e l e s te
în isto a cela care ne o fe ră p uncte de vedere ela bo rate, pe care p sih o
ria gîndirii antice şi medievale, cu conştiinţa că nu am făcut de- log ia ab ia a cum în cep e să le o n o reze . D em ersu l m e u nu v a fi
cît să ridic o p rob lem ă . C om p ete nţa m e a este cu totul insu fi p rea uşo r , c ăci m i s-ar p utea în tîm pla s ă interpr etez ideile lui
cientă spre a putea trata exhaustiv această ch estiune complicată S c h iller d e o m an ie ră d espre ca re ar fi p osibil să se a firm e că
şi întinsă. Dacă am izbutit să dau cititorului o idee despre exis n u corespun de cu ce ea c e a vru t el să sp ună. C ăci, deşi m ă vo i
tenţa deosebirilor dintre punctele de vedere tipice, atunci consi strădui ca în pasajele esenţiale să citez înseşi cuvintele autoru
der că intenţia mea s-a realizat pe deplin. Inutil să adaug că nici lui, va fi totuşi imp osibil să m ă re fe r la ideile lu i fără a le in -
un ul din subie ctele atin se aici nu a fost tra tat în m od com p let.
L as o ata re lucrare în sarcin a celor c are dispu n de m ai m ulte 1 Autorul a folosit ediţia Cotta, 1826, voi. 18.
cun o ştin ţe d ecît m ine în acest dom eniu.
78 TIPU RI PSIHOLOGICE D ESPR E ID EILE LU I SC HILL ER 79

terpreta într-un anumit fel. La aceasta mă vor obliga, pe de o 99. Or, dacă îl socotesc pe Schiller, ţinînd seama de modul
parte, împrejurarea amintită, pe de alta, faptul ce nu poate fi său de a fi şi de contrastul caracteristic pe care îl formează cu
ignorat că Schiller însuşi aparţine unui anumit tip şi, ca atare, Goethe, un introvertit, întrebarea care se pune este cărei subcla-
este constrîns, chiar împotriva voinţei sale, să ofere o descriere se îi aparţine el. Răspunsul nu este uşor de dat. Fără îndoială,
dintr-un singur unghi de vedere. momentul intuiţiei joacă la el un rol însemnat, motiv pentru care,
98. Caracterul limitat al concepţiei şi cunoaşterii noastre nu dacă e să-1 considerăm exclusiv ca poet, l-am putea repartiza
apare nicăieri mai limpede ca în descrierile psihologice, unde tipului intuitiv. în scrisorile despre educaţia estetică, el ne apare
este aproape imposibil să trasăm o altă imagine decît aceea ale însă ca gînditor. Dar nu numai din ele, ci şi din repetatele sale
cărei trăsături fundamentale se află deja întipărite în propriul mărturisiri, ştim cît de puternic era la el elementul reflexiv. Co-
nostru suflet. Deduc, pe baza a nenumărate date, că modul de respunzător, trebuie să deplasăm intuiţionalismul lui către zona
a fi al lui Schiller aparţine tipului introvertit, în vreme ce acela
gîndirii, în aşa fel încît, abordîndu-1 din unghiul de vedere al
al lui Goethe — lăsînd la o parte intuiţia lui covîrşitoare — în-
psihologiei tipului gînditorului introvertit, să-1 putem înţelege
clină către tipul extravertit. Vom găsi de altfel propria imagine
mai bine. Se va vedea în continuare — în suficientă măsură,
a lui Schiller în descrierea pe care el o dă tipului idealist. Din
sper — că această interpretare coincide cu realitatea, prin aceea
cauza acestei dependenţe, formularea sa are inevitabil limite, de
care trebuie să ţinem seama, dacă vrem să îl înţelegem pe de- că există nu puţine pasaje în scrierile lui Schiller care pledează
plin. Ele se află la originea faptului că una dintre funcţii este în chip evident în favoarea ei. L-aş ruga de aceea pe cititor să
reprezentată mai cuprinzător de el decît cealaltă care, dezvoltată nu piardă din vedere faptul că, la baza consideraţiilor mele, stă
fiind într-o mai mică măsură la tipul introvertit, are anumite tră- ipoteza pe care tocmai am schiţat-o. Ea mi se pare necesară de-
sături inferioare. în atare situaţie vom critica şi corecta expune- oarece Schiller tratează problema în discuţie în temeiul propriei
rea autorului. Este de la sine înţeles că aceste limitări l-au făcut sale experienţe interioare. Formularea extrem de generală în ca-
pe Schiller să uzeze de o terminologie improprie aplicării ei ge- re el o îmbracă ar putea să pară un abuz sau o generalizare pri-
nerale. Ca introvertit, Schiller întreţine raporturi mai bune cu pită, deoarece un individ aparţinînd altui tip psihologic ar fi pu-
lumea ideilor decît cu aceea a obiectelor. Raportul cu ideile poate tut să o exprime cu totul altfel. Dar ea nu este nici abuz, nici
fi de natură mai mult afectivă sau mai mult cerebrală, după generalizare pripită, căci pentru o întreagă clasă de oameni, pro-
cum individul aparţine tipului simţirii, respectiv tipului gîndirii. blema funcţiilor separate se pune în aceiaşi termeni ca şi pentru
Aici aş vrea să-1 rog pe cititorul care a fost poate determinat de Schiller. Dacă subliniez deci uneori în consideraţiile ce urmează
publicaţii anterioare să echivaleze simţirea cu extravertirea şi unilateralitatea şi subiectivismul lui Schiller, este nu pentru a
gîndirea cu introvertirea să parcurgă definiţiile pe care le-am ştirbi cu ceva valoarea şi importanţa problemei ridicate de el, ci
formulat în ultimul capitol al cărţii de faţă. Acolo am deosebit pentru a face loc şi altor formulări. Critica pe care i-am făcut-o
doua clase generale de oameni, alcătuind tipurile introvertite şi episodic are de aceea mai mult semnificaţia unei transcripţii
tipurile extravertite; împărţirea în tipuri funcţionale, precum ti- într-un mod de exprimare ce goleşte formularea lui Schiller de
pul gîndirii, al simţirii, al senzaţiei, al intuiţiei instituie un fel determinarea ei subiectivă. Oricum, consideraţiile mele se ală-
de subclase. De aceea un introvertit poate aparţine tipului gîndirii tură atît de strîns celor ale lui Schiller, încît ele vor avea mult
sau tipului simţirii, căci atît cel care gîndeşte, cît şi cel care mai puţin în vedere problema generală a introversiei şi a extra-
simte pot să stea sub primatul ideilor, după cum, iarăşi, ambii
versiei, care ne-a preocupat în exclusivitate în primul capitol, şi
pot sta sub primatul obiectului.
mai mult conflictul caracteristic al tipului gînditorului introvertit.
80 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 81

100. Schiller este preocupat, în primul rînd, de problem a- cau unui spirit ordonat şi unei conduite conforme cu legea, cea mai
zei şi a o rig inii separării celo r do uă fu n cţii. în m o d fericit, el teribilă întunecare a minţii, dacă ţine ca aceste capacităţi izolate
stab ileşte drep t cauză fund am en tală d iferenţierea ind iv izilor. să fie dezvoltate cu o intensitate invers proporţională cu extensia
„C u ltura în săşi a fost aceea care a făcut această rană um an ităţii îngăduită subiectului, atunci de ce trebuie să ne mire că celelalte
m odern e."2 C hiar şi această singu ră propoziţie arată înţeleg erea însuşiri ale sufletului sînt nesocotite spre a se oferi toată îngri -
larg ă a lu i S ch iller p entru p rob lem a no astră. D estrăm are a- coo jirea aceleia singure care onorează şi răsplăteşte?" 4
p erării arm o nio ase a forţelo r su fleteşti în viaţa in stin ctiv ă este 104. în aceste idei ale lui Schiller sînt cuprinse multe lucruri
ca o ran ă a lu i A m fo rtas, căci diferen ţierea unei fun cţii dintr-un importante. Este de înţeles că, în condiţiile unei cunoaşteri im-
m ănu n ch i d e fu n cţii ad u ce d u p ă sin e o d ez v oltare co p leşito are perfecte a Antichităţii greceşti, epoca lui Schiller îl evalua pe
a acesteia şi n eg lijarea, d eg en erarea acelo ra. grec după dimensiunea grandioasă a operelor transmise prin tra-
io t. „N u tăg ăd u im ", scrie S ch iller, „av an tajele pe care- nea diţie, supraevaluîndu-le astfel nemăsurat, căci, deosebită, fru-
m u l o m en esc d e astăz i, co n siderat în un itatea sa şi aşezat p e museţea grecească îşi datora existenţa mai cu seamă contrastului
cîn taru l raţiu nii, le p o a te av ea faţă d e cel m a i bu n n e am d in cu mediul din care izvorîse. Avantajul grecului consta în aceea
lum ea v eche; dar el treb uie să înceapă în trecerea în rîndu ri strîn - că el era mai puţin diferenţiat decît omul epocii moderne, în
se şi în tregu l să se m ăsoare cu în treg ul. C are d in tre m od ern i v a ipoteza în care socotim aceasta un avantaj; căci şi dezavantajele
ieşi din fro nt să lupte, om cu om , d isputînd v reunui aten ian riaglo unei asemenea condiţii s-ar cuveni să fie cel puţin tot atît de
um an ităţii? D e und e acest rapo rt p ăgubitor al indivizilo r dfaţă e vizibile. Diferenţierea funcţiilor s-a produs în mod cert nu din
av an ta ju l dep lin al sp ecie i? " viclenie, ci, ca mai pretutindeni în natură, din necesitate. Dacă
102. V in a în frîn g erii m od ern ilo r S ch iller o atribu ie unul din aceşti admiratori tîrzii ai cerului grecesc şi ai fericirii
cu ltu rii, arcadice ar fi venit întîmplător pe lume ca hilot în Atica, el ar
ad ică d iferen ţie rii fu ncţiilo r. M ai în tîi, el arată felu l în care in fi văzut, cert, cu alţi ochi, frumuseţile Greciei. Dacă însă în con-
telectul intuitiv şi intelectul speculativ s-au despărţit, lim itîndu-se, diţiile primitoare ale veacului al V-lea a. Chr., individul avea
unu l la sfera artei, celălalt la aceea a eru diţiei, iar dom eniile lo r posibilităţi mai mari de a-şi dezvolta multilateral calităţile şi fa-
d e ap lica ţie şi- au ză v o rit rec ip ro c , c u g e lo z ie, in trări le . „Ş i o cultăţile, aceasta era cu putinţă numai pentru că mii de semeni
d ată cu sfera la care n e-am lim itat activ itatea, n e-am găsit şi un ai săi erau cu atît mai estropiaţi şi limitaţi de împrejurări mize-
stăp în în n o i în şine , care o b işn u ieşte n u o d ată să n im icea sc ă, rabile, în exemplare izolate se atingea într-adevăr nivelul unei
p rin rep rim are, celelalte ap titud in i. în v rem e ce aici im ag in aţia culturi individuale înalte, dar o cultură colectivă era străină de
luxuriantă stîrp eşte p lantaţiile laborios cultivate ale intelectu lu i, lumea antică. Această cucerire i-a fost rezervată creştinismului.
d in co lo , sp iritul de ab stracţie m istu ie fo cu l la care ar fi treb uit De aici faptul că modernii, ca masă, nu numai că se puteau mă-
să se în c ălze as că in im a şi s ă se aprin d ă fan tezia." 3
sura cu grecii, dar îi şi depăşeau de departe pe aceştia, în orice
103. Şi m ai departe: „D acă societatea face d in funcţie privinţă legată de cultura colectivă. în schimb, Schiller are per-
m ăsura fectă dreptate atunci cînd susţine că la noi cultura individuală
o m ulu i, dacă la u nul din con cetăţen ii săi apreciază d o ar m em o nu a ţinut pasul cu cea colectivă; decalaj care nu s-a recuperat
ria , la a ltu l do a r in tele ctu l o rd o n ato r, ia r la u n al tre ile a d o a r nici în cursul celor o sută douăzeci de ani care s-au scurs de la
iscu sinţa m ecan ic ă; d acă aici, nep ăsăto are faţă d e caracter, re redactarea lucrării lui Schiller, ci dimpotrivă: dacă nu am fi pă-
c la m ă d o a r c u n o ş ti n ţ e, d in c o lo , în sc h i m b , t re ce cu v ed e r e a ,
2 Ober die ăsthetische Erziehung des Me chen, Scrisoarea a 6-a.
3 Loc. cit.
82 TIPU RI PSIH O LOG ICE D E SP R E ID E IL E LU I SC H IL L E R 83
trun s to t m ai ad în c în in terio ru l cu ltu rii co lective, sp re p ag ub a în principal societăţii, dar este în paguba individualităţii. Această
celei ind ividuale, nu ar fi fost n evoie de reacţii vio lente caleaace pagubă merge atît de departe, încît marile organisme ale culturii
p erson ific ate d e sp iritul u nui S tirn er sau al un ui N ietzsch D ee. noastre de astăzi tind către distrugerea totală a individului, prin
aceea, cuvintele lui S chiller îşi p ăstrează şi astăzi, în gim în tree, aceea că se sprijină în întregime pe utilizarea maşinală a
valabilitatea. diferitelor funcţii privilegiate ale omului. Nu oamenii contează,
105. D u pă c u m A ntich ita tea a fa v o riz at d ezvo ltare a ci unica lor funcţie diferenţiată. Omul se înfăţişează în cultura
ind iv i colectivă nu ca atare, ci el este reprezentat doar de o singură
duală la nivelu l unei clase superioare, oprim înd o m ajoritate for funcţie, ba chiar se identifică în chip exclusiv cu ea, şi neagă
m ată din oam en i de rînd (h iloţi, sclavi), to t astfel epo ca creştină apartenenţa la sine a celorlalte funcţii valoric inferioare. Indivi-
care i-a urm at a realizat co nd iţia u n ei cu ltu ri co lectiv e, transfe- dul modern decade astfel la nivelul unei simple funcţii, fiindcă
rind cît m ai m u lt po sibil acelaşi p roces în ind iv id (rid icîn du-1 la tocmai această funcţie reprezintă o valoare colectivă şi conferă
treap ta su b iectivă, du pă cu m ob işnu im să spu nem ). Pro clam în d de aceea, doar ea, o posibilitate de viaţă. Schiller îşi dă prea
su fletul nep ierito r, dogm a creştin ă afirm a v alo area ind iv idu lu i, bine seama că o diferenţiere a funcţiei nici nu ar fi putut să se
d rep t urm are, m ajo ritate a v alo ric in ferioară a po po ru lu i n u m ai producă altminteri: „Nu exista un alt mijloc de a dezvolta aptitu-
pu tea fi sacrific ată lib ertăţii un ei m ajorităţi v alo ric sup erio are, dinile variate ale omului, decît de a le pune să se confrunte une-
ci s-a ales soluţia de a se acord a în tiietate funcţiei valoric sup e le cu celelalte. Acest antagonism al forţelor este marele instru-
rioare în indiv id, în detrim entu l funcţiilor valo ric inferio are. Im ment al culturii, dar este doar instrumentul; căci atîta timp cît
portanţa prin cipală a reven it astfel unei fun cţii v aloric sup erio a el durează, sîntem abia pe drumul care duce la ea." 6
re în d efavo are a tu tu ro r celorla lte fu ncţii. în con secinţă, form a 107. Deci, potrivit acestei opinii, condiţia actuală a antago-
so cială ex terio ară a cu ltu rii an tice a fost p siho log ic tran sferată nismului forţelor nu ar fi încă o condiţie a culturii, ci abia dru-
în su b iect, pro ces p rin care s-a interio riz at o stare care în A n ti mul către cultură. Părerile sînt de altfel împărţite aici; unii văd
chitate fusese exterioară, şi anume o funcţie dom inantă, privilegia în cultură tocmai condiţia culturii colective, în vreme ce alţii îi
tă, dezvo ltată şi diferenţiată pe seam a unei m ajo rităţi valoric in atribuie acestei condiţii doar sensul de civilizaţie şi pretind cul-
fe rio a re. P rin a ce st p ro c es p s ih o lo g ic a lu a t trep ta t n a ştere o turii să stimuleze dezvoltarea individuală. Schiller se înşală de
cu ltură colectivă, care garan ta ind iv idului, într-o m ăsu ră incom altfel, alăturîndu-se exclusiv celui de al doilea punct de vedere
parabil m ai m are decît A n tich itatea, „drep tu rile om u lui", d ar ca şi opunînd cultura noastră colectivă culturii individuale greceşti,
re, în sch im b , a v ea d ezav an ta ju l d e a se în te m e ia p e o cu ltură căci el trece cu vederea caracterul lacunar al civilizaţiei antice
sub iectiv ă de sclav i, ad ică pe tran sferarea în psihologie a sclav i- care pune sub semnul întrebării valabilitatea nelimitată a culturii
zării m ajorităţii, practicate de An tich itate; astfel, nivelul cu lturii de atunci. De fapt, completă nu este nici o cultură, atîta vreme
co lectiv e a fo st ridicat, cel al cu ltu rii ind ividu ale în să, co bo rît. cît înclină fie într-o parte, fie în alta; astfel, ori idealul ei este
D u pă cum sclav izare a m asei a rep rez en tat o ran ă d esch isă pen extravertit şi valoarea principală e asumată de obiect şi de re-
tru lu m ea an tică, to t a stfel sclav ia fu n cţiilo r va loric in ferio are laţia cu el; ori idealul este introvertit şi importanţa principală o
es te o ran ă p e rm an en t sîn g erîn d ă în su fletul o m u lu i m od ern . deţin individul sau subiectul şi relaţiile sale cu ideea. Sub prima
106. „U n il at e r a li t a te a în ex e r c it a r ea fo rţ el o r îl d u c e, formă, cultura este de natură colectivă, sub cea de a doua, de
ce-i natură individuală. Se poate, astfel, înţelege de ce tocmai sub
drept, pe individ, inevitabil la eroare, dar duce specia la adevăr",
spune Schiller5 . Privilegierea funcţiei valoric sup erioare slu jeşte
84 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 85

influenţa mediului creştin, al cărui principiu este iubirea creştină 109. Dar această dezvoltare unilaterală va duce şi trebuie să
(iar prin asociere contrastivă, şi replica acesteia: afirmarea indi- ducă la o reacţie, căci, reprimate, funcţiile valoric inferioare nu
vidualităţii), a luat naştere o cultură colectivă în care individul pot fi la nesfîrşit excluse de la trăire şi dezvoltare. Va veni un
era ameninţat să dispară, căci valorile individuale sînt subeva- moment în care „sciziunea interioară a omului va trebui să fie
luate încă din principiu. De unde şi acea nostalgie specială, în din nou suprimată", pentru a se da o şansă de viaţă elementelor
epoca clasicismului german, după Antichitate, devenită un sim- încă nedezvoltate. Am sugerat deja că diferenţierea în dezvol-
bol al culturii individuale, supraevaluată de cele mai multe ori tarea culturii creează în ultimă instanţă o disociere între funcţiile
şi idealizată adesea nemăsurat tocmai din acest motiv. S-au fă- fundamentale ale vieţii psihice, depăşind într-o oarecare măsură
cut, de altfel, nu puţine încercări de a imita şi retrăi spiritul gre- diferenţierea însuşirilor şi intrînd în domeniul atitudinii psiho-
cesc, încercări care astăzi ne par cam lipsite de gust, care se logice în genere care guvernează modul de utilizare a acestora.
cuvin totuşi preţuite ca anticipînd cultura individuală. în cei o Cultura produce aici o diferenţiere a acelei funcţii care benefi-
sută douăzeci de ani care s-au scurs de la elaborarea studiului
ciază de o capacitate de dezvoltare înnăscută. Astfel, la unii fa-
lui Schiller, condiţiile culturii individuale nu au devenit mai bu-
cultatea de gîndire, la alţii simţirea au în mod special acces la
ne, ci mai rele, prin faptul că interesul individului s-a absorbit
o dezvoltare mai largă şi de aceea, sub presiunea revendicării
într-o măsură şi mai mare în preocupările colective şi că fiecare
dispune de mai puţin răgaz pentru dezvoltarea propriei culturi; culturii, insul se va ocupa într-o măsură mai mare de dezvoltarea
de aceea avem astăzi o cultură colectivă foarte dezvoltată, de- acelei facultăţi a cărei dispoziţie îi este în chip natural deosebit
păşind, în ce priveşte organizarea, tot ceea ce i-a premers, dar de favorabilă, respectiv aptă a fi perfecţionată. Perfectibilitatea
păgubind într-o măsură crescîndă cultura individuală. nu înseamnă că funcţia aspiră a priori la aptitudini speciale, ci
108. Există astăzi o prăpastie adîncă între ceea ce este şi cum că presupune — am fi tentaţi să adăugăm: dimpotrivă — o anume
se înfăţişează un ins, adică între ceea ce el reprezintă ca individ delicateţe, labilitate şi plasticitate, motiv pentru care nu este
şi ceea ce reprezintă ca fiinţă colectivă. Dezvoltată este funcţia, întotdeauna de căutat şi de găsit în ea valoarea individuală cea
nu şi individualitatea sa. Perfect fiind, el se identifică funcţiei mai ridicată, ci, poate, doar valoarea colectivă, şi anume în mă-
colective; în caz contrar, este preţuit ca funcţie în societate, dar, sura în care această funcţie a izbutit să atingă nivelul de dez-
ca individualitate, înclină de partea funcţiilor sale neevoluate, voltare al unei valori colective. Dar, cum am spus, printre func-
valoric inferioare, comportîndu-se pur şi simplu barbar, în vre- ţiile neglijate se pot foarte bine afla valori individuale mult mai
me ce în primul caz izbuteşte să se iluzioneze, ignorîndu-şi bar- înalte, de importanţă secundară pentru viaţa colectivă, dar de
baria efectiv existentă. în mod sigur, această unilateralitate faţă mare preţ pentru viaţa individuală, valori vitale care pot conferi
de societate a prezentat şi avantaje ce nu se cuvin subestimate; existenţei individului o intensitate şi o frumuseţe pe care acesta
s-au obţinut unele cîştiguri care altminteri nu ar fi putut să fie
le aşteaptă zadarnic din partea funcţiei sale colective. Funcţia
realizate, aşa cum excelent remarcă Schiller: „Numai astfel, nu-
diferenţiată îi creează posibilitatea existenţei colective, nu şi sa-
mai prin faptul că ne adunăm într-un singur focar întreaga ener-
gie a spiritului şi ne concentrăm întreaga fiinţă într-o singură tisfacţia şi bucuria de viaţă pe care le poate conferi doar dez-
forţă, izbutim să înaripăm această singură forţă şi să o conducem voltarea valorilor individuale. Absenţa lor este de aceea o lipsă,
mult dincolo de limitele pe care natura pare să i le fi aşezat." 7 adesea profund resimţită, iar distanţarea de ele o sciziune inte-
rioară pe care, împreună cu Schiller, am putea-o compara cu o
rană dureroasă.
86 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 87
no. „Oricît de mult va fi cîştigat totalitatea lumii din această soluţia creştină a problemei este trecută de el cu vederea sau
cultivare separată a forţelor umane, nu se poate contesta faptul ignorată în mod intenţionat. în orice caz, spiritul lui este aţintit
că indivizii pe care ea îi afectează suferă sub povara blestemului mai degrabă asupra frumuseţii antice decît asupra doctrinei creş-
acestei finalităţi a lumii. Prin exerciţii de gimnastică se formează, tine a salvării, deşi scopul acesteia, ca şi al strădaniilor sale,
e drept, corpuri atletice, dar frumuseţea se dezvoltă numai prin este mîntuirea de rău. După cum spune Iulian Apostatul în dis-
jocul liber şi egal al membrelor. Tot astfel, încordarea feluritelor cursul despre regele Helios9, inima omului „este bîntuită de tu-
puteri ale minţii poate produce oameni extraordinari, dar multul luptei", ceea ce caracterizează exemplar nu doar propria
numai temperatura lor egală, pe aceia fericiţi şi perfecţi. Şi în ce
fiinţă, ci şi întreaga epocă în care el a trăit, acea epocă de sfîşie-
raport ne-am afla faţă de vîrsta trecută şi viitoare a lumii, dacă
re interioară, proprie Antichităţii tîrzii, care s-a manifestat
desăvîrşirea naturii umane ar face necesară o asemenea jertfă?
printr-o confuzie fără precedent în minţile şi în inimile oameni-
Am fi atunci argaţii omenirii, am face pentru ea milenii la rînd
lor, din care făgăduia să-i scoată, mîntuindu-i, învăţătura creş-
muncă de sclavi şi am întipări în natura noastră mutilată
semnele umilitoare ale acestei supuneri, pentru ca generaţiile tină. Ceea ce oferea creştinismul însă nu era, oricum, o soluţie
viitoare să-şi îngrijească în fericită trîndăvie sănătatea morală şi (Losung), ci o salvare (Erlosung), o desprindere (Loslosung) a
să-şi dezvolte statura liberă a umanităţii lor! Să fie destinul funcţiei valoroase de celelalte funcţii, care pe atunci voiau la fel
omului acela de a uita de sine în favoarea unui anume scop? Să de imperios să participe la putere. Creştinismul a imprimat o
poată, prin ţelurile ei, natura să ne răpească desăvîrşirea pe care anumită direcţie, excluzîndu-le pe toate celelalte. Această îm-
raţiunea ne-o prescrie în numele propriei finalităţi? Prin urmare, prejurare a contribuit probabil esenţial la faptul că Schiller a
trebuie să fie greşită ideea după care dezvoltarea unor forţe izo- ignorat posibilitatea mîntuirii oferită de creştinism.
late implică în mod necesar sacrificarea totalităţii lor; şi chiar 112. Relaţia apropiată a Antichităţii cu natura părea, în
dacă legea naturii ar tinde atît de mult spre acest sacrificiu, ar schimb, să făgăduiască acea posibilitate pe care creştinismul nu
trebui să ne stea in putere a reface, printr-o artă mai înaltă, o acorda. „Natura ne trasează în creaţia ei fizică drumul pe care
totalitatea naturii noastre, distrusă de ar/ă." 8 îl avem de parcurs în lumea morală. Ea nu se înalţă pînă la plăs
111. Este neîndoielnic că Schiller a trăit foarte adînc acest muirea nobilă a omului fizic decît după ce lupta forţelor elemen
conflict în viaţa sa personală şi tocmai din acest antagonism a tare din organismele inferioare s-a potolit. Tot astfel, dezacordul
izvorît aspiraţia lui către unitate sau uniformitate, capabilă să elementelor din fiinţa etică a omului, conflictul instinctelor oar
elibereze şi funcţiile reprimate, lîncezind în sclavie, şi să pro- be trebuie să se stingă, iar antagonismul grosolan să înceteze
ducă astfel o restaurare a unei vieţi armonioase. Această idee pentru ca să se poată risca favorizarea diversităţii. Pe de altă
1-a tulburat şi pe Wagner în Parsifal; el i-a conferit expresie parte, mai înainte ca diversitatea din natura umană să poată fi
simbolică în motivul restituirii lăncii pierdute şi al tămăduirii supusă unităţii idealului, trebuie să se asigure autonomia carac
rănii. Ceea ce Wagner a încercat să exprime în artă prin expresie terului, iar slugărnicia faţă de forme străine, despotice, să cede
simbolică, Schiller s-a străduit să clarifice prin reflecţie filozo- ze locul unei libertăţi convenabile."10
fică. Fără să o spună explicit, dar implicit îndeajuns de limpede,
113. Deci nu prin desprinderea sau prin eliberarea de funcţia
problema care îl preocupă este reîntoarcerea la modul şi con-
valoric inferioară, ci prin luarea ei în considerare, prin confrun-
cepţia de viaţă proprii Antichităţii. Rezultă nemijlocit de aici că
9 Oratio IV, In regent Solem. Iuliani Imp. Opera omnia, Lipsiae, 1696. 10
Loc. cit. Sublinierile în text îmi aparţin. (Nota lui Jung.) Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 7-a.
88 TIPURI DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 89
PSIHOLOGICE

tare, ca să spun aşa, cu ea, se vor împăca, în chip natural, con- geros; începută sub semnul filozofiei şi al raţiunii, într-un mare
trariile. Schiller simte însă că acceptarea funcţiilor valoric infe- avînt idealist, ea s-a încheiat în haosul lacom de sînge, din care
rioare poate să ducă la un „conflict de instincte oarbe", după a ţişnit geniul despotic al lui Napoleon. Zeiţa raţiunii şi-a dove-
cum, invers, unitatea idealului ar putea să restabilească primatul dit neputinţa în faţa violenţei bestiei dezlănţuite. Simţind infe-
funcţiei valoric superioare în raport cu funcţiile valoric inferioare rioritatea raţiunii şi a adevărului, Schiller pretinde ca adevărul
şi astfel să restaureze vechea stare de fapt. Dar funcţiile valoric însuşi să devină o forţă. „Dacă pînă acum el şi-a probat atît de
inferioare nu se opun funcţiei valoric superioare, în esenţa lor puţin forţa victorioasă este nu din cauza intelectului pe care nu
profundă, ci potrivit cu forma lor din momentul dat. Iniţial ele a ştiut să îl dezvăluie, ci din cauza inimii care i s-a zăvorit şi a
au fost nesocotite şi refulate, deoarece erau un obstacol în instinctului care nu a lucrat pentru el. Căci de unde această
calea ţelurilor omului de cultură. Acestea constau în interese domnie universală a prejudecăţilor şi această întunecare a min-
unilaterale şi nu sînt echivalente cu desăvîrşirea individualităţii ţilor, în ciuda luminii pe care filozofia şi experienţa au aprins-o?
umane. Desăvîrşire pentru care indispensabile ar fi tocmai aces- Veacul este luminat, ceea ce vrea să însemne că s-au găsit şi s-
te funcţii nerecunoscute ce nu se opun în esenţa lor ţelului avut au făcut publice cunoştinţele care ar fi cel puţin suficiente să
în vedere. Atîta timp însă cît ţelul cultural nu coincide cu idealul ne îmbunătăţească principiile practice; duhul cercetării libere a
desăvîrşirii fiinţei umane, aceste funcţii sînt supuse unei sub- risipit conceptele iluzorii care vreme îndelungată au blocat calea
evaluări şi unei relative reprimări. Acceptarea funcţiilor repri- către adevăr şi au scormonit pămîntul pe care fanatismul şi im-
mate echivalează în interior cu un război civil, cu dezlănţuirea postura şi-au înălţat tronul; raţiunea s-a curăţat de iluziile sim-
opoziţiilor ţinute pînă atunci sub control şi, în final, cu suspen- ţurilor şi de o sofistică înşelătoare, iar filozofia însăşi, care ne
darea „autonomiei caracterului". Autonomia poate fi înfăptuită înstrăinase mai înainte de natură, ne cheamă, acum, cu glas pu-
doar prin aplanarea acestui conflict, ceea ce fără o tratare des- ternic şi stăruitor, înapoi, la sînul ei; — care e pricina pentru
potică a forţelor beligerante pare imposibil. Dar în felul acesta care încă mai sîntem barbari?"12
s-ar compromite libertatea, fără de care construirea unei perso- 116. Simţim în aceste cuvinte ale lui Schiller proximitatea
nalităţi morale pare cu neputinţă. Or, a acorda libertate înseam- luminismului francez şi a intelectualismului fabulos al Revolu-
nă a cădea în plasa conflictului dintre instincte. ţiei. „Veacul este luminat" — ce supraevaluare a intelectului!
114. „Speriaţi de libertatea care, în primele ei „Duhul cercetării libere a risipit conceptele iluzorii" — ce raţio-
încercări, se nalism! Ne vin desluşit în minte cuvintele Proctofantasmistului:
manifestă întotdeauna duşmănos, ne aruncăm pe de-o parte în „Şi dispăreţi! Doar ne-am iluminat."* Pe de-o parte, supraeva-
braţele unei servituti comode, iar, pe de altă parte, aduşi la dis luarea importanţei şi a eficienţei raţiunii era în spiritul vremii,
perare de o tutelă pedantă, ne prăvălim în anarhia sălbatică a uitîndu-se cu totul că raţiunea, dacă ar fi posedat într-adevăr o
stării naturale. Uzurparea va invoca slăbiciunea naturii umane, astfel de forţă, ar fi avut destule ocazii să o pună în valoare; pe
insurecţia se va reclama de la demnitatea ei, pînă cînd marea de altă parte, trebuie avut în vedere că nu toate minţile cu au-
stăpînitoare a tuturor lucrurilor omeneşti, forţa oarbă, va inter toritate gîndeau pe atunci aşa şi că deci acest elan al intelectua-
veni şi va decide soarta conflictului zadarnic dintre principii, lismului raţionalist se întemeiază, fără îndoială, şi pe dezvolta-
precum decide şi soarta unui vulgar pugilat."11 rea subiectivă deosebit de viguroasă a lui Schiller. Se cuvine să
115. Revoluţia franceză în plină desfăşurare în acei ani
a con 12 Loc. cit.. Scrisoarea a 8-a.
* Goethe, Faust, ed cit., p. 163 (;i. t.).
ferit frazelor lui Schiller un context pe cît de viu, pe atît de sîn-
90 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LU I SCH ILLER 91

ţinem seama şi de faptul că, la el, intelectul predomină nu asu- în sine şi nu este astfel supusă unei dispoziţii conştiente precise.
pra intuiţiei poetice, ci asupra capacităţii de simţire. Lui Schiller Foarte probabil nu greşim presupunînd că întrebarea: „care e
însuşi i se părea că în el s-ar da o bătălie între imaginaţie şi pricina pentru care încă mai sîntem barbari?" nu este întemeiată
abstracţie, adică între intuiţie şi intelect. Iată ce îi scria lui doar în spiritul acelor vremuri, ci şi în psihologia subiectivă a
Goethe13: „Aceasta este ceea ce mi-a dat, mai cu seamă în ti- lui Schiller. El caută, ca şi epoca sa, rădăcinile răului pe o pistă
nereţe, un aer stîngaci, atît în cîmpul speculaţiei, cît şi în acela falsă, căci barbaria nu stă în eficacitatea slabă a raţiunii sau a
al artei poetice; căci de obicei mă zorea poetul, cînd trebuia să adevărului, ci în faptul că se aşteaptă o asemenea eficacitate din
filozofez, şi spiritul filozofic, cînd voiam să compun poezie. Şi partea lor sau chiar că se atribuie raţiunii o astfel de eficacitate
azi mi se întîmplă adesea ca imaginaţia să-mi tulbure abstracţii- prin supraevaluarea superstiţioasă a „adevărului". Barbaria re-
le, iar raţiunea rece, poezia." zidă în unilateralitate şi în nemăsură, în genere în proporţie de-
117. Admiraţia extraordinară a lui Schiller pentru spiritul lui fectuoasă.
Goethe, modalitatea sa aproape feminină de a intra în rezonanţă 118. Tocmai exemplul impresionant al Revoluţiei franceze,
cu intuiţia prietenului său, frecvent reflectate în corespondenţă, care pe atunci atinsese punctul culminant al terorii, 1-a făcut pe
vin tocmai din perceperea pătrunzătoare a acestui conflict pe Schiller să vadă cît de departe se întindea de fapt puterea zeiţei
care, faţă de natura aproape perfect sintetică a lui Goethe, el îl raţiunii şi în ce măsură bestia lipsită de raţiune din om triumfa,
va resimţi de două ori dureros. Acest conflict îşi datorează exis- în mod sigur şi evenimentele acelor zile au fost cele care au
tenţa împrejurării psihologice după care energia simţirii este impus cu precădere atenţiei lui Schiller această problemă. Se
distribuită, în egală măsură, intelectului şi imaginaţiei creatoare. întîmplă adesea ca o chestiune în fond personală şi aparent su-
Schiller pare să-şi fi dat seama de această circumstanţă; în ace- biectivă să se ridice deodată la nivelul unei probleme generale,
eaşi scrisoare către Goethe, el observa că după ce începuse „să-şi interesînd întreaga societate, atunci cînd ea se confruntă cu eve-
cunoască şi să-şi utilizeze" forţele morale, destinate să aşeze cu- nimente exterioare, a căror psihologie cuprinde aceleaşi elemente
venitele hotare imaginaţiei şi intelectului, o boală fizică ame- ca şi conflictul personal. Problema personală capătă astfel o
ninţa să le submineze. O funcţie insuficient dezvoltată este ca- demnitate de care fusese lipsită înainte, prin faptul că neunirea
racterizată, cum s-a observat adesea, de faptul că ea încetează cu sine însuşi este întotdeauna cumva jenantă şi înjositoare, ge-
să mai fie la dispoziţia conştientului, amesteeîndu-se inconşti- nerînd o situaţie interioară şi exterioară umilitoare, asemenea
ent, din proprie iniţiativă, cu alte funcţii, beneficiind adică de o unui stat dezonorat de războaie civile. De aceea, presupunînd
anume autonomie şi comportîndu-se dinamic, fără selectivitate că nu suferim de o excesivă supraevaluare, ne sfiim să ne facem
diferenţiată, ca un impetus sau ca o simplă intensificare, şi tră- publice conflictele pur personale. Dacă însă izbutim să desco-
gînd după sine sau constrîngînd funcţia conştientă, diferenţiată, perim şi să înţelegem legătura dintre problema noastră personală
în aşa fel îneît aceasta este fie împinsă dincolo de limitele pe şi marile evenimente contemporane, atunci această coincidenţă
care şi le-a fixat pe baza propriei intenţii şi hotăriri, fie oprită înseamnă un fel de salvare din singurătatea condiţiei pur perso-
pe loc, înainte de a ajunge la ţintă şi atrasă pe o cale lăturalnică, nale, iar problema subiectivă se dilată, devenind o chestiune ge-
fie — în fine — este situată în opoziţie cu cealaltă funcţie con- nerală a societăţii noastre. Ceea ce nu reprezintă un cîştig ne-
ştientă, conflict ce rămîne nerezolvat atîta timp cît forţa pertur- însemnat în perspectiva unei soluţii posibile. Căci în vreme ce
batoare a instinctului, inconştient adăugată, nu se diferenţiază problema personală are la dispoziţie doar acele energii precare
ale interesului conştient pentru propria persoană, forţele instinc-
13 L a 31 a u g ust 17 94 . tuale colective vin să se îmbine cu interesele eului şi astfel apare
92 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 93

o nouă situaţie care oferă noi posibilităţi de rezolvare. Ceea ce — şi aici se află o deosebire esenţială între ei —, ci spre omul
n-ar fi putut să facă niciodată forţa personală a voinţei sau a care trăia sub „cerul grecesc". Comună însă le este amîndurora
curajului poate să facă forţa instinctuală colectivă; ea transportă orientarea retrospectivă şi, legată indisolubil de ea, idealizarea
individul dincolo de obstacolele pe care cu energia sa personală şi supraevaluarea trecutului. în faţa frumuseţii antice, Schiller
nu le-ar fi putut niciodată birui. uită de grecul real al vieţii de fiece zi, iar Rousseau se avîntă
119. Putem presupune astfel că impresiile legate de afirmînd: „l'homme naturel est tout pour lui; ii est l'unite nu-
eveni merique, l'entier absolu"* şi trece cu vederea faptul că omul na-
mentele contemporane i-au dat lui Schiller curajul de a încerca tural e eminamente colectiv, adică tot atît de mult în sine, cît şi
să găsească o soluţie de împăcare a conflictului dintre individ în celălalt şi orice în afară de o alcătuire unitară. Rousseau afirmă
şi funcţia socială. Acest dezacord a fost adînc resimţit şi de în altă parte: „Nous tenons â tout, nous nous accrochons â tout;
Rousseau, constituindu-se chiar în punctul de pornire al scrierii les temps, les lieux, les hommes, les choses, tout ce qui est,
Emile ou de l'e'ducation.Găsim acolo cîteva pasaje importante tout ce qui sera, importe â chacun de nous: notre individu n'est
pe ntru pro blem a no astră: „L'h om m e civil n'est qu 'une u nite plus que la moindre pârtie de nous-memes. Chacun s'etend,
fractionnaire qui tient au denominateur, et dont la valeur est pour ainsi dire, sur la terre entiere, et devient sensible sur toute
dans son rapport avec l'entier, qui est le corps social. Les bon- cette grande surface [...] Est-ce la nature qui porte ainsi les
nes institutions sociales sont celles qui savent le mieux denatu- hommes si loin d'eux-memes?" 15
rer l'homme, lui oter son existence absolue pour lui en donner 122. Rousseau se înşală: el crede că această stare e de dată
une relative, et transporter le moi dans l'unite commune." recentă. Nu! Recentă este doar conştientizarea ei; ea a existat
120. „Celui qui dans l'ordre civil veut conserver la dintotdeauna şi cu cît coborîm către începuturi, cu atît existenţa
primaute ei este mai evidentă. Căci ceea ce descrie Rousseau nu este
des sentiments de la nature ne sait ce qu'il veut. Toujours en nimic altceva decît acea mentalitate a primitivului pe care
contradiction avec lui-meme, toujours flottant entre ses pen- Levy-Bruhl (loc. cit.) a desemnat-o perfect prin noţiunea de
chants et ses devoirs, ii ne sera jamais ni homme, ni citoyen; ii „participation mystique". Condiţia individualităţii reprimate nu
14
ne sera bon ni pour lui, ni pour les autres." este o cucerire recentă, ci reziduul acelui timp arhaic în care nu
121. Rousseau îşi începe cartea cu faimoasa frază: exista nici un fel de individualitate. Prin urmare, nu e vorba de
„Tout est o reprimare de dată recentă a individualităţii, ci doar de con-
bien, sortant des mains de l'Auteur des choses; tout degenere ştientizarea şi perceperea forţei copleşitoare a elementului colec-
entre les mains de l'homme."* Această frază este caracteristică tiv. Această forţă este evident proiectată asupra instituţiilor sta-
pentru Rousseau ca şi pentru întreaga sa epocă. Schiller priveşte tale şi clericale, ca şi cum nu oricine ar fi găsit mijloace şi căi
şi el în urmă, în orice caz nu spre omul natural al lui Rousseau
* „Omul natural e totul pentru el; e unitatea numerică, întregul absolut"
14 Emile, Canea I, p. 9. [„Omul civil nu este decît o unitate fracţionară (n. t.).
care ţine de numitor şi a cărei valoare stă în raportul său cu întregul care este 15 Loc. cit., Cartea a Ii-a, p. 65. [„Ţinem la tot, ne agăţăm de tot; timpurile,
corpul social. Instituţiile sociale bune sînt acelea care ştiu cel mai bine să de- locurile, oamenii, lucrurile, tot ceea ce este, tot ceea ce va fi contează pentru
natureze omul, să-i retragă existenţa absolută spre a-i da una relativă şi a trans- fiecare dintre noi; individualitatea noastră nu mai e decît partea cea mai mică
planta eul în unitatea comună." „Cel care vrea să păstreze în ordinea civilă din noi înşine. Fiecare se întinde, ca să spun aşa, pe întreg pămîntul şi totul
prioritatea sentimentelor naturii nu ştie ce vrea. Mereu în contradicţie cu sine devine sensibil pe această mare suprafaţă ... Oare natura este aceea care îi duce
însuşi, mereu şovăitor între propriile-i înclinaţii şi propriile-i îndatoriri, el nu astfel pe oameni atît de departe de ei înşişi?" — n. t.]
va fi niciodată nici om, nici cetăţean; nu va fi bun nici pentru sine, nici pentru
ceilalţi" - n. t.]
* „Totul e bun aşa cum iese din mîinile Autorului lucrurilor, totul degene-
rează în mîinile omului" (n. t.).
DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 95
^4 TIPURI PSIHOLOGICE

de a se eschiva eventual de la aplicarea comandamentelor mo- toare şi care de fapt rezumă afirmaţiile de mai sus: „O divinitate
rale! Aceste instituţii nu posedă nicidecum atotputernicia care binefăcătoare să smulgă la timp pruncul de la sînul maicii sale,
li se atribuie şi pentru care sînt din cînd în cînd combătute de să îl hrănească cu laptele unei vîrste mai bune şi să îl lase să
tot felul de nou-veniţi; acea forţă represivă se află în inconştientul crească pînă la maturitate sub îndepărtatul cer grecesc. Odată
nostru, şi anume în mentalitatea colectivă a barbarului ce ajuns la vîrsta bărbăţiei, să se reîntoarcă, sub chip străin, în vea-
continuă să dăinuie. Psihicul colectiv urăşte în oarecare măsură cul său; dar nu spre a-1 bucura cu înfăţişarea sa, ci cumplit, ca
orice dezvoltare individuală, dacă aceasta nu slujeşte nemijlocit fiul lui Agamemnon, spre a-1 curăţa."17 Imitarea modelului gre-
ţelurile colectivităţii. Astfel, diferenţierea uneia dintre funcţii, de cesc nu putea fi mai limpede exprimată. în această formulare
care am vorbit mai sus, constituie într-adevăr dezvoltarea unei strînsă se întrevede însă şi o limitare care îl obligă mai apoi pe
valori individuale, dar încă atît de subordonată colectivităţii, în- Schiller la o substanţială lărgire de perspectivă; el continuă:
cît, cum am văzut, individul însuşi ajunge să fie păgubit. Din „Substanţa el şi-o va lua, ce-i drept, din prezent, dar forma o
cauză că nu au cunoscut condiţiile mai vechi ale psihologiei va împrumuta de la un timp mai nobil, ba chiar de dincolo de
umane, atît Schiller, cit şi Rousseau au căzut victime unor ju- timp, de Ia unitatea absolută, nestrămutată a fiinţei sale." Schil-
decăţi eronate cu privire la valorile trecutului. Urmarea este că ler simţea probabil limpede că trebuia să se întoarcă şi mai mult
ei au pornit de la imaginea înşelătoare a unui tip uman desăvîrşit în trecut, în timpul arhaic al eroilor divini, în care oamenii erau
care ar fi existat în trecut şi care, ulterior, s-ar fi prăbuşit cumva semizei. Motiv pentru care afirmă în continuare: „Aici, din ete-
de pe soclul său. Orientarea spre trecut este o rămăşiţă a gîndirii rul pur al naturii sale demonice, ţîşneşte izvorul frumuseţii, ne-
antice; se ştie că întreaga mentalitate antică şi barbară presupu- contaminate de stricăciunea seminţiilor şi a timpurilor care se
nea existenţa unei vîrste de aur, paradisiace, care ar fi precedat rostogolesc, adînc sub el, în tulburi viitori." Aici apare imaginea
timpurile rele de astăzi. Abia marea faptă socială, de ordinul frumoasă dar iluzorie a unei vîrste de aur, în care oamenii mai
istoriei ideilor, a creştinismului a fost aceea care a oferit omului erau încă zei şi se desfătau privind frumuseţea eternă. Dar tot
o speranţă de viitor, făgăduindu-i înfăptuirea idealurilor sale în aici poetul îl depăşeşte pe gînditorul Schiller. Cîteva pagini mai
vremurile ce aveau să vină.16 Accentuarea mai puternică a acestei jos, gînditorul cîştigă din nou teren. „într-adevăr", spune Schil-
orientări spre trecut în dezvoltarea mai nouă a spiritului se leagă ler, „trebuie să ne pună pe gînduri faptul că, aproape în fiecare
probabil de fenomenul acelei regresii generale către păgî-nism, epocă istorică în care înfloresc artele şi guvernează gustul, ome-
care s-a manifestat din ce în ce mai mult o dată cu Renaşterea. nirea este decăzută şi nu se poate găsi nici măcar exemplul unui
123. Sigur este că orientarea regresivă are şi o anumită in- singur popor care să probeze că o cultură estetică de grad înalt
fluenţă asupra alegerii mijloacelor de educare a omului. Această şi de mare universalitate merge mînă în mînă cu libertatea po-
dispoziţie a spiritului se sprijină pe o imagine înşelătoare a tre- litică şi cu virtutea burgheză, că moravurile frumoase fac pere-
cutului. Am putea să trecem peste ea, dacă identificarea conflic- che cu bunele moravuri, iar polisarea comportării cu adevărul
tului dintre tipuri şi mecanismele tipice nu ne-ar constrînge să ei."'»
căutăm elementul capabil să le restabilească unitatea. Este ceea 124. Corespunzător unei bine cunoscute experienţe, incontes-
ce îl preocupa şi pe Schiller, după cum vom vedea în continuare. tabilă atît în particular, cît şi în general, eroii timpurilor primi-
Principala lui idee în această privinţă reiese din pasajele urmă- tive nu vor fi dus un mod de viaţă cu deosebire moral, ceea ce

16 Aluzii analoage apar deja în misterele greceşti.


17 Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen, Scrisoarea a
9-a.

18 Loc. cit.. Scrisoarea a 10-a.


96 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 97

de altfel nu afirmă nici un mit grecesc sau de aiurea. Căci toată cu limbajul poetic. Să se fi înţeles oare Schiller pe sine însuşi
frumuseţea de atunci s-a putut bucura de propria-i existenţă nu - greşit? S-ar zice că da, altminteri el nu şi-ar fi putut contraar-
mai pentru că în acele vremuri nu erau nici lege penală şi nici gumenta într-o asemenea măsură propriile poziţii. Poetul vor-
poliţie de moravuri. Recunoscînd acest adevăr psihologic, că beşte de un izvor de pură frumuseţe, situat dincolo de toate tim-
frumuseţea vie îşi întinde strălucirea de aur doar înălţîndu-se purile şi seminţiile şi ţîşnind în sufletul fiecărui om. El nici nu
deasupra unei realităţi pline de întuneric, de chin şi de urîţenie, se referă la omul Antichităţii greceşti, ci la vechiul păgîn din
Schiller îşi subminează, de fapt, propriul proiect; el îşi propu - sufletul nostru, la parcela de natură etern nealterată şi de fru-
sese să arate că ceea ce este despărţit se poate reuni prin con - museţe naturală care sălăşluieşte, inconştient dar viu, în noi şi
templarea, consumarea şi crearea frumosului. Frumuseţea tre - a cărei strălucire ne transfigurează fiinţele vremurilor primitive
buia să devină un mediator, destinat să restabilească unitatea şi ne face să cădem în eroarea de a crede că oamenii de atunci
originară a fiinţei umane. Dar orice experienţă se împotriveşte ar fi posedat ceea ce noi căutăm. Este omul arhaic, repudiat de
acestei idei, arătînd că frumuseţea, ca să existe, are neapărată conştiinţa noastră orientată colectiv, care ne apare atît de urît şi
nevoie de propriul ei contrariu. de inacceptabil şi care este totuşi purtătorul acelei frumuseţi pe
125. Acum, gînditorul este acela care, la fel ca poetul care o căutăm zadarnic în altă parte. Despre acesta vorbeşte poe-
mai tul Schiller, iar pe acesta gînditorul Schiller îl interpretează greşit
înainte, se află alături de Schiller: el nu are încredere în frumu ca model grecesc. Ceea ce însă, în ciuda strădaniei sale, gîn-
seţe, considerînd chiar, pe baza experienţei, că nu este imposibil ditorul nu poate deduce logic din piesele-martor care îi stau la
ca ea să exercite o influenţă nefavorabilă: „Oriunde ne îndrep dispoziţie, îi este făgăduit de poet în limbaj simbolic.
tăm privirea în lumea trecutului, observăm că libertatea şi gustul 128. Din toate cele spuse pînă acum rezultă din plin că orice
se evită reciproc şi că. frumuseţea îşi întemeiază stăpînirea doar încercare, înfăptuită în zilele noastre, de echilibrare a fiinţei
pe prăbuşirea virtuţilor eroice." 19 umane unilateral diferenţiate, trebuie să conteze pe acceptarea
126. Pe această constatare, mijlocită de experienţă, cu serioasă a funcţiei valoric inferioare, căci nediferenţiate. Nici o
greu încercare de mediere nu va izbuti, dacă nu va declanşa energiile
se poate întemeia revendicarea adresată de Schiller frumuseţii. funcţiilor valoric inferioare şi nu le va conduce apoi pe acestea
Urmărindu-şi mai departe subiectul, el ajunge chiar să constru la diferenţiere. Acest proces poate avea loc doar în acord cu
iască, cu toată claritatea dorită, reversul frumuseţii: „Dacă ţinem legile energeticii, adică trebuie să fie creată o diferenţă de nivel
seama doar de ceea ce ne învaţă experienţele de pînă acum de capabilă să ofere energiilor latente posibilitatea de a se manifes-
spre influenţa exercitată de frumuseţe, nu ne prea simţim îndem ta. Ar fi o încercare lipsită de perspectivă, întreprinsă deja de
naţi să ne dezvoltăm sentimente care sînt atît de primejdioase repetate ori şi eşuată de tot atîtea ori, aceea de a converti nemij-
pentru adevărata cultură a omului; ci, cu riscul barbariei şi al locit o funcţie valoric inferioară într-o funcţie valoric superioa-
durităţii, este mai bine să ne lipsim de forţa înduioşătoare a fru ră. Tot atît de bine am putea încerca să creăm un perpetuum
museţii, decît să fim expuşi, în ciuda tuturor avantajelor rafină mobile. Nici o formă de energie valoric inferioară nu poate fi
rii, influenţelor ei moleşitoare." 20 pur şi simplu convertită într-una valoric superioară, decît dacă
127. Conflictul dintre poet şi gînditor s-ar putea aplana o sursă de valoare superioară conlucrează concomitent la acest
în si proces, adică transformarea nu poate avea loc decît pe seama
tuaţia în care gînditorul nu ar interpreta literal, ci simbolic cu funcţiei superioare, fără însă ca valoarea iniţială a formei de
vintele poetului, aşa cum de altfel se şi cuvine să se procedeze energie superioară să poată fi vreodată atinsă de formele valoric

19 Loc. cit.
20 Loc. cit.
98 TIPURI DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 99
PSIHOLOGICE

inferioare, ba nici chiar de funcţia valoric superioară, ci echili- a v oi r, c o m m e c e ll e s d e la n a t u re , un e in fl e x ib il it e qu e ja m a is


brarea se va face, va trebui să se facă la o temperatură medie. a u c une fo rc e hum a in e ne pe u t v a inc re , la de pe n da nc e de s h om -
Concluzia inevitabilă este însă că acela care se identifică cu m e s re de vi e n dr a i t a l or s c e ll e de s c h o se s ; ou re u ni ra it d a n s la
funcţia sa diferenţiată se instalează într-o condiţie cu adevărat re pu bl iq u e to us Ie s a va nt a g e s d e l'e t a t na tu re l â c e ux d e l'e ta t
echilibrată, dar inferioară în raport cu valoarea iniţială aparentă. c iv il; o n jo indra it â la lib e rte qui m a intie n t l'hom m e e xe m p t de
Orice educaţie a omului care tinde către unitatea şi armonia fiin- v i c e , l a m o ra l i t e q u i l 'e l e v e â l a v e rt u. "
ţei trebuie să se confrunte cu această realitate. Este concluzia 130. întem eindu-se pe această reflecţie, el ne
pe care Schiller o formulează în felul său propriu; el se împo- sfătuieşte:
triveşte să-şi asume însă consecinţele ce decurg de aici, cu riscul „ M a i nt e n e z l'e n fa nt d a ns la se ul e d e p e n d a nc e d e s c h os e s, v o us
chiar de a trebui să renunţe la frumuseţe. a u r e z s u i v i l 'o rd re d e l a n a t u r e d a n s l e p ro g r e s d e s o n e d u c a -
129. După ce gînditorul şi-a formulat concluzia necruţătoare, ti on . " „ II ne fa u t po in t c on tra i n d re u n e n fa nt d e re st e r q u a n d i i
poetul ia din nou cuvîntul: „Dar poate nu experienţa este scau- ve u t a lle r, n i d'a lle r q ua nd ii v e ut re ste r e n p la c e. Q ua n d la vo-
nul de judecată în faţa căruia se poate decide o problemă ca lon te d e s e n fa nts n'e st po int gâ te e pa r n otre fa ute, ils ne v e ule nt
aceasta şi, înainte de a acorda credit mărturiei ei, ar trebui să rien inutilem en t." 23

fie în afară de orice îndoială că este aceeaşi frumuseţe de care 131. N e n o ro c i r e a e s t e c ă „ Ie s l o i s d e s n a t i o n s " n u
vorbim şi împotriva căreia depun mărturie acele exemple." 21 Se co in ci d
vede de aici că Schiller încearcă să se aşeze deasupra experien- nic io da tă şi în n ic i o îm pre ju ra re c u le g ile na turii, în tr-a tît înc ît
ţei, cu alte cuvinte: să confere frumuseţii o calitate care nu îi c o n d iţ ia c i v i li z a tă să fi e t ot od a t ă ş i c on di ţi a n a t ur a l ă . O a s tfe l
revine potrivit experienţei. El crede că „frumuseţea ar trebui să de c on c ord a nţă a r pu te a fi în ge n e re gînd ită doa r c a u n c om pro
se adeverească drept o condiţie necesară a omenirii", prin ur- m is în c are nic i una din c ele două c ondiţii nu s-a r rea liza la co ta
mare drept o categorie necesară, constringătoare; de aceea el ide a lu lui pro priu , c i s-a r situa c o nside ra b il sub nive lu l a c e stuia .
vorbeşte şi despre o noţiune pur raţională de frumuseţe, precum C i n e în să va vr e a să a t in gă id e a lu l u ne ia sa u a lt e i a d in tr e c on
şi despre o „cale transcendentală" care ne îndepărtează de „cercul diţii va tre bui să urm e z e sfa tul form u la t c h ia r de R o usse a u : „ 11
fenomenelor şi de prezentul viu al lucrurilor". „Cine nu cutează fa u t o p t e r e n t r e fa i r e u n h o m m e o u u n c i t o y e n ; c a r o n n e p e u t
să se ridice deasupra realităţii, acela nu va cuceri niciodată ade- fa i re â l a f o i l ' u n e t l'a u t r e . " *
vărul."22 Rezistenţa subiectivă împotriva căii care, potrivit ex-
perienţei, este inevitabil descendentă îl determină pe Schiller să
132. în no i e x istă a m b e le n e c e sită ţi: n a tură şi c ultură .
N oi nu
constrîngă intelectul logic să slujească sentimentului, obligîndu-1 p u t e m s ă f i m d o a r n o i î n ş i n e , c i t re b u i e s ă n e ra p o r t ă m ş i l a
astfel să producă o formulă capabilă totuşi să determine reali- ce ilalţi. T rebuie să e xiste un d rum c are să n u fie un sim p lu com -
zarea intenţiei iniţiale, deşi imposibilitatea acestei operaţii a fost
îndeajuns demonstrată. Un tur de forţă asemănător întreprinde 23 Emile. Cartea a Ii-a, pp. 68 ş. urm. [„Dacă legile naţiunilor ar putea
şi Rousseau, atunci cînd, presupunînd că dependenţa de natură, avea, ca şi cele ale naturii, o inflexibilitate pe care nici o forţă omenească să
spre deosebire de dependenţa de oameni, nu produce vicii, ajunge nu o poată vreodată înfrînge, dependenţa de oameni s-ar reduce la dependenţa
la următoarea concluzie: „Si Ies lois des nations pouvaient de lucruri; în republică s-ar aduna arunci toate avantajele stării naturale şi ale
statului civil; s-ar îmbina libertatea care-l menţine pe om lipsit de vicii şi mo-
ralitatea care îl înalţă la virtute." „Menţineţi copilul doar în dependenţa lucru-
21 Loc. cit.
rilor şi veţi urma porunca naturii în progresul educaţiei lui." „Un copil nu tre-
22 Loc. cit. buie constrins să rămînă pe loc, cînd vrea să plece; nici să plece, cînd vrea să
stea pe loc. Atunci cînd voinţa copiilor nu este viciată de erorile noastre, ei nu
vor nimic în mod inutil" — n. t.]
* „Trebuie să optezi între a face un om şi a face un cetăţean; căci nu-i poţi
face şi pe unul şi pe celălalt" (n. r.).
100 TIPU RI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 101

promis, ci şi o stare sau un proces în măsură să corespundă fiinţei prin raţiu n e, cu o sarcin ă p e care n u o po ate rezo lv a. D ar p en tru
vii, ceva de genul a ceea ce spune profetul: o „semita et via a g ăsi această cale şi a se putea angaja p e ea, el trebuie să -zăb o
sancta", o „via directa ita ut stulti non errent per eam." 24 Sînt vească m ai întîi vrem e îndelu ngată în faţa direcţiilo r contrare în
deci înclinat să-i dau dreptate şi poetului Schiller care, în acest care s-a bifu rcat d rum ul p arcu rs de el pînă atun ci. Curg erea ţiivie
caz, 1-a tratat cam brutal pe gînditor, căci există nu doar adevă- sale este ză g ăzu ită prin o b stacu la re. O riu n d e se p ro d u ce o
ruri raţionale, ci şi iraţionale. Iar ceea ce pare imposibil pe calea stază a libidoului, contrariile unite m ai înainte, în curgerea - neîn
intelectului se adevereşte, adesea, pe calea iraţionalului. într-ade- treru p tă a v ieţii, se scin d ează şi se d esp art în calita te d e adv - er
văr, cele mai mari transformări prin care a trecut omenirea nu s- sari do rnici de lup tă. E le se epu izeaz ă apo i în tr-o bătălie m ai
au înfăptuit pe calea unui calcul intelectual, ci pe căi ignorate lu ng ă, im p rev izib ilă ca du rată şi ca rezu ltat, iar din en erg ia p e
sau socotite absurde de către contemporani şi cărora abia mult care ele o pierd ia n aştere cel de al treilea elem en t, care este
mai tîrziu li s-a dezvăluit necesitatea intrinsecă. De cele mai to c m ai în cep u tul no u lu i d ru m .
multe ori însă ele nici nu sînt înţelese, căci legile cele mai im- 134. C oresp u nzăto r acestei regu li, S ch iller întrep rin de
portante ale dezvoltării noastre spirituale continuă să fie pentru o cer
noi o enigmă. cetare ad în cită a con trariilo r activ e. In diferen t d e ob staco lu l de
133. Oricum, nu sînt prea înclinat să acord o valoare specială care ne lo v im — cu con d iţia c a el să fie fo arte d ific il — d ez
gestului filozofic al poetului, căci intelectul pus în slujba poe- b in area d in tre in te n ţia n o astră şi o b ie ctele care s e îm p o triv esc
tului este un instrument înşelător. Ceea ce intelectul a fost în se transfo rm ă rap id în tr-un co n flict in terio r. C ăci d acă m ă stră
măsură să presteze a prestat deja, dezvăluind contradicţia dintre du iesc să sup un vo inţei m ele ob iectu l care se îm p otriveşte, în
dorinţă şi experienţă. Este de aceea zadarnic să ceri gîndirii fi- treaga m ea fiinţă intră treptat în relaţie cu el, şi anum e corespun
lozofice să soluţioneze acest conflict. Iar dacă, în cele din urmă, zăto r p u terii lib id o u lu i ca re a p us stăp în ire p e el şi care trag e,
am putea găsi o soluţie, n-am depăşi din acest motiv obstacolul, ca să spu n aşa , în o b iect o p arte d in fiin ţa m ea . în felu l a ce sta
căci problema nu e de a concepe sau de a găsi un adevăr raţio- are lo c id en tificarea u no r p ărţi d in p erso n alitatea m ea cu fiinţa
nal, ci de a descoperi o cale acceptabilă pentru viaţa raţională. o b iec tu lu i. C o n flic tu l este a stfel m u ta t în p ro p riu l m eu su fle t.
Nu au lipsit niciodată propuneri şi doctrine înţelepte. Dacă nu- A c ea stă „in tro ie cţie" a c o nflictu lui cu ob iec tu l îm i c re e az ă u n
mai despre aceasta ar fi fost vorba, încă din timpurile lui Pita- d e za co rd in terio r, p rov o cîn d o n ep u tin ţă faţă d e o b iec t şi stîr-
gora omenirea ar fi avut cea mai frumoasă ocazie de a atinge nind astfel afecte care sînt întotdeauna sim ptom ul unei dezbinări
toate culmile. De aceea nu trebuie să luăm ad litteram propu- in terio are . A fe cte l e m ă d e te rm in ă în să s ă m ă p e rce p p e m in e
nerile lui Schiller, ci se cuvine să le înţelegem ca pe nişte sim- în su m i şi s ă- m i în d re p t a ten ţia — d ac ă n u s în t o rb — as u p ra
boluri care, potrivit înclinaţiei sale filozofice, apar înveşmîntate m ea şi să u rm ă resc în m in e în su m i jo cu l o po z iţiilo r.
în haina conceptelor filozofice. în acest sens „calea transcen- 135. P e a c ea st ă c ale se an g aje a z ă S c h ille r: e l n u
dentală" pe care se pregăteşte Schiller să se angajeze nu trebuie d e sc o p e ră
înţeleasă ca un raţionament de ordinul teoriei critice a cunoaşte- conflictul ca fiind între stat şi individ, ci îl concepe, la începutul
rii, ci mai degrabă simbolic, ca acea cale pe care omul păşeşte c ele i d e a 1 1 -a s criso ri, c a d u alitate a „ p ers o an e i şi a stări i",
ori de cîte ori are de a face cu o piedică pe care nu o poate birui respectiv eul şi condiţia variabilă a afectanţei sale (Affiziertseiri).
în vrem e ce eu l are o relativă constanţă, relaţio narea (afectan ţa)
24 Isaia, 35, 8: „[...] cale curată şi cale sflntă [...] cei risipiţi vor merge sa este schim băto are. P rin urm are, S chiller vrea să ajungă la ră
pe dînsa şi nu se vor rătăci".
d ă ci n a co n f li ct u l u i. î n t r- a d e v ă r, p e d e - o p a rt e es te v o rb a d e
fun cţia co n ştientă a eulu i, pe d e alta, de relaţio n area co lectiv ă.
A m b e le d eterm in ări ap a rţin p s ih o log iei u m an e. D ar d iferite le
102 TIPU RI PSIH O LOG ICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 103

tipuri văd de fiecare dată în altă lumină aceste realităţi funda- p e d eplin fap tu lui că S ch iller îl po ate g îndi pe D u m n ezeu n u ca
mentale. Pentru introvertit, ideea eului constituie, fără îndoială, d even ind, ci ca fiin ţîn d în etern ita te,d e u nd e şi recu no aşterea,
elementul continuu şi dominanta conştiinţei, la polul opus cu in tuiţie sigu ră, a „asem ăn ării cu D um nezeu" a cond iţieileid ea
situîndu-se relaţionarea sau afectanţa. Pentru extravertit, în in trovertite: „înfăţişat în desăvîrşirea sa, om u l ar fi d ecitatea uni
schimb, accentul cade mai degrabă pe continuitatea relaţiei cu stato rn ică ce răm în e p u ru ri ace eaş i în ap ele sch im b ării."
obiectul şi mai puţin pe ideea de eu. Pentru el, problema s-ar „D isp o ziţia către du m n ezeire o m u l o p o artă in con testab il -în în
pune deci altfel. Trebuie să ţinem seama de acest punct de ve- săşi p erso nalitatea sa."
dere atunci cînd urmărim în continuare reflecţiile lui Schiller. 136. A c ea stă co n cep ţie d e sp re fiin ţa lu i D u m n ezeu
Aşa, bunăoară, el gîndeşte ca extravertit cînd declară că persoa- este in
na se revelează „în eul etern statornic şi numai în el". Extraver- com p arab ilă cu do gm a creştin ă a d even irii u m an e a lu i D u m ne
titul, în schimb, ar spune că persoana se revelează doar în re- zeu şi cu acele con cepţii neop lato nice sim ilare d espre m am a zei
laţionalitatea ei, în funcţia relaţiei ei cu obiectul. „Persoană" lor şi despre fiul ei, care coboară în calitate de dem iurg în fluxul
este doar în cazul introvertitului exclusiv eul; în cel al extraver- deven irii.2 6 Concep ţia lu i Sch iller arată în să cărei funcţii îi atri
titului, persoana se află în afectanţa sa, nu în eul afectat. Eul buie el valoare suprem ă, respectiv valoare de divinitate: id eii de
extravertitului zace cumva sub afectanţa sa, adică sub relaţia lui. statornicie a eului. E l acordă cea m ai m are im po rtan ţă eulu i care
Extravertitul se găseşte pe sine însuşi în variabil, în schimbător, se ab strage d in afectan ţa şi, ca orice introv ertit, d iferen ţiază cel
introvertitul în statornic. Eul nu este nimic de genul „etern sta- m ai m u lt această idee. D um n ezeu , v alo are a sup rem ă, rep rezintă
tornic", cu atît mai puţin în cazul extravertitului care îi acordă p en tru el a b stracţia ş i co n serv area eu lu i. P en tru e x tra v ertit, în
o atenţie neînsemnată. Introvertitul, în schimb, beneficiază din sch im b, D um n ezeu este trăirea ob iectu lu i, ab so rbirea în realita
plin de eu şi se teme din acest motiv de orice fel de schimbare te , d e u n d e şi fap tu l c ă lu i îi es te m a i sim p a tic u n D u m n ez eu
care ar putea să-1 atingă. Afectanţa poate fi ceva de-a dreptul d even it om , decît un leg islato r etern im u ab il. A ceste p uncte de
penibil, dar extravertitul nu ar vrea nicicum să se lipsească de vedere au valabilitate, aşa cum aş vrea să observ aici anticip în d,
ea. Următorul pasaj ne îngăduie să-1 recunoaştem de asemenea do ar p en tru psih o log ia co n ştien tă a tip urilor. în cazu l in con şti
pe introvertit: „Să rămînă constant el însuşi în mijlocul tuturor e n tu l u i, r a p o r t u l s e s c h i m b ă . S - a r z i c e c ă S c h il l e r a a v u t în
schimbărilor, să transforme toate percepţiile în experienţe, să le această p riv in ţă unele intu iţii: în cazul în care conştiin ţa lui cre
reducă deci la unitatea cunoaşterii şi să facă din fiecare mod al de în D um nezeu fiinţîn d im uabil, calea către divinitate este p en
său de manifestare în timp o lege pentru toate timpurile, iată tru el d esch isă d e s im ţu ri, d eci d e a fe cta n ţa, d e sc h im b ă to r, d e
prescripţia care îi este dată prin intermediul naturii sale raţiona- p ro cesu l v iu . A cesta este în să p en tru el o fu n cţie d e im p o rtanţă
le."25 Atitudinea abstractivă, autoconservatoare, este evidentă; secu nd ară, iar în m ăsura în care se identifică cu eul şi îl abstrage
ea devine chiar îndreptarul suprem. Fiecare trăire trebuie să fie p e el d in cee a ce e sch im b ăto r, atitu d in ea sa co n ştien tă d ev in e,
de îndată înălţată la rang de experienţă, iar din suma experi - ş i e a, în în tre g im e ab stra ctă , în v re m e c e a fec ta n ţ a, relaţia c u
enţelor trebuie să rezulte pe loc o lege pentru toate timpurile ob iectu l, este lăsată, în m o d n ecesar, m ai m u lt p e seam a in con
viitoare; cealaltă condiţie, prin care se interzice transformarea ştientului. D in această stare d e fap t rezultă consecin ţe notabile.
trăirii în experienţă, pentru ca astfel să nu apară legi stînjeni- 137. A titudinea conştien t abstractizan tă care, potrivit cu
toare pentru viitor, este la fel de omenească. Ceea ce corespunde id ea
lu l ei, face d in fieca re trăire o ex p erien ţă, ia r din ex p erien ţe o
25 Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 11-a. le ge , d u ce la o an u m e lim itare şi sără cire, caracte ristic e in tro -

26 Cf. discursul lui Iulian despre mama zeilor.


104 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 105

venitului. Schiller le-a simţit limpede în relaţiile sale cu Goethe, în su şi îi este su pus ei, prezenta re a lu i S ch iller ne o feră o- im a
căci el a perceput natura mai extravertită a lui Goethe ca opu- g in e e x actă a acelei să răc ii ca re o b işn u ie şte să se d ezv o lte ca
nîndu-i-se în chip obiectiv.27 Goethe afirmă semnificativ despre u rm are a un ei atitu d in i esenţialm en te ab stractizan te.
sine însuşi: „Eu sînt în calitate de ins contemplativ un realist 139. O altă consecin ţă ce rezu ltă din această atitu d ine a
incarnat, în aşa fel încît în legătură cu toate lucrurile care mi se con
înfăţişează nu sînt în stare să-mi doresc nici mai multe, nici mai ştiin ţei, care se v a d oved i im po rtan tă p e p arcu rsu l d esfăşu rării
puţine, şi nu fac nici o diferenţă între obiecte decît aceea că unele cerc etă rii no astre, e ste îm p reju rare a că in c on ş tien tu l d ezv o ltă
mă interesează, iar altele nu." 28 Despre influenţa lui Schiller în tr-u n astfel d e caz o atitu din e co m p en satorie. C u cît ab strac
asupra sa, Goethe afirmă în mod caracteristic: „Dacă v-am slujit tiza re a co n ştien tă lim ite a z ă m ai m u lt rela ţia cu o b ie ctu l p rin
drept reprezentant al unor obiecte, dumneavoastră, în schimb, a b u nd e n ţa d e „e x p erien ţe " şi d e „leg i" p e c are le c re e a z ă , c u
m-aţi îndreptat de la observarea prea severă a lucrurilor exte- a tît ap a re m a i m u lt în in c o n ştie n t o do rin ţă d e o b ie c t c are s e
rioare şi a raporturilor dintre ele către mine însumi, m-aţi învăţat m an ifestă, finalm en te, în conştiin ţă ocafixa ţie senzorială obse
să privesc cu mai multă echitate multilateralitatea omului lăun- dantă pe obiect.în lo cul un ei relaţiia fective cu ob iectul absent,
tric" etc.29 La rîndu-i, Schiller a descoperit în Goethe o com- respectiv refulat p rin abstractizare, av em aici a face cu o relaţie
pletare, repetat subliniată, sau o desăvîrşire a propriei fiinţe, şi senzorială. D e aceea, după Sch iller, sim ţurile şi nu sentim entele
a simţit diferenţa între ei doi, pe care a caracterizat-o astfel: „Nu sîn t acele a care du c, fap t sem n ificativ , la d iv initate. E u l său se
aşteptaţi de la mine o mare bogăţie materială de idei; este ceea slujeşte de gînd ire, dar afectanţa, sen tim entele sale se slu jesc de
ce eu găsesc la dumneavoastră. Nevoia şi aspiraţia mea este să sen zo rialitate. D up ă S ch iller d eci co nflictu l se d esfăşo ară în tre
fac mult din puţin, iar dacă ar fi să cunoaşteţi mai îndeaproape s p iritu alita te ca g în d ire şi se n z o rialita te c a se n tim e n t sa u ca
sărăcia mea în ceea ce se cheamă cunoştinţe dobîndite, veţi fi
a f ec t a n ţ a . L a e x tra v e rti t, l u c ru ri le s ta u in v er s : re la ţ ia sa cu
probabil de acord că în unele privinţe lucrul acesta mi-a şi iz-
o b iec tu l e ste d ezv o ltată, d ar lum ea sa d e id e i este s en zo rială,
butit. Cercul meu de idei fiind mai mic, îl parcurg tocmai de
con cretă şi p erson ală.
aceea mai repede şi mai des, şi pot tocmai de aceea să-mi fo-
losesc mai bine bunurile şi să produc, prin formă, varietatea care
140. S im ţirea senzorială sau, m ai b ine zis, sim ţirea
aflată sub
îi lipseşte conţinutului. Dumneavoastră vă străduiţi să vă sim-
cond iţia sen zo rialităţii este co lectivă ,adică ea creează o relaţio -
plificaţi lumea vastă de idei, eu caut varietate pentru micile mele
n are sau afec tan ţa care îl tran sp un p e om , toto d ată, în starea d e
posesiuni. Dumneavoastră aveţi de guvernat peste o împărăţie,
eu doar peste o familie ceva mai numeroasă de concepte pe care „particip are m istică", d eci în condiţia un ei iden tităţi parţiale cu
tare mult aş dori să o lărgesc, transformînd-o într-o lume mi- obiectu l percepu t. Această id entitate se m an ifestă în d epend en ţa
că."30 fo rţată d e ob ie ctu l p e rce p u t şi ea d u c e d in n o u , p e ca lea un u i
138. Lăsînd deoparte anumite complexe de inferioritate ca- circulus vitiosus,la o intensificare a abstracţiunii, destinată anu
racteristice introvertitului şi socotind faptul că „lumea vastă de m e să su p rim e re laţ ia su p ă răto are şi c o n strîn g e re a rez u lta t ă.
idei" este mai puţin guvernată de extravertit, ci mai degrabă el Schiller a recunoscut această particularitate a sim ţirii senzoriale:
„Atîta tim p cît el [introvertitul] doar sim te, doar doreşte şi acţio
27 Scrisoare către Goethe, din 5 ianuarie 1798. n ează din sim p lă lăco m ie, el nu e n im ic a ltceva decît /u /w e."3 1
28 Scrisoare către Schiller, din 27 aprilie 1798. D a r d e v re m e c e in tro v e rtitu l n u p o ate să ab stra ct iz e ze la n e-
29 Scrisoare către Schiller, din 6 ianuarie 1798. s f ir ş i t sp re a sc ă p a d e a f e c t a n ţ a , e l s e v ed e în c el e d in u rm ă
30 Scrisoare către Goethe, din 31 august 1794.
o b lig a t să m o d eleze ex terio ru l. „ S p re a n u fi d o a r lu m e, sp un e

31 Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen, Scrisoarea a 11-a.


106 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 107

Schiller32, el trebuie să confere formă materiei, să exteriorizeze o lua re în c o nside ra re a tît d e d e plină a ob ie c tului, înc ît d in ta aces
tot ceea ce e interior şi să dea formă la tot ceea ce e exterior. n u m a i p o a t e s ă a p a r ă n i c i o d e f o r m a re c a ri c a t u r a l ă î n îcnl i p a
Ambele sarcini, gîndite în desăvîrşirea lor supremă, conduc îna- c a r e gî nd im î m p re un ă c u e l. V e d e m de c i c ă S c hi ll e r zî şi e a zbăa
poi la noţiunea de divinitate de la care am pornit." f or m u la p e to t c e e a c e po a t e fi m a i n ob il, a dr e sîn d a s tfe l
141. Acest context este semnificativ. Presupunînd că obiectul d ez voltării psih ologic e a individului pre te nţii ap roape e xorb te itan
simţit senzorial este un om, va accepta oare acesta o atare pro- — pre sup unîn d c ă îşi re pre z in tă , în toa te e le m e n te le ato lcaărtui
e,
cedură? Cu alte cuvinte, se va lăsa el modelat ca şi cum cel aflat s e n su l p ro pr ie i sa l e f or m u le .
în relaţie cu el ar fi creatorul său? A se juca de-a Dumnezeu în 142. O ri c u m , u n l u c ru e s t e c l a r, ş i a n u m e f a p t u l c ă
mic este doar vocaţia omului, dar în definitiv şi lucrurile neînsu- fo rm u l a
fleţite au un drept divin asupra propriei lor existenţe, iar lumea „a exterioriza tot ceea ce e interior şi a da form ă la tot ce e
nu mai era de mult un haos în clipa în care primele maimuţe exte rior" c on stituie ide alul atitud in ii co nştien te a intro ve rtitului.
antropomorfe au început să ascută pietre. Ar fi problematic dacă E a s e î n t e m e i a z ă , p e d e -o p a r t e , p e p r e s u p u n e re a c ă e x i s t ă o
dim e n siu ne ide a lă a lum ii inte rioa re de c o nc e pte, a prin c ipiulu i
fiecare introvertit şi-ar exterioriza lumea limitată de concepte şi
fo rm a l, i a r, p e d e a l t ă p a rt e , p e o c a p a c i t a t e i d e a l ă d e u t i l i z a r e
ar voi să modeleze lumea exterioară după ea, ceea ce, de fapt,
a prin c ipiulu i se n z oria l c a re , în a c e st c a z , n u m a i a pa re c a a fe c -
se şi întîmplă în fiecare zi, dar omul suferă — şi pe bună drep-
ta nţă, c i c a o pote ntă a ctivă. A tîta tim p cît o m ul e ste „ se nz oria l",
tate — de această asemănare cu Dumnezeu. Pentru extravertit, e l nu e „ nim ic d e c ît lu m e ", pe n tru „ a nu fi doa r lum e, e l tre buie
formula ar suna: „A interioriza tot ceea ce e exterior şi a da să confere form ă m ateriei". A vem aici a face cu răsturnarea
formă la tot ceea ce e interior." După cum am văzut mai sus, princ ipiu lui se n z oria l p a siv. T o tuşi c u m poa te să a ibă loc o a st
această reacţie i-a fost provocată lui Goethe de Schiller. în atare fe l d e ră s tu rn a re ? T o c m a i a c e a st a e pr ob le m a . E g re u d e a dm is
ordine de idei, Goethe ne oferă o admirabilă paralelă; el îi scrie c ă om ul p oa te să c o nfe re lu m ii sa le c on c e ptua le a c e a e xtra ord i
lui Schiller: „în schimb, eu sînt în orice fel de activitate aproape n a ră d i m e n s i u n e c a r e a r fa c e c a l u m e a m a t e r i a l ă s ă c a p e t e o
— aş zice — un perfect idealist: nu mă interesează defel obiec- fo rm ă c onv e na bilă şi c a re a r tra n sform a to toda tă a fe c ta n ţa , se n-
tele, ci pretind ca totul să se potrivească reprezentărilor mele" z oria lita te a, d intr-o sta re pa sivă într-una a c tiv ă, situa tă la înă l
(27 aprilie 1798). Ceea ce înseamnă că atunci cînd extravertitul ţim e a lum ii sa le d e ide i. Pe un de va , om u l tre bu ie p us în re la ţie ,
gîndeşte, lucrurile se petrec la fel de autocrat ca atunci cînd in- t re b u i e c u m v as u p u s, a l t m i n t e r i e l a r fi c u a d e v ă ra t a se m e n e a
trovertitul acţionează în afară33. Această formulă poate deci pre- lu i D um n e z e u. C a z în c a re S c hi ll e r a r fi ob li ga t s ă a dm it ă v io
tinde valabilitate acolo unde este atinsă o condiţie aproape per- le ntarea obie ctului şi să ac orde drept nelim itat de existe nţă func
fectă, şi anume, în cazul introvertitului, cînd se ajunge la o lume ţie i a rha ic e v a loric infe rioa re . A şa a p roc e d a t m a i tîrz iu, c e l pu
de concepte atît de bogată, de elastică şi de expresivă, încît ţi n t e o re ti c , N ie tz sc he . A t a re p re su p u ne re în să nu e ste v a la bi lă
obiectul nu mai e constrîns să intre într-un pat al lui Procust; pe ntru Sc hiller, întruc ît, din c îte ştiu, e l nu s-a exprim at ex plic it
iar în cazul extravertitului, cînd se ajunge la o cunoaştere şi la n i c i o d a t ă î n a c e a s t ă p r i v i n ţ ă . F o rm u l a l u i a re m a i d e g ra b ă u n
c a ra c te r to ta l na iv şi ide a list c a re se a c ordă bin e c u sp iritul vre
32 Loc. cit. m ii sa le , ne a fe c ta tă de ne înc re de re a a d înc ă în fiin ţa u m a nă şi în
33 Vreau să subliniez faptul câ toate observaţiile despre a d e v ă r u l u m a n , p r e c u m a fo st e p o c a c ri t i c i sm u l u i p s i h o l o g i c ,
extravertit şi in in a u gu ra tă ul te ri or de N i e t z s c h e .
trovertit pe care le-ara făcut în acest capitol sînt valabile numai pentru tipurile
discutate aici, respectiv pentru tipul simţirii intuitive, extravertite, reprezentat
143. F o r m u l a l u i S c h i l l e r s - a r p u t e a î n fă p t u i d o a r p r i n
de Goethe şi pentru tipul gîndirii intuitive, introvertite, reprezentat de Schiller. apli
c a re a un ui pu nc t de ve d e re în fo rţă, lipsit d e sc rupu le, n e pă să tor
la dr e p ta te a ş i e c h it a t e a fa ţă de o b ie c t, d e z i nt e r e sa t d e pr op ri a
108 TIPURI
PSIHOLOGICE
DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 109

competenţă. Numai într-un astfel de caz, pe care Schiller, în b) Despre instinctele fundamentale
mod sigur, nu 1-a avut în vedere, funcţia valoric inferioară ar
putea participa la viaţă. Iată cum elementele arhaice, naive şi 145. în Scrisoarea a 12-a, Schiller se confruntă cu
problema
inconştiente, învăluite încă în strălucirea cuvintelor mari şi a ges-
celor două instincte fundamentale cărora le consacră o descriere
turilor frumoase, au izbutit să se impună şi să ne ajute să creăm
completă. Instinctul „senzorial" se ocupă de „aşezarea omului
„cultura" pe care o avem astăzi, dar în legătură cu esenţa căreia
în limitele timpului şi de transformarea lui în materie". El re
omenirea este acum parţial dezbinată. Instinctul arhaic al pute-
clamă „schimbarea pentru ca timpul să aibă un conţinut. Aceas
rii, ascuns pînă atunci în spatele gesturilor culturale, s-a ridicat
tă stare a timpului doar plin se numeşte senzaţie." 3 * „Omul nu
în zilele noastre la suprafaţă şi a demonstrat, fără putinţă de tă-
este în această stare decît o unitate de mărimi, un moment plin
gadă, că „sîntem mai departe barbari". Nu trebuie să uităm că al timpului — sau mai degrabă nu este el, căci personalitatea îi
aşa cum, datorită punctului ei de vedere înalt şi absolut, atitu- este anulată atîta vreme cit îl stăpîneşte senzaţia iar timpul îl
dinea conştientă se poate mîndri cu o anumită asemănare cu di- tîrăşte după sine." „Prin legături indestructibile, el (instinctul)
vinitatea, tot astfel se poate dezvolta şi o atitudine inconştientă încătuşează spiritul care aspiră să se înalţe dincolo de lumea
a cărei asemănare cu divinitatea este orientată în jos, respectiv simţurilor şi cheamă abstracţia, din foarte liberele ei peregrinări
către o divinitate arhaică, de natură senzuală şi violentă. Enan- prin infinit, înapoi în hotarele prezentului." 35

tiodromia lui Heraclit este preocupată de venirea unui timp în 146. Este absolut caracteristic pentru psihologia lui
care şi acest deus absconditus va ieşi la suprafaţă şi îl va nimici Schiller
pe dumnezeul idealurilor noastre. S-ar zice că la finele veacului faptul că el consideră „senzaţie", şi nu, bunăoară, dorinţă senzo
al XVIII-lea oamenii nu îşi dădeau bine seama de ceea ce se rială activă, manifestarea acestui instinct. Ceea ce dovedeşte că
petrecea la Paris, stăruind într-o atitudine estetică, exaltată sau pentru el, senzorialitatea are caracter reactiv, de afectanţă, tră
ludică, fără îndoială spre a se preface că nu văd abisurile fiinţei sătură semnificativă pentru introvertit. Un extravertit ar scoate
în relief mai întîi caracterul dorinţei. Mai departe, caracteristic
e faptul că acest instinct reclamă schimbare. Ideea pretinde imu
„Dar cumplit e jos, acolo Omul să nu-i încerce
abilitate şi eternitate. Cel care se află sub primatul ideii aspiră
pe zei, Să nu poftească nicicînd a privi Ce-
la statornicie, de unde şi faptul că tot ceea ce tinde spre schim
acoperă ei, milostivi, cu noapte şi groază." bare se află de partea opusă, în cazul lui Schiller, de partea sen
(Schiller, Scufundătorul) timentului şi a senzaţiei, care, potrivit regulii, sînt contopite ca
144. Pe vremea lui Schiller nu sosise încă momentul con- fiind insuficient dezvoltate. Schiller nu distinge îndeajuns între
fruntării cu lumea de jos. Lăuntric, Nietzsche era mult mai sentiment şi senzaţie, după cum reiese din următorul pasaj:
aproape de ea, convins fiind că ne îndreptăm către o epocă de „Sentimentul poate doar să spună: aceasta e adevărat pentru
acest subiect în acest moment, iar în alt moment, poate să apară
mari bătălii. De aceea, în calitate de unic discipol autentic al lui
un alt subiect şi să ia înapoi afirmaţia senzaţiei momentane"
Schopenhauer, el a smuls vălul naivităţii şi ne-a revelat în Za-
(loc. cit.).
rathustra ceva din ceea ce era sortit să fie cuprinsul viu al unor
vremuri viitoare.
147. Acest citat arată că, pentru Schiller, senzaţie şi
sentiment
coincid şi în uzul limbii. Se vede că el evaluează şi diferenţiază

34 Loc. cit., Scrisoarea a 12-a.


35 Loc. cit.
110 TIPU RI PSIHOLO GICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 111

insuficient sentimentul de senzaţie. Simţirea diferenţiată poate cuno aşte „foa rte lib ere p eregrină ri prin infinit", nu doar abstra ţia , c
constata şi valori generale, nu doar cazuistice. Dar este adevărat c a la Sc h ille r.
că senzaţia afectivă a tipului de gîndire introvertită este, din 149. E x c l u z î n d s e n z o ri a l i t a t e a d e l a c o n c e p t u l ş i
cauza caracterului ei pasiv şi reactiv, de natură doar cazuistică, do m en iul
deoarece ea nu se poate niciodată ridica, dincolo de cazul par- p e rs o a n e i, S c h i l l e r p o a t e s ă a f i rm e c ă p e rs o a n a e s t e „ u n i t a t e a
ticular care a produs-o, la compararea abstractă a tuturor cazu- a b so l u t ă ş i i n d i v i z i b i l ă " c a re „ n u p o a t e fi n i c i o d a t ă î n c o n t ra
rilor, operaţie ce revine pentru tipul gîndirii introvertite funcţiei di c ţ ie c u si ne în să şi ". A c e a s tă u n it a t e e st e u n d e z id e ra t a l in te
gîndirii, şi nu funcţiei simţirii. Contrariul se produce la tipul le ctului ca re ar dori să -şi m en ţină su biec tul într-o ide ală integ ri
simţirii introvertite, la care sentimentul dobîndeşte caracter abs- tate, m otiv pentru care, în calitate de funcţie superioară, el
tract şi general şi el poate de aceea identifica valori generale şi exclud e funcţia se nz oria lită ţii c are îi a pa re infe rioa ră. R e zultatul
durabile. e s t e o m u t i l a r e a fi i n ţ e i u m a n e , c a u z ă ş i o ri g i n e a d e m e rs u l u i
148. Din descrierea lui Schiller mai rezultă că senzaţia afec- între prin s de S c hille r.
tivă (prin care denumesc tocmai amestecul caracteristic de sen- 150. D e o a re c e s e n ti m e nt u lrea p e n tr u S c h il le r c a l it a t e a
timent şi senzaţie în cazul tipului gîndirii introvertite) este acea se n
funcţie cu care eul nu se consideră identic. Ea asumă caracterul za ţiei afec tive, fiin d dre pt urm a re de na tură do ar ca zu istică, eva
unei împotriviri, al unui ce străin, care „anulează" personalita- lua re a m a x im ă , v e rita bilă v a loa re e te rn ă , e ste , fire şte , a c ord a tă
tea, o tîrăşte după sine, care îl situează pe om în afara sa, îl g î n d u l u i m o d e l a t o r , n u m i t d e S c h i l l e r „ i n s t i n c t u l f o 3r8m : e i"
înstrăinează de el însuşi. De aceea Schiller o compară cu afectul „ D a r i n c l i p a î n c a r e g î n d u l d e c l a ră : a şa eeslt ed, e c i d e d e -a
care îl face pe om „să-şi iasă din sine" 36. Revenirea la luciditate p u r u r i ş i î n v e c ii,a r v a l a b i l i t a t e a e n u n ţ u l u i s ă u e s t e g a ra n t a t ă
„este numită la fel de corect a intra în sine31, adică a se întoarce în de pe rsona litate aînsă şi, c a re sfide a z ă o ric e sc h im ba 3re 9
T
."re
propriul eu, a-şi restaura persoana". De aici rezultă fără echivoc bu ie să n e în tr e b ă m în să : o a re s e n su l ş i v a l o a re a p e rso n a li tă ţi i
că, pentru Schiller, senzaţia afectivă nu pare să aparţină per- sta u într-a de vă r num a i în sta tornic ie ? N u tot la fe l sîn t şi tra n s
soanei, ci este mai mult sau mai puţin o împrejurare auxiliară fo rm a r e a , d e v e n i re a , e v o l u ţ i a ? N u r e p r e z i n t ă e l e v a l o r i c h i a r
supărătoare, căreia ocazional „i se opune biruitor o voinţă fer- m a i î na lt e d e c ît si m p la „ s fi da re " a sc hi m b 4ă0rii ?
mă", în ce-1 priveşte pe extravertit, s-ar zice că tocmai acest
aspect constituie fiinţa lui propriu-zisă şi că el este cu adevărat 151. „A colo deci u nd e do m ină instinc tul form ei şi
el însuşi, atunci cînd este afectat de obiect; ceea ce putem înţele- o biectu l
ge, dacă avem în vedere că pentru el relaţia cu obiectul este pur lucrea ză în noi, se produ ce o m axim ă dilatare a fiinţe i, a co lo
funcţia diferenţiată de mare valoare, căreia i se opun, în aceeaşi d i sp a r t o a t e l i m i t e l e , a c o l o o m u l s -a ri d i c a t d e l a o u n i t a t e d e
măsură în care sînt indispensabile introvertitului, gîndirea abs- m ăr im i, l a c ar e îl m ăr gi ne a s im ţu l s ăr ăc ăc io s, la o un itat e d e
tractă şi simţirea. Gîndirea tipului simţirii extravertite este tot i d e i c a r e c u p r i n d e î n s i n e î n t r e g u l i m p e r i u a l fe n o m e n e l o r. "
atît de afectată de prejudecata senzorialităţii pe cît este şi sim- „ N oi nu m ai sîntem indivizi, ci sp ec ie ; jud ec ata tuturor spiritelor
ţirea tipului gîndirii introvertite. Pentru amîndoi, ea este „limi- e st e e xp ri m a tă p rin ju de c a ta n o a s tră , a le g e re a t u t ur or in im il or
tare" extremă la materialitate şi cazuistică. Şi trăirea obiectului e st e re p re z e n t a t ă p ri n fa p ta no a str ă ."
152. E în a f a ră d e d isc u ţi e c ă g în di re a i nt ro ve rt it ul u i
36 Adică „extravertit". a sp ir ă
37 Adică „introvertit". c ătre ac est hyperion, p ăc at nu m a i c ă unita te a de ide i e ste ide alul

38 „Instinctul formei" se suprapune la Schiller cu „forţa de


gîndire", cf.
Scrisoarea a 13-a.
39 Loc. cit., Scrisoarea a 12-a.
40 Mai departe, Schiller însuşi critică acest punct.
112 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 113

unei clase de oameni limitate ca număr. Gîndirea este doar o 154. Indiferent dacă ceea ce e neîm blînzit, fără m ăsu ră
funcţie care, în condiţii de deplină dezvoltare şi de supunere ex- şi dis
clusivă la propriile ei legi, ridică, firesc, pretenţii la generalitate. p rop o rţion at se m an ifestă sub fo rm a sen zorialităţiiin—a b iec-
De aceea doar o parte a lumii poate fi sesizată prin gîndire, o tissim o lo co— sau sub form a su praev alu ării şi zeificării fun c
altă parte doar prin sentiment, o alta doar prin senzaţie etc. De ţ ie i e x tr em d if er en ţi a t e , a v e m în es en ţă d e - a f a c e c u a ce l a şi
aceea există şi diferite funcţii psihice, căci sistemul psihic poate lucru , anum e cubarba rie.Fap t care scap ă însă ob serv aţiei atîta
fi înţeles biologic doar ca sistem de adaptare, aşa cum există tim p cît sîntem hipno tizaţi de obiectu l fap tei şi trecem cu ved e
probabil ochi pentru că există lumină. Oricum, gîndirea nu poa- rea p e cum -u \ acţiu n ii.
te avea decît importanţa unei treimi sau a unei pătrimi, deşi în 155. A fi id entici cu o fu n cţie d iferen ţiată în seam n ă a
propria sferă ea este valabilă în exclusivitate, tot aşa după cum fi co
lectivi, oricu m însă nuco lectiv id enticica p rim itivii, cicolectiv
vederea este funcţia exclusiv valabilă pentru receptarea vibraţii-
a d a p ta ţi:„ju de ca ta tu tu ro r spirite lor se e x p rim ă p rin ju d ec ata
lor luminoase iar auzul pentru aceea a vibraţiilor sonore. Cel
no astră", doar în situaţia în care noi gîndim şi vorb im exact aşa
care aşază „unitatea ideilor" prea sus şi îşi simte senzaţia afec- cu m o aşteap tă de la no i cei a căro r gînd ire este d iferen ţiată şi
tivă ca pe un pol opus al personalităţii sale poate fi asemuit cu ad ap tată în aceeaşi m ăsu ră ca şi a no astră. Ş i „op ţiu n ea tu tu ro r
un om care are, ce-i drept, ochi buni, dar este complet surd şi in im ilo r este rep rez en tată d e fap ta n o as tră", în m ăsu ra în care
inestetic. n o i g în d im şi acţio n ăm aş a cu m d o resc to ţi să g în d im şi să ac
153. „Nu mai sîntem indivizi, ci specie"; fireşte, dacă ne ţ io n ăm . T o ţi c re d c ă c e l m ai b u n lu c ru ş i c e l m ai v red n ic d e
identificăm cu gîndirea, în genere cu o singură funcţie în ex- n ăzuin ţă este de a ajung e pe cît m ai m ult posibil la o iden tificare
clusivitate, atunci sîntem fiinţe colective, de valoare generală, c u fun c ţia d ife ren ţi ată , că c i a ce as ta ad u ce ce le m a i e v id e n te
dar cu desăvîrşire străine de noi înşine. Exceptînd acest sfert de av an taje so ciale ; laturile m ai p u ţin dezv o ltate ale om ulu i însă,
psihic, celelalte trei sferturi se află în umbră, refulate şi sub- care alcătu iesc u n eo ri o bu n ă p arte d in ind iv idualitatea sa, p ro
apreciate. „Est-ce la nature qui porte ainsi Ies hommes si loin d u c c ele m ai m ari d ez av an ta je. „D e înd ată ce se afirm ă" , sc rie
d'eux-memes?"* — este o întrebare pe care ne-o putem pune S ch iller, „un an tag on ism in iţial, p rin u rm are n ecesar, în tre cele
aici împreună cu Rousseau. Nu în primul rînd natura, ci propria d ou ă in stin cte, nu ex istă, fireşte, alt m ijloc d e a p ăstra un itatea
noastră psihologie supraevaluează în chip barbar una din funcţii, o m u lu i d ecît acela de sup a un e n econd iţio nain t stinctul sen zo
lăsîndu-se tîrîtă de ea. Acest impetus este oricum o bucată de rial in stinctulu i raţion al. D in aceasta în să poate să rezulte doar
m o n o to n ie, ş i n u a rm o n ie, om u l răm în în d m ai d ep arte ve şn ic
natură, anume acea energie instinctivă, neîmblînzită, care sperie
d ivizat."4 2 „D eo arece este greu să n e p ăstrăm fid elitatea faţă d e
tipul diferenţiat, atunci cînd „din întîmplare" se manifestă, nu
p rin cip ii în co n d iţii d e v iv acitate a sen tim en tu lu i, recu rg em la
în funcţia ideală, unde este lăudată şi venerată ca entuziasm di- c ale a m a i co m o d ăd e a p u n e ca ra cteru l la a d ă p o st p rin îm p ie
vin, ci în funcţia valoric inferioară, aşa cum afirmă desluşit trirea sentim en telo r;căci, fireşte, este in finit m ai uşor a fi lăsaţi
Schiller: „Dar transformarea va tîri după ea individualitatea şi în p ace d e u n ad v ersar d ez arm a t d e cît a stăp în i u n d u şm an cu
nevoia ta din clipa de faţă şi va face cîndva, din ceea ce doreşti rajos şi ro bu st. în ac eastă o p eraţie co n stă în b u n ă m ă su ră ce ea
acum înflăcărat, obiectul tău de dezgust."41 ce se cheam ă a fo rm a un om ; şi anum e, în sensul bun al cuvîntu-
lu i, resp ectiv în accep ţia om ulu i nu do ar ex terio r, ci şi in terio r.
itfel pe oameni atît de departe de U n om astfel fo rm at va fi, ev id en t, ap ărat d e p erico lul de a d e
* „Natura este oare aceea care ei
v e n i o n atu ră g ro so lan ă ş i d e a a p ăre a c a ata re, el va fi în să,
înşişi?" (n. t.)
41 Loc. cit.. Scrisoarea a 12-a.
42 Loc. cit, nota din Scrisoarea a 13-a.
114 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 115

toto da tă , în a rm a t c u princ ipii îm po triva tuturor se n z a ţiilor - na tu de sc ri e r e a p ur ă a ti pu lu i gî nd irii i nt ro ve rt it e c a re se c o n d a m n ă


r ii ş i v a fi to t a t ît d e p u ţi n a c c e si bi l um a n it ă ţ ii d in a fa ră c ît şi la ste rilita te suprim îndu -şi se n z a ţia a fe c tiv ă va loric infe rioa ră,
43
c elei dină un tru." a dic ă se situ e a z ă într-o sta re în c a re „ e l e ste tot a tît d e puţin
156. îi e ste şi lui Sc hiller cunosc ut fa ptul că ce le do uă a c c e si bi l u m a ni tă ţi i d in a fa r ă c ît şi c e le i d in ă u nt ru. "
func ţii, 158. E s te li m p e d e c ă S c h il le r a re a i c i m e re u î n v e d e re
gîndirea şi afec ta nţa (se nz aţia afec tivă ), sesubstitui p ot rec iproc ti p u l
(c e e a c e s e î nt îm pl ă , c u m a m vă z u t, a tu nc i c în d u na di n fun c ţ ii in trov e rti t. E x t ra ve rt it ul a l c ă ru i e u se a fl ă n u î n g în di re , c i în
e ste pre fe ra tă ). „ E l po a te să pu nă inte nsita te a re c la m a tă de forţa re la ţia a fe ctivă c u obiec tul se g ăseşte pe sine tocm ai prin obie ct,
a c t i v ă p e s e a m a fo rţ e i p a s i v e ( a fe c t a n ţ a ), s ă i m p i e t e z e a s u p ra î n v re m e c e i n t ro v e rt i t u l s e p i e rd e p r i n e l . C î n d i n t r o v e rt e ş t e ,
instinctului form ei prin instinctul m ateriei şi să transform e e xtra ve rtitu l sta b ile şte însă o ra p orta re va loric in fe rio a ră la ide i
facultatea receptoare în facultate determ inantă. El poate să cole ctive, o identifica re cu o g îndire cole ctivă de natură a rhaică,
re pa rtize zefo rţe i a c tive (g îndirii poz itiveex)te nsiac a re se c u c o nc re tă , p e c a re a m pu te a -o n um r e pi re ze nt ar e s e n zo ri al ă.
în
v ine forţe i pa sive, să im pie te z e a sup ra instinc tulu i m a te rie i prin ac ea stă funcţie va loric inferioară, e xtra ve rtitul se pierde pe sine,
in stin c tul hra n e i şi să su bstituie fa c ultă ţii re c e ptoa re fa c ulta te a
du pă c um introve rtitul se p ie rde în e x tra ve rsia sa ; dre p t urm a re ,
d e te rm ina n tă. în p rim ul c a z e l nu v a fi nic iod a tă e l în su şi, în a l
44 e x t ra v e rt i t u l a r e a c e e a ş i a v e rs i u n e , a c e e a şi s p a i m ă s a u a c e l a ş i
d o il e a c a z e l n u v a f i n ic io da tă a l tc e v a d e c ît e l în su şi. "
157. în a ce st pa sa j sîn t c uprinse m ulte din ide ile pe c are
di sp re ţ p e n tru i nt ro ve rsie c a şi in trov e rti tu l p e n tru e x t ra v e rs ie .
159. Sc hi ll e r re si m t e o po z i ţi a î nt re c e le do uă
le -a m
e x pu s m a i su s. D a c ă for ţa gî n d irii p o z i ti v e se sc u rge c ă tr e s e n m e c a n i sm e , î n
za ţia a fe ctivă, c ee a c e a r c oinc ide c u o ră sturna re a tip ului intro c a z u l să u di nt re se nz a ţ ie şi gî n d ir e s a u , d u p ă c u m s pu n e e l în
v e rtit, a tunc i c a lită ţile se nz a ţie i a fe c tive n e dife re nţia te, a rha ic e, su şi, di n t re „ m a t e r ie şi fo rm ă ", d i nt re „ p a s iv it a t e ş i a c t iv it a t e "
d e vi n p re d o m i n a nt e , a di c ă in di v i du l c a d e î nt r-o f or m ă e x tr e m ă (a fe c t a n ţa şi g î nd ir4 6e) c a fi in dd e n e î m p ăc at.„ D is ta nţ a d in tre
d e ra porta re , într-o ide n tific a re c u o bie c tul sim ţit. A c e a stă sta re se nz a ţ ie şi gî nd ir e " e ste „ i n fin it ă " şi e a n u po a t e fi d e „ a b so lu t
c o re spun de une i a şa -n um ite e x trav e rsii v alo ric in fe rio are a dic
, ă ni m i c m e d ia tă ". C e l e d ou ă „ st ă r i se o pu n re c ip ro c ş i e le n u po t
u n e i e x t ra v e r si i c a re î l d e s p r i n d e p e o m , c a s ă sp u n a ş a , t o t a l nic io da tă să se c on tope a sc 4ă7."D a r a c e ste dou ă instinc te vor să
d e e u l s ă u şi î l a b s o a rb e î n l e g ă t u r i ş i i d e n t i t ă ţ i c o l e c t i v e , d e e xiste, ia r c a „ e ne rg ii", a şa c um le c onc e p e Sc h ille r într-un m o d
n a tu ră a rha ic ă . E l n u m a i e s te a t un c i „ e l î ns uş i", c i e s te si m p lă f o a r t e m o d e rn , e l e t i n d c ă t r e „ re l a x a4 8r eş "i a u n e v o i e d e e a .
ra porta re, ide ntic c u o bie c tul să u şi d e a c e e a fă ră re a z e m . In tro „ In stin c tul m a te rie i, c a şi in stin c tul form e i îşi ia u în se rio s e x i
v e rt it u l si m t e i ns ti nc ti v o m a xi m ă re z i st e n ţă îm p o tr iv a a c e st e i ge nţ e l e , p e n tru c ă î n c e p ri ve şt e c un oa şt e re a , u n ul se re fe ră la
s t ă r i, c e e a c e î n s ă n u î l î m p i e d i c ă s ă c a d ă , a d e s e a i n c o n ş t i e n t, re al it a t e a,c e lă la lt lane c e si ta te al uc ru ri lo r."4 9 „ R e l a x a re a in
î n e a . O a s t fe l d e s t a re n u e s t e î n n i c i u n c a z d e c o n fu n d a t c u stinc tulu i se n z oria l nu tre bu ie să fie nic ic u m e fe c tul un e i ne pu
e x tra ve rsia un ui tip e xtra ve rtit, de şi introve rtitul e ste în totde a u tinţe fiz ic e sa u a l un e i a pa tii a se n z a ţie i c a re m e rită întotd e a una
n a în c lina t să fa c ă o a ta re c on fuz ie şi să m a nife ste p e ntru a c e a s do a r d i sp re ţ; e a tr e b ui e s ă f ie un a c t a l l ib e rtă ţi i, o a c ti vi ta te a
tă e x tra v e rsi e a c e la şi di sp re ţ p e c a r e î l n ut re şt e , d e fa p t, m e r e u pe rso a ne i, c a re, prin inte nsita te a e i m ora lă , o m od e re a z ă pe c e a
45
pe ntru propria sa relaţie. In ve rs, ce l de a l doile a c az re prez intă se nz u a lă . [...] S i m ţ ur il e p ot să pi a rdă d o a r în fa v o a re a sp irit u-
43 Loc. cit.
44 46 în opoziţie cu gîndirea reactivă, tratată mai sus.
45
Loc. cit.. Scrisoarea a 13-a.
47 Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 18-a.
Aş vrea să observ aici, spre evitarea unor confuzii, că acest
48 Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
dispreţ nu
se referă, de regulă, la obiect, ci la relaţia cu el.
49 Loc. cit.. Scrisoarea a 15-a.
116 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 117

lui."50 Rezultă de aici că spiritul poate să piardă doar în favoarea sau pe nedrept, aceeaşi recunoaştere ca şi aceea care îi revine
simţurilor. Schiller nu o spune direct, dar o are în vedere, atunci funcţiei diferenţiate. Prin aceasta se manifestă desluşit, în cazul
cînd afirmă: „Acea relaxare a instinctului formei nu trebuie să gîndirii introvertite, opoziţia totală între senzorialitate şi spiri-
fie efectul nici al unei neputinţe a spiritului şi nici al unei tualitate. Opoziţia totală duce, aşa cum spune şi Schiller, la o
indolenţe a forţei de gîndire şi de voinţă, care ar înjosi limitare reciprocă, ceea ce echivalează psihologic cu o abolire
omenirea. Ea trebuie să aibă drept izvor lăudabil abundenţa sen- a principiului puterii, respectiv cu renunţarea la valabilitatea ge-
zaţiilor; senzorialitatea însăşi trebuie să-şi afirme cu forţă vic- nerală prin intermediul unei funcţii colective, diferenţiată şi ge-
torioasă domeniul şi să se opună violenţei pe care spiritul, prin neral adaptată.
activitatea lui cotropitoare, ar dori bucuros să i-o impună."51 161. Rezultă de aici, fără doar şi poate, individualismul, res-
160. Aceste cuvinte exprimă recunoaşterea egalităţii dintre pectiv necesitatea unei recunoaşteri a individualităţii, a recu-
drepturile „senzorialităţii" şi cele ale spiritualităţii. Schiller noaşterii omului, aşa cum este el. Dar să vedem cum încearcă
acordă deci senzaţiei dreptul la proprie existenţă. Vedem totodată Schiller să rezolve problema! „Acest raport reciproc al celor
în acest pasaj o aluzie la o idee mai profundă, anume la ideea două instincte este doar o sarcină a raţiunii, pe care omul este
în stare s-o rezolve numai împlinindu-şi existenţa. Este în sensul
unei „acţiuni reciproce" a celor două instincte, a unei comunităţi
cel mai propriu al cuvîntului ideea umanităţii sale, deci un in-
de interese sau simbioze, cum am spune noi într-un spirit mai
finit de care, în cursul timpului, el se poate tot mai mult apropia,
modern, în care produsul de descompunere al unei activităţi ar
fără a izbuti să-1 atingă vreodată."52 Se vede de aici că Schiller
fi substanţa nutritivă a celeilalte. Schiller afirma că „acţiunea
este unilateral condiţionat de tipul său, altminteri nu i-ar fi venit
reciprocă a celor două instincte constă în faptul că eficienţa ideea să considere acţiunea reciprocă a celor două instincte
unuia întemeiază şi totodată limitează eficienţa celuilalt şi că drept o „sarcină a raţiunii", căci pe cale raţională contrariile nu
fiecare din ele ajunge la cea mai înaltă manifestare de sine prin pot fi împăcate — tertium non datur —, de aceea se şi numesc
calitatea celuilalt de a fi activ". Corespunzător acestei idei, opo- contrarii. Doar dacă prin raţiune Schiller nu înţelege altceva de-
ziţia lor nu s-ar cuveni suprimată ci, dimpotrivă, considerată utilă cît ratio, bunăoară o facultate mai înaltă, aproape mistică. Con-
şi stimulatoare pentru viaţă, trebuind să fie păstrată şi susţinută. trariile se pot practic împăca doar prin compromis, sau pe cale
Această pretenţie se îndreaptă împotriva predominanţei unei iraţională, atunci cînd între ele apare un novum, care pe de-o
funcţii diferenţiate şi socialmente valoroase, căci ea este aceea parte este diferit de fiecare din ele, pe de altă parte, este totuşi
care, în primul rînd, reprimă şi absoarbe funcţiile valoric apt să le absoarbă în egală măsură energiile, ca expresie a amîn-
inferioare. Ceea ce ar fi ca un fel de revoltă a sclavilor împotriva durora şi a nici unuia. Acest lucru nu poate fi conceput, ci doar
idealului eroic care ne obligă să le sacrificăm pe toate celelalte creat de viaţă. Această din urmă privinţă o are într-adevăr în
uneia singure. Dacă se renunţă la acest principiu care, după cum vedere Schiller, aşa cum rezultă din următoarea frază: „Dacă ar
se ştie, a fost dezvoltat într-o măsură deosebit de mare de creşti- exista situaţii în care el (omul) ar face concomitent această du-
nism, în vederea spiritualizării omului, iar apoi a fost foarte efi- blă experienţă, respectiv ar avea conştiinţa libertăţii şi totodată
cient utilizat pentru reducerea acestuia la materialitate, se elibe- sentimentul existenţei sale, în care s-ar simţi materie şi conco-
rează, desigur, funcţiile valoric inferioare care pretind, pe drept mitent ar învăţa să se cunoască pe sine ca spirit, ar beneficia în
aceste cazuri, şi absolut numai în ele, de o intuiţie deplină a

50 Loc. cit.. Scrisoarea a 13-a. 52 Loc. cit., Scrisoarea a 14-a.


51 Loc. cit.
118 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 119

prop riei sale um anităţi, iar obiectul care i-ar procu ra-o i-ar slu ji ţionează) că senzaţia şi gîndirea ar fi funcţiile serioase. Dar nu
53
d e sim bo l al m enirii sale îm p lin ite." puţini sînt aceia la care nici senzaţia, nici gîndirea nu sînt pe
162. D acă om ul ar fi deci în stare să-şi trăiască sim u ltan de-a-ntregul serioase; la aceştia, nu jocul, ci seriozitatea ar tre-
am bui să fie la mijloc. Cu toate că Schiller neagă în altă parte55
b ele fo rţe sa u in stin cte, ad ic ă să sim tă g în din d ş i să g în de as că existenţa unui al treilea instinct fundamental, cu rol mediator,
sim ţind, ar lu a n aştere în el, din trăirea lu i (ceea ce Sch iller nu admitem totuşi că deşi concluzia lui este întrucîtva defectuoasă,
m eşte o biect), unsim bo l care ar exp rim a m enirea lu i realizată, intuiţia lui este cu atît mai corectă. Căci, într-adevăr, între con-
a d ic ă d ru m u l în lu n g u l c ăru ia s e îm p ac ă D a c u N u . în a in te d e trarii se află ceva care în cazul tipului pur diferenţiat este invi-
a n e ap ropia d e psiholog ia acestei id ei, să v edem cum con sideră zibil. La introvertit, el constă în ceea ce am numit senzaţie afec-
S chiller esen ţa şi apariţia acestu i sim bol: „O biectu l instinctului tivă. Din cauza refulării relative, funcţia valoric inferioară este
s en z o ri al [.. . ] s e n u m e ştvei a ţ ă î n a cc e p ţi a ce a m a i la rg ă; o doar în parte ataşată de conştient, în parte se leagă de incon-
no ţiune care sem n ifică întreaga ex istenţă m aterială şi orice pre ştient. Funcţia diferenţiată este adaptată cît mai mult posibil rea-
zenţă nem ijlocită în sim ţuri. Obiectul instinctului form [ . .ei
. ] se lităţii exterioare, ea este de fapt o funcţie a realului şi de aceea
n um eşte fo rm ă (G esta lt)[...], o n o ţiu n e care cu p rind e to ate ca din ea se exclude, pe cît posibil, elementul fantastic. Acesta este
lităţile fo rm ale ale lucrurilo r şi toate relaţiile acesto ra cu fo rţele asociat cu funcţiile valoric inferioare, în acelaşi fel reprimate.
g înd irii." O b iectu l fun cţiei m ed iatoare se n um eşte, d up ă S chil De aceea, senzaţia introvertitului, de obicei afectivă, este intens
ler, „fo rm ă v ie", care ar fi to cm ai sim bo lu l unificator al contra colorată de fantezie inconştientă. Cel de-al treilea element în care
riilo r, „o noţiune care d esem nează toate calităţile estetice ale fe se întîlnesc contrariile este activitatea fanteziei, pe de o parte
n o m e n elo r şi, în tr- u n cu v în t, ce ea c e s e n um eş te în tr- u n s en s creatoare, pe de alta receptoare. Această funcţie este numită de
54
foarte larg frum useţe" . Sim bolul presupune însă o funcţie care Schiller instinct ludic, expresie care cuprinde mai mult decît
cree az ă atît sim bo lu ri, cît şi o altă fu n cţie care în ţeleg e sim bo spune. Schiller exclamă: „Căci spre a spune o dată desluşit,
lu rile. C ăci ac ea sta d in u rm ă n u este inc lu să în c re aţia sim b o omul se joacă doar atunci cînd este om în deplina accepţie a
lu lu i, ci este, d im po triv ă, o fun cţie p en tru sine care ar pu tea fi cuvîntului, şi este pe de-a-ntregul om doar atunci cînd se joacă."
num ită gînd ire sau înţelegere sim bo lică. Esenţa sim bolulu i con Obiectul instinctului ludic este pentru el frumuseţea. „Omul tre-
s tă în a ce e a că e l n u rep rezin tă u n co nţin u t p e d e-a- ntreg u l in buie doar să se joace cu frumuseţea şi el trebuie să se joace doar
telig ib il, ci su g ere ază d oa r in tu itiv se n su l p o zitiv al ac estu ia. cu frumuseţea."56
C re are a u n u i sim b o l n u es te un p ro ce s raţio n al că ci ac es ta n u 164. Schiller era de fapt conştient de ceea ce ar putea să în-
a r p u tea s ă p rod u c ă o im ag in e cu u n con ţinu t în ese n ţă in c og semne situarea „instinctului ludic" pe locul cel mai de sus. Cum
n o scib il, în ţeleg ere a sim bolu lu i p retinde o anu m ită in tu iţie care am văzut, suspendarea refulării produce un şoc al contrariilor şi
să recu n o ască ap rox im ativ în ţelesu l sim bo lu lu i crea t şi să-1 în o nivelare care se sfîrşeşte cu o depreciere a valorilor pînă atunci
co rp o reze con ştiin ţei. superioare. Manifestarea laturii barbare a europeanului este o
163. A ceastă funcţie, soco tită de S chiller un al treilea catastrofă culturală, în accepţia noastră de astăzi; căci cine poate
instinct garanta că un om de această speţă, dacă va începe să se joace,
ş i n um ită d e e lin stin ct lu d ic,n u este asem ă n ăto are nici u n eia îşi va propune tocmai să creeze o atmosferă estetică şi să con-
d in cele două funcţii, dar se află între ele şi satisface exigenţele
a m b elo r e se n ţe, p res up u n înd an u m e (cee a ce S ch ille r n u m en -
55 Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
53 Loc. cit.
54 Loc. cit..
56 Loc. cit.. Scrisoarea a 15-a.
120 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 121

sume frumuseţe autentică? Ar fi o anticipare cu totul nejustifi- privinţă: „Această sălăşluire în om a celor două instincte fun-
cată. Mai degrabă ne putem aştepta pentru început la cu totul damentale nu contrazice de altfel în nici un chip unitatea abso-
altceva de la degradarea necesară a prestaţiei culturale. Schiller lută a spiritului, atîta timp cît îl distingem pe acesta de ele. Ce-i
afirmă pe bună dreptate: „La primele sale încercări, instinctul drept, cele două instincte există şi acţionează în el; dar el însuşi
estetic al jocului abia de va putea fi recunoscut, căci instinctul nu este nici materie, nici formă, nici senzorialitate, nici raţiu-
senzorial cu capriciile sale bizare şi cu poftele sale aprige se ne."58
interpune neîntrerupt. De aceea observăm că ceea ce e nou şi 165. Mi se pare că Schiller sugerează aici ceva foarte impor-
uluitor, multicolor, aventuros şi bizar, violent şi sălbatic ia mai tant, anume posibilitatea de a distinge un nucleu individual, ca-
întîi în stăpînire gustul rudimentar şi de nimic nu fuge mai mult re poate fi cînd subiectul, cînd obiectul funcţiilor opuse, dar care
ca de simplitate şi de linişte." 57 Conchidem de aici că Schiller rămîne întotdeauna distinct de ele. Distincţia însăşi este o jude-
era conştient de primejdia acestei transformări. De unde şi faptul cată, atît intelectuală, cît şi morală. La unul, ea se înfăptuieşte
că el nu se putea mulţumi cu soluţia găsită, ci simţea în chip viu prin gîndire, la altul prin simţire. Dacă ea nu izbuteşte sau pur
nevoia de a oferi omului pentru umanitatea sa o temelie mai şi simplu nu este afectată, urmarea va fi disoluţia individului în
sigură decît aceea incertă a atitudinii ludic estetice. Aşa se şi perechi de contrarii, prin identificarea lui cu ele. O altă conse-
cuvine să fie. Căci opoziţia dintre cele două funcţii sau grupuri
cinţă va fi dezbinarea de sine însuşi sau decizia arbitrară în fa -
de funcţii este atît de mare şi de gravă, încît jocul abia dacă ar
voarea unei laturi ori a alteia şi refularea brutală a celei opuse.
putea să ţină în cumpănă greutatea şi gravitatea acestui conflict.
E vorba aici de o foarte veche observaţie care, după cîte ştiu, a
Similia similibus curantur — este nevoie de un al treilea ele-
fost din punct de vedere psihologic cel mai interesant formulată
ment care cel puţin să le echivaleze pe celelalte două în privinţa
de către Synesius, episcopul creştin din Ptolemais şi elev al Hy-
seriozităţii. în cazul atitudinii ludice trebuie să dispară orice
patiei. în cartea De somniis59, el atribuie practic noţiunii de spi-
urmă de seriozitate, ca să apară posibilitatea unei absolute
ritus phantasticus acelaşi loc în psihologie pe care Schiller îl
determinări. Instinctul se complace în a se lăsa ademenit cînd
atribuie instinctului ludic, iar eu fanteziei creatoare, doar că el
de senzaţie, cînd de gîndire, cînd de jocul cu obiectele, cînd de
acela cu gîndurile. Oricum, el nu se va juca doar cu frumuseţea, nu se exprimă psihologic, ci metaforic, ceea ce, ca orice formu-
căci pentru asta, omul ar trebui să nu mai fie barbar, ci deja lare depăşită, nu are nici o importanţă pentru scopul pe care-1
educat estetic; problema este de a şti cum ar putea să iasă din urmărim. Synesius spune despre acest spirit: „Spiritus phantas-
condiţia barbariei. De aceea trebuie să stabilim odată unde se ticus inter aeterna et temporalia medius est, quo et plurimum
situează el în fiinţa sa cea mai intimă. A priori omul este atît vivimus."60 Spiritus phantasticus este acela care uneşte în sine
senzaţie, cît şi gîndire, şi este în opoziţie cu sine însuşi; de unde contrariile şi de aceea el coboară în natura instinctuală pînă la
şi faptul că, prins la mijloc, el este înlăuntrul său o fiinţă care animalic, unde devine instinct şi stimulează pofte demonice:
participă la ambele instincte, putînd fi totuşi deosebit de ele, în „Vindicat enim sibi spiritus hic aliquid velut proprium, tanquam
aşa fel încît trebuie să sufere instinctele sau, eventual, să se în- ex vicinis quibusdam ab extremis utrisque, et quae tam longe
cline în faţa lor, sau poate chiar să le folosească, dar numai deo- disiuncta sunt, occurrunt in una natura. Atqui essentiae phantas-
sebindu-se de ele ca de forţe ale naturii cărora le este supus,
însă cu care nu se socoteşte identic. Schiller declară în această 58 Loc. cit, Scrisoarea a 19-a.
59 Citez după traducerea latină a lui Marsilius Ficinus de la 1497.
60 „Spiritul fanteziei, prin a cărui activitate trăim cel mai mult, ocupă
57 Loc. cit., Scrisoarea a 27-a. loc intermediar între etern şi vremelnic."
122 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 123

ticae latitudinem natura per multas rerum sortes extendit, des- 167. Participînd la instincte, spiritul se face „dumnezeu şi de
cendit utique usque ad animalia, quibus non adest ulterius in- mon multiform". Această idee stranie devine de îndată inteligi
tellectus. Atque est animalis ipsius ratio, multaque per phantas- bilă, dacă ne amintim că, în sine, senzaţia şi gîndirea sînt funcţii
ticam hanc essentiam sapit animal [...] Tota genera daemonum colective în care individul (spiritul, la Schiller) s-a destrămat
ex eiusmodi vita suam sortiuntur essentiam. lila enim ex toto prin indistincţie. El devine astfel o fiinţă colectivă, adică ase
suo esse imaginaria sunt, et iis quae fiunt intus, imaginata."61
mănătoare cu Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este o reprezen
166. Din punct de vedere psihologic, demonii nu sînt altceva
tare colectivă a fiinţei universale. „în această stare", spune
decît interferenţe ale inconştientului, adică irumperi de natură
spontană ale unor complexe inconştiente în continuitatea fluxu- Synesius, „sufletul suferă chinuri". Mîntuirea vine prin diferen
lui conştient. Complexele sînt comparabile cu demonii care ne ţiere, prin aceea că spiritul, odată devenit „humidus et crassus"*,
tulbură capricios gîndirea şi acţiunea. De aici, faptul că Anti- cade în adînc, adică se implică în obiect; dimpotrivă, transfigu
chitatea şi Evul Mediu considerau tulburările nevrotice grave rat prin suferinţă, el se înalţă din nou, „uscat şi fierbinte", deo-
drept cazuri de posesiune. Dacă deci individul se aşază consec- sebindu-se tocmai prin calitatea ignică de constituţia umedă a
vent de o anumită parte, inconştientul se va aşeza de cealaltă locului său de şedere subteran.
parte şi se va revolta; este ceea ce i-a izbit probabil cel mai mult 168. în mod firesc se pune acum întrebarea: care este forţa
pe filozofii creştini sau neoplatonicieni, în măsura în care ci re- prin care indivizibilul, adică individualul, ar fi în măsură să se
prezentau punctul de vedere al unei spiritualizări exclusive. apere de instinctele separatoare? La faptul că acest lucru s-ar
Deosebit de preţioasă este referinţa la natura imaginară a demo-
putea realiza pe calea instinctului ludic nu se mai gîndeşte nici
nilor. După cum am arătat mai sus, tocmai elementul fantastic
Schiller aici, căci în acest caz e vorba de ceva serios, de o forţă
este asociat în inconştient cu funcţiile refulate. Prin faptul că
importantă, capabilă să-1 separe eficient pe individ de contrarii.
individul (cum putem spune, pe scurt, în loc de nucleu indivi-
dual) nu se deosebeşte de contrarii, el se contopeşte cu ele şi Pe de-o parte valoarea supremă, idealul cel mai înalt, îşi lansea
ajunge să fie lăuntric sfîşiat, adică în el apare o dezbinare chi- ză chemarea, pe de altă parte este ispita celei mai intense plăce
nuitoare. Synesius ne spune în această ordine de idei: „Proinde ri. „Odată dezvoltate, cele două instincte fundamentale aspiră",
spiritus hic animalis, quem beati spiritualcm quoque animam spune Schiller, „în mod necesar şi potrivit naturii lor, la obţine
vocaverunt, fit deus et daemon omniformis -et idolum. In hoc rea satisfacţiei; dar tocmai pentru că ambele sînt necesare şi am
etiam anima poenas exhibet."62 bele aspiră la obiecte opuse, această dublă necesitate se anulea
ză, iar voinţa afirmă o libertate deplină între ele. Voinţa este
61 „Acest spirit are ceva în el care ii este propriu, ca şi cum deci aceea care se comportă ca o forţă în raport cu cele două
elemente din
zone apropiate şi din cele două extreme, şi anume elemente foarte îndepărtate, instincte [...], dar nici unul din ele nu poate prin el însuşi să se
s-ar uni într-o singură natură. De altfel, natura a întins peste multe feluri de comporte ca o forţă faţă de celălalt. [...] în om nu există o forţă
lucruri această amploare a esenţei fanteziei, coborînd-o chiar pînă la animale mai mare decît propria sa voinţă, şi libertatea sa interioară nu
care nu mai au intelect. De altfel, ea este raţiunea animalului însuşi, iar ani
poate fi suprimată decît de ceea ce îl suprimă şi pe el însuşi,
malul ştie multe lucruri prin această esenţă fantastică [...] Toate genurile de 63
demoni îşi capătă esenţa dintr-o viaţă de acest fel. Căci ei sînt imaginari în adică de moarte sau de orice fel de pierdere a conştiinţei."
întreaga lor fiinţă şi sînt imaginaţi de cei în care ei apar."
62 „Şi în consecinţă acest spirit animal pe care preafericiţii l-au * „Umed şi grosolan" («. t.).
numit su 63 Loc. cit., Scrisoarea a 19-a.
flet spiritual devine dumnezeu şi demon multiform şi idol. în el sufletul suferă
chinuri."
124 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 125
169. Este adevărat că, logic vorbind, contrariile se anulează, univoc determinată şi nu cuprinde concomitent şi contrariul ei.
dai practic, nu este aşa: instinctele se opun reciproc în mod ac- Tot astfel, funcţiile senzorialităţii nu sînt în stare să creeze sim-
tiv şi provoacă un conflict, mai întîi irezolvabil. Voinţa ar putea, boluri, căci şi ele sînt determinate univoc de către obiect şi se
cc-i drept, să decidă, dar numai atunci cînd se anticipează acea conţin doar pe sine. Ar trebui deci, pentru a găsi acea temelie
slare la care urmează să se ajungă. Problema modului în care imparţială a voinţei, să ne adresăm altei instanţe, în care con-
omul iese din barbarie nu este încă rezolvată şi nu este încă
trariile să nu fie net separate, ci să se afle încă în unirea lor
instalată acea condiţie care, singură, ar putea conferi voinţei di-
primitivă. Evident, acesta nu este cazul conştiinţei. Căci con-
recţia capabilă să satisfacă şi să împace ambele instincte. Sem-
ştiinţa este în esenţa ei discriminare, distincţie între eu şi non-
nul condiţiei barbariei este tocmai acela că voinţa este determi-
eu, între subiect şi obiect, între da şi nu etc. Distincţiei conştiente
nată unilateral de o singură funcţie, căci voinţa trebuie să aibă
totuşi un conţinut, un scop. Şi cum ar putea fi altfel decît printr-un i se datorează de altfel separarea perechilor de contrarii, căci
proces psihic anterior în care o judecată intelectuală ori afectivă, singură conştiinţa poate deosebi ceea ce e potrivit de ceea ce e
sau un apetit senzual, să confere voinţei conţinut şi scop. Cedînd nepotrivit sau lipsit de valoare. Ea singură poate declara că o
apetitului senzual, ca motiv voluntar, acţionăm corespunzător cu funcţie anume este valoroasă iar alta lipsită de valoare şi îi poate
un singur instinct şi împotriva judecăţii noastre raţionale. Invers, de aceea conferi uneia forţa voinţei şi reprima celeilalte pre-
lăsînd judecata raţională să stingă conflictul, nici cea mai echi- tenţiile. Acolo însă unde lipseşte conştiinţa, unde instinctualita-
tabilă repartizare a interesului nu va putea dccît să se sprijine tea domină inconştient, nu există nici o reflecţie, nici un fel de
tot pe judecata raţională şi să cedeze celuilalt instinct preroga- pro et contra, nici o dezbinare, ci simple evenimente, instinc-
tivele asupra scnzorialităţii. Atita timp cit voinţa va fi obligată tualitate ordonată, proporţie a vieţii. (Şi anume în măsura în care
să-şi extragă conţinutul fie dintr-un instinct, fie din altul, ca va instinctul nu întîlneşte situaţii la care nu este adaptat. Intr-un ast-
fi determinată într-o măsură mai marc cînd de unul, cînd de ce- fel de caz apar stagnare, afect, confuzie şi panică.)
lălalt. Spre a putea aplana într-adevăr conflictul, voinţa ar trebui ni. Ar fi deci lipsit de perspectivă dacă ne-am adresa con-
să se întemeieze pe o condiţie mediană sau pe un proces inter- ştiinţei pentru a decide în conflictul dintre instincte. O decizie
mediar cu un conţinut echidistant faţă de cele două laturi. Acest conştientă ar fi un simplu act arbitrar şi nu ar putea să confere
conţinut ar trebui să fie, după definiţia lui Schillcr, de natură voinţei niciodată acel conţinut simbolic care, singur, este în mă-
simbolică, deoarece numai simbolul poate asuma o poziţie me- sură să mijlocească pe cale iraţională o opoziţie logică. Pentru
diatoare între contrarii. Realitatea presupusă de unul dintre in- aceasta trebuie să mergem mai adînc, să atingem acele temelii
stincte este alta dccît aceea presupusă de celălalt instinct. Rea- ale conştiinţei care mai păstrează încă instinctualitatea primi-
lităţile celor două instincte îşi sînt reciproc ireale sau aparente. tivă, anume în inconştient, acolo unde toate funcţiile psihice se
Or, simbolului îi revine acest caracter dublu de real şi ireal. varsă, nediferenţiate, în activitatea primitivă fundamentală a psi-
Dacă n-ar fi decit real, el nu ar mai fi simbol, ci fenomen real,
hicului. Lipsa de distincţivitate din inconştient provine mai întîi
lipsit de orice simbolism. Simbolic poate fi doar ceea ce cuprin-
din legătura aproape nemijlocită a tuturor centrilor cerebrali şi,
de în sine un anume lucru şi contrariul său. Dacă ar fi ireal, el
în al doilea rînd, din valoarea energetică relativ slabă a elemen-
n-ar fi decît imaginaţie goală, lipsită de orice referinţă reală şi,
telor inconştiente.64 Că acestea posedă relativ puţină energie re-
prin urmare, nu ar mai fi simbol.
170. Funcţiile raţionale sînt, potrivit naturii lor, incapabile să 64 H. Nunberg, „Ober korperliche Begleiterscheinungen assoziativer Vor-
creeze simboluri, căci ele produc doar raţionalitate, care este gănge", în: Jung, Diagnostische Assoziationsstudien, voi. 2, pp. 196 ş. urm.
126 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 127

zultă din faptul că, dacă un element inconştient este accentuat este întotdeauna aşa, iar în condiţii anormale e vorba de o răs-
mai puternic, el încetează să mai fie subliminal, ridicîndu-se peste turnare a distribuirii valorilor, in care inconştientului îi revine
pragul conştiinţei, şi anume datorită unei energii particulare ce un rol mai mare decît conştiinţei. în atare situaţie, simbolul iese
îi este proprie. El devine atunci „idee subită", „reprezentare la suprafaţa conştiinţei, fără iasă a fi receptat de voinţa conştien-
liberă" (Herbart). Valorile energetice puternice ale conţinuturi- tă şi de funcţiile executive conştiente, căci datorită răsturnării
lor conştiinţei acţionează ca o iluminare intensă care permite valorilor, funcţiile devin subliminale. Devenit superliminal, in-
recunoaşterea desluşită a deosebirilor dintre ele şi exclude con- c on şt i e nt ul pr ov oa că o st ar e an or m a l ă, o t ul bur ar e m en t a l ă .
fuziile. Invers, în inconştient, elementele cele mai eterogene se 173. î n co nd i ţ i i nor m a l e, si m b ol ul ui i n co nş t i en t
substituie reciproc, în măsura în care posedă o analogie fie şi t r eb ui e să i
vagă, tocmai datorită clarităţii lor reduse, a valorii lor energetice se aducă ener gi e pe cale art if icială pentru ca el să- şi spor ească
mici. Chiar percepţii eterogene se contopesc, precum se vede în v al oa r e a şi să se a pr op i e as t f el d e c on şt i i nţ ă. L uc r u l a ce st a s e
cazul „fotismelor" (Bleuler), al „audiţiei colorate". Limba însăşi p r o d u c e — ş i a i c i n e a l ă t ur ă m i d e i i d e d i s t i n c ţ i e s u g e r a t ă d e
conţine nu puţine astfel de contopiri inconştiente, aşa cum am S chil lcr — prin deosebir ea si nelui de cont rarii. Deosebir ea echi
arătat de exemplu pentru sunete, lumină şi stări afective.65 v al ea ză cu o r et r ag er e a I i bi d ou l u i d i n am be l e p ăr ţ i , î n m ăs ur a
172. Inconştientul ar fi acea instanţă psihică în care tot ceea în care libidoul este disponibil. Investit în instincte, libidoul este
ce este separat şi opus în conştiinţă se contopeşte în grupări şi doar î n part e disponi bi l, exact pe măsura for ţei voi nţ ei ce r epr e
forme care, odată ridicate la lumina conştiinţei, manifestă o na- zi nt ă acea m asă de ener gi c de car e cui di spune î n m od l i ber . î n
tură în care intră elemente componente atît ale unei părţi, cît şi a ce st ca z, şi ne l e e st e s co pu l po si bi l a l voi nţ ei . Y l \ es t e cu at î t
ale celeilalte şi care, fără să aparţină nici uncia din ele, reven- m ai accesi bi l cu cft confl ictul stopează m ai ener gi c dezvolt ar ea.
dică o poziţie intermediară autonomă Această poziţie interme- Voi nţ a deci de î n acest caz nu i nt r e cont r ar i i, ci doar î n pr i vi nţ a
diară îi conferă, în raport de conştiinţă, va!c?.re şi nonvaloare; sinel ui , adi că energia di sponibil ă este r etr asă i n sine, cu al te cu
nonvaloare, în măsura în care în grupările ei nimic desluşit nu
v i n t e, es t e i n t r ov er t i t ă . I nt r o vcr t i r ca s em ni f i că d oar f a pt ul că,
poate fi direct perceput, motiv pentru care conştiinţa se simte
r eţ i nut de căt r e si ne, I i bi doul ui î i est e i nt er zi să par t i ci par ea l a
stînjenită şi nu ştie ce are de făcut cu ele; valoare însă, în măsu-
l upt a cont r ar i i l or. Deoar ece dr um ul căt r e ext er i or i i est e bar at,
ra în care tocmai indistinctibilitatea îi conferă acel caracter sim-
l i bi doul se î ndr eapt ă, fi r eşt e, căt r e gi ndi r c, ri scî nd să i ntr e di n
bolic ce revine de drept conţinutului unei voinţe mediatoare. în
nou în confl ict. Ţi ne de act ul di st ingeri i şi al introvert iri i fapt ul
afară de voinţă, în întregime dependentă de conţinutul său, omul
că l i bi doul di sponi bi l est e r et r as nu num ai di n obi ect ul ext er i or ,
mai dispune de un mijloc auxiliar, anume de inconştient, acea
c i ş i di n o bi ec t u l i nt er i or , ad i c ă d i n gî nd i r c . î n f e l u l a ce st a, e l
matrice a fanteziei creatoare, capabilă în orice clipă să plăsmu-
d ev i n e l i p si t de ob i e ct , n u s e m a i r ap or t ea ză l a n i m i c di n c ee a
iască, pe calea procesului natural al activităţii psihice elemen-
ce ar putea să fie conţinut conştient şi se scufundă în incon
tare, simbolurile care pot sluji la determinarea voinţei mediatoa-
ş t i en t , un de i a au t o m a t i n p r i m i r e m at er i al ul di sp on i b i l a l f an
re. Spun „pot", căci simbolul nu vine să ocupe eo ipso golul, ci
t ez i e i pe ca r e î l î m pi n ge i n s us .
rămîne în inconştient, atîta timp cît valorile energetice ale con-
ţinuturilor conştiinţei depăşesc valoarea sa. în condiţii normale, 174. Expresia „f ormă vie", prin car e Schillcr
desemnează
65 WandTungen und Symbole der Libido, pp. 155 ş. urm. (reeditare: Sym- si m b ol u l, est e f eri ci t al easă, deoar ece m at er i al ul fant ezi ei car e
>le der Wandlung în: Gesammelte Werke, V). este ridicat la suprafaţă închide în el imagini ale dezvoltării psi
hologice a individului în stările sale succesive, un fel de semn
anticipativ sau de descriere a drumului de urmat între contrarii.
128 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 129

Chiar dacă activitatea discriminatorie a conştiinţei nu înţelege se afla în ainte ca cev a anum e să lase o im presie asu pra sim lorţu ri
adesea mare lucru din aceste imagini, intuiţiile au totuşi o forţă sale. A cea stare era însă complet lipsită de conţinut, iar acum
vie care poate acţiona determinant asupra voinţei. Determinarea p ro b lem a care se p un e este acee a d e a îm b in a o in d ete rm in are
voinţei se exercită în ambele direcţii, ceea ce, după oarecare egală şi o eg al d e nelim itată d eterm in are cu cel m ai m are- co n
timp, întăreşte din nou contrariile. Conflictul reînnoit duce însă ţinu t po sib il, căci din această stare trebu ie să rezu lte nem ijlo cit
în mod necesar la procesul pe care l-am descris, permiţînd de c ev a p o z itiv . D ete rm in area p rin sen zaţie treb u ie d e ci să fie
fiecare dată un nou pas înainte. Am numit această funcţie de p ăstrată pentru ca om u l să nu piardă realitatea; totod ată, ea - tre
mediere a contrariilor funcţie transcendentă; prin ea nu înţeleg bu ie să fie anu lată în m ăsu ra în care este lim itare, deo arece - tre
67
nimic misterios, ci doar o funcţie de elemente conştiente şi in- b u ie să aib ă lo c o d eterm in ab ilitate n elim itată."
conştiente sau, ca în matematică, o funcţie comună de mărimi 176. A cest p asaj dificil poate fi uşo r înţeles în baza
reale şi imaginare.66 celor spu
175. în afară de voinţă — a cărei importanţă nu intenţionez se m ai su s, resp ectiv g în d ind u -n e la faptu l că S ch iller este p er
să o micşorez — noi dispunem şi de fantezie creatoare, ca funcţie m an e n t î n c li n a t s ă ca u t e s o lu ţi a la n iv e lu l v o in ţe i r aţ io n a le .
instinctuală şi iraţională, singura care poate să confere voinţei A c e st m om en t tre b u ia pu s în p a ran te ză . D u p ă ca re to ate a fir
un conţinut capabil să împace contrariile. Schiller a conceput m aţiile lui d evin clare. P asul în apo i este d istincţia în tre instinc
fantezia ca izvor de simboluri şi a denumit-o „instinct ludic", tele co ntrarii, d esp rind erea lib idou lu i d e obiecte le in terioare şi
neputînd, prin urmare, să se mai folosească de ea pentru moti- ex terio are şi retragerea lu i din ele. S ch iller are aici m ai în tîi în
varea voinţei. Spre a ajunge la conţinutul voinţei, el recurge la v edere obiectu l senzo rial, căci el urm ăreşte m ereu să fie d e par
raţiune care îl duce astfel doar la una din laturi. Dar se apropie tea gîn d irii raţio nale care i se p are ind isp en sab ilă p en tru d eter
uimitor de mult de problema noastră, atunci cînd afirmă: „Acea m inarea voinţei. Totuşi i se im pun e necesitatea anu lării oricărei
forţă a senzaţiei trebuie să fie deci nimicită înainte ca legea" — d eterm in ări, ceea ce im p lică d esp rin d erea d e o b ie ctu l in terio r,
respectiv voinţa raţională — „să poată fi înălţată în locul ei. Deci, d e idee; altm interi, nu s-ar putea ajung e la o lip să totală de con
nu este de ajuns să se înceapă ceva ce încă n-a mai fost; în ţin ut şi d e d eterm in are, deci la acea stare iniţială a in con ştien
primul rînd, trebuie să înceteze ceva care a fost. Omul nu poate tulu i in care nici o conştiinţă discrim in atorie nu opun e subiectul
să treacă direct de la senzaţie la gîndire; el trebuie să facă un şi obiectu l. Sch iller se referă ev ident la ceea ce s-ar putea num i
pas înapoi, căci numai cînd o determinare este anulată, poate introvertire în in con ştient.
intra în scenă determinarea contrară. El trebuie deci [...] pe mo- 177. „ D ete rm in a b ilitat e n e lim ita tă " în se am n ă ev id en t
ment să fie liber de orice determinare şi să parcurgă o stare de ceva
pură determinabilitate. Trebuie, prin urmare, să se întoarcă într-un asem ăn ăto r stării din in con ştien t în care to tu l acţio n ea ză n ed is-
anumit fel la acea stare negativă a purei indeterminări, în care crim inato riu asu pra to tu lui. A ceastă stare vid ă a conştiinţei tre
b u ie să fie „ îm b in ată cu cel m ai m are co n ţin u t p o sib il". A c est
66 Subliniez faptul că prezint aici această funcţie doar in principiu. Alte co n ţinut, rep lică la con ştiin ţa v id ă, n u p o ate fi d ecît con ţin u tu l
contribuţii la această problemă foarte complexă, în legătură cu care o impor- inconştient, căci un altul nu există. Se exprim ă astfel unirea dintre
tanţă fundamentală o are modul de receptare a materialelor inconştiente în con-
ştiinţă, se găsesc în lucrările mele Die Beziehungen zwischen dem Ich und dem in con ştien t şi conştien t, iar „d in această stare treb u ie să rezu lte
Vnbewufiten. Ober die Psychologie des Unbewufiten (Gesammelte Werke, VII), cev a po zitiv". A cest „po zitiv" este pentru noi determ in area sim
Psychologie und Alchemie (Gesammelte Werke, XII), Die transzendente b o lică a vo in ţei.P en tru S chiller este o „sta re in term ed iară" d in
Funktion (Gesammelte Werke, VIII). care rezultă unirea sen zaţiei cu g îndirea. El o num eşte „stare de

67 Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 20-a.


130 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 131
spirit intermediară" în care senzorialitatea şi raţiunea sînt con- în spiritul nostru, dar 1-a interpretat ca fiind estetic, deşi el însuşi
comitent active, dar tocmai de aceea îşi anulează reciproc forţa îi subliniase m ai înain te caracteru l sim bolic. Im ag inea o rig inară
determinantă şi produc prin opunere o negaţie. la care m ă refer este acea plăsm uire ideatică particu lară a O- rien
178. Anularea contrariilor produce un gol pe care îl numim tului care s-a concentrat, în India, în învăţătura despre B rahm an-
inconştient. Această stare este accesibilă oricărei determinări, Ă tm an, iar în C hin a şi-a găsit rep rezentantul filo zo fic în persoa na
tocmai pentru că nu e determinată de contrarii. Schiller o nu- lu i L ao -Z i.
meşte stare „estetică" (Ioc. cit.). E ciudat că el trece cu vederea 179. C on cepţia indiană propovăduieşte elib erarea de
faptul că, în ea, senzorialitatea şi raţiunea nu pot fi concomitent contrarii
„active", căci, cum spune Schiller însuşi, ele se suspendă prin prin care se în ţeleg toate stările afective şi to ate legăturile em o
negare reciprocă. Dar pentru că ceva trebuie să fie activ iar ţio nale priv ind o biectu l. E lib erarea urm ează d up ă retrage rea li-
Schiller nu are la dispoziţie altă funcţie, el crede că active trebuie b id o u lu i d in to ate c on ţinu tu rile , ceea ce p ro d u ce o in tro v ertire
să fie tocmai perechile de contrarii. Activitatea acestora există co m p letă. A ce st p ro ces p sih o lo g ic e ste d esem n a t, în m od se m
într-adevăr, dar conştiinţa fiind „vidă", ea trebuie în mod nece- n ificativ , p rin e xp resiata pa s, trad u să cel m ai p o triv it p rin a u-
sar să se desfăşoare în inconştient.68 Or, lui Schiller îi lipseşte to in cu b aţie. E a d esc rie ex c elen t stare a d e m ed itaţie in terio ară
acest concept, motiv pentru care aici el se contrazice. Funcţia fără co n ţin u t în ca re lib id o u l, ca o că ld u ră d e in c u b ato r, e ste
estetică mediană ar echivala deci cu ceea ce noi am socotit a fi co n d us c ătre p ro p riu l s in e. P rin retrag erea to tală a o ricăru i in
activitatea producătoare de simboluri a fanteziei creatoare. teres p en tru o b iect, ap a re în in terio r, în m o d n ec esa r, u n e ch i
Schiller defineşte „constituţia estetică" drept relaţia unui lucru valen t al realităţii obiective, resp ectiv o id en titate dep lină d intre
„cu totalitatea feluritelor noastre forţe (facultăţi ale sufletului), in terio r şi e x terio r, c are , d in p u n ct d e v ed e re teh n ic, po a te fi
fără ca el să fie pentru vreuna din acestea un obiect determinat", d esem n ată p rinta t tw a m as i(a ce sta eşti tu ). D in c o n to p irea si
în locul unei astfel de definiţii vagi, Schiller ar fi făcut mai bine n elu i cu relaţiile lu i c u o b ie ctu l re zu ltă id en titatea din tre sin e
să revină asupra noţiunii sale de simbol, căci aceasta posedă (A tm an) şi esen ţa lum ii (ad ică relaţiile su b iectu lu i cu o biectu l),
calitatea de a se referi la toate funcţiile psihice, fără ca obiectul în aşa fel în eît se recunoaşte iden titatea dintre Ă tm an-ul in terior
determinat să fie doar al uneia dintre ele. Rezultatul atingerii şi cel exterio r. N o ţiu nea d e B rah m an este doar cu pu ţin diferită
„stării de spirit intermediară" este, după Schiller, faptul că omul d e n o ţiu n e a d e A tm a n , p r in fa p t u l c ă î n B ra h m a n n u es te cu
are „de acum încolo posibilitatea de la natură să facă din sine prin să ex p licit noţiu n ea de sin e, ci d o ar o stare g enerală, im po
ceea ce voieşte — faptul că i s-a restituit în întregime libertatea sib il d e d efin it m a i p re cis, în ca re in te rio ru l şi ex terio ru l s în t
de a fi ceea ce trebuie să fie" (loc. cit.). Deoarece demersul lui contopite.
Schiller este precumpănitor intelectual şi raţional, el cade vic- 180. O noţiun e în tr-u n anum e sen s p aralelă ta cupa s
timă propriului său mod de a judeca. Ceea ce se vede şi din este yo
alegerea expresiei „estetic". Dacă ar fi cunoscut literatura in- ga, p rin care se cuv in e în ţeles m ai pu ţin o stare d e m ed itaţie şi
diană, şi-ar fi dat seama că „imaginea originară" care îi răsărise m ai m u lt o teh n ică c o nş tien tă d e acces la co n d tap iţiaa s. Y og a
în minte avea o cu totul altă semnificaţie decît una „estetică". este o m eto d ă p rin care lib id ou l e ste „ retras " p ro g ram at şi eli
Intuiţia lui a găsit modelul inconştient care zace dintotdeauna berat astfel d e leg ăturile întreţinu te cu contrariile. S copul urm ă
rit d e tap a s şi de yog a stă în prod u cerea un ei stări in term ed iare
68 După cum spune Schiller, pe bună dreptate, în starea estetică omul este
nul (loc. cit., Scrisoarea a 21-a).
din care să ia n aştere elem en tu l creato r şi elib erato r. P entru in
divid , succesu l psiho logic constă în a ajunge la Brahm an , la „lu
m in a sup rem ă" sauăn an da (d esfăta re). A cesta este sco pu l u ltim
al ex e rciţiu lu i s o te rio lo g ic. A c e la şi pro c es e ste în să g în d it şi
132 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 133
cosmogonic: din Brahman-Atman ca temelie cosmică izvorăşte î n si ne . S e n su l v i e ţ ii e st e de a u rm a a c e a st ă c a le d e m i jl oc ş i de
întreaga creaţie. Mitul cosmogonic este, ca orice mit, o proiecţie a e v ita dru m urile oc olite p rin c o ntra rii. L ui L a o Z i îi lip se şte
de procese inconştiente. Existenţa acestui mit dovedeşte că în m o m e ntul e x ta tic ; a c e sta e ste în loc uit de o c la rita te filo z ofic ă
inconştientul practicantului-ta/ww au loc procese creatoare care sup erioară, de o înţelepciun e inte le ctua lă şi intuitivă, ne tulburată
trebuie înţelese ca reajustări în raport cu obiectul. Schiller afir- d e c e ţu ri m istic e şi c a re re p re z intă c e l m a i îna lt gra d d e- su pe
mă: „De îndată ce într-un om se face lumină, nici în afara lui riorita te spiritu a lă a c c e sibilă ; fiind c on se c u tiv lipsită în -a se m e
nu mai este noapte; de îndată ce se face linişte în el, şi furtuna n e a m ă s ur ă de o ri c e e le m e n t h a o ti c , e a se a flă l a o di st a n ţă
din univers se potoleşte, iar forţele naturii învrăjbite îşi află pa- a stro nom ic ă de to t c e e a c e e ste de z ordine în lu m e a re a lă . E a
cea între hotare statornice. Nu este de aceea de mirare că stră- îm b lînz e şte tot c e e a c e e să lba tic , da r fă ră a -1 pu rific a şi- tra ns
vechile poeme vorbesc despre acest mare eveniment dinlăuntrul f or m a în c e va m a i î n a lt.
omului ca de o revoluţie în lumea din afară..." 69 Prin yoga, re- 182. S -a r p ut e a ob ie c t a c ă a na lo g i a î nt re te or ii le lu i S c h il le r
laţiile cu obiectul sînt introvertite şi deposedate de valoare, ele ş i a c e s t e i d e i a p a re n t î n d e p ă r t a t e e st e f o r ţ a t ă . S e c u v i n e î n să
sînt cufundate în inconştient, unde pot intra, cum am arătat mai a v ut în ve d e re fa p tul c ă , p uţin tim p d upă S c hille r, to c m a i a c e ste
sus, în noi asocieri cu conţinuturile inconştiente şi de unde, după id e i s-a u im pus e ne rgic ge niu lui lui S c hop e nha u e r şi s-a u îm bi
încheierea exerciţiului tapas, pot reapărea, astfel transformate, n at in tim c u spiritul occ id en ta l g erm a nic, de unde nu a u d ispă rut
din nou în obiect. Prin schimbarea relaţiei cu obiectul, acesta n ic i a st ă z i. D u p ă p ă r e re a m e a , n u c on te a z ă c ă t ra du c e re a l a t in ă
primeşte o nouă faţă. El este ca recreat, de aceea mitul cosmo- a Up anisadelorde că tre A nq ue til d u Perron 70
i-a fost ac ce sibilă
gonic este un simbol excelent pentru a semnifica rezultatul exer- l u i S c h o p e n h a u e r, î n v r e m e c e S c h i l l e r n u f a c e n i c i o re fe r i re
ciţiului tapas. în orientarea, ca să spunem aşa, exclusiv intro- e x plic ită la info rm a ţiile , c e -i dre pt, să ră c ă c ioa se în a c e a stă pri
vertită a exerciţiilor religioase indiene, readaptarea la obiect nu v i n ţ ă d i n e p o c a l u i. E x p e r i e n ţ a p r a c t i c ă m i - a d o v e d i t d e s u fi
are de altfel nici o importanţă, ea subzistind ca mit cosmogonic c i e n t e o ri c ă p e n t ru a s e p ro d u c e a s t fe l d e l e g ă t u r i n u sî n t n e
explicativ, inconştient proiectat, care nu ajunge practic să fie c e sa re tra nsm isii dire c te . O bse rv ă m a c e e a şi a na lo gie şi în c a z ul
remodelat. în această privinţă atitudinea religioasă indiană este l u i E c k h a r t, î n p a rt e ş i î n a c e l a a l l u i K a n t , a l e c ă ro r i d e i s î n t
diametral opusă celei occidental creştine, prin faptul că princi- u im itor d e a se m ă nă to a re c u ideU ilep anisad e lor,fă ră c a e i să fi
piul creştin al iubirii este extravertit şi are neapărată trebuinţă sufe rit dire c t sa u in dire c t nic i c e a m a i m ic ă înrîu rire a a c e stora .
de obiectul exterior. Primul principiu dobîndeşte bogăţia cu- A c e la şi luc ru se pe tre c e c u m iturile şi sim b olurile c a re pot a pă
noaşterii, cel de al doilea, plinătatea lucrărilor. r e a c a p r o d u s e a u t o h t o n e î n t o a t e c o l ţ u ri l e l u m i i ş i p o t fi , c u
181. în noţiunea de Brahman este cuprinsă şi noţiunea de rita toa te ac este a, ide ntic e, deoarec e sînt plă sm uite de ac elaşi inc on
(calea dreaptă), de ordine universală. în Brahman, ca esenţă ştient um a n de pre tu tindeni, a le că rui c onţinu turi sînt in finit m ai
creatoare şi temelie a lumii, lucrurile sînt pe calea cea dreaptă, p uţin dife rite un ele faţă d e c elelalte de cît sînt rasele şi indiv iz ii.
căci în Brahman ele sînt veşnic topite şi veşnic recreate; din 183. C o nsid er ne ce sa r să fac o paralelă între ideile lui Sch ille r
Brahman rezultă orice dezvoltare ce urmează calea ordonată. şi c e l e a l e O ri e n t u l u i p e n t r u a l e e l i b e r a p e p r i m e l e d e h a i n a
Noţiunea de rita ne duce la aceea de dao din gîndirea lui Lao p re a st r i m t ă a e s t e t i sm u l7 u1.i E s t e t i s m u l n u e st e î n m ă s u ră s ă
Zi. Dao este „drumul drept", guvernarea potrivit legii, o cale ce
70 Oupnek'hat (id est, Secretam tegendum), 1801-1802.
trece prin mijlocul contrariilor, liberă de ele şi totuşi unindu-le 71 Folosesc cuvîntul „estetism" ca expresie abreviată pentru
„concepţie
69 Loc. cit.. Scrisoarea a 25-a. estetică de viaţă". Deci nu am în vedere acel estetism, de nuanţă peiorativă,
referitor la actul estetic sau la sensiblerie, pe care l-am putea numi „esteticism".
134 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 135

rezolve sarcina eminamente gravă şi dificilă a educaţiei omului, dispoziţie estetică ce pare să capete o importanţă aproape mis-
tocmai prin faptul că pleacă de la premisa care, de fapt, ar trebui tică. Cred că lucrul acesta nu este întîmplător, ci are o cauză
să-i fie concluzie, anume aptitudinea de a iubi frumosul. El nu precisă. Adesea, cele mai bune şi mai profunde idei dintr-o ope-
adînceşte problema pentru că evită să ia în considerare răul, ră oarecare se refuză cu îndărătnicie unei înţelegeri şi formulări
urîtul şi dificilul, tinzînd mereu către desfătare, fie şi către una
limpezi, chiar dacă ici-colo, ele sînt sugerate şi deci, s-ar zice,
nobilă. De aceea estetismul este lipsit de orice forţă de motivaţie
sînt apte a fi clar sintetizate. Mi se pare că o astfel de dificultate
etică, fiind în esenţa sa doar un hedonism rafinat. Schiller se
ar exista şi aici. Schiller însuşi a alăturat noţiunii de „dispoziţie
străduieşte, e drept, să introducă o motivaţie morală, neapărat
necesară, dar nu reuşeşte să convingă, deoarece atitudinea este- estetică", stare creatoare intermediară, idei care pun fără difi-
tică îl pune în imposibilitatea de a vedea consecinţele ce decurg. cultate în lumină profunzimea şi gravitatea acestui concept. Pe
din recunoaşterea celeilalte laturi a naturii umane. Conflictul de altă parte, el a văzut tot atît de limpede în „instinctul ludic"
care rezultă îi produce omului o astfel de confuzie şi de sufe- activitatea intermediară pe care o căuta. Nu se poate nega faptul
rinţă, incit contemplînd frumosul, el ajunge în cel mai bun caz că aceste două poziţii se opun întrucîtva, căci jocul şi gravitatea
să îşi refuleze contrariile, fără să se elibereze de ele, ceea ce se împacă anevoie. Gravitatea izvorăşte dintr-o constrîngere in-
duce la refacerea condiţiei de la început. Pentru a-1 ajuta pe om terioară profundă, căreia jocul ti este expresia exterioară, orien-
să depăşească acest conflict, e necesară o altă atitudine decît tarea către conştiinţă. Să fim bine înţeleşi, e vorba nu de o voinţă
estetică, ceea ce se vede tocmai din paralela cu ideile Orientului. ludică, ci de o trebuinţă ludică, de o activitate ludică a fanteziei,
Filozofia religioasă indiană a înţeles această problemă în toată datorată unei constrîngeri lăuntrice, fără coerciţii exercitate de
profunzimea ei şi a arătat care sînt categoriile de mijloace ne- împrejurări sau de voinţă. Este un joc grav.12 Şi totuşi, joc —
cesare pentru rezolvarea conflictului. Este nevoie de un efort văzut din afară, din unghiul conştiinţei, deci din punctul de ve-
moral suprem, de o abnegaţie supremă, de o gravitate religioasă dere al judecăţii colective. Dar este un joc din constrîngere in-
supremă, într-un cuvînt de sfinţenie. După cum se ştie, deşi a
terioară. Aceasta este calitatea ambiguă proprie oricărei creaţii.
recunoscut importanţa esteticii, Schopenhauer a insistat mai cu
Dacă jocul se desfăşoară în sine însuşi, fără a produce ceva du-
seamă asupra acestei laturi a problemei.
rabil şi viu, atunci el e doar joc, altminteri însă e vorba de mun-
i»4. Oricum însă, nu trebuie să ne facem iluzii asupra faptu-
lui că expresiile „estetic", „frumuseţe" etc. ar fi avut pentru că creatoare. Dintr-o mişcare ludică de factori ale căror raporturi
Schiller acelaşi sens ca pentru noi. Nu exagerez, în mod sigur, nu sînt fixate iniţial iau naştere grupări pe care un intelect critic,
dacă spun că pentru el „frumuseţea" era un ideal religios. Schil- dotat cu simţul observaţiei, le poate ulterior evalua. Producerea
ler a avut cultul frumuseţii. Ceea ce el numeşte „dispoziţie este- noului cade nu în seama intelectului, ci a instinctului ludic pus
tică" s-ar putea tot atît de bine chema „evlavie religioasă". în mişcare de constrîngerea interioară. Spiritul creator se joacă
Fără a spune ceva în acest sens şi fără a considera în chip împreună cu obiectele pe care le iubeşte. De aceea orice activi-
explicit că problema sa centrală e de ordin religios, el a ajuns
totuşi pe cale intuitivă la problema religioasă, ce-i drept la aceea 72 Cf. Schiller, Ober die notwendigen Grenzen beim Gebrauch schoner
Formen, Cotta, 1826, voi. 18, p. 195. „Pentru faptul că în cazul omului este-
a primitivului, pe care a dezvoltat-o pe larg în studiile sale, fără
ticeşte rafinat fantezia se orientează după reguli pînă şi în jocurile ei libere şi
însă a o epuiza. că simţul nu se complace în desfătare fără acordul raţiunii, se cere lesne raţiunii
185. Este curios că în cursul reflecţiilor sale, problema „in- contraserviciul de a se orienta în gravitatea legilor ei după interesele fanteziei
stinctului ludic" trece pe al doilea plan, în favoarea noţiunii de şi de a nu ordona voinţei fără acordul instinctelor senzoriale."
136 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 137

tate creatoare a cărei posibilitate rămîne ascunsă mulţimii poate p a te tic ă în e l. A c e a stă sta re nu e ste însă c a ra c te riz a tă de o lip să
fi uşor interpretată ca o joacă. Există, cu siguranţă, foarte puţini d e c o nţ in u t şi d e de te rm in a re . E x e m p lu l d e m a i su s, i n v o c a t c a
creatori cărora nu li se poate aduce învinuirea că se joacă. Ori- şi a lte pa sa je, a ra tă în să c ă, oric u m , Sc h ille r a v e a în ve de re ide -
cum, în ce îl priveşte pe insul genial care a fost Schiller, ne e a de „ e vla v ie7"4. N e situă m , a stfe l, din n ou în d om e niu l -fe no
simţim îndemnaţi să considerăm valabile aceste puncte de ve- m e n e lor re ligio a se ; totod a tă ni se de sc hide posibilita te a a fe c tivă
dere. Deşi el însuşi, aspirînd să treacă dincolo de omul de ex- d e a e x t i n d e a t a re p u n c t e d e v e d e r e l a o m u l î n g e nSetra a rl.e a
cepţie şi de modul acestuia de a fi, a dorit să ajungă la omul în d e e v la v i e r e l ig io as ă e st e u n f e n om e n c o le c t iv , in de pe nd e n t d e
genere spre a-i acorda şi lui acea parte de avantaje şi de mîntuire în ze strare a indiv id uală .
pe care creatorul, fie şi din motive de constrîngere interioară
187. D a r m a i e x i st ă şi a lt e p os ib il it ă ţ i. A m v ă z ut m a i
su s c ă
foarte puternică, nu le poate, oricum, evita. Posibilitatea de a
v i du l d e c on şt ii nţ ă , re s pe c t iv st a re a in c o nş ti e n tă , e ste p rov oc a t
extinde acest punct de vedere la educarea omului nu este însă d e o c ufu nda re în inc on ştie n t a lib idou lui. în inc on ştie n t se a flă
de la bun început garantată, cel puţin nu pare să fie. d e ja c o nţinu turi re la tiv a c c e ntua te , re spe c tiv c om ple x e d e re m i
186. Pentru a decide în această chestiune, trebuie să căutăm, n isc e n ţe d in tre c u tul indiv idua l, m a i a le s c o m ple xu l pa re n ta l c a
ca întotdeauna în astfel de cazuri, mărturii în istoria spiritului re e ste , în ge n e re, ide ntic c u c o m ple xu l c o pilă rie i. P rin e v la vie,
uman. în acest scop este necesar să ne reamintim baza de la a d ic ă p ri n c uf un da re a l ib id o u lu i î n i nc o n şt ie nt, c o m p le x u l c o
care am pornit în tratarea acestei probleme: am văzut că Schiller p ilă rie i e ste re a c tiva t, sîn t re însufle ţite m a i a le s re la ţiile c u pă
pretinde detaşarea de contrarii pînă la obţinerea unei stări de vid rinţii. Fa n te z iile iz v orite d in a c e a stă re a c tiva re prile juie sc a pa
total a conştiinţei, în care nici senzaţii, nici sentimente, nici gîn- ri ţi a d iv in it ă ţ il o r pa te rn e ş i m a t e r ne , c a şi tre z ir e a ra po rt u ril or
duri, nici intenţii să nu joace nici un rol. Această stare dorită re li gi o a se fi li a l e fa ţ ă d e D um ne z e u ş i a se n t im e n te lo r i nf a n ti le
este deci una a conştiinţei nediferenţiate sau a unei conştiinţe în co re sp unză toare. în m od se m nific ativ, sim b olurile părin ţilor sîn t
care toate conţinuturile şi-au pierdut diferenţele prin depotenţia- c o nş ti e n ti z a te , fa pt e x pl ic a t d e Fr e u d p ri n re fu l a re a im a g ou lu i
lizarea valorilor lor energetice. Or, o conştiinţă veritabilă este p a re n t a l d e c ă t re r e z i s t e n ţ e l e g a t e d e i n c e s t. S î n t d e a c o r d c u
posibilă doar acolo unde valorile produc o diferenţiere a con- a c e a stă e xplic a ţie , da r c re d c ă e a e ste in c om ple tă, c ă c i tre c e c u
ţinuturilor. Unde aceasta lipseşte, nu poate exista nici o con- v e d e re a s e n s u l e x t r a o r d i n a r a l a c e s t e i s u b s t i t u ţ i i s i m b o l i c e .
S im bo liz a re a în im a gin e a d ivinită ţii se m nific ă u n pro gre s uria ş
ştiinţă veritabilă. Drept urmare, putem numi această stare „in-
fa ţă de conc re tism şi de se nz oria lita te a rem inisce nţei, prin fa ptul
conştientă", deşi posibilitatea conştiinţei există de fiecare dată.
c ă a c c e p t î n d „ si m b o l u l " c a s i m b o l re a l , re g re s i a s e t r a n s fo rm ă
Este aşadar vorba de un „abaissement du niveau mental" (Janet) în pro g re si e , î n t im p c e e a a r r ă m în e c a a ta re , da c ă a ş a -n u m i tu l
de natură artificială, de unde şi asemănarea cu yoga şi cu stările s i m b o l a r fi d e fi n i t i v d e c l a r a t d o a rs ce am n a l p ă ri n ţ i l o r a d e
de „engourdissement" hipnotic. După cîte ştiu, Schiller nu s-a v ă ra ţi, pie rz în du-şi a stfe l c a ra c te rul a uton7 5om .
pronunţat niciodată în legătură cu felul în care îşi reprezenta, de 188. A c c e ptîn d re a lita te a sim bolu lui, om e nire ajuansa
fapt, tehnica — spre a folosi acest cuvînt — de producere a la z e ii
dispoziţiei estetice. Exemplul cu Juno Ludovisi pe care îl dă în ei, adic ă larealitate a ide ii,ca re fa ce din om stă pînul păm întulu i.
treacăt în scrisorile sale73 ne arată că starea de „evlavie estetică" E v la via e ste , c um o c o nc e pe p e b ună d re pta te S c hille r, o m işc a
este o dăruire totală către obiectul contemplaţiei şi o trăire em- r e re g re s i v ă a l i b i d o u l u i c ă t re o ri g i n e , o c u f u n d a r e î n i z v o r u l

73 Vber die ăsthetische Eniehung des Menschen, Scrisoarea a 15-a. 74 Loc. cit. „Prin faptul că dumnezeul feminin ne imploră
adoraţia."
75 Am explicat pe larg acest punct de vedere în lucrarea
Wandlungen und
Symbole der Ubido (reeditare: Symbole der Wandlung, în Gesammelte Werke, V).
138 TIPU RI PSIHOLO GICE D ESP R E ID EILE LU I SC H ILLER 139

începutului. De aici se ridică simbolul ca o imagine a mişcării şi simbol, de cealaltă parte, mă preocupă de multă vreme. Am
progresive incipiente care reprezintă o sinteză a tuturor factori- ajuns la concluzia că nu trebuie să atribuim simbolului o valoare
lor inconştienţi, „forma vie", cum numeşte Schiller simbolul, o prea mică în virtutea tocmai a importanţei sale considerabile ca
imagine a lui Dumnezeu, cum arată istoria. Nu este de aceea reprezentant al inconştientului. Ştim din experienţa de zi cu zi
întîmplător că autorul nostru a ales drept paradigmă tocmai o în tratarea bolilor nervoase cît de eminentă este importanţa prac-
imagine a divinităţii, pe Juno Ludovisi. Goethe lasă să apară din tică a interferenţelor inconştiente. Cu cît disociaţia, adică de-
trepiedul mumelor imaginile zeieşti ale lui Paris şi Elenei, pe de părtarea atitudinii conştiente faţă de conţinuturile individuale şi
o parte, cuplul parental întinerit, pe de alta, simbolului unui pro- colective ale inconştientului, este mai mare, cu atît acesta inten-
ces intim de unire pe care Faust şi-1 doreşte pătimaş ca pe o sifică sau stăvileşte în mod nociv conţinuturile conştiinţei. Din
supremă reconciliere lăuntrică, aşa cum apare limpede din scena raţiuni practice nu trebuie deci să se atribuie simbolului o va-
următoare şi cum rezultă tot atît de limpede din desfăşurarea loare neglijabilă. Dacă i se atribuie însă o valoare oarecare, in-
celei de a doua părţi. Din chiar exemplul lui Faust, se vede că diferent dacă e mică sau mare, el capătă prin însuşi acest fapt
viziunea simbolului trimite la continuarea drumului vieţii şi că importanţa unui motiv conştient, respectiv el este perceput ca
atrage libidoul către un ţel încă depărtat, dar care acţionează ne- atare, iar libidoul pe care îl conţine are prilejul să se dezvolte
contenit asupra lui, în aşa fel îneît viaţa i se aprinde ca o flacără la nivelul modului de viaţă conştient. Se obţine astfel, după pă-
şi se avîntă fără oprire către ţeluri situate în depărtare. De aici, rerea mea, un avantaj practic substanţial: anume, colaborarea
valoarea şi sensul simbolului religios. Am în vedere, fireşte, nu inconştientului, contopirea lui cu activitatea psihică conştientă
simboluri încremenite dogmatic, moarte, ci simboluri care se ri- şi eliminarea astfel a influenţelor lui perturbatoare. Această
dică din inconştientul creator al omului viu. Importanţa uriaşă funcţie comună, relaţia cu simbolul, am desemnat-o prin funcţie
a unor astfel de simboluri poate fi negată doar de acela care transcendentă. Nu pot în cadrul de faţă să-mi propun lămurirea
consideră că istoria universală începe cu ziua de astăzi. N-ar exhaustivă a acestei probleme. Altminteri ar trebui să înfăţişez
trebui să vorbim despre importanţa simbolurilor, din păcate însă toate acele materiale care rezultă din activitatea inconştientă.
sîntem nevoiţi să o facem, căci spiritul epocii noastre îşi închi- Fanteziile descrise în literatura de specialitate nu dau nici o idee
puie că se află chiar deasupra propriei sale psihologii. Punctul cu privire la creaţiile simbolice despre care e vorba aici. Există,
acesta de vedere, igienico-moral, se interesează întotdeauna in schimb, în literatura beletristică, nu puţine exemple de astfel
dacă un lucru anume este nociv sau util, corect sau incorect. O de fantezii, care însă nu au fost observate şi înfăţişate în toată
psihologie adevărată nici nu se interesează de aşa ceva; ei îi „puritatea" lor, ci au fost intens prelucrate „estetic". Dintre aceste
ajunge să ştie cum sînt lucrurile în sine. exemple, ţin să menţionez în mod special cele două lucrări ale
189. Simbolizarea care rezultă din starea de „evlavie" este, pe lui Meyrink, Der Golem şi Das griine Gesicht. Rezerv acestei
de altă parte, unul din acele fenomene religioase colective care probleme o cercetare ulterioară.
nu au nici o legătură cu înzestrarea personală. Putem deci ac- 190. Cu explicaţiile de mai sus despre starea intermediară am
cepta şi în această privinţă posibilitatea unei extinderi a puncte- depăşit în bună măsură ideile lui Schiller de la care am pornit.
lor de vedere discutate la omul în general. Cred că am arătat în Cu toate că el a sesizat cu acuitate şi profunzime contradicţiile
felul acesta cel puţin posibilitatea teoretică de aplicare a ideilor naturii umane, nu a depăşit, în ce priveşte încercarea de a găsi
lui Schiller la psihologia umană generală. Din raţiuni de com- o soluţie, faza de început. Impresia mea este că termenul de
pletitudine şi claritate, ţin să mai adaug aici că problema relaţiilor „dispoziţie estetică" poartă oarecare răspundere pentru această
dintre conştiinţă şi modul conştient de viaţă, pe de-o parte, situaţie. într-adevăr, Schiller consideră că „dispoziţia estetică"
140 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 141

este totuna cu frumosul care transpune sufletul în ea. Proce- 76


192. A ceastă d escriere se op un e veh em en t
dînd astfel, el nu doar confundă cauza cu efectul, ci şi atribuie co nsid eraţiilo r d e
condiţiei „nedeterminării", contrar propriei lui definiţii, o deter- m ai s u s piv in d „ co n d iţia e stet ic ă " , în c are om u l e so c o tit a fi
minare univocă, identificînd-o cu frumosul. Funcţia intermedia- „ n ul", n ed ete rm in at, în v rem e c e a ic i el ap are în c el m ai în alt
ră devine astfel ineficientă, de vreme ce, în calitate de frumu- g ra d d eterm in a t d e fru m u se ţe („lăsat p radă ei"). E ste in u til să
seţe, ea nedreptăţeşte urîţenia care are şi ea un cuvînt de spus. co ntinu ăm ex am in area acestei prob lem e la S ch iller. E l a atin s o
Schiller defineşte „constituţia estetică" a unui lucru drept cali- lim ită , p ro p rie a tît lu i, c ît şi e p o cii în ca re a trăit, p e c are i- a
tatea acestuia de a se raporta la „totalitatea diferitelor noastre fost cu n eputinţă să o dep ăşească, deo arece s-a lovit pretutind en i
forţe". în consecinţă, „frumosul" şi „esteticul" nu coincid, căci d e „om u l cel m ai urît", invizibil, a căru i d escoperire av ea să fie
diferitele noastre forţe sînt şi esteticeşte diferite, sînt frumoase reze rvată vrem u rilo r n o astre şi lu i N ietzsch e.
şi urîtc, şi doar un idealist şi optimist incorigibil şi-ar putea ima-
gina că „totalitatea" naturii umane este absolut „frumoasă". Pen-
193. S chiller voia să tran sform e fiinţa sen zo rială într-o
fiinţă
tru a fi drepţi, trebuie să convenim că ea este o realitate cu părţi
estetic ă. T reb u ie să sch im b ăm n atu ra om ulu i senzo rial, spun ea
luminoase şi părţi întunecate. Suma tuturor culorilor este cenu-
el, treb u ie „să sup un em fo rm ei" v iaţa fizică, o m u l treb u ie să-şi
şiul, suprafeţe luminoase pe fond întunecat, suprafeţe întunecate
î m p l in ea sc ă „ d es tin u l fi zi c [ . . . ] p o t ri v i t l eg il o r f ru m u s eţ ii " ,
pe fond luminos.
„om ul trebu ie să-şi înceapă viaţa m orală în cîm pu l indiferen t al
191. Această incompletitudine şi insuficienţă conceptuală ex-
celei fizice", el trebu ie să-şi „în ceap ă libertatea raţiunii încă d in
plică şi împrejurarea că modul în care se poate produce starea
in terio ru l lim itelo r sale sen zoriale. în clin aţiilo r sale, el treb uie
intermediară rămîne complet neelucidat. Există nenumărate pa-
s ă le im p u n ă le g ea vo in ţei sale [. . .], tre b u ie să în v eţe a rîv n i
saje din care rezultă fără echivoc că „desfătarea produsă de fru- 78
în tr-un ch ip m ai n ob il." !
museţe" provoacă starea intermediară. Astfel, Schiller afirmă:
„Ceea ce ne măguleşte simţurile în senzaţia imediată ne des- 194. A cest „treb uie" de care vorbeşte auto rul nostru este
chide sufletul sensibil şi mobil oricărei impresii, făcîndu-ne însă b ine
în aceeaşi măsură mai puţin apţi de efort. Ceea ce ne încordează c u n o s cu ta „ o b lig aţie m o ra lă", inv o c ată o ri d e cîte o ri n u m ai
forţele de gîndire şi le invită să-şi constituie noţiuni abstracte ex istă n ici o altă solu ţie. Ş i aici ne lov im d e lim ite in ev itab ile.
ne întăreşte spiritul în vederea oricărei forme de rezistenţă, dar A r fi n ed rep t să aştep tăm ca u n sin gu r sp irit, o ricît d e m are, să
ni-1 şi face, corespunzător, mai insensibil, deposedîndu-ne de re- re zo lv e a ce as tă p rob le m ă g ig an tică , o p ro b lem ă p e ca re d o a r
ceptivitate şi sporindu-nerîn egală măsură, autonomia. De aceea, tim purile şi popoarele o pot rezolva, şi nici acestea conştien t, ci
atît într-un caz, cît şi în celălalt, ajungem în mod necesar la d o ar în v irtu tea d estin u lu i lo r.
epuizare [... j în schimb, dacă ne dăruim desfătării produse de 195. G ran do area id eilo r lu i S ch iller co n stă în
frumuseţea adevărată, devenim într-o astfel de clipă în egală o b serv aţia p si
măsură stăpîni atît pe forţele noastre pasive, cît şi pe cele active h o log ică şi în se siza re a in tu itiv ă a celor o b serv a te . A ş v rea să
şi ne îndreptăm cu aceeaşi uşurinţă către lucrurile grave şi către m ă m a i re fe r a ic i l a u n e le d in id ei le s a l e c a re m e rită în m o d
joc, către odihnă şi către mişcare, către cedare şi către rezistenţă, s p e c ia l s ă fie su b lin iate . A m v ăz u t m a i su s că s ta r ea in te rm e
către gîndire abstractă şi către intuiţie."77 d iară este cara cte riz ată d e prod u cerea u nui ce „p ozitiv ", an um e
a sim b o lu lu i.S im b o lu l reu n e şte în n a tu ra lu i co n trarii le ; a şa ,
b u n ăo a ră, şi o p o z iţia re al/ir e a l, p rin fap tu l c ă e l e ste, p e d e o
76 Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen, Scrisoarea a p arte, o realitate p siho log ică (din cauefica za cităţiisale), dar pe
21-a.
d e alta, nu co resp u n d e nici un ei realităţi fizice. El este realitate
77 Loc. cit., Scrisoarea a 22-a. şi to tu şi ap a renţă .S chiller sub lin iază lim p ede această îm p reju -

78 Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.


142 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 143

ra re7 9, p e ntru a fa c e a p oi o a p olog ieapa a re n ţe i,im p orta n tă din îi trebuie omului ca să se limiteze la realitate, iar el va trebui
to ate pu ncte le de v edere. să o depăşească pe aceasta din urmă pentru a ajunge la cea
196. „ î n t r e s t u p i d i t a t e a m a x i m ă ş i i n t e l e c t u l c e l m a i î n a l t dintîi."82
e x istă o a n um ită a fin ita te , în se nsul c ă a m înd ouă c a u tăred aoa r
lu l şi c ă sîn t, a m în dou ă , c u totul inse nsibile la sim pla a pa re nţă.
P r im a e st e s m u lsă d in li ni şt e a e i d o a r d e pr e z e n ţa ne m i jl oc it ă a 2. Tratatul despre poezia naivă şi sentimentală
u n u i o b ie c t în sim ţur i, în v re m e ce a d o u a n u îşi a flă linişte a
d e cît p rin r ea d u ce re a c o n c e pte lor ei la fa p te ş i la e x p e rie n ţe; 198. O vreme mi s-a părut că împărţirea poeţilor în naivi şi
în tr-u n c u v în t, p ro st ia n u se po a t e rid ic a d e a su pr a re a li tă ţi i, i a r sentimentali, pe care o face Schiller 83, are la bază criterii care
i n t e l e c t u l n u s e p o a t e s i t u a s u b a d e v ă r. î n m ă s u ra d e c i î n c a re coincid cu punctele de vedere expuse aici. După o matură chib-
tre buin ţa de re a lita te şi a ta şa m e ntu l la re a lita te sîn t d oa r u rm ă ri zuinţă am ajuns la concluzia că lucrurile nu stau aşa. Definiţia
a le lip se i, ind ife re n ţa la re a lita te şi inte re su l p e ntru a pa re n ţă sînt lui Schiller este simplă: poetul naiv este natură, cel sentimental
o v e r it a b il ă l ă r gi re a o m e ni ri i şi u n p a s ho tă rî t s pr e c ul8tu 0
ră . " caută natura. Această formulă simplă este seducătoare în măsura
197. V or bi n d m a i s us de va lo a re a a c ord a tă si m b ol u l ui, m - a m în care stabileşte două moduri diferite de relaţie cu obiectul. Ar
re fe rit la a va nta ju l pra c tic de c a re dispun e e v a lua re a in c onştie n fi de aceea la îndemînă să facem următoarele consideraţii: acela
tulu i: e xc lud e m p e rturba re a in c onştie ntă a fu nc ţiilor c onştie nte, care caută sau rîvneşte natura ca obiect nu o are; el ar fi deci
p ri n a c e e a c ă , l u î n d si m b o l u l î n c a l c u l , ţ i n e m s e a m a d e l a b u n introvertit, şi invers, acela care este el însuşi natură, deci se
în c e pu t d e i nc o n şt ie nt. N e re a l iz a t, in c o n ş ti e n tu l l uc re a z ă , d up ă află într-o relaţie intimă cu obiectul, ar fi extravertit. O astfel de
c u m s e ş t i e , p e n t r u a ră s p î n d i p e s t e t o a t e o a p a re n ţ ă feall s ă : interpretare, cumva forţată, ar avea prea puţin de a face cu
ap are întotde auna în obie cte, c ăc i o rice in conştient se proie ctea punctul de vedere al lui Schiller. Spre deosebire de distincţia pe
ză. D a c ă pu te m d ec i s ă s es iz ă m ca at are i nc o n ştie ntu l, atu n ci care o facem noi între tipuri, împărţirea în naiv şi sentimental
de sp ri nd e m de p e ob ie c t e a pa re n ţ a fa l să , c e e a c e nu po a t e d e c ît a lui Schiller nu se ocupă de mentalitatea individuală a poetului,
a v a n t a j a a d e v ă ru l . S c h i l l e r s p u n e : „ A c e s t d re p t u m a n d e s u v e ci de caracterul activităţii sale creatoare, respectiv al produsului
ra ni ta te e s te e x e r sa t d e e l (d e om )a îrtn a a pa re n ţ e i,şi c u c î t e l ei. Acelaşi poet poate fi într-o poezie sentimental, în alta însă,
di st in ge m a i s tric t c e e a c e e st e a l m e u de c e e a c e e s te a l tă u, c u naiv. Homer este, ce-i drept, în general naiv, dar cîţi dintre mo-
cît separă m ai atent esenţa de form ă şi cu cît ştie să confere derni nu sînt predominant sentimentali? Schiller şi-a dat proba-
a c e s te ia m a i m u l tă a u to no m i e , c u a tî t m a i m u lt n u va lă rg i d oa r bil seama de această dificultate şi de aceea a afirmat că poetul
im pe riul frum use ţii, c i v a pă stra ne a tin se înse şi gra n iţe le a d e vă este determinat de epoca sa, în calitate nu de individ, ci de poet.
r u l u i ; c ă c i e l n u p o a t e s ă p u r i f i c e a p a r e n ţ a d e r e a l i t a t e f ă ră a De altfel, el afirmă: „Toţi adevăraţii poeţi vor aparţine, în
e l ib e ra , t ot o d a t ă , r e a li ta te a d e a p a re n8ţ1ă„."A nă z u i c ă t re a p a funcţie de caracterele epocii în care trăiesc sau în funcţie de
re nţ a a ut o n o m ă p re ti nd e o m a i m a re c a p a c it a t e d e a b str a c ţi e , o împrejurările întîmplătoare care exercită o influenţă asupra for-
m a i m a re libe rta te a in im ii şi o m a i m a re e n e rgie a vo inţe i de c ît mării lor generale şi asupra stării lor de spirit momentane, fie

79 Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.


82
80 Loc. cit., Scrisoarea a 26-a. Loc. cit.. Scrisoarea a 27-a.
81 Loc. cit., Scrisoarea a 27-a. 83 Schiller, Ober naive und sentimentalische Dichtung, Cotta,
1826, voi.
18, p. 205.
144 TIPU RI PSIHOLO GICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 145

celor naivi, fie celor sentimentali."84 E vorba deci, şi pentru mun."88 „Geniul naiv lasă natura să acţioneze nelimitat în el."89 Se
Schiller, nu de tipuri fundamentale, ci mai degrabă de anumite vede din aceste definiţii mai ales dependenţa naivului de
caracteristici sau calităţi ale operelor individuale. Se vede în obiect. Relaţia sa cu obiectul are un caracter obligatoriu, prin
consecinţă limpede că un poet introvertit poate ocazional com- aceea că el introiectează obiectul, adică se identifică inconştient
pune într-un mod atît naiv, cît şi sentimental. Prin urmare, iden- cu el sau este a priori identic cu el. Levy-Bruhl (loc. cit.) nu-
titatea dintre naiv şi extravertit, pe de-o parte, dintre sentimental meşte această relaţie cu obiectul „participation mystique". Iden-
şi introvertit, de cealaltă parte, cade de îndată ce este vorba de titatea se stabileşte întotdeauna între obiect şi un conţinut incon-
tipuri. Altceva însă este atunci cînd în discuţie sînt mecanismele ştient. Se mai poate spune că: identitatea apare prin proiectarea
tipice. unei asociaţii analogice inconştiente în obiect. O astfel de iden-
titate are întotdeauna caracter constringător, căci e vorba de o
a) Atitudinea naivă anume cantitate de libido care, ca orice cantitate de libido acţio-
nînd din inconştient, are în raport cu conştientul un caracter
199. Voi înfăţişa mai întîi definiţiile pe care Schiller le-a dat
acestei atitudini. S-a vorbit deja de faptul că naivul este „na - constringător, adică nu este disponibilă pentru conştiinţă. Insul
tură". El „urmează simpla natură şi senzaţie şi se limitează doar cu atitudine naivă este de aceea în mare măsură determinat de
la imitarea realităţii"85. Ne „bucurăm în cazul reprezentărilor obiect, obiectul acţionează, ca să spun aşa, autonom în el, se
naive de prezenţa vie a obiectului în imaginaţia noastră." 86 împlineşte pe sine în el, prin aceea că naivul se contopeşte cu
„Poezia naivă este o favoare a naturii. O lovitură norocoasă; obiectul. El împrumută astfel funcţia sa expresivă obiectului pe
cînd reuşeşte nu are nevoie de nici un fel de corectură şi nu e care îl reprezintă pe această cale, dar nu activ sau intenţionat,
capabilă de nici una atunci cînd dă greş." „Prin natura sa, geniul ci îl reprezintă în el însuşi. Naivul în sine este natură, natura
trebuie să facă totul, prin libertatea sa, el poate să facă puţin, şi creează în el produsul. El lasă natura să acţioneze fără oprelişti
îşi va împlini ideea doar dacă natura va acţiona în el potrivit în el. Primatul revine obiectului. în acest sens, atitudinea naivă
unei necesităţi interioare." Poezia naivă „este copilul vieţii şi tot este extravertită.
ea este aceea care conduce înapoi la viaţă". Geniul naiv depinde
în întregime de „experienţă", de lumea care îl „atinge nemijlo- b) Atitudinea sentimentală
cit". El „are nevoie de un ajutor din afară" 87. Pentru poetul naiv, 200. Am amintit mai sus de faptul că sentimentalul caută na-
„natura comună" a mediului său poate „deveni primejdioasă", tura. El „reflectează asupra impresiei pe care obiectele o fac
căci „receptivitatea atîrnă întotdeauna mai mult sau mai puţin asupra lui, iar emoţia în care se cufundă şi ne cufundă se înte-
de impresia exterioară şi doar mobilitatea neîntreruptă a capa- meiază doar pe acea reflecţie. Obiectul este raportat aici la o
cităţii productive, care nu este de aşteptat din partea naturii idee şi doar pe această relaţie se sprijină forţa lui poetică." 90
umane, ar putea împiedica materia să exercite uneori o violenţă Sentimentalul „are necontenit a face cu două reprezentări şi sen-
oarbă asupra receptivităţii. De fiecare dată cînd se va produce zaţii aflate în conflict, cu realitatea ca limită şi cu ideea lui ca
aşa ceva, sentimentul poetic se va transforma în sentiment co-
infinit, iar sentimentul amestecat pe care îl produce va atesta
84 Loc. cit., p. 236.
88
85 Loc. cit., p. 248.
89
Loc. cit, pp. 307 ş. urm.
86 Loc. cit., nota de la p. 250.
90
Loc. cit., p. 314.
87 Loc. cit., pp. 303 ş. urm. Loc. cit., p. 249.
146 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 147
91
mereu această sursă dublă." „Dispoziţia sentimentală este re- specificul. Pentru înţelegerea naivului şi a sentimentalului tre-
zultatul năzuinţei de a restabili după conţinut, şi în condiţii de buie să facem apel la alte două principii, anume la senzaţie şi
reflecţie, senzaţia naivă."9 2 „Poezia sentimentală este naşterea la intuiţie. Vom vorbi mai amănunţit despre aceste funcţii în
abstracţiunii."9 3 „Din cauza strădaniei de a îndepărta de la ea cursul cercetării noastre. Aici aş vrea doar să amintesc că naivul
(de la natura umană) toate barierele, geniul sentimental este expus este caracterizat de predominanţa elementului senzorial, senti-
primejdiei de a anula cu totul natura umană şi nu numai de a se mentalul de aceea a elementului intuitiv. Senzaţia leagă de
ridica — ceea ce poate şi trebuie să facă — deasupra oricărei obiect, ea atrage chiar subiectul în obiect, de unde „primejdia"
realităţi determinate şi limitate, pînă la posibilitatea absolută — pentru naiv de a se absorbi în obiect. Intuiţia, ca percepţie a
deci de a idealiza —, ci şi de a trece dincolo de posibilitate — propriilor procese inconştiente, se abstrage din obiect, se ridică
deci de a exalta." „Geniul sentimental părăseşte realitatea pentru deasupra obiectului şi caută de aceea întotdeauna să domine ma-
a se ridica la nivelul ideilor şi a-şi domina materia în activitate teria şi să-i dea formă potrivit cu puncte de vedere subiective
liberă şi spontană."9 4 sau chiar să o violenteze fără să-şi dea seama. „Primejdia" care
201. Este uşor de văzut că, spre deosebire de naiv, îl ameninţă pe sentimental rezidă în desprinderea totală de rea-
sentimen litate şi în cufundarea în fantezia ce izvorăşte din inconştient
talul este caracterizat de o atitudine reflexivă şi abstractizantă. („exaltare"!).
El „reflectează" pe seama obiectului, „retrăgîndu-se" din obiect.
El este a priori separa td e obiect cînd încep e să producă; nu c) Idealistul şi realistul
obiectul lucrează în el, ci el însuşi lucrează. Dar nu în sine în 203. în acelaşi tratat, Schiller ajunge să stabilească existenţa
suşi lucrează, ci dincolo de obiect. El este diferit de obiect, nu a două tipuri psihologice. El afirmă: „Aceasta mă conduce să
este identic cu el, şi caută să-şi stabilească relaţia cu el, să-şi constat într-un veac atît de cultivat un foarte straniu antagonism
„domine materia". Această separare a sa de obiect produce im psihologic între oameni: un antagonism care, fiind radical şi în-
presia de dualitate, subliniată de Schiller, căci sentimentalul îşi temeindu-se pe forma interioară a sufletului, provoacă o sepa-
trage substanţa din două surse, din obiect, respectiv din perce rare mai gravă decît aceea produsă de un conflict întîmplător de
perea lui, şi din sine însuşi. Impresia exterioară a obiectului nu interese care ar răpi artistului şi poetului orice speranţă de a plă-
este pentru el unce necondiţionat, ci un material pe care îl tra cea sau de a emoţiona unanim, ceea ce intră doar în obligaţiile
tează potrivit cu propriile sale conţinuturi. El se situează astfel lor; care îl împiedică pe filozof, chiar dacă acesta îşi dă toată
deasupra obiectului, întreţinînd totuşi o relaţie cu el, dar nu o silinţa, să convingă întreaga lume, ceea ce este de fapt rostul
relaţie de receptivitate, căci el conferă obiectului valoare sau ca oricărei filozofii; care, în fine, nu va îngădui niciodată omului
litate în mod arbitrar. Atitudinea sa este deci introvertită. în viaţa practică să-şi vadă unanim aprobat modul de a acţiona:
202. Caracterizînd drept introvertită şi, respectiv, pe scurt, un antagonism responsabil de aceea că nici o operă a
extravertită spiritului şi nici o faptă a inimii nu poate face hotărît fericirea
cele două atitudini ale lui Schiller, nu i-am epuizat acestuia idei unei clase anume, fără a-şi atrage prin însăşi această împrejurare
le. Ambele noastre mecanisme nu sînt decît fenomene funda condamnarea alteia. Acest antagonism este, fără îndoială, tot atît
mentale de natură destul de generală care sugerează doar vag de vechi ca şi începutul culturii şi nu va putea fi lesne suprimat
decît o dată cu sfîrşitul ei, decît doar în cazul cîtorva rari su-
91 Loc. cit., p. 250. biecţi care din fericire au existat dintotdeauna şi vor exista me-
92 Loc. cit., nota de la p. 301. reu; dar, deşi printre efectele antagonismului se numără şi acela
93 Loc. cit., p. 303.
94 Loc. cit., p. 314.
148 TIPURI PSIHOLOGICE
III
de a zădărnici orice încercare de a-1 suprima, pentru că nici una APOLINICUL ŞI DIONISIACUL
din tabere nu poate fi determinată să recunoască o lipsă de par tea
sa şi o realitate de partea cealaltă, există totuşi un cîştig sub -
stanţial în a urmări această separare atît de importantă pînă la
ultimele ei izvoare şi de a reduce astfel punctul esenţial al con -
95
flictului cel puţin la o formulă mai simplă."
204. Din acest pasaj se vede inechivoc că, examinînd
meca
nismele antagonice, Schiller ajunge să stabilească două tipuri
psihologice care în concepţia sa deţin semnificaţia pe care eu
am atribuit-o tipului introvertit şi celui extravertit. în ce priveşte 206. Problema trăită şi parţial elaborată de Schiller a fost re -
relaţia dintre tipurile stabilite de mine, pot confirma cuvînt cu luată într-un mod nou şi original de Nietzsche în lucrarea Die
cuvînt afirmaţiile lui Schiller în legătură cu tipurile sale. în con Geburt der Tragodie 1 din 1871. Această scriere de tinereţe se
cordanţă cu cele de mai sus, Schiller ajunge de la mecanism la raportează, ce-i drept, nu la Schiller, ci mai degrabă la Scho-
tip, „separînd atît de caracterul naiv, cît şi de caracterul senti penhauer şi la Goethe. Cel puţin aparent, ea are însă în comun
mental, ceea ce ele au poetic"96. Pentru a înfăptui această ope cu Schiller estetismul şi credinţa în greci, cu Schopenhauer
raţie trebuie să retragem din ele ceea ce este genial, creator, du pesimismul şi motivul mîntuirii, şi multe puncte de contact cu
pă ca re pen tru na iv ră mîn doa r as ervire a faţă de obie ct şi Faust al lui Goethe. în ce ne priveşte, dintre toate aceste ra -
autonomia lui în subiect, iar pentru sentimental, superioritatea portări, cea mai importantă este, fireşte, aceea la Schiller. Nu
faţă de obiect, manifestată în aprecierea şi tratarea mai mult sau putem trece însă pe lîngă Schopenhauer fără a remarca măsura
mai puţin arbitrară a obiectului. Schiller declară: „Din punct de importantă în care el a dezvoltat ideile orientale tratate de Schil -
vedere teoretic, din caracterul naiv nu mai rămîne altceva decît ler sub forma unor palide scheme. Dacă facem abstracţie de pe -
un spirit de observaţie lucid şi un ataşament puternic faţă de simismul lui Schopenhauer, izvorît din opoziţia faţă de bucuria
mărturia uniformă a simţurilor; din punct de vedere practic, o creştină a credinţei şi certitudinea mîntuirii, doctrina salvării
supunere resemnată în faţa necesităţii naturii [...] Din caracterul este la el esenţialmente budistă. El s-a situat de partea Orientu -
sentimental nu rămîne altceva (în linie teoretică) decît un spirit lui. Evident, aici este o contrareacţie la atmosfera noastră occi -
speculativ neliniştit care ajunge pînă la necondiţionat în toate dentală. După cum se ştie, această reacţie subzistă nu în mică
actele de cunoaştere, iar în linie practică, un rigorism moral care măsură şi astăzi în cadrul unor mişcări variate, îndreptate mai
ajunge pînă la necondiţionat în toate actele de voinţă. Cel care mult sau mai puţin total către India. Această orientare către
aparţine primei clase poate fi numitrealist, cel care aparţine ce Orient se opreşte pentru Nietzsche în Grecia. El resimte Grecia
leilalte, idealist."91 şi ca pe un spaţiu de mijloc între Răsărit şi Apus. Aici se întîl-
205. în continuare, explicaţiile lui Schiller în legătură neşte cu Schiller — dar cît de diferită este concepţia lui despre
cu ti caracterul grecesc! El vede fondul întunecat pe care este pictată
purile sale se referă exclusiv la fenomenele cunoscute ale atitu lumea de aur, senină, a Olimpului. „Pentru a putea trăi, grecii
dinii realiste şi, respectiv, idealiste şi, prin urmare, nu interesea au trebuit să creeze, împinşi de cea mai imperioasă necesitate,
ză cercetarea noastră. aceşti zei." „Grecul cunoştea şi resimţea spaimele şi ororile
95 Loc. cit., pp. 329 ş. urm.
96 Loc. cit., p. 331.
1 Fr. Nietzsche, Werke, voi. 1, 1899.
97 Loc. cit.
150 TIPURI PSIHOLCXÎICE A P O L IN IC U L ŞI D IO N ISIA C U L 151

existenţei; în genere,spre a putea trăi, ela trebuit să le opună tarea în continuare a artei este legată de duplicitatea
acestora naşterea de vis, strălucitoare a olimpicnilor." Acea -ne apolinic-dionisiac: în acelaşi fel în care generarea depinde
încredere uriaşă în faţa puterilor titanice ale naturii, acea Moira de dualitatea sexelor în condiţiile unei lupte continue şi ale
tronînd fără milă peste orice cunoaştere, acel vultur al lui Prome- unei împăcări intervenind doar periodic."
tcu, prietenul oamenilor, acea neînfricare înţeleptului
a Oedip, 209. „De cele două divinităţi ale artei, de Apollo
acel blestem al neamului atrizilor care îl constrînge pe Orestc şi de Dio-
la matricid ( . . . ) au fost mereu şi reînnoitbiruite de greci, sau nysos, legăm recunoaşterea faptului că în lumea greacă
cel puţin învăluite şi retrase priviriicu ajutorul acelei lumiar- există,
2
tistice intermediare a olimpicnilor." „Seninătatea" grecilor, ce
r ul în funcţie de origine şi de scopuri, enormă
o opoziţie,între
rizind al Eladei ca o iluzie lucind pe fundaluri întunecate — iată arta
cunoaşterea rezervată modernilor; un argument important plastică, apolinică, şi arta lipsită de imagini a muzicii ca
împotriva estetismului moral! Nietzsche adoptă astfel un punct artă a
de vedere substanţial diferit de acela al lui Schillcr. Ceea ce am lui Dionysos: cele două instincte atît de diferite merg în
presupus în cazul lui Schillcr, anume faptul că Bric/e iiber dic paralel,
âstlietische Erzielmngse află in slujba unei cauze proprii, devi ne în conflict deschis cel mai adesea, imboldindu-se reciproc în
în cazul scrierii lui Nietzsche o certitudine — cartea este ve
„profund generală". Şi in vreme ce Schillcr începe şovăitor să derea unor noi naşteri, mereu mai robuste, spre a perpetua
picteze lumini şi umbre în culori palide şi, climinînd toate prin
ascunzişurile şi abisurile naturii umane, să înţeleagă opoziţia din ele lupta acelor opoziţii pe care cuvîntul comun «artă» doar
propriul suflet ca fiind aceea dintre „naiv" şi „sentimental", con - apa
cepţia lui Nietzsche este mai profundă şi desenează un contrast rent o anulează; pînă cînd, în cele din urmă, printr-un act
care pe una din laturile lui nu este cu nimic mai prejos dccît meta
frumuseţea strălucitoare a viziunii lui Schillcr, iar pe cealaltă fizic miraculos al «voinţei» elenice, ele apar împerecheate,şi
latură găseşte sunete infinit mai întunecate care intensifică, ce-i în
drept, puterea luminii, dar lasă, totodată, să se presimtă dincolo această împerechere zămislesc opera de artă, dionisiacă şi
de ele un întuneric şi mai adine. apo
207. Nietzsche numeşteperechea sa fundamentală de linică deopotrivă, a tragediei atice." 3

contra 210. Spre a caracteriza mai îndeaproape aceste două


rii: apolinic-dionisiac.Să încercăm mai intîi să ne reprezentăm instincte,
natu ra lo r. în acest scop, voi dama i jos o ser ic d e citate cu Nietzsche compară stările psihologice specifice produse de
ajutorul cărora cititorul vafi în măsură — chiar fără a fi parcurs ele
scrierea lui Nietzsche — să-şi formeze singur un punct de ve cu acelea alevisului şi ale beţiei. Instinctul apolinic produce
dere şi să judece totodată opinia mea in ce o priveşte. sta
208. „Vom fi ciştigat mult pentru ştiinţa esteticiiîn rea comparabilăvisului, instinctul dionisiac pe cea
clipa in comparabilă

1
care vom fi ajuns nu doar la înţelegerea logica, ci la şi certitu beţiei. Prin „vis", Nietzsche înţelege, cum spune el însuşi,
dinea nemijlocită a punctului de vedere potrivit căruia dezvol- mai
cu seamă „viziunea interioară", „aparenţa frumoasă a
2 Nictzsche, loc. cit., p. 31. lucrurilor
onirice". Apollo „stăpîneşte aparenţa frumoasă a lumii
interioa
re a fanteziei", el este „zeul tuturor forţelor plastice". Este

sură, număr, limitare şi stăpînire a tot ceea ce este sălbatic
şi
neîmblînzit". „Ai vrea( . . . ) să-1 desemnezi pe Apollo prin
su
4
perba imagine divină aprincipium-ului individuationis."
Dio
nisiacul este, în schimb, eliberarea instinctului fără limite,
iz
bucnirea neînfrînateidynamis a naturii animale şi divine,
de
unde faptul că omul apare în corul dionisiac ca satyr, zeu
în
5
partea de sus, ţap în cea de jos.Este groaza provocată de
sfărî-
marea principiului individuaţiei şi totodată „extazul plin de
de
licii" pentru că el s-a sfărîmat. Dionisiacul este din acest
motiv

3 Loc. cit, pp. 19 ş. urm.


4 Loc. cit., pp. 22 ş. urm.
5 Loc. cit., pp. 57 ş. uim.
152 TIPURI PSIHOLOGICE APOLINICUL ŞI DIONISIACUL 153

comparabil cu beţia care dizolvă individualul în instincte şi con- Dionysos ar fi o aparenţă frumoasă, un deziderat provocat de
ţinuturi colective, o explozie a eului închis sub influenţa lumii. mizeria resimţită de jumătatea civilizată a grecului în luptă cu
De aceea în dionisiac aflăm omul în faţa omului, „chiar şi natura latura barbară care în stare dionisiacă îşi croia nestînjenită drum.
alienată, ostilă sau subjugată celebrează din nou sărbătoarea îm- între religia unui popor şi modul său de viaţă real există întot-
păcării cu fiul ei pierdut, omul"6. Fiecare se simte „una" cu deauna o relaţie compensatoare, altminteri religia nu ar avea
aproapele său („nu doar unit, împăcat, contopit"). Individualita- nici un sens practic. Regula se confirmă începînd cu moralitatea
tea sa trebuie să fie de aceea complet abolită. „Omul nu mai înaltă a religiei perşilor pe de-o parte, şi cu ambiguitatea morală
este artist, el a devenit operă de artă: forţa artistică a întregii a obiceiurilor lor, faimoasă încă din Antichitate, pe de altă parte,
naturi [...] se revelează aici sub fiorul beţiei." 7 Altfel spus, acea şi pînă în epoca noastră „creştină", în care religia iubirii a asistat
dynamis creatoare, libidoul sub forma instinctului, ia în stăpînire cea mai întinsă baie de sînge din istoria universală. De aceea
individul ca pe un obiect şi îl foloseşte ca pe un instrument sau putem conchide, în temeiul tocmai al simbolului reconcilierii
ca pe o expresie. Dacă ar fi să concepem fiinţa naturală ca „operă delfice, că există un conflict cu deosebire vehement în fiinţa
de artă", atunci, în stare dionisiacă, omul devine operă de artă greacă. Ceea ce ar putea explica dorinţa de mîntuire care a con-
naturală; în măsura în care fiinţa naturală tocmai nu este operă ferit misterelor acea importanţă imensă în viaţa poporului grec
de artă în accepţia în care obişnuim să înţelegem noi „opera de pe care au trecut-o pe de-a-ntregul cu vederea eleniştii exaltaţi
artă", ea nu este decît simplă natură neîmblînzită, torent sălbatic de odinioară. Se obişnuia să se atribuie în mod naiv grecilor
în orice privinţă, nici măcar animal limitat la sine şi la fiinţa doar ceea ce ne lipsea nouă.
lui. Din raţiuni de claritate şi din motive legate de discuţia care 212. în starea dionisiacă, grecul nu devenea nicicum operă
va urma, mă simt obligat să subliniez acest punct pe care Nietz- de artă, ci era inundat de propria fiinţă barbară, deposedat de
sche, din anumite motive, a omis să-1 scoată în evidenţă, ascun- personalitate, desfăcut în componentele sale colective şi făcut
zînd astfel problema sub un văl estetic înşelător, pe care însă, una cu inconştientul colectiv (prin renunţarea la ţelurile indivi-
fără voia lui, 1-a ridicat din cînd în cînd. Aşa, de pildă, atunci duale), una cu „geniul speciei", al naturii chiar. Pentru cel care
cînd se referă la orgiile dionisiace: „Aproape pretutindeni, în atinge condiţia de înfrînare apolinică, această stare de beţie care
miezul acestor sărbători se afla o desfrînare sexuală tumultuoasă îl făcea pe om să-şi uite cu totul de sine şi de umanitatea sa,
ale cărei valuri se revărsau peste fiecare familie şi peste legile devenind o simplă fiinţă instinctuală, va fi fost ceva demn de
ei venerabile; tocmai bestiile cele mai sălbatice ale naturii erau dispreţ, motiv pentru care între cele două instincte trebuia, neîn-
aici descătuşate pînă într-atît încît se lăsau pradă acelui respin- doielnic, să izbucnească mai întîi o luptă aprigă. Să se pună în
gător amestec de voluptate şi cruzime." 8 libertate instinctele omului civilizat! Cel care se exaltă în faţa
211. Nietzsche consideră reconcilierea dintre Apollo delfic şi culturii îşi închipuie că din ea izvorăşte doar frumuseţe. Această
Dionysos un simbol al reconcilierii acestor contraste în inima eroare se bazează pe o lipsă de cunoaştere psihologică profundă.
grecului civilizat. El uită însă de propria formulă compensatoa- Forţele instinctuale acumulate în insul civilizat sînt extrem de
re, potrivit căreia zeii din Olimp îşi datorează lumina întuneri- distrugătoare şi cu mult mai primejdioase decît instinctele pri-
cului din sufletul grec; în consecinţă, împăcarea lui Apollo cu mitivului care îşi trăieşte continuu şi în măsură modestă instinc-
tele negative. De aceea nici un război din trecutul istoric nu poate
6Loc. cit., p. 24. rivaliza, în amploarea ororii, cu războiul naţiunilor civilizate.
7Loc. cit., pp. 24 ş. urm.
8Loc. cit., p. 27. Nici la greci nu va fi fost altminteri. Tocmai pentru că au trăit
v
»u senzaţia de groază, ei au izbutit să împace treptat dionisiacul
154 TIPURI PSIHOLOGICE APOLINICUL ŞI DIONISIACUL 155

cu apolinicul „printr-un act metafizic miraculos", cum spune val este interpretat doar estetic, caracterul său real se falsifică
Nietzsche chiar de la început. Trebuie să reţinem această afir- şi se superficializează tot atît de mult ca atunci cînd este abordat
maţie, ca şi cealaltă, după care opoziţia în chestiune „nu este exclusiv istoric. O înţelegere autentică nu poate avea loc decît
suprimată decît aparent de termenul comun «artă»". Trebuie să pe un fond identic, căci nimeni nu va susţine că înţelege esenţa
ne amintim de aceste propoziţii deoarece Nietzsche, asemenea unui pod de cale ferată, simţindu-1 estetic. Tot astfel, a concepe
lui Schiller, are tendinţa evidentă de a atribui artei un rol me- lupta dintre Apollo şi Dionysos ca pe o chestiune legată de in-
diator şi mîntuitor. Şi astfel, problema se înfundă în estetic — stincte artistice contrarii înseamnă a transfera problema, nemo-
urîtul este de asemenea „frumos"; abominabilul, răul chiar stră- tivat din punct de vedere istoric şi material, în domeniul estetic,
lucesc, jinduite, în lucirea înşelătoare a frumosului estetic. Na- a o supune unei examinări parţiale care nu va da niciodată sea-
tura de artist a lui Schiller, ca şi aceea a lui Nietzsche, revendică mă de conţinutul ei real.
prin sine şi pentru posibilităţile proprii de creaţie şi de expresie 214. Această deplasare are în mod sigur mobilul şi scopul ei
un sens mîntuitor. psihologic. Avantajul procedurii nu este greu de descifrat: exa-
213. Iată de ce Nietzsche uită cu totul de faptul că lupta dintre minarea estetică transformă pe loc problema într-o imagine pe
Apollo şi Dionysos şi împăcarea lor finală nu era pentru greci care contemplatorul o examinează comod, admirîndu-i atît fru-
o problemă estetică, ci una religioasă. Sărbătorile dionisiace ale museţea cît şi urîţenia, situat fiind la o depărtare sigură de orice
satyrilor erau, potrivit oricărei analogii, un fel de sărbători to- simpatie şi participare, mulţumindu-se să retrăiască doar senzi-
temice, însoţite de identificări totemice cu strămoşii mitici sau tiv pasiunea din imagine. Atitudinea estetică ne fereşte de par-
ticipare, de amestecul personal pe care îl presupune înţelegerea
direct cu animalul totem. Cultul lui Dionysos a avut în multe
religioasă a problemei. Acelaşi avantaj e garantat de modul isto-
locuri o coloratură mitic speculativă şi a exercitat în orice caz
ric de examinare, la a cărui critică Nietzsche însuşi a adus o
o influenţă religioasă foarte puternică. Faptul că tragedia a luat
serie de contribuţii dintre cele mai preţioase. 10 Posibilitatea de
naştere din ceremonia religioasă primitivă semnifică tot atît cît
a aborda doar estetic o astfel de problemă — „o problemă cu
legătura dintre teatrul nostru modern şi misterele medievale,
coarne", cum o numeşte el — este fără îndoială ispititoare, căci
precum şi fundamentul exclusiv religios al acestora, şi nu îngă-
înţelegerea religioasă, singura adecvată în acest caz, presupune
duie de aceea ca problema să fie judecată doar în aspectul ei
o trăire prezentă sau trecută, de care omul modern este rareori
estetic. Estetismul reprezintă ochelarii moderni prin care tainele în stare. Dionysos pare să se fi răzbunat pe Nietzsche; a se ve-
psihologice ale cultului dionisiac sînt văzute într-o lumină în dea Versuch einer Selbstkritik, din anul 1886, care prefaţează
care anticii în mod sigur nu le vedeau şi nu le trăiau. Atît în Die Geburt der Tragodie: „Da, ce este dionisiac? — în această
cazul lui Nietzsche, cît şi în acela al lui Schiller, punctul de carte se oferă un răspuns —- aici vorbeşte un «ştiutor», iniţiatul
vedere religios a fost complet ignorat şi înlocuit cu reflecţia şi apostolul dumnezeului său"11. Ceea ce Nietzsche nu era cînd a
estetică. în mod cert, aceste lucruri posedă o latură estetică ce scris Die Geburt der Tragodie absorbit fiind de estetică; dio-
nu trebuie nicidecum neglijată.9 Dacă însă creştinismul medie- nisiac însă a devenit abia scriind Zarathustra şi acel paragraf
memorabil care încheie Versuch einer Selbstkritik: „înălţaţi-vă
9 Estetismul poate, fireşte, înlocui funcţiile religioase. Dar cîte nu sînt lu -
inimile, fraţi ai mei, sus, mai sus! Şi nu uitaţi de picioarele voas-
crurile care pot face acelaşi lucru? Cîte surogate de religie absentă nu am cu-
noscut? Chiar dacă estetismul este un foarte nobil surogat, el nu e totuşi altceva
decît un înlocuitor pentru un ce veritabil care lipseşte. „Convertirea" tîrzie a 10 Fr. Nietzsche, Vom Nutzen und Nachteil der Historie Jur
lui Nietzsche la Dionysos arată de altfel cel mai bine că surogatul estetic nu a das Leben.
Partea a doua din Vnzeitgemăfien Betrachtungen.
ţinut piept timpului.
11 Nietzsche, Versuch einer Selbstkritik, p. 6.
156 TIPURI PSIHOLOGICE APOLINICUL ŞI DIONISIACUL 157

tr e! R idicaţi- vă şi picio arele, voi, buni d ansato ri, şi m ai bine „La sinul naturii
chiar: staţi şi în cap!"1 2 Fiinţele toate sorb bucurie;
215. Profunzimea deosebită cu care Nietzsche a Toţi cei buni, toţi cei răi
înţeles pro Merg pe urmele-i de roze.
blema, în ciuda certitudinilor sale estetice, era atît de aproape Sărutări ne-a dat şi poame,
de realitate încît experienţa dionisiacă pe care o va face ulterior Un prieten pin' la moarte devotat;
pare aproape o consecinţă inevitabilă. Atacul împotriva lui So- Viermelui plăcerea i-a fost dată,
crate, întreprins înDie Geburt der Tragodie,se adresează raţio Iar cherubul stă în faţa Domnului."
nalistului, insensibil la orgiasticul dionisiac. Acest afect cores
punde erorii analoage pe care o săvîrşeşte contemplaţia estetică: 217. Aceasta este o expansiune dionisiacă. Un torent
ea îşi ţine problema la distanţă.în ciuda concepţiei sale esteti de pu
ce, Nietzsche a intuit încă de atunci soluţia reală, scriind că opo ternică simţire universală care izbucneşte irezistibil şi ameţeşte
ziţia va fi anulată nu de artă, ci de un „act metafizic miraculos simţurile ca un foarte tare vin. Este o beţie în cel mai înalt sens.
al voinţei elene". El pune „voinţa" între ghilimele, ceea ce ne 218. La această stare, elementul psihologic al
face să credem, ţin înd seama d e in flu enţa p utern ică pe care senzaţiei, sen
Schopenhauer o exercita asupra lui, că avem în vedere noţiunea zorială sau afectivă, participă într-o măsură foarte mare. Este
vorba de o extraversie de sentimente, legate indistinct de ele
metafizică de voinţă. „M etafizică" are, pentru noi, semnificaţia
mentul senzaţie, motiv pentru care le numim senzaţii afective.
psihologică de „inconştient". Dacă în formula lui Nietzsche îl
Există de aceea mai degr abă afecte care izbu cnesc în această
înlocuim pe „metafizic" cu „inconştient", atunci soluţia proble
stare, prin urmare ceva instinctiv care exercită o coerciţie oarbă
mei ar fi un „act miraculos" inconştient. Un „miracol" este ira
ce se exprimă în afectarea sferei corporale.
ţional, deci actul este un fenomen iraţional inconştient, ceva ce
se formează din sine fără participarea raţiunii şi a intenţiei con
219. Apolinicul, în schimb, este o percepere de imagini
inte
ştiente; el rezultă, devine, ca fenomen de creştere al naturii crea rioare ale frumuseţii, ale măsurii şi ale sentimentelor în proporţii
toare, născut nu din subtilităţile spiritului uman, ci din aştep temperate. C omparaţia cu visul arată limpede caracterul stării
tarea nostalgică, din credinţă şi speranţă. apolinice: este starea introspecţiei, a contemplaţiei întoarse către
216. Să lăsăm deo camdată această problemă interior, către lumea de vis a ideilor eterne, deci o stare dein-
deop arte, de troversie.
oarece în cursul expunerii noastre vom avea prilejul să revenim
mai amănunţit asupra ei, şi să cercetăm mai îndeaproape noţiu
220. Pînă aici analogia cu mecanismele noastre este
desigur
nile de apolinic şi dionisiac. Să examinăm mai întîi dionisiacul. în afara oricărei îndoieli. Dacă ne vom mulţumi însă doar cu ea,
Prezentarea lui Nietzsche lasă limpede să se vadă că el are de nu vom putea da întru totul seama de noţiunile lui Nietzsche.
astă dată în vedere o desfăşurare, o revărsare în sus şi în afară, 221. Pe parcursul cercetării de faţă vedem că starea de
o diastolă, cum spune Goethe, o mişcare ce îmbrăţişează uni intro-
versu l, cum o descrie Sch iller î n od A a n die F reud e (Că tre versie, în măsura în care devine un habitus, aduce întotdeauna
Bucurie): cu sine şi o diferenţiere a relaţiei cu lumea ideilor, în vreme ce
„îmbrăţişaţi-vă, voi milioane Un sărut al lumii extraversia devenită obişnuinţă aduce cu sine o diferenţiere a
întregi", şi mai departe: relaţiei cu lumea obiectului. în conceptele lui Nietzsche nu ve
dem nimic dintr-o astfel de diferenţiere. Sentimentul dionisiac
12 Loc. cit., p. 14. are caracterul absolut arhaic al senzaţiei afective. El nu este deci
pur şi simplu diferenţiat de instinctual spre a putea deveni acel
element mobil care, în cazul tipului extravertit, ascultă de reco
mandările raţiunii şi se lasă în voia acesteia ca un instrument
docil. Tot aşa, conceptul de introversie al lui Nietzsche nu în-
158 TIPURI PSIHOLOGICE APO LINICUL ŞI DION ISIACUL 159

treţine nici un fel de relaţie distinctă cu ideile care, odată elibe rate te pe care le recepte ază graţie unei percepţii deosebit de fine şi
de in tu iţia determ inată senzo rial sau prod usă creator,poată să de ascuţite şi interpretării unor m işcări pe jumătate co nştiente.
deveni form e abstracte şi pure. Apolinicul este o percepţie C u m a ra tă o astfel de funcţie este greu de desc ris, d in cau za
interioară, o intuiţie a lum ii ideilor. Com paraţia cu visul arată caracterului ei iraţional şi, ca să sp un aşa, inconştient. Ar putea
desluşit că Nietzsche gîndea această stare, pe de-o parte, ca- sim fi com parată cudaimonion-ullui Socrate; cu deosebirea însă că
plă in tu iţie , pe de a lta, ca sim plă im agine . atitudinea neobişnuit raţionalistă a lui Socrate refula funcţia - in
222. Aceste caracteristici au ceva particular pe care nu tuitivă, în aşa fel încît ea trebuia să se impună într-o form ă- con
ne pu cret halucinatorie, deoarece nu avea acces psihologic direct la
tem îngădui să-1 atribuim noţiunii noastre de atitudine introver conştiinţă.
tită sau extravertită. în cazul unui om orientat prec um pănitor pe 224. Tipul sen zaţiei este în orice privinţă o răsturnare a
reflecţie, starea apolinică de contemplare a imaginilor interioare celui
p ro duce o elabora re a acestora po triv it cu e senţa gîn dirii inte intuitiv . El se bazează exclusiv pe elem entul senzaţiei simţuri
lectuale. Astfel iau naştere ideile. în cazul unui om orientat pre lor. Psiho lo gia lui se orie ntează du pă instin ct şi dup ă senz aţie.
cum păn itor pe sentim ent are loc un p ro ces asem ăn ăto r: im agi E l se referă de ace ea la excita ţia reală.
n ile sîn t sim ţite p rofun d şi ap are o ide e a fe ctiv ă c are p o a te să 225. Faptul că Nietzsche subliniază tocmai funcţia
c oi n c id ă î n e se n ţa e i c u i d e e a p ro d u să d e g în d . Id ei le s în t d e psihologi
aceea tot atît de m ult gînduri cît şi sentimente, de exemplu ideea că a intuiţiei pe de-o parte , pe aceea a senzaţiei şi a instinctului
de patrie, de libertate, de Dumnezeu, de nemurire etc. Principiul de cealaltă parte , este caracteristic pentru propria sa psihologie.
a m b el or e la bo r ăr i e st e ra ţio n a l ş i lo g ic . E x ist ă în să şi u n a lt El aparţine, desigur, tipului intuitiv cu înclinare spre introversie.
punct de vedere potrivit căruia elaborarea logic raţională nu este în fav oarea înca drării în c atego ria in tu itiv ilor pledează m od ul
vala bilă. Acest punct de vedere este cel estetic. în introversie el pred om inan t in tu itiv artistic al prod uc ţiei sale, p en tru care cu
întîrzie asupracontemplăriiideilor, dezvoltă intuiţia şi contem d e o s e b ir e se m n if ic at iv ă e s te t oc m a i s cr ie re Diae G e b u rt d er
p larea inte rioa ră; în extraversie, el întîrzie asupra sen zaţiei şi T r a g o d i e ş i , în m a i m a r e m ă s u r ă , p r i n c i p a la s a o p e A
răl,s o
d ezv oltă sim ţurile, instinctul, afectanţa. P entru acest pu nct de spra ch Zarathustra.Pe ntru latura sa introvertit intelectuală de
v ede re , g în direa nu este în nici un caz p rinc ip iul percepţiei in finitorii sînt scrierile aforistice care , în ciuda coloraturii lor in
terioare a ideilor şi nici sentim entul; pentru el, gîndirea şi sim tens afective, atestă un intelectualism eminamente critic, de fac
ţirea sînt sim p le d eriv ate a le co ntem plaţie i in terioare sau a le tu ra c elui franc ez din vea c u l al XV III-lea. în fav o area tipu lu i
senzaţiei sim ţurilor. său intuitiv pled ea z ă în ge n eral lipsa de lim itare şi de un itat e
223. Noţiunile lui Nietzsche ne conduc , prin urmare, la raţională. Ţ in înd seam a de a ceastă stare de fa pt nu n e uim eşte
un al situarea, inconştientă, a propriei psihologii în prim-planul scrie
treilea şi, respectiv, al patrulea tip psihologic pe care le-am pu rilor de început, ceea ce corespunde atitudinii intuitive care per
tea denumi estetice prin raportare la tipurile raţionale (al gîndirii cepe mai degrabă exteriorul prin interior, uneori chiar în paguba
şi al sim ţirii). Sînttipul intuiţieişi tipul senzaţiei.Aceste două realităţii. Cu ajutorul acestei atitudini, el a dobîndit şi o cunoaş
tipuri au com un cu tipurile raţion ale m om entul introversiei şi al tere pro fund ă a calităţilor d io nisiace ale propriu lu i in con ştient
extraversiei, fără însă a diferenţia, ca în tipul gîndirii, percepe ale că rui form e p rim itive au a tins, atît cît ştim, suprafaţa co n
rea şi con te mp la re a im aginilor interioare de gîndire şi, precum ştiinţei ab ia o da tă cu izbu c n irea b olii, du pă ce m ai în ainte se
tipul sim ţirii, conţin utul afectiv al im aginilor interioare de sen trădaseră la nive lu l opere i p rin num eroa se le aluzii erotice. D in
tim en t, în sch im b, intuitiv ul rid ic ă p er ce perea inco n ştientă la pu nc t de ved ere psih ologic , este de ace ea extrem de regretab il
rangul unei funcţii diferenţiate prin care se prod uce şi adaptarea că scrierile, deosebit de semnificative, descoperite la Torino, du
sa la lum e. El se adaptează cu ajutorul unor directive inconştien- pă declanşarea bolii, au fost distruse din scrupul m oral şi estetic.
IV PROBLEMA TIPURILOR ÎN STUDIUL OMULUI 161
PROBLEMA TIPURILOR 228. Reiese limpede din această definiţie că Jordan opune re-
ÎN STUDIUL OMULUI flecţiei, gîndirii, activitatea, fapta. E de înţeles că un observator
superficial al fiinţei umane este izbit mai întîi de contrastul dintre
caracterul reflexiv şi cel activ şi de aceea dispus să definească
opoziţia cercetată şi din acest punct de vedere. Dar chiar şi
simpla reflecţie pe seama faptului că în mod necesar caracterul
activ nu rezultă doar din impulsuri, ci că el poate să provină şi
1. Generalităţi despre tipurile lui Jorda din gîndire, arată că este util să se definească opoziţia observată
şi din această perspectivă. Jordan însuşi ajunge la asemenea
concluzii, introducînd în consideraţiile sale un alt element deo-
226. Urmărind cronologic lucrările preliminare legate
sebit de valoros pentru noi, anume sentimentul3. Astfel, el con-
de pro
stată că tipul activ e mai puţin pasionat, în vreme ce tempera-
blema tipurilor psihologice, ajung acum la un opuscul mai ciu mentul reflexiv se caracterizează tocmai prin pasionalitate. De
dat, a cărui cunoaştere o datorez preţioasei mele colaboratoare aceea Jordan îşi numeşte tipurile „the less impassioned" şi „the
Dr Constance E. Lon g din Lon dra. E vorba deCharacter As more impassioned". Elementul pe care îl trecuse cu vederea în
Seen In Body and Parentage1 a lui Furneaux Jordan. definiţia introductivă este ridicat deci ulterior la rangul de ter-
227. în cele 126 de pagini ale cărţuliei sale, Jordan men constant. Deosebirea faţă de concepţia noastră stă în faptul
descrie că Jordan consideră tipul mai puţin „pasionat" ca fiind întotdea-
în principal două tipuri caracteriologice a căror definiţie ne in una şi „activ", iar pe celălalt ca „inactiv". Socotesc nefericită
teresează din multe privinţe deşi, anticipînd, putem spune că au această confuzie, căci există naturi extrem de pătimaşe şi pro-
torul ia doar pe jumătate în considerare tipurile noastre, iar în funde care sînt totodată energice şi active, şi invers, naturi mai
ce priveşte cealaltă jumătate, el adoptă punctul de vedere al ti puţin pasionate şi superficiale pe care nu le caracterizează acţiu-
pului intuitiv şi senzorial pe care îl amestecă apoi cu celălalt nea şi nici măcar vreo formă oarecare inferioară de activitate.
punct de vedere. Dau mai întîi cuvîntul autorului, spre a-şi for După părerea mea, concepţia sa altminteri valoroasă ar fi cîşti-
mula definiţia introductivă. El afirmă: „Există două caractere gat în claritate dacă el ar fi renunţat — ca reprezentînd un cu
fundamental diferite, două tipuri caracteriale distincte (şi un al totul alt punct de vedere — la determinarea caracteriologică, în
treilea, intermediar): unul la care tendinţa către activitate este sine importantă, a activităţii şi a inactivităţii. Se va vedea din
puternică, iar tendinţa către reflecţie slabă, şi un altul, la care cele ce urmează că Jordan îl descrie prin tipul „less impassioned
predomină aplecarea spre reflecţie, în vreme ce pornirea spre and more active" pe extravertit, iar prin tipul „more impassioned
activitate este mai slabă. între aceste două extreme există ne and less active" pe cel introvertit. Ambele pot fi active sau inac-
numărate nuanţe. E suficient să arătăm însă că mai există şi un tive fără a-şi pierde caracteristicile tipologice, motiv pentru care
al treilea tip [...], la care forţa de reflecţie şi forţa de acţiune consider că elementului activitate nu trebuie să i se confere un
rol determinant principal, ca determinant de importanţă secun-
îşi ţin mai mult sau mai puţin cumpăna. într-o clasă interme
dară el joacă oricum un rol oarecare, de vreme ce potrivit cu
diară, pot fi grupate şi acele caractere la care există o pornire
felul său de a fi, extravertitul pare de regulă mult mai mobil,
către excentricitate sau la care domină alte posibile tendinţe
2
anormale în paguba proceselor emoţionale şi nonemoţionale."
1 Ediţia a M-a, Londra, 1896.
3 Loc. cit., p. 6.
2 Loc. cit., p.
5.
162 TIPU RI PSIHOLO GICE PR O BLEM A TIP U R ILO R ÎN STU D IU L OM U LU I 163
mai viu, mai activ decît introvertitul. Această calitate depinde
în întregime de faza în care individul se află momentan în raport
230. Caracterizarea tipurilor pe baza afectivităţii îmi
pare a
de lumea exterioară. Un introvertit într-o fază extravertită apare fi lucrul cel mai important în scrierea lui Jordan. Am văzut deja
activ, un extravertit într-o fază introvertită apare pasiv. Activi- că reflexivitatea şi superioritatea fiinţei introvertitului sînt com
tatea însăşi ca trăsătură principală de caracter poate fi uneori pensate la nivelul inconştientului de o viaţă instinctuală şi sen
introvertită, adică orientîndu-se către interior şi desfăşurînd o zitivă arhaică. S-ar putea spune şi că individul este introvertit
activitate intelectuală şi afectivă vie, în timp ce afară domneşte pentru că trebuie să se ridice de la un caracter arhaic-impulsiv
o linişte profundă; alteori, ea poate fi extravertită, apărînd sub pînă la înălţimea dătătoare de siguranţă a abstracţiei, spre a pu
forma acţiunii mobile, vii, în vreme ce în spatele ei se ascunde tea să stăpînească de acolo afectele rebele în mişcare sălbatică.
un gînd fix, imuabil sau un sentiment tot la fel. Ceea ce şi este valabil în multe cazuri. Invers, s-ar putea susţine
229. înainte de a examina mai îndeaproape explicaţiile lui că viaţa afectivă cu rădăcini mai puţin adînci a extravertitului
Jordan, ţin să mai subliniez din raţiuni de claritate conceptuală se pretează mai uşor la diferenţiere şi la îmblînzire, decît gîndi-
o împrejurare care, ncluată în seamă, ar putea da naştere la con- rea şi simţirea arhaică şi inconştientă, fantazarea care poate avea
fuzii. Am menţionat la început că în publicaţii anterioare iden- o influenţă periculoasă asupra personalităţii sale. Extravertitul
tificasem pe introvertit cu tipul gîndire, iar pe extravertit cu tipul caută de aceea să trăiască întotdeauna cît mai agitat şi mai intens
simţire. M-am lămurit abia mai tîrziu, după cum am arătat, că cu putinţă pentru a evita să se oprească la sine însuşi şi la gîndu-
introversia şi extraversia ca atitudini fundamentale generale tre- rile şi sentimentele sale rele. în temeiul acestor observaţii uşor
buie deosebite de tipurile funcţionale. Aceste două atitudini sînt de făcut, se explică un pasaj ce poate părea altminteri paradoxal
foarte uşor de recunoscut, în vreme ce pentru a identifica tipurile în care Jordan (p. 6) afirmă că în cazul temperamentalului „less
impassioned" (extravertit) domină intelectul care participă neo
funcţionale e deja necesară o experienţă vastă. Uneori este
bişnuit de mult la modelarea vieţii, în timp ce în cazul tempe
deosebit de anevoios a decide care funcţie este predominantă.
ramentului reflexiv, tocmai afectele sînt acelea care revendică
Induce în eroare faptul că introvertitul — ca urmare a atitudinii
o importanţă sporită.
sale abstractive — lasă în mod firesc impresia unui ins reflexiv
şi superior. Sîntem de aceea înclinaţi să presupunem în cazul
231. S-ar zice la prima vedere că această idee îmi
contrazice
său primatul gîndirii. Invers, extravertitul prezintă în chip natu- afirmaţia după care tipul „less impassioned" ar corespunde ti
ral foarte multe reacţii care fac uşor să se presupună o predo- pului meu extravertit. Văzute însă mai îndeaproape, lucrurile nu
minare a sentimentului. Aceste presupuneri sînt însă iluzorii, stau aşa, căci caracterul reflexivîncearcă să stăpînească afectele
căci extravertitul poate foarte bine aparţine tipului gîndire, iar rebele, dar el este în realitate influenţat de pasiune într-o măsură
introvertitul tipului simţire. Jordan descrie în general doar pe mai mare decît acela care îşi ia ca îndreptar conştient în viaţă
introvertit şi pe extravertit. Acolo însă unde intră în detalii, dorinţele orientate către obiect. Acesta, respectiv extravertitul,
descrierea sa lasă loc la neînţelegeri, prin faptul că el amestecă se străduie să reuşească întotdeauna astfel, dar îşi dă în curînd
trăsăturile diferitelor tipuri funcţionale care, din cauza unei in- seama că sentimentele şi gîndurile subiective sînt acelea care îi
suficiente prelucrări a materialului, nu sînt net distinse unele de ies în cale, perturbîndu-1. El este influenţat de lumea sa psihică
celelalte. în linii mari însă, imaginea atitudinii introvertite este interioară într-o măsură mai mare decît îşi închipuie. Ceea ce el
inechivoc conturată în aşa fel încît caracterul celor două atitu- însuşi nu poate să vadă, în schimb observatorilor atenţi din jur
dini fundamentale este pe deplin recognoscibil. nu le scapă, este intenţionalitatea personală a străduinţelor sale.
De aceea ca regulă de bază el trebuie să-şi pună necontenit în
trebarea: „Ce vreau de fapt? Care este intenţia mea ascunsă?"
164 TIPURI PSIHOLO GICE P R OB LEM A TIP U R ILOR ÎN STU D IU L O M U LU I 165

Celălalt, introvertitul, cu intenţiile sale conştiente, elaborate, nu tensionată şi nu îi acordă decît în silă drept de existenţă, deşi în
vede niciodată ceea ce anturajul său percepe cit se poate de lim- anume cazuri este obligată să se convingă de exactitatea ei
pede, faptul că intenţiile sale slujesc în cele din urmă unor in- obiectivă. Formulările lui Jordan coincid astfel în mare cu rea-
stincte puternice, dar lipsite de obiect şi de scop, şi sînt influen- litatea, dar nu cu realitatea aşa cum o înţeleg tipurile raţionale,
ţate în mare măsură de acestea. Cel care îl observă şi îl judecă ci cu aceea inconştientă a lor. Atare împrejurări sînt de natură
pe extravertit este înclinat să-i considere simţirea şi gîndirea a crea mai mult ca orice confuzie în aprecierea fenomenelor ob-
scoase la vedere drept un văl subţire ce acoperă doar incomplet servate şi a îngreuna înţelegerea cu privire la ele. în această ches-
o intenţie rece şi ingenioasă. Cel care încearcă să-1 înţeleagă pe tiune deci, să nu se poarte dispute pe seama nomenclaturii, ci
introvertit ajunge uşor la concluzia că el ţine cu greu în frîu, să se reţină exclusiv faptul că în fenomenele observate există
prin sofisme aparente, o pasiune violentă. diferenţe care se opun. Deşi eu, potrivit felului meu de a fi, mă
232. Ambele judecăţi sînt juste şi false deopotrivă. False exprim cu totul altfel decît Jordan, clasificările noastre cu pri-
atunci cînd punctul de vedere conştient, conştiinţa în genere, vire la fenomenele observate coincid (cu unele excepţii).
este puternică şi capabilă să reziste inconştientului; juste, atunci 233. înainte de a trece la discutarea tipizării materialului lui
cînd un punct de vedere conştient slab se află în faţa unui in- Jordan, aş vrea să revin pe scurt la cel de al treilea tip, „inter-
conştient puternic şi trebuie eventual să-i cedeze acestuia. într-o mediate", postulat de el. După cum am văzut, Jordan integrează
astfel de situaţie, izbucneşte ceea ce se află în fundal; într-un aici, pe de-o parte, categoria celor echilibraţi, pe de alta, a celor
caz, intenţia egoistă, în celălalt caz, pasiunea neînfrinată, afectul neechilibraţi. Nu este inutil a reaminti în acest loc de clasifica-
elementar care nu ţine seama de nimic. Aceste reflecţii ne permit rea şcolii valentiniene: de insul hilic, subordonat celui psihic şi,
să identificăm modul de observaţie al lui Jordan: el este evident respectiv, pneumatic. Omul hilic corespunde, potrivit definiţiei
orientat spre afectivitatea elementului observat, de unde sale, tipului senzorial, adică acelui ins ale cărui determinări do-
nomenclatura „less emoţional" şi „more impassioned". Dacă deci minante sînt date în şi prin simţuri, în şi prin percepţia senzo-
el îl consideră pe introvertit din unghiul afectului ca pasionat, rială. Tipul senzorial nu are gîndire şi nici simţire diferenţiată,
iar pe extravertit din acelaşi unghi ca mai puţin pasionat sau în schimb senzorialitatea îi este bine dezvoltată. Este acesta,
chiar ca intelectual, putem desemna ca intuitiv modul său par- după cum se ştie, şi cazul primitivului. Senzorialitatea instincti-
ticular de cunoaştere. Am arătat deja că Jordan amestecă punctul vă a primitivului îşi găseşte replica în spontaneitatea psihicului
de vedere raţional cu cel estetic. Dacă îl caracterizează pe său. Spiritualul, gîndurile i se înfăţişează ca apariţii, ca să spun
introvertit ca fiind pătimaş, pe extravertit însă ca fiind intelec- aşa. Nu el este acela care le face sau le elaborează — în acest
tual, este pentru că el vede ambele tipuri din unghiul inconştien- scop îi lipsesc aptitudinile —, ci ele se fac singure şi îl năpă-
tului, adică el le percepe prin inconştientul său. El observă şi desc, îi apar chiar sub formă de halucinaţii. Această mentalitate
recunoaşte intuitiv, ceea ce se petrece probabil întotdeauna în poate fi numită intuitivă, căci intuiţia este percepţie instinctivă
cazul celui care posedă o cunoaştere practică a oamenilor. Oricît a unui conţinut psihic emergent. în timp ce, de regulă, funcţia
de corectă şi de profundă poate fi ocazional o astfel de inter- psihologică principală a primitivului este senzorialitatea, funcţia
pretare, ea suferă totuşi de o limitare esenţială: anume, ea trece compensatoare mai puţin aparentă este intuiţia. Pe o treaptă de
cu vederea realitatea efectivă a ceea ce observă, judecă numai civilizaţie mai înaltă, pe care unii au diferenţiat mai mult sau
prin prisma propriei imagini inconştiente şi nu prin aceea a fe- mai puţin gîndirea, alţii simţirea, există, şi nu puţini, care au
nomenului real. Această eroare de judecată este proprie în ge- dezvoltat într-o măsură mai mare intuiţia, pe care o utilizează
nere intuiţiei, motiv pentru care raţiunea întreţine cu ea o relaţie ca funcţie esenţialmente determinantă. De aici rezultă tipul in-
166 TIPURI PSIHO LO GICE PR OB LE M A T IPUR IL OR ÎN STU DIUL O M U LU I 167
tuitiv. Cred din acest motiv că grupa intermediară a lui Jordan ea nu se angajează din spirit de imitaţie sau de supunere şi nici
poate fi contopită cu tipul senzorial şi cu tipul intuitiv. într-un caz din dorinţa de a fi răsplătită, aici sau în lumea de
dincolo. Ea îşi dezvoltă calităţile şi defectele doar în intimitate;
aici îşi arată bogăţia inimii, grijile şi bucuriile, dar şi pasiunile
2. Prezentare specială şi critica tipurilor lui Jordan şi erorile, precum neîmpăcare, îndărătnicie, mînie, gelozie sau
chiar desfrîu. Este supusă influenţei momentului şi puţin încli-
234. în ce priveşte manifestarea generală a celor două tipuri, nată să se gîndească la bunăstarea celor absenţi. Poate să uite
Jordan (p. 17) subliniază faptul că tipul mai puţin emotiv pre uşor de ceilalţi, cum poate să uite de timp. Cînd se comportă
zintă mult mai multe personalităţi proeminente sau marcante. afectat, poza ei nu se bazează pe imitaţie, ci vădeşte o schimbare
Această afirmaţie vine din aceea că Jordan identifică tipul activ de atitudine şi de limbaj, corespunzătoare gîndurilor şi senti-
cu acela mai puţin emotiv, ceea ce este, după părerea mea, inad mentelor schimbate. Din punct de vedere social, rămîne în cele
misibil. Exceptînd această eroare, rămîne evident corectă obser mai felurite medii cît mai egală cu sine însăşi. în viaţa casnică
vaţia lui după care cel care este mai puţin emotiv, sau extraver şi socială nu are pretenţii mari şi este uşor de mulţumit. Formu-
titul, cum am spune noi, se face mai remarcat prin purtarea lui lează spontan judecăţi, aprobînd sau elogiind. Ştie să liniştească
decît emotivul sau introvertitul. şi să încurajeze. Posedă compasiune pentru toate făpturile slabe,
bipede sau patrupede. „Ea se înalţă spre ceea ce e superior şi
a) Femeia introvertită (The M ore Impassioned Woman) se apleacă spre ceea ce e inferior, este soră şi tovarăşă de joacă
235. Jordan vorbeşte mai întîi de caracterulfemeii a întregii naturi." Judecata îi este blîndă şi tolerantă. Cînd ci-
introver teşte, încearcă să sesizeze ideile cele mai intime şi sentimentul
tite. Amintesc rezumativ punctele principale ale descrierii sale: cel mai adînc al cărţii; motiv pentru care maltratează cartea cu
comportament liniştit, caracter nu prea uşor descifrabil, ocazio sublinieri şi observaţii marginale şi o reciteşte.4
nal critic, chiar sarcastic; dacă uneori proasta dispoziţie se ma 237. în această descriere se recunoaşte uşor caracterul intro-
nifestă prea apăsat, ea nu este totuşi nici capricioasă, nici agi vertit. Descrierea este însă într-un anumit sens unilaterală, căci
tată, nici certăreaţă, nici „cen so riou s" (termen care ar trebui are în vedere precumpănitor latura sentimentului şi nu adînceşte
tradus prin „cenzorial"), nici cîrtitoare. Răspîndeşte linişte în ju tocmai acel element caracteristic căruia eu îi acord o valoare
rul ei, consolează şi vindecă fără să-şi dea seama. Sub această specială, respectiv viaţa interioară conştientă. Jordan aminteşte
aparenţă somnolează însă afecte şi pasiuni. Natura ei branşată că femeia introvertită este „contemplativă", fără a intra însă în
pe sentiment ajunge încet la maturitate. Cu vîrsta, farmecul ca detalii. Cred însă că descripţia lui îmi confirmă afirmaţiile de
racterului îi sporeşte. Ea este „sympathetic", adică simte şi tră mai sus despre modul său de observaţie; el se opreşte mai ales
ieşte împreună cu ceilalţi. [...] Caracterele feminine cele mai asupra comportamentului exterior constelat de sentimente şi
rele aparţin acestui tip. Ele sînt cele mai crude mame vitrege. asupra manifestărilor pasiunii, fără a intra în esenţa conştiinţei
Pot fi, ce-i drept, mame şi soţii foarte afectuoase, dar pasiunile acestui tip. De aceea el nu are în vedere faptul că viaţa interioară
şi afectele lor sînt atît de puternice încît le întunecă raţiunea. joacă un rol decisiv pentru psihologia conştientă a acestui tip.
Iub esc dar şi urăsc prea mult. Gelozia le poate transforma în De ce, de pildă, femeia introvertită citeşte atent? Deoarece îi
fiare. Urîndu-şi copiii vitregi, îi pot tortura, fizic, de moarte. place mai înainte de toate să înţeleagă şi să sesizeze gîndurile.
236. Acolo unde nu domină răul, moralitatea însăşi
4 Loc. cit., pp. 17 ş. urm.
este un
sentiment profund care merge pe drumul său propriu, autonom,
nu întotdeauna adaptabil opiniilor convenţionale. Pe acest drum
168 TIPU RI PSIHOLOGICE PR OBL EM A TIP U R ILOR lN STU D IU L OM U LU I 169

De ce este calmă şi liniştitoare? Deoarece îşi păstrează pentru dul ei egal de a fi de care nu este conştientă, de unde şi îndă -
sine sentimentele şi le activează în gînduri în loc să-i împovăreze rătnicia, iar uneori incapacitatea de a se lăsa rezonabil influen
ţată
pe ceilalţi cu ele. Moralitatea ei neconvenţională se sprijină pe în lucruri legate de afectivitate.
reflecţii profunde şi pe sentimente convingătoare. Farmecul 239. Aceste reflecţii pot explica de ce judecarea femeii intro
caracterului ei liniştit şi raţional se întemeiază nu numai pe o vertite exclusiv din unghiul de vedere al afectivităţii este incom
atitudine calmă, ci şi pe faptul că se poate vorbi cu ea rezonabil pletă şi nedreaptă, atît într-o accepţie pozitivă, cît şi într-una
şi coerent şi că este în stare să onoreze argumentele partenerului negativă. Dacă Jordan consideră că cele mai negative caractere
ei. Ea nu îl întrerupe pe acesta cu ieşiri impulsive, ci îi însoţeşte feminine se află printre introvertite, faptul acesta vine, cred eu,
opiniile de propriile ei gînduri şi sentimente care rămîn cu toate din aceea că el pune un accent prea mare pe afectivitate, ca şi
acestea valabile şi nu se dau bătute în faţa unor contraargumente. cum numai pasiunea ar fi mama răului. Copiii pot fi chinuiţi de
238. Acestei ordini solide şi frumos structurate a conţinutu-rilor moarte şi altminteri decît fizic. Şi, invers, acea deosebită bogăţie
sufleteşti conştiente li se opune o viaţă afectivă haotică şi de iubire a femeilor introvertite nu este întotdeauna propria lor
pasionată, de care femeia introvertită este, cel puţin în aspectul ei avuţie, ci ele sînt adesea mai degrabă posedate de ea pînă în
personal, foarte adesea conştientă şi de care se teme pentru că clipa în care, profitînd de o împrejurare favorabilă, vor manifes
o cunoaşte. Ea reflectează la sine însăşi şi are de aceea în afară ta brusc, spre uimirea partenerului lor, o neaşteptată răceală.
o atitudine egală, putînd cunoaşte şi admite o serie de lucruri Viaţa afectivă a introvertitului este în genere latura lui slabă,
fără a le acoperi de elogii sau de reproşuri. Deoarece viaţa aceea pe care nu se poate neapărat conta. El se iluzionează sin
afectivă îi blochează aceste însuşiri, ea îşi repudiază, pe cît po- gur în această privinţă, iar alţii se iluzionează şi se deziluzionea
sibil, instinctele şi afectele, fără însă a le domina. Pe cît de logică ză în legătură cu el, dacă îi iau în calcul doar afectivitatea. Spi
şi de solid construită îi este conştiinţa, pe atît de elementar, de ritul îi este mai sigur, căci este mai adaptat. Natura afectivităţii
confuz şi de nestăpînit îi este afectul. îi lipseşte acestuia nota sale este prea nedomolită.
propriu-zis umană, fiind disproporţionat, iraţional, un fenomen
natural care străpunge ordinea umană. El nu are nici un gînd b) Femeia extravertită (The Less Impassioned Woman)
ascuns şi nici un fel de intenţie, putînd fi în anumite condiţii
absolut destructiv, un torent sălbatic care nu urmăreşte, dar nici
240. Trecem acum la descrierea a ceea ce Jordan
numeşte
nu evită distrugerea, fără scrupule şi necesar, ascultînd doar de „less impassioned woman". Trebuie şi aici să elimin tot ceea ce
propria-i lege, un proces care se împlineşte pe sine. însuşirile el a amestecat in puncto activitate, amestec care nu face decît
pozitive ale femeii introvertite vin din faptul că gîndirea ei, to- să tulbure identificarea caracterului tipic. De aceea, atunci cînd
lerantă şi binevoitoare, izbuteşte să influenţeze şi să atragă o autorul vorbeşte de o anumită rapiditate a extravertitei, nu tre
parte a vieţii instinctuale, fără însă a o putea cuprinde şi remo- buie să înţelegem prin aceasta elementul energic, activ, ci doar
dela integral. Femeia introvertită este mult mai puţin conştientă mobilitatea proceselor active.
de afectivitatea ei decît de gîndurile şi sentimentele raţionale
care o animă. Este incapabilă să-şi cuprindă întreaga afectivitate,
241. Despre femeia extravertită, Jordan afirmă că este
carac
dar are opinii utilizabile. în raport cu conţinuturile spirituale, terizată de o anume rapiditate şi de un anume oportunism, mai
afectivitatea îi este mai puţin mobilă, posedă o anume vîscozi- degrabă decît de statornicie şi consecvenţă. Viaţa ei este de re
tate, o considerabilă inerţie, fiind de aceea greu de schimbat; gulă plină de nenumărate mărunţişuri. Ea îl depăşeşte chiar pe
femeia introvertită este perseverentă, de unde constanţa şi mo- Lordul Beaconsfield care declara că lucrurile neînsemnate nu
sînt prea neînsemnate, iar cele însemnate nu sînt prea însemna
te. Se interesează — la fel cum a făcut bun ica ei şi cum vor
170 TIPUR I PSIHOLO GICE P R O BLEM A TIP U R ILO R lN STU D IU L O M U L U I 171

face şi nepoţii ei — de înrăutăţirea generală a oamenilor şi a deauna astfel încît să poată fi văzută de oricine. Societatea -tre
lucrurilor. Este convinsă că nimic nu izbuteşte fără intervenţia buie să fie sprijinită şi stimulată. Asupra claselor de sus vrea să
ei. Adesea e foarte utilă în mişcări sociale. Risipă de energie în facă impresie, pe cele de jos să le ţină sub ordine. Propria-i casă
treburi casnice, care sînt pentru multe dintre ele scopul exclusiv îi este iarnă, societatea — vară. Transformarea începe în clipa
al vieţii. Adesea, lipsită de idei, de pasiuni, de calm şi de greşeli. în care primeşte vizite.
Dezvoltarea afectivă i se încheie timpuriu. La optsprezece ani 243. Nici un fel de înclinare către asceză —
este tot atît de înţeleaptă ca la patruzeci şi opt. Orizontul ei spi - respectabilitatea
ritual nu e nici adînc, nici larg, dar este limpede de la bun înce- ei nu i-o cere. Iubire de schimbare, de mişcare, de recreare. E
put, înzestrată, ajunge în posturi de conducere. în societate ma- în stare să înceapă ziu a la biserică şi să o încheie la o oper ă
nifestă sentimente de bunăvoinţă, e generoasă, ospitalieră cu comică. Relaţiile sociale constituie pentru ea o delectare. în ele
oricine. Judecă pe oricine, uitînd că şi ea însăşi va fi judecată. îşi află totul, munca şi fericirea. Crede în societate şi societatea
Este caritabilă. Nu are pasiuni puternice. Iubirea este pentru ea crede în ea. Sentimentele ei sînt prea puţin influenţate de pre
o chestiune de preferinţă, ura — doar aversiune, gelozia — doar judecăţi; din obişnuinţă se comportă „respectabil". Imită cu plă
vanitate rănită. Entuziasmul ei nu durează. Gustă frumuseţea cere şi alege în acest scop cele mai bune modele, fără să-şi dea
poeziei, mai puţin patosul acesteia. Credinţa sau necredinţa sînt însă seama. Cărţile pe care le citeşte trebuie să conţină viaţă şi
la ea mai degrabă depline decît puternice. Nu are convingeri personaje în acţiune.5
propriu-zise, dar nici presimţiri rele. Nu crede, ci acceptă; nu e 244. Acest bine cunoscut tip feminin, numit de Jordan
necredincioasă, ci nu ştie ce să creadă. Nu cercetează şi nu se „less
îndoieşte. în lucruri importante se lasă în voia autorităţii, în cele impassioned", este fără îndoială extravertit, ceea ce se vede din
mărunte trage concluzii pripite. în propria ei lume mică toate întregul comportament, denumit extravertit tocmai din pricina
sînt aşa cum nu trebuie să fie, în lumea mare, toate sînt în or- felului său de manifestare. Modul de a judeca neîntrerupt, fără
dine. Se opune instinctiv la transpunerea concluziilor raţionale suportul unei reflecţii reale, nu este altceva decît extravertirea
în practică. unei imp resii fug itiv e car e nu are nim ic de a face cu un gînd
242. Acasă arată un cu totul alt caracter decît în societate. adevărat. îmi amintesc de un aforism plin de spirit pe care l-am
Căsătorii încheie în bună parte din vanitate, din plăcerea schim- citit undeva. „A gîndi e atît de greu încît cei mai mulţi judecă"
bării, din supunerea faţă de tradiţie, din dorinţa de a-şi întemeia A reflecta cere mai cu seamă timp, motiv pentru care cel care
viaţa pe o „bază solidă" sau de a obţine o sferă de influenţă mai reflectează nu mai are prilejul să-şi exprime neîntrerupt judeca
mare. Dacă bărbatul ei aparţine tipului „impassioned", el îşi iu- ta. Incoerenţa şi inconsecvenţa judecăţii, dependenţa ei de tra
beşte copiii mai mult decît o iubeşte pe ea. în cercul ei domestic diţie şi de autoritate arată lipsa unei reflecţii autonome, tot aşa,
se petrec tot felul de lucruri neplăcute. Aici se lansează în învi- lipsa de autocritică şi de autonomie a opiniei probează o func
nuiri lipsite de sens. Imposibil de prevăzut „cînd va ieşi soare- ţionare defectuoasă a judecăţii. Lipsa vieţii spirituale interioare
le". Nu se observă pe sine şi nu se critică. Dacă i se reproşează se manifestă mult mai desluşit la acest tip decît prezenţa ei la
faptul că îi judecă şi îi mustră continuu pe cei din jur, este ui- tipul introvertit din descripţia de mai sus. Potrivit acestei de
mită, se simte jignită şi declară că nu vrea decît binele, „dar că scripţii, am fi înclinaţi să conchidem că afectivitatea are un cu
există oameni care nu ştiu ce este bine pentru ei". Modul în care sur tot atît de m are sau şi m ai mare, fiind vădit superficială,
ar vrea să facă bine familiei ei este cu totul diferit de felul în plată, aproape inautentică, fiindcă intenţia care i se asociază în
care ţine să-i ajute pe ceilalţi. Gospodăria trebuie să arate întot- totdeauna sau care poate fi descoperită în spatele ei face ca ten-

5 Loc. cit., pp. 9 ş. uim.


172 TIPU RI PSIHOLO GICE PR O BLEM A TIPU R ILO R lN STU D IU L O M U LU I 173

dinţa afectivă să fie aproape lipsită de orice valoare. Cred încă 246. Exprimarea afectului acţio nează dup ă cum se ştie suges
că autorul subestimează lucrurile în acest caz, tot aşa cum le ti v , î n v re m e c e s pi ritu a lu l îşi po at e d e sf ăş u ra e fic ie n ţa d o ar
supraestimase în cazul precedent. în ciuda faptului că ocazional m e d iat , în ur m a un ei t ra ns p u n e ri p e n ib il e . A f e ct el e ne ce s a re
i se recunosc calităţi pozitive, tipul este totuşi în ansamblu mi- funcţiei sociale nu trebuie să fie deloc adînci, altminteri stîrnesc
nimalizat. pa siu ni la ceilalţi. P a siu n ea în să tulbu ră v iaţa şi p ro spe ritate a
245. Funcţionează aici, cred, o anume prejudecată a autorului. societăţii. Tot aşa, nici spiritul diferenţiat şi adaptat al introver
E suficient de cele mai multe ori să facem experienţe neplăcute titu lu i nu este adînc, ci m ai d egrab ă extensiv, nu tulbu ră şi n u
cu unul sau mai mulţi reprezentanţi ai unui tip sau ai altuia, spre in cită, ci ac ţionează rezo nabil şi ca lm . Dar după cum introv er
a pierde mai apoi interesul pentru toate cazurile asemănătoare. titul devine supărător prin vehem enţa pasiunii sale, extravertitul
Nu trebuie uitat că după cum bunul-simţ al femeii introvertite devine incitant prin gîndurile şi sentim entele sale sem iconştien-
se bazează pe adaptarea exactă a conţinuturi lor ei spirituale la te pe care, incoerent şi fără legătură , le aplică adesea sem enilor
gîndirea general valabilă, afectivitatea femeii extravertite pose- săi sub form a unor judecăţi necruţătoare lipsite de tact. R eunin d
dă o anume mobilitate şi profunzime scăzută datorită adaptării toate judecăţile de acest fel şi încercînd să construim sintetic pe
ei la viaţa generală a societăţii umane. E vorba în acest caz de ba za lo r o psiho l og ie, a ju n g em m ai întîi la o c on c ep ţie fu n da
o afectivitate socialmente diferenţiată a cărei valabilitate gene- m entală absolut an im alic ă n ic id ecum ma i prejos, în ce priveşte
rală nu poate fi contestată şi care se detaşează avantajos chiar sălbă ticia d ezo la ntă, bru talitatea şi pro stia, de cît a fectiv itatea
de caracterul greoi, tenace şi pasionat al afectului introvertit. crim inală a intro vertitului. N u po t de-ac eea să fiu de aco rd cu
Afectivitatea diferenţiată a suprimat haoticul din patos, deve- afirm aţia lui Jorda n potriv it căreia c aracterele ce le m ai rele se
nind o funcţie de adaptare disponibilă, în paguba, în orice caz, află printre naturile pasionate introvertite. Printre cele extraver
a vieţii spirituale interioare care străluceşte prin absenţă. Ea tite ex is tă to t atîta rău ta te şi tot atit d e tem einică . A co lo u nd e
există însă nu mai puţin în inconştient, într-o formă corespun- pasiunea introvertită se exprim ă prin fapte brutale, trivialitatea
zătoare pasiunii introvertite, anume într-o stare de nedezvoltare, gîndirii şi sim ţirii extravertite inconştiente săvîrşeşte infam ii la
caracterizată de infantilism şi arhaism. Spiritul nedezvoltat din adresa sufletului victim ei. Nu ştiu ce este m ai rău. Dezavantajul
inconştient conferă tendinţei afective conţinuturi şi motive se- în prim ul ca z vine d in aceea că fa pta este vizibilă, în v re me ce
crete care lasă o impresie defavorabilă observatorului dotat cu m entalitatea trivială în ultim ul ca z se asc un de în sp atele u nu i
spirit critic, dar care trec nebăgate în seamă de către cel fără vă l de com p ortam en t acc eptabil. A ş vre a să subliniez solicitu
spirit critic. Impresia puţin îmbucurătoare pe care o produce dine a so cia lă a acestui tip, p articiparea lui activă la b un ăstare a
asupra spectatorului perceperea motivelor egoiste, rău disimu- sem en ilor săi, c a şi ten dinţa m arc ată d e a face alto ra b uc urii.
late, face să se uite prea lesne realitatea şi utilitatea adaptată a Ac east ă c alitate , in tro vertitul o are de ce le m ai m ulte o ri d oa r
aspiraţiilor manifestate. Dacă nu ar exista aspecte diferenţiate, în fantezie.
ar dispărea din viaţă tot ceea ce este uşor, neangajant, moderat, 247. Afectele diferenţiate au m ai departe avantajul graţiei, al
inofensiv, superficial. Ne-am sufoca într-un patos neîntrerupt formei frum oase. Ele răspînd esc o atm osferă estetică binefăcă
sau în abisul pasiunii refulate. Dacă funcţia socială a introver- toare. E xistă uim itor d e m ulţi extravertiţi c are se în de letnicesc
titului este percepută în principal de individ, extravertitul stimu- cu artele (de ce le m ai m ulte o ri c u m u zica) , nu a tît pen tru că
lează viaţa societăţii care are, şi ea, drept la existenţă. Extraver- sînt dotaţi, ci pentru că astfel pot sluji societatea. Chiar şi m ania
tirea de aceea este necesară, pentru că aruncă în primul rînd o de a critic a n u are în to td ea u na ca ra cter n eplă c ut sau lip sit d e
punte către celălalt. valoare. Foarte adesea se lim itează la o tendinţă educativă adap-
174 TIPURI PSIHOLO GICE PR OB L E M A T IPUR IL O R ÎN STU DIUL O M U LU I 175
tată care produce efecte benefice. Tot la fel, judecata nu este împrejurări e dispus totuşi să-şi admire cutezanţa ideilor eretice.
întotdeauna rău intenţionată, ci mai degrabă contribuie la repri - Nu rareori însă idealul său este atît de înalt şi de puternic încît
marea extravaganţelor şi a excrescenţelor păgubitoare care nu nimic nu îl poate împiedica să-şi formeze o concepţie largă şi
sînt defel favorabile vieţii şi bunăstării societăţii. Ar fi, în -ge corectă despre viaţă. Caracteristicile vieţii sale sînt de cele mai
nere, nejustificat să se afirme că unul din tipuri este în anume multe ori moralitatea, veracitatea şi principiile ideale, dar uneori
privinţă superior celuilalt. Tipurile se completează reciproc şi plăcerea de a obţine efecte imediate îi creează dificultăţi.
diferenţa dintre ele dă măsura tensiunii de care atît individul, 251. Dacă, aflîndu-se întîmplător într-o adunare
cît şi societatea au nevoie pentru a subzista. publică, nu
va avea nimic de făcut, respectiv de propus, de apărat, de soli
c) Bărbatul extravertit (The Less Impassioned Man) citat sau de contrazis, atunci se va scula în picioare şi va cere
248. Despre bărbatul extravertit, Jordan afirmă: cel puţin să se închidă o fereastră, ca să nu fie curent, sau mai
imprevizibil degrabă să se deschidă una, ca să intre mai mult aer. Căci el
şi indecis în atitudine, înclinare către dispoziţie capricioasă, agi are deopotrivă nevoie de aer şi de atenţia celorlalţi. E întotdea
taţie, nemulţumire şi criticism, judecă orice şi pe toate la un loc una înclinat să facă ceea ce nimeni nu i-a cerut, convins fiind
în mod depreciator şi este întotdeauna mulţumit de sine. Deşi că oamenii îl văd aşa cum vrea el să fie văzu t, anume ca pe
judecata îi este adesea falsă iar proiectele îi eşuează, are nemă cineva care nu doarme, reflectînd la binele semenilor săi. Şi-i
surată încredere în ele. Aşa cum spune Sydney Smith despre un îndatorează pe ceilalţi şi drept urmare nu rămîne nerăsplătit.
celebru om politic din timpul său: era gata în fiece clipă să preia Este capabil să emoţioneze prin discursul său, fără a fi el însuşi
comanda flotei din Canalul Mînecii sau să amputeze un picior. emoţiona t. Descoperă repede dorinţele şi op iniile celorla lţi.
Bărbatul extravertit are o formulă precisă pentru tot ce i se în- Atrage atenţia asupra primejdiilor ce ameninţă, organizează şi
tîmplă: fie că lucrul nu este adevărat, fie că este cunoscut de negociază abil cu adversarii. Are întotdeauna proiecte şi vădeşte
multă vreme. Pe firmamentul său nu este loc pentru doi sori. o senzaţională hărnicie. De cîte ori este posibil, societatea tre
Dacă însă mai apare unul, atunci el însuşi se consideră martir. buie impresionată în chip plăcut sau, cînd nu este posibil, cel
249. Este precoce. îi place să administreze, iar în puţin uimită, sau dacă nici aşa ceva nu merge, atunci măcar spe
societate riată sau zguduită. El este un salvator de profesie; şi nu îi este
este adesea extrem de util. Dacă funcţionează într-o comisie de neplăcut să fie recunoscut ca atare. Prin noi înşine, noi nu putem
binefacere se interesează de alegerea spălătoresei şi, în egală face nimic bun — dar putem crede în el, visa despre el, mulţumi
măsură, de aceea a preşedintelui. Se dăruieşte cu toate forţele Domnului pentru că ni 1-a dat şi îl putem ruga să ne vorbească.
societăţii, căreia i se înfăţişează ca înzestrat cu încredere în sine 252. E nefericit în odihnă şi nu ştie să se odihnească
şi perseverenţă. Este dispus întotdeauna să facă experienţe, căci aşa cum
experienţele îl ajută. Preferă să fie preşedintele
cunoscut al unei trebuie. După o zi plină de muncă, trebuie să petreacă o seară
comisii alcătuite din trei membri decît binefăcătorul necunoscut incitantă la teatru, la concert, în biserică, în bazar, la club sau
al unui întreg popor. înzestrarea mai mică nu-i micşorează defel la toate împreună. Dacă a lipsit la o adunare, o va tulbura cel
6
importanţa. E activ? Crede că e energic. E palavragiu? Crede puţin printr-o telegramă ostentativă de scuze.
că are talent oratoric. 253. Şi această descriere ne îngăduie să recunoaştem
250. Se întîmplă rareori să producă idei noi sau să tipul.
deschidă Dar aproape mai mult decît în cazul descripţiei femeii extraver
drumuri noi, dar e întotdeauna gata să urmeze, să înţeleagă, să tite, apare şi aici, în ciuda unor observaţii favorabile, elementele
aplice şi să execute. Este înclinat să împărtăşească convingerile
6 Loc. cit., pp. 22 ş. urm.
religioase şi politice existente şi unanim acceptate. în anumite
176 TIPURI PSIH OLOGI
CE PR OB L E M A T IPUR IL OR ÎN S TU D IUL O M U LU I 177
unei devalorizări caricaturizante. Ceea ce se explică în parte astfel de act, deci acela care reflectează, analizează, reconstru-
prin faptul că această metodă descriptivă nu poate să dea seama ieşte, în timp ce pentru toţi ceilalţi acest zgomot mărunt se pierde
în genere de caracterul extravertit, căci este imposibil să se pună în larma generală a vieţii, fără ca ei să găsească prilejul de a
în lumină, prin mijloace intelectuale, valoarea specifică a extra- vedea în el un lucru sau altul. Or, psihologia extravertitului se
vertitului; ceea ce în cazul introvertitului este cu mult mai uşor, manifestă tocmai în acest fel: ea ţine de evenimentele vieţii
deoarece raţionalitatea şi motivaţia conştientă a acestui tip se omeneşti curente şi nu semnifică nici mai mult, nici mai puţin.
pot exprima prin mijloace intelectuale, la fel ca şi realitatea pa- Doar acela care reflectează vede mai departe şi vede greşit —
siunii sale şi a faptelor ce decurg din ea. La extravertit, în în ce priveşte viaţa —, dar vede corect în ce priveşte aspectul
schimb, accentul principal cade pe relaţia cu obiectul. Doar via- ideilor ascunse în inconştient. El nu vede omul pozitiv, ci doar
ţa însăşi pare să dea extravertitului dreptul pe care nu i-1 poate umbra lui. Iar umbra justifică o judecată în defavoarea omului
conferi critica intelectuală. Doar viaţa îi pune în evidenţă şi re- pozitiv conştient. Cred că ar fi bine, spre a înlesni înţelegerea,
cunoaşte valoarea. Se poate constata, ce-i drept, că extravertitul să separăm pe om de umbra lui, de inconştient, altminteri dis-
este socialmente util, că îşi poate dobîndi mari merite în ce pri- cuţia riscă o confuzie conceptuală fără pereche. Percepem la al-
veşte progresul societăţii umane etc. Dar analiza mijloacelor şi tul multe lucruri ce nu ţin de psihologia sa conştientă, ci vin din
a motivaţiei sale va da întotdeauna un rezultat negativ, căci va- inconştient, şi ne lăsăm induşi în eroarea de a-i atribui, ca unui
loarea principală a extravertitului nu se află în el însuşi, ci în eu conştient, calitatea observată. Viaţa şi destinul procedează
relaţiile reciproce pe care le întreţine cu obiectul. întocmai, dar psihologul care, pe de o parte, ţinteşte la cunoaşte-
254. Critica intelectuală nu poate să nu procedeze analitic şi rea structurii psihicului, pe de alta, la realizarea unei înţelegeri
să nu facă deplină lumină în cazul observat prin referire la mo- mai bune între oameni, nu ar trebui să procedeze tot la fel, ci
tivaţiile şi intenţiile acestuia. Pentru psihologia extravertitului să-1 separe net pe omul conştient de cel inconştient, căci clari-
rezultă însă o imagine de-a dreptul deformată, iar cine îşi ima- tatea şi înţelegerea nu se obţin niciodată prin reducerea la aspec-
ginează a fi găsit, pe baza unei astfel de descrieri, atitudinea tele de fundal, la lumini auxiliare şi sferturi de ton, ci prin asi -
potrivită pe care trebuie să o ia faţă de un extravertit, constată milarea punctelor de vedere conştiente.
cu uimire că personalitatea reală desfide descripţia. O interpre-
tare atît de unilaterală împiedică adaptarea la atitudinea extra- d) Bărbatul introvertit
vertită. Pentru a da seama de ea, trebuie eliminată orice reflecţie 255. Despre caracterul bărbatului introvertit (The More Im-
în ce o priveşte, tot aşa după cum şi extravertitul se adaptează passioned And Reflective Man), Jordan afirmă: plăcerile sale
corect introvertitului doar dacă este în stare să ia ca atare con- nu se schimbă de la oră la oră, iubirea sa de plăcere este de
ţinuturile spirituale ale acestuia, făcînd abstracţie de posibila lor natură genuină, el nu caută plăcerea din simplă agitaţie. Dacă
aplicare practică. Analiza intelectuală nu poate face altceva de- ocupă o funcţie publică, aceasta este în virtutea unei aptitudini
cît să atribuie extravertitului tot felul de gînduri ascunse, cola- anume sau a unei idei pe care doreşte să o realizeze. O dată ce
terale, de intenţii şi altele de acelaşi gen, care în realitate nu şi-a încheiat munca, se retrage bucuros; ştie să-i aprecieze pe
există, afară doar de reflexul palid al unor aspecte ascunse în ceilalţi şi preferă să vadă un lucru prosperînd în mîna altuia de-
inconştient. Este într-adevăr aşa: extravertitul, dacă nu are nimic cît ruinîndu-se într-a sa proprie. El supraevaluează uşor meritele
de spus, cere să se închidă sau să se deschidă fereastra. Or, cine colaboratorilor săi. Nu insultă şi nu poate căpăta vreodată de-
observă acest lucru? Cine este izbit de el? Doar acela care în- prinderea de a insulta. Se dezvoltă încet, este şovăitor, nu apar-
cearcă să-şi dea seama de motivele şi intenţiile posibile ale unui ţine conducătorilor de religii, nu posedă niciodată atîta siguranţă
178 TIPU RI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN STUDIUL OMULUI 179

de sine încît să ştie cu exactitate ce este o greşeală pentru care subiectivă a extravertitului, extravertitul însă nu poate înţelege
ar trebui să-şi ardă semenul pe rug. Deşi nu e lipsit de curaj, nu viaţa spirituală interioară decît ca o consecinţă a unor împre -
are atîta încredere în adevărul său infailibil încît să se lase ucis jurări exterioare. O suită de idei abstracte a căror relaţie cu
pentru el. înzestrat cu aptitudini importante, este împins în obiectul nu este vizibilă probabil că îi apare extravertitului ca
prim-plan de cei în mijlocul cărora trăieşte, în timp ce tipul -ex un fel de himeră. Şi, într-adevăr, fanteziile introvertite nu sînt
7
travertit se pune singur în vedetă. adesea decît aşa ceva. Oricum, despre bărbatul introvertit ar fi
256. Este semnificativ faptul că la capitolul bărbatului multe de spus şi i s-ar putea trasa un contur la fel de nefavorabil
intro
ca şi acela care se desprinde din capitolul despre insul extravertit
vertit de care este vorba aici, autorul nu spune efectiv nimic mai
al lui Jordan.
mult decît ceea ce rezultă din extrasul pe care l-am prezentat.
Lipseşte mai ales descrierea pasiunii, pentru care tipul este de 258. Importantă mi se pare observaţia lui Jordan potrivit
numit „impassioned". Se cuvine, fireşte, să fim prudenţi în ipo căre
teze diagnosticante, dar acest caz pare să invite la presupunerea ia plăcerea introvertitului este de „natură genuină". Pare a fi în
după care capitolul despre bărbatul introvertit este atît de lacu genere o particularitate a sentimentului introvertit faptul că el
nar din motive subiective. După descrierea pe cît de minuţioasă, este genuin, că este, deoarece există din el însuşi, deoarece îşi
pe atît de nedreaptă a tipului extravertit, ne-am fi aşteptat ca şi trage rădăcinile din natura profundă a omului, deoarece se înalţă
prezentarea tipului introvertit să fie la fel de temeinică. De ce cumva din sine însuşi ca propriul său scop; nu se află în slujba
nu este aşa? nici unui alt scop, nu se împrumută nici unuia şi se mulţumeşte
257. Să presupunem că Jordan însuşi a fost un să se realizeze pe sine. Acest lucru ţine de spontaneitatea feno
introvertit; în menului arhaic şi natu ral care nu s-a înclinat în că în f aţa in
acest caz este d e înţeles că el nu a ţinu t să of ere o d escrier e tenţiilor civilizaţiei. Pe drept sau pe nedrept, oricum fără a ţine
asemănătoare aceleia pe care a făcut-o, cu necruţătoare ascu seama de drept sau de nedrept, de oportunitate sau de inopor
ţime, tipului opus. Nu aş spune că din lipsă de obiectivitate, ci tunitate, starea afectivă se manifestă, impunîndu-se subiectului,
din lipsa de cunoaştere a propriei umbre. Introvertitul este în chiar împotriva voinţei şi a aşteptărilor acestuia. Nu este nimic
imposibilitate de a şti sau de a-şi imagina cum apare el tipului
în ea care să ducă la concluzia că există motivaţii gîndite.
extravertit, decît doar dacă l-ar determina pe acesta să-i spună
dinainte, cu riscul de a trebui mai apoi să-1 provoace la duel.
259. Nu m ă voi referi aici şi la alte capitole din
cartea lui
Căci după cum extravertitul nu este înclinat să accepte descrie
rea de mai sus ca o imagine binevoitoare şi exactă a caracterului Jordan. El citează drept exemplu personalităţi istorice, prilej cu
său, tot astfel nici introvertitul nu este dispus să accepte carac care iese la iveală o sumă de puncte de vedere eronate care se
terizarea pe care i-o face un observator şi critic extravertit. Şi bazează pe greşeala mai sus amintită, pe care o face autorul in-
care ar fi, şi ea, la fel de devalorizantă. Căci, după cum introver troducînd criteriul activului şi pe acela al pasivului şi ameste-
titul încearcă să-1 înţeleagă pe extravertit şi nimereşte cu totul cîndu-le cu celelalte. El ajunge astfel să conchidă nu o dată că
alături, tot astfel extravertitul încearcă să înţeleagă viaţa inte o personalitate activă poate fi atribuită şi tipului lipsit de pasiu
rioară spirituală a celuilalt din unghiul de vedere al vieţii exte ne, şi invers, că o natură pasionată ar trebui să fie mereu pasivă.
rioare şi nimereşte tot atît de mult pe alături. Introvertitul face Interpretarea mea încearcă să evite această eroare, eliminînd cu
întotdeauna greşeala de a voi să deducă acţiunea din psihologia totul punctul de vedere al activităţii.

7 Loc. cit., pp. 35 ş. urm.


PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 181
PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 264. „Ş i de aceea voi să-mpart cu el şi slava mea, iar de va
Cari Spitteler, Prometeu şi Epimeteu fi nevoie, prea-bine, mă voi lipsi de ea."
265. Prometeu se dăruieşte astfel bunului-plac al
sufletului
său, adică funcţiei de relaţie cu lumea interioară. De aceea şi
sufletul are un caracter tainic, metafizic, din pricina relaţiei cu
inconştien tul. Promete u îi conferă semnificaţie absolută de
1. Preliminarii la tipizarea lui Spitteler do mn şi de conducă tor, în acelaşi mo d necon diţionat în care
Epimeteu se lasă în voia lumii. Prometeu îşi jertfeşte eul indi
260. Lui Jordan îi revine însă meritul de a fi oferit vidual sufletului, relaţiei cu inconştientul ca lăcaş matricial de
pentru imagini şi semnificaţii, şi îşi pierde astfel centrul, lăsînd să-i
prima oară (după ştiinţa mea!) o descriere caracterială relativ scape, în calitate de contrapondere,persona 2, relaţia cu obiectul
exactă a tipurilor emoţionale. exterior. Dăruindu-se sufletului său, Prometeu se situează în
261. Dacă pe lîngă subiectele oferite poetului de afa ra orică rei le gătu ri cu lume a înco njură toare şi pie rde pe
complicaţiile această cale corectivul indispensabil al realităţii exterioare. Pier
vieţii active, problema tipurilor nu ar juca, şi ea, un rol impor derea este însă incompatibilă cu esenţa acestei lumi. De aceea
tant, am avea aproape dovada inexistenţei ei. Or, am văzut cum lui Prometeu îi apare un înger, evident un reprezentant al stă-
ea 1-a pasionat în egală măsură atît pe poetul, cît şi pe gînditorul pînirii universului; traducînd în limbaj psihologic, îngerul este
Schiller. în capitolul de faţă ne vom ocupa de o creaţie poetică, imaginea proiectată a tendinţei sale de a se adapta la realitate.
bazată aproape exclusiv pe motivul tipurilor. Am în vedere lu Corespunzător, îngerul îi spune lui Prometeu:
crarea lui Cari Spitteler,Prometheus und Epimetheus {Prometeu 266. „Şi, iată, de nu te vei putea elibera de a
şi Epimeteu), apărută prima dată în 1881. sufletului tău
262. Nu aş vrea nicidecum să declar de la început că nedreaptă fire, ţi se va spulbera răsplata mare a multor ani, şi
Prome fericirea inimii şi toate roadele spiritului tău cu felurite chipuri";
teu îl reprezintă pe acela care gîndeşte anticipativ, pe introvertit, iar în alt loc: „Respins vei fi în ziua slavei, căci sufletu-ţi de
iar Epimeteu pe cel care acţionează şi gîndeşte succesiv, pe ex nici un dumnezeu nu ştie, şi nici o lege n-o cinsteşte şi nici în
travertit. E vorba în cazul acestui conflict între cele două per cer, nici pe pămînt nimic nu are sfînt a lui trufie." 3

sonaje în primul rind de lupta care se dă în acelaşi individ, între


linia de dezvoltare introvertită şi cea extravertită pe care însă
267. Deoarece Prometeu se află exclusiv de partea
sufletului,
reprezentarea poetică a întrupat-o în două figuri autonome cu toate tendinţele de adaptare la lumea exterioară sînt refulate şi
destine tipice.
cad în inconştient. Ca urmare, atunci cînd sînt percepute, ele
263. Este de netăgăduit că Prometeu prezintă
apar detaşate de propria personalitate şi sînt de aceea proiectate.
trăsăturile de
Se naşte astfel o anume contradicţie prin faptul că şi sufletul,
caracter introvertite. El oferă imaginea unui introvertit fidel su
de partea căruia s-a situa t P rome teu şi pe care el îl absoarbe
fletului şi lumii sale interioare. îşi exprimă exact caracterul în
1 integral în conştiinţă, apare proiectat. Fiind o funcţie de relaţie,
cuvintele pe care le adresează îngerului : „Nu mi se cuvine mie
ca persona, sufletul este constituit cumva din două părţi: una îi
să judec faţa sufletului meu, căci, iată, el îmi este domn şi dum
nezeu, în bucurie şi în suferinţă, şi tot ceea ce simt de el îmi
este dăruit."
2 Jung, Die Beziehungen zwischen dem Ich und dem
Unbewufiten (Gesam-
melte Werke, VII).
1 Cari Spitteler, Prometheus und Epimetheus, Jena, 1911, p. 9. 3 Spitteler, loc. cit.., p. 9.
182 TIPURI PSIHOLOGIC E PR OBLEM A TIPU RILOR ÎN LITER A TU RĂ 183

aparţine individului, cealaltă obiectului relaţiei, în acest caz ceput ca atare. El îi apare lui Prometeu ca un ce totalmente di-
inconştientului. înclinăm — dacă nu sîntem adepţi ai filozofiei ferit de eul său individual. Dacă un om se poate în întregime
lui Hartmann — să atribuim inconştientului doar existenţa rela- dărui lumii exterioare, înseamnă că pentru el lumea continuă să
tivă a unui factor psihologic. Din raţiuni gnoseologice nu sîntem fie un obiect distinct de el însuşi; tot astfel se comportă şi lumea
în situaţia de a face nici un fel de afirmaţie valabilă cu privire inconştientă a imaginilor, ca un obiect diferit de subiect, atunci
la o realitate obiectivă a fenomenului psihologic complex pe care cînd omul se lasă cu totul în voia ei.
îl numim inconştient, tot astfel după cum nu sîntem în măsură să 268. După cum lumea inconştientă a imaginilor
facem nici o afirmaţie valabilă despre esenţa lucrurilor reale mitologice
situate dincolo de capacitatea noastră psihologică. Din motive vorbeşte indirect, prin trăirea lucrurilor exterioare, celui care se
legate de experienţă trebuie însă să spun că, în raport cu activi- abandonează cu totul lumii exterioare, tot astfel şi aceasta din
tatea conştiinţei noastre, conţinuturile inconştientului revendică, urmă, împreună cu exigenţele ei, vorbeşte indirect celui care se
datorită tenacităţii şi persistenţei lor, tot atîta realitate pe cit o lasă în voia sufletului, căci nimeni nu poate scăpa de cele două
au şi lucrurile reale ale lumii din afară, chiar dacă atare pretenţii realităţi. Dacă se îndreaptă doar către exterior, insul trebuie să-şi
apar cu totul neverosimile unei mentalităţi îndreptate precum- trăiască prop riul mit, dacă se îndr eaptă spre interio r, trebuie
pănitor spre exterior. Nu trebuie uitat că au existat dintotdeauna să-şi viseze viaţa exterioară, aşa-zis reală. Iată cum se adresează
numeroşi oameni pentru care conţinuturile inconştientului au Sufletul lui Prometeu:
avut un grad mai mare de realitate decît lucrurile lumii exterioare. 269. „Sînt un dumnezeu al nelegiuirii ce te conduce
Mărturia istoriei de idei a umanităţii pledează în favoarea pe căi
ambelor realităţi. Cercetarea aprofundată a psihicului uman pu- lăturalnice şi nebătute. Tu însă nu ai ascultat şi toate după vor
ne, indiscutabil, în lumină faptul că ambele realităţi exercită bele mele ţi s-au împlinit, şi din pricina mea ţi-au răpit a nume
asupra activităţii conştiente o influenţă la fel de intensă, în aşa 4
lui tău slavă şi a vieţii fericire."
fel încît din punct de vedere psihologic şi din motive pur em- 270. Prometeu refuză regatul oferit de înger, adică
pirice, avem dreptul de a trata conţinuturile inconştientului ca respinge
fiind tot atît de reale ca şi lucrurile lumii exterioare, chiar dacă adaptarea la condiţiile date, pentru că, în schimb, i se cere su
cele două realităţi se contrazic şi par a fi complet diferite în fletul, în timp ce subiectul, respectiv Prometeu, are o natură pur
esenţa lor. Ar fi însă o pretenţie cu totul nejustificată, dacă am umană, sufletul este demonic, deoarece obiectul interior de care
vrea să supraordonăm una din realităţi celeilalte. Teozofia şi este legat ca relaţie, adică inconştientul suprapersonal, colectiv,
spiritualismul reprezintă abuzuri de putere tot atît de mari ca şi se vede licărind prin el. Inconştientul, considerat ca fundalul
materialismul. Se cuvine deci să ne limităm la sfera capacităţii istoric al psihicului, conţine în formă concentrată întreaga serie
noastre psihologice. Din cauza realităţii lor specifice, conţinu- de engrame care din timpuri imemoriale au determinat structura
turile spirituale pot fi denumite obiecte în virtutea aceluiaşi psihică de astăzi. Engramele nu sînt altceva decît urme funcţio
drept care ne permite să denumim obiecte lucrurile exterioare. nale care arată modul cel mai frecvent şi mai intensiv în care
După cum persona ca relaţie este întotdeauna determinată şi de psihicul uman a funcţionat în medie. Engramele funcţionale se
obiectul exterior, motiv pentru care ea este ancorată tot atît de înfăţişează ca motive logice şi ca imagini de felul acelora care
mult în el ca şi în subiect, în acelaşi fel şi sufletul, ca relaţie cu apar fie identic, fie foarte asemănător, la toate popoarele şi care
obiectul interior, este reprezentat de acesta; motiv pentru care pot fi uşor recunoscute şi în conţinuturile inconştiente ale omu
sufletul este întotdeauna cumva distinct de subiect, fiind şi per- lui mod ern . E ste deci de înţeles faptul că în con ţinutu rile in
conştiente apar trăsături sau elemente absolut animalice alături

Loc.cit., pp. 24 ş. urm.


184 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR tN LITERATURĂ 185

de acele figuri sublime care l-au însoţit pe om dintotdeauna pe ieşte-mi o conştiinţă să mă-nveţe «Heit» şi «Keit»* şi orice- lu
parcursul existenţei sale. E vorba de o întreagă lume de imagini a cru drept." Epimeteu nu poate rezista ispitei de a-şi împlini pro -
cărei nemărginire nu stă cu nimic mai prejos faţă de aceea a priul destin şi de a se supune punctuluide vedere „lipsit de su-
lucrurilor reale. După cum, celui care se lasă cu totul în voia flet". Această legătură cu lumea este de îndată răsplătită:
lumii exterioare aceasta i se înfăţişează sub chipul unei făpturi
apropiate, iubite, prin care el — în cazul în care destinul său îl
274. „Şi, iată, ridieîndu-se, Epimeteu şi-a simţit statura
mai
va împinge să se abandoneze integral obiectului personal — va
înaltă şi curajul mai dîrz şi întreaga făptură îi era unită şi întrea
face experienţa ambiguităţii lumii şi a propriei fiinţe, tot astfel
ga fiinţă îi era sănătoasă, respirînd o bunăstare viguroasă. Şi
pe celălalt îl întîmpină personificarea demonică a inconştientu lui
se-ntoarse deci cu pas sigur, străbătînd valea, pe drum neocolit
care incorporează totalitatea, extrema contradicţie şi ambi guitate
a imaginilor lumii. Acestea sînt fenomene limită care păşesc de asemenea celui care nu se teme de nimeni, cu privirea deschisă
6
măsura normală şi de aceea media normală ignoră aceste enigme ca cel însufleţit de amintirea propriei fapte drepte."
pline de cruzime. Ele nu există pentru ea. Doar puţini sînt aceia 275. După cum spune Prometeu, el şi-a „vîndut sufletul
care ajung la marginea lumii, acolo de unde începe imaginea liber
reflectată a ei. Pentru insul care se situează la mijloc,sufletul nu pentru «Heit» şi «Keit»". Şi-a pierdut sufletul în favoarea fra
are caracter nici dubios, nici demonic, ci uman, tot aşa după telui său. El a mers pe urmele extravertirii sale şi deoarece aceas
cum nici felul de a fi al semenilor săi nu i-a apărut vreodată ta s-a orientat după obiectul exterior, Epimeteu s-a absorbit în
îndoielnic. Doar abandonul total în faţa uneia sau alteia dintre dorinţele şi aşteptările lumii, mai întîi aparent în avantajul său
lumi naşte ambiguitatea sufletului. Intuiţia lui Spittelersesizat
a con sid er ab il. El a dev enit un extravertit, după ce m ai înainte
acea imagine a sufletului la care o natură candidă ar putut fi cel trăise ani de zile în singurătate, cafals extravertit,imitîndu-şi
mult să viseze. fratele introvertit. O atare involuntară „simulation dans le carac
271. Citim la el: „Şi în vreme ce el se zbătea astfel în tere" (Paulhan) apare nu rareori. Evoluţia lui către un extravertit
impe autentic reprezintă de aceea un progres în direcţia „adevărului"
tuozitatea zelului său, o tresărire ciudată juca în jurul gurii şi pe
şi merită recompensa care îi este acordată.
chipul ei*, iar pleoapele îi seînteiau neîncetat şi îi clipeau înfri
gurat. Şi dincolo de genele moi şi fine ceva pîndea, ameninţa,
276. în timp ce Prometeu este împiedicat de exigenţele
se furişa asemenea foculuice în ascuns străbate cu viclenie casa tira
şi asemenea tigruluicare unduieşte pe sub tufişuri iar din frun nice ale sufletului său să stabilească orice fel de relaţie cu obiec
zişurile întunecate fulgeră intermitent corpul său galben pătat." 5 tul exterior şi este constrîns să aducă în slujirea sufletului cele
272. Linia vieţii pe care şi-o alege Prometeu este deci mai crude jertfe, Epimeteu este mai întîi eficient apărat de pri
indis mejdia ce îl ameninţă pe extravertit de a se pierde cu totul în
cutabil una introvertită. El jertfeşte prezentul şi relaţia sa cu pre obiectul exterior. Această protecţie constă în conştiinţa înteme
zentul pentru a crea,gîndind anticipativ, un viitor îndepărtat. iată pe „noţiunile corecte", transmise prin tradiţie, deci pe acel
273. Cu totul altfel este Epimeteu: el recunoaşte că tezaur de nedispreţuit al înţelepciunii vieţii de care opinia pu-
năzuinţa
sa se îndreaptă către lume şi către ceea ce e valabil pentru lume. * Referinţă posibilă la sufixele -heit şi -keit, cu ajutorul cărora sînt derivate
De aceea el spuneîngerului: „Dar acum eu jinduiesc spre ade în germană, mai cu seamă din adjective, substantivele abstracte corespunzătoare
(denumind stări, calităţi, condiţii etc). Pasajul ar putea fi deci o aluzie la
văr şi, iată, sufletul meu se află-n mîna ta şi dacă-ţi place, dăru-
ideea de regulă, de ordine. De avut în vedere — şi nu în ultimul rind — un
eventual joc de cuvinte de tip disociativ: heit şi keit sînt constituenţii cuvîntului
* E vorba de personajul Suflet; în germană substantivul e feminin (n.t.). Heiterkeit — voioşie, seninătate (n. f.).
5 Loc. cit., p. 25. 6 Loc. cit., pp. 10 ş. urm.
186 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 187

blică se slujeşte la fel ca judecătorul de codul penal. în felul 280. Şi ro stind aceste vorbe, din hain ă sco ase o
acesta, lui Epimeteu i se fixează acea limită care îl împiedică oglindă şi
să se abandoneze obiectului în aceeaşi măsură în care Prometeu toate lucrurile dintr-un început îi desluşi şi deveni limbut şi gre
se abandonează sufletului. Conştiinţa substituită sufletului îi- in şelile lui toate le ştiu."7
terzice acest lucru. întorcînd spatele lumii oamenilor şi conştiinţei 281. Această scenă ilustrează perfect cuvintele lui
ei codificate, Prometeu cade pradă sufletului, stăpînului crud, şi Jordan:
bunului-plac aparent al acestuia, plătind cu nesfirşită suferinţă „Society must be pleased if possible; if it will not be pleased,
faptul de a fi nesocotit lumea. Limitarea înţeleaptă pe care o it must be astonished; if it w ill neither be pleased nor aston-
8
conştiinţă ireproşabilă i-o impune lui Epimeteu îi leagă însă ished, it must be pestered and shocked". întîlnim în scena citată
acestuia ochii într-atît, incit îl face să-şi trăiască orb mitul, avînd un climat aproape asemănător. în Orient un om bogat îşi face
perpetuu sentimentul că procedează bine, căci este mereu în cunoscută demnitatea prin aceea că nu apare în public decît spri
acord cu aşteptările generale şi este mereu încununat de succes, jinit de doi sclavi. Epimeteu se foloseşte de această poză pentru
împlinind dorinţele tuturor. Aşa se doreşte să fie regele, şi aşa a face impresie. De binefacere, se cuvin pe loc legate admones
îl reprezintă Epimeteu pînă la sfîrşitul său lipsit de glorie, însoţit tarea şi moralizarea. Iar dacă nici acestea nu prind, celălalt tre
fiind pînă atunci de aplauzele mulţimii ce îl fac să-şi simtă spa - buie cel puţin înfricoşat cu imaginea propriei sale josnicii. Căci
tele puternic. încrederea de sine, lipsa spiritului autocritic, -cre totul se reduce la a produce impresie. O locuţiune americană ne
dinţa nestrămutată în valoarea lui obştesc acceptată, lipsa de- în spune că în America au succes două feluri de oameni: aceia care
doială în propria „faptă dreaptă" şi conştiinţa împăcată care îl ştiu ceva şi aceia care se prefac cu abilitate că ştiu. Adică, apa
definesc ne îngăduie să recunoaştem uşor caracterul descris de renţa are uneori tot atît de mult succes ca prestaţia reală. Extra
Jordan. A se compara vizita lui Epimeteu la Prometeu bolnav, vertitul de acest fel lucrează precumpănitor cu aparenţa. Intro
cind regele Epimeteu vrea să-şi vindece fratele în suferinţă: „Şi vertitul vrea s-ostrăpungă şi abuzează în acest scop de munca
după ce au săvîrşit toate acestea, regele înainta, sprijinindu-se sa. Dacă îi unim pe Prometeu şi pe Epimeteu într-o singură per
pe doi prieteni, unul de-a dreapta, celălalt de-a stînga, salută şi soană, obţinem un om care în afară este Epimeteu şi înăuntru
rosti aceste cuvinte, însoţite de gînduri bine intenţionate: Prometeu, ceea ce face ca ambele tendinţe să se irite reciproc
277. «Din inimă îmi pare rău de tine, Prometeu, iubite şi fiecare să încerce să atragă eul definitiv de partea sa.
frate!
Dară să prinzi curaj, căci, iată, o unsoare am aici, în orice su
ferinţă încercată şi care miraculos tămăduieşte de arşiţă şi friguri 2. Comparajie între Prometeul lui Spitteler şi
deopotrivă, şi deci spre uşurare, ca şi spre pedepsire, tu poţi s-o acela al lui Goethe
foloseşti.»
278. Şi vorbind astfel, luă o vergea, de ea legă unsoarea 282. Nu este lipsit de interes să se compare acest mod de a-1
concepe pe Prometeu cu descripţia pe care i-o face acestuia
strîns
Goethe. Cred că am suficiente motive să presupun că Goethe
şi cu mişcări solemneîi întinse totul, precaut. Dară Prometeu,
aparţine mai degrabă tipului extravertit decît celui introvertit că-
de cum simţi mirosul şi privi unsoarea, cu silă îşi întoarse capul.
Regele atunci glasul şi-1 schimbă, să strige se porni şi să prezică, 7 Loc. cit., pp. 120 ş. urm.
aprins de zel: 8 Jordan, loc. cit., p. 31: „Dacă este posibil, societatea trebuie să fie satis
279. «De mai mare pedeapsă tu cu adevărat duci făcută; dacă nu poate fi satisfăcută, trebuie uimită; dacă nu poate fi nici sa
lipsă, căci tisfăcută, nici uimită, trebuie să fie iritată şi zguduită."
nu ţi-e de folos a sorţii tale de pînă-acuma învăţătură.»
188 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURA 189

mia i-1 atribui pe Spitteler. O dovadă completă în sprijinul aces- Al soarelui ce-apune
tei presupuneri ar putea s-o aducă doar cercetarea şi analiza în- Se înfiripă înspre slăvi
tinsă şi atentă a biografiei lui Goethe. Ipoteza mea se sprijină Din Caucazu-n neguri,
pe o sumă de impresii pe care nu le iau în discuţie ca fiind in- Cu linişte învăluindu-mi sufletul,
suficient de probante. Păstrîndu-mi-o vie şi-n clipe de restrişte,
283. Nu este nevoie ca atitudinea introvertită să coincidă în Aşa sporitu-mi-au puterile,
mod necesar cu figura lui Prometeu, respectiv figura tradiţională Sorbind din ceru-ţi aer, cîte-o gură." 9
a acestuia poate fi şi altminteri interpretată. De pildă, o versiune
diferită oferă Platon în Protagoras, unde cel care distribuie for-
284. Şi la Goethe, Prometeu depinde de sufletul său. Privinţă
ţele vieţii făpturilor tocmai plămădite din lut şi foc de către zei
în care asemănarea cu Prometeul lui Spitteler este considerabilă.
nu este Prometeu, ci Epimeteu. Aici, ca şi în mit, Prometeu este
Aşa, de pildă, acesta se adresează Sufletului: „Şi dacă mi le-au
în principal (în acord tocmai cu gustul antic) cel iscusit în vi-
răpit pe toate, rămîn peste măsură de bogat atîta timp cît tu îmi
clenie şi inventivitate. La Goethe, găsim două versiuni. în frag-
mai rămîi şi mă numeşti «amicul meu» cu gura-ţi dulce şi laşi
mentul dramatic din 1773, Prometeu este înfruntătorul, creatorul
să cadă asupra mea privirea chipului tău mîndru şi plin de
şi plămăditorul sigur pe sine, asemenea zeilor şi dispreţuindu-i
har."10 în ciuda asemănării dintre cele două figuri şi a relaţiilor
pe zei. Sufletul său este Minerva, fiica lui Zeus. Raportul dintre
lor cu sufletul, există între ele şi o substanţială deosebire: Pro-
Prometeu şi Minerva prezintă multe asemănări cu acela dintre
meteul lui Goethe este un creator, un plăsmuitor ale cărui figuri
Prometeu şi Suflet la Spitteler. Astfel, Prometeu se adresează
de argilă sînt însufleţite de Minerva. La Spitteler, el nu este
Minervei:
creator, este pasiv, doar sufletul îi este creator, dar activitatea
„De la-nceput cuvîntul tău Mi-a fost a cerului lumină! sa zămislitoare rămîne ascunsă şi misterioasă. La plecare, Su-
De parcă sufletu-mi cu sine-ar fi vorbit Şi sieşi s-ar fi fletul îi spune lui Prometeu: „Şi-acuma eu de tine mă despart,
dezvăluit, Şi armonii congeniale în el din sine-ar fi căci, iată, o lucrare mare mă adastă, cerînd uriaşă trudă şi spre
vibrat: Iată ce-au fost vorbele tale. Aşa că eu nu eram a o înfăptui de multă grabă e nevoie." 11 S-ar zice că la Spitteler
eu, Şi cind gîndeam că eu vorbesc Vorbea o zeitate, sufletul asumă fapta creatoare prometeică, în vreme ce Prome-
Iar cind ziceam că zei vorbesc Eu însumi doar teu însuşi suferă doar chinul sufletului creator. La Goethe, Pro-
vorbeam. Asta-i cu tine şi cu mine, Iţi aparţine din meteu e activ, în primul rînd în direcţie creatoare, înfruntîndu-i
străfund Iubirea-mi pentru totdeauna!" Şi mai pe zei în temeiul tocmai al propriei puteri de creaţie:
departe:
„Cine m-a ajutat împotriva
„Aşa cum dulcele amurg
trufiei Titanilor? Cine m-a
scăpat de la moarte, De la
robie?

9 Goethe, Prometheusjragment. [Traducere de Mihai Isbâşescu, în Goethe,


Opere, 2. Teatru 1, Editura Univers, Bucureşti, 1986, pp. 197-198 (n. t.)].
10 Spitteler, toc. cit., p. 25.
11 Loc. cit., p. 28.
190 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 191
Nu tu săvirşit-ai toate, 287. Pandora, această enigmatică figură a mitului prometeic,
Inimă sfînt arzătoare?" 12 este aici fiica zeilor; cu excepţia unei singure relaţii foarte pro-
funde, ea este absolut independentă de Prometeu. Această ver-
285. în acest fragment Epimeteu este palid caracterizat; cu siune se sprijină pe istoria mitului, în care femeia intrată în re-
totul inferior lui Prometeu, el este avocatul sentimentului colec laţie cu Prometeu este fie Pandora, fie Atena. Prometeul mitic
tiv care nu vede în slujirea sufletului decît un fel de „îndărătni este legat sufleteşte de Pandora sau Atena, precum la Goethe.
cie". El îi vorbeşte lui Prometeu după cum urmează: Spitteler însă operează o remarcabilă scindare, sugerată — ce-i
„Eşti singur doar! drept — şi de mitul istoric, în care Prometeu-Pandora s-a con-
Te îndîrjeşti plăcerea s-o ignori, taminat de analogia Hefaistos-Atena. Goethe privilegiază ver-
Cînd zeii, tu, siunea Prometeu-Atena. La Spitteler, în schimb, Prometeu este
Ai tăi şi lumea, cerul, toţi sustras sferei divine şi primeşte un suflet propriu. Divinitatea sa
şi relaţia mitică arhetipală cu Pandora se păstrează ca o contra-
Din plin se simt a fi un tot."13
partidă cosmică în spaţiul celest şi acţionează pe cont propriu.
286. Indicaţiile din acest fragment dramatic sînt prea spora Lucrurile care se petrec în lumea de dincolo sînt acelea care se
dice pentru a putea să identificăm pe baza lor caracterul lui Epi desfăşoară în spaţiul de dincolo de conştiinţa noastră, adică în
meteu. în schimb, trăsăturile pe care Goethe i le conferă lui Pro inconştient. Astfel incit Interludiul Pandora este o reprezentare
meteu prezintă o diferenţă tipică faţă de acelea ale personajului a ceea ce se petrece în inconştient, în timpul suferinţelor lui Pro-
omolog al lui Spitteler. La Goethe, Prometeu plăsmuieşte şi ac meteu. Dispărînd din lume şi distrugînd ultima punte ce îl leagă
ţionează în lumea exterioară, aşază în spaţiu figuri modelate de de ea, Prometeu se cufundă în adîncul sinelui propriu, îşi este
el şi însufleţite de sufletul său, umple lumea de zămislirile pu sieşi unică vecinătate, unic obiect. El ajunge astfel „asemenea
terii sale creatoare, fiind totodată învăţătorul şi educatorul oa lui Dumnezeu", căci potrivit definiţiei, Dumnezeu este fiinţa care
menilor. La Spitteler, tot ce îl priveşte pe Prometeu merge în odihneşte pretutindeni în sine şi îşi este, în virtutea omnipre-
interior, se absoarbe în întunecimea adîncului sufletesc, tot aşa zenţei sale, întotdeauna şi oriunde, propriul obiect. Evident, Pro-
după cum el însuşi se resoarbe din lume, exilîndu-se din chiar meteu nu se simte nicidecum asemenea lui Dumnezeu, ci doar
extrem de nefericit. După scena în care Epimeteu vine şi scuipă
patria sa restrînsă, spre a deveni cumva şi mai invizibil. Potrivit
şi el pe mizeria lui Prometeu, acţiunea se strămută în spaţiul de
principiului compensator al psihologiei noastre analitice, într-un
dincolo, fireşte în momentul în care toate relaţiile cu lumea ale
astfel de caz, sufletul, adică personificarea inconştientului, tre
lui Prometeu fuseseră refulate pînă la anulare. Acestea sînt mo-
buie să fie cu deosebire activ, pe cale de a pregăti o operă care
mentele în care, potrivit experienţei noastre, conţinuturile in-
deocamdată este însă invizibilă. în afară de pasajul citat mai
conştientului au cele mai mari şanse de a dobîndi autonomie şi
există la Spitteler o descriere completă a acestui proces de echi
vivacitate pînă într-acolo îneît să domine conştiinţa14. Starea lui
valenţă scontabil. Anume în Pandorazwischenspiel (Interludiul
Prometeu se oglindeşte în inconştient după cum urmează: „Şi
Pandora). în zorii aceleiaşi zile întunecate, pe o pajişte tăcută şi pustie, de
12 Goethe, op. cit. [De fapt, aceste versuri figurează în oda Prometheus
(probabil din 1774), care urma să deschidă ultima parte a poemului dramatic 14 Cf. Jung, Der Inhalt der Psychose (Gesammelte Werke, III), Wandlun-
mai sus citat. Versiunea româna ii aparţine Măriei Banuş. Goethe, Poezii şi gen und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte
poeme. Editura Tineretului, Bucureşti, (1964), p. 87 — n. t.\. Werke, V]), DU Beziehungen zwischen dem Ich und dem Unbewufiten (Gesam -
13 Goethe, loc. cit., p. 213. melte Werke, VII).
192 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR tN LITERATURĂ 193

deasupra tuturor lumilor, umbla Dumnezeu, creatorul a toată dorei. Giuvaerul Pandorei este o imagine inconştientă în oglindă
viaţa, parcurgînd cercul blestemat, potrivit cu firea stranie a -bo care reprezintă simbolic adevărata lucrare a sufletului lui Pro -
lii sale tainice şi rele. meteu. Din text reiese limpede că e vorba de un dumnezeu-mîn-
288. Căci din pricina bolii nu putea desăvîrşi ocolul, nu tuitor, de o reînnoire a soarelui. 16
Această nostalgie se exprimă
îi era în boala divinităţii, care tînjeşte după renaştere şi de aceea- în
dată tihna pe cărarea tălpilor sale, ci trebuia în veci, cu acelaşi treaga sa forţă vitală se scurge înapoi în centrul sinelui său, -adi
pas, în fiecare zi şi an de an, să dea înconjur pajiştii tăcute, cu că în adîncul inconştientului din care viaţa se naşte din nou. De
mersul greoi şi capul plecat, cu fruntea încreţită şi chipul schi aceea şi apariţia giuvaerului în lume este descrisă într-un felreca
monosit, cu ochiul înceţoşat, privind fără răgaz spre mijlocul aminteşte de imaginile naşterii lui Buddha dinLalita-vistara:
cercului. Pandora aşază giuvaerul sub un nuc, tot aşa cum M aya naşte
289. Şi în vreme ce îşi împlinea şi azi ca-n fiecare zi pruncul sub smochin.
destinul 292. „Sub copac, în umbra miezulu i de no apt e, ardea
nemilos iar de mîhnire îşi pleca mai tare capul şi îşi tîra de obo pojar
seală mai mult pasul, iar de vegherea rea a nopţii, izvorul vieţii şi scînteia şi scapără fără oprire, iar pe bolta întunecată, aseme
secat părea să-i fie, iată, se ivi din noapte şi din revărsat de zori nea luceafărului dimineţii, străluceau pînă departe fulgerele dia
Pandora, mezina lui, apropiindu-se cu pas şovăitor şi cuviincios mantine.
de locul sfint, şi se-aşeză apoi smerit de-o parte, dînd cu privi 293. Chiar şi albinele şi fluturii plutind în dans peste
rea, sfielnică, bineţe şi întrebînd cu a gurii tăcere plină de cinsti grădina
re."15 în floare alergau sprepruncul minunat,jucîndu-se şi zbenguin-
290. Este fără doar şi poate evident că Dumnezeu du-se în jurul lui [...], iar din văzduhuri, în grea cădere, se lăsau
ciocîrliile în jos, lacome să slăveascănoua faţă mai frumoasă
suferă de
boala lui Prometeu. C ăci după cum acesta îşi revarsă întreaga a soarelui şi privind de aproape strălucirea dalbă a razelor, ini
pasiune, întregul libido asupra sufletului, asupra lumii lăuntrice, ma li se oprea [...]. Iar pe deasupra tuturor domnea părinteşte
şi blînd copacul ales cu coroana uriaşă, cu haina grea şi verde,
consacrîndu-se integral slujirii sufletului, tot astfel şi Dumne
ocrotind cu mîinile-i regale faţa pruncilor săi.
zeul său merge „în cerc" în jurul centrului lumii, istovindu-se
asemenea lui Prometeu care este pe cale de a se stinge. Ceea ce
294. Şi toate acele ramuri multe se aplecau iubitor şi se
înco
vrea să însemne că libidoul său a trecut în inconştient, unde ur
voiau spre pămînt, ca şi cum ar fi vrut să stăvilească printr-un
mează să pregătească un substitut, căci libidoul este o energie
gard privirile străine pentru ca, geloase, numai ele să se bucure
care nu dispare fără urmă, ci produce întotdeauna un echivalent.
de farmecul nemeritatului dar, şi toate miile de frunze delicat
Echivalentul este Pandora şi ceea ce ea îi aduce părintelui său:
însufleţite tremurau şi vibrau de plăcere, şopteau de emoţie bu
anume un giuvaer încîntător pe care vrea să îl ofere oamenilor curoasă, închipuind în acorduri susurate un dulce cor de glasuri
pentru a le domoli suferinţele. pure: «Cine ar fi ştiut ce se odihneşte sub acoperişul umil, cine
291. Traducînd acest proces în sfera umană a lui ar fi bănuit ce giuvaer se află în mijlocul nostru.»" 17
Prometeu,
vom spune că: în vreme ce acesta, aflat sub condiţia „asemănării
295. Cînd pentru Maya a bătut ora naşterii, ea a adus
copilul
cu divinitatea", suferă, Sufletul lui pregăteşte o lucrare hărăzită pe lume sub smochinul Plaksa ce îşi apleca crengile protector
alinării suferinţelor omenirii. Sufletul lui Prometeu năzuieşte
astfel să ajungă la oameni. Cu toate acestea, lucrarea pe care el 16 Referitor la motivul giuvaerului şi al renaşterii, vezi
o plănuieşte şi o înfăptuieşte nu este întocmai cu aceea a Pan- Wandlungen und
Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte Werke,
V]) şi Psychologie undAlchemie (Gesammelte Werke, XII).
15 Spkteler, loc. cit., p. 107.
17 Spkteler, loc. cit., pp. 126 ş. urm.
194 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR lN LITERATURA 195
pînă la pămînt. Bodhisattva incarnat emană în lume o lumină armonie cu starea dată a lumii, cea prometeică, în schimb, nu
imensă, strălucitoare, natura şi zeii iau parte la naşterea lui. Iar este — motiv pentru care trebuie să lucreze în favoarea reînnoi -
cînd păşeşte pe pămînt, un lotus mare creşte sub tălpile sale şi rii lumii. Ea creează astfel o nouă atitudine faţă de lume (giu-
din el, Bodhisattva, în picioare, contemplă lumea. De aici -for vaerul dăruit lumii), fără însă a găsi ecou la Epimeteu. Cu toate
mula tibetană de rugăciune: om mani padme hum = oh, despre acestea, recunoaştem fără dificultate că darul Pandorei este o
giuvaerul din lotus! Clipa renaşterii îl află pe Bodhisattva sub încercare de rezolvare simbolică a problemei, semnalată deja cu
copacul ales Bodhi, unde el se transformă în Buddha, ilumina - prilejul discutării scrisorilor lui Schiller: e vorba de problema
tul. Această renaştere sau reînnoire este însoţită, ca şi naşterea, unirii funcţiei diferenţiate cu cea nediferenţiată.
de aceeaşi lumină strălucitoare şi de aceleaşi miracole ale naturii 299. înainte de a merge mai departe în elucidarea acestei
şi apariţii divine. chestiuni, să ne reîntoarcem la Prometeul lui Goethe. După cum
2%. în imperiul lui Epimeteu însă, unde nu stăpîneşte decît am văzut, există deosebiri clare între Prometeul creator al lui
conştiinţa, nu şi sufletul, giuvaerul nepreţuit se pierde. Furios Goethe şi acela suferind al lui Spitteler. O altă distincţie impor-
pe mărginirea lui, îngerul îl mustră: „Şi oare nu ţi-a fost ţie un tantă este relaţia cu Pandora. La Spitteler, Pandora este un du-
suflet hărăzit, de vreme ce asemeni dobitoacelor ai fost atît de plicat al sufletului lui Prometeu, care aparţine sferei divine; la
necioplit şi fără minte să te ascunzi de divinitatea minunatăV™ Goethe, în schimb, ea este în întregime creatura şi fiica titanului,
297. S e ved e că g iu vaer ul P an do rei este o reînno ire deci dependentă în chip absolut de el. Deja relaţia lui cu Miner-
a lui va face din Prometeu un substitut al lui Vulcan, iar faptul că
Dumnezeu, un nou dumnezeu; dar toate acestea se petrec în sfe Pandora este creaţia lui şi nu a zeilor arată că el este un de-
ra divină, adică în inconştient. Presimţirile evenimentului, care miurg, sustras sferei umane. De aceea Prometeu spune:
se preling în conştiinţă, nu sînt sesizate de elementele epimetei- „Şi cînd gîndeam că eu vorbesc,
ce, dominate de raporturile cu lumea. Spitteler reprezintă pe larg Vorbea o zeitate, Iar cînd ziceam
19
această idee în paragrafele următoare , în care vedem cum lu că zei vorbesc, Eu însumi doar
mea, deci conştiinţa, cu atitudinea ei iraţională, îndreptată către vorbeam."
obiectele exterioare, este incapabilă să aprecieze corect valoarea
şi semnificaţia giuvaerului. Din această pricină, el se pierde pen
300. La Spitteler, în schimb, Prometeu e lipsit de orice ca-
tru totdeauna.
298. Dumnezeul reînnoit semnifică o atitudine
racter divin, chiar sufletul său nu e decît un demon neoficial,
divinitatea este pusă pentru sine, separată de uman. în schimb,
reînnoită, adi
versiunea lui Goethe este antică pentru că subliniază caracterul
că posibilitatea unei noi intensificări a vieţii, o redobîndire a ei,
divin al titanului. în Pandora lui Goethe avem din fericire a
căci, din punct de vedere psihologic, Dumnezeu înseamnă în
face cu o piesă care ne oferă o caracterizare mai completă a lui
totdeauna valoarea supremă, cantitatea maximă de libido, acti
Epimeteu decît fragmentul discutat pînă acum. Iată cum se pre-
vitatea psihologică vitală optimă. în consecinţă, pentru Spitteler, zintă el aici:
atitudinea prometeică şi cea epimeteică se dovedesc a fi insufi
ciente. Cele două tendinţe se disociază, cea epimeteică este în „Ziua-mi de noapte nu se mai alege Şi-mi
duc a numelui nefericire: Căci Epimetheus
18 Loc. cit., p. 160. Spitteler reprezintă faimoasa conştiinţă a lui m-au numit zămislitorii, «Cel ce gîndeşte-
Epimeteu apoi», cel ce-ntîmplarea
ca pe un mic animal. Ea corespunde de altfel instinctului animalic al oportu
nităţii.
19 Loc. cit., pp. 132 ş. urm.
196 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 197

Grăbită-o retrăieşte-n gînd trudind S-o înalţi; ea demult in inalturi umbla. De-i
Pentru-al posibilului tulbure imperiu. asemui ce-i bun, lingă ea pare prost; De
Atîta trudă i-a fost tînărului dată vorbeşte, dreptatea a ei vezi c-a fost.
încît, nerăbdător, pornit în viaţă împotrivă de-i stai, vezi că-ndată te-a-nfrint De
Necugetat, am înhăţat prezent doar, eziţi să-i slujeşti, îi cazi rob, la pămînt. Pentru
Noilor griji adăugind noi chinuri." 20 bun şi frumos are-ndată răspuns. Să nu te
făleşti: te-mblînzeşte de-ajuns. Dacă ea iţi e
301. Prin aceste cuvinte, Epimeteu îşi caracterizează fiinţa: el ţinta, porţi aripi la pas. Dacă-ţi iese din cale,
reflectează la trecut şi nu se mai poate desprinde de Pandora pe pe loc ai rămas. De-ai in faţă oprelişti, te-nalţă
care (potrivit legendei antice) o luase de soţie, adică el nu se cu ea: Şi averea şi mintea-nţeleaptă ţi-ai da! Se
mai poate izbăvi de amintirea ei; ea însăşi îl părăsise demult, pogoară în lume cu chipuri o mie — Pe ape
lăsîndu-i-o în loc pe fiica ei Epimeleia, Grija, şi luînd-o cu sine pluteşte, mergînd pe cîmpie; După sacre
pe Elpore, Speranţa. Aici Epimeteu este înfăţişat atît de clar în-
măsuri străluceşte, vibrează. Conţinutul dă
cît putem recunoaşte funcţia psihologică pe care o reprezintă,
formei nobleţe de rază — îi dă ei şi-şi dă sieşi
în vreme ce Prometeu este şi în Pandora acelaşi creator şi plăs-
supremă putere. Astfel fost-a în cale-mi: copil
muitor care se trezeşte în zorii fiecărei zile mînat de acelaşi im-
şi muiere." 21
bold neostoit de a zămisli şi a acţiona asupra lumii, Epimeteu,
chinuit de griji, de temeri şi de gînduri apăsătoare, se lasă în
voia fanteziilor, a viselor şi a amintirilor sale. Pandora apare ca 303. După cum reiese limpede din aceste versuri, Pandora are
o creatură a lui Hefaistos, respinsă de Prometeu, dar aleasă drept pentru Epimeteu semnificaţia unei imagini a sufletului, ea îi re-
soţie de Epimeteu. Despre ea, acesta spune: prezintă sufletul: de aici, puterea ei dumnezeiască, superioritatea
„De la astfel de comoară-i bun şi chinul." de nezdruncinat. Oriunde sînt repartizate astfel de atribute unor
personaje anume se poate cu siguranţă conchide că acestea sînt
purtătoare de simboluri, respectiv imaginile sînt conţinuturi pro-
302. Pandora este pentru el un giuvaer de preţ, supremul bun
iectate ale inconştientului. Căci acestea din urmă acţionează cu
chiar:
acea supraforţă descrisă mai sus şi, în special, în acel mod ca-
„Dar pe veci a mea e ea, cea minunată! Fericirii racterizat de Goethe excelent prin versul:
gustat-am preaplinul bogat! Stăpînind frumuseţea,
de ea m-am legat: S-a ivit cum alai primăverile-şi
„De-ai în faţă oprelişte, te-nalţă cu ea."
scot. Cunoscînd-o, am prins-o, şi asta-a fost tot!
Precum negura cetii, sminteala s-a dus: M-a atras 304. Aceste cuvinte descriu exemplar intensificarea afectivă
spre pămînt — şi spre ceruri, în sus. Tu cuvinte s-o particulară a anumitor conţinuturi conştiente asociate unor con-
lauzi să cauţi ai vrea, ţinuturi inconştiente analoage. Intensificarea are în ea ceva de-
monic-constrîngător, are deci un efect „divin" sau „diabolic".
20 Ooethe, Pandora. [Traducere de Grete Tartler, în Goethe, Opere, 3.
Teatru, II. Editura Univers, Bucureşti, 1986, pp. 400-401 - n. t.) 21 Pandora, [Loc. cil., pp. 420-421 — n. t.]
198 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURA 199
PSIHOLOGICE

305. Am spu s că , în frag m entul d ra ma tic a l lui G oe the , în schim b , se luptă cu sentim en te le d e in ferioritate ca re îl - co
Pro- pleşesc fără voia lui şi îi tulbură nu m ai puţin starea de spirit. 24

m eteu este extrav ertit. îl regăsim tot aşa şiPand în ora,cu deo 307. Prom eteu dinPa ndora nu m ai corespunde aceluia
sebirea că aic i îi lipse şte relaţia cu sufletul, cu p eren itate a in al lui
conştientă, în locul lui, Epim eteu este acela care, ca introvertit, Spilteler. El este simplă aspiraţie colectivă către activitate, sem -
se în dr e ap tă s pr e in te ri or . E l s e ad în ce ş te î n re f le c ţii, e v o c ă nificînd — prin unilateralitate — o refulare a eroticii. Fiul său
am in tiri d in m orm întul trec utului, „ gînde şte" . E ste cu totul di Phileros2 5 e ste pasiun e erotică pu ră; căci în calitate de fiu al
ferit d e p erso najul o m olog a l lu i Sp itte le r. P utem de ace ea să tatălui său, el trebuie — precum adesea copiii — să recuperez e
spu ne m că aici (înP a nd ora lui G oe th e) s-a p rod us c eea ce am prin con strîn g ere in con ştie n tă ce ea ce pări nţii să i nu au p utut
trăi. Fiica lui Epim eteu, nechibzuită, gîn dind abia succesiv fap
sug erat m ai sus, respe ctiv asu ma re a de c ătre Pro me teu a atitu
te i, este s em nifica tiv E pim e le ia= G rija . Ph ilero s o iub eşte p e
dinii extra vertite, active, iar de către Epim eteu a celei introver
E pim ele ia , fiic a P a n do rei , şi a stfel, vina lu i P ro m eteu de a fi
tite, m editative.
respins-o pe ace asta este răsc um pă rată. T otod ată, Prom eteu şi
306. A cest P ro m ete u este deci în form ă e xtra vertită E pime teu seunc.se prin ace ea c ă rîvn a prim ului se do vedeşte a
Prom e- fi e ro tism ne mă rturisit, iar p erpetua întoarcere în u rm ă a celu i
teul introvertit al lui Spitteler. în Pandora,el creează în scopuri de al doilea. îngrijorare raţion ală care ar vrea să stăvilească ac
co lective; într-u n mu nte şi-a instala t o v eritab ilă întreprin de re tivitatea productivă al u i Prom eteu şi să o lim iteze la pro porţii
care fabrică a rtic ole de u tilitate pentru toată lum ea. El este d e rezonab ile. Această încerca re d e rezo lvare a lui Go ethe, izvo -
ace ea sep arat de lum ea sa in te rioa ră , de care le gat răm îne , d e rînd s-ar zice d in tr-o p siholog ie extrav ertită, ne read uc e la so
această d ată, E p im eteu, lega t de gîndirea şi sim ţirea se cun dară luţia lui Spitteler pe care am pără sit-o spre a ne ocupa de figura
şi pur reactivă a extravertitului, căreia îi revin toate caracterele lui Prom eteu la G oethe .
funcţiei m ai puţin diferenţiate. De aici şi faptul că Epim eteu este 308. A sem ene a d um nezeului său, Pro m etc ul lui
la bunul-plac al Pandorei care îi este în toate privinţele superioară. Spitteler se
Psiholo gic, aceasta înseamnă că funcţia epim eteică inconştientă îndepărtează de lum e, de periferie, fixîndu-şi privirea spre inte
a extra v ertitu lu i, şi an um e tocm ai a cea repre z en tare fan tastă , rior, spre centru , spre acel „pasaj îngust" al R enaşterii. Această
m editativă şi rum inătoare, este întărită de intervenţia sufletului. con centrare sau intro vertirc con du ce treptat lib id oul în incon
Da că .sufletu l se află în leg ătură cu fun cţia m a i pu ţi n difere n ştient. A ctivitatea conţinuturilor inconştiente este astfel fortifi
cată; sufletul începe să „lucreze" şi creează o operă care încear
ţiată, putem conchide că funcţia valoric superioară, respectiv di
că să treacă din inconştient în conştient. Conştiinţa posedă două
ferenţiată, este prea colectivă , adică se află în slujba conştiinţei
atitudini: una prom eteică, ce abstrage din lum e libidoul şi îl in-
co le ctive2 2 şi n u în a ceea a libe rtăţii. Ori d e c îte o ri apa re o troverteşte, fără să dea nimic; cealaltă, epimeteică, ce dă necon
astfel de situaţie — şi apare foarte des — funcţia mai puţin dez tenit, lipsită de suflet şi călăuzită de exigenţele obiectului exte
voltată, adică „cealaltă parte", este întărită de o egocentricitate rior. Sem nificaţia psihologică a gestului prin care Pandora oferă
patologic ă, ceea ce vrea să spună că extravertitul îşi umple tim lumii darul ei este aceea că un produs inconştie nt, de m are va
p u l l i b e r c u m e d i ta ţi i m e l a n c o li c e s a u ip o h o n d r i c e , d a c ă n u loare, se află pe punctul de a atinge conştiinţa extravertită, adică
23
ch iar cu fantezii isterice sau cu alte sim ptom ; eintro ve rtitul, de a intra în relaţie cu lumea reală. Deşi latura prometeică, adică

22 „Heit" şi „Keit" la Spitteler. maladivă a


23 în locul lor poate apărea, compensator, o sociabilitate sporită, 24 Compensator, poate să apară in această situaţie o creşte
un comerţ jvităţii consacrate muncii, slujind de asemenea refulării.
social intens în a cărui variaţie febrilă se caută uitarea. 25 Phileros = acela pe care îl iubeşte Eros.
260 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 261

slujeşte în acest caz de oglindă erotică. într-o zi, boşimanul se atribute simbolice ale Bisericii-fecioare au o evidentă origine
întoarce supărat acasă de la pescuit, căci nu prinsese nimic. Ca erotică, confirmată de însăşi provenienţa lor din Cîntarea Cîn-
de obicei, copilul îi vine bucuros în întîmpinare. Tatăl însă pune tărilor, iar, pe deasupra de interpretarea explicită în acelaşi sens
mîna pe el şi-1 strînge pe loc de gît. Fireşte, apoi îl plînge cu pe care o furnizează Părinţii Bisericii. Simbolul turnului din Li-
aceeaşi buimăceală cu care îl ucisese. tania loretană are aceeaşi origine şi se sprijină, probabil din
450. Acest caz arată desluşit identitatea dintre obiect şi acest motiv, pe un fundament analog. Atributul „de fildeş" al
afec turnului este neîndoielnic de natură erotică, prin faptul că se re-
tul corespunzător. Este limpede că o astfel de mentalitate împie feră la culoarea şi netezimea pielii („pieptul lui e scut de fil-
dică orice organizare superior protectoare a hoardei. Ea este un deş"137). Dar şi turnul ne apare în raporturi al căror caracter
factor nefavorabil reproducerii şi înmulţirii speciei şi trebuie de erotic este limpede formulat în Cîntarea Cîntărilor, 8, 10. „Zid
aceea, în cazul unei specii cu vitalitate puternică, refulată şi re- sînt eu acum şi sînii mei sînt turnuri." Este evident vorba de
modelată. Izvorît din acest scop şi slujindu-i, simbolul retrage relieful sinilor, deci de consistenţa lor plină şi fermă, la fel ca
obiectului o anumită cantitate de libido, devalorizîndu-1 relativ în versul 5, 15: „Stîlpi de marmoră sînt picioarele lui." Tot astfel
şi conferind subiectului o supravaloare. Această supravaloare se şi în versurile 7, 5: „Gitul tău e stîlp de fildeş" şi „Nasul tău
referă însă la inconştientul subiectului. Acesta este situat astfel este ca turnul din Liban", prin care se înţeleg zvelteţea şi carac-
între o determinantă exterioară şi una inferioară, ceea ce îi oferă terul impunător. Aceste atribute corespund senzaţiilor tactile şi
posibilitatea alegerii şi o relativă libertate. organice care sînt situate în obiectiv. După cum o stare de spirit
451. Simbolul provine întotdeauna din reziduuri sumbră vede totul cenuşiu, iar una voioasă, totul luminos şi co-
arhaice, din lorat, tot astfel tactilul se află sub influenţa senzaţiilor sexuale
engrame aparţinînd istorici tribale, despre a căror origine şi ve subiective, în acest caz a senzaţiei de erecţie, ale cărei calităţi
chime se poate specula mult, dar despre care nu se poate stabili sînt transferate asupra obiectului. Psihologia erotică a Cintării
nimic precis. Ar fi şi cu totul fals să se deducă simbolurile din Cîntărilor utilizează pentru obiect, în vederea sporirii valorii sa-
izvoare personale, de exemplu din sexualitatea individuală re le, imaginile trezite în subiect. Psihologia Bisericii foloseşte
fulată. O astfel de refulare poate oferi cel mult cantitatea de li însă aceleaşi imagini spre a orienta libidoul asupra obiectului
bido necesară activării engramei arhaice. Engrama însă cores figurat; psihologia lui Hermas face mai întîi din imaginea in-
punde unui mod funcţional ereditar care îşi datorează existenţa conştient trezită în el un scop în sine, destinat să încorporeze
nu unei refulări sexuale seculare, ci faptului în sine al diferenţie acea idee de deosebită importanţă pentru mentalitatea de atunci,
rii instinctelor. Diferenţierea instinctelor însă a fost şi este o mă anume stabilizarea şi organizarea concepţiei despre lume şi a
sură biologică necesară, care nu este specifică doar speciei uma atitudinii creştine recent cîştigate.
ne, ci se manifestă şi în atrofia sexuală a albinelor lucrătoare.
Am dedus provenienţa simbolului, în cazul de faţă a simbolului b) Relativitatea noţiunii de Dumnezeu la Meistcr Eckhart
recipientului, din reprezentări arhaice. După cum la baza acestui 452. Procesul parcurs de Hermas reprezintă în mic ceea ce
simbol se află reprezentarea originară a uterului, tot astfel putem s-a petrecut în mare în psihologia Evului Mediu timpuriu: redes-
presupune o origine analoagă şi în legătură cu simbolul turnului. coperirea femeii şi crearea simbolului feminin al Graalului. Her-
Acesta ar putea aparţine seriei simbolurilor falice, atît de abun mas a văzut-o pe Rhoda în altă lumină, dar masa de libido pusă
dent citate de istoria simbolurilor. Faptul că tocmai în clipa în
care trebuie să îşi refuleze fantezia erotică, la vederea patului 137 Cîntarea Cîntărilor, 5, 14.
ademenitor, lui Hermas i se impune un simbol falie, corespun
zător probabil erecţiei, nu este de mirare. Am văzut că şi alte
264 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 265

456. Ajungem astfel la sarcina propriu-zisă a acestui capitol, anume doză de conştientizare, care le face să apară ca ţinînd de
anume la lămurirea relativităţii simbolului. Prin relativitatea lui subiect şi de aceea ca subiectiv condiţionate. Este acesta cazul
Dumnezeu înţeleg opinia după care Dumnezeu nu este „abso- misticilor.
lut", adică desprins de subiectul uman şi dincolo de toate con- 457. Nu trebuie să înţelegem însă de aici că am avea de-a
diţiile omeneşti, ci este în anume sens dependent de subiectul face cu o primă apariţie a ideii de relativitate a lui Dumnezeu.
uman, între Dumnezeu şi om funcţionînd o relaţie reciprocă şi La primitivi există în mod natural şi în principiu o relativitate
inevitabilă, în aşa fel incit omul poate fi înţeles ca o funcţie a a lui Dumnezeu, prin aceea că pe o treaptă inferioară se admite
lui Dumnezeu, iar acesta ca o funcţie a omului. Pentru psiholo- pretutindeni o viziune a lui Dumnezeu de natură pur dinamică,
gia noastră analitică, ştiinţă pe care trebuie să o concepem em- adică Dumnezeu este o forţă divină, forţă a sănătăţii, a suflete-
piric, imaginea lui Dumnezeu este expresia simbolică a unei lor, a medicinei, a bogăţiei, a căpeteniei etc. care poate fi captată
stări psihice sau a unei funcţii, caracterizată prin aceea că este prin anumite tehnici şi utilizată pentru producerea lucrurilor ne-
neapărat superioară voinţei conştiente a subiectului, puţind de cesare vieţii şi sănătăţii oamenilor, ocazional şi pentru obţinerea
aceea impune sau face posibile fapte şi prestaţii inaccesibile de efecte magice ostile. Primitivul simte această forţă ca situată
efortului conştient. Acest impuls extrem de puternic — în măsura atît înăuntru cît şi în afara lui, adică atît ca forţă vitală proprie,
în care funcţia lui Dumnezeu se manifestă în acţiune — sau cît şi ca „medicină", în amuleta pe care o poartă, ori ca influenţă
această inspiraţie ce depăşeşte intelectul conştient provin de la emanînd de la căpetenia sa. Aceasta este prima reprezentare ates-
o stază a energiei în inconştient. Prin această acumulare libidi- tată a unei forţe spirituale care pătrunde şi umple totul. Psiho-
nalâ sînt însufleţite imagini pe care inconştientul colectiv le po- logic, forţa fetişului sau prestigiul vraciului este o evaluare su-
sedă ca posibilităţi latente, printre care imagoul lui Dumnezeu, biectivă inconştientă a acestor obiecte. în fapt, este vorba deci
acea amprentă care din timpuri imemoriale este expresia colec- de libidoul care se găseşte în inconştientul subiectului şi care
tivă a influenţelor celor mai puternice şi mai necondiţionate poate fi perceput în obiect, pentru că orice inconştient activat
exercitate asupra conştiinţei de concentrările inconştiente ale li- apare proiectat. Relativitatea lui Dumnezeu care se manifestă în
bidoului. Pentru psihologia noastră, obligată ca ştiinţă să se li- mistica medievală este, prin urmare, o reîntoarcere la stările pri-
miteze, în interiorul graniţelor trasate cunoaşterii noastre, la do- mitive. Reprezentările orientale înrudite ale Ătman-ului indivi-
meniul empiric, Dumnezeu nu este nici măcar relativ, ci este o dual şi supraindividual nu sint regresiuni la condiţia primitivă,
funcţie a inconştientului, anume manifestarea unei mase libidi- ci o dezvoltare constantă, corespunzătoare esenţei Orientului, cu
nale scindate care a activat imagoul divin. Pentru concepţia me- punctul de pornire în primitivitate şi cu păstrarea principiilor
tafizică, Dumnezeu este fireşte absolut, adică existînd pentru si- desluşit manifestate încă de atunci. Reîntoarcerea la primitivitate
ne. Ea traduce astfel şi o desprindere totală de inconştient, ceea nu ne uimeşte în măsura în care orice formă de religie cu adevărat
ce psihologic înseamnă că nu sîntem conştienţi de fptul că ac- vie organizează cultic sau etic una sau alta din tendinţele
ţiunea divină izvorăşte dinlăuntrul nostru. în schimb, concepţia primitive ce fac să se reverse spre ea tocmai forţele instinctuale,
despre relativitatea lui Dumnezeu înseamnă că o parte impor- cauză a desăvîrşirii fiinţei umane în procesul religios. 138 Această
tantă a proceselor inconştiente este cel puţin vag recunoscută ca reîntoarcere la primitivitate sau legătura neîn-
fiind alcătuită din conţinuturi psihologice. Această opinie poate
apărea, fireşte, acolo unde se acordă sufletului o atenţie mai marc 138 Exemplele sînt aici foarte numeroase. Am indicat cîteva în Wandlun-
gen und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte
decit obişnuit, ceea ce produce o retragere a conţinuturilor
Werke, V]).
inconştientului din proiecţiile lor în obiecte, şi o dotare a lor cu
266 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURA 267

treruptă cu ea, precum în India, reprezintă contactul cu pămîntul biserica, nu doar vorbele şi lucrările rele, ci aşijderea cele bune.
matern, sursă a oricărei forţe. Pentru concepţiile prea raţional Căci piedica este în el: în el Dumnezeu nu a devenit încă lume.
sau prea etic diferenţiate, aceste forţe instinctuale sînt de natură Altminteri, s-ar simţi în tot locul şi în preajma tuturor oamenilor
„impură". Dar izvoarele vieţii sînt atît limpezi, cit şi tulburi. bine şi apărat: l-ar avea pururi pe Dumnezeu" etc.141
Motiv pentru care o prea mare „puritate" este lipsită de viaţă. 461. Acest pasaj este de un deosebit interes psihologic: el ne
Orice reînnoire a vieţii trece prin zone tulburi şi înaintează spre dezvăluie o parcelă din concepţia primitivă mai sus schiţată de-
claritate. Cu cît clarificarea şi diferenţierea sînt mai mari, cu atît spre Dumnezeu. „A-l aduce pe Dumnezeu de afară" este analog
mai mică este intensitatea vitală, tocmai din cauza eliminării părerii după care tondi142 poate fi procurat de afară. Este posibil
substanţelor care tulbură. Ceea ce marele relativist care a fost ca la Eckhart să fie vorba de o figură retorică, de o figură care
Meister Eckhart a înţeles prea bine cînd a spus: „De aceea Dum - însă lasă să transpară sensul originar. Oricum, este limpede că
nezeu rabdă de bunăvoie stricăciunea păcatelor şi a răbdat-o ade - prin Dumnezeu el înţelege aici o valoare psihologică. Fapt ates-
sea şi a dat-o cel mai adesea tocmai acelora pe care i-a ales să tat de propoziţia după care acela care şi-1 aduce pe Dumnezeu
înfăptuiască lucruri mari. lată: cine a fost mai iubit de Domnul de afară este tulburat de obiecte. Cine î! are pe Dumnezeu în
nostru şi mai apropiat de El decît au fost apostolii? Nu e nici afară îl arc în mod necesar proiectat în obiect, iar obiectul do-
unul care să nu fi căzut, toţi au păcătuit de moarte. Ceea ce El bîndeşte astfel o supravaloare. în acest caz, obiectul exercită o
a dovedit adesea în Noul şi Vechiul Lcgămînt prin aceia care influenţă nemăsurată asupra subiectului, menţinîndu-1 într-o
m ai apoi i-au fost cei mai iubiţi; şi astăzi rar eo ri se mai aud e anumită dependenţă servilă. Eckhart are probabil în vedere
ca oameni care nu s-au rătăcit cumva mai înainte să ajungă să
1 39
această bine cunoscută legătură cu obiectul, care face ca lumea
înfăptuiască lucruri mari."
să apară în rolul lui Dumnezeu, adică al unei mărimi absolut
458. Pe de-o parte, datorită pătrunderii sale determinante. De aceea el adaugă că pentru un astfel de om,
psihologice, pe Dumnezeu nu a devenit încă lume, deoarece lumea îi ţine loc
de alta datorită altitudinii simţirii şi gîndirii sale religioase, Mei
de Dumnezeu. Dacă l-ar poseda în sine însuşi, atunci l-ar avea
ster Eckhart este cel mai strălucit reprezentant al orientării cri
pe Dumnezeu (tocmai această valoare) întotdeauna ca obiect, ca
tice din sînul Bisericii sfîrşitului de veac XIII. Iată de ce voi da
lume, şi atunci Dumnezeu i-ar deveni lume. în acelaşi text, Eck-
mai jos o serie de citate din reflecţiile sale care îi pun în lumină
hart afirmă: „Cine este într-o stare dreaptă de spirit se simte
concepţia relativistă despre Dumnezeu:
bine pretutindeni şi în preajma tuturor oamenilor; cine este într-o
459. „Căci omul este cu adevărat Dumnezeu, iar
stare nedreaptă de spirit, acela se simte rău pretutindeni şi în
Dumnezeu
preajma tuturor. Un suflet drept îl are pe Dumnezeu la sine." 143
este cu adevărat om."14 0
Cel care posedă această valoare se simte pretutindeni bine, el
460. „în schimb, acela pentru care Dumnezeu nu este
nu depinde de obiecte, adică nu are nevoie de nimic şi nu speră
un ast
să obţină de la obiect ceea ce îi lipseşte. Rezultă de aici că la
fel de bun lăuntric trebuie să şi-1aducă pe Dumnezeu de afară,
de aici şi de-acolo — de unde îl cau tă în chip neîndestu lător 141 Geistliche Unterweisung, 4. H. Buettner, loc. cir., voi. II, p.
prin anumite lucrări, prin oameni sau locuri: dar tocmai aşa nu 8.
îl are şi atunci lesne vine ceva care îl tulbură. Şi anume îl tul 142 Conceptul de libido la populaţia Batak, in J. Wameck, Die
bură nu doar tovărăşia rea, ci şi cea bună, nu doar strada, ci şi Religion
der Batak. Tondi este numele forţei magice în jurul căreia se roteşte, ca să spun
139 F. Pfeifer, Deutsche Mysriker, 1857, voi. II, p. 557.
aşa, totul.
143
140 Von den Hindernissen an wahrer Geistlichkeit. in H. Buettner,
H. Buettner, loc. cit., voi. II, pp. 6 ş. urm.
Meister
Eckharts Schriften und Predigten, 1909, voi. II, p. 185.
268 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 269
Eckhart, Deumnezeu este o stare psihică, mai exact spus, stareo Acestei dezvoltări istorice generale a noţiunii de suflet i se opune
psihodinamică. concepţia psihologiei analitice potrivit căreia noţiunea de suflet
462. „în al doilea rînd, prin împărăţia lui Dumnezeu nu se acoperă cu totalitatea funcţiilor psihice. Noi definim
înţele sufletul, pe de-o parte, ca relaţie cu inconştientul, pe de alta, şi
gem sufletul. Căci sufletul este alcătuit asemenea Dumnezeirii. ca o personificare a conţinuturilor inconştiente. Din punctul de
Prin urmare, tot ce s-a spus aici despre împărăţia lui Dumnezeu, vedere al culturii este regretabil că mai există încă personificări
in măsura în care Dumnezeu însuşi este această împărăţie, se ale unor conţinuturi inconştiente, după cum din unghiul de ve-
poate în adevăr spune şi despre suflet.Totul s-a făcut prin el, dere al unei conştiinţe cultivate şi diferenţiate este regretabil că
continuă Sfîntul Ioan.Despre suflet este vorba căci sufletul este mai există conţinuturi inconştiente. Deoarece însă psihologia
Totul. El este totul prin faptul că este o imagine a lui Dumnezeu. analitică se ocupă de omul real şi nu de omul cum ar trebui să
Ca atare, ci este însă şi împărăţia lui Dumnezeu [...] în aseme fie potrivit unor anumite opinii, rezultă că acele fenomene care
nea măsură este Dumnezeu în suflet, spune un maestru, îneît în îi determină deja pe primitivi să vorbească de „suflete" continuă
treaga sa fiin ţă-Dumneze u se sprijină pe suflet. Atunci cînd să se producă, tot aşa după cum există nenumărate persoane
Dumnezeu este în suflet este o stare mai înaltă decît atunci cînd aparţinînd unor popoare europene de cultură care cred în fanto-
sufletul este în Dumnezeu: faptul că el este în Dumnezeu nu îl me. Chiar dacă noi elaborăm doctrina „unităţii eului", după care
face încă preafericit, îl face însă faptul că Dumnezeu este în el. nu pot exista complexe autonome, natura se dezinteresează cu
Fiţi încredinţaţi: Dumnezeu este el însuşi prea fericit în su- totul de atare abstracţiuni.
464. Aşa cum l-am definit, Dumnezeu este un conţinut in-
463. Sufletul, această noţiune cu sensuri şi interpretări conştient, o personificare, în măsura în care este gîndit personal;
mul el este o imagine sau expresie, în măsura în care este gîndit doar
tiple, corespunde — considerată din punct de vedere istoric — — sau în principal — dinamic; deci în esenţă, el este asemenea
unui conţinut care trebuie să beneficieze de o anume autonomie sufletului, atunci cînd acesta e gîndit ca personificare a unui
în interiorul limitelor conştiinţei, căci altminteri nu i-ar fi venit conţinut inconştient. Concepţia lui Meister Eckhart este de ace-
nimănui ideea de a atribui sufletului o esenţă autonomă, ca şi ea pur psihologică. Atîta timp cît — după cum spune el — su-
cum ar fi un lucru obiectiv perceptibil. El trebuie să fie un con fletul este doar în Dumnezeu, el nu trăieşte starea de beatitudi-
ţinut avînd spontaneitate şi, consecutiv, o stare parţial incon ne. Dacă înţelegem prin „beatitudine" o stare vitală deosebit de
ştientă ca orice complex autonom. Primitivul arc, de regulă, du sănătoasă şi de potenţată, atunci ea nu există, după Eckhart, atîta
pă cum se ştie, mai multe suflete, adică mai multe complexe cu timp cît dynamis, libidoul ca Dumnezeu, se ascunde în obiecte.
un grad înalt de autonomie, în aşa fel îneît ele i se impun ca Căci atîta timp cît valoarea principală, sau Dumnezeu, după Eck-
fiinţe separate (la fel ca în cazul unor persoane suferind de boli hart, nu se află în suflet, forţa este în exterior, deci în obiecte.
mintale!). Pe o treaptă superioară numărul sufletelor se micşo Dumnezeu, adică valoarea principală, trebuie să se retragă din
rează într-atît îneît pe cea mai înaltă treaptă culturală atinsă, su obiecte şi să ajungă în suflet; fapt ce coincide cu „o stare mai
fletul se dizolvă cu totul în conştiinţa tuturor proceselor psihice, înaltă", iar pentru Dumnezeu semnifică „beatitudine". Din punct
continuînd să existe doar ca punct final al acestora. Această ab de vedere psihologic, aceasta înseamnă că: dacă libidoului ca
sorbţie a sufletului este nu doar un semn al culturii occidentale, Dumnezeu, adică supravalori proiectate, i se recunoaşte natura
ci şi al celei orientale. în budism, totul se topeşte în conştiinţă, proiectată145, iar prin această recunoaştere obiectele îşi pierd din
chiar Samskâras, forţele plăsmuitoare inconştiente, nu sînt achi
ziţionate şi transformate decît prin autodezvoltare religioasă. 145 Trebuie să evităm a înţelege greşit recunoaşterea unei proiecţii drept

144 Vom Gottesreich. H. Buettner, loc. cit., voi. II, p. 195.


270 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 271

importanţă, atunci Dumnezeu este considerat ca ţinînd de indi- lectabilă. Acest sentiment de beatitudine însufleţeşte toate mo-
vid şi astfel apare un sentiment vital mai înalt, adică o nouă mentele caracterizate de sentimentul unei vieţi debordante, deci
declivitate. Dumnezeu, adică intensitatea vitală cea mai înaltă, toate momentele sau stările în care stazele se curmă fără împo-
se află atunci în suflet, în inconştient. Ceea ce nu trebuie înţeles trivire, în care nu este necesar a face un lucru sau altul spre a
în sensul că Dumnezeu ar fi cu totul inconştient şi că ideea în- găsi un drum sau a obţine un efect anume. Există situaţii şi stări
săşi de Dumnezeu ar scăpa conştiinţei. Ci mai degrabă că va- de spirit în care totul „merge de la sine", unde nu este necesar
loarea principală se află altundeva situată, respectiv înăuntru, nu a crea cine ştie ce condiţii care să promită bucurie sau plăcere.
în afară. Nu obiectele sînt atunci factorii autonomi, ci Dumne- Semnul de neuitat al acestei bucurii care, nepăsătoare la lumea
zeu a devenit un complex psihologic autonom. Un complex au- din afară, ţîşneşte din interior înflăcărînd totul, este vîrsta co-
tonom este însă întotdeauna doar în parte conştient, căci el se pilăriei. „Inocenţa" este de aceea un simbol al condiţiei interioare
asociază doar condiţionat eului, adică niciodată în aşa fel îneît particulare sub care apare „beatitudinea". A fi ca un copil
eul să îl poată cuprinde integral, împrejurare în care nu ar mai înseamnă a poseda o rezervă de libido, capabilă încă să se re-
fi autonom. verse. Libidoul copilului curge în lucruri şi copilul cucereşte
465. De aceea din acest moment determinant nu mai este astfel lumea, iar treptat se şi pierde pe sine în contact cu lumea,
obiectul supravalorizat, ci inconştientul. Din inconştient vin in- potrivit limbajului religios, căci lucrurile cîştigă cu timpul în va-
fluenţele determinante, adică le ştim şi le simţim că vin din in- loare. Apoi vine dependenţa de lucruri. De aici rezultă necesi-
conştient, ceea ce face să apară „o unitate a fiinţei" (Eckhart), tatea jertfei, adică retragerea libidoului, tăierea legăturilor. Doc-
o relaţie dintre conştient şi inconştient în care ponderea incon- trina intuitivă a sistemului religios încearcă astfel să adune din
ştientului este dominantă. Trebuie să ne punem acum întrebarea nou energie, ea însăşi reprezintă prin simbolurile ei acest proces
de unde vine această beatitudine sau voluptate a vieţii 146 (ânan- de acumulare. Supravaloarea obiectului produce în raport de
da, cum numesc indienii starea de Brahman). în această stare, subvaloarea subiectului o declivitate inversă, motiv pentru care
valoarea mai înaltă se află pe partea inconştientului. Există deci libidoul ar curge înapoi către subiect, dacă nu l-ar opri forţele
o declivitate în conştient, ceea ce înseamnă că inconştientul apare conştiinţei. E firesc să regăsim la primitivi practici religioase,
ca mărime determinantă, în vreme ce eul conştiinţei reale dispare căci aceştia îşi pot fără dificultate urma instinctul, cînd intr-o
aproape cu totul. Această stare seamănă foarte bine, pe de-o direcţie, cînd în alta. Prin practicile religioase ei îşi procură din
parte, cu aceea a copilului, pe de alta, cu aceea a primitivului, nou forţa magică necesară sau îşi aduc înapoi sufletul pierdut
influenţat de asemenea în mare măsură de inconştient. S-ar peste noapte.
putea spune, în mod convingător, că restabilirea stării pa- 466. Punctul de reper al marilor religii „nu este din această
radisiace de odinioară este cauza acestei beatitudini. Rămîne de lume"; este dată astfel direcţia de mişcare a libidoului către in-
lămurit motivul pentru care această stare iniţială este atît de de- teriorul subiectului, adică spre inconştient. Retragerea generală
şi introvertirea libidoului produc acolo o concentrare libidinală,
simplu proces intelectual. Recunoaşterea intelectuală dizolvă o proiecţie doar simbolizată printr-un „obiect preţios", în parabole, prin „perla
atunci cînd aceasta este oricum deja gata pregătită pentru a fi dizolvată. A scoate preţioasă", prin „comoara din ogor". Această din urmă compa-
prin judecată intelectuală şi prin voinţă libidoul dintr-o proiecţie care nu este
deja pregătită pentru aşa ceva este cu neputinţă. raţie e folosită şi de Eckhart care o interpretează astfel: „«îm-
146 William Blake, misticul englez, spunea în 77i<- Marriage of Heaven părăţia cerurilor e ca o comoară ascunsă într-un ogor», spune
and Heli. „Energy is eternal delight." [Energia este desfătare eternă — n. t.\. Cristos. Acest ogor e sufletul — în care stă ascunsă comoara
The Writings of William Blake, Londra, 1925, voi. I, p. 182. împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu e preafericit în
272 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURA 273

suflet, aşijderea orice făptură."147 Această interpretare coincide cu te care posedă o mare valoare, deopotrivă spirituală şi afectivă.
aprecierile noastre psihologice. Sufletul este personificarea Dacă, aşa cum spune Eckhart, sufletul este în Dumnezeu, el încă
inconştientului. în inconştient se află comoara, adică libidoul nu a atins starea de beatitudine, cu alte cuvinte, atunci cînd
scufundat sau absorbit în introversie. Masa libidinală este nu- această funcţie de percepţie este inundată în întregime de dyna-
mită „împărăţia lui Dumnezeu". Ea semnifică unitatea sau uni- mis, nu se produce o stare de fericire. în schimb, atunci cînd
rea cu Dumnezeu, viaţa în împărăţia lui, adică într-o stare în Dumnezeu este în suflet, deci cînd sufletul ca vas înţelege -in
care o masă preponderentă de libido zace în inconştient şi de- conştientul şi se configurează pe sine ca imagine şi ca simbol
termină de acolo viaţa conştientă. Libidoul concentrat în incon- ale acestuia, atunci se produce o stare de fericire. Vedem de aici
ştient vine dinspre obiect, dinspre lumea a cărei preponderenţă că starea de fericire este ostare creatoare.
anterioară o determinase. Pe atunci, Dumnezeu era „în afară", 467. Şi astfel, Meister Eckhart rosteşte aceste cuvinte
acum acţionează din „interior", este comoara ascunsă, interpre- frumoa
tată ca „împărăţie a lui Dumnezeu". Ceea ce exprimă evident se: „Atunci cînd sînt întrebat: «De ce ne rugăm, de ce postim,
faptul că libidoul acumulat în suflet reprezintă o relaţie cu Dum- de ce facem toate lucrările bune, de ce sîntem botezaţi, de ce
nezeu (împărăţia lui Dumnezeu). Ajungînd la concluzia că su- [ . . . ] Dumnezeu s-a făcut om?», răspund: «Pentru ca Dumnezeu
fletul este împărăţia lui Dumnezeu, Mcister Eckhart îl concepe să se nască în suflet şi sufletul, la rîndu-i, în Dumnezeu. Natura
ca pe o relaţie cu Dumnezeu, iar pe Dumnezeu drept forţa care dinăuntru a oricărei seminţe semnifică griul şi orice metal sem
lucrează în el şi care este percepută de el. Eckhart mai numeşte nifică aurul şi orice naştere,o/nu/.'" 148

sufletul şi imaginea lui Dumnezeu. Concepţiile etimologice şi 468. Eckhart exprimă clar ideea de dependenţă a lui
istorice ale sufletului lasă limpede să se vadă că el este înţeles Dumne
ca un conţinut care ţine pe de-o parte de subiect, pe de alta de zeu de suflet şi totodată faptul că sufletul este locul de naştere
lumea spiritelor, adică de inconştient. De aceea sufletul are în- al lui Dumnezeu. Potrivit consideraţiilor noastre de mai sus,
totdeauna în el ceva pămîntesc şi ceva de duh. Acelaşi lucru această din urmă idee este uşor de înţeles. Funcţia de percepţie
este valabil şi pentru forţa magică, forţa divină, în concepţiile (sufletul) sesizează conţinuturile inconştientului şi, în calitate de
primitivului; în schimb, formele superioare de cultură îl separă funcţie creatoare, dă naştere, în formă simbolică, la dynamis}*®
net pe Dumnezeu de om, pentru ca în cele din urmă să îl ridice Ceea ce zămisleşte sufletul sînt, din punct de vedere psihologic,
pe culmile celei mai pure idealităţi. Sufletul nu îşi pierde nici- imagini pe care raţiunea le consideră lipsite de valoare. Ele şi
odată poziţia intermediară. El trebuie de aceea abordat ca o func- sînt lipsite de valoare în sensul că nu se pot valorifica eficient
ţie situată între subiectul conştient şi adîncurile inconştientului, şi nemijlocit în lumea obiectivă. Prima lor posibilitate de utili
inaccesibile subiectului. Forţa (Dumnezeu) determinantă, acţio- zare este cea artistică, în măsura în care subiectul dispune de o
nînd din aceste adîncuri este modelată de suflet, adică acesta capacitate de exprimare în domeniul artei. 150
O a doua modali
creează simboluri şi imagini, el însuşi nefiind decît imagine. Prin tate de utilizare o constituie speculaţia filozofică 151
, o a treia
imagini, sufletul transferă conştiinţei forţele inconştientului. El este cea cvasireligioasă care duce la erezii şi la întemeierea de
este astfel recipient şi transportator, organ de percepţie pentru secte; o a patra posibilitate este utilizarea forţei cuprinse în ima-
conţinuturi inconştiente. Ceea ce percepe el sînt simbolurile.
Acestea sînt însă energii plăsmuite, forţe, adică idei determinan- 148 Von Jer Erfullung. H. Buettner, Iov. cit., voi. I, p. 1.
149 După Eckhart sufletul este atit ceea ce înţelege, cit şi ceea
147 H. Buettner, loc. cit., voi. II, p. 195. ce este
înţeles. Buettner, loc. cit., voi. 1, p. 186.
150 Iată cîteva exemple literare: ETA. Hoffmann, Meyrink,
Barlach (Der
rore Tag), iar pe o treaptă mai înaltă: Spitteler, Goethe (Faust), Wagner.
151 Nietzsche în Zarathustra.
274 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 275
gini pentru orişice formă de excese. Ultimele două utilizări şi-au Dumnezeu". Această condiţie însă nu e aceea a fericirii (cum
găsit în mod deosebit de limpede expresia în direcţia encratică observă just Eckhart), deoarece e vorba, în raport cu viaţa zil-
(ascetică) şi antitactică (anarhistă) a gnosticii. nică, de un act negativ, de o coborîre către deus absconditus ale
469. Conştientizarea imaginilor are indirect importanţă şi cărui calităţi sînt foarte diferite de acelea ale Dumnezeului care
pentru adaptarea la realitate, în măsura în care relaţia cu lumea străluceşte în plină zi.153
reală înconjurătoare este eliberată de adaosurile fantastice. Va- 470. Eckhart vorbeşte despre naşterea lui Dumnezeu ca de-
loarea principală a imaginilor stă însă în fericirea şi bunăstarea spre un proces frecvent repetabil. într-adevăr, procesul la care
subiectivă, independent de condiţiile exterioare favorabile sau ne referim aici este de natură psihologică; inconştient, el se re-
nefavorabile. Adaptarea este desigur un ideal. Dar ea nu este petă aproape neîntrerupt şi doar marile sale oscilaţii ne sînt re-
întotdeauna cu putinţă, căci există împrejurări în care singura lativ conştiente. Prin noţiunile de sistolă şi diastolă Goethe a
adaptare posibilă este suferinţa resemnată. Această formă de intuit corect fenomenul. Este probabil vorba de un ritm al vieţii,
adaptare pasivă este mijlocită şi înlesnită de dezvoltarea imagi- de vibraţiile forţelor vitale care sînt de regulă inconştiente.
nilor fanteziei. Spun „dezvoltare", deoarece fanteziile nu sînt la Aceasta ar putea fi şi motivul pentru care terminologia existentă
început decît materie primă de valoare îndoielnică. Motiv pentru este aici precumpănitor religioasă sau mitologică, deoarece ast-
care ele trebuie supuse unui tratament care să le ducă la achi- fel de expresii şi formule se referă în primul rînd la fapte psiho-
ziţionarea acelei forme capabile să Ic facă să evolueze la maxi- logice inconştiente şi nu la fazele lunii sau la alte fenomene
mum. Acest tratament este o chestiune de tehnică pe care nu planetare, cum pretinde adesea explicaţia ştiinţifică a miturilor.
pot să o dezvolt în acest context. Pot doar să amintesc, din raţiuni Deoarece avem precumpănitor de-a face cu procese inconştien-
de claritate, că există două modalităţi de tratare, respectiv me- te, ne lovim de cele mai mari dificultăţi atunci cînd este vorba
toda reductivă şi metoda sintetică. Prima metodă reduce totul să ieşim din limbajul figurat al ştiinţei noastre pentru a atinge
la instinctele primitive, ultima dezvoltă din materialul dat un nivelul figurat al altor ştiinţe. Respectul faţă de marile taine ale
proces de diferenţiere a personalităţii. Metoda reductivă şi cea naturii, pe care limba religioasă se străduie să le exprime în sim-
sintetică se completează reciproc, căci reducerea la instinct con- boluri sacralizate de timp, de valoare semnificativă şi de frumu-
duce la realitate, la o supraevaluare a realităţii şi astfel la nece- seţe, nu este cu nimic micşorat de faptul că psihologia se extinde
sitatea sacrificiului. Metoda sintetică dezvoltă fanteziile simbo- şi la aceste domenii, pînă acum închise ştiinţei. Noi împingem
lice care rezultă din libidoul introvertit prin sacrificiu. Pe baza simbolurile ceva mai înapoi şi scoatem la lumina zilei o parcelă
acestei dezvoltări apare o nouă atitudine faţă de lume, care din a domeniului lor, fără a cădea însă în eroarea de a crede că am
cauza diferenţei ei asigură o nouă declivitate. Am denumit făcut altceva decît să producem un nou simbol pentru ceea ce
această trecere către noua atitudine funcţie transcendentă}^- în a fost din toate timpurile o enigmă. Ştiinţa noastră este şi ea o
atitudinea reînnoită reapare, în calitate de prestaţie pozitivă, li- limbă de imagini, dar este mai adaptată vieţii practice decît ve-
bidoul scufundat mai înainte în inconştient. Ea corespunde unei chea ipoteză mitologică ce se exprima în reprezentări concrete
adevărate întoarceri la o nouă viaţă. Este simbolul naşterii lui şi nu, ca noi, în noţiuni.
Dumnezeu. Şi invers. Cînd libidoul se retrage din obiectul ex-
terior şi se cufundă în inconştient, atunci „sufletul se naşte în 153 Eckhart spune: „De aceea mă întorc din nou către mine însumi, acolo
aflu cel mai adînc lăcaş, mai adînc decît iadul însuşi; căci şi de acolo mă mînă
152 Cf. mai jos paragraful corespunzător din capitolul Definiţii cu studiul nenorocirea mea: nu pot să scap de mine! Aici înăuntru vreau să stau şi aici
meu Die transzendente Funktion în Geist und Werk (volumul omagial închinat vreau să rămîn! Von dem Zcrne der Seele und von ihrer rechten Stâne. Beutt-
lui Daniel Brody [Gesammelte Werke, Vili)). ner, loc. cit., voi. I, p. 180.
276 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR tN LITERATURA 277

471. Sufletul, spune Eckhart, „1-a făcut pe «Dumnezeu» penhauer. Dumnezeu însă apare ca izvorît din Dumnezeire şi
abia din suflet. Sufletul ca făptură îl „exprimă". Dumnezeu este, în
prin fiinţa lui ca creatură, în aşa fel încît Dumnezeu nu a existat măsura în care sufletul se deosebeşte de inconştient şi în măsura
înain te ca suf letu l să fie ceva cr eat. în u rm ă cu o v reme am în care percepe forţele şi conţinuturile inconştientului, şi Dum-
spus: «Eu sînt o cauză a faptului că Dumnezeu este Dumnezeu!» nezeu trece, de îndată ce sufletul se scufundă in „torentul şi iz-
Dumnezeu se are pe sine de la suflet: faptul de a fi Dumnezeu, vorul" forţei inconştiente. Astfel, Eckhart afirmă în altă parte:
15 4
îl are de la sine însuşi." „Cînd am ieşit din Dumnezeu, toate lucrurile au spus: «Există
472. „Dar şi Dumnezeu devine şi trece." 155
un Dumnezeu!» Iată, ceea ce nu mă poate face preafericit, căci
473. „Deoarece toate făpturile îl exprimă, Dumnezeu în atare privinţă eu mă exprim ca făptură. Dar în străpungere,
devine. pentru că vreau să stau liber în voinţa lui Dumnezeu şi liber şi
Cînd mai zăboveam încă în adîncul şi la temelia Dumnezeirii, de această voinţă a lui Dumnezeu şi de toate lucrările sale şi de
în torentul şi în izvorul ei, nimeni nu mă întreba încotro voiam Dumnezeu însuşi — acolo sînt mai mult decît toate făpturile,
să ajung sau ce făceam: nu era nimeni acolo care m-ar fi putut acolo nu sînt nici Dumnezeu, nici făptură: sînt ceea ce am fost
întreba. Abia după ce m-am revărsat, toate făpturile l-au vestit şi ceea ce am să rămîn, acum şi de-a pururi! Acolo mi se dă un
pe Dumnezeu [...] Şi de ce nu vorbesc ele de Dumnezeire? — brînci care mă ridică deasupra tuturor îngerilor. Prin el ajung
Tot ceea ce e în Dumnezeire eUnul şi despre el nu se poate vorbi atît de bogat încît Dumnezeu, potrivit cu ceea ce este el ca Dum-
nimic! Doar Dumnezeu face ceva;Dumnezeirea nu face nimic, nezeu şi potrivit cu lucrările sale dumnezeieşti, nu îmi mai este
nu are nimic de făcut [...] şi nici nu a căutat vreodată să facă. destul: căci în această străpungere, simt ceea ce eu şi Dumnezeu
Dumnezeu şi Dumnezeirea se deosebesc precum a face şi a nu sîntem împreună. Acolo sînt ce am fost, nici nu cresc, nici nu
face! Cînd mă reîntorc acasă în Dumnezeu, nu mai plăsmuiesc scad, căci acolo sînt o nemişcare care pune toate lucrurile în
nimic în mine şi atunci această străpungere a mea e cu mult mai mişcare. Aici Dumnezeu nu mai găseşte nici un lăcaş în om,
plină de splendoare decît prima mea ieşire. Căci eu — acel Unul căci aici omul a cîştigat din nou, prin sărăcia lui, ceea ce a fost
— ridic toate făpturile din propriul lor simţămînt într-al meu, de-a pururi şi va rămîne în veci. Aici Dumnezeu este absorbit
în spirit."157
în aşa fel încît sădevină şi ele Unul în mineiCînd mă întorc în
475. „Ieşirea" semnifică o conştientizare a conţinutului in-
adîncul şi la temelia Dumnezeirii, în torentul şi izvorul ei, nu
conştient şi a forţei inconştiente sub forma unei idei izvorîte din
mă întreabă nim eni de unde vin sau und e am fo st: nimen i nu
156 suflet. Acest act echivalează cu conştiinţa deosebirii de o dyna-
mi-a simţit lipsa. Iată ce înseamnă: «Dumnezeu trece»."
mis inconştientă, o separare a eului ca subiect de Dumnezeu
474. După cum rezultă din aceste citate, Eckhart deosebeşte
(adică de o dynamis inconştientă) ca obiect. Astfel, Dumnezeu
între Dumnezeu şi Dumnezeire, Dumnezeirea fiind totul care nu
„devine". Atunci cînd separaţia este suspendată din nou prin
se ştie şi nu se posedă pe sine, în vreme ce Dumnezeu apare ca
„străpungere", adică prin „tăierea" eului de lume şi prin identi-
o funcţie a sufletului,dup ă cum su fletu l apare ca o funcţie a ficarea eului cu acea dynamis activă din inconştient, Dumnezeu
Dumnezeirii. Aceasta pare să fie forţa demiurgică universală; în ca obiect dispare, devenind subiectul care nu se mai deosebeşte
termeni psihologici: instinctul zămislitor, creator, care nu se ştie de eu; cu alte cuvinte, eul ca produs relativ tîrziu diferenţiat este
şi nu se are pe sine, comparabil cuvoinţa în concepţia lui Scho- din nou unit cu relaţia universală, dinamică şi mistică („partici-
154 Vom Schaue» Gottes und von Seligkeit. Beuttncr, loc.
pation mystique" a primitivilor). Aceasta este cufundarea în „to-
cit., voi. I,
157 Von der Armut am Geiste. Buettner, loc. cit., voi. I, pp. 176 ş. urm.
p. 198.
155 Von des Geistes Ausgang und Heimkehr. Buettner, loc.
cit., voi. I,
p. 147.
156 Buettner, loc. cit., voi. I, p. 148.
278 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 279

rentul şi în izvorul ei". Nenumăratele analogii cu reprezentările


Eu sint ca El la fel de mare, El e atît de mic precum sînt eu: El
Orientului sînt vădite. Persoane mai autorizate decît mine le-au nu poate să fie peste mine, eu nu pot fi sub El!
pus în evidenţă în cadrul unor studii amănunţite. Existenţa aces -
tui paralelism, fără influenţă directă, demonstrează însă că Eck - în mine Dumnezeu e focul, iar eu lumină sint in El, Nu
hart gîndeşte din adîncul spiritului colectiv, comun atît Orientu - oare împreună adine de tot uniţi sintem?
lui cît şi Occidentului. Baza comună, de care nu poate fi făcută La mine el ţine mai mult ca la Sine, eu ţin la El mai mult ca la mine,
răspunzătoare o istorie comună, este substratul predispoziţiei îi dăruiesc atît cît El îmi dăruieşte din Sine!
primitive a spiritului şi noţiunea sa energetică de Dumnezeu, în
Dumnezeu mi-e Dumnezeu şi om: eu ii sint Lui om şi Dumnezeu, Eu
care, activă, dynamis nu a încremenit încă în cristalul ideii abs -
setea i-o potolesc, El mă scapă de nevoi.
tracte de Dumnezeu. Această reîntoarcere la natura originară,
această regresie în forme religioase către condiţiile psihice ale Dumnezeu se mlădie după noi, El ne este ceea ce voim; Vai
trecutului îndepărtat este comună tuturor religiilor vii în sensul de noi, dacă nu sîntem ceea ce trebuie să fim.
cel mai adînc al termenului, începînd cu identificările regresive Dumnezeu este ce este; eu sint ce sînt;
15 8
din ceremoniile totemice ale negrilor australieni şi pînă la ex- Dar dacă-1 cunoşti pe Unul, ne cunoşti pe mine şi pe El.
tazele misticilor creştini ai vremii şi culturii noastre. Prin aceas-
tă reîntoarcere este reconstituită o stare iniţială: improbabilitatca Eu nu sînt în afara Lui, El nu e în afara mea.
identităţii cu Dumnezeu care, reprezentînd o trăire foarte impre - Eu sînt strălucirea şi Lumina Lui, iar El, podoaba mea.
sionantă, produce o nouă declivitate; lumea este recreată, căci Eu sint viaţa în fiu, tatăl sădeşte şi hrăneşte,
atitudinea omului faţă de obiect s-a modificat. Roadă, ce creşte din mine, e Dumnezeu, e Duhul Sfînt.
476. Este o datorie a conştiinţei morale istorice, ca în
Eu sînt pruncul şi fiul Lui, El iarăşi îmi este prunc: Cum
acest
de se poate ca amindoi să fim doi?
context, în care vorbim de relativitatea simbolului lui Dumne
zeu, să reamintim de acel bărbat solitar printre contemporanii Eu însumi trebuie să fiu soare, să vopsesc
săi, al cărui destin tragic a făcut ca propria sa viziune să rămînă Cu razele-mi marea fără culoare a Diunnezeirii întregi."
neînţeleasă. E vorba de Angelus Silesius.
477. Ceea ce Meister Eckhart s-a străduit să exprime 478. Ar fi ridicol să presupunem că astfel de gînduri îndrăz-
neţe, precum acelea ale lui Meister Eckhart, nu sînt decît pure
printr-o
născociri ale unor speculaţii conştiente. Ele sînt întotdeauna fe-
marc încordare a gîndului şi într-o limbă în multe privinţe greu
nomene istorice semnificative, purtate de curenţii subterani ai
inteligibilă a izbutit Silesius să ne comunice în strofe scurte,
psihicului colectiv. Alte mii de persoane, anonime, se află în
mişcătoare şi profunde, care înfăţişează aceeaşi idee de relativi spatele lor, cu gînduri şi sentimente asemănătoare, situate sub
tate a lui D umn ezeu pe care o întîlnim şi la M eister Eckh art. pragul conştiinţei, gata să deschidă porţile unei noi epoci. în
Versurile sale vorbesc de la sine: cutezanţa acestor gînduri glăsuieşte lipsa de grijă şi siguranţa
„Eu ştiu că fără mine Dumnezeu nu poate nici o clipă să trăiască, de nezdruncinat a spiritului inconştient care va duce, cu consec-
venţa unei legi naturale, la o reînnoire şi transformare spirituală.
Dacă eu pier, e nevoit şi El să piară.
O dată cu Reforma, curentul a atins suprafaţa vieţii cotidiene.
Un vierme Dumnezeu nu-1 poate face fără mine; De Reforma a înlăturat în mare măsură Biserica, mediatoare a sal-
nu ii îngrijesc cu El, acesta piere. vării, şi a restabilit relaţia personală cu Dumnezeu. în felul aces-

158 Spencer und Gillen, The Northern Tribes of Central Australia.


280 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 281

ta s-a depăşit punctul culminant al maximei obiectivări a ideii şi să ducă astfel la acel rezultat fatal, a cărui complicaţie spiritul
de Dumnezeu. De acum încolo, noţiunea de Dumnezeu se va creator a presimţit-o şi a încercat deja sâ-i afle dezlegarea.
subiectiviza din ce în ce mai mult. Risipirea în secte reprezintă
consecinţa logică a acestui proces de subiectivizare. Urmarea
5. Natura simbolului unificator la Spitteler
extremă este individualismul care reprezintă o nouă formă de
„izolare" şi a cărui primejdie o constituie cufundarea în acea
dynamis inconştientă. Cultul „bestiei blonde" emană de la aceas- 480. Trebuie să găsim acum un răspuns la întrebarea
tă dezvoltare, ca şi multe altele ce ne particularizează epoca. De impor
îndată însă ce se produce cufundarea în instinct, se ridică întot- tantă care este natura giuvaerului, simbol al vieţii reînnoite, în
deauna, de cealaltă parte, rezistenţa împotriva informului pur, a care poetu l ved e un adu cător de bucurie şi un m întuito r. Am
adunat deja o serie de dovezi care atestă natura „divină", „dum
haoticului sălăşluind în simpla dynamis, nevoia de formă şi
nezeirea" giuvaerului. S-a văzut limpede că simbolul cuprinde
lege. Cufundîndu-se în torent, sufletul trebuie să creeze şi sim-
posibilitatea unor noi declanşări energetice, în vederea anume a
bolul care conţine, reţine şi exprimă forţa. Acest proces propriu
eliberării libidoului inconştient blocat. Simbolul semnifică întot
psihicului colectiv este simţit sau intuit de acei poeţi şi artişti
deauna faptul că această formă cuprinde o nouă manifestare a
care creează în principal pe baza percepţiilor inconştientului sau
vieţii, o modalitate de salvare din ceea ce este constringere şi
a conţinuturilor inconştiente şi al căror orizont spiritual este su-
silă de viaţă. Eliberat din inconştient prin simbol, libidoul re
ficient de larg pentru ca ei să înţeleagă, cel puţin sub aspect prezintă o divinitate întinerită sau în genere o nouă divinitate,
exterior, problemele principale ale timpului lor. tot aşa cum, de pildă, Jahvc a înfăptuit prin creştinism trecerea
479. Eposul lui Spitteler Prometeu şi Epimeteu începe într-un către figura părintelui iubitor şi în genere către o morală mai
astfel de punct de răscruce psihologică: el descrie prăbuşirea pe- 159
înaltă şi mai spiritualizată. Motivul reînnoirii divinităţii este
rechilor de contrarii care mai înainte fuseseră unite. Prometeu, general răspîndit şi poate fi deci presupus cunoscut. Referitor la
plăsmuitorul de imagini, slujitorul sufletului, dispare din cercul forţa mîntuitoare a giuvaerului, Pandora spune:
oamenilor; societatea umană însăşi cade pradă lui Behemoth,
adică urmărilor contrarii, destructive ale unui ideal depăşit. La
481. „Ci, iată, am au zit cîndv a despre un neam de
oameni
timpul cuvenit, Pandora (sufletul) creează în inconştient giuvae- bogat în suferinţe şi vrednic de îndurare, de aceea am născocit
rul salvator care însă nu ajunge la omenire pentru că aceasa nu un dar prin care de tu îmi vei îngădui, eu aş putea să le alin sau
îl înţelege. Schimbarea în bine se produce abia prin intervenţia să le-astîmpăr durerile lor multe." 160
Frunzele copacului care
tendinţei prometeice care, prin inteligenţă şi înţelegere, readuce protejează naşterea cîntă: „Căci aici este prezenţa şi aici e feri
la luciditate un număr mic, apoi mare de oameni. Fireşte, aceas- cirea şi aici e îndurarea."1 6 1
tă operă nu îşi poate avea rădăcinile decît în experienţa intimă 482. Mesajul „copilului minune", al noului simbol, este
a creatorului ei. Dar dacă nu ar fi fost vorba decît de elaborarea iubi
poetică a unei experienţe pur individuale, ei i-ar lipsi în bună rea şi bucuria, deci o stare de natură paradisiacă. Acest mesaj
măsură universalitatea şi perenitatea. Ea posedă însă valoare ge- este o paralelă la naşterea lui Cristos, în vreme ce salutul adresat
nerală tocmai pentru că reprezintă şi tratează nu doar probleme de zeiţa soarelui1 6 2 şi miracolul naşterii care face ca oameni
intime, ci în principal problemele colective ale epocii noastre, aflaţi la depărtare să fie chiar în acea clipă „buni" şi să fie bi-
trăite în mod personal. Totuşi ea s-a lovit la apariţie de indife-
renţa contemporanilor, căci aceştia sînt întotdeauna în marea lor 159 Ci. Jung, Wandlungen und Symbole der Libido (reeditare:
majoritate chemaţi să menţină şi să elogieze prezentul imediat Symbole der
Wandlung [Gesammehe Werke, V]).
160 Spitteler, Promerheus und Epimetheus, Jena, 1911, p. 108.
161 Loc. cit., p. 127.
162 Loc. cit., p. 132.
282 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 283
163
necuvîntaţi constituie atribute ale naşterii lui Buddha. Din Duh, lumină, străluciri Vor fi-n
„binecuvântarea divină" aş vrea să subliniez doar acest pasaj bezna inimii. Duh de forţă şi putere
semnificativ: faptul „că fiecare om îşi revede imaginile pe care Tu eşti sigur duhul meu,
cîndva, copil fiind, le-a privit în strălucirea visătoare şi plină de îmboldeşte-n noi lucrarea-ţi" etc.
culoare a viitorului."164 Ni se spune astfel limpede că fanteziile
copilăriei se pot realiza, cu alte cuvinte, că acele imagini nu 483. Acest imn se află într-un paralelism perfect cu
pier, ci reapar la omul adult, trebuind să se împlinească. Bătrînul conside
Kule, din Der tote Tagi65 al lui Barlach rosteşte aceste cuvinte: raţiile de mai sus. Faptul că preoţii care îl intonează resping
„Noaptea, cînd stau culcat şi pernele întunericului mă apasă, se noul spirit al vieţii, noul simbol, corespunde întru totul esenţei
înghesuie uneori în jurul meu lumină sunătoare, pe care ochii raţionaliste a creaturilor epimeteice. Raţiunea caută întotdeauna
mei o văd şi urechile mele o aud. Şi atunci, în jurul culcuşului soluţia pe căi raţionale, consecvente, logice, şi arc dreptate în
meu se rinduiesc icoanele frumoase ale unui viitor mai bun. toate situaţiile şi chestiunile de importanţă medie. în cele mari
încremenite încă, dar de o superbă frumuseţe, adormite încă — şi decisive însă, ea nu face faţă. Raţiunea este incapabilă să cre
dar ce) care le-ar trezi ar zămisli lumii un nou chip. Acela care eze imaginea, simbolul, care e de natură iraţională. Atunci cînd
ar putea să o facă [ . . . ] ar fi un erou. Dar ce inimi ar putea drumul raţional se înfundă — şi el se înfundă întotdeauna după
atunci să bată! Cu totul alte inimi, bătînd cu totul altfel decît o o vreme — soluţia apare din direcţia din care nu este aşteptată
fac acum." (Despre imagini:) „Nu stau în nici un soare şi nu („Ce poate veni bun din Nazaret?"). Această lege psihologică
sînt niciunde de soare luminate. Dar ele vor şi trebuie să iasă este, de pildă, temelia profeţiilor mesianice. Profeţiile însele sînt
din noapte odată. Aceasta ar fi arta de a le aduce la soare, atunci proiecţii ale inconştientului care presimte evenimentele viitoare.
ar trăi." Şi Epimeteu îşi doreşte imaginea, giuvaerul, el spune Deoarece soluţia e iraţională, apariţia Mîntuitorului este legată
în convorbirea despre statuia lui Heracles (a eroului!): „lată al de o condiţie imposibilă, adică iraţională, deci de graviditatea
imaginii înţeles, cu pricepere ea ne arată că singura noastră sla- Fecioarei.167 Această profeţie este, ca multe altele, ambiguă, de
vă stă în a trăi şi a prinde prilejul de a cîştiga giuvaerul care pildă: „Macbeth nu va cădea în puterea nici unui duşman atîta
se coace deasupra capului nostru. ^ Atunci cînd, refuzat de tim p cît pădurea d in Birnam nu se va ridica să vină vrăjmaş
Epimeteu, giuvaerul este adus preoţilor, aceştia cîntă tocmai în împotriva castelului din Dunsinan."
felul în care Epimeteu tînjise după el. „O, vino, o, Doamne, cu 484. Naşterea Mîntuitorului, adică apariţia simbolului,
îndurarea ta", pentru ca imediat apoi să respingă giuvaerul ce- are loc
resc ce le fusese oferit şi să hulească. Nu este greu să recu- acolo unde nu este aşteptată, anume acolo unde o soluţie este
noaştem în începutul imnului intonat de preoţi cîntecul protes- cel mai puţin probabilă. Astfel Isaia spune (53, 1-3): „Cine va
tant: cre d e ce ea c e n o i a m a u z i t ş i b ra ţ u l D o m n u l u i c u i i s e va
„Vino, vino, duh al vieţii, descoperi?
Dumnezeu adevărat! 485. Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o
Forţa ta nu-i in zadar rădăcină în
Ea ne umple ne-ncetat:
pămînt uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm
la El, şi nici o înfăţişare ca să ne fie drag.
163 Loc. cir., p. 129. 486.
164 Loc. cit., p. 128. al du
Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om
165 Berlin, 1919, pp. 30 ş. urm.
166 Spitteler, loc. cit., p. 138. rerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi aco
peri faţa, dispreţuit şi nebăgat în seamă."

167 Isaia, 7, 14.


284 TIPURI PSIHOLOGICE
PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 285
487. Mîntuirea apare nu doar acolo unde nu este aşteptată, ci
posibilul posibil. Simbolul este drumul de mijloc de-a lungul -că
şi sub o înfăţişare, aşa cum se vede din acest pasaj, care pentru
ruia se unesc contrariile într-o nouă mişcare, un curs de apă care
judecata epimeteică nu are nimic vrednic de preţuire. Descriind
răspîndeşte fertilitate după o lungă perioadă de secetă. Tensiu -
respingerea simbolului, Spitteler nu s-a sprijinit conştient pe
nea de dinaintea găsirii soluţiei este comparată cu graviditatea:
modelul biblic, altminteri lucrul acesta s-ar observa în formulă
rile sale. Mai degrabă el s-a adăpat din aceleaşi adîncuri din 493. „Ca femeia însărcinată şi gata să nască prunc,
care atît profeţii, cît şi creatorii şi-au extras simbolurile mîntui- care se
toare. zvîrcoleşte şi strigă în durerea ei, aşa am fost noi, Doamne, cu
488. Apariţia Mîntuitomlui semnifică unirea toţii în faţa Ta!
494. Zămislit-am, dureri de facere am avut şi am născut
contrariilor:
„Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca vint!
lîngă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mînca împreună şi Mîntuire ţării noi n-am dat [... ]
un copil îi va paşte. 495. 170
Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia!"
489. Juninca se va duce la păscut împreună cu 4%. în actul mîntuirii se însufleţeşte ceea ce era neînsufleţit,
ursoaica şi mort; din punct de vedere psihologic aceasta înseamnă că: acele
puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mînca paie; funcţii înţelenite, sterile, dezafectate, refulate, dispreţuite, sub-
490. Pruncul de ţîţă se va juca lîngă culcuşul viperei evoluate etc. izbucnesc deodată şi încep să vieţuiască. Tocmai
şi în funcţia inferioară este aceea care continuă viaţa, pe cale de a se
vizu ina şa rpelui otră vitor copilul abia înţărcat îş i va întinde stinge în funcţia diferenţiată.171 Acest motiv revine în ideea de
172
mîna."168 â7TOKaTâoxaoiq Jtâvrcov, din Noul Testament, de restituire
491. Natura simbolului mîntuitor este aceea a unui care este o formă înaltă, evoluată a ideii universal răspînditc a
copil169, mitului eroului, potrivit căruia, ieşind din pîntecul balenei, eroul
cu alte cuvinte, naivitatea sau lipsa de premise a atitudinii apar îşi scoate afară părinţii şi îi scoate pe toţi cei pe care monstrul
ţine simbolului şi funcţiei sale. Această atitudine „copilăroasă" îi înghiţise mai înainte. Este ceea ce Frobenius numeşte „fu-
aduce eo ipso cu sine faptul că în locul îndărătniciei şi al in rişarea obştească afară".173 Corelaţia cu mitul eroului este păs -
tenţiei raţionale apare alt principiu conducător a cărui „dumne trată şi de Isaia, două versete mai jos (27, 1): „în ziua aceea
zeire" echivalează cu „puterea superioară." Principiul director Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asu -
este de natură iraţională, motiv pentru care apare sub haina mi pra Leviatanului, a şarpelui încolăcit, şiva omorî balaurul cel
racolului. Această corelaţie este foarte frumos exprimată de Isa- din Nil."
ia (9, 5): „Căci prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a 497. O dată cu naşterea simbolului, regresia în inconştient a
Cărui stăpînire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: înger libidoului încetează. Regresia se transformă în progresie, staza
de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn devine flux. Astfel, forţa de atracţie a cauzei prime este zdro -
al păcii, Părinte al veacului ce va să fie." bită. De aceea spune Kule: „Şi atunci, în culcuşul meu, se rîn-
492. Aceste determinări redau calităţile esenţiale, pe care duiesc icoanele frumoase ale unui viitor mai bun. încremenite
le-am încă, dar de o superbă frumuseţe, adormite încă — dar cel care
stabilit mai sus, ale simbolului mîntuitor. Criteriul efectului „di
vin" îl constituie forţa irezistibilă a impulsului inconştient. Eroul
este întotdeauna figura înzestrată cu forţă magică, ce face im-

168 Isaia, 11, 6-8. 170 Isaia, 26, 17-19.


169 „Copilul minune", la Spitteler. Cf. Kerenyi şi Jung, 171 Cf. explicaţiile de mai sus la Scrisorile lui Schillcr.
Einfuhrung in das 172 Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani, 8, 19.
Wesen der Mythologie [Gesammelte Werke, IX/Partea I]. 173 Frobenius, Das Zeitalter des Sonnengottes, 1904.
286 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 287

le-ar trezi a r zăm isli lum ii un n o u chip. A cela care ar pu tea să cît o masă de libidou investeşte, sau mai bine spus se investeşte,
o facă ar fi u n erou : mai mult în inconştient, cu atît creşte influenţa, posibilitatea de
M am a : U n ero ism c u jale şi nev oi! acţiune a inconştientului; ceea ce înseamnă că toate posibilităţile
K u le : P oate că cin ev a a r pu te a to tu şi! funcţionale respinse, uzate, depăşite, pierdute cu totul în cursul
M a m a : A c e la a r tr eb u i m a i în a in te s ă - şi î ng r oa p e - m a unor întregi generaţii se însufleţesc şi încep să exercite o- in
ma."1'1* fluenţă creseîndă asupra conştiinţei, împotriva rezistenţei adesea
498. Am ilustrat abun dent cu alt prilej m otivul „m am ei deznădăjduite a judecăţii raţionale. Salvarea o aduce simbolul
zm e- care poate închide şi uni în sine conştientul şi inconştientul. în
oaic e", astfel incit pot să n u ma i re vin aici asu pra 1 lu 75
i.A pa
vreme ce libidoul de care dispune conştiinţa se epuizează treptat
riţia n oii vieţi şi a n oii fertilită ţi, aco lo u nd e n u era nim ic de
în funcţia diferenţiată şi se reconstituie din ce în ce mai greu şi
aşteptat, este descrisă şi în Isaia, 35 , 5-8: „Atunci vor desc hide
într-un timp din ce în ce mai lung, şi în vreme ce simptomele
o chii ce lo r orb i şi urech ile celor surzi v or a uzi;
499. Atu nc i va sări şchiop ul ca cerb ul şi lim pede va fi neunirii cu sine se îndesesc, primejdia unei inundaţii şi a unei
distrugeri provocate de conţinuturile inconştiente creşte conco -
lim ba
g în g a vi lo r; c ă iz vo ar e d e a pă v or c ur g e î n p u st iu ş i pî ra ie î n mitent cu creşterea simbolului destinat să rezolve conflictul. Or,
păm înt însetat. simbolul este foarte intim legat de ceea ce e ameninţător şi -pri
500. Păm întul cel fără de apă se va preface în bălţi şi mejdios, în aşa fel îneît el fie poate fi confundat cu acesta, fie
ţinutul apariţia sa cheamă răul şi distrugerea. Oricum, salvarea se leagă
cel însetat va fi izvor de apă. Acolo va fi veselia păsărilor, iarbă, intim de distrugere şi pustiire. Dacă vechiul nu ar fi pregătit să
trestie şi bălţi. disp ar ă, nimic nou nu ar apărea, iar vechiul nu ar putea şi nu
soi. Aco lo v a fi cale cu rată şi cale sjîn tă se va che ma şi n u ar avea de ce să fie stîrpit, atîta timp cît nu i-ar bloca noului în
va trece pe acolo nim eni necurat şi nici nu va fi acolo cale- înti mod păgubitor calea. Această corelaţie psihologică firească apa -
nată. Chiar şi cei fără de m inte vor merge pe dînsa şi nu se vor re la Isaia, 7, 14 ş. urm. Acolo se spune că o fecioară va naşte
rătăci." un fiu pe care îl va numi Emanuel. Or, Emanuel înseamnă
502. S i m b o lu l m în tu ito r es te o ca le , u n d ru m p e ca re v ia ţa „Dumnezeu cu noi", adică unirea, garantată de simbolul mîntui -
po ate înainta, fără c hin şi fără con strînge re . tor, cu dynamis latentă din inconştient. Ce înseamnă mai întîi
Holderlin spune înPatmos: această unire se poate vedea din versetele imediat următoare:
„Aproape 5<M . „Că înainte ca fiul acesta să ştie să dea la o parte răul
Şi greu de înşfăcat e Zeul. Dar
şi să aleagă binele, pămîntul de care îţi este teamă, din pricina
unde-i primejdie, sporeşte Şi
celor doi regi, va fi pustiit."
mintuirea."*
503. Sună ca şi cînd apropierea zeului ar reprezenta o primej
505. 8.1.: „Şi a zis Domnul către mine: «Ia o carte
mare şi
die, ca şi cînd d eci c on c en trarea d e lib ido d in inco nştient a r fi
o prim ejdie pentru viaţa conştientă. Or, lucrurile stau astfel: cu scrie deasup ra ei cu slove om eneşti: M ahcr- Şalal-Haş-Baz»
(grabnic-pradă-apropiat-jaf)"
174 Barlach, Der tote Tag, pp. 30 ş. urm. 506. 8, 3-4: „Atunci m-am apropiat de proorocită şi a
175 Vezi Wandlungen und Symbole der Libido (reeditare: luat în
Symbole der
Wandlung [Gesammelte Werke, V]. Sugrumării Leviatanului îi corespunde la
pîntece şi a născut un fiu. Şi a zis Domnul către mine: «Pune-i
Spitteler biruinţa asupra lui Behemoth. numele Maher-Şalal-Haş-Baz.»
* Traducere de Ştefan Aug. Doinaş şi Virgil Nemoianu: J. Chr. Fr. Hol-
derlin, Imnuri şi ode, Edit. Minerva, 1977, Bucureşti, p. 312 (n. t).
288 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 289

507. C ăc i în ain te ca b ăiatu l s ă zic ă: « ta tă şi m am ă!» , care reap ar aceste lu cru ri, de strălu cirea lor no u ă şi m in un ată,
to ată în eît să u ite sau să arun ce p este bo rd to ate v alo rile an terio are.
bog ăţia D am ascului şi prada Sam ariei vo r fi du se înain tea rege C eea ce înain te era dispreţuit poate fi ridicat acum la rangul de
lui A siriei." prin cip iu su prem , iar ceea ce în ain te era adev ăr po ate d even i
5 0 8. 8 , 6 -7 : „ «F iin d că p op o ru l a ce st a a n e so c o tit ero are. A ceastă răstu rn are d e valo ri ech iv alează cu d istru g erea
a p e le S i- valo rilo r v itale accep tate p în ă atu n ci, ca p u stiirea p rin in un d aţie
lo ah u lu i, ca re cu rg lin [.. . ]» ." a un ei ţări.
509. Iată acu m că D o m n u l v a ad u ce p este ei ap ele c ele 512. A stfe l, la S pittcler d aru l cere sc al P an do rei
m ari ad u ce ţării
şi fru m o ase ale Eu fratu lu i: p e reg ele A siriei şi to ată strălu cire a şi o am en ilo r n en o ro cire. D u p ă cu m în legen d a clasică din cu tia
lu i. E le v o r tre ce p e ste to ate z ăg a zu rile şi v o r d a a fară p este Pando rei ţîşn esc bolile care inund ă şi dev astează ţara, tot astfel
m alu rile lu i." g iu vaeru l este cauza u n ei n en o ro ciri asem ăn ătoare. P en tru a în
510. 8 , 8 : „ Ş i s e v a rev ă rsa în Iud a , şi se v a u m fla , şi ţelege acest lu cru, treb uie să v edem care este n atura sim bo lu lui.
îl v a P rim ii care g ăsesc giuv aeru l sîn t ţăran ii, dup ă cum p ăsto rii sîn t
î n e c a p în ă c e v a a ju n g e l a g î t şi cu re v ă rs ă r il e lu i î n t in se v a prim ii care îl salu tă p e salv ator. Ţ inîndu -1 în m ină, ei îl ex am i
aco p eri în tin su l ţării, o Em anu ile!"* n e az ă răsu cin d u -1 în tr-o p arte ş i în a lta „p în ă cîn d , în cele d in
511. A m ară ta t d eja în c artea m eWa a n d lun g e n u n d u rm ă, răm as eră cu to tu l nău ciţi în faţa ap ariţiei stră in e, n ecu
viincio ase şi fără de lege." 177
Cînd îl duc la reg e, iar regele în
S ym b o -
i7 e cearcă să-1 supună Conştiinţei* spre exam inare, pentru ca ea să-1
le că naştere a div in ităţii este am en in ţată d e b alau r, d e in un
ap ro b e sau să-1 resp in g ă, ac ea sta sare sp eriată d e p e d u la p p e
d a ţii , d e p ru n c u ci d e re . C e e a c e p s ih o lo g i c în s ea m n ă c ă a ce a
păm în t şi se ascu nde sub patul „im posib ilei p resu puneri". C a un
d yn a m is laten tă p oate iru m p e ş i inu n d a co n ştiin ţa. O astfel d e
crab care fuge „holbîndu-şi otrăv itor fo arfecele şi zb îrlindu-şi-lc
p rim ejd ie Isaia o ved e figu rată în reg ele s tră in ca re d o m n eşte
v r ă j m a ş [.. . |, a şa p riv ea C o n ş ti in ţa d e s u b p at ş i, ia tă , c u ci t
p es te u n reg at o stil şi p u te rn ic . P en tru Isaia a ce as tă pro b lem ă
E p im eteu ap rop ia im ag in ea, cu atît cealaltă se retrăgea cu g es
n u este, ev id en t, psih o lo g ică, ci concretă, fiind totalm en te p ro tu ri d e resp ingere. Ş i gh em u in du -se d eci acolo , tăcea şi n u sco
iectată. La Spittcler, în sch im b, problem a este deja psihologică, te a n ic i u n cu vîn t ş i n ici u n sun et, oric ît se ru g a reg ele d e c a şi
d esprinsă de obiectul concret, d ar cxprim îndu -sc în form e foarte o im plo ra şi o in cin ta cu felu rite vo rb1e." 78
ap ro p iate de acelea ale lu i Isaia, deşi d e u n îm p rum ut con ştient
abia d acă po ate fi vorb a. N aşterea salv atorului echivalează cu o
513. E v id e n t că n o u l sim b o l n u îi e ste sim p atic
C o n ştiin ţei,
m are catastro fă, prin fa p tul că iru m p e o v iaţă p u tern ică a co lo m otiv pen tru care reg ele îi sfătuieşte pe ţărani să du că g iuvaerul
u nde nu se bănuia existen ţa v reun ei v ieţi, a vreunei fo rţe sau a p reoţilo r. „D e cu m zări ch ip u l im agin ii, H iph il-H op h al (m arele
v reu n e i p os ib ilităţi d e d ezv o lta re. N ou a v iaţă izv o ră şte din in p reot) de gro ază şi d e scîrb ă fu cu rp in s şi, în cru cişîn d u-şi b ra
c o n ş tie n t, a d ic ă d in ac ea p ar te a p sih ic u l u i , v o it s a u n e v o i t, ţele o cro tito r d easu p ra fru nţii, strig ă:
igno rată şi con sid erată, de acee a, de to ţi raţio n aliştii ca inex is 514. «D eparte d e m ine cu această b atjocură, căci cev a
ten tă. D in această zon ă neg înd ită şi repud iată apare totuşi supli potriv-
m entul d e forţă nouă — reîn noirea vieţii. D ar ce în seam nă acest nic divin ităţiisălăşluieşte în ea şi in im a îi c carnală, iar n eobră
n eg în d it şi re pu d iat? E s te vo rb a d e to ate co n ţin u tu rile p sih ic e zarea i se citeşte-n och i.»1 7"9
refu late d in p ricin a inco m p atib ilităţii lo r cu valo rile con ştien te,
d eci urîtu l, im o ralu l, in corectu l, in opo rtun u l, in u tilizab ilul etc, 177 Spitteler, loc. cir., p. 133.
adică to t ceea ce s-a înfăţişat astfel ind ividului în cauză. Prim ej * E vorba de Gewissen, conştiinţă morală (n. t.).
d ia stă în fap tu l că om ul po ate fi atît d e tran sp o rtat de fo rţa cu 178 Loc. cit., p. 142.
179 Loc. cit., p. 142.
* E d . G a l a c t io n ( n . t ) .
176 Reeditare: Symbole der Wandlung (Gesammelte Werke, V).
290 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 291
515. După care ţăranii duc giuvaerul la Academie. dul, aşa cum ar putea el să fie. O astfel de imagine, oferită pri-
învăţătorii virii omului aşa cum este el în momentul de faţă, nu va face
înaltei şcoli sînt de părere că im aginii îi lipsesc „sentim entul şi decît să declanşeze în el ceea ce este aţipit şi ceea ce nu a trăit
sufletul", iar „pe deasupra, gravitatea şi m ai cu seam ă ideea că încă. Dacă întîmplarea ar face ca el să fie pe jumătate civilizat
lăuzitoare."180 şi pe jumătate încă barbar, atunci priveliştea acelui simbol ar
516. B iju tier ul, în fine , sc oate giuv aer u l fa ls, tă ia t trezi întreaga barbarie din el. Ura omului se concentrează întot-
d intr- o deauna asupra a ceea ce îi conştientizează propriile defecte. Ast-
m aterie ordinară. La tîrg, unde ţăranii vor să scape de imagine, fel, destinul giuvaerului este pecetluit din însăşi clipa apariţiei
apare poliţia . Apărătorii dreptăţii exclamă la vederea im aginii: sale în lume. Păstorul tăcut care 1-a găsit primul este aproape
„ S ălă şlu ie şte oa re o inim ă în tru pu l vo stru ş-av eţi v oi o ar e o omorît în bătaie de către ţăranii cuprinşi de furie, după care ei
conştiinţă în suflet, de cutezaţi să înfăţişaţi privirii tuturor aceas aruncă giuvaerul în stradă. Simbolul salvatorului şi-a încheiat
tă neo brăz ată şi la sc iv ă goliciu ne? astfel cariera scurtă dar tipică. Legătura cu ideea creştină a pa-
517. Ş i-acu m grăbiţi-vă să dispă reţi! Şi vai de vo i, timilor este evidentă. Natura salvatoare a giuvaerului se exprimă
d acă din şi prin faptul că el apare doar o dată la o mie de ani; este un
întîm plare ne veţi întina cu asem enea privelişte pruncii curaţi şi eveniment rar această „înflorire a comorii" şi apariţie a unui
dalbele neveste."1 81 mîntuitor, a unui Saoshyant, a unui Buddha.
518. Sim bolul este caracterizat de poet drept străin, 520. Sfirşitul carierei giuvaerului este misterios; el cade în
necuviin mîna unui evreu rătăcitor: „Nu era un ovrei din această lume,
c io s şi fără de leg e, potriv nic sim ţului mo ra l, co ntrazie îndu -nc şi străin peste orice măsură îi era portul."182 Acest evreu deo-
a tît sen tim entul şi rep reze ntarea sufletu lu i , c it şi n oţiu ne a d e sebit nu poate fi decît Ahasver care nu îl recunoaşte pe adevăra-
D um nezeu; el vorbeşte senzualităţii, e lipsit de ruşine şi capabil tul Mîntuitor şi care aici fură, ca să spun aşa, imaginea Salva-
s ă p eric lite ze în m arc m ă sură m o rala p u b lică prin stim ularea torului. Legenda lui Ahasver este o legendă creştină tîrzie,
fanteziilor sexuale. Aceste atribute definesc prin urm are o fiinţă atestată nu mai devreme de secolul al XVlI-lea. 183 Ea izvorăşte
c are se a flă în co ntra d icţie în prim u l rîn d c u va lo rile n oa stre psihologic dintr-o masă libidinală şi dintr-o parte a personalităţii
m orale, în al doilea rînd cu judecata noastră de valoare estetică, nevalorificată în atitudinea creştină faţă de viaţă şi lume şi care
d eo arece ei îi lip sesc valorile sup erio are ale sufletului, iar ab este de aceea refulată. Pentru această parte refulată a persona-
senţa „ideii călăuzito are" sugerează o iraţionalitate a conţinutu lităţii, evreii au slujit întotdeauna de simbol, de aici demenţa
lui să u de idei. V erd ic tu l „potrivnic divinităţii" p oate fi tra du s persecuţiilor lor în Evul Mediu. Ideea de crimă rituală cuprinde
ş i p rin „anticreştin ", căci ace astă isto rie n u este loca lizată nici în formă accentuată ideea de respingere a Mîntuitorului, căci
în Antichitatea îndepărtată , nici în China. Prin urmare, potrivit aşchia din ochiul propriu este văzută ca bîrnă în acela al aproa-
tuturor atributelor sale, simbolul este un reprezentant al funcţiei pelui. Ideea de crimă rituală joacă un rol şi la Spitteler, prin
valoric inferioare, deci al conţinuturilor psihice ncre cunoscute. aceea că evreul fură copilul-minune dăruit de cer. Avem a face
Im aginea înfăţişează probabil — deşi nicăieri acest lucru nu se aici cu proiecţia mitică a percepţiei inconştiente a faptului că
s pu ne — n ud itate a un ei form e o m ene şti, o „form ă vie". acţiunea de mîntuire este mereu zădărnicită de prezenţa în in-
519. Această formă ex prim ă libertatea deplină şi
totod ată da
to ria de a fi c eea ce eşti; în con secin ţă , e a sem n ifică cea m ai
înaltă m odalitate de frum useţe estetică şi morală, dar frumuseţe
naturală nu ideală, artificial confecţionată, ea sem nifică indivi-

Loc. cit., p. 144.


Loc. cit., p. 147. 182 Loc. cit., p.
163.

183 E. Koenig,
Ahasver, 1907.
292 TIPURI PSIHOLOGICE PROB LEM A TIPURILO R ÎN LITERATURĂ 293

conştient a unui element nemîntuit. Acest element nemîntuit, 522. Vezi, puterea lui e în foalele lui şi vîrtoşia lui e în
nedomesticit, necultivat sau barbar care nu poate fi lăsat liber, muş
ci doar ţinut în lanţ, este proiectat asupra acelora care nu au chii de pe pîntece. Coada lui e dîrză ca lemnul de cedru, vinele
1 86
acceptat creştinismul; în fapt ceva din noi înşine s-a refuzat do- pulpelor lui sînt numai noduri [...] El este fruntea alcătuirilor
mesticirii creştine. Există o percepere inconştientă a acestui ele- lui Dumnezeu."18 7
ment răzvrătit, a cărui existenţă am vrea să o negăm; de aici, 523. Să citim cu atenţie: această forţă este „fruntea
proiectarea. Neliniştea este o expresie concretă a lipsei de mîn- alcătuiri
tuire. Elementul nemîntuit atrage pe loc noua lumină, energia lor lui Dumnezeu", adică a lui Jahve, a Dumnezeului evreu care
noului simbol. Pe această cale se exprimă sub altă formă ceea în Noul Testamentrepudiază această form ă. Aici, el nu va m ai
ce noi am sugerat deja mai sus, vorbind de acţiunea simbolului fi un Dumnezeu al naturii. Ceea ce psihologic înseamnă că la
asupra psihicului în general: simbolul stimulează toate conţinu- tura instinctuală, grosolană, a libidoului acumulat în inconştient
turile refulate şi nerecunoscute, ca de pildă în cazul „păzitorilor este m enţinută în atitudinea creştină constant în jos; astfel este
pieţei"; tot aşa, în cazul lui Hiphil-Hophal care, potrivit rezis- refulată o jum ătate de Dum nezeu, respectiv este înscrisă în con
tul vinovăţiei omului şi repartizată, în ultimă instanţă, domeniu
tenţei sale inconştiente la propria religie, accentuează şi întăreşte
lui diavolului. Cînd forţa inconştientă începe apoi să se ridice
antidivinitatea şi carnalitatea noului simbol. Afectul respingerii
către suprafaţă şi să curgă, cînd „alcătuirile lui Dumnezeu" în
corespunde masei de libido refulate. Crima rituală se înfăptu-
cep să se manifeste, atunci Dumnezeu apare sub chipul lui Be
ieşte o dată cu transformarea darului ceresc curat in fantasma- hem oth.1 8 8 S-ar putea tot atît de bine spune că Dum nezeu se
goria apăsătoare, născocită de aceste minţi. Apariţia simbolului înfăţişează sub chipul diavolului. Aceste evaluări morale sînt în
nu rămîne totuşi fără efect. Neacceptal în forma lui pură, el este să iluzii optice: forţa vieţii se află dincolo de judecata m orală.
absorbit de forţele arhaice şi nediferenţiate, proces la care con- Meistcr Eckhart ne învaţă: „Dacă spun deci că Dum nezeu e bun:
tribuie estetica şi moralitatea conştientă. în acest punct începe nu e s te a de vă ra t ,e u sî nt bun , D u m nez e u nu e s te bun! M er g
enantiodromia, transformarea valorii de pînă acum în nonvaloa- chiar m ai departe: eu sînt m ai bun decît Dum nezeu! Căci doar
re, a binelui în rău. ceea ce este bun se poate face m ai bun şi doar ceea ce este mai
521. împărăţia celor buni, al cărei rege este Epimeteu, s-a bun se poate face cel m ai bun. Dum nezeu nu este bun, de aceea
aflat dintotdeauna în duşmănie cu împărăţia lui Behemoth. Be- el nu se poate face mai bun şi, drept urmare, nici cel m ai bun;
hemoth şi Leviatan 1*4 sînt în Cartea lui Iov cei doi monştri ai depa rte de D um ne zeu s e află ace ste trei d eterm inări, «bun»,
lui Dumnezeu, expresie simbolică a puterii şi a forţei acestuia. «m ai bun», «cel m ai bun»; el se află deasupra tuturor acesto-
Ca simboluri animaliere brute, ele desemnează forţele înrudite ra."189
psihologic ale naturii umane. 185 De aceea, Jahve spune: „Ia pri- 524. Efectul următor al simbolului mîntuitor rezultă din unirea
veşte ipopotamul* pe care l-am făcut ca şi pe tine [...] perechilor de contrarii: astfel se uneşte împărăţia ideală a lui
Epimeteu cu împărăţia lui Behemoth; cu alte cuvinte, conştiinţa
184 Spitteler, loc. cit., p. 179. morală intră într-o alianţă primejdioasă cu conţinuturile incon-
185 Cf. Wmtdlungen und Symbole der Libido, p. 58 (reeditare:
Symbole 186 Vulgata vorbeşte chiar de faptul că: „nervi testiculonim eius
der Wandlung [Gesammelte Werke, V], şi R. Schacrf, Die Gestalt des Satans perplexi
im Alten Testament, în: Jung, Symbolik der Geistes, 1984. sunt" (vinele testiculelor sînt răsucite). La Spitteler, fiica lui Behemoth este,
* Este vorba de hippopotamus amphibius în care exegeza 1-a identificat semnificativ, Astarte.
pe Behemoth. Versiunile româneşti au optat pentru forma comună a numelui (n. 187 Cartea lui Iov, 40, 15 ş. urm. [Citat după ed. Galaction, n.
f.). t.]
188 Flournay, Une Mvstique Moderne, „Aichives de
psychologie", voi.
XV, 1915.
189 Von der Erneuerung am Geiste, Buettner, loc. cit., voi. I, p.
165.
294 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 295

ştiente şi cu libidoul corespunzător care le este identic. Lui Epi- dorit niciodată. Formulată în termeni psihologici, ideea este că
meteu îi sînt încredinţaţi copiii divini, anume acele bunuri su- atît introversia, cît şi extraversia încetează să domine ca linie
preme ale umanităţii fără de care omul nu este altceva decît ani- diriguitoare, unilaterală, disocierea psihicului fiind astfel stopa-
mal. Prin unirea cu propriul contrar inconştient apare pericolul tă, în locul ei apare o nouă funcţie, reprezentată simbolic printr-un
pustiirii, al devastării sau al inundării, adică valorile conştiinţei s- copil, numit Mesia, care doarme îndelung. Mesia e mijlocitorul,
ar putea pierde în contact cu valorile energetice ale inconştien- simbolul unei noi atitudini în care contrariile sînt unite. El este
tului. Dacă acea imagine a frumuseţii şi moralităţii naturale ar un copil, un băieţel asemenea prototipului antic puer aeternus,
fi acceptată şi păstrată şi dacă nu ar sluji, în virtutea inocentei care sugerează, prin tinereţea sa, renaşterea şi revenirea a ceea
sale naturaleţi, de stimulent impurităţii apăsătoare din adîncul ce fusese pierdut {apokatastasis). Ceea ce adusese Pandora sub
culturii noastre „morale", atunci copiii divini, în ciuda alianţei
formă de imagine pe pămînt, ceea ce fusese respins de oameni
cu Behemoth, nu ar fi primejduiţi, ci Epimetcu ar putea deosebi
şi le pricinuise nenorocire se împlineşte în Mesia. Acest ansam-
în orice clipă valoarea de nonvaloare. Dar deoarece simbolul
este inacceptabil pentru limitarea, pentru diferenţierea raţiona- blu simbolic corespunde unei experienţe frecvente din practica
listă şi totodată pentru infirmitatea noastră, orice criteriu de psihologiei analitice: cînd un simbol apare în vis şi este respins
măsurare a valorii şi nonvalorii lipseşte. Dacă unirea perechilor din motivele expuse pe larg mai sus, el provoacă o contrareacţie
de contrarii se produce totuşi, apare pericolul inundării şi al di- ce corespunde invaziei lui Behemoth. Din acest conflict rezultă
strugerii, şi anume, în mod caracteristic, prin faptul că tendinţele o simplificare a personalităţii, o reducere la trăsăturile funda-
contrarii, periculoase sînt introduse prin contrabandă, respectiv mentale individuale, existente de la începutul vieţii, care garan-
sub paravanul „noţiunilor corecte". Se poate raţionaliza şi este- tează legătura dintre personalitatea matură şi izvoarele de ener-
tiza chiar şi ceea ce este rău şi nociv. Astfel, copiii divini sînt, gie ale copilăriei. După cum arată Spitteler, primejdia mare în
unul după altul, predaţi lui Behemoth, cu alte cuvinte valorile cazul acestei treceri constă în posibilitatea ca în locul simbolului
conştiente sînt schimbate pe instinctualitatca şi neghiobia pură. să fie raţional preluate instinctele arhaice stimulate prin acest
Tendinţele inconştiente, brutale şi barbare de mai înainte înghit proces şi să fie integrate în formele intuitive tradiţionale.
valorile conştiente, de aici faptul că Behemoth şi Leviatan ar- 526. W. Blake, misticul englez, afirmă: „Există două clase de
borează drept simbol al principiului lor o balenă nevăzută, în oameni: fecunzii 1 ^ şi devoratorii^ Religia este năzuinţa de a
vreme ce simbolul corespunzător al imperiului epimeteic este Ic uni."193 Cu aceste cuvinte ale lui Blake care sintetizează într-un
pasărea. Balena, ca locuitor al mării, este în genere simbolul mod atît de simplu ideile fundamentale ale lui Spitteler şi pro-
inconştientului devorator.190 Pasărea, ca locuitor al imperiului priile mele consideraţii, aş vrea să închei acest capitol. Dacă i-
luminos al văzduhului, este un simbol al ghidului conştient sau am acordat o neobişnuită întindere este, ca şi în cazul inter-
chiar al idealului (aripi!) şi al Duhului Sfint. pretării Scrisorilor lui Schiller, pentru a da seama de bogăţia de
525. Prăbuşirea definitivă a binelui este împiedicată de inter- idei şi de sugestii pe care Spitteler ni le oferă în Prometeu şi
venţia lui Promcteu. El îl eliberează pe ultimul dintre copiii di- Epimeteu. M-am limitat pe cît posibil la esenţial, lăsind delibe-
vini, pe Mesia, din puterea vrăjmaşilor săi. Mesia devine moşte-
rat deoparte o scrie întreagă de probleme pe care un examen
nitorul împărăţiei lui Dumnezeu, în timp ce Prometcu şi
complet al acestei lucrări ar trebui să o ia în considerare.
Epimeteu, personificările contrariilor separate, se retrag uniţi în
„valea lor de-acasă". Amîndoi sînt liberi de exerciţiul puterii,
191 The prolific = fecundul, cel ce naşte din sine însuşi.
Epimeteu pentru a fi fost constrîns, Prometeu pentru a nu-1 fi 192 The de\r>uring = cel care devorează, absoarbe în sine.
19* Religion is an endeavourto reconcile the rwo!" Poeticul Works, 1906,
190 Atestări din belşug, în: Wandlungen und Symbole der Libido (reeditare voi. I, p. 269, cf. The Marhage of Heaven and Hell, in The Writings of Wiiliam
Symbole der Wandlung [Gesammelte Werke, V]). Blake, Londra, 1925, p. 190.
PROBLEMA TIPURILOR ÎN PSIHOPATOLOGIE 297
VI PROBLEM A TIPU RIL OR
ÎN PSIHO PATOLO GIE clanşării unei tensiuni chimice, adică unei descompuneri chim ce . i
A cestei descărcări acute , n um ită de Gross fu nc ţie p rim ară, îi
urmează funcţia secundară , adică o restituire, o reconstituire prin
nutriţie. Această funcţie va pretinde un tim p m ai lung mai sau
scurt în raport cu intensitatea energiei cheltuite care i-ampre ers,
în tot acest răstimp celula se află într-o stare modificată faţă de
perioada anterioară, într-o stare de excitaţie care nu poate răm îne
fără efect asupra desfăşurării în contin uare a procesului psihic.
Astfel, procese intens marcate, bogate în afectesemnific ă
probabil o cheltuială specială de energie şi de aici o perioadă de
527. Am ajuns acum la încercarea întreprinsă de un restituire sau o funcţie secundară prelungite. Gross consideră că
psihiatru efectul funcţiei secundare asupra procesului psihic reprezintă o
de a scoa te în e vi de nţă d ou ă tipu ri din varieta te a n ău cito are a influenţă specifică, demonstrabilă, exercitată asu pra desfăşu rării
aşa- n um itelorco mp lex e d e in fe rio ritate psilw pa tice Ace
. astă ulterioare a asociaţiei, şi anume în sen sul unei lim itări selecţiei
a
grupă neobişn uit de întinsă reuneşte toate stările psihopatice de asociative la „tema" reprezentată de funcţia primară, la aşa-numita
graniţă, care nu m ai apa rţin p sih ozelo r prop riu-z ise, deci toate „reprezentare principală". într-adevăr, şi cu am putut să m ă refer,
nev roze le şi toate stările d eg ene ra tive, p recum co m plexele ceva mai tîrziu, în cuprinsul propriilor m ele lucrări experim entale
psihic e de inferioritate: intelectuală, morală, afectivă şi de altă — ca şi mai m ulţi dintre elevii mei, in investigaţii asem ănătoare
natură. A ceastă încercare i se dato re ază lui Otto Gross, care a — \afenomene de perseverare2 -, frecvent atestate, du pă
publicat un studiu teoretic sub titlul Die zerebrale Sekundărfunk- repre zentări intens m arcate. Elevul meu Eb crschwciler a
tion (19 02 ), ale cărui ipo te ze fund am entale l-a u determ in at să dem onstrat acelaşi fen om en într-o cercetare lingvistică privind
1
postulez e ex isten ţa a dou ă tipuri psih ologice Deşi
. m aterialu l asonantele şi aglutinările. 3

em piric cercetat de el este desprins din do me niul com plexelor 529. Ştim pe baza experienţei patolo gice cit de des apar
psihice d e in fe rioritate, nimic nu îm p iedică tra nsp un erea con per-
c lu zi ilo r l uc ră ri i l a d o m e ni ul p si ho lo g ie i no rm a le, c ăc i d e z sev er aţiile to cm ai în caz ul leziun ilor cereb rale g ra ve , p recu m
ech ilib r ele p sih ic e îi oferă cerc etă to r ului p rile ju l de oseb it d e apop lex ii, tu mo ri, de gen erări atro fice sau de alt fel. E le se d a
favora bil de a sesiza cu o lim pezim e e xtra ordinară anum ite fe torează to cm ai ac estei restituiri anev oioa se. Ipoteza lui Gross
nomen e care în interiorul graniţelor norm ale rămîn adesea indi are de aceea o m are doză de verosimilitate. E firesc să ne punem
stincte. S tarea an orm ală are nu o dată efect d e luptă. G ross în întrebarea dacă nu există indivizi sau chiar tipuri la care perioa
suşi îşi extin de con cluziile, în ca pito lul final, la alte do me nii, da de restituire , fun cţia secu nd ară, să d ureze m ai m ult dec ît la
a şa c u m v o m v ed e a m a i jo s. alţii şi dacă, pe baz a acestui fapt, nu s-ar putea eventual dedu ce
528. Prin „funcţie secundară", Gross înţelege un proces anum e particularităţi psihologice.
celu 530. într-un interval de tim p da t, o funcţie sec undară
lar cerebral care urmează „funcţiei prim are". A ceasta corespun scu rtă
de activităţii p rop riu -z ise a celulei, re spe c tiv pro du cerii u nu i influenţează mult m ai puţine asociaţii consecutive decît una lun-
proc es p sihic po zitiv, să sp unem , prod uc erii un ei reprezentări.
A ctivitatea co respu nd e u n u i p ro ces en er ge tic, p rob abil d e- 2 Jung, Diagnostische Untersuchungen (Gesammelte Werke, II).
3 Eberschweiler, „Untersuchungen iiber die sprachliche Komponente der
1 O prezentare reelaborată, dar în esenţă neschimbată, a tipurilor, oferă Assoziation1*. Allgemeine Zeitschrift fir Psycluatrie, 1908.
Gross în cartea Oberpsychopathische Minderwertigkeiten, 1909, pp. 27 ş. urm.
298 TIPUR I PSIH O L O G IC E PR O B LEM A T IPU R IL O R ÎN
SIHPO PA TO lX X ilE 299
gă. în primul caz, funcţia primară poate să apară mult mai frec-
vent. Particularitatea imaginii psihologice a acestui caz o con-
531. Prin reînnoirea rapida a disponibilităţii, prelucrarea
per
stituie disponibilitatea ei, rapid şi necontenit reînnoită, pentru
cepţiilor şi a experienţelor este tulburată, in aşa fel incit m em o
acţiune şi reacţiune, deci un fel de tendinţă către distragere, o
ria este de reg ulă consid erabil afectată , căci de ce le m ai m ulte
pornire către superficialitate a legăturilor, o lipsă de relaţii mai
o ri p ot fi u şor re prod use d o a r ace le aso cia ţii care au intra t in
adînci, mai strînse, o anume incoerenţă, în loc de legături sem-
fo ar te m ul te c o m b in aţ ii . C o n ţin u tu r i re la ti v iz o la te d is pa r in
nificative, în unitatea de timp se bulucesc numeroase teme noi,
dintre care nici una nu este adîncită, astfel incit la acelaşi nivel sc urt tim p, de ac eea este in finit m ai g re u de m em orizat un şir
apar fapte eterogene, de valoare diferită, dînd impresia de „ni- de c uv inte fără sens (in coere nte) d ecit o poe zie . Ca pac itate a de
velare a reprezentărilor" (Wernicke). Această succesiune rapidă a se înflăcăra rapid, entuziasm ul grabnic stins ca şi anumite ca
de funcţii primare exclude eo ipso trăirea valorilor afective a renţe de gust sînt caracteristici care apar în virtutea succesiunii
reprezentărilor, de aici faptul că afectivitatea nu poate fi altfel prea iuţi de conţinu tu ri ete ro gen e şi a n crcalizării valorilor lor
decît superficială. Dar şi că adaptările şi schimbările rapide de afective m ult prea diferite. Gindirca are caracter reprezentativ,
atitudine devin posibile. Procesul de gîndire propriu-zis, sau alt- deci este mai m ult un m od de reprezentare şi succesiune de
fel spus abstracţia, suferă, fireşte, din pricina scurtimii funcţiei co nţinuturi dccît o su ccesiune d e abstracţiun i şi de sinteze.
secundare, căci ea pretinde ca mai multe reprezentări iniţiale şi 532. în descrierea acestui tip cu funcţie secundară scurtă
efectele lor să aibă o durată mai întinsă, deci pretinde o funcţie am
secundară mai lungă. Fără de care nu poate avea loc nici o adîn- u rm ă rii in e senţă con sider aţiile lui G ross , la c are a m ad ă ug at
cire a abstracţiei unei reprezentări sau a unui grup de reprezen- cîlc va transcripţii în registru norma l. Gross nu m eşte act est ip
tări. Restaurarea rapidă a funcţiei primare determină o reactivi- „inferioritate cu .conştiinţă superficială" Dacă estompăm aces
tate mai mare, oricum nu în sens intensiv ci extensiv, de unde tuia pîn ă la n orm al trăsăturile îngroşate, obţin em o ima gine de
o înţelegere promptă a prezentului imediat, dar numai pe latura ansam blu in care cititorul recun oaşte fără dificultate tipul „less
sa de suprafaţă şi nu în semnificaţia de adîncime. De aici şi em o ţion al" a l lu i Jorda n . d eci pex e tra vertit.P rin u rm are, lu i
impresia unei lipse de spirit critic sau, după împrejurări, impresia G ro ss îi rev in e m eritu l, n u m ic, d e a fi form ulat pe ntru p rim a
unei lipse de prejudecăţi ori de prevenire şi de înţelegere, uneori oară o ipoteză u nitară şi sim plă p rivind origin ea acestui tip .
chiar de incomprehensibilă indelicateţe, lipsită de tact sau chiar 533. T ip ul o p u s e ste nu m it d e G ross: „in fe riorita te cu co n
violenţă. Alunecarea prea rapidă pe deasupra semnificaţiilor mai ştiinţa îngustă". Funcţia secu ndară a acestui tip este deosebit de
adînci lasă şi ca impresia unei anumite orbiri faţă de toate
intensă şi de prelungită. Prin prelungirea ei, asociaţia co nsecu
lucrurile care nu se află la suprafaţa imediată. Reactivitatea
tivă este influenţată într-o m ăsură m ai m arc decit in cazul lipu
rapidă apare şi sub forma prezenţei de spirit, a îndrăznelii, a
lu i am intii m ai su s. H la in dem înă să presu pu n em , şi in ace st
cutezanţei ce îşi au rădăcinile în lipsa de atitudine critică în faţa
caz , e xisten ţa un ei fun cţii prim are acc entuate, d eci o activitate
primejdiei şi în incapacitatea de a o sesiza. Rapiditatea acţiunii
creează iluzia gestului hotărît, în fond este vorba mai mult de un celulara mai bogată şi mai completă decitelax t r a v e r t i t .L'rnu-
impuls orb. Incursiunea într-un domeniu străin apare ca de la sine rca firească ari\ prelungirea şi intensificarea funcţiei secundare.
înţeleasă şi este înlesnită de necunoaşterea valorii afective a Persistenţa funcţiei secundare provoac ă o prelungire a efectului
reprezentării, a acţiunii şi a eficienţei ei asupra semenului nostru. reprezentării iniţiale. Apare astfel ceea ce Gross numeşte „efect
contra cliv", resp ectiv o sele cţie special o rien tată ( i n sensul re
prez entării iniţiale ) a asociaţiilo r consecu tive. D e aici, o reali
z ar e sa u ad în circ c u p rin z ăt oa re a „ te m e i" . R e pr e z e n ta re a a rc
efect persistent, im presia este profundă O consecinţă nefavora-
300 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN PSIHOPATOLOGIE 301
bilă este limitarea la un domeniu mai restrîns, în paguba va - peutice corespunzătoare , anum e prin corelarea ei cu alte -com
rietăţii şi a bogăţiei de gîndire. Totuşi sinteza este bine susţinu- plexe de reprezentări capabile să o lărgească şi deci să o corec -
tă, elementele de asamblare rămînînd îndeajuns de mult timp tez e.5 O pe re ază ev id en t şi o anu m e p ru d enţă, ch iar a nx ietat e
constelate pentru ca abstracţia lor să devină posibilă. De altfel, fa ţă de asocierea co m plexelor sep arate. L uc rurile treb uie să
restrîngerea la o singură temă provoacă o îmbogăţire a asociaţii- rămînă net distincte, punţile dintre com plexe sînt pe cît posibil
lor corespunzătoare şi o corelare interioară solidă, o coeziune a tăiate prin formularea riguroasă şi rigidă a conţinutului com - ple
unui complex de reprezentări; totodată însă acest complex se xului. Gross numeşte această tendinţă „anxietate de asociaţie" 6
.
închide în faţa oricărui element străin şi intră pe această cale Coeziunea interioară severă a unui astfel de com plex îngreunea ză
într-o izolare asociativă, fenomen numit de Gross (printr-un ter- orice încercare de influenţare din afară. O astfel de încercare are
men împrumutat de la Wcrnicke) „sejuncţie". Urmare a sejunc- şansă de reuşită doar atunci cînd izbuteşte să lege fiempre isele
ţiei complexelor este acumularea de grupuri (sau complexe) de fie concluzia com plexului de un alt com plex tot atîtsever de şi
reprezentări necorelate sau lax corelate între ele. în exterior, de logic înc heg at, pre cum sîn t a cestea legate intre ele.
această stare se manifestă sub forma unei personalităţi dezar- 535. Acum ularea de com ple xe insufic ien t leg ate
monice sau, cum spune Gross, „sejunctive". dete rm in ă,
534. Complexele izolate coexistă mai întîi unele lîngă altele fireşte, o izolare puternică de influenţele venite din afară şi, aşa
fără a se influenţa între ele; nu se întrepătrund pentru a se com- cum am spune noi, o stază puternică a libidoului în interior. De
pensa şi corecta reciproc. închise sever şi logic în sine, ele sînt ac eea descop erim cu reg ularitate în a stfel d e situ aţii o con cen
lipsite de influenţa corectivă a unor complexe altfel orientate. trare extrao rd inară p e proce se interio are, în fun cţie de felul de
Se poate lesne întîmpla ca un complex foarte puternic şi de ace - a f i a l o m u lu i: pe s en za ţi i, în ca zu l ce lu i o r ie nt at p e d ire c ţia
ea cu deosebire închis şi neinflucnţabil să se ridice pînă la „ideea acestora, pe pro cesele spirituale în cazul celui orientat intelec
superioară valoric", adică pînă la o dominantă care sfidează ori- tual. Person alitatea apare frînată, absorbită sau distrată, „cufun
ce critică şi se bucură de o deplină autonomie, devenind mărime dată în gînd uri", unilaterală din pun ct de ved ere intelectual sau
atotdominatoare sau „spleen"4. în cazuri patologice, ea devine ipo ho n d ră. Oric um , se m a nifestă o p articipare redu să la v iaţa
obsesie sau idee paranoică, adică o mărime absolut de neclintit exterioară şi o înclinare evidentă către m izantropie şi singurăta
care constrînge întreaga viaţă a individului să i se supună. în- te, compensată adesea de o mare iubire pentru animale sau plante.
treaga mentalitate este altfel orientată, punctul de vedere se 536. în sc him b , p roce sele interioa re sînt cu atît m ai vii,
„sminteşte". O astfel de teorie privitoare la apariţia unei idei de
paranoice ar putea explica şi faptul că în anume stări incipiente oare ce, din cînd în cîn d, com ple xe pînă atunci deloc sau puţin
aceasta din urmă ar putea fi corectată prin proceduri psihotera- legate „se ciocnesc" brusc, provocînd o funcţie prim ară intensă
care declanşează o funcţie secundară lungă; aceasta, la rîndu-i,
4 In alt loc {Oberpsycliopathisclie Mmderwertigkeiteii, p. 41), Gross face, am alga m ează d ou ă c om plex e. S -ar p utea crede că în ace st fe l
pe bună dreptate, distincţie între „ideea valoric superioară" şi aşa-numitul toate com plexele ajun g să se cio cn ească între ele şi să produc ă
„complex hipertrofiat valoric". Acesta din urmă este caracteristic nu doar pentru
o unitate şi o coeziune generală a conţinuturilor psihice. Această
acest tip ci şi pentru celălalt. „Complexul conflictului" are, în genere, în
virtutea coloraturii sale afective, o valoare considerabilă independent de tipul co nse ci nţă sa lu ta ră s-ar p ro d uce , fireşte , do ar în cazu l în care
la care apare.
5 Cf. P. Bjerre, „Zur Radikalbehandlung der chronischen
Paranoia". Jahr-
buck fiir psychoanalytisdie Forschungen, voi. 111, pp. 795 ş. urm.
6 Gross, loc. cit., p. 40.
302 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR iN PSIHOPATOLOGIE 303

schimbarea din viaţa exterioară s-ar putea opri. Deoarece însă penibile în care individul nu ştie cum să se descurce şi care re-
aşa ceva e cu neputinţă, apar necontenit excitaţii noi care produc prezintă pentru el un motiv în plus pentru a se retrage din so-
funcţii secundare ce intersectează şi tulbură liniile interioare. cietate. Explozii ocazionale generează tulburări în relaţiile cu
Corespunzător, acest tip manifestă tendinţa de a ţine la distanţă ceilalţi, iar jena şi perplexitatea care le urmează împiedică re-
excitaţiile exterioare, de a evita schimbarea, de a menţine pe cit stabilirea lor. Caracterul greoi al adaptării duce la o serie de
posibil constant fluxul vieţii, pînă cînd izbuteşte să înfăptuiască experienţe negative care declanşează inevitabil un sentiment de
toate amalgamările interioare. Un bolnav va manifesta desluşit inferioritate, dacă nu chiar de amărăciune care se îndreaptă apoi
această tendinţă, retrăgîndu-se cît mai mult din toate şi încereînd împotriva autorilor reali sau presupuşi ai nenorocirii. Viaţa afec-
să ducă o viaţă de pustnic. Doar cazurile uşoare se vor putea tivă interioară este foarte intensă, iar nenumăratele afecte în
vindeca pe această cale. în toate celelalte situaţii grave, singura ecou desfăşoară o gamă extrem de fin nuanţată de sunete şi de
soluţie este de a se micşora intensitatea funcţiei primare — ceea percepţii, deci o senzitivitate emoţională deosebită care se tra-
ce constituie, de altfel, un capitol aparte la care ne-am referit în duce în afară în sfială şi teamă faţă de stimulii afectivi sau faţă
treacăt, atunci cînd am discutatScrisorile lui Schiller. de orice situaţie capabilă să îi producă. Susceptibilitatea se în-
537. Este absolut limpedecă fenomene afectivecu dreaptă împotriva stărilor emoţionale din jur. Schimbări bruşte
totul par de opinie, afirmaţii emoţionale, influenţe de natură sentimentală
ticulare caracterizează acest tip. După cum am văzut, el reali şi altele de acelaşi fel sînt de la bun început respinse, şi anume
zează asociaţii ce ţin de reprezentarea iniţială. El asociază ma din teama faţă de propriile emoţii care ar putea declanşa o im-
siv, în măsura în care nu e vorba de materiale aparţinînd altor presie persistentă, imposibil de dominat. în temeiul acestei sen-
complexe, tot ceea ce se leagă de o temă anume. Dacă o exci zitivităţi apare fără dificultate cu timpul o anume melancolie iz-
taţie atinge un astfel de material, respectiv un complex, ea de vorită din sentimentul de a fi exclus din viaţă. în altă parte 7,
clanşează fie o reacţie puternică, o explozie afectivă, fie nu de Gross afirmă că tristeţea este o caracteristică esenţială a acestui
clanşează nimic, atunci cînd complexul este atît de închis îneît tip. Tot acolo el subliniază faptul că realizarea valorii afective
nu permite penetrarea. în cazul în care stimulul se realizează, duce lesne la o supraestimare afectivă, la o „luare prea-în-se-
el declanşează toate valorile afective; are loc o reacţie afectivă rios". Accentuarea puternică a proceselor interioare şi a emoţio-
puternică, cu efect prelungit, care de cele mai multe ori nu este nalului în acest portret ne permite să-1 recunoaştem uşor în el
observat din afară, dar care pătrunde cu atît mai adînc în inte pe introvertit. Descrierea lui Gross este mult mai completă decît
rior. Ecourile efectului umplu individul, împiedicîndu-1, atîta aceea pe care Jordan o face tipului „impassioned", care însă în
timp cît se menţin, să primească noi excitaţii. O acumulare de liniile sale principale coincide, s-ar zice, cu tipul descris de Gross.
excitaţii e insuportabilă, motiv pentru care apar reacţii violente 539. în capitolul al V-lea al lucrării Die zerebrale Sekundăr-
de apărare. în cazul unei acumulări puternice de complexe se funklion, Gross observă că, in interiorul limitelor normale, cele
instalează o atitudine cronică de apărare, care se poate intensi două tipuri de inferioritate descrise de el prezintă diferenţe de
fica pînă la a atinge pragul neîncrederii, iar în situaţii patologice individualitate fiziologică. Conştiinţa superficial-lărgită şi con-
chiar pînă la delirul de persecuţie. ştiinţa îngustat-aprofundată sînt, prin urmare, diferenţe de ca-
538. Exploziile bruşte alternînd cu stări de mutism şi cu racter8. Tipul conştiinţei lărgite este, după Gross, precumpănitor
reac
ţii de apărare pot conferi personalităţii un aspect bizar, care face
ca indivizii în cauză să devină o enigmă pentru cei din jur. Re
7 Loc. cit., p. 37.

ceptivitatea lor scăzută, datorată solicitării interioare, le blo 8 Die zerebrale Sekundârfunktion, pp. 58 ş. urm.
chează prezenţa de spirit şi vivacitatea. Se creează adesea situaţii
306 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN PSIHOPATOLOGIE 307
le-am formulat mai sus, cînd am prezentat punctul de vedere teme de afecte neplăcute pentru că atribuie altora senzitivitatea
nominalist şi realist, precum şi fazele premergătoare ale acestora sa şi pentru că este întotdeauna tulburat de rapiditatea şi nesta-
în şcoala platonică, megarică şi cinică. Urmărind concepţiile lui tornicia extravertitului. El îşi refulează sentimentul, care ocazio-
Gross se vede clar în ce constă deosebirea de punct de vedere: nal se poate intensifica pînă la pasiune şi pe care din acest motiv
omul cu funcţie secundară scurtă are pe unitatea de timp îl percepe desluşit. Emoţiile care îl chinuie îi sînt prea bine cu-
numeroase funcţii primare lax legate între ele, universalia sînt noscute. El le compară cu sentimentele pe care i le arată ceilalţi,
doar nomina, lipsite de realitate. în schimb, pentru omul cu fireşte, în special tipurile sentimentului extravertit şi îşi închi-
funcţie secundară lungă, pe primul plan se află întotdeauna stă- puia că „sentimentele" sale sînt altfel decît ale celorlalţi oameni.
rile lăuntrice, abstracţiile, ideile sau universalia; acestea sînt El ajunge să creadă că „sentimentele" sale (mai exact, emoţiile
pentru el adevărata realitate la care trebuie să raporteze toate sale) ar fi unice, adică individuale. Este natural ca ele să fie
fenomenele individuale. El este de aceea, în mod firesc, realist diferite de sentimentele tipului simţirii extravertite, căci acestea
(în sensul scolasticii). Deoarece introvertitul privilegiază întot- sînt un instrument diferenţiat de adaptare şi de aceea lipsite de
deauna reflecţia pe seama lumii exterioare în paguba perceperii „pasiunea autentică" ce caracterizează sentimentele interioare
acesteia, el este înclinat spre relativism. 11 El resimte armonia ale tipului de gîndire introvertit. Pasiunea ca un ce pulsional are
mediului înconjurător ca fiind cu deosebire plăcută12; ea cores- în sine prea puţin caracter individual, ca poate fi comună tuturor
punde impulsului său interior către armonizarea propriilor com- oamenilor. Doar ceea ce e diferenţiat poate fi individual, lată
plexe izolate. El evită orice „comportare necontrolată" din teama de ce, în marile afecte, se şterge imediat diferenţa dintre tipuri
de iritări supărătoare. (Cu excepţia exploziilor afective!) în în favoarea unui „preaomenesc" general. în realitate, tipul sim-
societate nu este prevenitor, absorbit fiind de procesele sale in- ţirii extravertite revendică, după părerea mea, în primul rînd, in-
terioare. Predominarea puternică a propriilor idei îl împiedică dividualitatea sentimentului, căci sentimentele sale sînt diferen-
să preia idei şi idealuri străine. Prelucrarea lăuntrică intensă a ţiate; el cade însă pradă aceleiaşi iluzii şi în ce priveşte propria
complexelor reprezentării conferă acestora caracter eminamente gîndire. El are idei care îl chinuie. Le compară cu acelea pe care
individual. „Viaţa afectivă este adesea socialmente inutilizabilă, le exprimă mediul său înconjurător, în primul rînd, tipurile gin-
dar este întotdeauna individuală."13 dirii introvertite. El descoperă că ideile sale corespund prea pu-
542. Trebuie să supunem unei critici minuţioase această afir- ţin ideilor celorlalţi şi le consideră pe ale sale individuale, iar
maţie a autorului, căci ea conţine o problemă care, după expe- pe sine se socoteşte probabil un gînditor original sau îşi refulează
rienţa mea, a dat necontenit ocazia la cele mai mari neînţelegeri ideile pe motiv că nimeni nu gindeşte ca el. în realitate însă sînt
legate de tipuri. Intelectualul introvertit pe care Gross îl are aici idei pe care le are toată lumea, dar care rareori sînt exprimate cu
evident în vedere nu arată în afară, pe cît posibil, nici un fel de glas tare. După părerea mea, observaţia de mai sus a lui Gross
sentimente, ci opinii logic corecte şi un comportament corect, izvorăşte dintr-o iluzie subiectivă care este totodată o regulă
nu pentru că ar avea o aversiune înnăscută faţă de afişarea sen- generală.
timentelor şi pentru că s-ar teme să provoace prin incorectitu- 543. „Forţa contractivă accentuată permite [...] cufundarea în
dine excitaţii supărătoare, respectiv afectele semenilor săi. El se lucruri lipsite de orice interes vital imediat." 14 Cu aceasta, Gross
atinge o trăsătură esenţială a mentalităţii introvertite: introverti-
11 Gross, Die zerebrale Sekundcirfunktion, p. 63. tul manifestă înclinaţia de a dezvolta ideea în sine, independent
12 Loc.
cit., p. 64.
14 Loc. cit., p. 65.
1J Loc. cit., p. 65.
308 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN PSIHOPATOLOGIE 309

de realitatea exterioară. Ceea ce e un avantaj şi o prim ejdie- tot pălă v răge ala con tinu ă d espre p rog re s a dev en it susp ectă şi n u
odată. E un mare avantaj acela de a putea să dezv olţi abstract o m ai p oate fi c re dibilă.
idee, dincolo de orice senzorialitate. Prim ejdia însă stă în faptul 546. Aş vre a să o bserv în în che ie re că o piniile lu i G r oss se
că succ esiune a de idei se înde părtează a stfel de orice aplicaţie acoperă în largă m ăsură cu ale mele. C hiar şi term inologia mea
practică, dim inuîndu-şi proporţional valoarea vitală. Introverti tul — ex tra v ersie şi introv er sie — se ju stific ă în rapo rt cu id eile
este întotdeaun a cum va am eninţat de eventualitatea de a se abate lui Gross. M ai răm în e să ex am in ăm critic ipote za fund am entală
prea m ult de la viaţă şi de a privi prea m ult lucrurile aspectul sub a lui Gross referitoare la no ţiunea de fun cţie s ecun da ră .
lor sim bo lic. Ş i ac eastă trăsătură este subliniată, Gross. de Nici 547. Ipo te zele fiziolog ic e sa u „ or g anice" p rivin d p roc esele
extravertitul nu stă m ai bine, doar că pe ntru elcrurile lu sînt psiholog ice sînt întotdea una suspec te. în vrem ea în care cerce
diferite. E l are capacitatea de a-şi scurta în tr-atît funcţia tarea creierului repurtase m arile ei succese, fabricarea de ipoteze
secundară, incit să trăiască doar funcţii primare pozitive, adică să fiziologice pentru procese psihologice devenise — se ştie — un
nu se lege de nim ic, ci să zboare deasupra realităţii ca într-un fel
fel de m anie; printre acestea, ipoteza după care prelungirile ce
de beţie, fără să mai vadă şi să m ai înţelea gă lucru rile, ci doar să
lulare se co ntractă în som n — nici nu e ra din cele m ai ab surde
le utilizeze ca stimu le nţi. A ceastă în su şire este un mare avantaj,
— a fost luată în serios şi supusă discuţiei „ştiinţifice". S-a vor
căci te ajută să ieşi din situaţii dificile („Eşti pierdut, de crezi în
bit pe bu nă d re ptate d e o a de vărată „m itolog ic ce re br ală". N u
prim ejdie" — Nietzsche); este un mare dez avantaj însă, deoarece
se înc heie cu o catastrofă care duce ade sea la un haos apro ape con sider însă nici într-un caz ipoteza lui Gross dre pt „m it cere
inextricabil. bral", pentru aşa ceva ea deţine o valoare operaţională mult prea
544. Gross consideră că tipul extravertit pro duce geniile mare. Ea este o excelentă ipoteză de lucru , ceea ce s-a recunos
„ci cut repetat din diverse direcţii. Ideea funcţiei sec undare este pe
vilizatoare", iar cel introvertit pe aşa-num itele genii „culturale". cît de sim plă, pe atît de ge nială . Acest co nce pt sim plu p ermite
Primele se raportează la „realizarea practică", ultimele la „con să se du că la o formu lă satisfăcăto are un num ăr fo arte m are d e
cep erea abstractiv ă". L a sfîrşit, Gro ss îşi exprim ă co n vinge re a fenom e ne sufle teşti com plexe, respe ctiv feno me ne a căror na
că epo ca no astră are n evoie m ai cu se am ă de co nştiinţa în gus- tură diferită ar fi făcu t im posibilă sim pla lor red ucere şi clasi
tat-aprofundată în op oziţie cu vrem urile trecute care au posedat ficare pe baz a altor ipo tez e.
o conştiinţă mai largă şi m ai sup erficială. „N e bucurăm de ceea 548. în cazul unei ipoteze atît de fericite eşti tentat să îi supra
ce e ideal, p ro fund , sim bolic. Prin sim plitate c ătre arm onie — evaluezi întinderea şi aplicabilitatea. Ceea ce se întîmplă şi aici,
15
iată arta culturii înalte." deşi întinderea ei este din păcate lim itată. Facem abstracţie de
545. E ra e viden t , în 19 0 2 , cînd G ro ss sc ria ace ste faptu l că ip oteza nu e dec ît u n p ostulat, c ăci n im eni n u a v ăzu t
cu vinte . vreo dată fun cţia secu n d ară a c elu le i cere b rale şi n im en i nu a r
D a r as tă z i? D ac ă c în gă d u i t în g e n e re a e x p rim a o p ă r e re în putea să dovedească dacă şi de ce funcţia secundară arc, în prin
această privinţă, atunci a r trebui să spu nem : pro ba bil că av em cipiu , din pu nct de vedere calitativ, acelaşi efect asupra asocia
nevoie de amîndouă, de civilizaţie şi de cultură, scurtare a fun c ţiilor consecutive c a şi fun cţia prim ară, ca re , p otrivit de finiţiei
ţiei secundare la unii, lungirea ei la alţii. Căci una nu merge fără ei, este cu totul d e ose bită d e fu ncţia sec un da ră . D u pă pă re re a
cealaltă şi — trebuie să recunoaştem că, din păcate — am îndouă mea, există o altă îm prejurare care atîrnă greu în balanţă: habi-
lipsesc om enirii de astăzi. U nuia îi lipseşte ceea ce altul posedă
tusul atitudinii psiholo gice se p oate schim ba la un ul şi acela şi
din belşug — iată o form ulare prudentă pe care o adoptăm. Căci
in divi d în tr- un interv al scu rt d e tim p . Da că fu nc ţia s ecu nd ară
15 Loc. cit., pp. 68 ş. urm.
310 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN PSIHOPATOL(XÎIE 311

are caracter fiziologic sau organic, trebuie să i se recunoască o superioară aceleia a introvertitului. Pentru atare presupunere,
durată mai mult sau mai puţin stabilă. Nu este de aşteptat ca foarte improbabilă, lipseşte însă orice dovadă. Ceea ce ştim în
durata funcţiei secundare să se schimbe deodată, căci niciodată privinţa cauzelor reale ale funcţiei secundare prelungite se limi-
un caracter fiziologic sau organic nu se transformă brusc, cu tează la faptul că, abstracţie făcînd de stările patologice, prelun-
excepţia cazurilor patologice. După cum am subliniat în repetate girea ei este determinată de intensitatea specială a funcţiei pri-
rînduri, introversia şi extraversia nu sînt caractere, ci mecanis- mare. Deci problema propriu-zisă rezidă în funcţia primară şi
me care pot fi după plac introduse şi scoase din circuit. De pre- se condensează în întrebarea de unde vine faptul că, de regulă,
dominanţa lor obişnuită depind caracterele corespunzătoare. la unul funcţia primară este intensă, în vreme ce la altul este
Predilecţia se sprijină, fireşte, pe o anume dispoziţie înnăscută, slabă? Dacă reducem prin urmare problema la funcţia primară,
dar aceasta nu este întotdeauna absolut hotărîtoare. Am observat este necesar să explicăm de unde vine diferenţa de intensitate
adesea că influenţele mediului sînt aproape tot atît de importan- şi rapiditatea reală a transformării intensităţii acestei funcţii.
te. Am cunoscut chiar cazul cuiva care, avînd un comportament Consider că este vorba aici de un fenomen energetic dependent
clar extravertit, dar trăind în preajma unui introvertit, şi-a de atitudinea generală. Intensitatea funcţiei primare parc a de-
schimbat atitudinea devenind introvertit în clipa în care a intrat pinde în primul rînd de gradul de tensiune a disponibilităţii.
într-o relaţie apropiată cu o personalitate net extravertită. Am Dacă există un grad înalt de tensiune psihică, atunci şi funcţia
constatat adesea că anumite influenţe personale transformă total primară este deosebit de intensă şi arc consecinţe corespunză-
şi rapid durata funcţiei secundare, chiar şi atunci cînd e vorba toare. Dacă tensiunea scade o dată cu creşterea oboselii, atunci
de tipuri ferm conturate, şi că starea iniţială se restabileşte de apar distragerea, superficialitatea asocierii, în fine fuga ideilor,
îndată ce influenţa străină încetează să se mai exercite.
deci o stare caracterizată de o funcţie primară slabă şi de o funcţie
549. Mi se pare că, potrivit acestor observaţii, ar trebui să se
secundară scurtă.
acorde mai mult interes naturii funcţiei primare. Gross însuşi
550. Tensiunea psihică generală depinde, la rîndu-i (abstracţie
subliniază prelungirea specială, după reprezentări intens afecti-
făcînd de raţiuni fiziologice, precum starea de odihnă ctc). de
ve, a funcţiei secundare16 şi o situează pe aceasta într-un raport de
factori extrem de complecşi, precum dispoziţie, atenţie, aş-
dependenţă faţă de funcţia primară. în fapt, nu există nici un
teptare etc, adică judecăţi de valoare care, la rîndul lor, sînt
motiv plauzibil pentru care tipologia ar trebui să fie întemeiată
rezultatele tuturor proceselor psihice premergătoare. înţeleg evi-
pe durata funcţiei secundare, ea ar putea să fie tot atît de bine
dent prin aceasta nu doar judecăţi logice, ci şi judecăţi ale sen-
întemeiată pe intensitatea funcţiei primare, căci durata funcţiei
timentului, în limbajul nostru tehnic, numim tensiune generală,
secundare este evident dependentă de intensitatea cheltuirii
din punct de vedere energetic, libido, iar din punctul de vedere
energiei, de performanţa celulei. S-ar putea obiecta că durata
funcţiei secundare depinde de viteza restituirii şi că există indi- al psihologiei conştiinţei, valoare. Procesul intensiv este „investit
vizi la care nutriţia cerebrală se produce prompt în raport cu libidinal", sau este o manifestare a libidoului, cu alte cuvinte, este
alţii, dezavantajaţi din acest punct de vedere. în acest caz, cre- un curent de energie de înaltă tensiune. El este şi o valoare
ierul extravertitului ar trebui să posede o capacitate de restituire psihologică, de unde faptul că înlănţuirile asociative rezultate
din el sînt considerate valoroase, în opoziţie cu acelea care apar
16 Loc. cit., p. 12. Cf. şi Gross, Ober psychopathische Mindenvertigkeiten, ca urmare a unui efect contractiv mai neînsemnat şi pe care le
30 şi 37. socotim fără de valoare sau superficiale.
312 TIPURI PSIHOLOGICE
VII
551. Atitudinea tensionată este absolut caracteristică PROBLEMA ATITUDINILOR TIPICE
intro ÎN ESTETICĂ
vertitului, în timp ce atitudinearelaxată îl trădează1 7, cu unele
excepţii, pe extravertit. Excepţiile sînt însă numeroase chiar şi
la acelaşi individ. Dacă i se oferă unui introvertit mediul armo
nios care îi convine, el se va relaxa pină la extraversia totală,
aşa îneît ai putea crede că te afli în faţa unui extravertit. Dacă
însă extrovertitul este plasat într-o încăpere întunecată şi liniştită
unde toate complexele refulate încep să-1 roadă, el va intra într-o
stare de tensiune în care va înregistra pînă la extrem chiar şi cel
mai slab stimul. Tot astfel pot să acţioneze şi situaţiile schim 553. E de la sine înţeles că toate domeniile spiritului uman
bătoare ale vieţii şi să transforme pe loc tipul, fără a modifica care se ocupă direct sau indirect de psihologic îşi aduc contri-
însă durabil atitudinea predilectă, ceea ce înseamnă că, în ciuda buţia la chestiunea care ne preocupă aici. După ce am ascultat
unei extraversii ocazionale, introvertitul rămîne, ca şi extraver glasul filozofului, al poetului, al medicului, al cunoscătorului de
titul, ceea ce a fost mai înainte. oameni, să dăm acum cuvîntul esteticianului. în esenţa ei, este-
552. în concluzie: funcţia primară îmi pare a fi mai tica este psihologie aplicată şi ea se ocupă nu doar de substanţa
impor estetică a lucrurilor, ci şi — poate într-o măsură chiar mai mare
tantă decît funcţia secundară. Intensitatea funcţiei primare re — de problema psihologică a atitudinii estetice. Un fenomen
prezintă factorul hotărîtor. Ea depinde de tensiunea psihică ge fundamental precum opoziţia dintre introversie şi extraversic nu
n erală, ad ică de can titatea acu mulată de libido disponib il. putea să scape multă vreme atenţiei esteticianului, căci modul
Această acumulare depinde de o stare de fapt complexă, rezul- în care arta şi frumosul sînt resimţite şi contemplate este atît de
tînd din toate stările psihice premergătoare. Ea poate fi desem diferit de la un individ la altul, îneît acest contrast nu putea să
nată prin dispoziţie, atenţie, tonus afectiv, aşteptare etc. Intro- nu trezească interes. Exceptînd numeroase particularităţi indivi-
v ersia este caracterizată de o tensiun e generală, de o funcţie duale mai mult sau mai puţin unice ale atitudinii, există două
prim ară intensivă şi de o fun cţie secundară co respun zăto r de forme fundamentale opuse, numite de Worringer empatie (Ein-
lungă. Extraversia este caracterizată de o relaxare generală, de fiihlung) şi abstracţie (Abstraktion)1. Definiţia pe care el o dă
o funcţie primară slabă şi de o funcţie secundară corespunzător empatiei se sprijină, în principal, pe teoria lui Lipps. La Lipps,
de scurtă. empatia este „obiectivarea de sine într-un obiect distinct de eu,
indiferent dacă ceea ce s-a obiectivat merită sau nu numele de
sentiment." „Percepînd un obiect, siml ca şi cum ar veni din el
sau ar zăcea în el, ca fiind de perceput, un impuls către un mod
determinat de comportament interior. Acesta parc dat de el, co-
municat mie de el." 2 Jodl oferă următoarea explicaţie: „Aparenţa
sensibilă creată de artist nu este doar prilejul de a ne reaminti,

17 Această tensiune, respectiv relaxare, poate fi ocazional identificată şi în


tonusul musculaturii. De regulă, ea se exprimă prin muşchii feţei. 1Wilhelm Worringer, Abstraktion und Einjiililung, 1911.
2Lipps, Leitfaden der Psychologie, ed. a Ii-a, 1906, pp. 193 ş.
314 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA ATITUDINILOR TIPICE 315

pe baza legilor asociaţiei, de trăiri înrudite; ci prin faptul că ea m ăsura în care există em patie, form ele sînt frum oase. Frum - u
7
se subordonează legilor generale ale externalizării 3 şi ne apare se ţea lor este trăire a m ea id eală, lib eră în ele." F orm a în care
ca un ce situat în afara noastră, ne proiectăm în ea procesele nu te poţi transpune esteurîtă . în felul acesta sînt fixate şi - li
lăuntrice pe care ea le reproduce în noi şi îi conferim astfel însu- mitele teoriei empatiei, căci există opere de artă care, după cum
fleţire estetică — termen care ar fi de preferat aceluia de «cm- subliniază W orringer, nu corespund creaţiei artistice a atitudinii
patie», pentru că în cazul acestei introiecţii a propriilor stări in- empatetice.
terioare în imagine este vorba nu doar de sentimente, ci de 555. Este anume vorba de formele de artă orientale şi exotice.
procese lăuntrice de orice fel." 4 O lungă tradiţie a făcut ca la noi, occidentalii, „frumosul şi ade
vărul natural" să fie criteriul frum osului artistic; el este şi acela
554. Wundt situează empatia printre procesele elementare de
al a rtei grec o-rom ane şi al artei occid entale în general (exc ep-
asimilaţie? Empatia este deci un fel de proces de percepţie, ca-
tîn d un ele stiluri d in E vul M e diu). Atitudin ea n oa stră g enerală
racterizat de transferul afectiv al unui conţinui psihic esenţial în
faţă d e artă a fost dintotd eau na em patetică şi pu te m soco ti fru
obiect; acesta este astfel asimilat subiectului şi este atît de legat
m os doar acel lucru asupra căruia ne putem exersa em patia. Da
de el, îneît subiectul se simte, ca să spun aşa, în obiect. Aceasta că form a artistică a ob ie ctu lu i este c on trară vieţii, este ad ică
este posibil atunci cînd conţinutul proiectat este legat într-o mă- an or g an ică sau a bstract ă, nu p utem să n e transp u nem viaţa în
sură mai mare de subiect dccît de obiect. Cu toate acestea, su- ea . („Ceea ce percep empatetic este viaţă în mod cu totul gene
biectul nu se simte ca proiectat în obiect, ci obiectul introiectat ral" — Lipps.) Ne putem transpune doar în forme organice, ade
îi apare ca însufleţit şi vorbind din sine îasuşi. Proiecţia — se vărate potrivit cu natura şi dotate cu voinţă vitală. Şi totuşi exis
cuvine precizat — este in sine şi de regulă un eveniment in- tă o altă form ă de artă, principial alta, un stil opu s vieţii, care
conştient care nu se află sub control conştient. în schimb, este neagă voinţa vitală, se deoseb eşte de viaţă şi revendică cu toate
posibilă imitarea conştientă a proiecţiei printr-o propoziţie con- a ce st e a fr um u s eţ e. A c ol o un d e c re a ţia d e a rtă p ro d u c e fo rm e
diţională, ca de pildă: „Dacă aţi fi tatăl meu", împrejurare care contrare v ieţii, ano rganic e, abstracte, nu m ai poate fi vorb a de
face posibilă situaţia empatetică. De regulă, proiecţia transferă o vo inţă artistică izvorîtă dintr-o nev oie de e mp atie, ci m ai de
conţinuturi inconştiente în obiect, motiv pentru care empatia grab ă de o nevoie nem ijlocit opusă em patiei, deci de o tendinţă
este denumită în psihologia analitică şi transfer (Freud). Empa- d e o prim are a v ieţii. „P olul o pu s a l ne vo ii d e e m p atie ne p are
tia este deci o extraversie. Worringer defineşte trăirea estetică a fi im pulsul către abstrac ţiune. "8
în cursul empatiei după cum urmează: „Plăcerea estetică este 556. în legă tura cu psih olog ia im p ulsu lu i către abstracţiun e
plăcere de sine obiectivată."6 Corespunzător, calc frumoasă doar W orrin g e r sp u ne : „C a re sînt p re m isele psihice ale im pu lsu lu i
acea formă în care poţi să te transpui. Lipps spune: „Doar în că tre abs tracţiu n e? Av em a le că uta în sen tim entul c osm ic al
acelor po poare , în atitudinea lor psihică faţă de univers. în vre
3 Prin extemalizare, JodI înţelege localizarea percepţiei senzoriale în m e ce impulsul către empatie are drept condiţie fericită o relaţie
spaţiu. Auzim sunetele nu in ureche şi vedem culorile nu in ochi, ci în obiectul p anteistă de in tim itate dintre om şi fe no me nele lum ii în con ju
localizat în spaţiu. JodI, Lehrbuch der Psyclwlogie, ed. a IlI-a, 1908, voi. II, rătoare, imp ulsul către a bstra cţiun e e ste urm area un ei m ari ne
p. 247. linişti a om ului datorată fenom en elor lumii exterioare şi cores-
4 Loc. cir., I, p. 436.
5 Wundt, Grwtdzuge der physiologischen Psycliologie, cd. a V-a, 1903,
voi. III, p. 191. 7Lipps, Ăsthetik, p. 247.
6 Worringer, loc. cit., p. 4.
8Worringer, loc. cit., p. 16.
316 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA ATITUDINILOR TIPICE 317
punde din punct de vedere religios unei nuanţe intens trans-
cendentale a tuturor reprezentărilor. Considerăm această stare
558. Cum empatia, asemenea abstracţiei, este un act
conşti
drept o uriaşă agorafobie spirituală. Cînd Tibul spune: „primum ent, iar acestuia îi premerge o proiecţie inconştientă, ne putem
in mundo fecit deus timorem"9, putem să ne gîndim că acelaşi întreba dacă un act inconştient nu premerge empatiei. Deoarece
sentiment de spaimă stă la baza creaţiei artistice.10
esenţa empatiei este proiecţia de conţinuturi subiective, actul in
557. într-adevăr, empatia presupune o disponibilitate, o încre- conştient care îi premerge trebuie să fie contrariul ei, anume o
dere a subiectului faţă de obiect. Empatia este o mişcare dispo-
blocare a eficienţei obiectului. Obiectul este cumva golit, lipsit
nibilă ce vine în întîmpinare, o mişcare ce transferă conţinutul
de activitate proprie şi transformat într-un recipient apt să pri
subiectiv în obiect şi provoacă astfel o asimilare subiectivă,
mească astfel conţinuturile subiective ale individului care prac
cauză a unei bune înţelegeri, reale sau simulate, între subiect şi
tică empatia. Acesta încearcă să-şi proiecteze viaţa în obiect şi
obiect. Un obiect pasiv poate să fie într-adevăr asimilat subiec-
să o exp erimen teze în el, este de aceea n ecesar ca autonomia
tiv fără ca să fie cu nimic modificate calităţile sale veritabile.
obiectului ca şi diferenţa lui faţă de subiect să nu fie prea mari.
Prin transfer, ele sînt doar voalate, eventual chiar violentate.
Prin actul inconştient care premerge empatiei, puterea obiectului
Empatia poate crea asemănări şi comunităţi aparente care nu
există în sine. Se poate înţelege de aceea lesne că trebuie să este depotenţializată sau supracompensată, prin aceea că subiec
existe şi un alt gen de raport estetic cu obiectul, anume o atitu- tul se supraordoncază inconştient şi rapid obiectului. Supraordo-
dine care nu vine în întîmpinarea acestuia, ci mai degrabă tinde narea poate avea loc doar inconştient printr-o întărire a semni
să se îndepărteze de el şi să se pună la adăpost de influenţa lui, ficaţiei subiectului. Ceea ce poate fi efectul unei fantezii
declanşind in subiect o activitate psihică destinată să o parali- inconştiente care fie devalorizează şi slăbeşte imediat obiectul,
zeze. Empatia presupune că obiectul este cumva vid şi că ea îl fie înalţă subiectul şi îl supraordonează obiectului.
poate umple cu propria-i viaţă. Abstracţiunea, în schimb, pre- 559. Abia astfel apare acea declivitate de care arc
supune că obiectul este cumva viu şi activ şi încearcă de aceea nevoie em
să se sustragă influenţei sale. Atitudinea abstractizantă este deci patia pentru a transfera conţinuturile subiective asupra obiectu
centripetală, adică producătoare de introvertire. Noţiunea de lui. Cel care abstractizează se află într-o lume teribil de însu
abstracţiune a lui Worringer corespunde astfel atitudinii intro- fleţită care încearcă să-1 strivească cu atotputernicia ei; de aceea
vertite. E semnificativ faptul că el desemnează prin spaimă sau el se retrage în sine spre a descoperi formula salvatoare, potri
timiditate influenţa exercitată de obiect. Cel care abstractizează vită a-i spori valoarea subiectivă astfel îneît el să poată cel puţin
s-ar comporta prin urmare faţă de obiect ca şi cum acesta ar face faţă influenţei obiectului. în schimb, cel care întreţine un
poseda însuşirea de a crea spaimă, respectiv ar avea un efect raport empatetic cu obiectul trăieşte într-o lume care are nevoie
păgubitor sau primejdios de care ar trebui să se apere. Această de sentimentul său subiectiv pentru a avea viaţă şi suflet. Plin
însuşire aparent apriorică a obiectului este şi ea, fără îndoială, de încredere, el împrumută lumii însufleţire, în vreme ce indi
o proiecţie, respectiv un transfer, dar unul de natură negativă. vidul care abstractizează se retrage neîncrezător din faţa demo
Trebuie să presupunem deci că actului de abstracţie îi premerge nilor obiectelor şi îşi înalţă din construcţii abstracte o lume opu
un act inconştient de proiecţie, în care conţinuturi negativ ac- să, protectoare.
centuate sînt transferate asupra obiectului. 560. Amintindu-ne de ceea ce am spus în capitolul precedent,
vom recunoaşte fără dificultate în empatie mecanismul extraversiei,
9 Primul lucru creat de Dumnezeu a fost frica. 10 şi în abstracţiune pe acela al introversiei. „Starea de nelinişte
Worringer, loc. rit., pp. 16 ş. urm.
interioară a omului provocată de fenomenele lumii exterioare"
nu e nimic altceva decit teama de excitaţii a introvertitului, care
din pricina sensibilităţii şi a realizării sale mai profunde are o
318 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA ATITUDINILOR TIPICE 319

spaimă efectivă în faţa schimbării prea rapide şi prea puternice impresie asemănătoare a ajuns şi Buddha, potrivit legendei, să-şi
a excitaţiilor. Abstracţiunile sale au drept scop exclusiv să cap - împlinească destinul. Vivifierea dinamică a obiectului ca funda-
teze, în limitele legităţii, iregularitatea şi schimbarea, graţie unei ment al abstracţiunii este perfect exprimată de limbajul simbolic
noţiuni generale. E de la sine înţeles că această procedură, în al lui Buddha. Această vivifiere nu se sprijină pe empatie, ci
esenţă magică, este din plin dezvoltată de primitivi, ale căror corespunde unei proiecţii apriorice inconştiente, unei proiecţii
semne geometrice posedă o valoare mai degrabă magică decit existînd, de fapt, de la bun început. Expresia „proiecţie" apare
estetică. chiar ca inadecvată pentru a desemna corect fenomenul. Pro-
561. Worringer spune pe bună dreptate: „Chinuite de iecţia este un act care se desfăşoară, şi nu starea existentă de la
ansam început, despre care e vorba aici. După părerea mea, aceasta din
blul confuz şi de jocul schimbător al fenomenelor vieţii exte urmă poate fi mai bine exprimată de noţiunea lui Levy-Bruhl,
rioare, astfel de popoare erau stăpînite de o imensă nevoie de „participation mystique" care denumeşte raportul primordial al
linişte. Fericirea pe care o căutau în artă nu rezida în faptul de primitivului cu obiectul său. Obiectele primitivului sînt vivifi-
a se cufunda în lucrurile lumii exterioare, de a se delecta cu sine cate dinamic, sînt încărcate de materie sau forţă energizantă (nu
însuşi în ele, ci în f aptu l de a sco ate fiecare lucru ap arţin înd întotdeauna însufleţită, aşa cum presupune ipoteza animistă!) şi
lumii exterioare din condiţia sa arbitrară şi aparent întîmplătoa- au de aceea un efect psihic direct asupra omului, care se explică
re, de a-1 înveşnici prin apropierea de forme abstracte şi de a prin faptul că omul este din punct de vedere dinamic identic cu
descoperi astfel un punct neclintit în fuga fenomenelor."" obiectul său. De aceea, în anumite limbi primitive, obiectele de
562. „Aceste forme abstracte, legice sînt deci singurele uz curent aparţin genului animat (sufixul condiţiei animate). Tot
şi cele astfel, pentru atitudinea abstractizantă obiectul este o priori vi-
mai înalte în care omul se poate odihni faţă cu imensa confuzie vificat şi activ; el nu are nevoie de empatie, dimpotrivă, el in-
pe care o oferă imaginea lumii." 12 fluenţează atît de puternic îneît constrînge la introvertirc. Inves-
563. După cum spune W orringer, tocmai formele de tirea libidinală inconştientă, puternică, a obiectului vine de la
artă şi participarea sa mistică la inconştientul individului cu atitudine
religiile orientale sînt acelea care atestă o atitudine abstractivă introvertită. Ceea ce reiese clar din cuvintele lui Buddha: focul
faţă de lume. Orientalu lui lu mea tr ebuie să-i apară în g enere casnic este identic cu focul libidoului subiectului, cu pasiunea
altfel decît occidentalului care îşi însufleţeşte obiectul prin em- lui arzătoare care însă îi apare acestuia ca obiect pentru că el
patie. Pentru oriental, obiectul estea priori viu şi dominator, nu 1-a diferenţiat ca funcţie subiectivă disponibilă.
motiv pentru care el se retrage din faţa lui şi îşi abstrage impre 565. Abstracţiunea apare de aceea ca o funcţie care combate
siile. O imagine perfectă a atitudinii orientale ne este oferită de „participarea mistică" primordială. Ea separă de obiect pentru a
Buddha in Predica focului,în care se spune: „Totul c în flăcări. distruge înlănţuirea de el. Ea duce pe de-o parte la crearea de
Ochiul şi toate simţurile sînt în flăcări, aprinse de focul iubirii, forme artistice, pe de alta la cunoaşterea obiectului. Tot astfel şi
de focul urii, de focul seducţiei, naşterea, bătrîncţca şi moartea, funcţia empatiei este un organ al creaţiei artistice, cit şi al cu-
durerea şi jalea, supărarea, suferinţa şi deznădejdea îl aprind. noaşterii. Dar ca are loc pe o cu totul altă bază decît abstracţiu -
Lumea întreagă e în flăcări; lumea întreagă e învăluită de fum, nea. După cum aceasta este întemeiată în semnificaţia şi puterea
lumea întreagă e mistuită de foc; lumea întreagă se cutremură." magică a obiectului, tot astfel empatia este întemeiată în sem-
564. Această privelişte înspăimîntătoare şi plină de nificaţia magică a subiectului care pune stăpînire pe obiect gra-
suferinţă ţie unei identificări mistice. După cum primitivul este, pe de-o
a lumii determină atitudinea abstractizantă a budistului; printr-o

11 Loc. cit., p. 18.

12 Loc. cit., p. 21.


320 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA ATITUDINILOR TIPICE 321

parte, influenţat magic de forţa fetişului, tot astfel el este, pe de reflectînd la impresia pe care i-o face obiectul se contemplă,
altă parte, vrăjitorul şi acumulatorul de forţă magică ce conferă fără să ştie, pe sine însuşi. Căci ceea ce transpune individul prin
„încărcătură" fetişului (cf. în acest sens ritul churinga al austra- empatie în subiect este chiar propria-i fiinţă, adică propriul său
lienilor13). Depotenţializarea inconştientă a obiectului care prc- conţinut inconştient, iar ceea ce gîndeşte individul care abstrac-
merge actului empatetic este de asemenea o stare de durată a tizează despre impresia produsă de obiect sînt propriile lui sen-
unei accentuări scăzute a obiectului. în schimb, la tipul empa- timente care i-au apărut în obiect. Este de aceea limpede că pen-
tetic, conţinuturile inconştiente sînt identice cu obiectul şi îl fac tru o înţelegere reală a obiectului sînt necesare ambele funcţii,
pe acesta să apară lipsit de viaţă şi neînsufleţit14, motiv pentru de asemenea pentru creaţia de artă autentică. Cele două funcţii
care empatia este necesară cunoaşterii esenţei obiectului. S-ar sînt de altfel tot timpul prezente în individ, doar că, de cele mai
putea vorbi în acest caz de o permanentă abstracţiune incon- multe ori, inegal diferenţiate. Worringcr consideră că rădăcina
ştientă, care prezintă obiectul ca neînsufleţit. Căci abstracţia are comună a acestor două forme fundamentale de trăire estetică stă
întotdeauna acest efect: ca distruge activitatea proprie a obiec- în impulsul către ieşirea din sine 15 {Selbstentăuficrung). în cazul
tului, în măsura în care se află într-un raport magic cu sufletul abstracţiunii, omul tinde „prin contemplarea necesarului şi a
subiectului. De aceea tipul abstracţiv foloseşte conştient abstrac- inevitabilului să fie eliberat de întîmplătorul condiţiei umane şi
ţiunea spre a se apăra de influenţa magică a obiectului. Din con- de arbitrarul aparent al existenţei organice generale". Faţă de
diţia ncînsufleţirii apriorice a obiectelor rezultă şi o relaţie de abundenţa tulburătoare şi impresionantă a obiectelor v i i , omul
încredere pe care tipul empatetic o stabileşte cu lumea; nu există îşi creează o abstracţiune, adică o imagine abstractă generală în
nimic care l-ar putea oprima pe acesta sau influenţa în chip ostil, care impresiile sînt exorcizate într-o formă reglementară. Această
fiindcă doar el conferă obiectului viaţă şi suflet, cu toate că pen- imagine posedă semnificaţia magică a unei protecţii faţă de
tru conştiinţa lui lucrurile se prezintă exact pe dos. în schimb, schimbarea haotică a evenimentelor trăite. Cufundîndu-se în
pentru cel care abstractizează, lumea este plină de obiecte pu-
imagine, omul se pierde astfel în ea, incit adevărul său abstract
ternic eficiente şi de aceea primejdioase, motiv pentru care el
se situează în cele din urmă deasupra realităţii vieţii, pe care o
se teme şi este conştient de neputinţa lui şi se retrage din faţa
reprimă în genere fiindcă i-ar putea tulbura desfătarea cu fru-
unei prea mari atingeri cu lumea, spre a crea acele idei şi for-
museţea abstractă. El se ridică astfel la nivelul abstracţiunii, se
mule prin care speră să deţină supremaţia. Psihologia sa este
identifică cu valabilitatea eternă a imaginii sale şi încremeneşte
din acest motiv aceea a oprimatului, în vreme ce lipul empatetic
în ea, transformînd-o într-o formulă eliberatoare. în felul acesta
are faţă de obiect o siguranţă apriorică, deoarece obiectul, dată
el iese din sine şi îşi transferă viaţa propriei abstracţiuni, în care
fiind lipsa lui de viaţă, este neprimejdios. Această caracterizare
este, fireşte, schematică şi ea nu îşi propune să exprime întreaga se cristalizează cumva.
esenţă a atitudinii extravertite sau introvertite, ci doar să subli- 567. Proiectîndu-şi activitatea şi viaţa în obiect, tipul empa-
nieze unele nuanţe care însă oricum nu sînt lipsite de o deose- tetic se transportă şi pe sine în el, în măsura în care conţinutul
bită importanţă. proiectat reprezintă o parte componentă esenţială a subiectului.
566. După cum prin empatie individul se savurează, fără să El devine obiect, se identifică cu acesta şi se îndepărtează de
îşi dea seama, pe sine în obiect, tot astfel cel care abstractizează sine. Obiectivizîndu-se, el se de-subiectivizează. Worringcr spu-
ne: „Proiectînd această voinţă activă în alt obiect, noi sîntem în
13 Spenccr şi Gillen, The Northern Tribes uf Central celălalt obiect. Sîntem eliberaţi de şinele nostru individual, atîta
Australia, 1904.
14 Deoarece conţinuturile inconştiente ale tipului empatetic sînt, 15 Loc. cit., p. 26.
şi ele, i
lative.
322 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA ATITUDINILOR TIPICE 323
timp cit ne absorbim cu impulsul nostru vital lăuntric într-un orientată are avantajul incontestabil de a perm ite o adaptare - op
obiect exterior, într-o formă exterioară. Ne simţim individuali- timă la aşteptările şi revendicările colectiv e şi în plus evitarea,
tatea curgînd cumva între limite ferme în raport de diferenţierea prin ieşirea din sine, a funcţiilor inferioare, nediferenţiate şi- neo
nelimitată a conştiinţei individuale. în atare obiectivare de sine rientate. „Lipsirea de sine" este din punctul de ved ere al m - ora
stă ieşirea din sine. Această afirmare a trebuinţei noastre indi- lităţii sociale o virtute specială. Pe de altă parte însă, identifica rea
viduale de activitate reprezintă totodată o limitare a posibilită- cu funcţia orientată prezintă un mare dezavantaj, acela al
ţilor ei nelimitabile, o negare a diferenţierilor ei ireconciliabile. degenerării individului.
Ne instalăm cu impulsul nostru lăuntric către activitate în limitele 569. Om ul este fără îndoială capabil de o mecanizare de
acestei obiectivări."16 După cum pentru cel care abstractizează, largi
imaginea abstractă reprezintă un cadru, un zid de protecţie proporţii, dar nu atît to tu şi îne ît să re nunţe cu totul şi fără pa
împotriva efectelor distrugătoare ale obiectelor17 inconştient dotate gu bă la sine. C u cît se identifică m ai m ult cu o fu ncţie an um e,
cu viaţă, pentru tipul empatetic, transferul asupra obiectului cu atît o investeşte libidinal mai m ult şi cu atît m ai m ult retrage
asigură protecţia împotriva disoluţiei prin factori lăuntrici su- libidoul din alte funcţii. Acestea sînt capabile să suporte un timp
biectivi care constau în posibilităţile nemărginite ale fanteziei şi m a i în delu n g at retra gerea u nei m a se im po rtan te d e lib id o; d ar
în impulsurile corespunzătoare către activitate. După cum, po- la un m om ent dat, ele reacţio nează totuşi. R ctrăgînd u-li-se libi
trivit lui Adler, nevroticul introvertit se agaţă de o „linie de con- do ul, e le aju ng treptat sub pra gu l conştiin ţei, legătura lo r aso
duită fictivă", tot astfel nevroticul extravertit se agaţă de obiec- ciativă cu conştiinţa se relaxează şi ele se scufundă astfel, încetul
tul transferului său. Introvertitul îşi abstractizează „linia de cu încetul, în incon ştien t. Cee a c e ec hivaleaz ă cu o dezv oltare
conduită" din experienţele sale bune şi rele legate de obiect şi re gresivă, anum e cu o reîntoarcere a funcţiei relativ dez voltate
se încredinţează formulei ca unui mijloc de apărare faţă de po- la un stadiu in fa ntil, în cele d in u rm ă arhaic. Da r cu m om ul n u
sibilităţile nemărginite ale vieţii. a t r ă i t d e c î t r e l a t i v p u ţi n e m i l e n ii î n s t a r e d e c iv i li z a ţi e , î n
568. Empatie şi abstracţiune, extraversie şi introversie sînt schimb a trăit m ulte sute de m ii de ani în stare de barbarie, mo
mecanisme de adaptare şi de protecţie. în măsura în care fac durile funcţionale arhaice sînt în el virtualmente extraordinar de
posibilă adaptarea, ele îl feresc pe om de primejdiile exterioare, vii şi uşor de activat. Dacă anume funcţii sînt dezintegrate prin
în măsura în care sini funcţii orientate1*, ele îl eliberează pe om re trag erea libidoulu i, b azele lor arhaice se activea ză în in co n
de instinctualul întîmplător, ba chiar îl feresc de el, mijlocindu-i ştient.
ieşirea din sine. După cum arată experienţa psihologică curentă, 570. Această stare sem nifică o disociere a personalităţii
există foarte numeroase persoane care se identifică total cu prin
funcţia lor orientată (cu funcţia „valoroasă") — între alţii şi ti- aceea că funcţiile arhaice nu au relaţii directe cu conştiinţa, deci
purile pe care tocmai le-am descris aici. Identificarea cu funcţia nu există punţi între conştien t şi in conştient. C u cît ieşirea din
sine m erge mai departe, cu atît avansează şi arhaizarea funcţiilor
16 Loc. cit., p. 27. inconştiente. în felul acesta creşte şi sem nificaţia inco nştientu
17 Fr. Th. Vischer oferă în romanul Auch Einer o descriere lui. Acesta începe apoi să tulbure sim ptom atic funcţia orientată
perfectă a şi astfel se instalează acel circulus vitiosuscaracteristic pe care
obiectelor dotate cu viaţă. îl întîlnim în cazul atîtor nevroze: om ul încearcă să com penseze
18 Ci. în legătură cu gîndirea orientată: Jung, Wandlungen und
in flue nţele inconştien te care îl tulbură prin prestaţii deosebite
Symbole
der Libido, pp. 7 ş. urm. (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte Wer- ale fun cţie i orie ntate, cursă ca re se co ntin uă ev e n tu al pînă la
ke, V|). prăbuşirea nervoasă. Posibilitatea ieşirii din sine prin identifica
re cu funcţia orientată se sprijină nu doar pe lim itarea unilaterală
324 TIPU R I P SIH O L O G IC E
VIII
la o singură funcţie, ci şi pe faptul că esenţa funcţiei orientate PROBLEMA TIPURILOR ÎN FILOZOFIA
este un principiu care pretinde ieşirea din sine. Astfel, orice
MODERNĂ
funcţie orientată pretinde excluderea severă a tot ceea ce nu i
se potriveşte. Gîndirea exclude toate afectele supărătoare, după
cum afectele exclud toate gîndurile supărătoare. Fără refularea
restului, funcţia orientată nu se poate realiza. în schimb, auto-
reglarea organismului viu pretinde firesc armonizarea fiinţei
umane; iată de ce este necesar să se ţină seama de funcţiile mai
puţin avantajate ca fiind o necesitate vitală şi o sarcină inevita- 1. Tipurile lui James
bilă a educaţiei neamului omenesc.
571. Şi îh noua filozofie pragmatică s-a descoperit
existenţa
a două tipuri, şi anume de către William James. El afirmă: „Isto
ria filozofiei este în bună măsură o ciocnire de temperamente
1
umane (dispoziţii caracterologice)." „Indiferent care îi este
temperamentul, un filozof de meserie va încerca întotdeauna,
atunci cînd va filozofa, să gîndească realitatea temperamentului
propriu. C u toate acestea, temperamentul său constituie o pre
judecată cu mult mai puternică decît oricare din premisele sale
mai obiective. Temperamentul conferă greutate argumentaţiei
sale într-o direcţie ori în alta, ducînd, după împrejurări, la o con
cepţie de viaţă mai sentimentală sau mai indiferentă, tot atît de
bine ca un fapt real sau un principiu . Filozoful se încrede în
temperamentul propriu. El îşi doreşte o lume care să se potri
vească cu temperamentul său şi crede de aceea în orice repre
zentare a lumii care i se potriveşte. Simte că oamenii posedînd
alt temperament nu sînt corect acordaţi la caracterul real al lumii
şi îi consideră, de fapt, incompetenţi şi filozofi slabi, oricît l-ar
depăşi în abilitate dialectică. Dar în discuţiile publice, el nu poa
te revendica doar din raţiuni de temperament autoritate şi dis
tincţie specială. De aici, o anume lipsă de seriozitate în discuţia
filozofică: cea mai însemnată dintre premisele noastre nu este
niciodată amintită."2
572. James trece apoi la caracterizarea celor două
tempera
mente: după cum în domeniul moravurilor şi al obiceiurilor de

1 W.W. James, Pragmatism. A New Namefor Some Old Ways ofTMnking,


Londra, 1911, p. 6.
2 Loc. cit., pp. 7 ş. urm.
326 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR lN FILOZOFIA MODERNĂ 327

viaţă se disting indivizi convenţionali şi indivizi cu atitudine astfel şi astăzi. Filozoful detip «tough-minded» îl consideră pe
nonconformistă, în politică: oameni cu convingeri autoritare şi cel de tip «tender-minded» sentimental, în schimb acesta îl -so
anarhişti, în beletristică: academişti şi realişti, în artă: clasici şi coteşte pe primul lipsit de fineţe, necioplit sau brutal. Fiecare îl
5
romantici, tot astfel în filozofie, crede James, există două tipuri, consideră pe celălalt inferior."
anume „raţionalistul" şi „empiristul". Raţionalistul este „adora- 573. James aşază pe următoarele două coloane calităţile celor
torul principiilor abstracte şi veşnice". Empiristul este „iubitorul două tipuri:
de fapte reale în toată varietatea lor neşlefuită"3. Deşi nimeni Tender-minded: Tough-minded:
raţionalist empirist
nu se poate lipsi nici de realităţi, nici de principii, din asumarea
(urmează principii) (urmează realităţi)
lor rezultă totuşi puncte de vedere absolut diferite, după cum
intelectualist senzualist
accentul este deplasat într-o direcţie sau alta. Pentru James „ra-
idealist materialist
ţionalismul" este sinonim cu „intelectualismul", iar „empiris-
optimist pesimist
mul" cu „senzualismul". Cu toate că această asimilare nu re- religios ireligios
zistă, ne vom rezerva pentru mai tîrziu critica ei, continuînd să indeterminist determinist, fatalist
expunem mai întîi ideile lui James. După opinia acestuia, de monist pluralist
intelectualism se leagă o tendinţă idealistă şi optimistă, în vreme dogmatic sceptic
ce empirismul înclină către materialism şi către un optimism 574. Această punere în paralel atinge unele probleme pe care
doar condiţionat şi incert. Raţionalismul (intelectualismul) este le-am întîlnit deja în capitolul despre nominalism şi realism. Ti
întotdeauna monist. El începe cu întregul şi cu universalul şi pul „tender-minded" are anumite trăsături comune cu realistul,
uneşte lucrurile. Empirismul, în schimb, începe cu partea şi face iar tipul „tough-minded" cu nominalistul. După cum am expli
din întreg o colecţie. El s-ar putea numi pluralist. Raţionalistul cat mai sus, realismul corespunde principiului introversiei, iar
este un om al sentimentului, empiristul este o fiinţă îndărătnică. nominalismul principiului extraversiei. Fără îndoială că şi con
Cel dintîi înclină în mod firesc să creadă că voinţa este liberă, troversa universal iilor ţine în primul rînd de acele opoziţii isto
cel din urmă înclină către fatalism. Raţionalistul este uşor dog- rice de temperamente din filozofie la care face aluzie James. Pe
matic în constatările sale, empiristul, în schimb, este sceptic. 4 baza acestor corelaţii e la îndemînă să ne gîndim în cazul tipului
James îl denumeşte pe raţionalist „tender-minded" (cu spirit de- „tender-minded" la introvertit, în cel al tipului „tough-minded"
la extravertit. Rămîne să cercetăm mai îndeaproape dacă aceste
licat), iar pe empirist „tough-minded" (cu spirit tenace). El în-
aprecieri sînt sau nu justificate.
cearcă să caracterizeze astfel natura particulară a celor două
575. Dup ă ştiin ţa m ea — fireşte lim itată — , scrierile lui
mentalităţi. în cele ce urmează vom avea prilejul să cercetăm
James nu conţin definiţii sau descrieri mai amănunţite ale celor
mai îndeaproape aceste caracterizări. Este interesantă părerea lui dou ă tipu ri, deşi el se referă d e mai multe ori la ele, desem-
James despre prejudecăţile pe care cele două tipuri le nutresc nîndu-le şi prin „thin", respectiv „thick". Flournoy 6
îl explică
unul faţă de celălalt. „Ele se desconsideră reciproc. Opoziţia lor pe „thin" prin „mince, tenu, maigre, chetif, iar pe „thick" prin
tipică a jucat un anume rol în filozofia tuturor timpurilor, tot „epais, solide, massif, cossu". într-un rind, James foloseşte pen-

3Loc. cit., p. 9. 5Loc. cit., pp. 12 ş. urm.


4Loc. cit., pp. 10 ş. ur 6Th. Floumoy, La philosophie de W. James, 1911, p. 32.
328 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN FILOZOFIA MODERNĂ 329

tru „tender-minded" expresia „soft-headed", deci ad Htteram, zion are, căci substanţialitatea — „duritatea" — revine realităţii
„cu capul moale". „Soft", ca şi „tender", semnifică moale, de- exterio are şi nu gîndirii „em pirice". Aceasta din urm ă se do - ve
licat blînd, lin, uşor (abia perceptibil), deci ceva slab, scăzut, deşte chiar cu deosebire slabă şi debilă, neştiind să se afirm e în
dispunind de o forţă redusă, spre deosebire de „thick" şi „tough" raport cu faptele exterioare , depinzînd necontenit de datele- sen
care desemnează calităţi rezistente, solide, greu transformabilc, zoriale , alergînd după ele şi neputînd să se ridice m ai sus de
amintind de natura substanţei. Flournoy explică după cum ur- activitatea care doar clasifică sau reprezintă. Din punctul de - ve
mează ambele moduri de gîndire: „Cest Topposition entre la dere al gîndirii deci, gîndirea concretă este extrem de debilă şi
facon de penser abstractionniste — c'est-â-dire purement lo- lipsită de autonom ie, căci nu are soliditate în sine, ci in faptele
gique et dialectique, si chere aux philosophes, mais qui n'in- exterioare care o depăşesc în valoare determ inantă. Această- gîn
spire â James aucune confiance et qui lui paraît fragile, creusc, dire este caracterizată de o serie de reprezentări legate senzorial
«chetive», parce que trop sevree du contact des choses particu- şi puse în m işcare m ai puţin de o ac tivitate de g in dire lăuntrică
licres — et la facon de penser concrete, laquclle se nourrit de şi m ai mult de schim barea percepţiilor senzoriale. O suită de
faits d'experience ct ne quitte jamais la rcgion terre â tcrre, mais rep re zen tă ri c on crete , determ in ată d e p ercep ţii sen zo riale n u
solide, des ecailles de tortucs ou autres donnees positives."7 Din este tocm ai ceea ce tem peramentul abstract ar numi gîndire, ci
acest comentariu nu trebuie însă să tragem concluzia că James ce ea ce el ar c on sid era cel m ult a fi o ap er ce pţie pa siv ă .
privilegiază în chip unilateral gîndirea concretă. El preţuieşte 577. Tem peram entul, care preferă gîndirea concretă şi îi
ambele puncte de vedere: „Facts are good of course — give us con
lots of facts. Principles are good — give us plenty of prin- feră acesteia substanţialita te, este d e aceea ca ra cte rizat de p re
ciples." 8 Un fapt este — se zice — nu doar aşa cum este în dom inanţa reprezentării senzorial determinate asupra activităţii
sine, ci şi aşa cum îl privim. a pe rc eptive care iz vo ră şte d in tr- un a ct vo liţion al su biectiv ş i
576. Desemnînd gindirea concretă prin „thick" sau „tough", urmăreşte să ordone ze reprezentările m ijlocite senzorial potrivit
James dovedeşte că pentru el ea are ceva substanţial, rezistent, c u in tenţiile une iide i, adică , m ai p e sc urt: a cestui tem peram ent
în vreme ce gîndirea abstractă îi pare slabă, subţire, palidă, poa- îi pasă m ai m ult de ob iec t; obiectul este percep ut em pate tic, el
te chiar, dacă e să ne alăturăm interpretării lui Flournoy, mala- se comportă cvasiautonom în lum ea de reprezentări a subiectu
divă şi debilă. O astfel de interpretare este fireşte posibilă doar lui şi atrage astfe l du pă sin e conc epţia . A cest tem peram ent ex-
legind aprioric substanţialitatea de realitatea concretă, ceea ce traverteşte deci. Gîndirea extravertitului este concretistă. Solidi
este, după cum am spus, o chestiune de temperament. Dacă gîn- t at ea l ui n u se a flă î n e l, c i î nt ru cî tv a în a fa ra lu i, î n f ap te l e
ditorul „empiric" atribuie gîndirii sale concrete o substanţialitate p erc e pu te de el e m p atetic , d e un de şi calificarea d e „ to ug h" a
rezistentă, din punct de vedere abstract aceasta este o autoilu- lui James. Oricine se situează de partea gîndirii concrete, oricine
preferă adică reprezentările faptelor va vedea în abstracţie ceva
7 Flournoy, loc. cil.: „Este vorba de opoziţia dintre modul de a slab şi debil, căci o va m ăsura după soliditatea faptului co ncret,
gindi ab- senzorial dat. Pentru cel care se situează însă de partea abstra c
stracţionist — adică pur logic şi dialectic, atît de îndrăgit de filozofi, dar care
lui James nu-i inspiră nici un fel de încredere, părîndu-i fragil, găunos, «firav»,
ţiei, h otărîtoa r e es te nu rep rez e ntarea senz orială ide , ciea ab
căci lipsit de contactul cu lucrurile particulare — şi modul de a gîndi concret, stractă.
care se hrăneşte din fapte ale experienţei şi nu părăseşte niciodată regiunile 578. D up ă o pinia curen tă, idee a n u e n im ic altc eva
comune, dar solide, carapace de ţestoase sau alte date pozitive." d ecît ab
8 James, loc. cit., p. 13: [„Faptele sînt bune, desigur — daţi-ne s tracţia un ei serii de exp erien ţe . S piritul u ma n este im ag in at ca
cantităţi de o ta bu la ra sainiţială care se a c op eră m ai în tîi de p erc ep ţia şi
fapte. Principiile sînt bune — daţi-ne belşug de principii" — n. f.]
exp erienţa lumii şi a vieţii. Din acest punct de vedere, care este
330 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN FILOZOFIA MODERNA 331

acela al scientismului nostru empiric, în cel mai larg sens, ideea 579. După cum în spiritul celui care gîndeşte concret precum
nu este altceva decît o abstracţie epifenomenală, extrasă a pos- p ăne şte şi orientează repreze ntarea dată senzorial, tot astfel în
teriori din experienţe, de aceea mai slabă şi mai palidă decît spiritul celui c are gînde şte abstract pred om ină im ag in ea orig i
acestea. Ştim însă că spiritul nu poate fi tabula rasa, căci critica nară fără conţin ut şi deci nereprezentabilă. E a răm îne relativ in
principiilor noastre de judecată ne arată că anumite categorii ale activă, atîta timp cît obiectul este perceput em patetic şi este ri
gîndirii ne sînt date aprioric, adică înaintea oricărei experienţe d icat la ran gul de factor dete rm inan t al gînd irii. Dacă obiectul
şi apar simultan cu primul act de gîndire, constituindu-se în nu este perceput empatetic şi nu dom ină procesul spiritual, ener
chiar condiţiile preformate ale acestuia. Ceea ce a demonstrat gia care i se refuză se întoarce în subiect. în m od conştient, su
însă Kant pentru gîndirea logică este valabil într-o măsură şi b iectul e ste perce pu t em patetic şi a stfel ima ginile preform ate,
mai mare pentru psihic. Psihicul nu este la început tabula rasa, aţipite în el, sînt trezite la viaţă; drept urmare ele apar ca factori
cum nu este nici spiritul (domeniul gîndirii). Evident lipsesc activi în procesul spiritual, oricum însă sub o formă nereprezen
conţinuturile concrete, dar virtualităţile conţinutului sînt aprioric tabilă , cum va ca re gizori nevăzuţi, acţio nînd din culise. Deo a
date prin dispoziţia funcţională, ereditară şi preformată a priori. rece sînt do ar p osibilităţi fu nc ţiona le activ ate, im ag in ile n u au
Psihicul nu este altceva decît rezultatul modurilor de funcţionare conţin ut, s înt n erep rez entabile şi tind către realizare . Ele atrag
ale creierului seriei de strămoşi, un precipitat al încercărilor de m ateria ex pe rien ţei în form a lo r şi nu rep re zintă fa ptele , ci se
adaptare şi al experienţelor seriei filogcnctice. Creierul sau sis- rep rez in tă pe ele însele în fapte. Ele se îm brac ă în fapte , ca să
temul funcţional nou apărut este deci un instrument vechi, des- spun aşa. Ele nu sînt un punct de plecare cunoscut, precum datul
tinat unor scopuri precise, care nu apercepe doar pasiv, ci ordo- em p iric în gîn dire a con cretă, ci devin acc esib ile abia o dată cu
nează experienţele activ, dinăuntru în afară, şi obligă la anumite m odelarea inconştientă a m ateriei experienţei. Şi em piristul poa
concluzii sau judecăţi. Aceste ordonări se desfăşoară nu întîm- te să -şi struct u re ze şi să- şi fo rm eze m ate ria exp erienţei, dar el
plător sau arbitrar, ci răspund unor condiţii sever preformate ca- o form ează potrivit no ţiunii sale co nc rete, la rîndu-i mo de lată
re nu sînt conţinuturi de concepţii mijlocite de experienţă, ci de experienţe anterioare.
reprezintă condiţiile a priori ale conceptualizării înseşi. Ele sînt 580. C e l ca re a b s tra ge , în s c h im b, d ă fo rm ă p ot riv it c u un
idei ante reni, condiţii formale, linii fundamentale, trasate aprio- m odel inco nştient şi cun oaşte abia a po steriori,din fe no me nul
ric, care atribuie materiei experienţei o anume formă, în aşa fel modelat de el,ideea după care a format. Potrivit psihologiei sale
îneît pot fi gîndite, aşa cum le-a interpretat şi Platon, ca imagini, şi ap licîn d m ăsura prop riului sămodu u s proceden dip ro cesulu i
într-o oarecare măsură ca scheme sau ca posibilităţi funcţionale spiritual al abstractizatorului, empiristul este întotdeauna încli
înnăscute, care însă exclud alte posibilităţi sau cel puţin le limi- na t să presupun ă că cel care a bstractizea ză m odeleaz ă arbitrar
tează. De aici şi faptul că pînă şi cea mai liberă activitate spi- m ateria exp erienţe i du pă anum e ipoteze palide, slabe şi insufi
rituală, fantezia, nu poate să vagabondeze în nemărginire (chiar ciente.
dacă poetul poate să simtă altfel), ci rămîne legată de posibilităţi Prem isa pro priu -zisă, ideea sau im agine a originară, este la
preformate, de arhetipuri sau imagini originare. Basmele celor fel de necuno scută celui care abstractizeaz ă ca şi em piristului
mai îndepărtate popoare dezvăluie, prin asemănarea motivelor teoria pe care, ulterior, el o va elabora pe baza experienţei, după
lor, această legătură cu anumite arhetipuri. Chiar imaginile care un num ăr o arecare de ex perim entă ri.
stau la baza teoriilor ştiinţifice atestă atare limitare, de exemplu 581. D up ă c um a m arătat într-u n cap itol a nterio r , u n u l o b
eterul, energia, transformările şi constanţa lor, teoria atomului, serv ă o biectu l in divid u al şi se in te re seaz ă d e com p orta m ent ul
afinitatea etc. ind iv id ua l al ace stu ia , a ltul o bse rv ă m a i cu seam ă rela ţiile de
332 TIPURI PSIHOLOGICE PR OB LE MA TIPURIL OR lN FILO ZO FIA M OD ERNĂ 333

analogie dintre obiecte şi se situează deasupra faptului indivi- prin idei „eterne". Em pirismul extrem are cel puţin avantajul de
dual, căci pentru el legătura, unitatea în risipire a diversităţii, a reprezenta cît m ai fidel posibil faptele. Ideologism ul extrem
este mai plăcută şi mai liniştitoare. Pentru primul însă relaţia de are însă avantajul de a reflecta formele apriorice, ideile sau -ima
asemănare este ceva de-a dreptul supărător şi penibil, împie- ginile originare. Rezultatele teoretice ale celui dinţii nu depăşesc
dicîndu-1 chiar, după împrejurări, să ia act de originalitatea materia experienţei, rezultatele practice ale celui din urmă se - li
obiectului. Cu cit percepe obiectul mai empatetic, cu atît îi re- mitează la reprezentarea ideii psihologice.
cunoaşte mai mult originalitatea şi cu atît mai mult relaţia de 582. Spiritul ştiinţific contem poran, avînd orientarea
asemănare cu un alt obiect îşi pierde pentru el orice realitate. unilate
Dacă izbuteşte însă să perceapă empatetic şi celălalt obiect, rală a empirismului concret, este incapabil să aprecieze valoarea
atunci el este în stare să simtă şi să înţeleagă asemănarea celor descrierii de idei, căci pentru el faptele sînt mai im portante decît
două obiecte într-o măsură mult mai mare decît acela care le cunoaşterea form elor prim ordiale prin care intelectul um an le
observă doar din afară. Din cauza faptului că percepe empatetic înţelege. Orientarea pe direcţia concretism ului este, după cum
întîi un obiect, apoi altul, ceea ce necesită timp, cel care gîn- se ştie, o cucerire relativ nouă, datînd din epoca luminism ului.
deşte concret ajunge doar foarte încet să identifice similitudinile Urm ările acestei dezvoltări sînt uim itoare, dar ele au dus la o
care le leagă, motiv pentru care gîndirea lui are un aspect vîseos. acum ulare atît de im ensă de m aterial em piric îneît în tim p s-a
Empatia în schimb îi este fluidă. Cel care abstractizează sesizează ajuns mai degrabă la confuzie decît la claritate. Urmarea inevi
rapid asemănarea, înlocuieşte obiectele individuale prin ca- tabilă va fi separatismul ştiinţific şi deci o mitologie a specialis
racteristici generale şi modelează această materie a experienţei tului, care semnifică m oartea universalităţii. Precumpănirea em
prin propria activitate de gîndire, care însă este tot atît de pu- pirism ului nu reprezintă însă doar oprimarea gîndirii active, ci
ternic influenţată de imaginea originară „fantomatică", pe cît şi un pericol pentru elaborarea teoretică în interiorul unei disci
este gîndirea concretă de obiect. Cu cît influenţa obiectului asu- pline. Absenţa unor puncte de vedere generale favorizează apa
pra gîndirii este mai mare, cu atît el îşi întipăreşte trăsăturile riţi a te o ri ilo r m it ic e tot a tî t de m ult pe c ît a r fa c e -o abs e nţa
mai adînc în imaginea gîndirii. Cu cît obiectul acţionează mai punctelor de vedere empirice.
puţin în spirit, cu atît mai energic îşi pune ideea apriorică pe- 583. Sînt de aceea de părere că termenii lui Jam es
cetea pe experienţă. Importanţa supradimensionată a obiectului „tender-
empiric creează apoi în ştiinţă un fel de teorie specializată care minded" şi „tough-minded" sînt doar în parte intuitivi, în reali
in psihiatrie bunăoară apare sub forma cunoscutei „mitologii ce- tat e ei trăde ază o a num e prej udecat ă. S per s ă fi reieşit totuşi
rebrale"; ea încearcă să explice un domeniu mai larg al expe- lim pede din explicaţiile de m ai sus că cercetarea tipologică a
rienţei prin principii care sînt excelente pentru lămurirea unor lui James are în vedere aceleaşi tipuri pe care eu lc-am desemnat
complexe limitate de fapte, dar sînt cu totul insuficiente pentru prin term enii de introvertit şi, respectiv, de extravertit.
oricare altă utilizare. Şi invers: gîndirea abstractă, care îmbră-
ţişează un fapt individual doar din pricina asemănării sale cu
altul, elaborează o ipoteză universală, care reprezintă mai mult
2. Perechile de contrarii caracteristice ale tipurilor lui James
sau mai puţin pur ideea, dar care are tot atît de mult sau tot atît
de puţin de-a face cu esenţa faptului concret pe cît are şi mitul, a) Prima pereche de contrarii citată de James ca trăsătură
în forma lor extremă, ambele moduri de gîndire produc mitolo- caracteristică distinctivă este raţionalismul versus empirismul.
gie, unul se exprimă concret prin celule, atomi, vibraţii, celălalt
584. După cum va fi observat cititorul, m-am pronunţat mai
sus în legătură cu această opoziţie pe care am formulat-o în ter-
menii ideologism/empirism. Am evitat expresia „raţionalism",
334 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN FILOZOFIA MODERNĂ 335

deoarece gîndirea concretă, empirică este tot atît de „raţională" 585. Raţiunea este deci capacitatea de a fi raţional, este acea
ca şi gîndirea activă, ideologică. Raţiunea guvernează ambele dispoziţie care face posibile gîndirea, simţirea şi acţiunea con-
forme. Şi, în plus, nu există doar un raţionalism logic, ci şi un form cu valori obiective. Din unghiul de vedere al empirismului,
raţionalism al afectivităţii, căci raţionalismul este o atitudine aceste valori „obiective" decurg din experienţă; din unghiul de
psihologică generală orientată pe raţionalitatea gîndirii şi a sen- vedere al ideologismului, ele rezultă dintr-un act de evaluare al
timentului. Concepînd astfel „raţionalismul" mă situez conştient raţiunii, ceea ce, după Kant, ar fi „aptitudinea" de a „judeca şi
în opoziţie cu interpretarea istorico-filozofică ce foloseşte ter- acţiona potrivit principiilor". Căci raţiunea este la Kant izvorul
menul „raţionalist" cu sensul de „ideologic", respectiv înţelege ideii, iar aceasta este o „noţiune raţională" al cărei „obiect nu
prin raţionalism primatul ideii. în cadrul filozofiilor mai noi, ra- poate fi nicicum aflat în experienţă" şi care conţine „imaginea
tio şi-a pierdut caracterul pur ideal, desemnînd o facultate, un originară a utilizării intelectului ca principiu reglator avînd drept
instinct, o voinţă, ba chiar un afect sau o metodă. Oricum, exa- scop coerenţa curentă a utilizării empirice a intelectului
minată din punct de vedere psihologic, ea este o anume atitudine nostru"13. Această concepţie este pur introvertită. Ei i se opune
călăuzită, cum spune Lipps, de „sentimentul obiectivitătii". La concepţia empirică a lui Wundt după care raţiunea aparţine
Baldwin9 ea este „principiul constitutiv, reglator al spiritului". funcţiilor intelectuale complexe care, împreună cu „etapele lor
Herbart declară raţiunea „facultatea de a chibzui"10. Schopen- premergătoare, ce le furnizează substratele senzoriale indispen-
hauer afirmă că raţiunea are doar o singură funcţie, anume ace- sabile, sînt concentrate într-o expresie generală". „Este limpede
ea de „a forma noţiuni; pe baza ei se explică uşor şi de la sine că această noţiune a «intelectivului» nu e decît o rămăşiţă a psi-
toate acele fenomene mai sus citate, care deosebesc viaţa omului hologiei aptitudinale care suferă mai mult decît vechile concepte
de aceea a animalului, iar la aplicarea sau nonaplicarca acelei ca memoria, raţiunea, fantezia etc, de amestecul cu puncte de
funcţii se referă absolut tot ceea ce pretutindeni şi întotdeauna vedere logice, exterioare psihologiei, şi că ea devine cu atît mai
s-a numit raţional sau ne raţional"11. „Fenomenele mai sus citate"
nedeterminată şi totodată mai arbitrară cu cit conţinuturile psi-
se referă la anumite manifestări ale raţiunii, pe care Scho-
hice pe care le cuprinde sînt mai variate [ . . . ] Dacă pentru punctul
penhauer le-a alăturat spre exemplificare, precum „stăpînirea
de vedere al psihologiei ştiinţifice nu există nici memorie, nici
afectelor şi a pasiunilor, capacitatea de a trage concluzii şi for-
raţiune şi nici fantezie, ci doar anumite procese psihice ele-
mula principii", „acţiunea coincidentă a mai multor indivizi",
mentare şi corelaţiile dintre ele care în virtutea unei discri-
„civilizaţia, statul, apoi ştiinţa, conservarea de experienţe tim-
minări arbitrare sînt concentrate sub aceste denumiri, atunci cu
purii" etc. Considerînd că raţiunea asumă funcţia de a constitui
atît mai puţin există «inteligenţă» sau «funcţiuni intelectuale»,
noţiuni, Schopenhauer îi conferă totodată caracterul acelei ati-
tudini psihice capabile să formeze noţiuni prin activitate noetică. ca noţiune unitară corespunzînd unor stări de fapte precis deli-
Exact cu sensul de atitudine concepe şi Jerusalem12 raţiunea, mitate. Cu toate acestea, continuă să existe unele cazuri în care
respectiv ca pe o dispoziţie a voinţei care ne conferă aptitudinea este necesar să se utilizeze, într-un sens modificat de unghiul
de a ne utiliza intelectul atunci cînd trebuie să luăm o decizie de vedere psihologic, acele noţiuni din vechiul arsenal al psiho-
şi să ne stăpînim pasiunile. logiei aptitudinilor. Anume atunci cînd apar fenomene comple-
xe, alcătuite din elemente foarte diverse care din pricina regu-
9 Baldwin, Handbook of Psychology, 1, p. 312. larităţii legăturii lor, dar mai ales din raţiuni practice, se cer
10 Herbart, Psychologie als Wissenschaft, § 117. luate în considerare sau cînd conştiinţa individuală ne orientează
11 Schopenhauer, Die Welt als Wille und Vorstellung, I, § 8.
12 Jerusalem, Lehrbuch der Psychologie, p. 195. 13 Kant, Logik, 1904, pp. 140 ş.
336 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN FILOZOFIA MODERNĂ 337

într-un anum e fel aptitudinile sau formarea ori, în fine , cînd - re deoarece pentru acest punct de vedere, accentul valoric se spri-
gularitatea legăturii lor provoac ă analiza unor atare dispoziţii jină pe noţiune şi nu pe procesele elementare coincidente cu ea
spirituale com plexe .în toate aceste cazuri cercetarea psiholo - şi pe care ea le rezumă. Această gîndire este prin ea însăşi sin-
gică are evide nt obligaţia de a nu rămîne la noţiunile generale tetică. Ea ordonează, potrivit cu schema noţiunii şi utilizează
a stfel fo rmate , ci p e cit p osibil de a le redu ce pe acestea la materia experienţei spre a-şi realiza ideile. Noţiunea este activă,
factorii lor simpli." 14
şi anume în virtutea forţei sale interioare proprii care transformă
586. Această concepţie este pur extravertită. Am materia experienţei. Extravertitul presupune că izvorul acestei
subliniat pa forţe stă, pe de o parte, în arbitrarul pus, pe de alta, în genera-
sajele cu deosebire caracteristice. în vreme ce pentru punctul de lizarea pripită de experienţe limitate. Introvertitul, care nu este
vedere introvertit „noţiu nile generale" prec um raţiune, intelect conştient de psihologia gîndirii sale şi care a adoptat poate ca
etc. sînt „facultă