3 4 4 4 4 5 5 5 5 6 6 6 6 7 7 7 7 8 8 8 8 9 9 9 9 10 10 10 10 11 11 11 11 12 12 12 12 13 13 13 13 14

Adrian Alui Gheorghe

Liviu Antonesei
Tedy Arman
Emanuel Bălan
Nicolae Boghian

nr. 30/2018
Iulian Boldea
Dumitru Chioaru
Liliana Corobca
Revista Conta / coperta Conta nr.30 /300g + folie mata

Iordan Datcu
Dumitru Augustin Doman Nr. 30 / 2018 / apare la Neamt
Hristina Doroftei literaturã & arte & atitudini
Corneliu Ioan Drăgan
Rodian Drăgoi
Vlad A. Gheorghiu

29.08.2018 / 200 formate - FATA

Iulian Ghercă
Remus Valeriu Giorgioni
Dimitrie Grama
Jonathan Jackson
Cleopatra Lorințiu
Marius Miheț
Ioan Matiuț
Viorel Mureșan
Emil Nicolae

revista CONTA
Niculian Oprea
Cezar Pârlog
Ion Popescu-Brădiceni
Sabin Popescu
Amalia Rodian
cyanmagentayellowblack

cyanmagentayellowblack
Adrian G. Romila
Gheorghe Simon
Vasile Spiridon
Ioan Florin Stanciu
Liviu Ioan Stoiciu
Sylvia Trăistariu
Ioan C. Teșu
Magda Ursache
Lucian Vasiliu

ISSN: 2067 - 7480

 3 4 4 4 4 5 5 5 5 6 6 6 6 7 7 7 7 8 8 8 8 9 9 9 9 10 10 10 10 11 11 11 11 12 12 12 12 13 13 13 13 14

Adresa:
Str. Privighetorii, nr. 19
Piatra-Neamt
Telefon: 0233-21 03 79
Mobil: 0744-22 70 54
0740-18 70 80 Sylvia Trãistariu
E-mail: adrianvlad@ambra.ro
emil_nicolae2004@yahoo.com Revista CONTA apare sub egida
Revista Conta / coperta Conta nr.30 /300g

Uniunii Scriitorilor din România

Editor: Asociatia Culturalã “ Conta ”

29.08.2018 / 200 formate - VERSO

Revistã finantatã cu sprijinul
Ministerului Culturii si Identitãtii Nationale

Apare trimestrial
Nr. 30 (vara) 2018

Redactia:
Adrian Alui Gheorghe
(director)
Emil Nicolae
(redactor sef)
cyanmagentayellowblack

cyanmagentayellowblack
Vlad A. Gheorghiu
Adrian G. Romila
Vasile Spiridon
Liviu Ioan Stoiciu
Magda Ursache
Tehnoredactare
Bogdan Dãnilã Autorii își asumă răspunderea pentru opiniile exprimate,
în conformitate cu legislația în vigoare.

Copertã: Sylvia Trãistariu - din ciclul ” Quo Vadis ” ,

ulei pe pânzã
SUMAR
3 – La Centenar!.. (un editorial de Adrian Alui Gheorghe)
* 6 – Două poeme de Liviu Antonesei * 8 – Trei proze
de Cezar Pârlog * 18 – Cosmo-agonie (o cronică de
Vasile Spiridon) * 24 - Invitatul revistei:„E atâta
grafomanie şi
maculatură în România de astăzi încât literatura
adevărată, autentică, riscă să fie asfixiată, asediată,
compromisă ...” (Iulian Boldea în dialog cu Hristina
Doroftei) * 35 – Poeme de Iulian Boldea * O moarte
anunțată prin CNSAS (un eseu de Magda Ursache) * 44
– Mitologiile orașului (o cronică de Marius Miheț) * 46 –
Un poem de Emil Nicolae * 48 – Relatări de pe frontul
vizibil-invizibilului (o cronică de Adrian Alui Gheorghe)
* 51 – Dosar:Tedy Arman, un impenitent la porțile
sacreale poeziei (Cine e Tedy Arman? sauDespre Tedy
Arman și „lampa” lui fermecată – Adrian Alui
Gheorghe; Poeme de Tedy Arman; Spectacolul poeziei –
un comentariu Dumitru Augustin Doman; Monstrul
mecanic – un poem de Remus Valeriu Giorgioni; „Poezia
este forma lucrurilor, este sufletul lucrurilor. Când
prepari un ceai, tocmai trăieşti poezia ceaiului, intri
într-o atmosferă plină de arome, gusturi, simţuri”–
Tedy Arman în dialog cu Hristina Doroftei) * 76 –
Moartea de după moarte (proză de Dumitru Augustin
Doman) * 93 - Eroii unui ţinut de viaţă şi răcoare (o
cronică de Ion Popescu-Brădiceni) * 99 - Dialoguri
esențiale: ”Tot citeam, prin textele deportaților, că în
tren, când copiilor le era foame sau sete, mamele,
bunicile, ca să-i ogoiască, le spuneau povești”(Liliana
Corobca în dialog cu Adrian G. Romila) * 106 – Poezii de
Gheorghe Simon *111 - Ancheta revistei: „Generaţia 80,
faţă în faţă cu debutul” (1): Liviu Antonesei, Dumitru
Chioaru, Dumitru Augustin

1
 Doman, Cleopatra Lorințiu, Viorel Mureșan, Emil
Nicolae, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu (o anchetă
realizată de Vlad A. Gheorghiu) * 129 - Omorul,
oareunde (un scenariu de Sabin Popescu) * 145 – Poeme
de Corneliu Ioan Drăgan * 149 - Ion Pecie. Recitindu-l
pe Ion Creangă (fragmente)*160 – Poeme de Rodian
Drăgoi * 166 – Ferestrele cuvintelor (o cronică de
Niculina Oprea) * 169 - Magda Ursache și Adrian Alui
Gheorghe în dialog (o cronică de Iordan Datcu) * 172 –
Poeme de Cleopatra Lorințiu * 176 - Amintiri din
irealitatea imediată (o cronică de Ioan Florin Stanciu) *
178 – Poeme de Ioan Matiuț * 182 - A.L. Zissu –
recuperarea unui scriitor (1) (un studiu de Emil Nicolae)
* 188 – Poeme de Amalia Rodian * 191 – Adrian G.
Romila vă recomandă * 200–Lecţia supravieţuirii la
Turnul Babel. Sylvia Trăistariu – „Quo vadis?”(Adrian
Alui Gheorghe) * 203 – ”Din inima inimii” (o cronică de
Magda Ursache) * 207 - Două meditații de Pr. prof.
univ. dr. Ioan C. Teșu *212 - Izgonirea evreilor de la
sate, în deceniul opt al secolului al XIX-lea (în județele
Neamț, Roman și Bacău) (un studiu de prof. Emanuel
Bălan) *219 - Un deziderat greu de realizat– unitatea
presei catolice dinRomânia(un eseu de Iulian Ghercă)
*228- Realul magico-fantastic (o cronică de Nicolae
Boghian) * 231 - România de la capătul gândului:
Patriotismul la români (un eseu de Dimitrie Grama) *
239 – Universalia:Jonathan Jackson(prezentare și
traducere de Vlad A. Gheorghiu) * 245 – LITERA-TURA-
VURA

2
Conta nr. 30 (vara 2018)

La
Centenar… !

un editorial de Adrian Alui Gheorghe

1 Decembrie 1918, Iuliu Maniu: „Istoria ne-a învățat să credem în adevărul
cuvintelor, că n-ai să aștepți nimic dela împărați străini, nici dela fiii altor neamuri.
Bine poți să aștepți singur numai de la propriile tale puteri. Dovedindu-ni-se acest
adevăr peste orice îndoială, datoria noastră nu poate fi alta, decât să cercetăm, cu cea
mai mare grijă, unde găsim întreaga forță proprie, care ne poate menține în viitor și
ne poate garanta mărirea și gloria Neamului pentru totdeauna.(...) Noi, fiii Națiunei
Române de pretutindeni suntem de aceeași obârșie, de aceeași fire, cu o singură și
unitară limbă și cultură și suntem încălziți de aceleași tradiții sfinte și de aceleași
aspirații mărețe. Când toate acestea sunt unitare, poate încerca cineva, să împiedice
manifestarea acestei unități și în ce privește viața politică, sufletește de mult
înfăptuită?”
1 Decembrie 1918, Regele Ferdinand: „Putem privi cu încredere în viitor,
căci temeliile sunt puternice, bazate pe principii democratice ce sunt o chezăşie
pentru dezvoltarea firească a unei vieţi sănătoase, ele sunt cimentate prin credinţa
nestrămutată a unui şir întreg de generaţii, de apostoli ai idealului naţional (...) Să
consacrăm unirea gândurilor, unirea sufletelor, dar şi unirea în muncă roditoare, prin
strigătul: trăiască România mare, puternică şi unită“
Rugăciunea Patriarhului Miron Cristea, rostită la 1 Decembrie 1918 la Alba
Iulia: „Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtorarea
părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă şi
plecat spre pulbere era sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ. Tu ai împlinit cu noi
ceea ce ai făgăduit demult: Sfărâma-voi jugul de pe tine şi voi rupe legăturile tale,
lărgi-voi hotarele tale, aduna-vă-voi dintre popoare şi vă voi strânge din ţările unde
sunteţi împrăştiaţi, restatornici-voi judecătorii tăi ca mai înainte şi sfetnicii tăi ca la
început.”
Din discursul lui Vasile Goldiș în cadrul momentului festiv, desfășurat în
sala tronului din Palatul Regal din București, din 14 decembrie 1918, cu prilejul
înmânării actului de unire Regelui Ferdinand I: „Unirea tuturor Românilor într-un
3
 Editorial

singur stat a trebuit să vie. Ea s-a înfăptuit prin suferințe și sacrificii. Istoria se face
prin legile țării, mai presus de orice putere omenească, dar obiectul și mijlocul acestei
legi este bietul om muritor. Fericiți suntem noi, Românii de astăzi, că prin noi istoria
săvârșește actul măreț al unirii tuturor Românilor într-un singur Stat și prea fericiți
suntem că norocul tocmai acum a destinat Statului român domnirea unui Rege mare,
care a înțeles chemarea sfântă a istoriei și s-a făcut luceafăr conducător al sufletului
românesc.”
Regele Ferdinand, 16 mai 1920, la Putna: „Să jurăm în fața mormântului
acestui erou național că în împrejurările grele vom fi strâns uniți, având numai un
singur gând și o singură simțire: fericirea scumpei noastre patrii, pentru care suntem
gata a face orice sacrificii.”

Citate dintre acestea am putea găsi mult mai multe, cu o sută de ani în urmă
fiecare român care simţea unirea ca o necesitate şi ca o şansă istorică, era un vizionar.
Unde suntem astăzi? Aveţi viziunea apocaliptică a dispariţiei complete a primelor
zece mari oraşe din România? Fiindcă primele zece oraşe din România: Bucureşti,
Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi, Constanţa, Craiova, Braşov, Galaţi, Ploieşti, Oradea,
într-o ordine stabilită de statistici, adună la un loc aproximativ cinci milioane de
locuitori. Ei, din 1989 încoace cinci milioane de români au ales să plece din ţară şi să
îşi facă un rost în alte zări. Clasa politică românească a distrus, conform statisticilor,
din 1989 încoace, cît nu au distrus cele două războaie mondiale plus cutremurul din
1977: peste 1200 de intreprinderi mari, toate sistemele de irigaţie; din ţară
producătoare de bunuri, am devenit o societate gregară care consumă, consumă,
consumă. La o sută de ani de la Marea Unire, România nu are un proiect de ţară, nu
are un plan de perspectivă pe o perioadă medie sau lungă. Memoria este dusă în
derizoriu. Rănile comunismului au fost acoperite cu indiferenţă şi uitare, asta pentru
că trecutul recent a fost „gestionat” chiar de cei care au produs răul. Istoria României
nu mai este una singură, fermă, adevărată, este una „alternativă”. Cultura românească
este înlocuită cu surogate, valoarea este relativizată în spaţiul public. Vectorii de
imagine care apar în societatea românească, personalităţi credibile, modele necesare,
sunt decredibilizate de mediocritatea care s-a insinuat în toate „straturile” societăţii
noastre. România la Centenar nu e o țară în sărbătoare. Urarea „la trecutu-ţi mare,
mare viitor”, a lui Eminescu, este estompată de o posomorală care se întinde în toate
cotloanele conştiinţei şi ale vieţii publice. Politicienii confundă neamul cu neamurile.
Partidele, indiferent de nuanţa ideologică, nu mai slujesc ţara, ci se răfuiesc cu ţara.
Sacrificăm ţara ca să salvăm o clasă politică coruptă, autoimpusă prin minciună şi
prin cacealmaua promisiunilor goale de conţinut, lipsită de elementara conştiinţă a
momentului istoric în care trăim. Persoane care ne decid soarta, prezentul şi viitorul,
fac zilnic dovada imposturii, a lipsei de profesionalism, a inculturii, a lipsei de
educaţie, a relei voinţe. Nici comuniştii, în anii 50, nu au riscat să pună în funcţii de
decizie analfabeţi funcţionali, aşa cum s-au umplut structurile administrative de la
noi. Un prim-ministru incapabil să înţeleagă textul pe care îl citeşte în spaţiul public
este un vis urît. Un ministru al economiei care îl depăşeşte în „gîgisme” pe celebrul
Zăroni de pe vremuri, e o calamitate pentru un neam. Un şef al unei instituţii publice

4
de cultură din Craiova cerea ca mamele care pretind, în stradă, dreptul la un viitor
european al pruncilor lor, să primească cîte ... un glonte. Patetismului şi implicării
emoţionale a unei lumi care acum un secol avea viziunea unei Românii europene, îi
răspundem cu vulgarizarea oricărui mesaj din spaţiul public. Un miting cu cîteva zeci
de mii de români din ţară şi din diaspora, desfăşurat recent, a avut un slogan de o
vulgaritate care face să pălească şi DEX-ul, ducînd în derizoriu orice ideal colectiv.
Un reprezentant al guvernului a cerut, la o manifestare publică, ca însemnele
României la Centenar să fie imprimate pe „tricoae” şi nu pe tricouri, mizînd pe
miştocăreala de neam prost. Cît de jos mai putem coborî? Greu de spus. Actului
măreţ al Unirii de acum un secol îi răspundem, parcă, caragialesc, cu o veselă şi
condamnabilă inconştienţă: - La Centenar, birjar ...!

Aș vrea, totuși, să revin la tonul optimist, de la început. Cu ceva vreme în urmă, la

Stockholm fiind, la recepția hotelului erau afișate adresele și numerele de telefon ale
tuturor confesiunilor și lăcașelor de cult din preajmă. Între ele am găsit și adresa la
care se țineau liturghiile ortodoxe, am găsit și numele preotului român misionar. Am
căutat şi am găsit biserica, aceasta aparținea comunității ruse, dar își împărțeau
spațiul și timpul și alte etnii, chiar alte confesiuni. În interiorul Bisericii erau, la un
moment dat, ruși, greci, români, italieni, francezi, sîrbi etc., fiecare odihnindu-și
sufletul. L-am întrebat pe preotul român cum e posibil să fie aşa amestec de populaţii
în acelaşi spaţiu, în acelaşi timp. Răspunsul acestuia mi-a rămas, în esenţă, în minte:
dacă strada, dacă societatea se comportă ca un Turn Babel, Biserica e singurul loc în
care oamenii vorbesc aceeaşi limbă. Acesta cred că este răspunsul la ce se întîmplă şi
ni se întîmplă. Cu o sută de ani în urmă, românii şi etniile conlocuitoare au reuşit să
vorbească aceeaşi limbă; şi nu neapărat limba românească, cît limba iubirii şi a
speranţei. Pot părea vorbe mari, tocite adesea, dar din cînd în cînd, măcar la Centenar,
ar trebui să ni le reamintim. Revoluţia din 1989 a fost posibilă, s-a spus, fiindcă
„românii au fost uniţi în ură”: ura faţă de un sistem, faţă de o ideologie, faţă de o
clasă politică care acţiona împotriva intereselor naţionale şi individuale. Din ură,
dărîmi. Dar ca să construieşti îţi trebuie iubire. De asta, la acest Centenar, românii şi
etniile conlocuitoare, indiferent de rang social, indiferent de funcţiile publice, de
cultură, de meserie, de locul în care trăiesc, în ţară sau aiurea, indiferent de religie
etc. trebuie să vorbească aceeaşi limbă. Iar Unitatea, a demonstrat-o istoria
dintotdeauna, nu a făcut nimănui, dar absolut nimănui!, rău. Dimpotrivă. Şi dacă
Unitatea va fi posibilă, dacă vom vorbi „aceeaşi limbă”, atunci şi o societate
meritocratică va fi posibilă. Trebuie să avem în vedere, ca argument, creşterea, în
toate planurile, a României după actul Unirii de la 1918. Ceea ce ar trebui, din nou,
demonstrat.

Piatra Neamț, august, 2018

5
 Poesis

Două poeme de
Liviu Antonesei

Leif

Întîi s-a oprit respirația, apoi am răsuflat ușurat, cînd băieții

din gașcă mi-au dat porecla după serialul cu vikingi de la TV,
mi-au spus Leif și am scăpat de cele două formule ridicole
între care ezitaseră pînă atunci, amîndouă prea lungi,
cu rime ușoare și memorabile – trebuie să fii copil
ca să înțelegi ce poate face o poreclă din sinele tău,
ca să nu mai vorbim despre amorul propriu!
Nu-ți poți alege porecla, trebuie să-i conduci
spre ea pînă ce cred că este propria lor descoperire!

Am crescut cu Leif și am scăpat cu bine, fără complexe,

fără sfîșieri ale ființei, cum spun adolescenții care-l citesc
pe Kierkegaard, fără regrete de nedepășit, timpul a trecut și ceva
din vikingul acela inventat a rămas mereu în mine –
și m-a apărat, m-a apărat nu de micile răutăți ale vieții,
ci mai degrabă de gigantica răutate a lumii, de Răul acela
pe care obișnuim să-l scriem cu literă mare.
Poate ca să-l închidem, poate ca să-l exorcizăm…

15 Iunie 2018, în Iași

6
 California Dream
Undeva, departe, peste mări și peste țări,
poate la San Jose, poate la Frisco, dar nici
vorbă nu poate fi de La Jola, unde și-a cumpărat
Magistrul doi metri pătrați de pămînt, pe plajă,
bărbații mexicani, fără sombrero, cu șepci
de baseball peste fețele foarte bronzate,
își împlîntă cu furie ferăstraiele circulare
în trunchiul fastuosului eucalipt dinspre ape –
rădăcinile sale întortocheate au ciobit aleea
și grija față de riverani a aprins mintea primarului –
vizionar, vedea deja accidente pedestre și
de bicicletă, crăpături în pereți, asfalt exfoliat,
ba chiar și un cutremur de origine strict vegetală…

De partea cestălaltă a lumii, peste mări și țări,

simt iarăși lama dințată a drujbei în teii
de o sută de ani, în salcîmii care au vegheat copilăria,
în duzii și castanii care nu mai sînt de-o vecie,
în carnea mea care sîngeră, în oasele mele…

16 Iunie 2018, în Iași

7
 Epic

3 proze de
Cezar Pârlog

Naşele

Hai noroc, asta-i ultima, copii. Eu plec.

Uite-o pe Elodia!
Unde, bă?!...
Trece acum. În dreptul Loganului ăla alb. Uite-te acum!
Mda... Nu-i rea, ai dreptate, să ştii că aduce puţin...
Copii, eu am şters-o. Am lăsat banii acolo, sub scrumieră.
Hai că plec şi eu. Trebuie să vină Paula. Azi avem cununia.
Cei doi bărbaţi se ridică din jurul mesei de la terasa „Cireşica”, dau noroc
cu
cei rămaşi, ies împreună, în faţa intrării îşi iau „la revedere” şi pleacă în
direcţii opuse.
*
De la fereastră o văd intrînd pe alee pe Paula. Aranjată destul de bine, vine
veselă cu
Sînziana, vară-sa, şi cu Valentina, viitoarele naşe, de la coafor. Le descui
uşa.
Hai că nu-i rău, cît ai dat?, o întreb după ce aprind lumina în hol.
Două jumate. ...Sigur îţi place?!... Hai mă!... Tu mă păcăleşti!...
Serios. E-n regulă.
Nu eşti serios, răspunde zîmbind neîncrezătoare.
Cred că-i prima dată cînd nu sare în sus de fund că nu-s gata, că ce-am
făcut pînă acum, că ţigările, că ai început să bei, că hîr, că mîr.

8
O să fiţi frumoşi, porumbeilor! se află-n treabă şi mă-sa, apărută în papuci
şi cu un sorţ
prea mic, din bucătărie. Doamne-ajută!, mai zice, lasă privirea în pămînt şi
face o cruce mare.
Hai în dormitor, să te văd mai bine, îi zic şi o trag uşor de mînă.
Chiar dacă în plin şantier, se izola peretele cu fereastra şi lucrarea era abia
pe la jumate, tocmai se montase plasa de Buzău, coana mare a vrut să se
facă pe dinăuntru, se certase cu preşedintele de bloc, i-a zis ăluia că e
interzis să umble la tencuială, că e bloc istoric, aici era mai multă lumină.
Şi o oglindă mare, rămasă de la aia bătrînă, sprijinită de perete, în spatele
noptierei atipice.
Să-ţi spun ceva..., îngaimă Paula.
Hai că-ncepe acum! Cum de s-o fi abţinut atît?!
Ce-i?!
...„Canetul”!
Ceee?
— „Canetul”...
Ce dracu-i aia „canet”?!, răbufnesc, contrariat.
Unde-ţi scrii tu. Ăla negru... „Canetul”
...
Ăla miculuţ. Cu copertă tare.
Aaa, carnetul. Ce-i cu el?
— „Canetul”. S-a pierdut...
Ceee?!, strig, şi o pironesc cu o privire de ucigaş în serie.
Pe holul dinspre antreu se aud paşi.
Da..., spune abia şoptit.
Cum?... Unde-i?!... Urlu şi deja o strîng de gît.
Luată prin surprindere se înroşeşte instantaneu. Pe vîrfuri, aproape
suspendată în aer, lipită de plasa de pe perete, în stînga ferestrei, încearcă
să răspundă. Doar bîiguie ceva. Nu înţeleg nimic.
...Ea.
Cu stînga o proptesc bine în zid şi arăt cu dreapta spre Sînziana, care
apăruse în tocul uşii.
Paula, speriată, n-a mai scos un cuvînt întreg de zeci de secunde. Ceea
ce nu prea e-n firea ei de moldoveancă.
Cine?! Zi odată!, strig şi slăbesc puţin strînsoarea, cît să poată şopti ceva.
...Da.
Carnetul în care-mi notez ideile pentru scris?!, întreb sperînd ca proasta să
facă vreo confuzie.
...

9
 Epic

Cine?! Ea sau ailaltă?! Vorbeşte dracului odată!

Abia acum văd că eram doar noi doi, Sînziana a intrat în pămînt.
Da...
Spune, nenorocito! Cine?!..., strig şi îi troznesc capul de perete. Ea?...
...
Zi, fă!
O prind de păr. Fosta coafură cedează. Arăt spre locul în care stătuse vară-
sa ..., înclină uşor cu capul spre dreapta.
?
A căzut... esat... canalizare.
...Ee... ram la... stop. ...Pe stradă..., îngaimă abia înţeles.
Cînd?! urlu şi trag de armătura prinsă superficial, care se desprinde şi se
opreşte de spatele ei. De ce nu l-aţi scos, tîmpito?!
...
...dădeaţi dracului grătarul ăla la o parte... îl scoteaţi... din căcat mi-l
scoteaţi, fă!... Nenorocito!
…
Dădeaţi bani la un boschetar... ...se băga ăla şi-l scotea...
...
...Cretino!... Acum te omor!! ...acolo aveam tot! ...Era plin!...
...
Deja resemnat, scriu cu gel, ...cu apa... s-a dus dracului!... Şi doar am zis
să le trec pe ceva! Băga-mi-aş! Măcar să le fi pus pă calculator!...
*
Ia mai dă-o-n mă-sa de nuntă!..., ies trîntind uşa apartamentului de la
parterul unui bloc comunist.
După cîteva sute de metri ajung la aceeaşi terasă, de unde am plecat de
vreo oră. Acum sînt mai mulţi. A apărut şi Andrei Barbun. Cu pălăria aia a
lui, şui. Îl salut şi mă aşez lîngă el, omul chiar îmi place. Scrie şi fain.
Poezie şi proză scurtă. Are şi reportaje, a fost prin Cuba, printre leproşii de
la Tichileşti, la sanatoriul ăla de evrei unde a cunoscut-o pe pictoriţa aia de
o sută şi ceva de ani care prin ‘40 era la Balcic, în suita reginei Maria. Mi-
a promis că mă ia şi pe mine cînd se mai duce pe-acolo, la ea. La o masă
mai îndepărtată, singur, cu o bere în faţă, e cheliosul ăla de Cezar George.
Îl întreb pe Andrei de una, de alta, îmi cer scuze că n-am ajuns la lansarea
Baricadelor lui şi-l întreb de ce nu-l cheamă şi pe George să stea cu noi.
De fapt nici nu vreau să-l cheme, boul ăla chiar mă enervează. Un ipocrit!
Şi el şi gagica lui, Gina aia! De altfel o tipă bunuţă cu craci corespunzători
şi ţîţe ok. „Nu-mi place proza scurtă, n-are nici un viitor, aşa-i şi p-afară.
Nu merge pe nicăieri...”, zicea sclifosindu-se cînd ne-am întîlnit odată, în

10
tren. În faţa lui erau singurele două locuri libere din tot vagonul, mergea
spre casă, la Ploieşti. Exact ca şeful ăla de la editura Cartea din sticlă, care
mi-a explicat pe patru pagini cît pierde editura cu fiecare din alea
maximum două apariţii de scurte pe an, care sînt o gaură financiară din
start, dar se tipăresc numai pentru că insistă el pentru asta, şi şi-o ia de
fiecare dată de la şefi. Eu eram cu Miha, ne făceam plimbarea de vineri
după-masa, la Sinaia. Ea s-a ascuns după o revistă şi n-am mai vorbit
deloc, George îl ştia pe bărba-su şi spera să n-o recunoască. Ca la două
luni după, surpriză!, citesc prin Convorbirea literară, are pe-acolo o
rubricuță, că organizeză, chiar el în persoană, prima ediţie a unui mare
festival, de chiar de-asta, proscrisa de care-mi spunea în tren. „Tineri
scriitori de proză scurtă”. Şi, pardoxal, că o să invite tot din-ăia deja purii,
din prima generaţie de studenţi ai lui Cărbărescu de la Litere, din ăia pe
care i-a tot susținut. Tineri pe dracu’!... Îl întreb totuşi pe Andrei:
De ce nu-l chemi şi pe Cezar cu noi?
I-am spus să vină. A zis că nu vine că dup-aia tu scrii tot.
Mda, ăsta e primul lucru bun pe ziua de azi. Dacă unul dintre cei mai tari
critici mă urmăreşte şi citeşte ce scriu, e chiar fain!...
*
Adevărul e că finalul face sens (ca să mă exprim la modă). Dar
poate n-ar trebui pus accent pe personajele de la masă ci pe ideea că proza
scurtă n-are succes, nu se vinde, şi că ce noroc pe mine c-am scăpat şi de
carneţel şi de însurătoare dintr-o lovitură. Zic şi eu...
„Foicică, foi şi-o fragă,
Are nuna-o puică neagră,
Negustorii toţi întreabă.
Nunule, dacă nu crezi
Uită-te la ea şi vezi! ”
(Strigătură pentru nuni din zona etnografică Ţara Oltului şi Rupea)

Sau altfel:
Pîn’ la urmă, dacă proza scurtă tot n-are succes, nu se vinde şi nu se
publică, trebuie văzută jumatea plină a paharului. Şi-s norocos că am
scăpat şi de carneţel şi de însurătoare. Ambele dintr-o lovitură.

11
 Epic

Senectute

Pînă la urmă omul ne-a convins. Şi-am urcat pe Corsarul 3, bărcuţa lui
gonflabilă. Zece lei de căciulă, total vreo două sute, fără bilet, adunaţi
pentru o tură de juma’ de oră de un barcagiu evazionist şi în picioarele
goale. E bine! Portul turistic, navele Poliţiei de frontieră, uite-o şi p-aia
nouă, Ştefan cel Mare, e făcută la Galaţi, douăşpatru de milioane s-au dat
pe ea. Las’ să fie, e bună, trebuie. Au zis la radio că tocmai a pescuit nişte
refugiaţi din Siria, dup-aia pe sub podul mobil, arată rău, îi atîrnă tablele,
acum vreo patruj’ de ani funcţiona, partea de mijloc se retrăgea spre mal şi
lăsa vapoarele să meargă spre şantier. Odată am fost acolo cu frate-miu, l-
am trecut, ne-am prostit puţin cu pescuitul, şi-mi amintesc că dincolo, pe
insulă, malul era plin de crabi. Am şi acum în memorie o imagine cu
hoarda aia în mișunînd în toate direcțiile. Hidos! Doar dacă n-o fi din
vreun documentar de la teve, mai fac confuzii de-astea, am văzut sute de
episoade. A trebuit să aşteptăm destul pînă să ne putem întoarce, cîteva ore
cred, a intrat ori a ieşit un vapor, iar podul nu se mişca instantaneu, ci cu
încetinitorul, dura mult. Iar tabloul ăla cu mulţimea de crabi mişcîndu-se,
nu mi-e nici acum tocmai plăcut. Veah! Eram un pici. Şi frate-miu cu
unşpe ani în plus. Dup-aia, pe stînga, satul pescăresc. „Uite au şi vie! Şi
găini!”, „Nu mă uit acum decît pe dreapta, lasă că le văd la întoarcere.” , îi
răspund Corei şi continui să urmăresc linia ţărmului de pe partea de barcă
pe care m-am aşezat. Epava unei corăbii, rămasă doar pe jumătate și o
geamandură mare cu nişte păsări negre care îți uscau la soare aripile
întinse. Şi cu toată viteza direct spre tribordul unui vas enorm, Bergen TS.
Imens! Elicea, doar pe jumătate, cît e-afară, şi-are vreo trei metri! În
ultimul moment, barca îşi schimbă brusc direcţia, nu se mai loveşte de
bordaj, o ia spre dreapta, iar coliziunea e ratată. Cîteva zile mai tîrziu, cînd
am trecut pe şosea spre Vamă, am văzut că au pus ceva în jurul navei, un
fel de cordon plutitor, probabil ca să împiedice apropierea de ea. Sigur din
motiv de barcagiu excentric şi cu picioarele goale. Trecem pe lîngă alt vas
imens, tot gol, de data asta în lungul lui, scot rapid telefonul şi prind cîteva
cadre bune exact de sub el. Scarlet Trust. La Valetta. Viteza bărcii creşte
brusc iar stropii de apă încep să se simtă pe braţele mele. Omul părea la un
concurs. Descpăr rapid cu cine. Piratul 2, un vaporaş clasic, plin cu turişti,
e în faţa noastră şi trebuie depăşit. Probabil e vreun prieten, iar miza, berea
de după.Trecem de el în viteză, cu botul ridicat, încurajări de soţi burtoşi
plini de tatuaje pentru soţii firave şi puţin speriate, plus pantalonii mei care
se udă. Ambiţii de barcagiu! Cu motorul în forţă, zgomot şi senzaţii tari,

12
bărcuţa pneumatică iese cu toată viteza din bazinul portului. Confortul
meu e în suferinţă, salturile bărcii peste valuri tot mai mari, inima aproape
de amigdale, şi sper ca omul să nu-şi fi fixat ca punct de întoarcere
geamandura care se vede undeva, la destule sute de metri în faţă. Graşii cu
tatuaje au tăcut...
*
Ce de delfini! Şi ce mari! Sînt pe puţin zece, înoată grupat, ţîşnesc toţi
aproape în acelaşi moment şi fac cîte un arc de cerc pe deasupra apei.
Înoată foarte aproape, ies de tot din apă, iar cînd sar sînt imenşi. Ieri, cu
bărcuţa aia gonflabilă, am văzut unul singur, a strigat cineva „Delfinul!”, şi
ne-am întors toţi la stînga, spre el. Dar abia am apucat să îl vedem că, după
cîteva salturi a dispărut. N-am reuşit să fac nici o poză. Iar acum, începe să
se întunece, ei vin prea aproape şi mi-e frică să nu-mi scap telefonul în
apă. Am mereu teama asta și cînd trec pe cîte un pod. Aşa e de cînd eram
mic, stăteam în Cluj şi-mi amintesc că traversam cu maică-mea Someşul
ca să mergem în Mihai Viteazu, la piaţă. Strîngeam ursuleţul la piept de
teamă să nu-l scap, şi mă uitam numai în pămînt. Dintr-o dată s-a înnoptat
şi nu-mi e tocmai ok. Mă sperie marea, noaptea! Cîteva zeci de minute a
fost cam aiurea, dar s-au dus şi acum sînt aproape de mal. Bine c-am
ajuns! Destul de repede sînt deja pe undeva pe Dobrogeanu-Gherea, într-o
casă cu firmă de „Lumînărie” la poartă, demarez încă din hol o pătimaşă
hîrjoneală cu Oana Slăniceanu, pe care n-o mai văzusem de mai mult de
treişpe ani, acum cinşpe m-am despărţit, nu prea i-a picat bine cînd i-am
spus de treaba asta, nu ştia că am fost căsătorit, ne întîlniserăm întîmplător
prin tribunal, ea era cu o moştenire ceva, eu, fericit că am terminat, îmi
venea să le spun tuturor că „sînt liber, am scăpat”, poate că ea era singura
căreia nu trebuia să-i zic, pentru că după asta treburile au mers tot mai
prost. Rămăsese numai ea cu mă-sa, taică-su murise cînd s-a înfundat
coşul la sobă. Doar pe ele le-au salvat. Odată chiar am plecat de la serviciu
în camuflaj numai pentru ea, ca s-o pot aburi pe Corina cu ceva despre o
aplicaţie, program prelungit şi cu tot ce presupune, şi am trecut să o văd.
Nu prea avusesem multe experienţe de-astea, între timp am mai recuperat,
eram şi prima dată în casa aia, nu ştiam topografia, nu ştiam de unde poate
apărea mă-sa cu toporul sau, după caz cu ceva martori şi un fotograf cu iz
de stare civilă, îmi cam tremurau nădragii, deşi nu-i mai aveam pe mine, îi
aruncasem pe spătarul unui scaun. Aşa eram atunci, nu ştiu dacă am
ejaculat în vînt sau erecţia n-a fost suficientă, oricum avea ochi faini, ţîţele
rotunde şi nişte dinţi ca acele, de nu mai ştiu dacă nu cumva de la ei a venit
rateul. Zgîrîiau. Şi cine mai ştie?! Oricum nu mai contează. Cert e că, fire
milostivă sau doar interesată şi bine intenţionată, cu orizonturi largi,

13
 Epic

deschideri şi perspective spre o rîvnită familie, mi-a spus la final că e

alături de mine, şi că, la o adică, poate să meargă cu mine la un doctor,
dacă am probleme. „Te iubesc mult, Mășu, vin eu cu tine.” Inocenta de
Oana părea să aibă o bună experienţă „competiţională”, ori poate doar o
frumoasă colaborare cu mă-sa. În sfîrşit. Acum totul a fost ok la început,
ne-am mutat dintr-un pat în altul, din bucătărie în sufragerie, pînă mi-am
dat seama că n-am la mine pastila aia de Viagra. Aşa că nu facem nimic.
Mă îmbrac fără să-i dau explicaţii, îi spun că plec, încearcă să mă
oprească, nu e prea convingătoare, îmi iau la revedere, deşi ştiu că n-o s-o
mai văd niciodată, iese în picioarele goale cu mine şi mă conduce pînă la
poartă. O iau în dreapta, întorc capul o singură dată, nu e nimeni, a intrat în
curte, proasta nu are sentimente. N-o să mă întorc tot pe apă. Întuneric pe
mare. Pur şi simplu mi-e frică. Nici să înot pe lîngă mal n-aş fi în stare
noaptea. S-a întîmplat o singură dată, la Atena, în Marea Egee, în spatele
stadionului de atletism, luasem un bronz pe sută la balcaniadă, nici măcar
nu era nici proba mea, eu alergam cinci mii şi zece mii, la ele n-am luat
vreodată ceva, a fost un cumul de factori favorizanţi, un timp execrabil,
dar asta e, doar nu era să aduc eu oameni de pe stradă ca să participe.
Probele au fost amînate mult din cauza ploii, s-au terminat tîrziu, era
aproape de miezul nopţii. Totuşi am făcut o baie, goi, doar eu şi Mariana,
echipamentul de alergare a rămas pe mal, pe ceilalţi care au promis că vin
i-a descurajat ora şi au renunţat. Am făcut şi poze. Atunci a fost prima şi
singura dată în care am depăşit teama. După un timp m-am îndrăgostit de
Mar, ea a încercat să mă descurajeze, era mai mare cu vreo cinşpe ani, pe
vremea aia nu apăruse Macron iar de Israela încă nu se ştia, abia murise
maică-mea, ea m-a adoptat, ne-am amestecat odată într-o toaletă pe la ea
pe la serviciu, dup-aia eu n-am mai alergat, ne-am cam îndepărtat, mai
treceam pe la ea pe la birou cînd era singură, şi m-am însurat. Ea a
continuat să alerge tot mai bine, cîştiga concursuri importante şi alerga
maratoane multe pe-afară. Era cea mai bună din România. Apoi s-a
îmbolnăvit, operaţia nu a ajutat şi a murit. Da, noaptea cu mare a fost
numai o dată. Atunci, acum mulţi ani. Euforia medaliei sau prezenţa ei,
Mar... Oricum nu cred că mai merg nici ăştia cu bărcile noaptea. Sigur nu.
Aşa că m-am dus spre tramvai. În douăzeci de minute n-a trecut niciunul.
Era destul de rece, eu eram îmbrăcat subţire, mă cam luase frigul, apa
trage. Suflam în pumni şi să mă plimbam încoace şi-ncolo să nu-ngheţ de
tot. Erau pe-acol nişte tarabe de perdut timpul, dar închiseseră. Totuşi le-
am luat la rînd şi prostia aia de tramvai tot nu apărea. După încă juma’ de
oră am trecut peste drum, la autobuz. A venit rapid un 323, bilet n-am avut
de unde să mai iau, se închisese, O să mă urc aşa şi văd eu, e plin, merg

14
spre uşa din mijloc, mereu am avut impresia că e cea mai ok, aia din faţă
se deschide doar pe jumate, restul e pentru şofer, iar prin spate se urcă mai
greu, lumea o ia doar într-o direcţie. Dar boul îmi închide uşa-n nas. Bat cu
pumnul în geam, verigheta face zgomot, ăla deschide din nou şi reuşesc să
urc. În alea zece minute de la Nicolina la Iaşi, trenul merge încet, se simte
fiecare macaz şi încă nu vine nici naşul. Culoarul e liber şi multe
compartimente sînt goale. Deschid uşa şi intru într-unul. Aaaa, ce bine e,
cald! Frec palmele, bat din picioare a dezmorţeală şi-mi vine să mă piş.
Semne de andropauză.

Vise erotice
Am aruncat sticla goală de vin într-un coş de gunoi, apoi ne-am pupat, aşa
cum făceam deja de cîteva ore bune, răsplătindu-ne entuziasmaţi pentru
fiecare lucru neimportant. Ultima dată pentru că am pus amîndoi în acelaşi
timp piciorul drept pe un capac de fontă, „Bucuresci Canalisare”, şi am
pornit de mînă spre casă, începea să se lumineze. Eram departe, ajunsesem
pe o străduţă pe undeva prin spate la Kisseleff, clădirile erau vechi şi faine,
ne plăceau şi le admiram nostalgici amîndoi. Nu ne grăbeam;‘Om ajunge
noi cîndva ş-acasă, doar nu arde!
*
„Am gasit cuvintul potrivit pentru starea pe care o am cind vorbim la
telefon. <<Fisticeala>>. Am şi eu o mică amintire despre fac de med din
B, sper să nu uit să ti-o scriu diseara.”
„Discutia ratională mi-a demonstrat ca existi. Vom scapa in timp de temeri
si emotii, o luam usor, de mina spre inainte! Pisic alintat! Si drag!”
*
La toneta de ziare e ceva lume. Chiar coadă-n toată regula, îmi dau mai
bine seama de asta cînd mă apropii. N-m mai văzut la un chioşc atîta lume
de vreo treizeci de ani, eram prin liceu, mă aşezam la rînd de pe la şase
jumate, învăţam după-masă, erau deja vreo cinşpe persoane, şi aşteptam la
toneta aia de la intersecţia lui Marx cu Bălcescu să vină maşina cu ziare.
Cam toţi stăteam pentru alea opt exemplare din Sportul, nimeni nu lua
Scînteia tineretului sau pe-aia „bătrînă”, şi speram mereu să nu se termine
în faţa mea. Ştiam că vînzătoarea îşi opreşte cîte două-trei, dar mi se părea
ceva normal şi priveam toţi asta cu înţelegerea superioară a celui care va
prinde măcar ultimul exemplar. Uneori chiar aşa se şi întîmpla.
*

15
 Epic

Într-un final, obosiţi după o noapte de mers fără ţintă pe străzi, discutat
într-una, răspunzînd pe rînd la întrebările adunate în cele patru luni de
vorbit pe Facebook, le-avea notate citeţ în carneţelul ei cu coperţi roz şi
magnolii înflorite, îmbrăţişări promise dar rămase demult restante şi
popasuri aşezaţi pe cîte-o bordură de trotuar, sau poate doar de la cele două
sticle de Cotnari, am ajuns la mine acasă. Surprinzător, chiar înaintea
celorlalţi. Nu ajunsese nici soţia. I-am propus să profităm că sîntem singuri
şi să facem o baie în mare. A fost imediat de-acord. „O să coborîm
dezbrăcaţi, sînt doar cîteva zeci de metri pînă pe plajă.”
*
„Fetita va face febra musculara de atitea zimbete :-) Si poate voi
avea curaj sa iti spun.. pina atunci doar scriu <<te iubesc>>.”
„Sa imi amintesti sa iti spun/scriu ceva ce mi-am dat seama acum legat de
infatuare si iubire adevarata. E de bine!”
*
Ne oprim nedumeriţi dinaintea glazvandului din living: a dispărut marea!
S-a retras! Departe, aproape de orizont, o linie albastră. Mai mult ghicită.
Şi pînă acolo, doar cîte-un mic ochi de apă, din loc în loc. Ne cam încurcă
treaba asta, dar totuşi coborîm. Nisipul e deja fierbinte. Într-o baltă mîloasă
se vede spinarea unui şarpe. Scîrbos!
*
Ajung în faţă, cer o Gazetă şi TVmania, scot banii şi îi dau şapteşpe lei.
Cucoana de după geam, una cu un permanent roşcat, cu firele albe la
rădăcină, se uită urît, şi începe imediat să facă scandal. Că de ce îmi bat joc
de ea, că sînt un nesimţit şi de ce i-am dat aşa de mult cînd ştiam că
amîndouă costă doar şase lei. Că ce, vreau să o încerc?!... Nu-i răspund,
nici n-am ce, vorbeşte singură şi se ambalează tot mai mult. Trage şi mîna
cu ziarele, încă nu apucasem să le iau, şi le bagă înăuntru. Nu-mi mai dă
nici restul. O tembelă! Vociferează în continuare. Atrasă de gălăgie, se
adună lume. Vin mai aproape şi ceilalţi care aşteptau la coadă în lungul
trotuarului. Se formează o grămadă ca la rugby. Cineva spune că trebuie
chemată poliţia. Imediat apare unul care se recomandă ca fiind şeful
Rodipet, aşa de repede, doar n-aştepta după colţ?!, sînt sigur că l-a
chemat chioşchetara. Vine şi un miliţian. Cred că e mai bine să plec, îmi
amintesc că nu am buletinul la mine, nu obişnuiesc să-l iau, şi nici nu-mi
place scandalul. Îmi fac puţin loc, reuşesc să mă întorc spre duduia
nevrozată şi o ameninţ că voi scrie despre treaba asta prin toate revistele în
care am rubrici. Nu mai iau nici ziarele, nici banii, mă strecor greu, dar
reuşesc să plec.
*

16
„<<Mica mea englezoaică>> are chef de altceva decît de vorbit cu lupul. Îi
umblă prin cap Pepe cu <<Spune cine... cine... cine te iubeşte mai mult
decît mine?>> Foarte <<intelectuală>> fetiţa acum, obosită tare şi cu
dorinţa de a sta în braţele lui. Şi ea ar adormi repede şi lui i-ar amorţi
mîinile pentru că i-ar fi milă să o trezească.”
„Uff pisic bosumflat, cum te impac eu pe tine acum? Gindul meu e tot
timpul la tine. Cred ca am facut si eu o <<obsesie>> cu una din pozele
tale, cea de care ziceam asta noapte. Atit de mult imi place privirea ta de
acolo! As veni tiptil pe la spate si te-as imbratisa.”
*
Scaunele din jurul mesei de consiliu sînt toate ocupate. De la biroul
lui, aşezat în capăt, perpendicular, şeful, în picioare, spune ceva. Nu aud
nimic. Îi văd doar buzele mişcîndu-se, ca ale unui somn uriaş. Peştele
acela scîrbos din noroi! Mă ridic şi îl avertizez că am citit undeva că după
ce se retrage apa, în scurt timp, va reveni şi mai mare. „Un fel de tsunami,
ca un val uriaş.” Că treaba asta e iminentă. Şi că e foarte periculos. Nu m-a
lăsat să continui şi să le explic. A spus că eu trebuie doar să execut şi nu să
gîndesc, că asta face el. Are dreptate, indemnizaţie de comandă, şase luni
la an la vechime şi un spor de cincizeci la sută acordat doar celor din
gaşcă. Ăia au început să facă mişto de mine; nişte fraieri! Obedienţă, îl
pupă-n fund pe bou. Am sărit de pe scaun şi am încercat să-i combat. N-a
mers nici aşa. Am ieşit şi i-am lăsat acolo. Pînă la urmă am reuşit să plec
cu încă trei colegi într-o Dacie veche cu număr de armată.
„Hai spune: <<Cine, cine?>>, spune-mi <<Cine, cine?>>
Spune cine te iubeşte mai mult decît mine...”

(Din volumul „Nu sînt Mișu!”, în curs de apariție la Editura Junimea)

17
 Cronică

Cosmo-agonie
o cronică de Vasile Spiridon

Roman realist, distopic, parabolic,

simbolic, intelectualist, fantastic și
metafizic, Ploaia de trei sute de zile
(Editura Cartea românească, 2017) poate
fi citit la oricare dintre aceste niveluri,
fără să înfruntăm riscul de a rămâne la
structura de suprafață a semnificației sale.
Logica narativă trădează efortul lui Gabriel
Chifu de a surprinde cu amploare societatea
românească postdecembristă, de a panorama
ficțional contrastele caracteristice, de la
sublim (de găsit în proporții... sublim-
inale) la abject (cât cuprinde cu scrisul).
La rândul lor, discrepanța și antagonismul
dintre personaje, dincolo de veșmântul social, sunt sesizabile de la
nivelul gândului și al rostirii până la acela al comportamentului.
Remarcabil este efortul sincretic al romancierului,
fundamentat pe o viziune dialectică asupra lumii (din păcate, o
formulare compromisă astăzi de ideologia marxistă), de a combina
unele dintre multiplele forme de manifestare ale Răului cu acelea
ale mult râvnitului Bine. Conturat cu claritate în finalul romanului,
mitul Genezei, ca ivire a vieții pe pământ repetată în mod ciclic,
trimite la o perspectivă ritmică asupra lumii. Astfel, devenirea
terestră este asigurată de un ritm al succesiunii contrariilor, iar
intuirea acestui ritm își găsește suport simbolic în narațiune prin
focalizarea atenției asupra alternanței entităților sintetice Cer–
Pământ. După citirea a ceea ce se întâmplă în roman, aș spune că o
degajare de aburi pestilențiali din băltoaca existențială
postcomunistă se ridică la cer, se condensează și cade înapoi pe
pământ, asigurând un fel de circuit al mizeriei în natură.
Corelațiile aparență-esență, mască-adevăr, viață publică–viață intimă
constituie componentele esențiale de evoluție a discursului narativ,
structurat în jurul a altor două nuclee coagulante: înfățișările sociale și
18
presentimentul sfârșitului. Ridicată la rang de parabolă despre vină și
mântuire, substanța romanului se limpezește treptat prin intervențiile
fiecăruia dintre personajele-naratori, care povestește ceea ce anume se
prevestește. Existența celor bătuți de ploaie și de soartă se desfășoară
mereu între constrângerile orbitei unui cer(c) plumburiu. Evenimentele
capătă ipostazieri multiple între bornele spațiale (teritoriul calamitat al
Caramiei și străinătatea crezută izbăvitoare), temporale (prezent incert și
viitor tot mai angoasant), temperamentale (rațiune preponderent
pragmatică și instinct predominant sexual) și, nu în ultimul rând,
existențiale (viață de azi pe mâine și moarte de mâine pe nicicând).
Raporturile de forță care asigură rezistența romanului sunt puse în
evidență prin intermediul unor tipuri psihologice, temperamentale și
comportamentale autentice (aș fi spus că ele sunt prototipuri, dacă nu ar fi
existat ca „modele” în realitatea noastră postdecembristă). $ propune
câteva tipologii care să ilustreze prin însăși natura lor specificul perioadei
actuale și sensul de evoluție – de fapt, de involuție – a acesteia. De
asemenea, romancierul reușește să asigure veridicitate chipului și structurii
interioare a personajelor prin raportarea la un model uman caracteristic din
preajma lor. În acest fel, relațiile interumane devin și oglinda celor sociale.
În dinanica vocilor care țes discursul narativ, personajele-
narator (Mihail Cristea, Ștefan Orban, Alis, Vali, Gigi Spaniolu și Crinuța
Bunuța) aduc perspectiva proprie – și inevitabil relativizantă – asupra a
ceea ce se întâmplă. Martor aproape pierdut printre propriile plăsmuiri și
fără să aibă funcție catalitică în desfășurarea evenimentelor, „autorul”,
presupus atotștiutor, redirecționează acțiunea și ajustează tonul ambiguu al
istorisirilor în funcție de sensul dorit de adevăratul Autor. La începutul
fiecăruia dintre cele cinci capitole afectate (tot atâtea ca în cazul lui Mihai
Cristea și al lui Ștefan Orban), intrarea sa în scenă este enunțată explicit și
invariabil prin „Prezența autorului. Personaje, situații, scene descrise direct
sau în reluare de cel despre care se presupune că e omniscient și
controlează firul narațiunii, autorul”. Ceea ce nu înseamnă că judecata sa
nu poate fi îmbibată de subiectivism. Dau un exemplu care mă pune în
situația de a dezvălui o parte a deznodământului acțiunii din roman: „Dacă
neisprăvitul acela nu i-ar fi luat viața bătrânului Mihai Cristea,
considerându-l ca stăpânul casei, și dacă stăpânul casei, Iacob Grima, s-ar
fi găsit în locuința lui iar nu în spital, aceștia doi, profesorul Grima și
vechiul său prieten, privind corabia, ar fi avut inteligența, și intuiția, și
cunoștințele, și fantezia încât să nu se mire de această apariție navală prea
puțin verosimilă și s-o închipuie corect ca fiind o ambarcațiune sosită aici
ca să-i salveze pe ei, locuitorii vilei de pe țărmul mării” (p. 400).

19
 Cronică

Dacă tot am ajuns în acest punct al dezvăluirilor, trebuie să spun că

neisprăvitul respectiv este Gigi Spaniolu – un criminal plătit să facă o
ucidere simbolică, ritualică, din partea unei grupări antisistem înființate ca
un act de protest față de tot ceea ce se întâmplă în Caramia. Membrii ei se
consideră niște rebeli în stare pură și sunt în stare să comită acte gratuite
contra... cost în a distruge, numai că privirile lor criminale se îndreaptă tot
împotriva elitei intelectuale. De altfel, platforma-program a mișcării
autointitulate „transumaniste” este plată, asemenea altor atâtea fumigene
lansate în perioada contemporană: „[...] ființele umane se vor transforma
enorm, prin folosirea științei și a noilor tehnologii, își vor depăși limitele
umane, își vor extinde abilitățile mentale, fizice și vor elimina aspectele
nedorite ale condiției umane, cum ar fi prostia, suferința, boala,
îmbătrânirea și moartea involuntară” (p. 306). Am văzut în ce fel se
militează pentru evitarea „morții involuntare”: din greșeală, asasinul plătit
omoară pe altcineva.
Un personaj de legătură între Iacob Grima și Mihail Cristea este
arhitectul Ștefan Orban. Refuzat de metafizic și supus constrângerilor
propriei măști sociale, arhitectul evoluează într-un spațiu închis, guvernat
de certitudini mediocre și de sentimente confecționate după șabloanele în
vogă. În cadrul legăturii amoroase cu Cora, față de care devine dependent
sexual, el dorește să se poziționeze în calitate de singur posesor al
partenerei, conform unei reguli ce pare a veni din vechea „gramatică”
familială: un singur posesor și un singur obiect posedat. Numai că ea va
îmbrățișa alte principii „morfologice” în a fi posedată, fiind o ușuratică.
Puține personaje încearcă să se salveze din marasmul din jur prin
miza spirituală pe care o pun la temelia existenței lor. Deși rămâne
elementul coagulant al secvențelor narative și cu toate că în cursul
romanului vorbește foarte mult, Iacob Grima nu este pus să fie narator,
asemenea altor șase personaje învestite cu acest rol. El își pierde gustul
vieții și îl prinde pe acela de a povesti, dar, dacă ar fi avut rol de narator, ar
fi trebuit, probabil, să se refere și la manuscrisul despre Cosmogonia la
care lucra. Or, acest lucru nu putea fi dezvăluit. Oricum, ar fi fost
interesant de știut care sunt părerile și sentimentele lui față de Mihai
Cristea, pentru că pe ale acestuia le știm în mod direct de la personajul-
narator cu acest nume.
De reținut este conotația angelică și cristică a numelui Mihai Cristea,
al aceluia care devine un spirit religios și așteaptă de la prietenul său din
timpul liceului o carte mântuitoare. Cosmogonia, un fel de Opera Magna,
este închipuită a fi drept scară ridicătoare la cer, care să vindece prezentul
ticăloșit prin racordarea vieții mundane la marele fior al facerii lumii.

20
Narcisist de felul său, Mihai Cristea se supune unor prelungite exerciții de
scormonire autoscopică și, dintr-o dată, dragostea fizică i se pare impură,
animalică și degradantă. Patima indusă de actul sexual o va considera
înstrăinare de cele sfinte și cădere în păcat. Prin urmare, își distruge
căsătoria, iese din viața lumească și se retrage la mânâstire, unde însă nu
își găsește pacea interioară. Caută să-și justifice existența prin racordarea
la divinitate, dar se simte complexat de faptul că nu este în stare să scrie el
Cosmogonia mult visată. Este motivul pentru care are sentimente obsesive
amestecate față de Iacob Grim: îl admiră, dar îl și urăște la modul maladiv,
în ascuns. Orice s-ar întâmpla, nu este bine pentru el: reușita scrierii i-ar
certifica lui înfrângerea, iar eșuarea ar însemna pierderea mobilului urii și
deopotrivă al adorației sale – ceea ce îl motivase în cursul vieții.
Îndemnul adresat lui Iacob Grima de a scrie Cosmogonia este un
mod deturnat prin care Mihai Cristea a hotărât să-și rezolve complexele
(prin delegare, așa cum unii părinți vor să realizeze prin copiii lor ceea ce
ei nu au putut împlini). Cert este că resemnatul îl consideră un dublu de la
care are multe așteptări, deoarece îl știe mai înzestrat decât el: „Am
impresia, certitudinea, că s-a format o simbioză între noi doi, funcționăm
după principiul vaselor comunicante, adevărurile mele s-au scurs, au trecut
în el și ale lui, de la sine, ușor, s-au mutat în mine” (p. 29).
Pentru Iacob Grima, știința și religia nu sunt neapărat opozabile,
deoarece momentul zero al facerii lumii este abordat în același fel atât de
oamenii de știință, cât și de teologi. Ca să explice cum a apărut lumea, el
trebuia să lucreze cu ipoteze fanteziste și să ajungă la concluzii sau
previziuni metaforizante, asemenea preoților și profeților. Se pare că în
final este convins că Iisus reprezintă culminația planului divin, în care
iubirea rămâne marele adevăr al universului. Sau poate că așa îi place lui
Mihai Cristea să creadă, deoarece pentru el gravitația reprezintă o metaforă
pentru Cristos, drept manifestare a forței de atracție divine.
Astrofizicianul nutrea iluzia că ar putea cunoaște lumea pământeană
din Caramia așa cum o știa pe aceea astrală și s-a implicat plin de spirit
civic în viața politică. A existat și pentru el un drum al Damascului sau
poate că, dimpotrivă, totul nu fusese decât o înscenare histrionică,
căutătorul în stele râzând cu superioară detașare de cei din jur și de el
însuși. Încercarea de a descoperi refugiul după naufragiul de pe scena
publică traduce efortul de a-și delimita un spațiu securizant al cărui nivel
se confundă cu limanul temporal. Atât de tare a fost lovit de experiența
politică eșuată, încât a căzut imobilizat într-un scaun cu rotile, pe când, de
fapt, el mai putea să meargă, așa cum o va dovedi o dată față de prietenul
său. Lipsit de... putere, se retrage în casa de sticlă de la malul mării, care

21
 Cronică

este un fel de turn de fildeș ce iradiază deopotrivă lumină și arhitectură

celestă într-o țară tot mai scufundată în întuneric.
Casa izolată comandată arhitectului Ștefan Orban (o
supradeterminare a celui care o locuiește) traduce dorința de transcendere a
spațiului social pe care politicianul de ocazie l-a părăsit în urma linșajului
mediatic. „– În locul acesta, chiar și când nu plouă continuu ca acum, tot
nu sunt schimbări esențiale. Aici timpul parcă stă pe loc, totul e încremenit
ori poate etern. Zi de zi, am petrecut ceasuri întregi cu privirea ațintită în
zare și n-am văzut decât cerul și întinderea nesfârșită de apă, liniștită sau
fremătătoare, pe care lumina, în creșterea și descreșterea ei, le colorează
diferit. Repet, locul e parcă neatins de lucrarea timpului, peisajul e
desăvârșit, plin de un fel de dramatism, de o expresivitate și de o măreție
extraordinare, iar eu mă simt ca și cum aș fi pătruns, printr-o favoare
nemeritată, într-o durată veșnică, neomenească” (pp. 243–244) – simte
nevoia să se mărturisească proprietarul. Construită în două ape sau, mai
bine spus, între două ape – a mării și a uscatului ce tinde să devină
„navigabil” și va fi astfel după trei sute de zile de ploaie neîntreruptă –,
casa își deschide ferestrele înspre spațiul nemărginirii acvatice, al
uitării de sine. Înfrânt în jocul de pe eșichierul politic, Iacob Grima se
caută pe sine însuși, evoluând sub semnul unei convertiri, drept efect al
incompatibilității ritmului care guvernează spațiul lăuntric cu acela
exterior, social, care determină devenirea istoriei imediate.
Iacob Grima va fi pedepsit de forța divină pentru că a vrut să afle
secretul Creației prin cercetarea sa cosmogonică. Nu-și va desăvârși opera,
întrucât a crezut că poate afla misterul nașterii Universului prin excluderea
Creatorului din ecuația ei, tocmai când semnele prezenței acestuia se
manifestau stăruitor și neliniștitor, până în pragul apocalipticului, prin
bătaia lungă, deasă și cerească a ploii asupra Caramiei. Spre sfârșitul
lecturii, mă așteptam să fie lichidat profesorul, dar, oricum, va trebui să
refacă manuscrisul cosmogoniei, dacă va ajunge într-o altă lume, mai puțin
sinistră/sinistrată. Până una, alta, suferă consecințele unor vremuri de
apocalipsă ce surpă totul prin ploaie și nu aflăm secretul desăvârșirii operei
(nici nu aveam cum să accedem la secretele începuturilor Creației).
În confruntarea timpului și a ritmului interior cu acela obiectiv, al
dimensiunii istorice, Iacob Grima este în stare să jure pe forța raţiunii, pe
capacitatea ştiinţei de a da răspunsuri, chiar dacă incomplete şi
perfectibile, întrebărilor fundamentale ale ființei. Asemenea omonimului
său biblic, Iacob se luptă cu un înger al Domnului în dorința de a descoperi
misterul nașterii Universului. El își dorește o cunoaștere și, eventual, o
soluție științifică, bazată pe forță de atracție și gravitație, în timp ce Mihail

22
Cristea (un cavaler fără teamă și fără prihană, cu un orgoliu nemăsurat ce
are rol de oglindă pentru prietenul său), intrat în viața monahală, îl
provoacă să accepte creația ca fapt transcendent. Iacob Grima are orgoliul
să creadă că este pe punctul de a descoperi sensul lumii și culminația
Universului, care era totuna cu aparția lui Cristos. Are, într-un fel, trufia să
se creadă în postura dascălului eminescian din Scrisoarea I, pentru care
„universul fără margini e în degetul lui mic”. Nu de puține ori mi-a venit
în gând să-i asociez numele cu al fondatorului școlii mitologice în
folcloristică – lingvistul german Jacob Grimm. Am încercat să fac inutile
asocieri și cu ale numelui fratelui său, Wilhelm, sau cu „Frații Grimm”,
însă aceste comparații au fost curmate de mărturisirea lui Gabriel Chifu, pe
care l-am auzit undeva spunând că numele acesta l-a citit pe o listă de
locatari din holul unui bloc din Manhattan (de la acest amănunt,
nesemnificativă în fond, plecând întreaga construcție romanescă).
Chiar dacă nu este numită explicit, România rămâne prezentă
atât ca spațiu romanesc, cât și ca personaj (asemenea ploii și casei
de la țărm). Exasperat de vocația pe dos a românilor, deoarece
construiesc mereu la zidul plângerii de neisprăvit (atât zidul, cât și
plângerea) și nefiind în stare să găsească un meșter de nota zece
care să-i și întreacă, Gabriel Chifu își canalizează discursul
romanesc pe o analiză de tip „etnic” a acestor eșecuri. Căutarea
distopică a începuturilor lumii din partea lui Iacob Grima ar putea să
traducă năzuința de a scăpa de prezentul întunecat sau nor(oi)os ce anunță
apocalipsa prin inevitabila întrebare „Quo vadis?”. Prin intermediul
izbânditei ficțiuni din romanul Ploaia de trei sute de zile, Gabriel Chifu
poartă o oglindă de-a lungul unui drum noroios al prezentului pe care ar
trebui să-l pavăm cu bune intenții. Legea morală din noi și cerul înnorat de
deasupra capului o impun.

23
 Interviu

Invitatul revistei

„E atâta grafomanie şi
maculatură în România de
astăzi încât literatura
adevărată, autentică, riscă să
fie asfixiată, asediată,
compromisă ...”

„Revolta fondului meu liric se resimte, cred, mai bine

în textele critice sau eseistice, în care infuzia de
poeticitate, de imaginar liric nu se lasă cotropită cu
totul de raţionalism”

24
- Care este activitatea care se potriveşte cel mai bine structurii
dumneavoastră: cea de profesor universitar, de critic şi istoric literar, de
cercetător ştiinţific sau de poet?
- E greu de spus care ar fi postura creatoare la care ader cel mai bine, care
ar fi cea mai adecvată structurii mele temperamental-afective. Atunci când
mă pregătesc sa scriu versuri, apar solicitări imperative de colaborare la
reviste, cu studii, eseuri sau articole. Atunci când vreau să explorez o zonă
sau alta a literaturii, se abate asupra mea suflul, nu mai puţin imperativ, al
lirismului, astfel încât trebuie să mă opresc, să mă abat din drum, să
rămân, într-un anumit fel, captiv între două lumi, cea a poeziei şi cea a
reflecţiei despre literatură. Da, aceasta e starea care îmi este, parcă, cea
mai proprie: de poet şi de eseist, de critic literar şi de profesor sau
cercetător. Cu toate acestea, oricâtă distincţie, oricâtă nobleţe ţi-ar acorda
starea de poezie, ea este intermitentă şi iregulară. În cazul meu, cele două
volume de poeme amintite încadrează scrierea şi publicarea unor cărţi de
critică şi de istorie literară, de la Metamorfozele textului, Faţa şi reversul
textului (I.L. Caragiale şi Mateiu Caragiale), Timp şi temporalitate în
opera lui Mihai Eminescu, Vârstele criticii, Poeţi români postmoderni,
Scriitori români contemporani, la Istoria didactică a literaturii române,
Teme şi variaţiuni, Aproximaţii, Critici români contemporani, De la
modernism la postmodernism sau Modernism and Postmodernism in
Romanian Poetry. A Brief Outline. În aceste condiţii, cele două vocaţii,
critică şi poetică, se situează într-un echilibru relativ, într-un dialog
deschis şi benefic. Faptul că nu pot asuma doar una dintre aceste
dimensiuni/ vocaţii pare să fie o damnare şi un privilegiu. Revolta
fondului meu liric se resimte, cred, mai bine în textele critice sau eseistice,
în care infuzia de poeticitate, de imaginar liric nu se lasă cotropită cu totul
de raţionalism, de interogaţiile intelectului sau de timbrul cartezian al
enunţului. În mod sigur, una dintre cele mai provocatoare condiţii e cea de
profesor de literatură. Cum poţi să „predai” ceva care nu se lasă prins în
concepte, ceva atât de inefabil cum este lirismul? Cum poţi să dispui
cuvintele în forma paradoxală a unor trăiri de dincolo de cuvinte? Este
ceea ce profesorul de literatură încearcă să facă, orientând minţile celor
tineri în teritoriul complex, nelipsit de accidente sau de meandre, al
culturii şi al literaturii.

- Există un complex al literaturii provinciale în România?

- Întotdeauna a existat, la noi, un fel de complex (de inferioritate/
superioritate) al literaturii provinciale. Nu fără dreptate, însă adesea acest
complex a fost exacerbat, clamat poate mai mult decât ar fi fost necesar.

25
 Interviu

Căci, nu de puţine ori, provincia tinde să acumuleze mai multe orgolii,

frustrări şi obsesii inaugurale decât Centrul. În fapt, evoluţia literaturii
române mi s-a părut o neîncetată emulaţie/competiţie între Centru şi
Margine, o pulsiune necontenită a valorilor centralităţii şi a valorilor
periferiei. Evident, fixarea în „provincialism” nu e decât semn de
stagnare, de claustrare în obişnuinţe şi stereotipuri şi chiar de regres.
Literatura înseamnă, în fond, deschidere, dialog, valoare estetică, adică
ieşirea de sub tutela oricărei embleme minimalizatoare, a oricărei forme
de închistare sau de anchilozare. Să ne gândim, însă, că, în context
european, literatura română însăşi are, adesea, un aer provincial, o ţinută
labilă, când nu e de-a dreptul anonimă, necunoscută, cu unele excepţii,
publicului occidental. Provincialismul poate fi, însă, şi rodul unei erori de
percepţie, sau al unei autoiluzionări a celui care, crezându-se situat în
centru, se află, de fapt, într-o poziţie periferică, alimentându-şi, mereu,
mirajul centralităţii din frustrările şi autosuficienţa provinciei. În fond, în
literatura română, chiar dacă marile valori au fost validate de centru, ele
sunt rodul, geografic şi spiritual vorbind, al unor provincii, iar sintagma
genius loci are, nu numai din această perspectivă, deplină acoperire. Actul
creator autentic este tocmai acela care nu ţine cont nici de centru, nici de
margine, situându-se, mai degrabă, într-o perspectivă strict axiologică,
dezbărată de orice complexe, mutaţii de sensibilitate sau de umori. O
cultură cum este a noastră nu poate face abstracţie de provinciile sale, dar
nici nu le poate absolutiza importanţa sau veleităţile, după cum nici
postura centralitară nu poate fi fetişizată fără riscuri în planul funcţionării
optime a metabolismului cultural.

„Eu cred că poetul este cu adevărat poet doar în

momentul în care scrie sau meditează asupra poeziei
pe cale de a fi scrisă”

- La Universitatea „Petru Maior” din Tîrgu Mureş, unde predaţi, sunteţi

un modelator de tineri care devin cadre didactice. Cum vedeţi
dumneavoastră actuala programă şcolară? Ce ar trebui să conţină pentru
a apropia elevii de lectură, pentru a-i ajuta să devină adulţi interesaţi de
literatura română?

26
- În opinia mea, trebuie să existe o legătură foarte strânsă între cele două
componente ale învăţământului românesc: universitar şi preuniversitar.
Această legătură optim ar fi să funcţioneze inclusiv în cadrul conceperii
programei şcolare, care s-ar cuveni să aibă parte de o elaborare mai
documentată, dar şi de o mai bună plasare în context cultural şi în
dezbatere publică. Dezbaterea atentă a unui astfel de document şcolar de
primă importanţă este imperios necesară, tocmai pentru a se audia opinii şi
voci diverse ale actanţilor sistemului de învăţământ, pentru a se asigura un
feed-back util, care să verifice validitatea unor idei, proiecţii metodologice
sau articulaţii didactice. Consider că actuala programă şcolară este destul
de stufoasă, ea neasumându-şi, pe de altă parte, misiunea de a oferi
elevilor repere valorice ferme, un fundament canonic şi axiologic care să-i
orienteze cu adevărat în spaţiul literaturii române. Pe de altă parte, se
acordă, cred eu, un rol mult prea accentuat textului non-literar, care tinde
să capete aceeaşi importanţă cu cel literar. După cum, de asemenea, cu
părere de rău o spun, există un deficit de importanţă acordat interpretării
textelor literare, acordându-se o pondere nefiresc de mare lecturii,
comunicării (mai ales online), pragmatismului şi, din păcate,
superficialităţii. Textele de studiat nu pot fi selectate exclusiv prin prisma
tematicii pe care o valorifică, perspectiva axiologică ar fi cea mai adecvată
pentru selecţia acestor opere literare. Cred că studiul literaturii române
încă mai aşteaptă o viziune unitară şi coerentă, un suflu înnoitor, prin care
textul literar să fie asumat în imanenţa sa, dar şi ca punct de plecare al
unor reflecţii educativ-etice. Iar o programă eficientă trebuie să dispună de
un orizont valoric adecvat, să ofere obiective clar definite, să nu limiteze,
ci, dimpotrivă, să sugereze o benefică deschidere, oferind resurse
metodologice şi interpretative care să conducă la revigorarea „plăcerii
lecturii”, care să-i ferească pe elevi de pericolele platitudinii,
standardizării, ale stereotipurilor şi rutinei.

- Ion Pop, în „Echinox. Vocile poeziei” rememorează debutul

dumneavoastră ca fiind „ceva din fantezia suav-inchizitorială a unui Emil
Brumaru, suferind şi el, puţin teatral, de excesul de beatitudine
transfiguratoare a banalului.” Cum vedeţi dumneavoastră evoluţia
scrisului poetic de la acest prim volum, din 1994, până la „Geometriile
umbrei” din 2011?
- Privind din interior această evoluţie a scrisului meu poetic, aşadar cu un
ochi subiectiv-empatic care inevitabil deformează şansele unei
deconstrucţii autoscopice adecvate, pot să constat că, în linii generale,
temele, toposurile, ca şi viziunea – au rămas cam aceleaşi. Şi nu puteau să

27
 Interviu

nu rămână aşa, din moment ce scrisul este amprenta aceleiaşi făpturi care
vede, prin lentila cărţilor citite, a aventurilor imaginarului şi a viselor
încarnate şi reîncarnate, lumea aşa cum îi place ei să o vadă:
transfigurând-o, prin resursele integratoare ale fanteziei, dându-i culoarea
reveriei, forma spaimelor şi angoaselor de fiecare zi. Ce s-a schimbat,
totuşi? O nuanţare a trăirii lirice, poate, o aplecare mai atentă asupra
cotidianului, în care îmi place să-mi văd proiectat chipul, vocea interioară,
revelaţiile mai mult sau mai puţin tulburi, dar şi o percepţie mai acută, aş
îndrăzni să spun, a adâncurilor şi înălţimilor lumii, aşa cum se întrevăd
acestea, în palimpsestul trăirilor noastre. Eu cred că poetul este cu
adevărat poet doar în momentul în care scrie sau meditează asupra poeziei
pe cale de a fi scrisă. Poetul e poet adevărat doar atunci când se află în
exerciţiul creaţiei lirice. Altminteri, în celelalte împrejurări ale vieţii lui
diurne, el poate fi un ins mai mult sau mai puţin onorabil, cu stare civilă,
semnalmente şi antecedente care ar putea (sau nu) să trimită la anvergura
practicii scrisului, la existenţa sa esenţială, „nocturnă”. Încă un aspect se
cuvine a fi semnalat: poezia este, pentru mine, rodul unor experienţe
singulare, de care mă bucur în momente fulgurante, experienţe de care, cel
puţin în primă instanţă, nu sunt pe deplin responsabil. Scriu ce mi se
dictează, iau ce mi se dă, ofer ceea ce primesc. Ştiu că toate acestea par
deja banalităţi, dar ţin să confirm, pe propria mea piele poetică,
legitimitatea acestor aspecte care ţin de capacitatea inspiraţiei de a ne
pune în legătură cu sinele nostru adânc sau mai degrabă cu o instanţă de
dincolo de noi. Îmi vine în minte un splendid fragment din Nietzsche care
detaliază efectele şi afectele acestei experienţe revelatoare care e
inspiraţia: „Cuvântul: revelaţie, luat în sensul că deodată ceva se revelează
vederii sau auzului nostru, cu o acută precizie, cu o inefabilă delicateţe,
«ceva» care ne zguduie până în adâncul fiinţei noastre – acest cuvânt este
expresia realităţii exacte. Asculţi şi nu cauţi, iei, fără să te întrebi cine dă.
Asemeni unui fulger, gândirea izbuteşte deodată, cu o necesitate absolută,
fără şovăire sau căutare. Niciodată n-a trebuit să aleg. Este o încântare, în
timpul căreia sufletul nostru cuprins de o nemăsurată tensiune se uşurează
uneori printr-un torent de lacrimi (…) este un extaz care ne răpeşte nouă
înşine, lăsându-ne percepţia lăuntrică a mii de fiori delicaţi, care ne fac să
vibrăm în întregime (…) Este o plenitudine de fericire, în care extrema
suferinţă şi groază nu mai sunt resimţite ca un contrast, ci ca părţi
integrante şi indispensabile, ca o nuanţă necesară în sânul acestui ocean de
lumină”. Afectivitate, fantezie şi frenezie, spirit empatic, reducţie a
esenţialului la starea inepuizabilă a cuvântului ce fixează imprecisul,

28
vagul, inefabilul în structura sa perisabilă şi instabilă – toate aceste
elemente trasează conturul nedesluşit al stării de inspiraţie.

- Aţi studiat îndeaproape activitatea literară a poetei Ana Blandiana, i-aţi

dedicat şi un volum, „Ana Blandiana, monografie critică” (Editura Aula,
Braşov, 2000)... De ce v-aţi oprit doar asupra acesteia, fiind (din câte
ştiu) singura monografie semnată de dumneavoastră?
- În scrierea acestei cărţi despre Ana Blandiana (mult timp a rămas singura
monografie dedicată poetei) un rol definitoriu l-a avut spiritul de arhitect
cultural al lui Alexandru Muşina, care a configurat colecţia Canon la
Editura Aula, o colecţie mai mult decât necesară în contextul unei
literaturi contemporane ce nu avea desenul unei hărţi canonice limpezi, cu
sorţi de adevăr, stabilitate şi legitimitate. La îndemnul generos, insistent
cu măsură, al lui Muşina am scris această monografie despre Ana
Blandiana, în care am încercat să sugerez complexitatea universului
poetic, amplitudinea tematică, particularităţile viziunii şi ale scriiturii, dar
şi originalitatea întregului demers al poetei, de la cel poetic, la cel epic şi
eseistic. De altfel, în paranteză fie spus, Alexandru Muşina a fost cel care
m-a stimulat să public şi câteva cărţi de critică literară în care am căutat să
interpretez, dintr-o perspectivă didactic-analitică, marile opere ale
literaturii române (Poezia clasică şi romantică, Simbolism, modernism,
tradiţionalism, avangardă, Poezia neomodernistă, Istoria didactică a
literaturii române). Pe de altă parte, am fost determinat să scriu această
monografie şi de un alt aspect, personal, de această dată, acela al afinităţii
dintre structura mea temperamentală şi literară şi universul artistic al
autoarei Călcâiului vulnerabil. Am considerat că Ana Blandiana este o
voce prestigioasă a poeziei româneşti, dar şi o exemplară conştiinţă civică,
astfel încât valoarea operei, precum şi reverberaţiile morale ale
verticalităţii autoarei conferă prestigiu şi prestanţă unei activităţi literare
de certă anvergură. Scrisul şi vocea Anei Blandiana au reuşit să
demonteze poncife propagandistice şi clişee literare, să dezamorseze
locuri comune, stereotipii şi prejudecăţi. De altfel, tema etică, a
responsabilităţii e în mod sugestiv recurentă în toate cărţile, pentru că
poeta resimte, cu reînnoită suferinţă, cu acuitate, imposibilitatea de a
discerne cu precizie limitele binelui şi ale răului, de a decanta valori şi
repere morale. Din această suferinţă expusă cu limpezime în versuri
melancolic-austere renaşte intransigenţa poetei, ce rezumă un concept al
culorilor nete, al formelor lipsite de echivoc, al valorilor inviolabile şi
ferme. Am expus, în această carte, modul în care dinamica imaginilor
poetice e fundamentată pe tensiunea dintre cognoscibil şi incognoscibil,

29
 Interviu

dintre gând şi cuvânt, dintre increat şi creat, opoziţii ce exprimă nevoia

imperioasă de clarificare interioară, într-un necesar şi expresiv exerciţiu al
lucidităţii şi exigenţei morale ce reuneşte trăirea, scrisul şi meditaţia
asupra scrisului.

„Dacă privesc în jurul meu, în ultima vreme, observ

foarte multă încrâncenare, pe teme de natură
extraliterară, mai degrabă, sau care privesc instituţii
ale literaturii, observ o radicalitate demnă de cauze
mai bune, o neaşezare ce reiese din impulsuri
intempestive, prejudecăţi şi dizarmonii”

- Care este direcţia viitoare a literaturii într-un secol tot mai dependent
de tehnică şi tot mai îndepărtat de emoţie?
- Viitorul literaturii nu va fi cu mult diferit de viitorul omenirii. Se pare că
omenirea se îndreaptă, cu repeziciune, spre o perfecţionare a tehnicilor
informaţionale, de comunicare cât mai rapidă şi mai eficientă între
oameni, dar şi spre o diminuare a imperiului emoţiei. Literatura, zic eu,
va avea şansa, într-o astfel de ambianţă dominată de realitatea proiectată
online, într-o astfel de competiţie cu lumile virtuale programate de
computere, să îşi nuanţeze mesajul, să îşi radicalizeze sau să-şi simplifice
limbajul, să devină mai autentică prin apropierea de cititori. Literatura îşi
va restructura şi rafina componentele, accentuându-şi, probabil,
componenta ei comunicaţională, fără să renunţe, însă, la capacitatea sa de
a transmite frumuseţe afectivă, prin tensiune emoţională, conservându-şi,
totodată, frumuseţea estetică, rezonanţa expresivă, care e însăşi identitatea
ei inconturnabilă. De altfel, nu pot decât să fiu de acord cu Nichita
Stănescu, cel care scria, în 1982, referindu-se la viitorul literaturii într-o
lume copleşită de tehnică: „Viitorul literaturii sunt convins că va coincide
cu viitorul omului. Nu împărtăşesc câtuşi de puţin pesimismul panicard al
celor care cred că tehnica va desfiinţa interesul faţă de literatură.
Dimpotrivă! Nu cred, de asemenea, că literatura va putea fi fabricată de
computere. Este adevărat că, cel puţin în principiu, un computer poate să
facă un sonet de Shakespeare. Da, dar aceasta cu condiţia să se fişeze
opera shakesperiană şi să se programeze în computere structura sonetelor

30
lui Shakespeare. De altfel, computerele şi în ştiinţă au rolul de a soluţiona,
iar nu acela de a crea. Cui i-a dat vreodată prin cap şi cine şi-ar putea
imagina vreodată că prin crearea unui ceas perfecţionat se poate crea şi
timp?”.

- Al. Cistelecan vă consideră un „suflet bun şi un om de treabă” într-un

domeniu în care detaşarea şi lipsa atacului asupra textelor sunt reacţii
rare, de nu nemaiîntâlnite. Care este regula de selectare şi scriere a
recenziilor?
- Da, cred că Al Cistelecan are dreptate. O fi vorba, probabil, de o
fatalitate temperamentală, de un concurs de împrejurări al genelor, de o
turnură implacabilă a destinului? Nu ştiu dacă detaşarea e o atitudine chiar
atât de rară la noi, însă e cert că eu prefer exerciţiul hermeneutic aşezat,
echilibrat, raţionalist unor şarje demolatoare, unor interpretări incisive,
oricât de motivate în aparenţă. Nu ştiu cât este program şi cât este
înclinaţie înnăscută în această temperanţă a judecăţii critice, în această
abstragere de la jocurile mai radicale ale arenei literare. Selecţia cărţilor
pe care le comentez e una valorică şi empatică. Scriu despre cărţile care
îmi spun ceva, care îmi plac, în care am încredere că, prin valoarea lor
estetică, vor însemna ceva în relieful literaturii române contemporane. Nu
scriu despre cărţile care nu-mi spun nimic, care nu mă conving de propria
lor însemnătate şi valoare. Dacă privesc în jurul meu, în ultima vreme,
observ foarte multă încrâncenare, pe teme de natură extraliterară, mai
degrabă, sau care privesc instituţii ale literaturii, observ o radicalitate
demnă de cauze mai bune, o neaşezare ce reiese din impulsuri
intempestive, prejudecăţi şi dizarmonii. Literaturii române de azi i-ar fi
necesare, dimpotrivă, mai mult echilibru, mai multă maturitate a judecăţii,
mai multă luciditate în perceperea propriei ei condiţii.

„Cititorul e personajul lecturii, al cărţii pe care o

citeşte dar şi al propriului său destin format din
relieful bibliotecii imaginare sedimentate de-a lungul
unei vieţi întregi”

- Care este cartea care v-a convins să urmaţi Filologia? Dar volumele
care v-au format ca scriitor?

31
 Interviu

- Cred că scriitorul care a declanşat, în cazul meu, pasiunea de a scrie, la

vârsta copilăriei, a fost Jules Verne. Citindu-i romanele de aventuri, cu
sugestiile miraculoase ale fanteziei şi ale neprevăzutului, cu irizările
misterului şi ale necunoscutului, am simţit nevoia să imaginez eu însumi
lumi ficţionale, întâmplări trăite sau închipuite, personaje cu conturul
oamenilor întrezăriţi în spaţiul realităţii sau al visului. Am scris, în acest
fel, proză, apoi poezie, eseu sau studii de critică şi istorie literară,
devenind, de atunci încoace, robul fascinat al acestei meniri, al acestei
nelămurite conştiinţe de a fi altceva, de a simţi altceva, de a întruchipa
alte noţiuni, forme şi tipare ale timpului interior şi ale memoriei. Nu e
vorba de o singură carte care m-a convins să urmez Facultatea de
Filologie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”. Au fost mai multe cărţi.
Îmi amintesc că citeam cu interes, în anul admiterii la facultate (1985),
mai ales scriitori francezi (Balzac, Zola, Proust, Camus, Sartre), scriitori a
căror operă exprima, dincolo de excelenţa scriiturii, o atitudine, o trăire
etică, un sens modelator. Am citit apoi multă poezie (Apollinaire, T.S.
Eliot, Pound, Pessoa, Umberto Saba, Ungaretti, Valéry, Nichita Stănescu,
Brumaru, Blandiana, Cărtărescu, Ion Mureşan ş.a.). Le datorez enorm
acestor scriitori, tuturor şi fiecăruia în parte, în privinţa modului meu de a
înţelege poezia, literatura în general. Am recunoscut şi recunosc, în
continuare, rolul modelator al lecturii în formarea mea ca scriitor.
Consider condiţia de cititor ca una privilegiată. Cititorul e personajul
lecturii, al cărţii pe care o citeşte dar şi al propriului său destin format din
relieful bibliotecii imaginare sedimentate de-a lungul unei vieţi întregi.
Presiunea fragilă a lecturii asupra textului îi imprimă acestuia graţie,
tandreţe, rafinament, o nobleţe care se întâlneşte în mod firesc cu
luciditatea. Scrisul şi cititul, textul şi realitatea, autorul şi cititorul sunt
imaginile metonimice, în oglindă, ale cunoaşterii prin literatură, din ale
cărei promisiuni, amăgiri şi reverii s-a născut, în fond, „progresul” culturii
şi civilizaţiei umane. Între text şi umbra lui, cititorul, se întinde
imperceptibilul relief al imaginarului, ce desemnează ambiguităţile şi
devenirea făpturii umane, cu precarităţile, iluziile şi deziluziile ei. Eu cred
că literatura este, înainte de toate, o formă persistentă, imperativă, de
memorie, de ascultare atentă a propriei fiinţe, de acum şi dintotdeauna, cu
ceea ce are ea mai autentic, mai frenetic. Literatura nu acordă, însă,
cititorilor doar o dimensiune esenţializată a existenţei, ci şi o noţiune
inedită, fondatoare, a emoţiei, o altă percepţie a raportului dintre vis şi
veghe, dintre prezent şi trecut. În acelaşi timp scrisul, ca şi reversul său în
filigran, lectura, presupune o continuă nelinişte şi interogare, presupune
intrare şi ieşire din labirintul cotidian al neliniştilor şi frustrărilor, al

32
amăgirilor şi vegherilor unor cuvinte care nu se dăruiesc decât sporadic, în
clipe de privilegiat ecou afectiv şi intelectual. Lectura nu aşteaptă
răspunsuri, ci mai curând plasează întrebări, enunţate cu nesiguranţă a
înţelegerii rosturilor lumii şi ale cuvântului propriu şi, totodată, cu
obstinaţie în asumarea propriei condiţii. Lectura este, însă, şi un spaţiu
compensatoriu, al imaginarului eliberat de inhibiţii şi restricţii, în care
neliniştile şi iluziile cititorilor, ajunse la scadenţă, se transformă în revanşe
ale frustrărilor existenţiale. Scrisul, ca şi lectura, sunt o însumare a
aşteptărilor şi dezamăgirilor, o diagramă a dezastrelor şi întemeierilor pe
care le suportăm cu toţii, cititori de ieri, de azi şi de mâine. Lecturile
noastre sunt, în fond, alcătuite din alchimia cotidianului şi din
promisiunile unui paradis abia bănuit, undeva, în mirajul unei
transcendenţe himerice. Mă confrunt, acum, mai ales cu provocările
bibliotecii personale, îmi dau seama că sunt multe cărţi pe care încă nu le-
am citit cu suficientă atenţie, pe altele nu le-am recitit de mult, de altele aş
vrea să mă apropii, însă din diferite obligaţii cotidiene încă nu am reuşit.
Biblioteca, dincolo de bogăţia de sensuri, de idei şi de profiluri umane pe
care le închide în ea, îmi oferă şi o stare de nelinişte, pentru că îmi
sugerează starea de fragilitate a literelor tipărite, precaritatea cărţilor şi a
gândurilor pe care le cuprind. Supuse eroziunii timpului, ameninţate de
forţe biologice, ideologice sau morale, cărţile oferă garanţia continuităţii
efortului de cunoaştere. Bibliotecile sunt mărturii ale fragilităţii şi ale
forţei cuvântului scris, ele transpunând în litera scrisă şi tipărită mărturiile
trecutului pentru prefigurările unui viitor incert şi ireal.

- Cum percepeţi literatura tânără actuală?

- Literatura tânără e foarte dinamică, cu o ofertă bogată în sensuri, tehnici
de creaţie şi viziuni despre literatură. E vorba, însă, cum e şi firesc pentru
un fenomen in progress şi de o anume neaşezare, sunt multe voci
individualizate, care şi-au câştigat deja o reputaţie, sunt altele lipsite de
relief identitar, mai şterse, însă toate aceste voci, profiluri şi identităţi
formează tabloul de ansamblu al literaturii tinere de azi, un tablou
multietajat, cu diverse straturi, dimensiuni şi paliere, care, desigur, pe
măsura trecerii timpului şi a unei dezvoltări a receptării critice, îşi va
limpezi contururile, îşi va defini mai bine liniile de evoluţie şi îşi va
exprima cu mai multă fermitate obiectivele, exigenţele şi intrasigenţele. Pe
de altă parte, resimt cu amărăciune sintagma lui Alecsandri despre
românul „născut poet”, pentru că ea se verifică azi, mai mult ca oricând. Se
pare că toţi românii sunt poeţi, în cuget, în simţire, dar şi mai mult în
orgoliul de a-şi vedea numele tipărit pe o carte. Cuvintele „poet”, „scriitor”

33
 Interviu

sau „intelectual” par să fie ele însele compromise, prin lipsă de acoperire,
de substanţă, de simţ etic şi estetic din multe cărţi tipărite cu prea multă
largheţe în România, încât cuvintele de mai sus au ajuns să nu mai
însemne aproape nimic. E atâta grafomanie şi maculatură în România de
astăzi încât literatura adevărată, autentică, riscă să fie asfixiată, asediată,
compromisă, iar profesiunea de scriitor e din ce în ce mai greu de
circumscris şi de asumat în sensul său autentic şi nobil.

- Un scriitor trebuie să fie şi un model pentru societate? Fiind un scriitor

echilibrat, ce părere aveţi despre scriitorii rebeli, despre „bad boys” ai
literaturii? Nonconformismul lor amplifică valoarea cărţilor semnate sau
nu?
- Ideal e ca un scriitor să rămână scriitor, cu orice preţ, chiar cu preţul
unui posibil dezacord cu normele cetăţii. Dacă scriitorul izbuteşte să fie şi
model pentru alţii, să atingă rangul de reper, moral, estetic, cu atât mai
bine lui, şi ţării… cu atât mai bine. Dacă postura de „bad boy” nu e una
prefabricată, artificială, dacă ea nu rezultă doar din nevoia de a epata, dacă
e, cu alte cuvinte, rezultatul unei tensiuni interioare, dacă e o emergenţă a
spiritului şi a identităţii proprii unui scriitor, atunci nu pot decât să fiu de
acord cu această manifestare a naturii intime, profunde a eului. În anumite
limite, desigur: acelea ale bunei cuviinţe şi ale bunului-simţ.
Nonconformismul nici nu amplifică, nici nu reduce valoarea unor cărţi.
Valoarea operei este una ce decurge din natura sa intrinsecă, ireductibilă,
decurge din unitatea perfectă, indisolubilă dintre afect şi expresie, dintre
emoţie şi scriitură, embleme ale cunoaşterii prin literatură.

34
 Poeme de
Iulian Boldea

Naştere
din trufia trupului ei
cu carnea susurând discret o rugă neştiută
copilul se desprindea lent de neant.
se zbătu câteva clipe cu zdrenţe amniotice în juru-i
ca o aură de sânge şi fecale.
nici o amintire din lumea cealaltă, ca şi cum
memoria i-ar fi fost ştearsă dintr-o dată:
doar un ţipăt scurt vestind
intrarea într-o nouă lume
o nouă lume

Copilăria
copilăria mea înfricoşată şi trudnică
cu sunetul amintirii rostogolindu-se pe dalele reci
copilăria mea cu plânsul statuilor despletite
cu înfiorarea de taină a timpanelor oarbe şi mute
copilăria mea ca un manechin cu ochii plecaţi
cu surâsurile amanetate cu ridurile contrafăcute
copilăria mea cu zarva dimineţilor cu umeri de vânt
cu înserări nedesluşite cu suspine citeţe
copilăria mea pierdută ca o ninsoare mecanică ca o eternitate electrică
copilăria mea ascunsă sub pleoape pentru totdeauna
35
 Poesis

copilăria mea enigmatică

aşteptând cu răbdare trupul ce-o va purta încrustată în cearcănele
iluziei neabătute...

Iubire
buzele tale cu surâsuri melodioase şi copilăria
cernută din oglinzile etern orgolioase ale trecutului.
sufletul meu melancolic ca o autopsie a toamnei
şi foamea aceasta nelămurită.
sărutul uitat pe o masă lângă
amăgitoarea deziluzie a iubirii
şi mângâierile înverşunate
nesupuse ca nişte voci îndepărtate
destrămate tot mai mult
sub cerul nenăscut...

Replici
enigmatică brumă pe frunzele toamnei
culori pustiite şi demonii luminii reculeşi
pe potecile frigului păşim pe îndelete
doar liniştea se aude bătând rar
în razele soarelui de toamnă
cu sunetul grav de clopot auriu
inviziblă frică dezlănţuit masacru al culorilor
nimeni aici în zarva delicată a timpului
mască vegetală
paloare verde
umbră aurie...

36
 O moarte
anunţată
prin CNSAS

un eseu de Magda Ursache

Erau peste tot: informatori de bancă şcolară de la geam, informatori

de cantină studentină, de cenaclu, de serviciu şi de vacanţă, de bloc şi de
scară de bloc. Parafrazând un cântec de brigadă : Trec rânduri –rânduri
turnători...Direcţia o trasase generalul de provenienţă NKVD, Pantelimon
Bodnarenko, alias Pantiuşa,diminutiv de la Pintilie, care lărmuia într-o
plenară : „ Orice om are o sculă şi de scula ei (sic!) se îngrijeşte.La
Securitate –scula noastră sunt informatorii.” Iar în ’71, Ceauşescu l-a
reabilitat pe Pantiuşa, aşadar a aprobat sumbrul experiment Piteşti. Care
Pantiuşa îşi sorbea vodka (în traducere liberă : apşoara) în linişte, în
Cartierul Primăverii, ascultând Europa Liberă. Teohari Georgescu ,
ministru de Interne în anii Patimilor după Piteşti, a fost şi el reabilitat de
Ceauşescu; la fel Nicolschi, comandant suprem Secu până-n anii ’60-’62.
A primit pensie grasă de la stat. Nici nu i-a trecut prin cap lui Ceauşescu
să-i aducă pe banca acuzării pe capii acelui laboratoire concentrationnaire
(Virgil Ierunca) din închisoarea Piteşti, funcţionând cu toate motoarele
terorii între decembrie ’ 48 şi august ’53. Locotenentul Marina, nume
făcut,după Goma, din Mahrer sau Mayer; şi nu-i nici o ofensă rasială aici )
şi-a băut berea pe o terasă din Bucureşti, lungă vreme.N-au păţit nimic, în
anii socialismului, nici Petrache Goiciu,comandantul penitenciarului
Gherla, nici Dumitrescu, director la Piteşti, pe care-l desfătau torturile
urmărite ore-n şir prin vizeta puşcăriei.Zbirul Leonte Răutu, călăul culturii
române, a fost pensionat în ’81, iar fiica Lena şi ginerele Andrei Coler (sau
Koller) au emigrat în SUA. Legal.Doar colonelul Zeller s-a autopedepsit,
trăgându-şi un glonţ în cap, după căderea Anei Pauker, într-un cimitir
37
 Eseu

ortodox. Iar acest vârf al ororii, al sadismului şi cinismului, experimentul

Piteşti, lipseşte din cartea lui Vladimir Tismăneanu, raportor prim în
Procesul comunismului, Arheologia terorii. Carte ajunsă la a câta ediţie
oare?
De altfel, destăinuirile halucinante ale celor „reeducaţi” ca
„elemente declasate”, de la elevi şi studenţi la vârstnici bătuţi cu saci de
nisip până-n moarte (la Gherla, scrie Dumitru Bacu, „ s-a bătut numai de
dragul de a se bate” ), trecuţi prin bolgiile carcerare, sunt ocolite :
descrierea supliciilor , a torturilor înjositoare e greu de suportat de cei cu
gust estetic subţire, deşi tăcerea e un tribut adus celei mai rele utopii :
comunismul.
Ce-a fost cel mai îngrozitor acolo? Celula a încetat să fie loc al
solidarizării umane: băteai ca să nu fii bătut,turnai ca să nu fii turnat,
torturai ca să nu fii torturat, victima identificându-se cu agresorul.
Conştiinţa era zdrobită dacă, pentru un colţ de pâine în plus, inventai vicii
pe care nu le aveai, îţi demascai părinţii, mărturiseai că ţi-ai violat
sora....”Subsemnatul, bandit, îmi demasc mama.”Şi astfel de autoacuzări
absurde erau folosite ca probe în procesele Tribunalului poporului.
După ’64, tartorii Securităţii au devenit persuasivi : au spălat creiere fără
lovituri cu bâta în cap, în cap , în cap , au perfectat „creator” denunţul
reciproc.
La revista „Cronica”, ştiam bine pe ce lume literară trăiam.Adjuncţii
se interturnau, N. Barbu turna dramatic şi teatral, Corneliu Sturzu turna
poetic şi patetic, în numele „discursului îndrăgostit” de nea Nicu, de unde
şi izbânzile sociale: bun să fie redactor şef adjunct la „Cronica” , între ’65
şi ’68, bun să fie director la Teatrul Naţional,unde s-a lansat lozinca
Trăiască Ceauşescu, trăiască şi poporul ( sau cam aşa ceva), apoi redactor
şef adjunct la Editura Junimea, între ’72 şi ’79, redactor şef la „Convorbiri
literare”... (şi-i mulţumesc Ioanei Diaconescu pentru nota subsolică din
vol. Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în arhivele Securităţii,Ed.
Junimea, 2017 ). Pot să-mi închipui că bădia Leon era în întrecere
stahanovistă cu Zaharia Sângeorzan, având acces la N. Steinhardt. Or,
Steinhardt a fost înconjurat de cca. 70 de turnători, de la intervievanţi la
purtători de camilafcă, factori poştali, prieteni-scriitori. Într-o predică –
diatribă din Dăruind vei dobândi, monahul Nicolae considera „dintre
mişeleştile păcate cel mai scîrbavnic” nu altul decât „păcatul turnătoriei”.
Am avut parte de ancheta Securităţii pentru o greşeală de tipar pe
care n-am comis-o, considerată gravă greşeală politică ; nu şi corectoarea
revistei, care mai corectează şi acum, Krupskaia, cum o poreclise
tehnoredactorul Valer Mitru , pensionat ca să i se facă facă loc unui

38
oarecare Vasiliu, scos din redacţie în acel Decembrie, ca informator. Cum
ştia Leonţâcă (patent Mihai Ursachi) să-i contracareze pe cei aflaţi în delict
de opinie, mai rar cineva. Dar poetul inelului cu enigmă n-a avut în grijă
ascensiunea socială, nu s-a supus îndoctrinării – clarificării – verificării. A
nu semna angajamentul cu Securitatea însemna să devii „parazit” al
societăţii, adică şomer. Cel nedevotat cauzei a plătit la greu. A fost
„operat” temeinic (operator: decanul Vasile Arvinte) de un post meritat la
Catedra de Germană; i s-a refuzat apoi un post de redactor la „Convorbiri
literare”.Pe urme, a avut mereu diverşi căpitani, colonei, chiar fete de
colonei.Uneia i-a cerut, ca dovadă că are suflet neprihănit, să-i aducă
pistolul tatălui. Şi blonda desăvârşită i l-a adus, punându-i la dispoziţie şi
cei 30 de bani purtaţi la jartieră.
Spune Ioana Diaconescu decis că, faţă de înflăcăratul Cezar
Ivănescu, Ursachi era „temperament placid” (notă repetată: „extrem
placid”, „subtil-cinic şi molcom”). Nici pe departe. Era tăios ca o spadă de
Toledo şi nu şi-a ţinut-o la brâu, ci a folosit-o. N-a făcut pactul cu diavolul,
a refuzat orice tranzacţie, întrezărind cât de lungă e puntea. Abia au
aşteptat să-l aresteze pentru încercarea de a traversa înot Dunărea, în ’61,
şi să-l bage în Fort 13. Leonte îl presa să scrie „poezie ocazională”, ca să
nu i se zică poezie de partid, prefăcându-se a nu şti că, la Colocviul de la
Iaşi, din ’ 78, unde s-a pus acut problema versificărilor submediocre pe
teme indicate de „sus”, Mihai Ursachi citise Colocviu despre funie în casa
spânzuratului. Placid? Poate că Cezar Ivănescu era Leu, dar Ursachi a fost
în stare să-şi schimbe şi data naşterii, de la 20 februarie la 17, ca, trecut
într-o zodie nouă, de la Peşti la Vărsător,să influenţeze, pesemne, astrele.
În studenţia lui Cezar Ivănescu, se cam încheiase „perioada
sângeroasă” a Securităţii, când torţionarii omorau din bătaie la fel de uşor
cum îşi tăiau unghiile; când anti şi necomuniştii erau călcaţi cu cizmele pe
stern până mureau; când ţăranilor înstăriţi le scoteau dinţii de aur cu
patentul (ca tatălui „chiabur” al lui Vladimir Streinu) ; când creştinii erau
„botezaţi” cu capul în tinetă. „Nu contează nici mână, nici picior, nici chiar
capul, informaţii să iasă”, hotărâse Nicolschi. Metoda ciomăgeală, până
declari ce vrea anchetatorul să declari, nu se mai folosea atât de
intens.Locotenent –colonel Augustin Albon nu mai omora cu lopata
deţinuţi la Canal,nu-i mai călca în copitele calului alb : „Cu gamela să
săpaţi Canalul, bandiţilor.”Ajunsese,după ce executase 2-3 ani de
Jilava,şeful croitorilor. Iar „Împăratul” Mişu Dulgheru, de la Direcţia
Anchete din MAI, fusese scos în rezervă ca simplu soldat şi-i supraveghea
la ICAB pe gunoieri. Asta până să se repatrieze în Israel.

39
 Eseu

După „metoda convingerii şi a liberului consimţământ”, elementului

instigator, negativist, defetist i se luau declaraţii prin presiune: „Recrutarea
se poate realiza şi pe bază de date compromiţătoare”, sta scris în
Regulamentul Securităţii. „Elementul” nu mai era lichidat, ci urmărit şi
pedepsit dacă nu se lăsa recrutat. Într-un Raport din 1961, se preciza şi cât
timp trebuia să dureze recrutarea lui Cezar Ivănescu : 5 ore (a durat numai
4). Cezar, student în anul al doilea la Filologie, - avea 20 de ani -, a fost
luat sub escortă under cover din faţa amfiteatrului, lucrat să semneze şi să-
şi schimbe numele în „Damaschin Ştefan”. N-a fost chip să se opună: a
fost inclus între informatori. Altă soluţie n-a avut decât să se deconspire,
ceea ce însemna scoaterea din lot. A făcut-o faţă de trei studenţi, în
tramvai. Public. L-a auzit femeia de serviciu, informatoare. În perioada
stalinistă, pe vremea neîndurătoarei Janeta Benditer, Nadia, şefa femeilor
de serviciu, avea drept de veto în Senatul Universităţii „Al.I.Cuza”.
Într-un an, Cezar a dat doar două note informative, „fără interes”
pentru ofiţer. Interesul era să-şi fi turnat colegii de facultate ori de cenaclu
„Ion Creangă”, pe Gheorghe Lupu sau pe Dan Laurenţiu. Dacă l-ar fi
turnat, Dan Laurenţiu, pe care l-am urmat la Secţia de poezie a „Cronicii”,
nu mi-ar fi cerut să scriu despre Rod, cartea de debut din ’68, care a fost şi
data debutului meu literar. În ’63, Ivănescu a devenit urmăritul „Ivanov”.
Ca şi Cezar, Petru a fost luat de un agent tot din uşa amfiteatrului
(”îmi prinsese mâna-n cleşte”) şi dus la sediul Secu din Casa Dosoftei. Te-
au bătut?, l-am întrebat. N-a răspuns. Văzuse un film sovietic şi-i scrisese
unui prieten, după Koneţ filma, ce prost fusese. Scrisoare interceptată. Cu
Bătrânu meu n-a ţinut munca de şantaj şi racolare pentru a intra în reţea.
Numele agentului l-am uitat, dar Petru mi-l arăta făcând cruci apostolice în
drum spre Biserica „4o de sfinţi”, din Copou.”Uite-l! S-a decis să trăiască
teandric”, l-a râs Bătrânu.
În 1969, Cezar Ivănescu primea, în fine, un post de redactor la revista
„Argeş”, adus de Gh. Tomozei. A rămas acolo până în ’72. Demisia şi-a
dat-o ca protest la Tezele din ’71, ale „revoluţiei culturale” care voia
reintroducerea realismului socialist. Ţucălarii PCR, activiştii urâţi şi proşti
(ca la noi, la Ieş, coborâţi de pe tractor sau veniţi de la coada vacii,
îmbrăcaţi corespunzător cu cămăşi rabattu ori în costume de un gri sceptic)
îi vânau pe cei ostili noii orânduieli. După ’71, se introdusese sistemul
jumătăţilor de normă, ca să fie mai uşor de controlat cei angajaţi astfel.
Linia de filaj se întărea, tentativele de racolare se înteţeau. Câţi nu şi-au
găsit prietenii în DUI (ca Dan C. Mihăilescu pe Artur Silvestri –Topor, ca
Andrei Bodiu pe Carol Sebastian-nume de cod : Max) .

40
 „Ai văzut, Mirceo, ce mulţi scriitori au turnat?”, se minuna Stelian
Tănase.”Folosiţi surse din conducerea redacţiilor şi a Uniunii Scriitorilor”,
venea ordinul din 10 X 1978, de la ministerul de Interne UM 0800
Bucureşti (v..Eu, fiul lor. Dosar de Securitate Dorin Tudoran, Ed.
Polirom, 2010, p. 82).
O re-repet: îmi place să mă gândesc că breasla noastră a dat un
număr mare de disidenţi, nu de gornişti (în Raport asupra singurătăţii de
Augustin Buzura, Geoană apare ca Goarnă), avându-i în vizor pe
recalcitranţi, rebeli, refuznici. Cezar Ivănescu şi confraţii erau controlaţi de
securistul USR, Victor Achim, îmbrăcat la patru ace, în costum la două
rânduri, cu revere late. Cezar, „Ivanov” în DUI, nemulţumea, ca şi
anturajul său „duşmănos”: Goma,Virgil Tănase, Mazilescu, Ţepeneag. În
Documentul nr. 23, cu data 15.10.1973, din volumul alcătuit de Ioana
Diaconescu, cineva informează (am spus informează?; de dezinformare era
vorba! ) despre prietenia cu Goma, ”ciudată” în opinia sursei (scriitor –
prieten?). Cezar era indignat de felul cum era sau nu publicat. Purta cu sine
un dosar cu articole respinse de „România literară”.
Întreb din nou: de ce nu se desecretizează numele informatorilor? Aş
vrea să ştiu cine-i sursa „Ruxandra” a căpitanului Victor Achim. Se poate
întrezări, de vreme ce îi cunoaştem pe participanţii la petrecerea dată de
Valeriu Cristea, în 8 decembrie 1973: Raicu şi Sonia Larian, Georgeta şi
Gabriel Dimisianu, Sorin Titel cu Raia, Augustin Buzura. Aş vrea să ştiu şi
cine-i sursa „Fălticeanu”, în cunoaşterea faptului că volumul Rod II fusese
oprit în redacţie, deşi avea referat favorabil de la Al. Paleologu, lectorul de
carte. Dar sursa „Pandelescu”? Se cunoştea bine cu N. Breban, dacă l-a
invitat pe acest „Pandelescu” acasă, la o vodkă, Cezar vorbind acolo fără
reţinere despre un memoriu de 20 de pagini (spre amuzamentul lui Breban,
care ştia cum merg lucrurile cu astfel de memorii care provocau doar un
vârtej de hârtii, proiectau unul de 80 de pagini), alcătuit de Ţepeneag,
Goma,Tănase şi el. Dacă se bucura de amiciţia lui N. Breban, îl presupun –
ghici, ciupercă - pe Florin Chiriţescu, redactor la Ed. Eminescu şi care
tradusese Eco, Numele trandafirului. Cât despre sursa iaşiotă căreia Cezar
îi ceruse să dea o variantă la Corbul lui Poe, pentru o antologie (de 15
variante în română) a lui Mihai Ungheanu, n-am îndoială că e chiar Pascu:
Sandu Pascu îl turna pe Alexandru Pascu, pas cu pascu.
Cum să nu tune şi să fulgere Dom Cezar contra „lingăilor” din
posturi, contra DGPT (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor),
coordonator Dumitru Popescu şi Dumnezeu? Din cauza surselor oficiale şi
surselor informative, prezente la masă şi-n pat, la chefurile de la madam’

41
 Eseu

Candrea, unde se spuneau multe, Direcţia I (ce nume de simfonie!) elabora

un Plan de măsuri, ordonat de ministrul de Interne, Emil Bobu.
Cenzorii ştiau, datorită sculelor perfecţionate (Cezar avea repartizată
o divizie), nu numai ce spuneai, dar şi ce voiai să spui. Iar neiubirea de
confraţi e sentiment comun(itar). Cei buni aveau şi cei mai mulţi pizmaşi.
Ca Nicolae Breban. În ’71, fusese exclus de trei ori, ca la brigadă: din
Biroul USR, din Comitetul de partid al USR, din CC-PCR. Şi tocmai cel
exclus, cu Dosar de Urmărire Informativă, a fost acuzat de colaborare cu
Pleşiţă şi somat să se revizuiască moral. Pentru ce? Pentru disidenţă sau
pentru ce? Breban activist? Când îl ardea Titus Popovici, născut pe funcţii
PCR, într-o plenară din 28-29 iunie ‚’77, că propagă fascismul, violenţa,
pornografia?
Şi Cezar Ivănescu, într-un Referat din ’75, era acuzat că ar „împinge
poezia până la cultul falusului.” Era şi morbid! Cenzurii nu-i plăcea faţa
morţii, nu-i plăcea nici folosirea verbului a ucide. Iar Cezar instiga,
ameninţa, punând în alertă Securitatea (percheziţii secrete, violarea
corespondenţei), că-şi va trimite clandestin poemele în Franţa. Sursa
„Gheorghiu” raporta că se arăta convins că va pleca în Occident, că se va
întoarce bogat de acolo şi că-i va servi pe toţi cu ţigări americane. Îmbarcat
în luntrea îngustă a speranţei în schimbare şi revenit în ţară, Mihai Ursachi
a găsit că pe scena mare a României se juca piesa Democraţia originală,
cu casa închisă. A constatat restauraţia securicomunistă, securistalinistă
chiar. Secilor le-a crescut piele nouă. Năpârcile pot face asta. S-au bazat pe
neţinere de minte şi pe neinformare. Castrarea memoriei s-a executat în
formă continuată, ca să se instaleze temeinic uitarea şi iertarea selectivă.
Se fac devoalări „pe sărite”, ca şi compromiteri „pe sărite”. Din Eu, fiul
lor, am aflat că existau „metode combinative de compromitere” (v. Ghid
pentru cititorul de cursă lungă), preluate postsocialist şi perfecţionate de
„mereu reînnoite lichele”, aşa cum le cântă şi le descântă Radu Ulmeanu.
Scrie Dorin Tudoran : „O memorie integrală l-ar face pe Vladimir
Tismăneanu să se scuipe singur în oglindă.” Numai el? Ar trebui să se
ferească de oglinzi şi Virgil Măgureanu, care a anunţat în presă că , la
revoluţie sau ce-o fi fost, au dispărut din arhivele Secu 39.000 de dosare.
L-a confirmat generalul Spiroiu, ministrul Armatei : „Armata e cu noi!”
Cleptocraţia DIE - SIE s-a rebrandizat. Cerul capitalismului carpatin
e plin de stelele de pe epoleţi. Şi nu numai în capitalişti s-au rebrandizat ei,
ci şi în justiţiari, în directori de gazete şi de canale TV. S-au creat posturi
pentru impostori. Informatorii s-au reciclat în diplomaţi,ca la noi la Ieş’
numitul Andrei Hoişie, întors de la Viena cu pantalonii în bernă.

42
 Autoculpabilizaţi, puţini. Doar un Mitropolit s-a scuzat pentru
colaborare cu Secu şi un boier, Alexandru Paleologu. Domnul Bălăceanu –
Stolnici a scos coarne boiereşti în direct la televizor, fără a pomeni că ar fi
comis o întovărăşire la crimă posibilă: schiţa de interior a Ieruncilor,
predată Securităţii, cu indicaţii inginereşti exacte. Măcar Eugen Uricaru şi-
a retras candidatura de la şefia USR, în 2005, după ce CNSAS l-a certificat
ca „Udrea”.
Şi pentru că nu s-a aplicat cum trebuia legea Gauk, pentru a fi
informaţi corect, onest şi fără rest, s-a lăsat loc pentru felurite devoalări cu
cheie politică. Mona Muscă nu era numai Mona, ci şi „Dana”. Oficeriul
Lăcătiş s-o fi amuzat că Modana lui, cu ceva muscuţe pe conştiinţă, a
pledat pentru Legea Lustraţiei, în Parlament.
Calea s-a deschis pentru orice fel de afirmaţii: Dan Zamfirescu –
„Neagoe” demonstra la televizor consecinţele benefice pentru prieteni ale
fraternizării sale cu Secu, în timp ce Goma era acuzat că a costat serviciile
franceze 300.000 de franci. I-aş fi replicat că şi Mihai Ursachi i-a costat pe
l.o. (lucrători operativi) ceva cheltuieli, dar nu s-a lăsat instrumentalizat.
Un zvon vehiculat prin 2001 era că poetul a fost propus de România pentru
Nobel. Poveste! Cum să fie propus dacă nu intrase în atenţia Puterii ?
Presa spune că efectivul ascultătorilor e mai mare acum decât în
vremi ceauşii. Aşadar, în sereitate ne putem simţi în securitate. Ce mai
vrem?

43
 Cronică

Mitologiile orașului
o cronică de Marius Miheț

Picto-poemul autobiografic pe care Victor

Brauner îl intitulase Ultratablou biosensibil
(1948) avea întâi de toate inscripțiile experienței
erotice, acum mitologizate. Născut tot la Piatra-
Neamț, Adrian G. Romila reface tabloul orașului
la trecerea în noul secol ce se anunța răvășitor.
Iar naratorul din Zeppelin, la fel ca Brauner, își
face autoportretul într-o oglindă spartă a istoriei.
Căci, oricât de simplu pare la suprafață povestea
din Zeppelin, cu atât o complică subteranele ei,
la care lucrează autorul narator până la final,
când nu se oprește din jocurile de suspans
mitologic și revarsă alte corespondențe, la fel de incitante.
În tabloul lui Brauner se regăsește și naratorul din Zeppelin. El
descoperă sau i se năzărește doar, faptul că viitorul stă ascuns în trecut
așteptând să fie descoperit. Dar nu oricum și nu de oricine. Se va convinge,
la 26 de ani, Andrei Toma, ziaristul urbei absolvent de istorie, fiul
Elisabetei – o burgheză stigmatizată pentru că se întorsese din aventura ei
interzisă cu un copil și fără soț – și îndrăgostit cehovian de ignoranta
Anastasia. Când Andrei descoperă scheletul unui uriaș, șansa celebrității îl
îmbolnăvește. Numai că scheletul dispare misterios și de aici romanul unui
târg de provincie devine unul polițist. Din imaginarul monografic trecem
brusc în cel specific dramaturgiei, astfel că fiece capitol ce urmează
debutului are osatura teatrului. Romanul teatral absoarbe totul, astfel că
istoriile pot oricând decupa sensuri suplimentare. Adrian G. Romila
păstrează această ambiguitate în doze echilibrate, introduce suspansul cu
știință și deschide perspective care mai de care mai provocatoare: țadicul
Moise Roman crede că scheletul aparținuse unui alt Golem, mai recent, din
carnea timpului, Moș Gheorghe din Turn trimite semnale ale mitologiei
împrejurimilor și așa mai departe. Le leagă istoria halucinantă a satului
Hangu, pe vremea când oameni uriași ce prevedeau viitorul se lovesc de
superstițiile creștinilor. Cu alte cuvinte, adevărul și istoria alimentează cu
fiece scenariu un nou labirint, fără putință de elucidare. Ca și cum n-ar fi
de-ajuns, un străin duce și mai departe schimbarea Orașului. Aron
Mureșanu vine ca prospector după o îndelungată experiență americană. Un
44
cetățean al lumii și mai ales un agent al progresului, el este convins de
faptul că modernitatea cere sacrificii, la fel ca orice formă de nou.
Lucrurile se vor derula întocmai, cu schimbări spectaculoase de destin.
Romanul inițiatic, cu Andrei ucenic și Aron-maestru, implică altceva:
scriitorul urbei nu știe că faptele întrec imaginația, nici că adevărul istoriei
presupune adecvarea unui sens individual. De pildă, la fel cum uriașii din
poveștile bătrânei din Hangu aduceau viitorul între oameni, la fel
funcționează și Aron. Când adevărata lui identitate va fi revelată, toată
aventura sa biografică rămâne sub semnul întrebării. Naratorul aici joacă
iarăși eficient cartea ambiguității: știind că maestrul trebuie să schimbe
personalitatea previzibilă a ucenicului, el sugerează că toate istoriile trăite
nu sunt altceva decât plăsmuiri și deloc întâmplător scenele finale se vor
suprapune cu figurile eroilor americani. În plus, autorul-narator recunoaște
genealogia artistă prin legături oricât de aiuritoare, însă pentru cei dispuși
să-și imagineze istoria altfel, cu atât mai verosimile. Jocul acesta de
suspans istoric, al adevărului și ficțiunii se propagă intens. Poate prea
evident.
Adrian G. Romila insistă pe legăturile simbolice ce se
împlinesc când simultaneitățile timpului se desăvârșesc. El împinge
istoriile în zone neguroase, le aglomerează și creează un suspans ce va fi
compromis de analogii oricât de exagerate, dar care justifică aventura unor
destine și justifică o teză. Nu-i lipsește lui Adrian G. Romila nimic din
arsenalul necesar. Știe să combine atmosfera cu descrierile, psihologia cu
imaginile și, mai ales, introduce personajele cu naturalețe, la fel cum le și
elimină.
Un tablou suprarealist și un narator deschis la experimente
despre istorie și timp se înlănțuie într-o poveste despre Orașul împotmolit
în nemișcare și tradiție, între secrete și anonimat. În Zeppelin, Adrian G.
Romila face o declarație de dragoste Orașului său, demonstrând că nu
există locuri în care nu se întâmplă nimic.
Un roman alert despre obscuritățile istoriei neștiute, numai bun de prins
într-un scenariu de film.

45
 Poesis

Un poem de
Emil Nicolae

Capodopera imposibilă
Tehnic vorbind
roșul este miniul de plumb
sau cinabrul extras din mercur
sau lutișorul din insula Thatos
fără nici o legătură cu gâtul cocoșului
retezat pe buturuga majestoasă
care trona în curtea copilăriei

tehnic vorbind
verdele este pământul copt îndelung
sau otrava lui Veronese
sau oxidul de crom imposibil de distrus
adică altceva decât rochia pe care ea
obișnuia să o îmbrace la cursul
bătrânului profesor îndrăgostit de clorofilă

tehnic vorbind
negrul este rămășița cadavrelor arse
sau vița de vie linsă de flăcări
sau chinorosul ascuns în coaja mesteacănului
fără să se confunde cu lapsus manus în fața
46
liniei frontului / incizie care desparte
o amintire de viața reală

însă dacă
sângele cocoșului firul extras din urzeala rochiei
și praful de cărbune
compun împreună mai degrabă o formulă magică
decât un tablou
tehnic vorbind
tu nu ai nici o vină

23 mai 2018, Piatra-Neamț

la vernisajul expoziției pictorului D. Bogdan Enache

47
 Cronică

Relatări de pe frontul
vizibil-invizibilului
o cronică de Adrian Alui Gheorghe
Poet care se reinventează continuu la nivelul expresiei și formulei
lirice, de pe un suport al unei sensibilități mereu în alertă,
Emil Nicolae îşi modulează vocea de la o carte la alta,
ţinînd în priză un eventual cititor. Noul volum, „Suflet
prădător” (Editura Junimea, 2017), ne arată un poet
reflexiv, observator hiperlucid care reconsideră toate
implicaţiile subsidiarităţii într-un discurs discontinuu,
fragmentar, simbolic. De la volumul „Omul de hîrtie”
(1999) încoace, poezia lui Emil Nicolae este o relatare de
pe un front al vizibil-invizibilului pe care îl detectează cu
toate simţurile, pe care îl traduce pe înţelesul tuturor
destructurînd închipuirile onirice: „Visul în întuneric/ este
obligația acestei zile/ uitã visul cu ochii deschiși/ care te-a
umplut de iluzii/ sub pleoapã colcãie adevãrul/ anatomia
fericirii își dezvãluie/ planul grotesc/ colecția de pãpuși/ cu zâmbet
standardizat nu mai valoreazã doi bani/ pe piața liberã a vieții/ pe cine ai
iubit dacã/ nu ai auzit geamãtul mamei și/ cine te-a iubit dacã/ nu ai vãzut
uciderea tatãlui/ ia-ți în spinare sacul/ cu toate zilele care ți-au rãmas și
trage pleoapa peste ele/ cu zgomot/ cu furie precum poarta/ grea peste o
proprietate pustie”.
Miza textului poetic este la Emil Nicolae iluminarea, una de tip
rimbaldian pe alocuri, transfigurarea poetică are însă, drept „decont”,
paradoxul ca sumă a subiectivităţii transfiguratorii: „zilnic sã aprinzi focul din
/ aceleași amintiri dar mereu/ altfel dispuse pentru ca/ aceasta sã rãmânã/ o
lucrare originalã cu/ surprize și cu piedici obscure/ curenții de aer își
schimbã direcția/ soarele se aflã în alt punct al/ bolții pereții respirã din/
motive diferite chibritul își/ înclinã flacãra cu viclenie/ astfel aprinzi focul în/
pântecele sobei cum ai/ aprinde dorința în pântecul unei femei/ în fiecare zi
surprinzând-o/ mai adaugi un lemn uscat/ apoi douã umede pe urmã un ciot
de fag/ douã vreascuri de salcâm/ ești foarte atent sã nu se / stingã focul
capricios/ care obosește la o vreme/ care izbucnește din senin/ sau mocnește
la pândã ore în șir/ iar când temperatura atinge nivelul de alarmã/ (și asta
nu-ți vor spune / termometrele ci senzorii ființei tale secrete/ îmbãlsãmatã în
experiențe strãvechi)/ separi lemnele de foc și aștepți mesajul ei/ lapidar/
48
care-ți va spune „astãzi nu pot sã vin”/ dupã care lași cenușii ceea ce este al
cenușii/ adicã uitarea”
Emil Nicolae este, în esenţă, un orfic care se întoarce cu credinţa că
realitatea de recuperat, din memorie, este aceeaşi, dar cu speranţa secretă că
va fi, totuşi, alta: „Când soarele ți se-nfige în sânge/ sub arșița necruțãtoare/
și toți au înnebunit de cãldurã/ poți sã spui și tu adevãrul despre/ trãdare f
ãrã teama cã vei fi pedepsit// așa cum viteza luminii/ este egalã cu viteza/
întunericului (te repeți) reducerea/ la absurd este egalã cu/ ridicarea la
aceeași limitã de unde rezultã cã/ adevãrul rãmâne o vorbã goalã/ pe care ne
chinuim de milenii/ sã o umplem cu înțelesuri de aur –/ licitați bãieți numai
licitați sã/ creascã prețul nimicului// așadar ea – cu prea multã grație –/
pãșea prin câmpul de maci/ ca peste purpura senatului roman/ istoria se aflã
mereu dedesubt/ dar Tacitus a preferat sã tacã/ despre asta”.
Secvenţialitatea, ca relatare discontinuă dintr-o „irealitate fecundă”, face
recurs la faptul divers pe care starea lirică îl încarcă cu metafizică, conferind
poziei o dinamică aparte, astfel „înscenările” sunt mereu surprinzătoare:
„ştirea cã piticul macho de la etajul doi / a ucis-o pe vipera languroasã de la
trei /pentru cã-i oferea satisfacții egale/ cu partidele de poker de vânãtoare
/sau cu ambalarea propriului 4 x 4/ în panta bulevardului/ rãpindu-i timpul
destinat acestor pasiuni/ nu e decât un fapt divers”; sau: „Pe aleea din
marginea parcului/ grãbitã sã prindã cadența pașilor lui/ cealaltã femeie/ nu
ezitã sã rãvãșeascã zãpada/ pe care se odihnește umbra panterei/ scãpatã din
visul pictorului”.
Între inocenţa imaginarului şi rafinamentul calofil, umorul se insinuează
ca o alternativă moralizatoare; iar subiectivitatea se exprimă minimalist:
„Când ziua de sãrbãtoare s-a încheiat şi/ toate tarabele din piaţã se goliserã/
de gablonzuri cocarde insigne/ brelocuri/ şi alte nimicuri zornãitoare/
strãlucitoare (pânã şi vânzãtorii/ plecaserã acasã)/ în jurul unei singure mese
încã era/ mare înghesuialã şi îmbrânceli / apropiindu-se curios a aflat cã
acolo/ se dãdeau gratis locuri de veci”
Carnea text, viaţa text, iubirea text, moartea text sunt cîteva constante
ale poeziei lui Emil Nicolae, de la volumele „Omul de hîrtie” (1999) şi
„Mortul perfect” (2002) încoace. Tema transformării în text a universului, sub
toate formele sale, pare a fi ecoul aserţiunii lui Ludwig Wittgestein care
spunea un lucru infailibil: „Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele”.
Poetul, mai mult, vorbeşte pe lîngă cuvinte şi cu tăceri, iar limita limbajului
imaginaţiei sale este ... inimaginabilul: „În spațiul dintre primul vers/ și al
doilea vers/ nu trebuie/ sã rãmânã timp pentru o crimã”; sau: „Pe foaia albã
foșnește/ ușor lumina înserãrii/ pe carnea albã clipește/ ascuțit penița de oțel/
și scrie și scrie”.
Dicteul automat, propriu avangardismului, care transformă amorful în
structuri lirice, se regăseşte în multe secvenţe din acest volum. Reproduc, de

49
 Cronică

altfel, poemul preferat din această carte: „Luni dimineața/ dupã week-end
trenul picotește în garã/ și vaca paște iarba/ un ceferist cu ciocanul bate
melancolic în roțile grele/ și iarba paște vaca/ bucurie reținutã în vagoane
când trenul pornește/ și vaca paște iarba/ întârzierea de patru minute
aproape cã/ trece neobservatã/ și iarba paște vaca/ dupã doi kilometri fum
fum și trenul se oprește brusc/ și vaca paște iarba/ abia acum un frison
tulburã somnul pasagerilor/ și iarba paște vaca/ o roatã a luat foc de la un
sabot de frânã defect/ și vaca paște iarba/ alte minute se adaugã întârzierii
inițiale/ și iarba paște vaca/ trenul pleacã mai departe mai departe încet
încet/ și vaca paște iarba/ nimeni nu aude strigãtul Europei furate/ cândva de
un bou/ și iarba paște vaca/ luni dimineața aici în vagon toatã lumea e/
surdã/ și vaca paște iarba/ alți surdomuți descarcã pe mese obiectele lor
inutile”
Moartea şi iubirea sunt peste tot, caligrafiate, însuşite, îmblînzite.
Absurdul este subînţeles, acceptat. Viaţa însăşi e asumarea unei gratuităţi.
Spunea, cîndva, laureatul Nobel Imre Kertesz: „Cu siguranţă nu e plăcut să fii
mort, dar cu timpul trebuie că te obişnuieşti şi cu asta (ca şi cu orice altceva).
De fapt, de ce ne e teamă? Să nu ne doară cumva? Sau, mai degrabă, că ne
vom schimba modul de viaţă? Dacă moartea e absurdă, cum poate avea vreun
sens viaţa? Dacă moartea are un sens, la ce bun să mai trăieşti? E evidentă
lipsa oricărei corelaţii între raţional şi moral. Tot ce e raţional şi etic face
trimitere la o altă lume: or, această altă lume nu există. Despre creaţie se
spune că învinge moartea. Contrariul e, cu siguranţă, adevărat. Creaţia, dacă
îşi merită numele, ţîşneşte din pîntecele morţii. Moartea e, pur şi simplu,
morala creaţiei; ba, dacă ne gîndim bine, la fel şi viaţa”. Aşa şi la Emil
Nicolae, poemul este caligrafia unui gînd, astfel oceanul este redus la o
picătură de apă, cum o picătură de apă este un ocean pentru o fiinţă
imperceptibilă. Nimic convenţional în poemele din această carte, imaginaţia
mai pregnant chiar decît notaţia, certifică o realitate expusă continuu, un
spectacol la care poetul este spectatorul impenitent adesea: „Moleşiţi de aerul
coclit al zilei/ și venind din direcții diferite/ familia veselã care a fost „la un
grãtar”/ vãduva satisfãcutã de buna împãrțire a colivei/ și tânãrul care și-a
exersat la ștrand/ puterea de seducție a tatuajelor/ s-au aliniat ca-ntr-o
vitrinã/ în stația de autobuz/ de la colțul cimitirului”.
Dacă ar fi să transpună în desen propriile poeme, Emil Nicolae ar
realiza un perfect echilibru vid-plin din arta tradiţională chinezească. Spun
asta, pentru că senzaţia pe care o ai citind cartea „Suflet prădător” este a unui
echilibru perfect între cuvînt şi tăcere, între exprimabil şi ceea ce rămîne
subînţeles.

50
Dosar

Tedy Arman,
un impenitent
la porțile sacre
ale poeziei

Cine e Tedy Arman?

sau
Despre Tedy Arman și „lampa” lui fermecată
Tedy (Teodor) Arman s-a născut în anul 1982, la Dej. Studii liceale
la Cluj Napoca, studii de artă (sculptură) neterminate la Universitatea
Naţională de Arte Bucureşti. A publicat poezie în „Cuvântul”,
„Paradigma”, fiind remarcat de Marin Mincu şi în „Steaua” sub numele de
Teddy Burada. Sunt texte pe care le consideră, însă, „mizerabile”. A
frecventat la Bucureşti, între 2002-2004, un cerc poetic cu studenţi „de la
arte”, care nu a produs nume notabile. Dar care „ (...) a menţinut o stare,
pentru că dacă vrei să fii un artist plastic bun, să nu neglijezi poezia; şi
jazzul”. A fost și perioada în care a citit multă poezie, de-a valma, autori
de toată mâna. Debut cu o carte de poezie concretă, „Lampa cu suflet”
(Seelenlampe), în Germania (2015). Din decembrie 2016 s-a stabilit,
„pentru o perioadă doar”, în Israel. Cum a ajuns/ revenit la poezie (tocmai)
în Germania? Iată un fragment dintr-un interviu/ mărturisire apărut în
revista „Alternanţe culturale” din decembrie 2016: Eram în Germania,
lucram într-o echipă de pietrari. Eu sunt specialist în ipsos, dar fac orice.
Aş putea zice că sunt chiar artist în acest domeniu...! Am avut un maestru
51
 Dosar

în arta ipsosului, la facultate, profesorul Olimpiu Crețan. În Germania,

lucram, cu echipa, pe proprietatea unui scriitor, avea un raft de cărţi
scrise. Se numea Wolf Bernstein. Era un ciudat, avea vreo 60 de ani
atunci, refuza internetul, ca nociv, avea un calculator, dar lucra tot cu
pixul şi hîrtia, apoi îşi trecea pe curat, adică în calculator, operele. Ceea
ce trebuia să facem noi, echipa de trei, era să pavăm cu piatră nişte alei,
să refacem un zid de protecţie, tot din piatră, care străjuia proprietatea lui
Wolf înspre un deluşor care risca să se mişte, în caz de ploaie mai
abundentă. Era o precauţie, de fapt nu mai plouase abundent de decenii
bune, din cîte aflasem. În timp ce mînuiam piatra, i-am sugerat lui Wolf că
ar fi bine să postăm nişte busturi de scriitori, din ipsos, pe aleile de piatră.
Nu a înţeles la început ce vreau să fac, aveam în echipă pe cineva, pe
Szoby, care ştia bine germana, i-a explicat şi Wolf a fost de acord. Mi-a
adus materialele cerute, aveam la mine sculele necesare, aveam
determinarea. Voiam să cîştig bani făcînd ceea ce îmi place. Wolf mi-a
adus imagini cu Goethe, cu Heine, cu Schiller, cu Rilke, cu Trakl, Celan,
Hilde Domin, alții. Puteam să aleg. Aveam cu mine un laptop, o
imprimantă am cumpărat de acolo, erau ieftine, am făcut proiectele
busturilor, după un program special şi m-am apucat de treabă. Echipa
terminase lucrarea la Wolf, Szoby și George plecaseră, găsiseră altă
lucrare, tot în zonă, eu am rămas să dau „naştere” busturilor de scriitori
germani. În total trebuia să fac şase busturi, în prima etapă, exista
varianta de a mai face, apoi, încă şase. Eu lucram ipsosul, nu era dificil,
numai că trebuiau consumate nişte etape, crearea unor suporţi din sîrmă
oţelită, modelatul, uscatul materialului, tratarea suprafeţelor împotriva
umidităţii, şlefuitul. În timpul ăsta Wolf scria. Nu ştiu prea bine ce, dar
cred că o epopee istorică, avea la îndemînă multe cărţi, le consulta. Mă
mai invita la cîte un ceai, o cafea, un schnaps, care era un rachiu nemţesc.
Începusem să rup puţin pe nemţeşte, cuvinte uzuale.
Aveam cu mine, din ţară, o lampă specială de uscat ipsosul, cu un
curent de aer. Un fel de ventilator, de fapt. Aveam în cutia ventilatorului
instrucţiunile de folosire, precauţii. Am luat textul şi l-am scris sub formă
de versuri, strofe, mai lungi, mai scurte, aşa cum ştiam eu din manualul de
literatură. Şi seara, după cină, cînd erau de faţă şi Szoby şi George, i-am
arătat „poemul” meu. A fost extrem de impresionat. M-a întrebat despre
ce e vorba în poem. Nu ştiam atîta germană cît să pot să îi explic, aşa că i-
am explicat în engleză că e vorba de un poem ... concret. Că scriu „poezie
concretă”. Nu ştia el prea bine engleza, aşa că a înţeles aproximativ, dar
a înţeles esenţialul: că eram, la o adică, scriitor, ca şi el. Peste cîteva zile
am intrat pe google şi am scos o reţetă de preparare a gulaşului, veneau

52
la masă şi foştii mei coechipieri, Szoby şi George, iar eu voiam să ne
surprindem gazda cu o mîncare din zona noastră. Am pus şi reţeta asta
sub formă de strofe. Mîncînd gulaş cu noi, preparat de mine, i-am explicat
că am scris şi ... poemul gulaşului. A fost şi mai impresionat. Apoi, într-un
week-end, gazda noastră a avut musafiri. Scriitori. Între ei o celebritate în
Germania, Reiner Kunze, considerat de mulți cel mai mare scriitor
german în viață. Şi Wolf a ţinut să mă prezinte. Între timp eu mai
„scrisesem” şi alte „poeme”, o reţetă de prăjitură cu ciocolată și mentă, o
listă de cumpărături, un ghid practic de folosire a mopului în bucătărie,
cîteva bancuri sub formă de poeme scurte .... Am fost senzaţia serii. Le-am
citit „poemele”, în fapt instrucţiunile de folosire a lămpii de uscat ipsosul,
apoi reţeta de preparat gulaşul, apoi... Erau în extaz. Au spus că poezia e
un limbaj universal, nu trebuie tradusă, poezia este dincolo de cuvinte,
ceea ce le spuneam eu era convingător, înţelegeau tot. Intonația era
importantă, am înțeles imediat asta. Dar şi schnapsul era important, la
asemenea întîlniri. Sau berea.
M-au invitat la un festival de poezie la Kȍln, eram pata de culoare,
un poet din Est, din România, care scrie poezie concretă. M-au asimilat
unui curent poetic care făcuse vîlvă mare la ei, Kahlschlagliteratur, adică
ceva post-apocaliptic, ceva „după defrișare” în termenii locului, curent
care îi avea la loc de cinste pe Hans Magnus Enzensberger, Heirich Boll
şi Gunter Grass. Poezia în epoca noastră, spuneau ei, a internetului şi a
calculatorului, nu mai era dominată de har, ci de diavolul literelor
(Zahlenteufel). Eu duceam mai departe, cică, ce începuseră ei. Am citit în
româneşte cîteva poeme, mi-au mai cerut, mi-am epuizat repertoriul.
Ajuns acasă am mai produs texte noi, am intrat pe google şi am scos
articole de ziar, discursuri tembele ale unor politicieni, reţete de prăjituri,
sfaturi practice de pus murături pentru iarnă. Mai mult, George Bucnici,
„mecanicul din Deda”, cum se recomanda, colegul meu muncă, alături de
Szoby, ne vorbea toată ziua despre motoare, obsesiv, „viaţa lui era un
motor”, de asta i-am transcris, aproximativ, nişte lucruri spuse în timp ce
mînuia mortarul; alte lucruri, despre motoare, le-am scos din manuale de
gen. George venise în Germania, „patria motoarelor”, ca să lucreze într-o
fabrică mare, unde „să se imprime” de viaţa acestora, ajunsese, însă, să
cioplească piatră şi să prepare mortar. Chestiune de destin, pînă la urmă.
Dar opera mea creştea. Wolf mi-a propus să publicăm un volum de poeme
în germană. Găsise şi traducător. Gata, mi-am spus, pînă aici mi-a fost.
Dar nu, lucrurile nu au evoluat dramatic, cum mă aşteptam. Dimpotrivă.
Traducătorul, Ludwig Maier, era un rafinat intelectual german, născut la
Timișoara, dar care plecase de la trei ani din ţară. Avea nostalgia

53
 Dosar

locurilor. „Opera” mea îi stîrnea suspine, emoţii, nostalgii. Poemul

despre gulaş l-a dat gata. Dar şi cel despre „lampa cu căldură” pe care o
asemuia cu ... sînul matern. Era un sensibil Ludwig, traducătorul.
Nu mai făceam îngeri de ipsos, nici statui de scriitori importanți,
acum trăiam din ... scris. Nu trăiam mai bine, nici pe departe, dar îmi
plăcea starea de lene artistică. Eram invitat să citesc în cluburi, în
cafenele, în școli. După ce citeau unul, doi scriitori de-ai locului, urmam
eu, ca o ilustrare a paradoxului literaturii, a căutării continue la care se
înhamă orice artist. Toți caută, dar nu toți găsesc. Eu eram considerat un
cîștigător, îmi găsisem calea. Wolf era îngerul meu păzitor, un fel de
impresar din umbră. La lecturile publice el citea în deschidere, eu la final.
Dar şi Ludwig era influent. Numai că Ludwig şi-a găsit perechea, în
sfîrşit, un irlandez cu care a pornit într-o călătorie în jurul lumii, ca să îşi
celebreze iubirea.
Wolf se ocupa de editarea cărţii mele, găsise un editor la Munchen,
un amic. Cartea se numea „Lampa cu suflet”, adică „Seelenlampe”. În
iunie 2016, chiar în ziua cînd în Marea Britanie se vota pentru Brexit,
Wolf are neinspiraţia să facă un accident cerebral şi să moară.
Rămăsesem singur. Szoby şi George, coechipierii mei, nu mai erau în
Germania, găsiseră front de lucru în Israel. I-am căutat, m-am alăturat
lor, acum avem front de lucru larg. Lucrăm la o firmă care implementează
un sistem de fibre optice pentru televiziunea digitală în zona predeşertică.
E destul de periculos, e zona cu conflicte, dar şi la masa de scris e
periculos, îmi spunea Wolf. Cartea ...? „Lampa cu suflet”?
„Seelenlampe”? Habar nu am dacă a mai apărut. Nu l-am cunoscut pe
editor. Pe internet nu am găsit-o, e clar că nu a mai apărut. Sau dacă a
apărut, s-a pierdut în noianul de cărţi care apare în Germania. Nu, nu
sufăr. Vorba lui Wolf: Azi cântă muţii, pictează orbii, scriu insignifianţii.
Nu sunt un scriitor, se înţelege, sunt un simulant, ca 90 la sută dintre cei
care o iau pe coclaurii poeziei, e vorba doar de o vanitate de moment pe
care cred că am depăşit-o...
Pentru cei care vor să intre în teritoriul poeziei, dar nu ştiu ce teme
ar trebui să abordeze, Tedy Arman le propune, în același interviu, soluţii
practice, iată o parte dintre ele, orizontul pare nelimitat: poezii reţetă,
poezii amenzi, poezii interdicţii, poezii note de plată, poezii facturi, poezii
necrolog, poezii declaraţii de iubire, poezii declaraţii de război, poezii
buletine de analize medicale, poezii pentru şi de pe pereţii toaletelor
publice, poezii anunţuri pe scara blocului, poezii bilete de tramvai, poezii
bilete de tren, poezii anunţuri în gară, poezii documente din sectorul
administrativ, poezia reţete de dulceaţă, poezii paşaport, poezii certificat

54
de deces, poezii articole pentru ziar, poezii reclamă turistică, poezie
pentru înjurat, poezii bancuri, poezii reclame pentru călătorii spre
nicăieri, poezii reclamă pentru călătorii exotice, poezii reclamă pentru
negustorii de ghete, poezii acte de naştere, poezii carte de identitate,
poezii anunţuri care deviază circulaţia, poezii îndemn la muncă, poezii
semeseuri, poezii acte contabile, poezii de inscripţionat pe bani etc. etc.
În iunie 2017 am fost invitat la Târgul de Carte de la Ierusalim.
Acolo, între alții, la standul României, după lansarea mea, am fost
contactat de un tînăr stabilit, pentru o vreme, în Israel. Mi-a spus că scrie,
ne-am schimbat coordonatele. Era Tedy Arman. M-a întrebat dacă știu
vreo variantă pentru... sinucidere poetică (?!). Alta decît să publici nu știu,
i-am răspuns. Da, mi-a răspuns, e posibil să aveți dreptate.
Cartea de faţă adună cîteva pagini puse la dispoziţie de Tedy Arman
la începutul verii şi e o probă că gratuitatea artistică îşi are originea în cea
mai concretă realitate. Sau că realitatea este generată de gratuitatea artei.
De ce nu?

Adrian Alui Gheorghe

noiembrie 2017

Poeme de Tedy Arman

Prima mărturisire a mecanicului George Bucnici,
din Deda

Motorul este complicat

și nu e complicat
depinde cum îl privești
eu nu îmi fac probleme
iau fiecare piesă și o dezasamblez,
o curăț, o verific și o pun la loc.
Cred că așa face și doctorul chirurg
cu o inimă adevărată
o curăță de grăsimi, de sentimente,

55
 Dosar

de supărări și o pune la loc.

Dar dacă un motor nu o ia din loc
la prima încercare, nu-i nimic
mai încerci o dată. Cu inima
nu-i la fel, aici îți trebuie
ceva în plus, altfel omul moare
și nu mai e nimic de făcut. Mama mea
voia foarte mult să mă fac doctor,
mai ales că în clasa a cincea (sau
a șasea?) am luat premiul trei,
la sfîrșitul anului școlar. Apoi
nu am mai învățat așa de bine
și am ajuns, în final, mecanic auto. Nu
aș putea spune că nu sunt mulțumit
am familie, soția mea se numește Erika,
are 39 de ani dar arată de 33,
am doi copii, băieți,
îi cheamă Victor și Erik,
așteptăm și o fată care se va numi Johanna,
după numele bunicii
(care e din satul Viscri, acolo
unde vine prințul Charles, englezul,
în vacanță). E posibil să plecăm definitiv
în Germania, avem un văr acolo,
Hans îl cheamă, care e instalator
la o mare fabrică de detergenți,
el îmi spune adesea,
vino încoace, am și eu nevoie de familie mare,
am doi copii, au și ei nevoie de verișori,
să crească împreună,
vezi, cu cît crește omenirea asta
și cu cît cresc modalitățile de comunicare,
cu atîta sunt tot mai singuri toți,
au nevoie de familie, au nevoie de prieteni,
numai că habar nu au ăștia tineri
cum să întrețină o prietenie.
Dacă o să plec definitiv în Germania o să
îmi vînd atelierul din Deda cu
vreo patruzeci de mii de euro
nu iau mai mult, terenul e puțin,

56
mai vînd apartamentul plus un teren
agricol la Viscri. Avem
de o casă în Germania. Apoi mă apuc eu
de treabă, dacă ai două brațe care muncesc,
nu îți mai trebuie și un cap
care să gîndească,
e posibil chiar să te încurce.
Asta o spun ca poantă,
mă înţelegeţi

A doua mărturisire a mecanicului

George Bucnici, din Deda

Ei, motorul merge

puf, uf, puf, uf,
e așa de ușor
ca o pană
dacă totul e în regulă
toarce dacă îi pui ulei
benzină
dacă îi schimbi filtrele la timp
puf, uf, puf, uf,
e ca o femeie
îi dai ce îi trebuie
îți umple casa,
o neglijezi,
casa îți pare tot timpul goală.
Și dacă mai ai și copii,
apoi e musai să
umpli frigiderul,
să umpli beciul,
să umpli patul,
puf, uf, puf, uf.

57
 Dosar

A treia mărturisire a mecanicului

George Bucnici, din Deda
Voi ați făcut dragoste
în faţa unui motor în funcţiune?
Eu, da, cu grasa Marlena
de la vopsitorie,
a fost aşa de rapid
că nu am avut timp
nici să îmi iau minimile precauţii
să nu ne descopere careva
că putea oricine să intre
la mine în atelier,
aşa, din senin,

am aşezat-o pe masa de montaj

alături era bancul de probe
pentru motoarele reparate
ea chiţcăia,
George, George, oare e bine ce facem?

şi motorul funcţiona alături

în probe,
era viu, viu
şi nu ştiu cum
mi s-a făcut ruşine.

A patra mărturisire a mecanicului

George Bucnici, din Deda
Ascultați la mine
cică un ginecolog vrea să se reprofileze
auzind că ar câştiga mai bine
un mecanic auto
învaţă individu şi se duce la un service auto
ca să dea test de angajare
la rezultate stupoare
tipul ia nota 15
58
când maximu era de 10
bine domnu, cum se poate
cred că e o greşeală
nu e nici o greşeală domnu
ţi-am dat să desfaci carburatorul
l-ai deschis corect
5 puncte
ţi-am dat să-l închizi la loc
l-ai închis corect
5 puncte
şi ţi-am mai dat 5 puncte de la mine
că ai făcut toată treaba
prin ţeava de eşapament ...

A cincea mărturisire a mecanicului

George Bucnici, din Deda

Repararea mecanismului bielă-manivelă se face

cu ocazia reviziilor, reparației accidentale sau a reparațiilor
curente ale automobilului. Sunt reparații de mai mare amploare
și cuprind: înlocuirea pistoanelor,
repararea bolțurilor de piston,
înlocuirea segmenților, repararea bielelor,
repararea arborelui cotit,
înlocuirea semicuzineților. Înlocuirea pistoanelor
se execută după
demontarea chiulasei și curățirea de calamina depusă.
Fiecare piston este adus la PME, prin rotirea arborelui cotit,
se desface capacul bielei, se ridică ambielajul până iese prin
partea superioară sau inferioară a cilindrului
(după tipul construcției) și se prinde capacul
la loc cu șuruburile
de bielă, în 2-3 spire. Dacă este o revizie
se face marcarea pistoanelor
cu vopsea cu numărul corespunzător bielelor,
pentru a asigura remontarea ambielajului în același cilindru.

59
 Dosar

Se demontează apoi segmenții, siguranțele bolțurilor

(care nu vor mai fi reutilizate)
și în sfîrșit a bolțurilor, cu ajutorul dispozitivelor extractor
sau la o presă hidraulică, pentru evitarea
distrugerii ambielajelor.

Repararea bolțurilor de piston se execută numai la

cele cu uzuri mici
pe suprafețele de contact dintre umerii pistonului
și piciorul bielei.
Acestea pot fi cauzate de frecările normale și anormale,
micșorarea durității în stratul superficial,
ca urmare a supraîncălzirii,
materialul necorespunzator al bolțului sau bucșei de bielă,
nerespectarea jocurilor de montaj. Verificarea se execută prin
măsurarea bolțurilor și alezajelor
din umerii pistoanelor și bucșelor de bielă,
de la același set motor, controlînd jocurile admise,
de asemenea se verifică
conicitatea și ovalitatea bolțurilor de bielă. Cînd cotele sunt depășite, se
recondiționează, dacă nu se schimbă,
pistoanele și bielele.

Astea sunt lucruri atît de clare,

că dacă ar fi să îmi învăț vreunul dintre băieți meserie,
cu asta am să încep.

A şasea mărturisire a mecanicului

George Bucnici, din Deda
L-am visat pe Dumnezeu, băieţi,
avea o cheie uriaşă în mână
era şi el murdar de ulei pe degete
dar cred că era ulei sfinţit
şi mânuia cheia aceea ca pe nimic

şi îmi zice
tot ce vezi tu în jur

60
tot ce consideraţi voi că este fix şi stabil
pe tot ce vă sprijiniţi voi
şi credeţi că este
baza pe care puteţi să vă faceţi de cap
se ţine de fapt într-un şurub
de o dimensiune neprecizată... !

Și cum spunea un poet, nu mai țin minte

cum îl cheamă:
viața asta este o mașină
iar Dumnezeu lucrează la pompa de benzină.

Lucru perfect adevărat.

Lampa cu suflet
(Ventilator cu umidificator.
produs al firmei Zass)

Vă rugăm păstraţi instrucţiunile de utilizare,

certificatul de garanţie, chitanţa de cumpărare
şi ambalajul produsului. Asiguraţi-vă că
tensiunea şi frecvenţa corespund cu cele înscrise
pe eticheta aparatului. Nu folosiţi aparatul
în exterior ci numai în spaţii acoperite!
Pentru a vă proteja împotriva şocurilor electrice
nu poziţionaţi aparatul în fereastră,
nu scufundaţi ventilatorul, ştecherul sau
cordonul în apă şi nu-l stropiţi. Nu folosiţi
ventilatorul fără apărătorile de protecţie!
Aparatul nu se va utiliza de către copii.
Nu lăsaţi copiii nesupravegheaţi în imediata
apropiere a ventilatorului pornit!

Este necesară o atentă supraveghere a aparatului

când este folosit în preajma copiilor. Folosirea
accesoriilor care nu sunt recomandate de ZASS
poate duce la accidente sau la distrugerea
61
 Dosar

aparatului.
Nu atingeţi părţile în mişcare!
Nu introduceţi degetele prin grilaj!
Evitaţi contactul cu părţile în mişcare ale
ventilatorului,
nu introduceţi obiecte prin grilajul ventilatorului!
Nu atârnaţi sau montaţi ventilatorul pe perete sau tavan.

Utilizaţi şi operaţi aparatul doar cu mâinile uscate!

Aşezaţi întotdeauna ventilatorul pe o
suprafaţă plană, stabilă şi uscată. Nu atârnaţi
sau montaţi ventilatorul pe perete sau tavan.
Aşezaţi întotdeauna ventilatorul pe o suprafaţă plană,
stabilă şi uscată.
Nu lăsaţi cordonul de alimentare să atârne peste
marginea mesei sau să atingă suprafeţe fierbinţi.
Nu folosiţi ventilatorul dacă este deteriorat
(total sau parţial), lovit, cu ştecherul sau
cordonul deteriorat.
Verificaţi starea aparatului şi a cablului
de alimentare înainte de orice utilizare.
Dacă există o problemă de orice fel,
nu folosiţi aparatul. Nu utilizaţi aparatul
dacă cordonul de alimentare este deteriorat.
Apelaţi la un Service autorizat ZASS
pentru a verifica şi/ sau repara aparatul.
Nu reparaţi singur aparatul!

Ştecherul trebuie scos din priză atunci când

nu utilizaţi ventilatorul, când îl mutaţi
dintr-un loc în altul, înainte de asamblarea/ dezasamblarea
părţilor componente şi înainte de curăţarea acestuia.
Aparatul trebuie scos din priză trăgând de ştecher
şi nu de cordonul de alimentare;
nu răsuciţi cablul.
Aparatul este destinat utilizării casnice!
Nu folosiţi aparatul pentru alte scopuri decât
cele menţionate în instrucţiuni.
Nu folosiţi ventilatorul în apropierea materialelor
explozive sau inflamabile. Nu aşezaţi ventilatorul

62
sau orice parte a acestuia în apropierea unui foc deschis,
a unui aparat de gătit sau de încălzire.

Acest aparat nu este destinat a fi folosit de persoane

(inclusiv copii) cu dizabilităţi fizice,
senzoriale sau mentale. Utilizatorii fără experienţă
şi care nu cunosc aparatul, sau cei cărora nu li s-au dat
instrucţiunile pentru utilizator, trebuie să fie
supravegheaţi de o persoană care răspunde
de siguranţa lor. Firma producătoare nu este
responsabilă pentru pagube rezultate din
utilizarea incorectă a aparatului. Produsul este
destinat folosirii casnice şi nu va fi folosit
în scopuri industriale sau comerciale.
Nu conectaţi niciodată cordonul de alimentare
la o reţea de tensiune diferită
de cea nominală (220-230V, 50Hz).
(Vorba lui Ludwig Maier:
Cu un ventilator bun faci căldură, dacă ai nevoie
de căldură,
faci răcoare, dacă ai nevoie de răcoare.
E ca palma mamei, care te răcoreşte
atunci cînd îţi arde fruntea,
te încălzeşte atunci când
te apucă frigul
existenţial.)

Proces verbal de amendă pentru traversare

prin loc nepermis
Cei de pe partea dreaptă
vor să treacă în partea stîngă,
cei din partea stîngă
vor să treacă în partea dreaptă,

se întîlnesc undeva la mijlocul străzii

total absenţi
se ciocnesc între ei
gîndurile metalice scot scîntei.

63
 Dosar

Mai staţi, dracului,

acolo unde sunteţi,
nu vă tot mai înghesuiţi
să treceţi strada
să încurcaţi lumea
– le strigă
poliţistul –
şi de ciudă îi amendează
pe toţi,
scrie,
de fapt,
un singur proces verbal
pe adresa omenirii
de la A la Z,

scrie năduşit,
copleşit,

o să vă chinuiţi
trei mii de ani
să plătiţi amenda,
agitaţilor!
le mai spune poliţistul
ridicînd un pumn în aer.

(Bochum, 8 iunie, 2016)

Ziua lumină
Bună dimineața!
Bună dimineața!

Bună ziua!
Bună ziua!

Bună seara!
Bună seara!

64
Mai apoi trece maşina de gunoi
şi adună hoiturile.

(Bochum, 6 septembrie, 2016)

Poemul lui Francis Fukuyama

Sfîrşitul istoriei va fi o epocă tristă.

Lupta pentru recunoaştere,
voinţa de a-ţi risca viaţa pentru
un ideal pur abstract,
lupta ideologică mondială
care a pus în lumină îndrăzneala,
curajul,
imaginaţia şi idealismul
vor fi înlocuite de calculul economic,
de nesfîrşita rezolvare a problemelor tehnice,
de preocupări legate de mediu
şi de satisfacerea cererilor sofisticate
ale consumatorului.

În perioada postistorică
nu va mai exista nici artă,
nici filosofie,
ci doar o îngrijire perpetuă
a muzeului istoriei umane. Simt
în mine
şi văd la cei din jurul meu o
puternică nostalgie
pentru timpurile în care istoria exista.

(Post scriptum:
La bursa din Tokyo
s-au adjudecat deja
inelele lui Saturn
pentru logodna mileniului
dintre un prinţ arab
65
 Dosar

şi o frumoasă mexicancă
născută într-o cumplită sărăcie
într-o mahala
din New York.
E limpede că Dumnezeu mai atribuie
vouchere pentru speranţă.)

(Nazareth, 21decembrie, 2016)

Spectacolul poeziei
un comentariu de Dumitru Augustin Doman

În chiar primele zile ale acestui an, a

apărut o carte de poezie cu totul aparte, o carte
care atrage atenția că poezia românească a
ajuns într-un moment de răscruce și care
propune un moment zero, ca să zicem așa:
Tedy Arman – Biela (Charmides, 2018). Dintr-
o notă bibliografică a lui Adrian Alui
Gheorghe, aflăm că Tedy Arman este un tânăr
originar din Dej cu studii de sculptură
neîncheiate și care a descoperit „poezia
concretă” în timp ce lucra ca pietrar în
Germania și unde a debutat editorial cu un
volum cuprinzând poeme rețete culinare, poeme listă de cumpărături,
poeme bancuri etc. La un târg de carte de la Koln a fost un fel de vedetă a
manifestării, iar cei de acolo l-au asimilat unui curent literar:
Kahlschlagliteratur, adică „ceva post-apocaliptic”. AAG mărturisește că l-
a întâlnit pe Tedy Arman la Târgul de carte de la Ierusalim, prilej cu care
Tedy Arman i-a dăruit textele din această carte pe care „editorul” le ia ca
pe „o probă că gratuitatea artistică își are originea în cea mai concretă
realitate. Sau că realitatea este generată de gratuitatea artei”.

66
 Cartea este prefațată de Adrian Alui Gheorghe cu textul Să fim
Poetically correct, un adevărat poem-manifest în care e preamărită
improvizația și dezavuate poeticile, modernismul, postmodernismul,
dadaismul, critica de poezie prea analitică și care text începe ex abrupto:
„Poezia s-a golit de sens./Cuvintele s-au golit de poezie./Poezia și-a
pierdut utilitatea în spațiul public./Poezia l-a pierdut pe om pe drum în
numele unei metaficizici lipsite de orizont...” Și mai departe, AAG
propune ironic (?): „Să nu discriminăm pe cei care nu înțeleg poezia./Să nu
discriminăm pe cei care se simt iritați de prezența poeziei în lume./Să fim
Poetically corect./Pentru ei, pentru posibilii discriminați, propune Tedy
Arman aceste instalații poetice.” Și ce sunt așa-zisele instalații poetice?
„Sunt un limbaj universal pe care să îl înțeleagă și cei care iubesc poezia și
cei care o suportă și cei care nu o iubesc, nu o suportă”.
În prima parte a volumului – Biela – găsim poeme-instalații, ca să
zicem așa, în care sunt descrise în versuri simple și la obiect părți ale
motorului de mașină: blocul motor, cilindrii, chiulasa, segmenții... O notă
constatatoare: elevilor de la liceele auto nu li s-ar părea plictisitoare lecțiile
dacă le-ar citi aici, aerisite, sub formă de poezii. Acestea ar fi poemele
concrete, utile, deși au motto-uri din poeți importanți, fără nici o legătură
cu poemul propriu-zis, chestiune care dă farmec cărții. De pildă, textul
Chiulasa („Chiulasa/se execută/prin turnare/din aliaj/de aluminiu/sau fontă
aliată...”) are un motto din Petre Stoica: „Stăm la o masă așternută cu
amurg de coniac/printre picioarele noastre aleargă animale teribile/dar
numai în zori ucidem tigrul...” Dar, „instalațiile” acestea sunt dublate de
mărturisirile mecanicului George Bucnici, din Deda. Acestea sunt
adevărate poeme, de-o mare savoare precum acesta: „Voi ați făcut
dragoste/ în fața unui motor în funcțiune?/Eu, da, cu grasa Marlena/de la
vopsitorie,/a fost așa de rapid/că nu am avut timp/nici să îmi iau minimile
precauții/să nu ne descopere careva/că putea oricine să intre/la mine în
atelier,/așa din senin,//am așezat-o pe masa de montaj/alături era bancul de
probe/pentru motoarele reparate/ea chițcăia,/George, George, oare e bine
ce facem?//și motorul funcționa alături/în probe,/era viu, viu/și nu știu
cum/mi s-a făcut rușine.”
Partea a doua a volumului – Carolina`s dreams – universul „poetic”
al lui Tedy Arman se mută în bucătărie sau în farmacia naturistă, poemele
fiind de data aceasta suculente rețete de prăjitură sau rețete medicale
naturiste : negresa (cu motto din Nichita Stănescu: „Întunecând
întunericul, iată porțile luminii...”), brioșele, Carolina`s dreams, respectiv
salvia și proprietățile sale miraculoase etc.

67
 Dosar

Cartea se încheie cu câteva exerciții, care sunt în fond niște poeme

anecdote, ludice, de-o mare ingeniozitate, de unde cităm această Poezie cu
detergenți sau despre frumusețea femeilor triste: „Un individ merge la
băcănie:/Aveți detergenți?/Avem detergenți,/îi răspunde vânzătoarea de la
băcănie/(oe femeie destul de frumoasă, dacă nu ar fi/mereu tristă)./Dați-mi
zece cutii!/Primește zece cutii./A doua zi vine din nou:/Aveți
detergenți?/Avem detergenți./Mai dați-mi zece cutii./Primește încă zece
cutii./A treia zi vine din nou:/Mai aveți detergenți?/Mai avem
detergenți./Mai dați-mi zece cutii./Bine, vă dau, indiscutabil,/îi spune
femeia trezită parcă brusc din/tristețea ei,/care o făcea misterioasă/ca o
Giocondă de cartier,/dar dacă tot vă cunosc,/îmi permit o mică
indiscreție:/ce faceți cu atâta detergent?/Fac prăjituri./Și sunt bune?/Nu.”
Așadar, în epoca noastră, a vitezei, nu doar fizice, dar și a vitezei
pe internet, a facebook-ului, în începutul acesta de mileniu zbuciumat și
ultrapragmatic, turnul de fildeș al poetului (Tedy Arman, în cazul de față)
devine atelierul auto, laboratorul de cofetărie, bucătăria sau farmacia,
locurile familiare omului contemporan. Poemul concret, utilitar nu exclude
jocul superior, dar grav, în definitiv. Volumul acesta pare a-și propune un
duș rece pentru poeții care scriu într-o inerție instalată deja de mult timp, o
trezire la o altă viață poetică, în concordanță cu o nouă realitate socială,
culturală, politică. În literatura română, Eminescu a fost primul creator de
limbaj poetic, rupând fluxul poeziei pe cât de populară, pe atât de
industrios-naivă a celor omagiați în Epigonii. Peste vreo jumătate de
secol, limbajul poetic a fost reînnoit de Arghezi. Ultima „revoluție” în
limbajul poetic a produs-o, fără îndoială, Nichita Stănescu. Tedy Arman
sugerează, la 2018, că e timpul pentru un alt moment zero. Că poezia e în
stil clasic, cu metafore potop, cu hiperbole și metonimii, că e modernă sau
postmodernă, cu epic, cu poantă, intertextuală, albă ca zăpada și liberă de
nu se poate, de la Tedy Arman încoace, toată poezia noastră pare depășită,
atitudinea autorului de față fiind una menită a pune pe gânduri o întreagă
clasă poetică. În (anti)poemul manifest din prefață, Adrian Alui Gheorghe
scrie: „În lături cu tristețile fabricate prost!/În lături cu miorlăiala
simțurilor!/În lături cu cu poezia ca un muzeu al ororilor!/Audiența poeziei
e mică? Hai să luăm un poet și o productă a sa:/el se plânge că nu e înțeles,
că vorbește în pustiu!/Drama poeziei sale? Evanescența./Dar dacă ar scrie
despre infarctul miocardic, credeți că nu ar fi câteva mii de persoane care
să citească poemul despre chinurile inimii?/.../Mai putem întârzia în acest
timp, care ne absoarbe cumplit din interior, doar redescoperind lumea
concretă din jur./Poezia obiectelor e o șansă.../Tedy Arman ne arată o
poartă care era, de fapt, trântită de perete...” Manifestul acesta e atât de

68
pertinent, atât de empatic, încât Adrian Alui Gheorghe ar putea exclama
precum Flaubert odinioară: „Tedy Arman c`est moi!

(din revista “Argeş”, martie, 2018)

Un poem de
Remus Valeriu Giorgioni
Monstrul mecanic
(instalaţii – laboratoare...)

Se dedică lui Tedy Arman

și tuturor amatorilor de „instalaţii poetice”

Sunt zile, zile faste pe Mare

în care Marea cea idolatră
se cutremură-n sine de-o imensă ilaritate
(duhuri rele o scutură –
câinii lunii o latră!)... Atunci
se ivesc din adânc Porţile printre stânci

Iar prin ele transpar ieşite din Mare

- din lanul ei de trestii unduitoare -
marile instalaţii – laboratoare! în ele:
Conducta-eteroduct
pe care circulă lapte galactic
(alimentează Marea cu stele)

... Într-o zi ca aceasta descoperii

aruncată pe ţărm şi abandonată
o cochilie mare de melc
69
 Dosar

Poate-i o piesă
din submarinul lui Poseidon! îmi ziceam
învârtind-o pe toate feţele – lagăr
pentru rulmenţi, sau bucşa în care se-nvârte
cu osârdie osia carului de paradă
al Zeului...

(... Vreun angrenaj oarecare la direcţia lecticii

cu care deambulau dialectic - maieutic şi diegetic -
pe malul Mării sofişti..., filosofi presocratici
niţel mai tomnatici!)
Ajungând din greşală în mâna mea
această piesă, -mi ziceam, acuma sigur lipseşte
din mecanismul Submarinului Galben
Arborele lui cotit, sistemul bielă-şi-manivelă...

Dar ea
semăna mai degrabă cu bieleta
unui mecanism selenar... Şurub-pinion
la vehiculul Marelui Metatron
ce se plimbă-n Merkaba, Carul Ceresc
Spiţă la roţile ezechielice (huruitul
Marilor fiare acoperind gâfâitul Mării!)

Sau unul din obiectele cosmice

în dialoguri platonice menţionate: Jurnalul de bord
al unui corsar pe nume Socrate
... Un os din ciolane pantagruelice
- Opere pierdute
Aristotelice –

Care, ajuns din greşală în mâna mea

dezmembrase vreun car marin, atelaj de paradă
Sau chiar faetonul de gală al Zeului
(Cu care-n Olimp iese zilnic în stradă!)

- II –
... Obiectiv al lunetelor din Palomar – lentă lentilă
de periscop în batiscaful lui Neptun

70
Cel cu care iese el seara la promenadă
prin negrele porţi (dintre vii printre morţi)
... Şi armurării: dintre morţi - printre vii!...
Din laminatoarele luminoase-ale Mării - obiectivul
marilor lumii luminatoare; -
Binoclu întors
prin care Planeta se uită la Soare!

Iar aici joacă pe unde cetăţi de talazuri

şi Omul-Peşte s-ascunde, Leviathanul zburătăceşte
(şi şarpe – şi peşte!) Iar ceaţa înfiripată la orizont
dimineaţa pe Mare
pot fi norii de praf cu noxe gaze de eşapaţie
rezultate din circulaţie: diuzele marelui Mastodont zburător
cu care căpitănia portului Poseidonia
fusese recent echipată - rachetă re-eşapată...!

*
... Erau zile în care Marea, pe zare
de-o mare ilaritate cutremurată
îşi făcea despre sine-o părere
excesiv de înaltă!

71
 Dosar

„Poezia este forma lucrurilor,

este sufletul lucrurilor. Când
prepari un ceai, tocmai
trăieşti poezia ceaiului, intri
într-o atmosferă plină de
arome, gusturi, simţuri”
„Dacă nu o băgăm în seamă, poezia devine
răzbunătoare”
- Cine se ascunde în spatele lui Tedy Arman?
- Ne ascundem unul în spatele altuia toată viața. Sau ne ascundem noi de
noi înșine? În spatele lui Tedy Arman cred că se ascunde însuși Tedy
Arman. Deși, o întrebare insidioasă, precum cea a dumneavoastră, mă
poate pune pe gânduri. Și asta fiindcă am avut de multe ori impresia că eu

72
trăiesc în locul altuia, că altul trăiește în locul meu. Poate e doar o părere.
Am cunoscut cândva un filosof de bodegă, un neamț de undeva de pe
malul Rinului, am fost și prieteni, spunea: „Existăm în măsura în care
ceilalţi există.”

- Instrucţiunile de folosire ale aparatelor tehnice, reţetele, listele de

cumpărături etc. reprezintă „poezia concretă”?
- Viața însăși este poezie concretă. Am ajuns poet din întâmplare, am
simțit la un moment dat că trăiesc într-o lume impregnată de poezie.
Inițial, în anii de școală, în adolescență să spunem, nu aveam nicio
aplecare spre poezie. Chiar o consideram o pierdere de vreme. Bine, nici
acum nu îi acord mare credit, numai că am ajuns la concluzia că ea există
şi trebuie să ţinem cont de ea. Poezia este forma lucrurilor, este sufletul
lucrurilor. Când prepari un ceai, tocmai trăieşti poezia ceaiului, intri într-o
atmosferă plină de arome, gusturi, simţuri. Când porneşti motorul maşinii,
ca să pleci într-o călătorie, maşina este suportul care îţi dă voie să visezi la
capătul călătoriei. Şi apoi, forma unui text te face să intuieşti poezia din
spatele textului. O caligramă îţi induce sensul lecturii. Într-o dimineaţă, în
piaţeta cu pește, am auzit pe cineva strigând: Luați pește prins de
Dumnezeu! În germană, aproximativ: „Nimm Fisch von Gott gefangen“.
Probabil că era şi o greşeală de limbă, dar nu mai conta. Nu cred că există
poezie mai frumoasă.

- Orice descriere a unui obiect, acţiune etc. este poezie. Suntem

înconjuraţi de poezie dar nu o vedem?
- Da, nu o vedem, dar o simţim. Dacă nu o băgăm în seamă, poezia devine
răzbunătoare.

- Cum ar suna o poezie despre culoare verde?

- A, putem da o mulţime de exemple. Iată:
verde, verde, verde,/
verde, verde, verde, verde,/
verde/
verde/
merde/
ah, văd roşu de atâta verde.

- Dar una despre femeie?

- Spun o banalitate:

73
 Dosar

Femeia
care
nu
știe
că
e
femeie
nu
e
femeie.

- Dacă poezia actuală e dominată de „diavolul literelor”, nu înseamnă că

s-a simplificat prea mult?
- Nu e o simplificare, e o adaptare. Poezia naturii era una determinantă,
atunci când natura era „un cuib al lui Adam”. În mijlocul oraşului, poezia
are aromă de asfalt. Un poet francez, pe care l-am cunoscut în Germania, a
scris o carte numită „Poeme de metrou”. Făcea naveta pe sub pământ,
cunoaştea prea puţin ce era la suprafaţă.

- Care-i antonimul poeziei?

- Moartea.

„Pentru că lumea se schimbă uluitor de repede, e

capabilă să uite nu numai că a trăit, ci că şi trebuie să
trăiască”
- Care-i poetul a cărui operă ai vrea să-ţi aparţină?
- Volker Zumbrink, să zicem. E un poet neamţ, foarte interesant. A fost, pe
rând, traficant de arme, gropar, măcelar, vânzător ambulant, poştaş...
Ultima lui carte, apărută în 2016, la Editura „Schardt” din Oldenburg,
„scheneetigerbaby”, care s-ar traduce prin „tigrul zăpezii”, e o minunăţie
de carte. Poate că am să îl traduc cândva în româneşte. Iată un poem,
„liebesbriefe”, în germană: „Selbstverstandlich korrigiere ich die
Liebesbriefe/ meiner jungen Geliebten und sende sie/ mit freundlichen
Grussen zuruck. Sie bittet darum./ Die Listen mit dem zu Erlendigenden/
schreibe ich mit Bleistift,/ so auch dieses. // Man kann so herrrlich/ Leicht
(oh, Schonheit und Leichtihkeit/ der Liebe!) noch etwas erganzen und/

74
flugs radiere; Namen z. B./ mainen Namen”. În româneşte pierde, prin
traducere. Ar suna cam aşa: „Corectez, bineînţeles, scrisorile de iubire/ ale
iubitelor mele tinere şi le returnez/ cu salutări calde. Ele îmi mulţumesc./
Apoi scriu cu creionul/ ce mai am de făcut în viaţa asta/ aşa ca acum//
Totul se completează şi se şterge rapid/ uşor (din frumuseţea şi inerţia
iubirii):/ numele, de exemplu,/ numele meu”. Dar mi-ar plăcea să fiu şi...
Reiner Kuntze. Şi de ce nu aş fi? Când citesc un poet care îmi place, vreun
text care îmi dă fiori, eu sunt acel poet şi textul lui e al meu. Cine îmi
poate face ceva pentru acest lucru, pentru această plăcere?

- Ce aştepţi de la volumul „Biela” apărut în România?

- Nimic. Lumea e pe moarte, bine măcar că are parte de un prohod vesel.
99 la sută dintre oameni vor muri proşti, dar sătui. Poezia din „Biela” e
pentru cititori rafinaţi. Dublu rafinaţi. Sunt puţini.

- Ce şansă dai poeziei pentru ziua de mâine?

- Înotăm în poezie ca în grăsime. E dezolant că lumea nu conştientizează
asta. Poezia se va supăra şi îi va sufoca pe impenitenţi. Că spuneam mai
înainte că poezia e duhul lucrurilor. Dacă neglijezi duhul lucrurilor din
preajmă, lucrurile te vor lovi peste bot. Nu e elegantă expresia, dar e
corectă.

- Cum se va numi viitoarea carte? Sau: va mai fi o carte următoare?

- Nu ştiu. Oricum se va numi, dacă va fi, va fi altceva decât „Biela”.
Pentru că lumea se schimbă uluitor de repede, e capabilă să uite nu numai
că a trăit, ci că şi trebuie să trăiască.

- Un gând, la final, pentru cititorii noştri ...

- Cititori? Dacă nu s-au lăsat de citit încă, mai au timp. Le doresc să nu se
sature de ei înşişi, fiindcă o mare plictiseală îl paşte pe omul contemporan.
Acesta are cerul în faţă, dar nu mai e capabil să vadă dincolo de orizontul
îngust al frunţii. Pentru publicul larg (cât de larg?) trebuie să terminăm în
notă optimistă: doamnelor, domnilor, energia cuvintelor, s-a calculat, s-a
măsurat, este principiul care va sta la baza teleportării. Astfel se va dovedi
că formula „sesam, deschide-te!” a funcţionat.

Nazareth, 28 iunie 2018

75
 Epic

Moartea
de după moarte

proză de Dumitru Augustin Doman

Norul des de fluturi albi

M-am născut într-o zi belicoasă, cu mai multe războaie. Era de neevitat
de altfel, pentru că nu există zi de la coborârea lui Adam pe Pământ fără
măcar un război. De ziua naşterii mele, Irod cel blestemat îl decapitează pe
Ioan Botezătorul, făcând din aniversarea mea, an de an, o zi de post. La
1521, turcii ocupă Belgradul, iar la 1526, între două descinderi în harem,
Soliman Magnificul ucide pe Regele Ludovic al II-lea în Bătălia de la
Mohacs şi transformă Ungaria în paşalâc. Şi cum este o zi norocoasă
pentru turci, aceştia capturează la 1541 Buda, capitala Regatului Ungariei.
La 1756, Frederic cel Mare atacă Saxonia, dând lovitura de începere a
Războiului de Şapte Ani, iar la 1842 s-a încheiat Războiul Opiului prin
tratatul de la Nanking, dinastia Qing acordând privilegii comerciale
europenilor şi cedând Regatului Unit Insula Hong Kong. Ce ziceam eu, m-
am născut într-o zi belicoasă rău. Şi pentru că victoriile din toate
războaiele astea şi cele ce vor veni trebuiau sărbătorite, tot într-o zi de 29
august (la 1751) în pivniţele Castelului Heidelberg s-a terminat
confecţionarea celui mai mare butoi de vin din lume, cu o capacitate de
221 726 de litri. După acel loc tânjeşte sufletul meu.
*
Orice idee despre moarte este pozitivă.
*

76
 Mort impostor/impostor mort. 30 iunie 2014. Azi-noapte m-am visat
mort. Voiam să mă legitimez în faţa unui neîncrezător şi căutam printr-un
vraf de hârtii certificatul de deces. Mai multe acte aduceau cu îndeobşte
cunoscutele certificate de la Starea Civilă, dar fiecare se dovedea a nu fi
cel aşteptat de interlocutor. Eram conştient că sunt socotit un impostor şi
asta mă angoasa la culme. Eu eram mort, puteam dovedi, certificatul de
deces fiind acolo, dar teancul de hârtii de toată mâna (facturi, chitanţe şi
notificări) ascundea dovada…
*
Moartea cere vieţii drepturi de autor.
*
Irimie iese în livada din fundul grădinii cu al şaptelea păhăruţ de
palincă în mână, plimbându-se cu pas încă sigur pe iarba proaspăt
motocosită. Se preumblă printre vişinii copţi, ia cea mai coaptă şi mai
mare şi mai frumoasă vişină şi o aruncă galeş în pahar să-i miroase frumos
beţia lină. Ajuns în casă, iubita lui se preface a-l certa pentru păhăruţul în
plus. El acceptă, desigur, tandrele reproşuri şi pentru împăcare o serveşte
pe iubita lui cu vişina devenită între timp cât o piersică. În semn de
acceptare a împăcării, iubita lui Irimie mănâncă fructul zemos
(vişină/piersică) şi pe la miezul nopţii, când domnul Irimie visează îngeri
albaştri levitând pe tavanul dormitorului, exact la miezul nopţii, iubita lui
se stinge subit cu un zâmbet de Giocondă înmărmurit pe faţă.
*
Nimeni nu-i profet în ţara morţii celei veşnice.

*
Eul poetic în meditaţie sumbră, cu capul în mâinile de argint: „La
picioarele tale/ Se deschid mormintele celor plecaţi/ Când fruntea ţi-o culci
în mâini de argint” (Trakl).

Zace liniştit în fotoliu şi aşteaptă sfârşitul, sfârşitul sfârşitului cel fără

de sfârşit. Pare un muribund profesionist. Ca un călător care merge cu
trenul de o jumătate de veac, aşteptându-l în holul micii gări, şi – fără să se
uite la ceas – ştie sigur de fiecare dată cu zece secunde înainte că atunci va
intra în gară, locomotiva ca o matroană punctuală.

77
 Epic

Sufletul meu este locul din trup nu-ştiu-unde localizat; dar e locul
unde moartea ştie oricând unde să-i dea un semn.

În dimineaţa aceea de duminică, după intrarea şi ieşirea de trei ori a

pruncului din cristelniţă, preotul în odăjdii la fel de aurii ca lanurile din
nesfârşita grădină a raiului pune vinul roşu în linguriţă să dea celui pur
prima împărtăşanie. Înainte cu o clipă de a duce linguriţa de argint spre
gura încă nevinovată, prin turla centrală a bisericuţei coboară îngerul
Domnului şi strecoară în vinul din linguriţă bacteria care încă din timpul
petrecerii de la restaurantul de la marginea oraşului începe să-şi facă
lucrarea. Nevăzuta bacterie roade încet, cu mare răbdare, timp de mai
multe sau mai puţine decenii, roade harnică şi răbdurie, nervii, celulele,
neuronii, ficatul, inima, dar mai ales abate umbre mai alburii, mai fumurii,
pe urmă de tot negre peste suflet. Până-ntr-o joi dimineaţa, când îngerul în
aripi albastre raportează sus: misiune îndeplinită!

La malul mării, la miezul nopţii, grup de leproşi ieşit din apă, umbre
albe strălucind pe plaja vineţie.

Speranţa în moarte: cea mai ferventă şi frecventă formă de nebunie.

„Gioconda? zice vizitatorul de la Luvru. Nu mă înnebunesc s-o

revăd. Zâmbetul ei este grimasa Morţii căreia-i cer să mă mai păsuiască.

Norul des de fluturi albi îmi dă târcoale pe prispă, în amurg, lin la

început, apoi mai agasant. Când mi se cam ia vederea de atâta alb, suflu
uşor – un zefir! – peste norul alb şi fluturii albi pornesc beţi în toate
direcţiile deodată, murind în comă alcoolică unul câte unul, câte un stol,
câte un norişor, până la ultimul fluturaş drăgălaş…

78
 *

E vineri seara şi sunt mai palid decât Isus pe cruce. Dar, beau vin cu
cana de lut şi-mi fac iluzii că moartea e departe, foarte departe. Amurgul e
la fel de roşu precum vinul din cană. Şi o voce de nu ştiu unde îmi spune
că moartea nu e prea departe, nici foarte aproape, dar e pe ici, pe colea…
*
Sunt mort, îmi zic trăind. Sunt mort, scriu aici încă mişcând. Sunt
mort, încă gândesc. Sunt.
*
Ion D. Sârbu, despre Patrie şi moarte: „Peştele nu îşi dă seama ce
este apa (râul, lacul, marea) decât atunci când e scos din ea; nici noi nu
ştim ce e Patria decât când murim. Sau, când simţim că moare ea”. Apoi,
IDS trece de la general la particular: „În clipa morţii voi fi săltat de o
undiţă din apă: voi şti pe loc ce e apa, cine e pescarul, cum de m-am prins
în cârlig”. Hm! Conştiinţa morţii celei de pe urmă…
*
Cu câtă religiozitate strecori plicul cu bani în largul buzunar al
halatului medicului, sperând în sine-ţi ca acest Charon contemporan să nu
te treacă Acheronul, să te mai uite dincoace de râu. Lumina indiferentă din
ochii lui aruncă un flash pe peretele holului de spital.
*
Un asterisc desenat cu sicrie deschise, cu picioarele răposaţilor spre
centrul steluţei.
*
Butonând telecomanda, dau peste un politician prost şi demagog,
apoi peste o fătucă ce-şi exhibă deopotrivă sânii rotunjiţi cu silicon şi
prostia, peste un miliardar care înjură gros…
Afară stă să se înnoreze şi-l aud pe Dumnezeu oftând.
*
Norocul în viaţă? O împărţire aproximativ echitabilă între zarul cel
mare şi cel de tot pipernicit. Dar, până la urmă, ce înseamnă norocul din
viaţă, ce ne petrece?! În moarte, însă, norocul este etern şi deplin.
*
Nefiind eu printre aleşi, am avut totdeauna satisfacţia de a nu
dezamăgi.
*
Din cimitirul de pe deal, în seara de toamnă târzie, curg morţii la vale
prin tuneluri subterane, ca un fluviu de păcate mai mari, mai mici.
*

79
 Epic

Antoine de Saint-Exupery a dispărut intempestiv la 31 iulie 1944 nu

se ştie unde. Aseară, intempestiv, m-a oprit pe stradă Pafnutie cel Bătrân şi
m-a lămurit. Antoine a coborât cu avionul său pe o planetă pustie cât o
frunză roşie de arţar şi a supravieţuit mulţi ani acolo, fiind un fel de Mare
Prinţ. A murit de bătrâneţe acută cu câteva luni în urmă.
*
Un hău surpat surd în el însuși.
*
În grădina aceea, Dumnezeu stă la umbra unui cireş în floare, pe un
scăunel de lemn de brad, faţă în faţă cu Emil Cioran. După cum se privesc
şi după cum îşi vorbesc, pare că domnul de la Răşinari şi Paris l-a primit în
audienţă pe Creator, pentru a-i explica pe îndelete neajunsul de a te fi
născut. În timpul acesta, sub cer, creaturile – la umbra blocurilor înalte de
117 etaje – la un pahar de whisky, încearcă să-şi explice neajunsul de a
depinde de barilul de petrol şi de kilowatul oră.
*
Moartea e cunoaştere. Restul e tăcere sau zgomot şi furie; totuna.
*
Titlu de editorial de Florin Iaru: Moartea nu ştie carte! Hm! Florine,
Florine, cum o subapreciezi tu pe doamna aceea mai mult decât titrată!...
*
Dinspre est vine un ger care-i face oasele de sticlă, de oţel şi sticlă,
şi-i clănţănesc dinţii încât îi cad unul câte unul şi-i scuipă cu un vag
sentiment de uşurare. Când mica ceată de îngeri apare, nu se miră neam că
au de luat un ştirb resemnat, dacă nu şi puţin bucuros.
*
Când un om îmbătrâneşte frumos, moartea devine sfioasă şi stingheră
ca o fecioară surprinsă asupra unui gest involuntar obscen.
*
- Hai la marginea oraşului, va trece Moartea pe un cal alb în galop.
Un adevărat eveniment.
- Mulţumesc, nu pot veni. Trebuie să merg la o bere pe-o terasă. Şi
apoi, cal alb în galop am văzut şi alaltăieri.
*
Proiecţia morţii celei veşnice este singura scuză pe care o invocăm
pentru viaţa cea – admitem! – trecătoare.
*
Cocteau: „Ecrire, c’est tuer la mort”. Hm! Ucizi moartea scriind. Ce
simplu e pentru scriitor; şi ce arogant! Dar a compune muzică, a picta, a

80
construi case şi a planta livezi – toate astea de ce n-ar fi metode de ucidere
a morţii?
*
Să reformulăm: Spune-mi cum vrei să mori ca să-ţi spun cine eşti şi
cine nu vei fi.
*
Un critic îi urăşte pe scriitorii pe care-i comentează. E ca un medic
ce-şi urăşte pacienţii care-i dau pâine albă de mâncat, îi dau chiar de două
ori: o dată în salariul de la Casa de Sănătate şi încă o dată direct, prin
plicul pe care i-l strecoară în buzunarul larg al halatului. Criticul acesta
arogant şi rău îmi sugerează un preot care-i urăşte pe mirii şi naşii de la
nuntă şi pe copiii de la botez, ba şi pe enoriaşii care tocmai au murit şi de
pe urma cărora aduce la familie bani, fripturi, cozonaci şi colivă.
*
Gheorghe Grigurcu vede în sinucidere „desăvârşirea autocriticii”. Ar
fi vorba de o moarte morală.
*
Din limpedea apă verzulie a Mării Egee iese – în amiaza de vară – o
neagră şi lenevoasă melancolie. Melancolie de moarte lentă.
*
Costel Stancu tratând moartea cu o liniște, aș zice, mioritică: „Nu
mi-e teamă de moarte,/ Cinez liniștit – a câta oară? -/ în bătaia puștii,/ cu
ferestrele larg deschise.// Din când în când,/ ridic paharul cu vin/ în
cinstea/ nefericitului meu/lunetist.”
*
E o femeie atât de frumoasă că mă topesc tot în momentul în care-mi
intră pe uşă. Nu sunt şocat nici o secundă că-mi tulbură intimitatea. Ba, nu
sunt şocat nici când îmi spune zâmbind atât de dulce că trebuie să cam
plec, gata, s-a cam terminat cu chinul acesta plăcut. O privesc fascinat şi
sunt gata să las totul în urmă, fără regret, fără ură şi fără răzbunare, fără
tânguire sau suspin. Mă uit în urmă, o văd zâmbind cumva dumnezeieşte şi
sunt gata de drum, numai şi numai de dragul acestui chip.

Îngerul cu aripi albastre

E un fel de lider al curentului optimist: în fiecare clipă este uimit că
încă e în viaţă.
*
După durerile atroce de peste noapte, după dureri şi spaime negre, în
zori se simte liniştit, ar zice că aproape fericit, dacă se poate vorbi de
81
 Epic

fericire în condiţiile metastazelor generalizate. Dar lipsa durerilor şi cea a

angoasei de peste noapte este similară cu un fel de fericire. În această
dulce stare de linişte trece dincolo exact când pe dealul de est se iveşte
soarele ca o planetă plină de promisiuni.
*
Raiul pe pământ. În ziua însorită de început de aprilie, călugării de la
Mănăstirea Slănic, din dealul înconjurat din trei părţi de pădure amestecată
de brad şi fag, călugării aşadar au ieşit în grădină să acopere solarul mare
de un hectar de pământ reavăn. Cei doisprezece monahi s-au aşezat la
distanţe egale pe lângă folia uriaşă şi se pregăteau s-o treacă peste uriaşul
schelet cocoşat de metal. Atunci, din senin, s-a înfoiat un vânt care a
început să ridice de la pământ folia cu monahi cu tot. Careva dintre ei a
ţipat: „N-o lăsaţi, ţineţi-vă zdravăn de ea!” Aşa au făcut cei doisprezece
călugări şi în câteva clipe se putea vedea deasupra grădinii mănăstirii o
folie uriaşă, verzulie, plimbând douăsprezece rase negre, înfoiate, spre nu
se ştie unde. Paznicul aşezământului, cu câinele Oscar lângă el, urmărea
uimit călătoria foliei zburătoare cu monahi, până nu s-a mai văzut nimic,
doar azur şi soare strălucitor. Cercetările Bisericii, Poliţiei, Inspectoratului
pentru Situaţii de Urgenţă, Parchetului şi Serviciului de Informaţii n-au dat
nici un fel de rezultate.
Un pustnic care se plimbă prin preajma mănăstirii zice că ştie sigur
că folia cu monahi a aterizat într-un loc care îndeobşte se numeşte Raiul pe
pământ, dar nimeni nu poate spune exact unde este acest Paradis. Cioran
consideră că „în fiecare epocă, (suntem) martori la dispariţia ultimelor
urme ale Paradisului terestru”. Ei bine, călugării de la Mănăstirea Slănic –
Argeş nu doar că nu au asistat la dispariţia Paradisului terestru, dar chiar l-
au găsit; secret pentru noi, mană cerească pentru ei.
*
În şirul de salcâmi care străjuiesc gardul din fundul grădinii, un
salcâm a murit în primăvara asta; pur şi simplu n-a mai înfrunzit, n-a mai
înflorit, n-a mai dat de lucru albinelor. Nimeni nu i-a plâns de milă. Doar
prietenul meu pictor Aurel m-a întrebat apatic dacă nu vreau să aducă
drujba şi să-l taie. Surprins deodată de o speranţă deşartă, i-am spus că-l
mai las. Mort fiind, salcâmul vâjâie voios seara în vântul de primăvară.
*
Cât de inconştient se joacă eul în dimineaţa vieţii, cât de trufaş se
plimbă el la amiază şi cât de irascibil se târăşte când soarele coboară
dealul. Ei, dar cât de apatic se mişcă el în eternitatea morţii!
*

82
 Constantin Virgil Bănescu a fost un poet din Târgovişte. L-am
cunoscut pe când era în clasa a opta, pe la mijlocul anilor nouăzeci. I se
spunea Bobiţă. Am făcut parte dintr-un juriu la Festivalul Moştenirea
Văcăreştilor, alături de Cezar Ivănescu, Mircea Horia Simionescu,
Gheorghe Izbăşescu ş.a. şi l-am premiat cu toţii pe Bobiţă care – într-o
seară – a recitat asistenţei mai multe poeme fără titlu, poeme ce nu
semănau cu nimic din ce se publica atunci, scurte poeme pe care le
delimita cu un mic fluier; la sfârşitul fiecărui poem scotea fluierul din
buzunar, îl punea la gură şi scotea un sunet vesel, stârnind zâmbete de
simpatie.
Eram cazat în cameră cu regretatul Cezar Ivănescu. Spre miezul
nopţii, poetul a apărut însoţit de Bobiţă. „Dumitre, mi-a zis autorul Baaad-
ului, în seara asta Bobiţă doarme la noi”. „Dar el nu e din oraş?” „Ba da,
dar vrea să-şi câştige independenţa…” Adolescentul şi-a dat jos doar
bocancii, şi-a pus fesul strâns pe cap şi aşa a dormit în pat cu Cezar până a
intrat soarele pe fereastra camerei. Era tot îmbrăcat şi cu fesul pe ochi.
Virgil Bănescu era un poet matur în clasa a opta. A ajuns student,
publica în reviste, dar şi cărţi, îl citeam din când în când. La un moment
dat, am citit în ziare că s-a sinucis tânăr, îngrozitor de tânăr.
Deschid acum primul număr al noii reviste Târgoviştea literară şi
citesc un poem inedit de Virgil Bănescu, unul tulburător, tragic, parcă
menit a motiva gestul lui fatal, un fel de testament pe patul de moarte:

Ziua în care mor

La 23 de ani de viaţă
nu mai am ce să scriu până mor

şi e viaţă azi

e gura mea deschisă în faţa morţii gurii mele

e soare peste foc

e tot ce-aş mai scrie

dacă aş mai avea ce să scriu până mor

e pielea cea mai întinsă a zilei

e ziua în care mor

83
 Epic

ziua în care mor e încă o zi de viaţă”.

Ultimul vers subliniază graniţa dintre lumi: „ziua în care mor e încă o
zi de viaţă”.
*
Medicina este în fond o profesie practicată de impostori şi rataţi. Ea
ameliorează când şi când starea omului, dar menirea ei ar trebui să fie
aceea de a vindeca de moarte, definitiv. Şi ea tocmai asta nu poate.
*
Valea Ursului. Un depozit de mobilă germană second hand. La
intrare, găsesc un birou mare, masiv, galben ca paiul de orz. „Luaţi-l, mă
îndeamnă patroana planturoasă ca o matroană. E ca nou. Să vedeţi ce-o să
mai scrieţi la el”. L-am cumpărat, l-am instalat şi cum m-am aşezat la el,
minunate reflecţii despre moarte am scris, luminoase gânduri despre
moarte, inspirate panseuri angoasante despre lumea aceea…
*
Zace de o lună, aşteaptă din clipă în clipă să plece; de o săptămână îl
chinuieşte un singur gând: nu i se trage cumva de la dezacordul gramatical
pe care l-a practicat cu voioşie cinci decenii la rând?
*
Vine o vreme când deja e târziu în lume şi omul se îmbracă în
întuneric ca-ntr-o cămaşă neagră şi pleacă uitându-se numai înainte.
*
Aurel Pantea, exersând conştiinţa acută a morţii: „Cade adânc în noi
grăuntele conştiinţei morţii,/tu şi eu suntem tare departe şi privim/lanurile
întinse şi secerătorii,//în moartea mare, creşte desfrânarea,/floarea
prăduitoare”.
*
Cincizeci de scriitori iau o masă festivă din cadrul unui festival, în
faţa unei bisericuţe de lemn din mijlocul unei păduri, în curtea verde de
iarbă şi copaci a mănăstirii. Palinca şi vinul dezleagă limbile, păsările
ciripesc deasupra mesei, în stejar, peştii plesnesc apa iazului de alături. La
un moment dat, dintr-o chilie de lemn, iese ca o umbră un călugăr mai
bătrân decât moartea însăşi şi aruncă lichidul gălbui dintr-o oliţă de noapte.
„Viaţa e zbucium, zice el, poezia e durere, numai moartea ne liberează!”
*
Se întreabă unul altul, dacă există viaţă după moarte. Întrebarea e
alta: dacă există moarte după moarte, adică dacă există eternitate după
momentul fatal.

84
 *
De la trei-patru ani, de când a aflat că există moarte, o percepe clipă
de clipă cu toate simţurile, dar de o viaţă întreagă se amăgeşte că n-o vede,
n-o aude, n-o pipăie, n-o miroase. Dar, ea e lângă el mereu şi-l pătrunde
din toate părţile, că dacă n-o va auzi, o va vedea, dacă n-o va mirosi, sigur
o va pipăi…
*
Nunţile, petrecerile, înmormântarea, ieşirile la picnic, mersul în grup
la meci sau la restaurant şi la revelion, ieşirea în reţelele de socializare,
toate acestea fac parte din solidarizarea împotriva morţii. Hm! Un fel de
artă pentru artă!
*
Aseară, la intrarea pe strada ta, să te prindă noaptea acasă, ţi-ai zis,
un om cu zâmbet impersonal te-a oprit şi ţi-a spus alb: „Nimic în viaţă,
totul în moarte”. Iar luna nu era nici mândră, nici clară.
*
În satul din Podişul Mehedinţi, satul în care nu s-a întâmplat (mai)
nimic în ultimii 500 de ani, a murit centenarul Niţă Ioniţă. Nu mai ninge de
trei zile, dar e un ger de minus 27 de grade Celsius şi trei bărbaţi, cu sticla
de ţuică lângă o cruce de lemn, se canonesc să sape o groapă lungă de doi
metri, lată de un metru şi adâncă de un metru şi jumătate. De două zile văd
că nu …avansează deloc în adâncime. După ce mulţimea ajunge la groapă
cu răposatul, o femeie comentează: „Gerul acesta e un semn că bunul
Dumnezeu nu-l vrea…” Alta îi dă replica: „Ba, Dumnezeu îl vrea de nu se
mai poate. Dacă nu l-ar fi vrut, îl lua astă-vară, la patruzeci de grade, când
strica aerul pe cinci sate în jur…” Pe cer, croncănea o cioară bătrână de
cinci sute de ani. Când s-a născut ea, în satul din Podişul Mehedinţi se mai
întâmpla totuşi câte ceva în afară de înmormântări în pământ împietrit de
ger.
*
În orice disperare există o disperare şi mai mare.
*
A murit prostul oraşului şi vezi în convoiul mortuar de pe bulevard
vreo treizeci de oameni pioşi. Orgoliul tău îţi spune că ar fi bine să fii în
clipa din urmă măcar la fel de …popular ca prostul oraşului.
*
Moartea sugând răbdurie din vârful inimii tale ca din sfârcul lunii.
*
…………………………………………………………………..

85
 Epic

(Aici îmi reuşise o metaforă foarte fină a Neantului, dar în clipa

imediat următoare ea a dispărut instantaneu de pe hârtie, ca şi din mintea
mea – a înghiţit-o neantul).
*
Cum văd un tânăr atletic, sportiv, numai muşchi, gata să spargă
Everestul în pumni, subit mă apucă o milă de el, incomparabil mai mare
decât de un nevolnic numai piele şi os. Şi asta pentru că ghicesc moartea
lucrând neîntrerupt şi fără oprelişti în trupul cel tânăr şi atletic mai mult
decât în cel deja dus al nevolnicului…
*
Nikos Kazantzakis: „Moartea-i un fleac, un simplu pfff!, şi candela
se stinge. Dar bătrâneţea e-o ruşine!”
*
În amurg, îngerul cel grăsuliu, trecea drumul de munte cu sufletul
meu sub aripă. Îl purta discret, cum poartă un consilier mapa preţioasă a
ministrului Metafizicii. Păzitorul meu grăsuliu, cu aripi albăstrii, urca pe
costişă cu sufletul meu sub aripă.

Democraţia morţii
Înainte de „conferenţă”, Nenea Iancu, speriat de lipsa de imaginaţie,
vrea să se sinucidă, n’aşa! Şi toată teoria despre sinucidere a lui Nenea
Iancu Caragiale se raportează la reflexia ei în mintea amicei, madam
Parigoridi, autoarea proiectului „conferenţei” Ce este arta?: „Să mor aşa
de tânăr? Dumnezeul meu! ce are să zică amica mea Parigoridi când va citi
în Universul tragica sinucidere a lui nen’su Iancu?! Nu!... Să ai aşa curaj
va să zică să fii laş! şi, pentru nimic în lume, nu vreau să zică madam
Parigoridi că nen’su Iancu a fost un laş! Ţin la opinia amicei mele mai
mult decât la moartea mea, dacă pot să mă exprim astfel… Nu, omul nu
trebuie să abdice de la viaţă; el este regele creaţiunii; trebuie să aibă
răbdare, să aştepte cu demnitate până va fi detronat”.
Norocul lui Cioran de la Paris este că Iancu Caragiale i-a fost
antemergător în analiza sinuciderii, altfel multe dintre apoftegmele
oracolului de la Răşinari ar fi fost întoarse pe dos zeflemitor de Nenea
Iancu Caragiale!
*
Bătrânul călugăr, paralizat în chilia lui de vreo trei decenii, cheamă
într-o dimineaţă pe pictorul de biserici şi de icoane şi-l roagă să-i picteze o
86
uşă albă şi deschisă cât tot peretele întunecat al chiliei. Că poate de aia nu-l
cheamă Domnul la el, că nu l-o mai vedea în negura cămăruţei, că l-a uitat
aici. „O uşă mare, albă, deschisă, Prea Cuvioase!” îi arată artistul generos
lucrarea de pe peretele de la răsărit.
*
În câte o zi, tiranul îşi notează în jurnal: „Astăzi n-am ucis nici un
nemernic de supus.” Îşi notează cu înfrigurare, cu tristeţe, cu teamă. Că
înseamnă că a mai dăruit o zi de viaţă unui semen. Iar o zi de viaţă dăruită
poate însemna o zi de moarte primită, îşi zice. „Trebuie să nu mai lenevesc
nici o zi”, îşi mai notează diaristul dictator.
*
Zice poetul Lucian Scurtu, autointitulat „regele lebedelor de pe criş”,
zice într-o paranteză: „cea mai frumoasă moarte este aceea aşteptată
privind ploaia pe fereastră”.
*
E o mare rochie multicoloră! îşi zice muribundul. Apoi, mai spre
seară, i se pare că e un cort pe malul râului. Când înţelege că e
acoperământul negru, de veci, deja e târziu. Un cort negru în întuneric
peste un creier întunecat…
*
La tinereţea dintâi visa la viaţa în doi. Acum, la 85 de ani, tânjeşte la
moartea de unul singur.
*
Citesc un articol întitulat S-a dovedit ştiinţific: moartea nu există,
articol care începe astfel: „Robert Lanza, cercetător la Advance Cell
Technology, a dovedit prin fizica cuantică faptul că moartea nu există.
Când trupul îşi termină „bateriile”, mai rămân 20 de waţi de „energie
informaţională”… Hm! Viaţă veşnică de 20 de waţi!
*
În zona arabă de conflict numită de ministru „teatru de operaţiuni”,
trei militari români au fost spulberaţi de o mină. În amiaza de primăvară
însorită, câţiva camarazi sunt invitaţi în gura unui cort pentru a-i identifica
oficial pe deja foştii lor colegi. Soarele pătrunde indiscret prin deschizătura
cortului şi dezvăluie priveliştea: burţi care şi-au aruncat intestinele în aer,
ochi atârnând pe feţele de carne sângerândă, picioare şi mâini dislocate,
guri rămase căscate a spaimă pe veci… Un adevărat poem expresionist!
*
Nietzsche a murit. Deci, nu mai e totul posibil.
*

87
 Epic

Să (te) fi muncit toată viaţa pentru un ban, o pâine, o cană cu vin,

apoi să te declari fericit gata de odihna cea veşnică în moarte. Ce banal, ce
dezamăgitor, ce degradant!
*
Doamne, de mult timp am înţeles că voi avea pe veci locul meu în
acel colţ de grădină. Dinspre asta, ce să zic, m-am liniştit. Dar, înainte de
pasul cel mare vreau totuşi să mă asiguri că voi avea o magnolie cât
aceasta de pe strada Vlad Ţepeş, că pot aprinde în amurg grătarul sub bolta
de viţă şi să pun pe el o coastă de ied… Dar, o conexiune la internet?...
Sau, Doamne iartă-mă!, cum să-Ţi spun, prin colţul acela înfrunzit şi
înflorit, vreo blondă Evă fără frunză se va bâţâi la deal, la vale, cu fructul
în mână? În sfârşit, linişteşte-mă, Doamne, şi spune-mi că la biblioteca de
veci a grădinii licorile tari sunt la dispoziţie în rafturi alături de tomurile
lui Gogol, Bunin, Cehov, Danilov, Dostoievski, Bulgakov şi alţi ruşi!...
*
O moarte frumoasă ca o fecioară de optsprezece toamne însorite,
fecioară sculptată în tei plăcut mirositor.
*
C. D. Zeletin, emoţionant, despre ultima zi de viaţă a lui George
Enescu. Ultima zi – ultimul calambur: „În seara zilei de 3 mai 1955,
Enescu era pe moarte… Fostul său elev, violonistul Serge Blanc, intră în
anticameră, întrebând în şoaptă, plin de afectuoasă nelinişte: - Est-ce qu’il
est encore lucide? Auzindu-l prin uşa întredeschisă, Enescu răspunse: -
Luci-de Lammermoor! Lucide, de la Mer Morte! Enescu se lăsa purtat spre
eternitate pe unda unui ultim joc de cuvinte arătând în felul acesta că se
încredinţează total, cu griji, tensiune şi spaime, în seama lui Dumnezeu
care-l crease şi în care credea ca-n muzica atât de iubită de el. A doua zi
dimineaţa a închis ochii”.
*
Moartea, lumea în care, la două minute după ce ajungi, exclami: Hm!
Am aţipit bine vreo 70 de ani. Sau 50, sau 30, după caz…
*
În ziua de Bobotează, Prea Cuviosul Teofil e legat pe o cruce de
gheaţă la gura peşterii unde-şi trăia de zeci de ani viaţa plină de nevoinţă.
„E o ultimă încercare, i s-a spus. Dacă rezişti până la topirea crucii, eşti
salvat!” După câteva zile, spre prânz, apare soarele, dar e unul menit nu
atât să topească crucea, cât mai curând să-i dea strălucire.
*
Cei optimişti nu au parte de dreptate, nici cei vii şi nici cei harnici.
Dreptatea e a celor resemnaţi şi a celor morţi.

88
 *
Ivan Ilici, cu două ore înainte de moarte: „Căută obişnuita lui teamă
de moarte pe care o simţise mai înainte şi n-o găsi. Unde e? Care moarte?
Nu mai exista nici o teamă pentru că nu mai exista moartea. În locul morţii
era lumină”.
*
Din păcate, şi omul de spirit cel mai subtil, cel mai fin, în faţa morţii
îşi pierde tot umorul. Verva îi piere şi devine grav ca un câine tocmai
strivit de-un tractor…
*
Democraţia morţii, aşa ar trebui să se intituleze toate cărţile din
lume, fie că sunt de poezie sau de proză, fie că au ca temă iubirea,
filosofia, fericirea, natura sau chiar moartea… Biblioteca lui Borges –
Democraţia morţii.
*
Cascada din vârful versantului. Îţi zici că e sângele muntelui şi că
atunci când se va opri marele jet de apă, monstrul de piatră va muri, va
muri în lipsa sângelui său spumegând alb strălucitor.
*
Natura nu poate fi bănuită niciodată de kitsch. Dacă omul nu pune
mâna, mestecenii se asortează de minune cu brazii şi cu plopii,
convieţuiesc paşnic inclusiv cromatic cu stâncile, dar şi cu pajiştile pline
de albăstrele…
*
Rilke (în traducerea lui Blaga): „Mare e moartea/peste
măsură/Suntem ai ei/cu râsul în gură”. Da, moarte şi hlizeală!
*
Moartea ca un contrabas borţos. Un contrabas negru şi borţos
plimbând pe sus o coasă foarte ascuţită... Parcă vezi coasa contrabasului
retezând capete de cocostârci: Harşt! şi Harşt! şi Harşt!
*
Din spirit de acribie tâmpă, îl întreabă pe Dumnezeu: - Dumnezeu şi
mai cum? Profesia? Vârsta?...
Grav, serios, solemn, nu se miră de norul trecând la deal, la vale, în
calea soarelui.

Drumul spre moarte ca mersul spre casă

O voce de sus, din cer (?), în ziua senină de august, se aude desluşit şi
calm: “Vei câştiga războiul cuvintelor cu semnul acesta!” Te uiţi pe boltă şi

89
 Epic

lângă un nor mic, alburiu, rarefiat, apare din senin, un crin negru, strălucitor,
ca de smoală.
*
Cea mai bună dulceaţă e cea de cireşe amare. Cea mai dulce moarte e
cea din clipe de viaţă amară.
*
Decembrie cu zăpadă tasată de soarele ultimelor zile. Conduci 300 de
kilometri pentru a revedea mormântul părintelui Arsenie Boca de la
Mănăstirea Prislop. Stai o jumătate de oră lângă troiţa de stejar de pe
mormânt, admirând sutele de glastre cu crini înrămate de crengi verzi de brad.
Când ajungi înapoi la maşină, pe un deal deasupra mănăstirii, pe cerul, în
general senin, dăinuie de minute bune un nor ca un uriaş cu barbă albă aplecat
la 45 de grade, cu trupul în rasă alb-albastră peste curtea mănăstirii, cu capul
mare şi alb-bărbos cam peste mormântul părintelui Arsenie din liziera pădurii.
Pentru o clipă, îţi trece prin minte: Iată că moartea nu există! E doar un drum
lin din lume până-n pământul afânat de la poale de deal împădurit…
*
Poţi iubi în acelaşi timp şi pe Dumnezeu şi moartea, când ştim că El ne-a dat
moartea?
*
Ştiu, „nu cere semne şi minuni!” Dar eu tot zic: Doamne, dă-mi un semn
că nu sunt perfect, că nu sunt imaculat, că am cunoscut păcatul; nu mi-l da
azi, nu mâine, dar dă-mi semn când găseşti de cuviinţă. Şi s-a arătat semnul
joi, şi o zi, două, trei la rând, mi s-a arătat el, semnul. La un minut după ce
răsărea, soarele era însoţit pe boltă de un nor rotund, cu o şchioapă mai mare
decât rotundul soarelui. Toată ziua, pe cer se plimba pe cer, de la est la vest,
de dimineaţă până-n seară, un soare auriu cu nimb negru. Slavă Domnului, nu
sunt pur, imaculat, străin de păcat…
*
Îmi doresc tot mai mult timp pentru citit, că scrisul nu mă mai
interesează atât de mult, el venind de la sine. Tot aşa îmi doresc mult timp de
murit, că timpul de trăit mi-e dat de la sine, de la sine.
*
Unii preoţi se înverşunează în a ne învăţa să trăim fără a trăi, în contul
unei morţi care ar aduce mai mult a vieţuire, a supravieţuire.
*
Peste pădurea din marginea oraşului, un nor răzleţ scutura o ploaie
scurtă de vară, cu stropi strălucind în lumina generoasă a soarelui. El îşi
privea liniile din palmă, văzând cum se unesc după nişte unghiuri, toate
liniile venind dinspre degete şi dinspre antebraţ, unindu-se ca nişte afluenţi în
mijlocul palmei şi curgând unite spre moarte, spre moarte. Peste pădure,
stropii de ploaie erau luminaţi de soarele generos.

90
 *
Ce-mi place şi ce nu-mi place la moarte. Fără să reflectez prea mult,
instinctiv deci, nu-mi place că ea există. În rest, ea este o noţiune de discutat
la un pahar, la o halbă…
*
Bunica, la cei 87 de ani ai ei, prăşeşte porumbii şi fasolea din grădină. O
ia voiniceşte pe un rând, sapă trei tufe, din ultima scoate o sticlă de ţuică, bea
o gură, apoi o duce vreo patru-cinci tufe mai în faţă. Revine şi prăşeşte cu
spor, să ajungă la tufa cu sticlă şi să se recompenseze pentru munca depusă. În
capătul rândului, pe bunica o aşteaptă ea, Moartea. Dar, o iartă. Bunica mai
are de prăşit atâtea rânduri. Îşi ia victorioasă sticla şi trece pe rândul celălalt,
cel de fasole. A mai păcălit moartea cu o jumătate de metru în lateral, cu o
sută de metri în lungime…
*
Mergi printr-un peisaj de toamnă, cu dealul împădurit în amestec de
roşu, galben, maroniu, verde pal, mergi spre moarte cum ai merge spre casă.
*
Lângă monitor, are cana cu ceai verzui, neîndulcit, ceai din nouă plante
medicinale împotriva prostatei. Cana primită în ultima campanie electorală
are pe ea un slogan al unei alianţe politice în trei culori: roşu, galben şi
albastru. Hm! Chiar şi numai sloganul şi culorile de partid ar trebui să-l
salveze şi să afle după-amiază că rezultatele biopsiei sunt bune. Ele sunt bune,
dragele de ele, află după trei ore de la sorbitul ultimelor picături de ceai, sunt
bune, dar nu pentru el, cât mai curând pentru ea, pentru doamna moarte.
*
Întrebarea esenţială este nu dacă există sau nu Dumnezeu, ci dacă există
sau nu Moartea. În sensul că dacă există ceva după stingerea de pe pământ,
dacă trecem în altceva decât în materie anorganică, minerală etc.
*
Moartea atotstăpânitoare în apogeul deznădejdii lui Iov: „Împărăţia
morţii este casa mea, culcuşul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis
mormântului: tu eşti tatăl meu; am zis viermilor: voi sunteţi mama şi surorile
mele”.
*
În amurgul cu ploaie roşie de nisip adus de vânt din Sahara, un sarcofag
se odihneşte în faţa muzeului din Caracal. Un sarcofag profanat cu două mii
de ani în urmă. Prin spărtura din colţul dinspre sud, în ploaia roşie din
amurgul de vară, moartea bătrână îşi insinuează capul ei spiritualizat de ani şi
de înţelepciune.
*
Poem de Mircea Bârsilă: „Iată cum este scoasă moartea din satul
nostru/în anul când sunt prea multe înmormântări.//Se face o femeie de paie în

91
 Epic

mărime naturală/şi, încoronată cu o tichie roşie,/este purtată într-o căruţă/între

doi oameni înarmaţi cu puşti de vânătoare.//O mare mulţime/o urmează spre
locul unde va fi judecată/şi unde este înlănţuită de un stâlp,/iar fetele şi băieţii,
legaţi la ochi,/încearcă s-o străpungă de la zece paşi/cu seceri şi cuţite de
înjunghiat porci.//În cele din urmă, este aruncată în apă sau,/dimpotrivă, în
flăcările repezi ale unui foc/din crengi de salcâm,/după cum hotărăsc cei doi
judecători://un copil cu mască de urs/şi o văduvă bătrână deghizată în
mireasă”.
*
E un proroc care prezice cu mare acurateţe viitorul foarte îndepărtat,
aproximativ exact viitorul apropiat şi deloc, deloc, deloc – nici prezentul, nici
trecutul.
*
E sexagenar şi în această zi de vară caniculară devine brusc orfan. Se
descompune asfaltul în molecule de smoală, nisip, pietricele ş.c.l. Se
descompun melcii în cochiliile lor supraîncălzite, se topesc peştii în bălţile
fierbând. Se descompune în sicriul de pe masă, tatăl său, tatăl său mort cu o
seară înainte. El şade la liziera pădurii din dealul de peste oraş, lângă stejarul
rupt în două de un trăsnet. Acolo îl găseşte Teofil, prietenul lui care-l întreabă:
„Ce faci aici?” „Hm! vorbesc cu Moartea”. „Păi, a venit?! „Nu, dar dacă
vine?!”
*
Ce poate fi mai intim decât gura ta cu care oftezi, cu care spui fraze
aşezate, dar şi lucruri urâte, după caz? Cum să se uite dentista în gura ta? Ce
poţi avea mai intim decât gura ta pe unde va ieşi cândva sufletul ca un abur
acolo de câteva grame, de câteva miligrame?...
*
Încă din tinereţe, Grigore ofta uneori: „Ei, dac-aş fi aprofundat greaca
veche, aşa cum m-a îndemnat profesorul meu Gala Galaction!...” Ei, ce-ar fi
fost? era întrebat. Stătea la un pahar, în zi de odihnă, cu prietenii şi când se
lăsa vreun moment de tăcere, el îl umplea cu un oftat: „Ei, dacă învăţam eu
profund greaca veche!...” Acum e piele şi os, e pământiu, zace în pat de o
lună, iar de o săptămână n-a mâncat nimic, bea doar câte puţină ţuică din
biberon, cum nu mai poate ţine paharul, stă ca un prunc nonagenar rezemat de
perne şi bea licoare de prune cu biberonul. Şi din când în când, Grigore cel
sfânt deja oftează: „Ei, dacă aprofundam eu greaca veche!...”

92
 Eroii unui ţinut
de viaţă şi răcoare
o cronică de Ion Popescu-Brădiceni

Orice roman semnat de Radu Aldulescu

se citeşte de/cu plăcere. Adică e o lectură
agreabilă şi o recitire oarecum critică. Dar
critică literară facă cine-o vrea şi-o mai putea.
Eu am început a mă dedulci la a lectura proza
scurtă (Dumitru Augustin Doman) dar şi roman,
obligatoriu capodoperial (D.R. Popescu, Marin
Preda), însă fără a-mi crea obiceiul de a şi scrie.
Am citit în ultimul deceniu trilogia romanescă
datorată lui Lazăr Popescu (Eşecul cartofilor
cruzi) ori lui Cristian George Brebenel
(Guvernământul general al Genezei) sau lui
Emilian Marcu (Tobele mute) dar şi lui Marius
Marian Şolea (Crimă şi pace bună). Genul romanesc a cucerit încet şi sigur
însuşi spaţiotimpul românesc (unii exegeţi i-au dedicat la rândul lor tot
trilogii precum de exemplu Nicolae Manolescu (vezi „Arca lui Noe:
Doricul, ionicul şi corinticul”) ori eu însumi (vezi Reinventarea
capodoperei (I+II+III)). Dar în prima ediţie a „Istoriei critice…”
aparţinând lui Nicolae Manolescu acelaşi roman beneficiază de un
paragraf întreg din care se înţelege că Radu Aldulescu „preferă tot mai des
purul senzaţional de situaţii şi caractere”. Stilul acesta de lectură à la
Manolescu este evident expeditiv, întrucât istoricul recurge la un rezumat
metanarativ. Totuşi, revoluţia de la Timişoara a însemnat în istoria de ieri
şi de azi a României contemporane o cotitură, o ruptură, căderea
dictatorului Nicolae Ceauşescu. Domnul critic prinde însă din zborul
razant al condeiului său obiectiv aspectul că „primejdia îi vine
romancierului” „din excesul calităţilor lui”. Temeinic cunoscător al
mediilor sociale, carismaticul prozator Radu Aldulescu – pe care de altfel
l-am cunoscut în 2017 în Cetatea Băniei graţie poetului Nicolae Coande şi
poetului Ionel Ciupureanu – e un optzecist tardopostmodernist care refuză
politicul deşi îşi atinge ţelul recurgând la distopie/ antiutopie, dacă nu

93
 Cronică

cumva regimul utopic le subminează pe cele „în negativ”. Asemănător

scrie cumva roman şi Horia Gârbea deşi „magistrul” Nicolae Manolescu îl
desfiinţează într-o propoziţie seacă şi dură „Proză parodică, fără
originalitate”[3]. I-am comentat într-o carte proprie „Căderea Bastiliei”.
Scriam acolo că romanul lui Mitică Unguroiu „Scriptura păcătoşilor” pare
parodiat după „Era ticăloşilor”, eseu filosofic de-al lui Victor Petrini, unul
din personajele emblematice ale lui Marin Preda, din trilogia-i „Cel mai
iubit dintre pământeni”.
Nicolae Manolescu remarcă şi domnia-sa la Radu Aldulescu aspectul
că mediul din „Amantul Colivăresei” nu-i străin de acela al deratizatorilor
din „Cel mai iubit dintre pământeni” şi totodată îl aşază în paradigmă cu
Osborne şi Céline, în tonul dat de Dan C. Mihăilescu şi Mihai Zamfir. Eul
îl amintesc în acest context şi pe Alexandru Moraru de la Timişoara cu
„Casa îngerilor” dar şi pe Eugen Barbu cu „Groapa” ori pe Dumitru
Augustin Doman cu „Sfârşitul epocii cartofilor”. Şi istoria din ţinutul de
verdeaţă şi răcoare – raiul de dincolo de iad – este spusă şi trăită de Relu
Golea, un scriitor nepublicat, cu predispoziţii grafomane. E practic o
poveste despre vulnerabilitate şi supravieţuire într-o lume care aparţine
întotdeauna celorlalţi. Un mare prozator precum Ştefan Agopian mizează
necondiţionat pe vocaţia de romancier a lui Radu Aldulescu
caracterizându-l în termeni elogioşi. Citez: „Radu Aldulescu e unul dintre
puţinii noştri prozatori născuţi, şi nu făcuţi. Scrie proză aşa cum respiră, o
proză bolovănoasă, gâfâită uneori, cinică şi tulburătoare în acelaşi timp.
Poate să nu-ţi placă, dar e imposibil să nu admiri forţa cu care descrie o
lume de pe care Dumnezeu şi-a luat mâna”. Şi ca să nu uit, trebuie să
precizez că acest Radu Aldulescu a scris scenariul filmului „Terminus
Paradis” care a obţinut Marele Premiu al juriului la Festivalul de la
Veneţia şi că s-a născut în acelaşi an cu mine, însă pe 29 iunie 1954 la
Bucureşti, şi că a debutat în 1991 cu „Sonata pentru acordeon”.
„Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare” e un puternic
roman moral-etic. Dar pe Nicolae Manolescu nu-l convinge căci „intriga
se complică până la neverosimil”. Despre ce este vorba? Relu Golea şi
Andrei Ilieş sunt oarecum prieteni. Amândoi nişte rataţi intelectual. Cum
toate personajele sunt tot o vorbărie, Laur de pildă are un văr Aurel şi
sporovăiesc întruna. Lucrează pe o platformă industrială sub conducerea
maistrului Victor Gomoiu executând tuburi pentru puţuri din ciment.
Munca e grea, de ocnaş. Dar şi bine plătită. Astfel vara trece. Relu Golea îl
ia într-o seară pe Laur în demisolul său plin de hârţoage. „Sunt romanele
vieţii mele” îi spune, dintre care dusese unul la o editură („Calende”). La
cei 35 de ani ai săi, Relu Golea caută forţa şi puterea cuvântului tipărit. O

94
cunoaşte pe-o redactoră-şefă Ştefania Bruescu, apoi pe directorul
Gheorghe Restoiu, care nu-i promit mai nimic, ci îl învăluie cu promisiuni
deşarte, pe el, „un Papillon în mizerie, posedat de coşmarul gloriei
literare”. Romanele vieţii lui Relu Golea ar fi fiind – citez – „o istorie de o
amplitudine monstruoasă, o istorie atotcuprinzătoare”. Astfel tânărul
nedebutat încă editorial dădea târcoale unei lumi pe care o regăsea străină
şi inutilă, de o nebulozitate toxică. „Cei vii şi tot şirul morţilor mistuindu-
se în neantul memoriei, toţi colcăiau şi bolboroseau amarnic” în destinul
de scriitor grafoman al credinciosului şi fanaticului sclav al literaturii. Ici-
acolo, scriitura lui Radu Aldulescu devine dostoievskiană, adâncă,
filosofică şi tragicomică, ba deseori chiar Kafkiană („Metamorfoza”) ori
buzzatiană („Deşertul tătarilor”) şi, de ce nu, mülleriană („Leagănul
respiraţiei”). Marile romane se cheamă între ele într-o arhitextualitate
inalterabilă (Gérard Genette: Introducere în arhitext) întreţesută
simbolicoarhetipal. Oraşul subteran e o alegorie dantescă, iar eroul Relu
Golea astfel cunoaşte sublimul transdescendent.
Jean Ricardou l-ar boteza „staţionarul” versus „funcţionarea
politică a textului”. Ar reliefa paradoxul opoziţionalului şi pe cel al
revoluţionarului angrenate în aparatul autorilor triadici. Radu Aldulescu
recurge la dilatarea extremă a textului până la exasperarea bandei de
montaj. Încât pe nesimţite Relu Golea se transformă într-un mecanism de
debitat fraze împletindu-se cu imagini şi istorii nesfârşite. A cotrobăit
dărâmând şi reconstruind prin toate subteranele memoriei. Şi paginile
romanului din „Istoria eroilor unui ţinut cu verdeaţă şi răcoare” se
derulează lent, iar când romancierul/ când metaromancierul/ cad(e) în
meditaţie (musai concentrată), intră în scenă şi femeile: Ortansa, Leontina,
Motănica. Relu Golea se întreţine în discuţii cu jigodia comunistă
Gheorghe Restoiu solicitând niscaiva lămuriri suplimentare. Acest Restoiu
e un fel de caricatură a activistului de teren zdravăn şi stacojiu şi cu ceafa
groasă exact ca-n „Doina” lui Eminescu. Îi reproşează lui Relu Golea
tuşele prea groase şi faptul că personajele sunt mai mult nişte caricaturi
decât oameni în carne şi oase. Că „e prea multă mizerie în povestea asta a
ta, prea multă tristeţe, prea multă violenţă”. Înţelege bine acest Restoiu
„dorinţa de autentic” dar prozatorul cade în cealaltă extremă. Ca atare
cartea va trebui zdravăn răzuită. „Şi toate chestiile astea, sexualitate,
pornografie, sunt prea din abundenţă. Ca şi cum lumea ar fi făcută numai
din obsedaţi şi perverşi”.
Ironia de aici încolo devine – cum ar descrie-o acelaşi Ricardou –
curat subversiune textolectuală grefată cu necesara impertinenţă pe
confruntare ideologică. Subversivul Relu Golea îl ia peste picior pe

95
 Cronică

răhăţelul de Restoiu – un gunoi subuman – invitându-l la munca de jos, la

facerea de tuburi (ci nu de romane infectate politicoideologic, sub o
dictatură halucinantă). Ca figură romanescă (meta)romanul lui Radu
Aldulescu se transformă în metaforă: tunel-labirint nesfârşit prin care să
treacă de la caz la caz pisica sau ursul. Dar de ce ori pisica ori ursul? Pisica
e perfidă dar şi simbol al libertăţii. O reprezintă pe Bastet dar şi pe Diana.
Ursul în simbolistica poporului român e eroul civilizator, stăpân al lumii
de jos, subterane, dar şi patron al unei confrerii iniţiatice de tineri
războinici. Aluziile sunt prea la îndemână ca să le mai relevez didactic.
Poţi regăsi în romanul practicat de Radu Aldulescu toate principalele
roluri narative identificate (fastidios?) de Claude Bremond, dar cui
prodest? Infatigabili, Radu Aldulescu – Relu Golea sar de la un episod la
altul cu o lejeritate uluitoare, ies din hăţişul povestirii liniare dezinvolţi.
Prin urmare iată-ne la expediţia din Timişoara şi la plănuirea evadării din
„lagărul” comunist. Plutonierul Cosmescu este şi el distribuit într-un rol
narativ, apoi Viorel îşi duce părinţii cu Dacia la o nuntă prin Gorj, unde
erau naşi. Andrei fură sacii de ciment ai lui moş Victor Gomoiu vânzându-
i lui Nelu pe bani mulţi ca să-i ia cu el când o fugi pentru graniţă. Moşul
este găsit mort. Andrei, Relu şi Laur se urcă în tren şi pleacă din Bucureşti
spre Timişoara. Într-un local mănâncă, beau în aşteptarea unei călăuze,
Pepino, cu conştiinţa încărcată de crima săvârşită, căci ei trei îl omorâseră
pe Moş Victor Gomoiu, jefuindu-l. Brusc, se trezesc în miezul, în haosul,
în vâltoarea revoluţiei din Timişoara, ei, cei trei excrai de Curte Nouă:
Aurel Golea, Ilieş Andrei, Trandafir Laurenţiu, care se visaseră în America
într-un loc de verdeaţă şi răcoare. Rămaşi fără bani – între timp Laur şi
Steluţa fugiseră cu toată suma – călăuza Hansi îi avertizează că au început
să bage trupe la graniţă ca s-o întărească deci să se grăbească. Circulau
zvonuri că România e atacată de unguri, de ruşi, de sârbi. Oraşul e ticsit cu
miliţie, armată, trupe militare întregi, securitate etc. Dar fără plata de
rigoare, el, Hansi, nu-i va scoate afară din România.
De la pagina 200 încolo, romanul este dedicat revoluţiei propriu-
zise, întinzându-se pe încă o sută şi ceva de pagini, dar şi confiscării ei şi
restauraţiei criptocomuniste. Ies pe străzi şi antieroii lui Radu Aldulescu,
cu Pepino şi Hans cu tot, ca să caşte gura la ce se petrece. Întreabă, li se
explică crunt: „A adus Ceauşescu Armata şi Securitatea şi-au împuşcat
lumea pe capete. Sunt sute de morţi şi răniţi în oraş. Ăştia-a puşi să ne
omoare şi să ne dea foc la toţi”(p. 213). Carol, prieten al lui Hansi, era la
curent cu evenimentele: „… dacă nu dăm foc la ţară acum când e
momentul şi-apucă ăştia de ne încalecă, o să fie vai şi-amar de oasele
noastre”. Aşa că iată-i pe antieroii lui Radu Aldulescu puşi în situaţia de a-

96
i salva pe români de frica ce le asfixiase sângele din „instalaţii” şi de a-i
spăla de ruşine în faţa lumii întregi. Prozatorul, hugolian, dă proba
clarităţii romaneşti fixând lucrurile cu impasibilitatea şi cruzimea unei
priviri absolute. Totul devine clar iar povestirea însăşi se orânduieşte
conform unei dispuneri omogene, în linii înseriate, cu o artă voluntară şi cu
diseminări ale vicisitudinilor duratei personale. Jean-Paul Sartre a arătat că
romanul nu trebuie să răspundă premeditării romancierului, ci libertăţii
personajelor. Asistăm şi noi la un nou efort de a face să vorbească în
povestire povestirea însăşi. Evenimentele sunt povestite în aparenţa din
singurul punct de vedere al celui ce le-a trăit, acel privitor pe urma căruia
suntem.
În sfârşit, revoluţia e în toi. Se trage în populaţie. Se scandează „Jos
Ceauşescu!”. Şi iar e vânat poporul, împuşcat de la ferestre, din poduri, de
pe acoperişurile blocurilor. Descrierile sunt convingătoare. Wayne C.
Booth afirma în „Retorica romanului” că povestirea sub forma prezentării
îşi asumă o naraţiune care face parte integrantă din desfăşurarea luptei
propriu-zise, iar romancierul se lasă captat de moralitatea naraţiunii
personale. Céline îşi manifestase calitatea irezistibilă a unei tensiuni
aproape insuportabile. Radu Aldulescu se comportă de aceeaşi manieră.
Călătoria prin Timişoara nu mai e o aventură de evaziune dintr-un teritoriu
al unui dictator dement ci duce dinspre viaţă înspre moarte. Şi atunci vezi
viaţa din cealaltă perspectivă.
După care cititorul se trezeşte în faţa unei probleme îngrozitoare.
Un narator de persoana întâi, un antierou picaresc modern, îl conduce pe
el, printr-o serie de păţanii sordide. Desigur, totul este redat complet
obiectiv-subiectiv, iar cititorul trebuie să se conformeze ritualului
trialectic.
Din nefericire, romanul se trădează pe sine exact la final, căzând în
publicistă ieftină, în pamflet, în reacţie punitivă, nemaifiind, deloc,
ficţiune; în derizoriul cotidian ceea ce-i e fatal. E o prelungire poate
egocentrică, narcisistă. Sau totuşi trebuia ca-n „Marele singuratic” (Marin
Preda) să avem şi o anchetă a asasinării lui Victor Gomoiu de către Ilieş
Trandafir şi Relu Golea. Or ca-n „Cel mai iubit dintre pământeni” în partea
a treia să apară o Ortansa ca să-i dăruiască un copil şi să-l înscrie în rândul
lumii ca familist. Ori să fie inserţionată şi ideea că Revoluţia fusese furată
de aceeaşi „fiară comunistă” în frunte cu Ion Iliescu şi F.S.N.-ul? „Era
vorba bineînţeles despre comuniştii ieşiţi din te miri ce peşteri şi grote, ca
o invazie de oameni-maimuţă în acest ţinut de verdeaţă şi răcoare, toată
povestea pretându-se la deznodământul optimist că Revoluţia îi va alunga
şi-i va sili să se reîntoarcă în grotele lor”. Romanul lui Relu Golea a apărut

97
 Cronică

la Editura Calende. Ştefania Bruescu devenise preşedinta unei fundaţii de

cultură naţională, iar Gheorghe Restoiu director şi acţionar multimilionar,
al celui mai puternic trust de presă din acest ţinut de verdeaţă şi răcoare
ş.a.m.d. Gunoaiele sunt scoase la suprafaţă de apele tulburi şi parvin
socialpolitic.
Cum afirmam, romanul se continuă pe riscul asumat de autor. Însă
lecţia relecturii mele de-o săptămână şi a redactării comentariului de faţă
de două zile este trasă: din „Poeticile lui Joyce” (Umberto Eco):
descompunerea imaginii realităţii într-o suită de tablouri extrem de
complexe. Radu Aldulescu recheamă la rampă apostrofa. O conversiune
atât de radicală a semnificatului – ca şi conţinut – în structură semnificantă
(între hazard şi necesitate). Experienţa de viaţă este lăsată să se
întruchipeze în formulele de limbaj care au exprimat-o până atunci şi este
arătată până şi-n subteranul ei psihanalitic-antropologic.
Romanul are o epifanie centrală şi încă multe altele constelate.
Această epifanie centrală este ţinutul de verdeaţă şi răcoare şi este în
acelaşi timp o epifanie-viziune şi o epifanie-structură. Şi mai recurge la
tehnica dramatică, eliminând prezenţa continuă a autorului şi înlocuind-o
cu punctul de vedere al personajelor, al evenimentelor, al „istoriilor”;
montajul romancierului-regizor este modul de gândire al protagonistului.
Asistăm la o poetică a secţiunii în lăţime. Ca şi alţi colegi de generaţie
(Dan Stanca: Jurnalul aşteptării – n.m.), Radu Aldulescu optează pentru
prezenţa nefiltrată de res gestae împotriva unei historia rerum gestarum.
Alege viaţa împotriva poeziei, asumarea fără discriminare a tuturor
evenimentelor, renunţarea la selecţie, nivelarea faptului nesemnificativ şi a
celui cu sens – într-o măsură în care nici un fapt nu mai poate fi considerat
mai mult sau mai puţin nesemnificativ decât altul şi toate faptele,
epuizându-şi ponderea, devin la fel de importante/ determinante în
indeterminismul lor cuantic.
Radu Aldulescu explorează scormonind în măruntaiele însângerate
tăietura în lungime şi tăietura în lăţime dar şi în adâncime întru
(ne)epuizarea substanţei (non)romaneşti. Monologul interior este schimbat
cu dialogul exterior, cu o comunicare de grup mic. Iar romanul e unul al
unui flux şi reflux nesfârşit, e opera = univers uman, iar lumea e un ordo
rethoricus şi o Summa răsturnată axiologic şi etic dar, brusc, răsturnarea
însăşi devenind un alt canon, o nouă normă stilistică, provocatoare prin
substanţialitatea şi autenticitatea ei, ambele vizând/ frizând un absurd
ontologic ireductibil.

98
Dialoguri esențiale

”Tot citeam, prin textele

deportaților, că în tren, când
copiilor le era foame sau sete,
mamele, bunicile, ca să-i
ogoiască, le spuneau povești”

”Am avut la dispoziție multe liste cu nume ale

bucovinenilor deportați, pe care le-am împrumutat și
personajelor mele...”

99
 Dialog

- Liliana Corobca, noi am mai ”vorbit” într-un interviu tot aici, în

”Conta”, anul trecut. Ai lansat atunci la Piatra-Neamț romanul Caiet de
cenzor și ai ținut o miniconferință despre cenzură la Biblioteca Județeană.
Acum vreau să te provoc succint la o discuție despre noul tău roman,
Capătul drumului, proaspăt apărut la Polirom. Povestea are în centru
destinul unei octogenare bucovinence, Ana Blajinschi, care-și povestește
viața strănepoților ei post-moderni și conectați la internet, înainte de-a fi
dusă la un azil. Mai întâi aș vrea să știu dacă personajul tău e total
inventat (după calapodul unuia real, desigur) sau dacă e transfigurarea
literară a unei vieți pe care ai găsit-o în documentele de arhivă, printre
care te miști profesional, de atâția ani.
- Ana Bojescu, după căsătorie Blajinschi, este un personaj inventat, ideea a
apărut în urma unor discuții telefonice purtate de mine cu un prieten sas, a
cărui mamă, nonagenară, stabilită de mulți ani în Germania, avea o boală
care-i afecta memoria și ei i se părea că se află în satul de baștină din
România. Am reținut că ea, la bătrânețe, revine cu intensitate la momentele
importante din viață. Inițial, și personajul meu avea această boală, Ana nu
era perfect conștientă, unele scene se repetau, memoria îi juca feste. Așa a
și fost scrisă o primă variantă a romanului, dar, pe parcurs, mi-am adus
aminte de nonagenari perfect conștienți, inteligenți, înțelepți și mi-a fost
mai ușor să explic cum poate trăi singură o femeie într-un sat părăsit, mai
ușor să îi aplic un discurs coerent și o memorie bună, așa că am optat ca și
ea să fie conștientă totuși și perfect sănătoasă mintal. Am avut la dispoziție
multe liste cu nume ale bucovinenilor deportați, pe care le-am împrumutat
și personajelor mele: Zeiță, Isopescu, Țară, Bojescu, creând însă personaje
noi. Iar când aceștia erau basarabeni, atunci le-am oferit nume de la mine
din sat, Blajinschi sau Țărnă. Mi se par foarte expresive și poetice. Iar Ana
nu va fi dusă niciodată la azil, desigur.
- Realitatea de la care ai plecat în roman e foarte ofertantă narativ:
deportările din Bucovina și Basarabia, după ce ele au fost luate de
sovietici, în 1940. Simultan, aș zice că ea e stoarsă deja receptiv de
memoriile celor care au trăit atunci (amintesc doar pe cele celebre ale
Aniței Nandriș-Cudla) sau chiar de alte romane analoage (Herta Müller,
Leagănul respirației). E obositor subiectul acesta dur al tragediilor trăite
atunci în URSS de mai toate etniile considerate ostile de Stalin? Sau
dimpotrivă, îți pare inepuizabil? E necesar, ca exercițiu de memorie
colectivă, la noi și aiurea? Cum vezi disponibilitatea lui dramatică și
estetică? Acum a avut succes în Rusia și-n toată Europa, de pildă, un
roman pe același subiect, tot cu un protagonist feminin, cel al autoarei de

100
origine tătară Guzel Iahina (Zuleiha deschide ochii, tradus recent și la
noi).
- De Guzel Iahina nu am auzit, o voi căuta, mulțumesc pentru semnalare,
iar memoriile Aniței Nandriș-Cudla și romanul Hertei Müller le-am recitit
chiar când lucram la cartea mea, am vrut să văd dacă pot veni cu o poveste
nouă, cu o abordare originală și, da, le-am avut ca reper, dar am plecat
foarte înaripată după relectura lor și foarte sigură că pot oferi altceva. Cum
să fie obositor subiectul? E tragic și prea puțin abordat și mi se pare
inepuizabil, într-adevăr. Nu scriu o carte pentru că e necesară ca exercițiu
de memorie. Scriu pentru că ea cântă tot mai frumos în mine, tot mai
intens și mai insistent. Îmi zic: păcat să nu vadă șu alții această frumusețe!
Poate nu știi, dar în 2009 a apărut un volum, Golgota românească.
Mărturiile bucovinenilor deportaţi în Siberia, editat de mine,am studiat
sute de mărturii adunate într-o revistă puțin cunoscută, Țara Fagilor.
Potențialul lor narativ era imens, dar eu nu am putut atunci construi o
ficțiune pe baza unor mărturii reale. Psihologic nu mă consideram destul
de puternică și nici la capitolul religios nu stăteam mai bine. Am stat mult
cu povestea deportaților în mine și, pur și simplu, i-a venit acum rândul.
Am știut că acum pot să mă apropii de acest subiect. Am studiat tot felul
de mărturii, am urmărit pe hărți traseul lor (localitatea Birlik și orașul Kant
chiar există!), am citit și literatură religioasă. Îmi era clar că până nu ajung
să gândesc ca un om profund credincios, nu mă apuc de asemenea subiect.
Și dacă am putut intra în pielea unui cenzor și am putut gândi și simți ca un
cenzor, de ce n-aș putea crea și un personaj atât de religios, încât să iasă la
liman cu gândul că Dumnezeu va avea grijă de toate? Câteva luni am citit
intens literatură religioasă și am învățat să mă rog pentru ei. Vedeam în vis
și crucile pe marginea căilor ferate și mi-am zis că da, acum sunt
pregătită...

” Nu am văzut niciodată un cer atât de copleșitor ca

acela pe care îl descriu când se termină calea ferată.
M-a urmărit scena aceasta până am terminat de scris
romanul...”
- Detaliile din roman sunt zguduitoare, surprinzi odiseea arestării și
călătoriei eroinei cu faimoasele trenuri de marfă săptămâni întregi, până
în stepele Kazahstanului, descrii traiul la limita supraviețuirii în zonele de
pe buza Siberiei orientale, prezinți viața deportaților după dispariția fizică
a lui Stalin, după destrămarea URSS și după inutilele reabilitări și-
101
 Dialog

ncercări de reașezare de după 1990. Știi ce mâncau, cu ce se îmbrăcau, ce

gesturi îi/le erau caracteristice, ce obiecte o înconjurau pe eroină, pe
mama ei și pe ceilalți consăteni și prieteni azvârliți cu forța departe de
locurile natale, descrii o Rusie devastată de război, de foamete, de ură, de
violență și teroare, prezinți subtil trăirile personajelor, reacțiile lor intime,
speranțele și, deopotrivă, năruirile lor permanente, descrii atmosfera de
nerecunoscut a satelor din fostele provincii românești, după ce a căzut
comunismul. Moartea sau, în fine, iminența ei e aproape firească, în
romanul tău, eroinei îi mor, de-a lungul anilor, prietenii, mama, unul
dintre copii, nepoata, peste tot mor oameni în cele mai crâncene contexte.
Ai vrut să păstrezi fragilitatea timpurilor acelea, groaza lor (amintesc
numai violurile săvârșite de deținuții de drept comun asupra tinerelor de
pe barja-închisoare, plutind pe râul Obi) sau să trasezi un fir roșu al
romanului, să hiperbolizezi nota de suferință și de tristețe?
- Să hiperbolizez nota de suferință nu mi-am propus în niciun caz.
Dimpotrivă, am introdus scene care îndulcesc sau fac suportabilă suferința.
Am urmărit, citind și documentându-mă, soarta deportaților, de la cele mai
mici detalii. Cel mai ușor mi-a fost să descriu călătoria în tren, mărturiile
deportaților au reținut-o bine, cel mai greu a fost să descriu spațiul kazah și
siberian, unde picior de-al meu n-a călcat. Am avut noroc de niște
antologii de proză scurtă din literatura rusă, kazahă, uzbecă, kirghiză,
publicate înainte de 1989, care conțineau cuvinte, descrieri de obiceiuri,
mâncăruri, îmbrăcăminte, plante etc. Zile în șir mi-am imaginat stepa, nu
mă îndoiesc că ea este exact așa cum o văd eu, cu ochii minții. Închideam
ochii și-mi imaginam cum cobor din tren după chinuitoarea călătorie... Ce
se întâmplă când cobor? Nu am văzut niciodată un cer atât de copleșitor ca
acela pe care îl descriu când se termină calea ferată. M-a urmărit scena
aceasta până am terminat de scris romanul... Multe momente nu sunt
înregistrate pe nicăieri și mi-am imaginat că fac eu această călătorie și am
căutat soluțiile. Fragilitatea este a timpurilor noastre, am vrut ca cititorul să
înțeleagă prin ce au trecut oamenii și cum au supraviețuit. Am scris pentru
cititorul de astăzi, nemulțumit, nefericit, firav.
- Sunt multe oaze de tandrețe, în romanul tău. Una e povestea tristă (aș
zice tipic rusească) a unei neîmpliniri afective: iubirea dintre Ana
Blajinschi și celălalt coleg de vagon, Eugen, băiatul îmbrăcat în fetiță, ca
să rămână cu ai săi. Se despart, ajunși în exil, dar speranța revederii
plutește deasupra destinelor lor, indiferent de ce li se-ntâmplă (amândoi
își fac vieți separate, se căsătoresc, au copii, dar se caută reciproc, la
maturitate). Relatarea Anei chiar pare adresată acestui iubit inaugural, pe
care a apucat să-l sărute o dată și pe care-l așteaptă, încă, la bătrânețe.

102
Ce e cu această sfâșietoare, sublimă și aproape incredibilă poveste de
dragoste, proiectată într-un decor atât de tragic și de potrivnic iubirii? Ce
semnificație i-ai distribuit?
- Ai dreptate, Ana chiar pretinde că îl cheamă pe Eugen cu povestea ei și îl
așteaptă. Niciun decor nu este suficient de tragic și de potrivnic, ca să
împiedice dragostea. Am citit sute de mărturii aparținând și bucovinenilor,
și basarabenilor, și altor popoare din fosta Uniune Sovietică, și ale
românilor deportați în Bărăgan. Zeci de mii de oameni morți în condiții
inumane, mii de oameni care s-au întors, dar nu și-au mai refăcut viața, fie
și-au pierdut soții, iubiții, copiii, fie au venit cu sănătatea șubredă,
traumatizați pentru toată viața, cu interdicție de a învăța, de a face carieră
în multe domenii, priviți ca dușmani ai poporului, reabilitați de formă,
primind compensații simbolice... Simțul dreptății din mine nu știa ce poate
face pentru Ana cea minunată și atunci i-am dăruit această dragoste ca în
povești. Ca o compensație pentru toate suferințele și nedreptățile...

” Cenzorul era negativ și demonic, deportatul era

angelic, prin excelență. Unul pe umărul stâng, altul pe
cel drept. Am început cu cel de pe umărul stâng, dar
celălalt veghea mereu”
- O altă oază de frumusețe e bunătatea neștirbită a eroinei, în ciuda
lucrurilor care i s-au întâmplat, împotriva răutăților gratuite și absurde de
care a fost înconjurată. Portretul ei seamănă cu al unei sfinte, dacă-i
socotesc simplitatea, singurătatea finală și credința ei în Dumnezeu, într-
un Dumnezeu care o îndeamnă să răspundă cu bine absolut la rău absolut.
E Ana Blajinschi a ta o sfântă? Întruchipează ea virtuți martirice,
reprezintă ea ceva anume din destinul istoric al unei Românii rupte,
înainte de război?
- Cred că dai și răspunsul la întrebare... Acest aspect m-a izbit și pe mine,
când am studiat soarta deportaților. Sunt ei sfinți? Nu aș putea spune, dar
am văzut la ei și bunătatea, și credința profundă în Dumnezeu. Ana mi-a
populat întreaga ființă, am lăsat-o să se desfășoare, să vină cu viața ei. Am
întâlnit oameni de o bunătate exemplară, incredibilă, am avut două bunici,
Anastasia și Ecaterina, ambele foarte credincioase și bune ca pâinea caldă.
Nu le-am văzut niciodată ridicând vocea sau încruntând din sprâncene. Și
la ele m-am gândit când am scris. De altfel, le-am spus celor două bunici
„Cuța”, așa am auzit de la mama mea, vine de la bunicuța, cred. De ce sunt
prezente în carte și Bucovina, de unde e deportată eroina, și Basarabia,
103
 Dialog

unde se întoarce? E legată asta de același tip de reprezentativitate

simbolică a unei geografii sfâșiate de istorie? Sau pur și simplu așa au
vorbit documentele, pentru personajul ales? Am fost o singură dată în
Bucovina, în 2001, și mi-ar fi fost mai greu să descriu anii de după
deportare ai românilor din Ucraina. Iar, pe de altă parte, mulți bucovineni
chiar s-au stabilit în Moldova Sovietică, adică opțiunea mea este
plauzibilă. Mulți români au rămas acolo, în stepe și taigale și mi-ar fi
plăcut să descriu soarta lor. Pentru o atare opțiune, nu am avut destule
surse, știam cine m-ar fi putut ajuta, dar nu am îndrăznit să cer ajutor. Am
avut nevoie de foarte multe documente și pentru tot ce ține de Moldova
puteam băga mâna în foc, așa că ultimul capitol al cărții aici se petrece.
- Ai multe incursiuni antropologice, în Capătul drumului, reproduci
integral cântece, obiceiuri, cutume, credințe. Ai dorit să lași și un roman
al ”bucovinătății”, ca să zic așa? Ai dorit o arhivă, dincolo de o ficțiune?
Unii ar putea zice că pasajele cu pricina sunt inutile, că îngreunează
narațiunea.
- Am fost fascinată de poezia, azi uitată pe nedrept, a folclorului din acea
zonă și mi-am propus să o valorific. Dar căutările mele au pornit de la un
detaliu concret. Tot citeam, prin textele deportaților, că în tren, când
copiilor le era foame sau sete, mamele, bunicile, ca să-i ogoiască, le
spuneau povești. Am reținut foarte bine acest detaliu. Dar ce povești? Nu
am găsit măcar un indiciu, un titlu de poveste, nimic și m-am pus pe căutat
povești vechi din acea zonă. Am găsit culegeri de folclor bucovinean, am
citit și Folclor și folcloristică de Artur Gorovei, publicată în 1990 la Ed.
Hyperion (Chișinău). Bine, am recitit și ceva Dosoftei și o antologie a
literaturii din Bucovina, Pagini de literatură română – Bucovina, regiunea
Cernăuți – 1775-2000. De câteva ori, am folosit material cules de mine,
am făcut, când eram studentă, practică folclorică, e mult de povestit, am
inclus și unele obiceiuri din satul meu, nu din Bucovina, dar scuza mea e
că l-am utilizat mai mult în ultimul capitol, când personajul se află în
Moldova. Am introdus textele folclorice și ca fac suportabilă înaintarea în
povestea tot mai cruntă, le-am pus ca o contrabalanță, citești, îți mai vii în
fire și mergi mai departe. Se cântă mult în carte, am folosit și cântece din
folclorul deportaților. Să se știe!
- Aveai copt de mult romanul, în minte, l-ai plănuit, sau ai hotărât spontan
că, după antecedentul Caiet de cenzor, trebuie să scrii și o asemenea
carte, cu un asemenea subiect? A fost vreun impuls declanșator, ceva
anume, care te-a determinat să-l scrii?
- Mulțumesc pentru întrebare! Speram să mi-o pui. M-am gândit la ambele
în același timp, am făcut două fișiere în calculator, unul „CD”, altul „CC”

104
(Capătul drumului și Caiet de cenzor). Am notat cîteva idei când la unul,
când la celălalt. Apoi m-am gândit: de care mă apuc întâi? Cenzorul era
negativ și demonic, deportatul era angelic, prin excelență. Unul pe umărul
stâng, altul pe cel drept. Am început cu cel de pe umărul stâng, dar celălalt
veghea mereu. Am judecat că din cenzor se iese greu și deportatul mă va
ajuta. Când am terminat Caietul de cenzor, aveam multe scene din Capătul
drumului, iar când primul a apărut, aveam aproape jumătate scris din al
doilea. Atât de frenetic și de implicat n-am scris în viața mea!

- Îmi place foarte mult titlul, e o ”închidere care se deschide”, ca să-l

parafrazez pe Noica. E un ”capăt al drumului”, dar și un alt început, e un
final, dar și o speranță. Mă înșel? Dacă rămâne deschis drumul Anei
Blajinschi, spre ce rămâne?
- Au fost scenele cum Ana se întâlnește cu Eugen, le vedeam, le văd și
acum, îi văd dispărând în pădurea lor, ținându-se tandru de mâini. Am
renunțat la ele, să și le imagineze cititorii, după caz... „Capătul drumului”
înseamnă mai întâi sfârșitul căii ferate, apoi un capăt al vieții (am găsit pe
internet câteva agenții de servicii funerare complete cu această denumire),
personajul are aproape 90 de ani, dar mai înseamnă și altele, când e vorba
de o poveste, nu vreau să îmi explic eu romanele. Într-un fel, tot romanul e
și o pledoarie pentru lectură.

- Îți mulțumesc, Liliana, pentru deschidere și răbdare! Cred că știi deja (și
se vede și din acest interviu) că mi-a plăcut enorm romanul tău, l-am citit
cu mare plăcere și m-a prins, de la un capăt la altul. Te mai întreb,
îndrăznind poate cam mlt, dacă ai vreun alt roman în plan. Te-ai impus
deja ca o prozatoare redutabilă, de la Kinderland încoace.
- Și eu îți mulțumesc pentru aceste întrebări! Mă bucur foarte mult că ți-a
plăcut romanul. Poți să întrebi ce poftești, dar cred că e mai bine să
vorbesc despre ceea ce am făcut deja și nu despre viitoarele proiecte sau
intenții. După ce apăruse romanul Kinderland, m-a invitat dna Anca
Mateescu la emisiunea Revista Literară la Radio România Cultural
(https://www.youtube.com/watch?v=3OKR4J1i-GQ). M-a întrebat și ea ce
planuri am, la ce lucrez și i-am povestit despre un roman care era foarte
viu în capul meu, scrisesem chiar câteva scene. Dar acel roman nu mai
există și nu-l voi scrie niciodată. Romanul trebuie scris, nu vorbit, că se
duce, se pierde, fuge...

105
 Poesis

Poezii de
Gheorghe Simon

Poezia

Poezia e răspuns bun la toate

la ce va fi fost să fie
un fel de împărăţie
un fel de rai
în care singur fiind
nu ai cum să locuieşti
decît îmblînzind cuvintele
din amintiri părinteşti.

Poezia e clipa de acum

împărtăşită
în faţa unui sobor
cutremurat de gînduri migratoare
în sufletul perindat
ca o ninsoare.

Poezia e contemplare
cum se întîmplă
cînd rămîi doar cu tine
şi nu te vede nimeni.

Respiri tot mai rar

cum nu e închipuire

106
şi nici virtual născocire
ci Verb la prezent tresărind
întruchipat în altar.

Doar în copilărie
semne oculte
numindu-le
tresar deodată
şi din matca lor
par să te asculte.

Fiul Omului

Întîrzie vestirea mult aşteptată

prorocirea de veacuri
acum întîmplată.
Omul de ieri acum înnoit
lăstar de viţă abia răsărit
cu rădăcini înnoite
cum scris este
a trăi în adevărul clipei
fără de veste.

Cum în agonie Fiul Omului

să fie răstignit
şi toată puterea morţii să se fi risipit
toată rana păcatului să se fi agonisit
pe o simplă cruce
pe cît de înaltă în asfinţit
pe atît de largă în necuprins sfînt
tot pe atît de adînc
e omul înnoit prin cuvînt.

Doar prin răstignire de sine

omul poate deveni el însuşi
zbor fără de aripi spre înălţime
aevea unui suflet fără de mormînt
doar mormînt gol în pămînt viu
107
 Poesis

părintească iubire şi jertfire de fiu.

Trecut petrecut vei fi cu tine cu tot

dincolo unde nu e mai e nici un nume
ci doar chip înnoit în figură
doar oglindire de sine
cum e Verbul în răstignire
frînt pe crucea clipei spre jertfire
şi clipa nu se întrerupe
ci doar se frînge şi se rupe
şi cade ca un fruct de pe cruce.

Piatră de încercare

Încercare de eliberare
de povara uitării oarbe
durere a inimii ascunsă undeva
pe prundul copilăriei.
La o margine de pădure
un copil se agaţă de poala pădurii
şi de atunci se aude
pînă la noi neîntrerupt
vocea iustiniană
îndemnînd la Petru Vodă
Fiţi poală! Fiţă poală!
Ca să aibă de ce să se prindă
cei neajutoraţi
şi să plîngă
eliberaţi de osîndă
cei oropsiţi şi părăsiţi parcă de părinţi.

Fii tu
oaspete al tău
în vremi de vitregie
fii tu
piatră pe care să alunece apa în cădere
108
şi pulbere să se facă nisipul aspru al trecerii.

Fii tu
piatră de încercare
pe care să alunece smintirea şi îndîrjirea
surpare fii tu celui care ne îngînă
şi rîde de noi în surdină.

Oglindire de sine

După ce au colindat pădurea toată

de la margini spre centru
ajungînd să se dumirească
în sensul umbrei în rotire
pe un cadran solar imaginar
închipuindu-şi un centru
de la care toate pornesc
spre înrădăcinare
căutînd vreo poiană
unde să ajungă
să-şi vadă sufletul
în oglindire de sine
uitînd cu totul de lume
şi de rătăcirea de pînă atunci
părintească.

O adiere a duhului

Trezire deodată
din matca vie a copilăriei
un fel de tresărire

109
 Poesis

cum raze pe o tipsie

cum arcul bine întins
ţintind spre ceva
şi arcul să se frîngă
chiar în mîna ta
şi nimic să nu te atingă.

Doar în mîna tatălui

încordarea e mai puternică
în timp ce mama îşi frînge inima
te trezeşti pe o altă lume
un fel de salt în gol
şi golul să fie prea plin
de chipuri înfiorate
cum rînduite la Voroneţ
capete luminate.

O adiere a duhului
precum la Înviere
din văzduh şi înălţime
o rază alunecă într-o clipă
şi uşor răpit eşti
din mulţime
uitînd grabnic de tine
şi de tot ce te conţine.

110
Ancheta revistei

„Generaţia 80, faţă în faţă

cu debutul” (1)

1. În ce „atmosferă” se petrecea debutul la nivelul anilor 80?

2. Care au fost dificultăţile cu care v-aţi confruntat la debutul
dumneavoastră?
3. Cât de mult contează debutul în evoluţia ulterioară a unui scriitor?

anchetă realizată de Vlad A. Gheorghiu

Liviu
Antonesei

“Debutul mi-a luat zece ani!”

1-3. Debutul mi-a luat zece ani! Povestea sună așa – în 1979, am
depus un manuscris la cele două mari edituri care organizau concurs,
Cartea Românească și Albatros. N-am cîștigat nici concursul pe 1980, nici
111
 Anchetă

pe cel pe 1981. În 1982, am cîștigat concursul la Albatros. Asta seara, cînd

de bucurie am și băut niște pahare cu prietenii mei bucureșteni care mă
anunțaseră. Dimineața, nu mai eram cîștigător, devenise un ins care însoțea
trupele românești trimise în Angola, în calitate de translator. Nu mai știu
cum îl cheamă, nu auzisem de el pînă atunci, cum! n-am mai auzit nici
după aceea. Sper că nu l-or fi împușcat inamicii! Regretata Gabriela
Negreanu m-a luat de jos cam plîngînd și m-a dus în biroul lui Mircea
Sîntimbreanu. Eram atît de tulburat că aproape nu înțelegeam ce spune.
Tot arăta cu capul spre tavan, ca să înțeleg eu că decizia schimbării
cîștigătorului venise de sus. Eu cred că venise cumva din lateral, de la o
instituție mai puțin culturală, dar mai influentă! A rămas să mă scoată într-
un Caiet al debutanților. M-a și scos cu un poem lung și vag cenzurat într-
un volum din acestea colective vreo doi ani mai tîrziu. Dar se cheamă că
eram debutat oficial! N-a ajutat la mare lucru. În 1988, am publicat un
volum de eseuri la Junimea. Iar în 1989, mi-a apărut între un sfert și o
treime din volumul Căutarea căutării, cel existent încă din 1979, dar cu
titlul schimbat – Pharmakon. E de mirare că au acceptat un titlu într-o
limbă străină și încă unul ambiguu. Problema este că nu voi ști niciodată
cît a scos din volum delicatul poet Florin Mugur și cît cenzorul Velescu de
la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Chiar așa cenzurat, volumul
nu apărea de vreo patru luni. Florin Mugur m-a trimis de mînă cu Marin
Mincu la cenzor, poetul și criticul l-a cam beștelit pe cenzor. Doar că
urmărind eu discuția și bucuros că cenzorul a cedat pînă la urmă, n-am
văzut ce prăpăd făcuse în manuscris! Am văzut asta abia cînd a fost tipărit.
În ciuda faptului că, pînă am fost interzis, în octombrie, s-au scris cîteva
articole favorabile, în 1990, l-am anulat în prefața la Căutarea căutării,
apărută așa cum era prin 1980! Asta a fost cu debutul meu și cu sprijinul
de care s-a bucurat!

112
 Dumitru
Chioaru

“Am avut noroc să mă număr printre ultimii

optzeciști care au debutat individual în volum”

Atmosfera social-politică și culturală a anilor 80 era întunecată.

România era o țară izolată cultural nu numai de Occident, ci și de vecinele
ei din lagărul comunist, în care apăruseră semnele unor schimbări politice.
Se ivise însă și la noi o nouă generație de scriitori care gîndea și scria altfel
decît era programată de regimul comunist. De aceea, tinerii nonconformiști
erau rar publicați în reviste sau de edituri. Departe de a fi încadrați în
aceste instituții, ei munceau în școli sau uzine, deseori ca navetiști,
incomozi pentru autoritățile comuniste. Chiar dacă debutau în volum,
bucurîndu-se de aprecieri critice, ei nu erau primiți în breasla scriitorilor.
Dar marginalizarea i-a solidarizat pe tinerii scriitori care, în cenacluri
precum Cenaclul de luni din București, Echinox din Cluj și Junimea din
Iași sau la colocviile naționale de la Sighișoara și Tîrgu-Neamț, manifestau
o atitudine anti-sistem, ducînd la interzicerea lor publică. Optzecismul a
anticipat în literatură Revoluția din Decembrie 1989.
Am debutat cu volumul Seară adolescentină, apărut în 1982, în
urma unui concurs de manuscrise trimise într-un plic însoțit de un motto,
înăuntrul căruia într-un alt plic îți dezvăluiai identitatea. Am avut noroc să
mă număr printre ultimii optzeciști care au debutat individual în volum,
pentru că în următorii ani nu s-au mai făcut decît debuturi colective.
Volumul s-a bucurat de o bună receptare critică în aproape toate revistele
din țară, fiind în anul următor distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din
România pentru debut în poezie. Dar în ciuda acestui început norocos, n-
113
 Anchetă

am mai putut publica un alt volum, chiar dacă am figurat an de an în

diferite planuri editoriale, pînă la căderea comunismului.
Debutul este certificatul de naștere al unui poet, marcînd intrarea sa
pe scena literaturii. Dar debutul nu-i decît începutul de drum, buzduganul
aruncat în poarta literaturii, care se deschide abia după ce îți confirmi
talentul și valoarea în următoarele volume. De aceea, talentul trebuie
cultivat permanent, în contact nu numai cu moda generației tale, cum a fost
pentru optzeciști postmodernismul, ci și cu marea literatură a lumii din
toate timpurile. Doar așa poți ajunge la Operă, care presupune nu numai
inspirație ci și construcție. Debutul este floarea, iar opera, rodul. Debutul
consacră un scriitor în timp, opera, în istorie. Și totuși, ca să nu ajungi la
rutină sau grafomanie, bine ar fi să scrii la fel de spontan ca la debut. Eu
nu am trăit niciodată mai intens, ca la debut, sentimentul identității dintre
viața mea și poezie.

Dumitru
Augustin
Doman

“Redactorul de carte m-a turnat la securitate că

scriu povestiri care critică ordinea de stat…”

1. A debuta în presa literară sau în editurile anilor 80 era o aventură

anevoioasă, ba uneori chiar periculoasă. Anevoioasă pentru că că erau
reviste și edituri cât să le numeri pe degete și, deci, foarte greu să publici
câte un text, cu atât mai puțin să publici cu o frecvență care să-ți permită să
te și afirmi. Dar și periculoasă, pentru că dacă aveai o gândire mai liberă,
mai ieșită din tiparele dogmei socialismului multilateral dezvoltat, erai luat
la ochi de cerberii de la cenzură și manuscrisele tale luau drumul fără
114
întoarcere al coșului redacțional, uneori chiar înainte de a fi citit. Dar, în
afară de cei de la cenzură, mai erau niște vigilenți la vreo revistă precum
Săptămâna, care te demascau imediat dacă ai reușit să publici ceva deraiat
de la linia ideologică oficială.

2. În presa literară am debutat, cu noroc, încă de la mijlocul anilor

70, când – de altfel – se prefigura generația care acum se numește
generația 80. Dar, debutul editorial a fost marcat de niște incidente care
mi-au tocat mulți ani din tinerețe. Am predat manuscrisul cărții de debut la
o editură, iar redactorul de carte în loc să-și facă munca lui pentru care era
plătit, m-a turnat la securitate că scriu povestiri care critică ordinea de stat
a României socialiste. Am fost anchetat, urmărit informativ, mi s-au făcut
percheziții acasă. Am refăcut manuscrisul și l-am predat editurii Albatros,
fiind premiat pe anul 1983, alături de alți doi colegi de suferință. Trebuie
făcută mențiunea că atunci se debuta editorial prin concurs. Cele trei
volume trebuiau să apară în 1984. Dar, în acel an, Adrian Păunescu,
toboșarul oficial al vremurilor, împlinea 40 de ani și a vrut să se aniverseze
cu o cărămidă de poezie de vreo 800 de pagini, având o aprobare specială
de la partid. A consumat cota de hârtie și de drepturi de autor a 12 cărți
aflate în planul editorial. Am fost amânați automat pentru 1985, când de la
nivelul cabinetului 2 (citește Elena Ceaușescu) s-a transmis hotărârea ca
toți tinerii scriitori să debuteze doar în volume colective. Așa că ni s-au
înjumătățit manuscrisele și am fost publicați toți trei între aceleași coperți,
deși n-aveam în comun, estetic vorbind, nimic unul cu celălalt.

3. Cred că acest lucru diferă de la caz la caz. Unii scriitori sunt mai
luptători de felul lor și trec mai ușor peste niște obstacole la debut precum
cele descrise mai sus, obstacole care n-au fost doar ale mele, ci ale mai
tuturor congenerilor mei. Alții capotează și-și găsesc altă vocație sau
niciuna. La debut, era ca la intrarea în război după declarația belicoasă
primită. Conta cât de bine pregătit fizic și psihic erai.

115
 Anchetă

Cleopatra
Lorințiu

“Pe cât de greu a fost debutul, pe atât de important

pentru deschiderea porților”

1. Debutul editorial urma în acei ani unor apariții substanțiale în

revistele literare și a unor premii primite. Asta era mentalitatea
momentului, eu am prins ca să zic așa momenul cel mai neplăcut, coercitiv
aș zice: editurile puteau să publice poeții debutanți doar în urma unor
concursuri de debut. Cantitatea de volume propuse pentru concurs era de-a
dreptul uriașă, sute poate chiar mii de propuneri. În final exista unul sau
doi sau trei câștigători pentru fiecare editură. Șansa mea a ținut de politica
editorială a Editurii Dacia și de niște oameni care m-au susținut acolo:
Alexandru Căprariu, poet el însuși, Aurel Cîmpeanu care era un om dintr-o
bucata, Mircea Opriță redactorul de carte. A jucat în favoarea mea în clipa
aceea faptul că eram ardeleancă, cei care au debutat înaintea mea și după
mine au fost Petru Romoșanu și Emil Hurezeanu.

2. A durat câțiva ani buni povestea cu volumul de debut Regina cu

pași furați (Editura Dacia 1978). Dar tocmai din cauza acestei concurențe
cumplite, volumele de debut erau așteptate, cumpărate și citite. Deunăzi,
poetul Ioan Pintea povestea într-o întrunire cum tânăr poet aspirant fiind, a
văzut în vitrina librăriei din Năsăud ”Regina cu pași furați” cu coperta
aceea galbenă și un ochi de nisip pe copertă, el povestea cum a luat cartea
cu înfrigurare și a citit-o în stradă. Acesta a fost efectul paradoxal al
debutului editorial. Pe cât de greu a fost, pe atât de important pentru

116
deschiderea porților. Pot să spun că revistele literare m-au răsfățat de-a
dreptul, Amfiteatru, Steaua, Tribuna, apoi Luceafărul din vremea aceea cu
exigenții Grigore Hagiu și Ion Gheorghe de la secția de poezie. Odată
plasat în lumea scriitoricească, practic nu mai pretindea nimeni să faci
”serviciu literar politic”, adică să comiți la comandă texte cu anumită
orientare. Nu același lucru s-a petrecut peste vreo zece ani când nu s-a mai
putut publica din cauza cenzurii, moment în care mi-am și retras unele
cărți de la Editura Eminescu sau Albatros.

3. Sincer, nu aș exagera rolul debutului în traseul unui scriitor. E un

moment care poate fi favorizant. Dar dacă nu e susținut ulterior, el se
pierde într-o mare de vorbe și amintiri.

Viorel Mureșan

“Atmosfera era deja foarte tensionată, platoșa

ideologiei comuniste plesnea ici – acolo”
1-3. Pe lângă ideea de stare de spirit, termenul „atmosferă” din
întrebarea dumneavoastră are în vedere, desigur, și circumstanțele sociale
ale momentului. Atmosfera era deja foarte tensionată, platoșa ideologiei
comuniste plesnea ici – acolo, iar în țările din jurul nostru aveau loc
convulsii. Pentru ca evoluțiile să poată fi ținute sub capac, la noi, controlul
fenomenului literar devenise draconic. Debuturile trebuiau limitate pentru
a slăbi amenințarea ce venea dinspre tinerii nemulțumiți, de-aceea s-au
instituit concursurile de debut la cele câteva edituri profilate, prioritar, pe

117
 Anchetă

beletristică românească, unele aflate în Capitală, altele în mari orașe din

provincie. Fiecare editură promova cam trei debutanți pe an, mă refer doar
la poezie, cărora li se adăugau și câțiva cu grupaje selectate din
manuscrisul propus, într-un caiet al debutanților. Dintre aceștia se alegeau
uneori premianții anilor următori. Circula și legenda unui procentaj de așa-
zisă poezie patriotică, ce trebuia inclus în volumul de debut. Atunci, ca și
acum, la relectura câtorva dintre debuturile proeminente ale anilor ’80,
mitul acesta mi s-a dovedit fals. Un rol pozitiv l-au avut juriile acelor
concursuri, alcătuite în general din personalități cu simțul valorii și înalt –
responsabile, fie ei critici literari, poeți sau editori. Nu vorbim acum de
excepții, căci au existat și erori, ca în orice lucrare omenească. După ce
cartea apărea, decisivă pentru destinul ei și al autorului devenea critica de
întâmpinare. De bine, de rău, erau și reviste importante cu o rubrică de
critică destinată debuturilor, precum „Amfiteatru”, ori acea „Prima verba”,
susținută de Laurențiu Ulici în „România literară”. Odată intrat în viața
literară, debutantul nu era lăsat chiar la voia întâmplării. Cascada de filtre
care însoțea debutul unui scriitor obliga într-un fel debutanții să-și aștepte
maturizarea artistică, să nu intre de la început cu capul în gard, și mai
subția astfel puhoiul veleitar.
Dacă e să-mi amintesc după – iată – deja36 de ani! anevoințele
debutului meu în volum, ele n-au fost puține și nici neînsemnate, dar nici
peste măsură diferite de cele prin care au trecut cei mai mulți dintre
congeneri. Problema pentru mine era că plecasem din Cluj și de la
„Echinox” la un post de profesor navetist (care navetă, în treacăt o spun,
avea să se prelungească pentru totdeauna!) nedebutat. Lucrurile se
complicau pentru cineva care părăsea un mediu cât de cât prietenos,
înlocuindu-l cu altul necunoscut și plin de capcane. Am continuat însă să
citesc și să scriu cu înverșunare. De mare folos mi-a fost atunci și
corespondența pe plan literar cu scriitori de la care am primit mai tot
timpul mici oferte de a publica în presă și semne de încurajare. Ratând
concursul mai multor edituri, la îndemnul unui prieten care deja debutase
în volum și avea critică bună, m-am încumetat să trimit o dactilogramă
poetului Ștefan Augustin Doinaș. Acesta a fost norocul meu. Făcând parte
din juriu, alături de Constanța Buzea și Laurențiu Ulici, el a propus-o
pentru premiul de debut al Editurii „Albatros”, în primăvara anului 1981.
Așa mi-a apărut, un an mai târziu, Scrisori din muzeul pendulelor, în
compania mai mult decât onorantă a debutanților Mariana Marin și
Dumitru Chioaru. Critica a primit bine cartea, au fost și două-trei
înțepături, iar receptarea ei s-a prelungit mult în timp. Aș vrea să adaug, pe
de altă parte, că semnificativ mai dificil mi-a apărut cel de-al doilea volum,

118
Biblioteca de os, care, din cauza lașității și poltroneriei unor funcționari de
la editură, a trebuit să-și lungească o gestație chinuită un răstimp de nouă
ani.
Depinde, de la scriitor la scriitor. O regulă sfântă ar fi ca debutul în
volum să fie precedat de apariții semnificative în presă. Dacă e posibil,
acestea să însemne chiar începutul unei reputații. Pe acest fondal, debutul
să vină doar să o consolideze. Deși mișcătoare, exemplele unor scriitori
care nu și-au depășit valoric debutul, pot fi de notorietate. Bacovia e doar
unul. Cei mai mulți scriitori „cresc” după debut, așa cum pare firesc, dar
acolo încolțește sămânța întregului univers ficțional pe care ni-l propun
ulterior. E bine să ținem seamă și de o cugetare a lui Seneca: „Începutul
este în puterea noastră; asupra sfârșitului hotărăște soarta.”

Emil
Nicolae

„A existat o autocenzură care a influențat negativ

calitatea actului literar”

Mai întâi o precizare: debutul meu editorial datează din 1976 încât,
formal, aș aparține de ”șaptezeciști” (cum a scris L. Ulici); dar, în fond, nu
prea existau diferențe între condițiile în care au debutat cele două generații
/ promoții; a existat însă, cu siguranță, o diferență între tipurile de limbaj/
discurs poetic (literar); adică: șaptezeciștii erau mai degrabă lirico-
metafizici (o ambiguitate în care eventualele ”fitile” se dizolvau și
deveneau mai greu recognoscibile), în timp ce optzeciștii au introdus în
limbaj stilul colocvial, observația directă a ”realității”, o ”nervozitate”
119
 Anchetă

(tensiune) a expresiei care au lăsat impresia de ”revoltă”; din această

situație a fost dedusă o diferență de atitudine, pe care cenzorii
(”supervizorii”) au interpretat-o politic și nu estetic, în sensul că
șaptezeciștii au fost mai expuși oportunismului / compromisului, pe când
optzeciștii nu; că lucrurile n-au stat chiar așa ne spune exemplul Anei
Blandiana (chiar o șaizecistă, iată!), cu poeziile publicate în rev.
”Amfiteatru” (”popor vegetal” ș.c.l.) sau cu ”Motanul Arpagic”; în
realitate, sursa diferenței dintre cele două promoții / generații (mă refer la
poeți) a fost de natură culturală: șaptezeciștii s-au școlit în principal cu
poezia franceză și cu cea italiană, pe când optzeciștii (pentru că s-a
introdus engleza în școală) din cea anglo-saxonă. Dar să revenim la
întrebări...

1. Atmosfera anilor 80 era sufocantă pentru toți scriitorii (ca pentru

toată lumea); dar a deveni scriitor și a intra în ”sistem” (editorial vorbind,
căci nu exista variantă în România - samizdat etc.), respectiv a te face
vizibil, ”persoană publică” (cum se numește azi). însemna să-ți asumi un
risc în plus, să fii supravegheat mai atent decât restul populației; de aici e
posibil să fi rezultat un fel de prudență, o autocenzură care a influențat
negativ calitatea actului literar, în funcție de temperamentul autorului; pe
de altă parte, dacă vizai și ”promovarea” critică (și cine nu-și dorea să aibă
recenzii în reviste?!), te uitai și la ce și cum comentau criticii - de unde a
rezultat un fel de ”slăbiciune” a consacrării / notorietății; acum, unii critici
radicali susțin că însuși actul publicării în vremea comunismului, a oricărui
text - pur și simplu!, ar fi însemnat un compromis (îmi aduc aminte de un
răspuns venit de la aceeași Ana Blandiana, în Aula Eminescu din Iași, la
câțiva ani după revoluție: ”Ce ați fi vrut, să lăsăm România fără
literatură?!”); da, nu a fost simplu, nu a fost ușor, ceea ce nu scuză cazurile
flagrante de ”înfrățire” cu regimul (C.V. Tudor ș.a.);

2. Nu cred că dificultățile debutului meu în literatură au fost altele

decât cele ale congenerilor; concret: am debutat la Ed. Junimea de două
ori, trecând prin două concursuri - o dată în antologia ”Cerul în apă”
(1970, cu încă opt poeți), pentru că apăruse o ”indicație de partid” care
interzicea debutul în volum individual (conform normelor de
”colectivizare” a culturii, sub presiunea Festivalului ”Cântarea
României”!) și încă o dată cu placheta ”Poetul adormit în dragoste”
(1976); recitind acum textele celor două debuturi, constat că mai curând în

120
”Cerul în apă” am reușit să rămân aproape de sursa lor existențială, de
multe ori dominată de penumbre (așa că multe rezistă și azi), în timp ce
peste șase ani, în ”Poetul adormit...”, a trebuit să răspund cererii
redactorului de ”a lumina” conținutul cărții prin câteva poezii ”asortate”
ideologic (deci situația se schimbase în rău); din fericire am găsit o soluție
care m-a ferit de contactul cu termenul compromițător preferat de regim
(”Partid”): am apelat la cuvântul / conceptul de ”Patrie” (care, am
considerat eu, nu era proprietatea PCR-ului și nici a lui Ceaușescu),
folosindu-l atemporal (fără legătură cu istoria momentului) și metafizic,
cum am mai spus, și a mers (i-am păcălit, așadar!); dar trebuie precizat aici
un lucru: primul filtru al debutului nu era unul ideologic / politic, cum se
crede azi; primul filtru era lectura unui redactor de carte, care decidea dacă
ai sau nu talent și dacă meriți să te trimită la tipar; abia după aceea, dacă
erai acceptat să debutezi, intervenea lectura cenzorului (politic), care
punea sau nu ”condiții” (mi-aduc aminte că, în timpul unei vizite la
Junimea, redactorul-șef de atunci mi-a arătat depozitul editurii care era
plin de dactilograme / manuscrise, legate frumos cu sfoară și numerotate,
respinse pentru lipsa calității literare - astăzi le găsești pe toate tipărite,
chiar prin librării!);

3. Debutul contează în măsura în care te iei în serios și vrei să-ți

asumi condiția de scriitor (cu pasiune, cu perseverență, cu maximă
luciditate autocritică); dacă vrei doar să te joci de-a literatura, debutul va fi
un moft demonstrativ destinat iubitei, prietenilor, familiei și va deveni un
fapt divers în viața ta risipită în multe alte activități ”profitabile”, pe care-l
vei uita sau îl vei povesti mucalit nepoților; de aceea se spune că ”abia a
doua carte contează”, pentru că ea va avea la ce să se raporteze, în bine sau
în rău; adică debutul nu este o competiție cu ceilalți, ci cu tine însuți;
astăzi, când pare că se debutează foarte ușor, de fapt avem de-a face cu o
competiție, ceea ce-i o mare prostie!; debutul devine real și important dacă
ți-l însușești ca pe o sămânță a destinului.

121
 Anchetă

Liviu
Ioan Stoiciu

„A trebuit să aștept șase ani să se învețe juriile

cu noul fel de a scrie”

În anii 70 și 80 ai secolului trecut erau deschise la editurile de stat

concursuri de debut editorial (cu jurii acceptabile, formate din membrii
editurii, plus poeți cunoscuți și critici, unii de renume) — totul se lua în
serios, existau și Caiete ale debutanților, cu cicluri de poeme ale poeților
nepremiați, dar care atrăseseră atenția. Nu-mi dau seama la debut cât a
intervenit cenzura (care legal fusese desființată), eu am debutat cu „La
fanion”, premiat la Editura Albatros, în februarie 1980, fără să mi se
schimbe o virgulă (e adevărat, următorul volum, „Inima de raze”, apărut în
1982 la aceeași editură, avea să-mi fie cenzurat drastic; după apariție a fost
retras de pe piață!). Exista și o editură la care puteai să publici ce dorești
pe banii tăi, intitulată Litera, la București… Personal, nu cunosc
dedesubturi ale vieții literare, din 1975 am locuit la Focșani, familist,
pedagog, rupt inclusiv de cenacluri literare, trimiteam cărțile mele în
manuscris prin poștă la concursurile de debut editorial (citeam reviste
literare și cărți de versuri la zi, cumpărate din chioșcuri și de la librării din
Focșani; pe atunci găseai tot ce-ți doreai la vânzare). Timid din fire, evitam
orice contact direct cu scriitorii, poeți sau prozatori (la Focșani era un mare
premiu acordat de un festival național — „Salonul Literar de la
Dragosloveni”, nu mi s-a acordat niciodată; în schimb m-a premiat…
pagina de cultură a ziarului județean, Milcovul, înainte de debutul editorial;
după ce am avut parte de o lansare la Focșani, cu cartea de debut, am fost
inclus în „Cenaclul Uniunii Scriitorilor”, format din autori de cărți
122
vrânceni, pus sub observație; altfel, la Focșani eram „oaia neagră”, ținut cu
capul la cutie, din 1981 având până la Revoluție dosar de urmărire
operativă la Securitate, motiv să nu fiu primit în Uniunea Scriitorilor, chiar
dacă Uniunea Scriitorilor mi-a premiat volumul de debut și până la
Revoluție am publicat patru cărți de versuri). Cu criticii nu aveam nici un
fel de legătură. E curios totuși că la Focșani, rupt de realitățile cenaclurilor
universitare (care aveau să impună liderii „optzeciști”), am scris în stilul
celor ce aveau să se numească optzeciști. Gh. Grigurcu consideră că sunt
un precursor al optzeciștilor — odată ce am debutat într-un „Caiet al
debutanților — 1977”, la Editura Albatros, cu un ciclu de versuri scris în
1976. Apoi am apărut într-un al doilea „Caiet al Debutanților — 1978” cu
„Cantonul 248”, un ciclu scris în 1977, care avea să dea identitate scrisului
meu… A trebuit să aștept șase ani să se învețe juriile cu noul fel de a scrie:
în 1974, la 24 de ani, am definitivat-dactilografiat primul meu volum de
versuri, pe care l-am trimis fără succes la concursuri de debut editorial. În
volumul „pam-param-pam (adjudu vechi)” (ilustrat de un consătean din
copilărie, Vasile Anghelache) am publicat o Mărturisire legată de debutul
meu, o redau mai jos, extrageți din ea ce doriți (e cuprinsă și în „Opera
Poetică” volumul 3, apărut în 2017 la Editura Cartea Românească, la
finalul volumul „pam-param-pam/ adjudu vechi”). Răspund astfel, printre
picături, și la a doua întrebare a anchetei de față.

Aflat la vârsta decadenţei, era normal să fi resimţit în amintirile mele

din copilărie, din reflex, un motiv de salvare de la dezastru. Totodată,
fascinaţia dezastrului personal (dezastru moral făcut public, din anul
apocalipsei mele particulare, 2000, până azi, cu obstinaţie) nu se putea să
nu ascundă şi un dinamism interior al dezagregării, incontrolabil, dar de un
farmec nebănuit... Totul a curs natural, de la sine, şi cu cartea de faţă (a
fost o nebunie să o pun în evidenţă), care ar fi putut foarte bine să rămână
în sertar pentru totdeauna – dacă întâmplarea n-ar fi făcut să o scoată la
lumină din străfundurile uitării. „Şi ce e nebunia? O cale uitată”...
Stabilit cu domiciliul în Bucureşti în 1990, am descoperit aici un
consătean de al meu cu care am copilărit la Adjudu Vechi, regiunea Bacău
(el, cu casa părintească în comună, eu la Cantonul 248, la 248 de kilometri
de Bucureşti, în locuinţă de serviciu a tatălui meu, la halta CFR, la doi
kilometri de comuna Adjudu Vechi), născut în acelaşi an cu mine, 1950,
amândoi cu părinţi de origine din acest loc. Numele lui: Vasile
Anghelache. Adjudu Vechi şi Cantonul 248 (în jurul căruia erau

123
 Anchetă

proprietăţile ţăranilor, îndeosebi vii şi livezi, înlocuite cu porumb şi grâu

după cooperativizare, după 1965, când eu m-am mutat cu părinţii la Adjud,
oraş la patru kilometri de halta Adjudu Vechi) fiind buricul pământului
pentru amândoi... Consăteanul meu este grafician (membru al Uniunii
Artiştilor Plastici), cu numeroase expoziţii personale (dar prezent şi în
expoziţii de grup, la saloane de gravură, desen şi acuarelă) şi cu lucrări în
colecţii particulare în străinătate. El este şi “pictor de biserici”, cu lucrări
de artă monumentală religioasă de anvergură (a pictat inclusiv Biserica
Eroilor Revoluţiei din Bucureşti). Curios din fire, Vasile Anghelache mi-a
citit cărţile şi a constatat că ne potrivim pe aceleaşi amintiri din copilărie –
aşa că la începutul anului 2006 m-a anunţat că a definitivat un ciclu de
desene (şi gravuri) dedicate Cantonului 248 şi comunei Adjudu Vechi,
transpunând pe planşă versuri de ale mele. Fiecare tablou din acest ciclu,
în timp, fiind o izbândă sufletească a lui, la care rezonam amândoi. Am
conştientizat că am putea să apărem cu o carte împreună: unul vine cu
versurile, celălalt cu desenele, legându-ne acelaşi centru al universului şi
împărtăşind cam aceeaşi copilărie la Adjudu Vechi şi Cantonul 248, nu? În
definitiv, orice e posibil, în joacă. Nu ne-am bătut capul în acest sens: cine
să ne publice, la o adică? Eu ar trebui să scot o nouă ediţie a cărţilor în care
Adjudu Vechi şi Cantonul 248 sunt un capăt de ţară, nu se poate... A
intervenit însă întâmplarea, de care pomeneam la începutul acestor rânduri
– editorul Marin Codreanu, auzindu-ne vorbind, ne-a propus să luăm în
serios un asemenea proiect de carte a copilăriei, chiar dacă pare irealizabil.
O carte-obiect, un experiment fascinant de versuri şi grafică (de emoţii şi
simboluri post-onirice) a doi consăteni care au copilărit împreună între anii
1950-1965, a unor amintiri şi vise sentimentale comune, reflexive, ludice,
mitologice, biblice sau din basme româneşti, de o seninătate aparte,
specifice copilăriei, paradisului pierdut...
Aşa m-am trezit brusc suspendat – că nu merita efortul să reeditez
cărţile mele de versuri dedicate Cantonului 248 şi Adjudului Vechi (cu atât
mai mult cu cât apăruse în 2005 prima mea antologie de versuri intitulată
„Cantonul 248”, în care erau cuprinse şi volumele în care Adjudu Vechi
era placa turnantă). Mi-am amintit că am în sertar volume de versuri
originale, definitivate şi dactilografiate până în anul 1980, când am debutat
cu o carte a mea. Criticul Gheorghe Perian, de altfel, în „Dicţionarul
analitic de opere literare româneşti”, volumul II (coordonat de Ion Pop,
apărut în 1999), sublinia: „Amintirile autorului din anii copilăriei petrecuţi
la Cantonul 248 de lângă comuna Adjudu Vechi, unde tatăl său era
muncitor la căile ferate, constituie substratul genetic din care volumul La
fanion s-a desprins, fără a secătui sursa, căci şi alte cicluri, anterioare şi

124
ulterioare, îşi trag substanţă din aceeaşi materie. La fanion, cu care Liviu
Ioan Stoiciu a debutat, este al nouălea volum al său, celelalte opt –
definitivate cu începere din 1974 – rămânând până astăzi în manuscris,
unele în întregime, altele parţial”... Realitatea e că în anii 1974 şi 1975
(când se deschiseseră concursurile pentru debut editorial) am definitivat şi
dactilografiat patru volume, care vor rămâne şi de aici înainte în
manuscris, în sertar (le vor arunca, după moartea mea, cei interesaţi; pentru
a le încărca memoria, le consemnez aici titlurile: „Libertatea de a fi”,
„Sperietoarea şi oglinda”, „Răsfrângeri” şi „Măsura singurătăţii familiale”,
volume cu un alt stil decât cele care au urmat). În afara acestor patru
volume dactilografiate, rămase în întregime în manuscris, mai am în sertar
şapte volume originale, definitivate şi dactilografiate între anii 1976 (eram
la 26 de ani) şi 1980 – pe atunci locuiam la Focşani! Ce-ar fi să le
recitesc... A fost o experienţă înnebunitoare, enervantă până la
insuportabil: că nu de poezie “retro” preoptzecistă (suprarealisto-
postavangardistă mai degrabă decât postmodernă) aveam eu nevoie azi.
Dar am luat seama, în subconştient, că nu-mi strică proiecţia în trecut şi că
„regresiunea”, datul îndărăt poate fi şi o retragere înspre primordial... Aşa
am ajuns la cartea de faţă, în care cuprind aceste ultime şapte volume de
sertar, originale, rămase în manuscris (cu poeme selectate, nepublicate):
„pam-param-pam” (august, 1976), „hai la om” (februarie 1977), aşa un
vis” (august 1977), „cantonul 248” (februarie 1978), „autopoeme”
(februarie 1979), „cu ochiul liber” (august 1979) şi „atenţie la tren”
(august 1980). Volume ale copilăriei la ţară pline de vrăji şi farmece, babe
lecuitoare, care descântă şi tălmăciri ale viselor (le vor fi iertate
naivităţile). În cartea de faţă ele devin cicluri (subtitluri), ordonate în
sensul invers al definitivării lor iniţiale: încep cu „atenţie la tren” şi închei
cu „pam-param-pam”. Bineînţeles, a trebuit să mă dau cu capul de pereţi
să le recorectez şi redefinitivez, să le aduc la zi, culese pe computer, să
improvizez, înduioşat de sensibilitatea lor din prima mea tinereţe, ehe...
Am înţeles, în timp, că volumele mele publicate pot fi şi o reconstituire a
celor 39 de ani din istoria României de dictatură, de o rară frustrare (eu
sunt un „produs al comunismului”, născut în 1950, o tot repet), de la
copilărie la maturitate, ca exemplu personal de supravieţuire (nu ca
volume de palmares). Nu mă interesează dacă am ratat sau am fost credibil
în scris, dacă am dus la faliment întreprinderile mele editoriale (epuizând
resursele de profunzime) sau dacă a meritat efortul, la suprafaţă: datorită
poeziei eu am mers mai departe, ea m-a eliberat de mine însumi, m-a
tămăduit de „răul cel bun” dinlăuntru...

125
 Anchetă

*
Cât de mult contează debutul — e o chestiune de destin (cel puțin
așa pun eu problema; chiar dacă aș fi vrut, nu aș fi putut să debutez altfel;
sunt fatalist, ce ți-e scris, în frunte ți-e pus). Totuși, eu am debutat cu o
carte a mea la 30 de ani! La unii e important debutul, la alții nu. Uitați-vă
la Aurel Dumitrașcu, i-a fost mai degrabă ignorat debutul, a devenit un
poet important numai după ce a murit și Adrian Alui Gheorghe i-a publicat
cărțile (cu ce a găsit în sertar). De altfel, celor debutați editorial după 1980
nu le-a fost ușor să se impună… Când am debutat eu, a fost un moment de
grație, au fost premiați în același an cu mine, la concursul de debut de la
Editura Albatros (cu Laurențiu Ulici în frunte) Aurel Pantea și Matei
Vișniec. La editurile din țară debuturile nu aveau parte de primiri triumfale
la București, nici măcar Editura Dacia nu convingea… Au trecut anii de la
Revoluție și s-a schimbat radical și percepția publică a debutului editorial
— au atras atenția debuturile douămiiștilor (lideri ai lor au fost debutați
editorial la Concursul „Aurel Dumitrașcu”, inițiat de Adrian Alui
Gheorghe, cu un juriu remarcabil). „Fracturiștii” bucureșteni, cu
pornografia lor, au îngropat însă interesul criticilor adevărați față de
debuturile editoriale. Între timp au dispărut cititorii avizați de poezie…
Din păcate, poeții apăruți după anul 2000, cu zecile, n-au mai confirmat la
următoarele lor cărți, să ajungă să se vorbească despre apariția unui nou
canon în literatura nouă (de seama celui optzecist). Asta nu înseamnă că
douămiiștii și urmașii lor nu au poeți premianți, care scot cărți de
valoare… Cât contează debutul editorial în evoluția ulterioară? Dacă
ajungi la o vârstă, iei seama că nu atât debutul, cât finalul contează, adică
opera, adunarea tuturor volumelor de poezie pe care le-ai scris și publicat,
fiecare având steaua lui. Cu excepțiile de rigoare, au fost poeți care au
publicat o carte sau două (de la N. Labiș la Aurel Dumitrașcu sau „Bobiță”
Bănescu, murind de tineri) și au fost valorizați. Până la urmă, e important
să ai norocul să ai posteritate, să nu fii minimalizat — câte dintre vedetele
optzeciste (considerate mari valori de la debut) nu vor fi uitate imediat
după ce mor?

10 iunie 2018. BV

126
 Lucian
Vasiliu

“Am fost ferm în a nu accepta modificări în carte”

1. După stalinizarea din deceniul 1950, anii 1960 păreau mai

deschiși spre lumea așezată, veche românească și europeană. Nefastele
schimbări de după Tezele verii anului 1971 (când mi-am pierdut și tatăl,
spirit interbelic prin excelență), cenzura și apoi... autocenzura, „măsurili”
de înregimentare, dirijare, control ale unicului partid, contextul geopolitic
ducea România spre o vizibilă fundătură, mai ales după entuziasmul anilor
1968-70, când Autoritatea de atunci refuzase intrarea în Praga Tratatului
de la Varșovia, când oameni de calitate se înscriseseră în PCR. De pildă,
tânărul Paul Goma!
Ne rămânea presa studențească (mai relaxată decât media
propagandistică sufocantă), refugiul în artă (cărți interzise, autori la index,
precum Mihai Ursachi, Dorin Tudoran sau Emil Hurezeanu), rămâneau
posturile de radio străine, câte un cenaclu, o gală „Amfiteatru”, o plajă
rustică la Vama Veche, boema navetelor gen Iași-Pașcani, rezistența prin
refugiul în nopțile „garsonierelor” devenite spațiu al libertății relative etc.
Editura „Litera” (în regim de... autofinanțare!) produsese deja un fel
de spărtură la nivelul debuturilor. Asemenea, „Cartea Românească”, în
vremea lui Marin Preda. După care, treptat, treptat, lumea editorială se
crispa... Au început să dispară fotografiile de pe copertă, Dumnezeu putea
fi doar anagramat (ZEENUMUD, de pildă, la mine, în cartea de debut
„Mona-Monada”, Junimea, 1981) sau scris cu minusculă, dumnezeu; bunii
redactori de carte deveniseră temători (în cazul meu Gabriela Negreanu la
„Despre felul cum înaintez”, editura „Albatros”; sau Florin Mugur la „Fiul
Omului” de la editura „Cartea Românească”). Cărțile (în tiraje consistente,
127
 Anchetă

de admirat ASTĂZI!) începuseră să se dea pe sub mână, în librării sau să

se vândă la pachet, cu fel de fel de broșuri, culegeri ideologizate, hazlii...
Multe ar fi de spus, de mărturisit, de ilustrat! Sine ira et studio!
2. Doi ani au durat umilințele/ amânările/ „negocierile” la care am
fost supus de diriguitorul editurii „Junimea”. Obținusem premiul cel mare,
precum și pe cel al editurii „Junimea” (care consta în publicarea operativă
a cărții, premiată de un juriu din care făceau parte George Bălăiță,
Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu...) la Festivalul Național „Nicolae
Labiș” de la Suceava (1979). Am fost prea ferm în a nu accepta modificări
în carte. „Răzeșismul” meu a fost interpretat drept sfidare. Se întâmpla și
pe fondul unui răspuns clar la solicitarea editurii de a scrie un text pentru o
carte OMAGIU dedicată Președintelui Ceaușescu. Am răspuns: „Prefer să
tai mărar și pătrunjel în pușcărie decât să scriu despre... Sunt alți tovarăși
de serviciu...” Nu bat câmpii, nu îmi arog merite conjuncturale, dețin
documente în câmpul celor afirmate. Cine va citi „Mona-Monada” va afla
și un poem „dedicat” DICTATURII/ AUTORITĂȚII/
FARAONISMULUI, în cheie subversivă. Și pentru acestea am fost
anchetat, avertizat, amenințat de Securitatea de pe strada Triumfului (?)
din Copou-Iași.
După doi ani de „hârjoană”, am reușit, pur și simplu, dintr-o
întâmplare, având la îndemână o carioca de culoare maro, să pun plus
acolo unde mi se sugerase minus, la câteva poeme care alcătuiau volumul
dactilografiat. Redactorul-șef nu a fost atent, a dat BUN DE TIPAR, după
care a urmat scandal, au fost delațiuni, funcționarul editurii „Junimea”
scăpând fără a fi dat afară din slujbă. Dar, ce mi s-a întâmplat mie la
început de drum editorial, este nimica toată față de ce au pătimit alți
congeneri... Mai mult sau mai puțin „optzeciști”!
3. Dacă mă gândesc la „debutul” lui Homer, Dante, Cervantes,
Shakespeare, Eminescu – AMUȚESC! Dacă mă refer la debutul lui
George Bacovia, Lucian Blaga, la cel târziu și exemplar al lui Tudor
Arghezi, la debutul (cu volumul „Rod”) semnat Cezar Ivănescu – jos cu
pălăria! Dar sunt și debuturi ratate! Nu dau nume; mă refer la
contemporanii postbelici, care, după începuturi compromițătoare, au făcut
grele eforturi pentru a deveni credibili (în artă). Recomand tuturor celor
aflați la început de drum: atenție maximă la „înfățișarea” axiologică,
estetică, morală. Dumnezeu ne oferă tuturor... bastonul de mareșal! Restul
depinde de fiecare... debutant. Debutant și nu... mutant/ rebutant!

Iași, joi, 14 iunie 2018

128
 Omorul,
oareunde

un scenariu de Sabin Popescu

PERSONAJELE
Antim
Rafail
Mitrofan
Antonie
Colfescu
Orleanu
5 novice
4 ieniceri

SCENA I
Intră, din interior, cinci novice îmbrăcate în negru, purtând găleți de zinc,
cu apă și cârpe. Lasă gălețile jos, se închină în fața altarului, apoi se
întorc la găleți și încep, în genunchi, să spele pe jos. Novicea 1 zăbovește
în fața altarului, întorcându-se apoi la scaunul episcopal.

NOVICEA 1: Preasfințite părinte Antim, întoarce-te la noi! (Începe și ea,

în genunchi, să spele pe jos.)
NOVICEA 2: Întoarce-te, că toți cei oropsiți și părăsiți la tine adăpost au
aflat!
NOVICEA 3: Întoarce-te, că în scaun de mitropolit de Sfântul Mucenic
Constantin Vodă Brâncoveanu ai fost așezat!
NOVICEA 4: Întoarce-te, că în limba noastră ai predicat!
NOVICEA 5: Întoarce-te, că pe toți cei îndurerați și suferinzi i-ai ajutat!
NOVICEA 4: Întoarce-te, că pe cei robiți de patimi i-ai miluit!
129
 Teatru

NOVICEA 5: Întoarce-te, că pe potrivnicii faptelor bune întotdeauna i-ai

rușinat!
NOVICEA 1: Întoarce-te, că pe cei lacomi de bogății lumești i-ai mustrat!
NOVICEA 2: Întoarce-te, că toți talanții duhovnicești cu înțelepciune i-ai
înmulțit!
NOVICEA 3: Întoarce-te, că prin tine în multe mănăstiri darul scrisului a
rodit!
NOVICEA 1: Întoarce-te, că iscusit pescari de oameni, întru smerenia
ascultării, te-ai arătat!
NOVICEA 3: Întoarce-te, că prin tainica și nebiruita putere a rugăciunii
multe suflete ai mântuit!
NOVICEA 2: Întoarce-te, că pe cei nevinovați din mâinile vrăjmașilor,
văzuți și nevăzuți, i-ai scos!
NOVICEA 4: Întoarce-te, că pe cei potrivnici și înrăiți, după dreptate i-ai
mustrat!
NOVICEA 5: Întoarce-te, că prin pilda ta înaltă ne-ai îmbărbătat pe toți!
NOVICEA 1: Întoarce-te, că pe noi, cei întunecați cu păcatele, la lumina
vieții ne scoți!
NOVICEA 2: Întoarce-te, că oile cele cuvântătoare în tine au avut păstor
adevărat!
NOVICEA 4: Întoarce-te, că pe slujitorii Sfântului Altar la sfințenie i-ai
povățuit!
NOVICEA 5: Întoarce-te, că pe cei iubitori de rugăciune curată și
neîncetată tu îi călăuzești!
NOVICEA 3: Întoarce-te, că pentru cei smeriți taine negrăite rostești!
NOVICEA 4: Întoarce-te, că toți din izvorul cuvintelor tale s-au adăpat!
NOVICEA 3: Întoarce-te, că spre rugăciunea inimii și lucrarea lăuntrică pe
toți i-ai îndemnat!
NOVICEA 5: Întoarce-te, că tot poporul binecredincios, aflând vestea
înscăunării tale, mult s-a bucurat!
NOVICEA 1: Întoarce-te, că pe toți cu sfântă și arhierească grijă, i-ai
binecuvântat!
NOVICEA 2: Întoarce-te, că mitropolit mult iubit de păstoriții tăi ai rămas!
NOVICEA 1: Întoarce-te, că și pe cei șovăielnici și nepricepuți la dreapta
credință i-ai adus!
NOVICEA 2: Întoarce-te, că în cuvinte de foc dumnezeiești ne-ai
îmbărbătat!
NOVICEA 3: Întoarce-te, că glasul tău ca un sunet plăcut a răsunat într-
una!

130
NOVICEA 5: Întoarce-te, că preoții smeriți cu adevărat te-au iubit și ți-au
urmat!
NOVICEA 4: Întoarce-te, că pe creștinii dreptmăritori și smeriți mult i-ai
mângâiat!
NOVICEA 3 (încheind spălatul și rămânând în genunchi): Întoarce-te, că
noi cele nevrednice, cu smerenie te cinstim! (Și celelalte încheie spălatul și
rămân în genunchi.)
NOVICEA 4: Întoarce-te, că dumnezeiasca Scriptură, în didahiile tale,
iscusit ai tălmăcit-o!
NOVICEA 5: Întoarce-te, că noi cuvintele tale cu evlavie le-am păstrat!
NOVICEA 1: Întoarce-te, că poruncile tale cu umilință le cercetăm!
NOVICEA 2: Întoarce-te, că în necazuri și rele pătimiri prin tine primim
puterea de a suferi!
NOVICEA 1: Întoarce-te, că în ceasul nedumeririlor ne luminezi la minte!
NOVICEA 2: Întoarce-te, că turma cea încredințată ție către cele cerești ai
povățuit-o!
NOVICEA 3: Întoarce-te la noi, adevăratule păstor sufletesc și al celor
năpăstuiți ajutător! (Intră, din interior, doi călugări, Rafail și, după un
timp, Mitrofan.)
RAFAIL: Isprăvit-ați? (Novicele se ridică precipitat, își strâng gălețile și
cârpele și, cu capetele plecate, ies pe unde au intrat.)

SCENA II
MITROFAN: Părinte Rafail, din ce pricină au plecat vlădica Antim?
RAFAIL: N-au plecat vlădica, Mitrofane. L-au luat Nicolae Vodă cu sine,
din calea nemților. De când s-a stricat pacea dintre nemți și turci și prințipu
Evghenie încungioară cetatea Timișvar și-o bate tare, cătane nemțăști să
tot sloboază pe plaiuri la noi, să facă turburare Țării Turcești, cum au făcut
de Sântă Măria mare că s-au slobozit o seamă de cătane pă la Câineni, de
au venit până la Pitești.
MITROFAN: Slobozirea cătanelor de la Sântă Măria mare iaste cu altă
socoteală, sfinția ta. Câtă vreme era pace, ura o aveau boiarii ascunsă în ei
împotriva lui Nicolae Vodă, dar războiul le au dat prilej de uneltire și au
ticluit, din slobozirea a niscareva cătane, o năvălire mare a nemților,
răspândind zvonul că vine împreună cu ei, ca domn al Țării Rumânești,
fiul răposatului Șărban Vodă. Căpitanul și vameșii ce era acolo la Câineni
au trimis degrab cărți la domnu, dându de știre de multe cătane că au venit
până acolo și cum că le iaste gândul să treacă spre București. Care scrisori
viind a treia zi de Sântă Mărie, seara, fost-a taman bine uneltirii cu

131
 Teatru

năvălirea plăsmuită să-i vie în ajutor timpul nopții. Vineri, la apus de

soare, lumea alerga pe ulițele Bucureștilor strigând: Nemții! Nemții!
RAFAIL: Cum-necum să fi fost, plăsmuire au ba, s-au sfătuit domnul cu
boiarii că iaste bine să iasă domnul cu toată boierimea și cu slujitorii afară
din București, la Călugăreni, să lege tabără acolo și să șază, până vor mai
vedea ce fac aceste cătane ce turbură țara așa rău. Și așa au făcut, că au
ieșit domnul din București și s-au dus până la Călugăreni și acolo vrea să
șază.
MITROFAN: Dară vlădica Antim cum de lăsă turma sa și ieși cu ei?
RAFAIL: Poate fi că l-au luat domnu cu sine pe vlădică din temerea că o
să-l ungă domn pe feciorul lui Șărban Vodă, de-ar fi fost să vie cu cătanele
creștine, cum spune sfinția ta că se auzi. (Intră călugărul Antonie, venind
din pronaos.)
ANTONIE: Fraților, s-au întors mitropolitul nostru!
RAFAIL: S-au întors și domnul, frate Antonie?
ANTONIE: Nu. Zice-se că în tabăra de la Călugăreni vlădica Antim au
mers la domnu și i-au rătat o scrisoare ce zicea că i-au venit de la
București, de la un Avramie dascăl ce e lăcuitori în Mitropolie, întru care
scriia că să să întoarcă înapoi, că vine feciorul lui Șărban Vodă cu mulți
nemți din Țara Ungurească și cu cătane doaosprăzăce mii, ca să fie domnu
țărîi.
MITROFAN: Doaosprăzăce mii de cătane? Doaosprăzăce mii de
minciuni!
RAFAIL: Îi meșteșugul vlădicăi Antim, pentru ca să să întoarcă înapoi el,
și domnului să-i dea spereciune de fugă.
ANTONIE: Decii domnu auzindu și văzând ca acestea din gura unui
arhereu s-au înfricoșat și ca să nu cază într-o primejdie mare, au lăsat
Călugărenii și s-au tras la Giurgiul. Vlădica Antim mai mergând câtva loc
cu dânsul s-au rugat ca să-l lase să să întoarcă la București, să nu să nască
vro răscoală în poporul lăsat de domnul și de păstorul său. Domnul l-au
poftit ca să nu să dezlipească de Măriia sa, până să vor adevăra aceste
lucruri și la ce sfârșit vor să iasă, dară nicidecum nu i-au putut întoarce
socoteala că un păstori ce iaste nu să cade să lase turma sa și să să ducă
într-altă parte. Și nu numai atât. Cică vlădica a spus domnului să ție mai
departe drumul Țarigradului că acum nimică nu iaste între el, domnul, și
Țara Rumânească.
RAFAIL: Au viclenit pă domnul, vlădica, precum au viclenit și pă
Constantin Vodă Brâncoveanu, în vremile ce pogorâră moscalii să să bată
cu turcii, cu sfaturile rele ce să sfătuia cu Toma spătar Cantacuzino și cu o
seamă de boiari, îndemnându-i să lasă pă domnu și să fugă la moscalii

132
creștini și așa, după cum s-au sfătuit, Toma spătar ascultându au fugit la
țariul, din sfaturi multe și rele ale lui Antim multă pagubă și nevoie au
venit lui Constantin Vodă și a toată țara de la turci, precum s-au văzut și
sfârșiturile lucrurilor, că au ieșit tot cu nevoi și cu suferinți… Și unde iaste
vlădica?
ANTONIE: S-au întorsu de cu dimineață la Mitropolie, dar nu s-au odihnit
acolo, ci au început a strânge pă o samă de boiari mazili la Mitropolie și
făcea sfaturi împotriva împărăției turcești și îndemna să să alcătuiască cu
împărăția creștină. Și au ales ca domn pe vel vornic Pătrașco Brezoianu,
care n-au fost de față la alegere, ca să primească, au nu, stăpânirea țării.
MITROFAN: Fraților, dacă vlădica Antim au pus pe toate în rânduială,
degrab va veni la sfânta sa mănăstire. Să ne gătim de îndată a-l primi. (Cei
trei se retrag și intră cele cinci novice cu brațele pline de flori, pe care le
vor așeza în vasele existente în toată biserica.)

SCENA III
NOVICEA 1 (așezând câteva flori în vasul de lângă scaunul epsicopal și
privind spre scaun): Miluiască-te Domnul, preasfințite părinte Antim!
NOVICEA 2: Miluiască-te, că numele Sfântului Apostol Andrei mai
înainte de călugărie l-ai purtat!
NOVICEA 4: Miluiască-te, că în grele încercări ai rămas neclintit!
NOVICEA 5: Miluiască-te, că porunca Mântuitorului de a iubi toate
neamurile o ai împlinit!
NOVICEA 3: Miluiască-te, că prin tine mântuitorul Hristos în mai multe
graiuri a vorbit.
NOVICEA 1: Miluiască-te, că pământul nașterii tale, Iviria, Sfânta
Evanghelie tipărită de tine o a primit!
NOVICEA 3: Miluiască-te, că Sfintele Scripturi toată viața le-ai cercetat!
NOVICEA 2: Miluiască-te, că și pe cei de alte credințe cu milă i-ai
cercetat!
NOVICEA 5: Miluiască-te, că prin osteneli și sudori pământul țării
Românești l-ai sfințit!
NOVICEA 4: Miluiască-te, că prin lucrarea mâinilor tale această Sfântă
Mănăstire a Tuturor Sfinților ai împodobit-o!
NOVICEA 5: Miluiască-te pe tine, al stâlpilor bisericii sculptor neasemuit!
NOVICEA 4: Miluiască-te pe tine, iconar care ai zugrăvit chipul omenesc
îndumnezeit!
NOVICEA 3: Miluiască-te, că slove preafrumoase ne-ai dat!
NOVICEA 2: Miluiască-te, că și în Țara Ungurească de peste munți
dreapta credință o ai apărat.

133
 Teatru

NOVICEA 1: Miluiască-te, că pe Sfântul Voievod Constantin

Brâncoveanu curajul muceniciei l-ai învățat! (Intră cei trei călugări și se
aliniază în apropierea pronaosului. Novicele ies cu capetele plecate.)

SCENA IV
Intră Antim, din pronaos, cu rasă călugărească, potcap și toiag
mitropolitan. Cei trei călugări se pleacă pentru a fi binecuvântați de Antim
căruia îi sărută mâna. Antim se închină în fața altarului, rămânând în
picioare cu fața la altar. Cei trei se apropie de el.

RAFAIL: Bun venit, Preasfinția Ta! Precum oarecând, prea frumosul Iosif
înstrăinat au fost de țara lui în pământul Egipetului, așa și pre Preasfinția
Ta, ca pre un mărgăritariu scump, legat cu aur, vrut-au să te scoață din
țară, dar din purtarea grijii Dumnezeiești te-ai întors la noi, spre a străluci
ca o rază luminoasă. (Tăcere.)
MITROFAN: Preasfințite Părinte Mitropolit, în vremile de acum te arăți
pricină lesnirii mântuirii noastre. Nu strângând noauă, ca acel înțelept
Iosif, roade de semințe putrezitoare și trecătoare, pentru hrana trupească, ci
roade de semințe nestricăcioase și pururi înflorite spre creșterea și hrana
cea sufletească. (Tăcere.)
ANTONIE: Preasfințite Părinte…
ANTIM (întorcându-se lent): Iubiț fraț întru Hristos, am fost mai mic și
mai netrebnic decât toți, precum au fost și Iosif mai mic între frați în casa
tătâne-său Iacov, dară Dumnezeu n-a căutat la micșorarea și netrebnicia
mea, nu s-au uitat la sărăciia mea și străinătatea mea, ci au căutat la
bogăția bunătății sale și au acoperit înaintea oamenilor toate spurcăciunile
și fărădelegile mele, carele sunt mai multe decât perii capului mieu și decît
năsipul mării și m-au înălțat, nevrednic fiind, la această mare vrednicie a
arhieriei și m-au trimis să vă fiu păstor întru mare slava sa, nu întru slava
mea, netrebnicu. Lăudați-l pre Domnul cel milostiv, ci nu pre omul cel
păcătos!
ANTONIE: Cu adevărat, Preasfinția Ta. Fie numele Domnului
blagoslovit, de acum și până-n veci!
ANTIM, RAFAIL, MITROFAN: Amin.
RAFAIL: Noi, slujitorii sfântului tău lăcaș, cu rugăciune cerem de la
Dumnezeul cel mare și înalt să te păzească cu întreagă sănătate și cu lină
pace până la adânci bătrânețe în scaunul Preasfinției Tale. Fie ca brațul cel
tare și puternic al preabunului Dumnezeu să supuie pre toți vrăjmașii cei
văzuți și nevăzuți la picioarele Preasfinției Tale!
MITROFAN, ANTONIE: Amin.

134
ANTIM: Frate Rafail, în veacul acesta, mare-i și puterea țiitorilor lumii
întunericului. Lupta noastră iaste cu vrăjmașul sufletelor noastre. Răutatea
din lume nici au lipsit, nici va lipsi, căci iaste pornit omul din tinerețile
sale spre cele viclene, Rafaile… Cu doao ceasuri în urmă au intrat Nicolae
Vodă Mavrocordat în București, ațâțat de mânie, cu câtăva seamă de turci
de la Giurgiu. Boiarii întâmpinatu-l-au la fântâna Radului Vodă, dar el, ca
o heară sălbatică, îndată au tăeat, acolo în drum, pe Părtrașcu vel vornic
Brezuianul, pârât de boiarii ce l-au alesu pre el ca domn, măcar că el n-au
știut nimica de lucrul acesta. Și-au început Vodă a pune boiarii potrivnici
în opreală, iar pe Drăghici Bălăceanu l-au predat Vodă, fără nici o
dreptate, de doaomii cincisute galbeni și când el strigă: ”Să vie odată
nemții, ca să scape nenorocita țară de jugul aspru!”, din porunca lui Vodă i
se tăie capul. Precum… (Intră, din pronaos, îmbrăcați în costume de
epocă, cu căciulile în mâini, boierii Colfescu și Orleanu.)

SCENA V
COLFESCU: Sărutăm preasfințita-ți dreaptă, părinte mitropolit.
ANTIM: Nu vă osteniți. Cinstiț și de bun neam boiari dumneavoastră, ce
vă aduce în beserica noastră, râvna închinăciunii la cele sfinte au porunca
domnească cu cele lumești?
ORLEANU: Nu-i pe alese, Preasfinția Ta. Capetele noastre și ale copiilor
noștri sunt în mâna lui Vodă.
ANTIM: Dacă-i pe așa, grăește tot adevărul, boiar Orleanu. Care-i
porunca?
ORLEANU: Să ducem sfatul Preasfinției Tale. Împărăția turcească cere
acum, pe lângă mărirea dărilor, și a li se da câte cinci sute de copii pe
fiecare an. Întrebarea Măriei Sale iaste ce zice Preasfinția Ta, această
cerere, ce ne stă înainte, bine e a o face așa sau nu trebuie?
ANTIM: Vicleană întrebare!... Duceți răspuns că eu zic cum ziceți
dumneavoastră, boiarii, care sunteți părinți de copii.
COLFESCU: Nu putem duce Măriei Sale așa răspuns.
ANTIM: Nu-i altul, boiar Colfescu. Oi zice și eu ce o zice boiarii Măriei
Sale, că sunt români; ei trebue să răspunză dacă e bine și dacă a mai făcut
vreun domn român aceea ce Măria sa voește a face, ca să aducă batjocură
și blestem asupra creștinătății. Eu nu zic nimic, că nu sunt român;
dumneavoastră boiari însă trebuie bine să cugetați, căci aceea ce voiește
Măria Sa a face acuma are să fie veșnic blestem.
COLFESCU: Așa răspunzi Măriei Sale, Preasfințite? Nu știi că are sabia și
buzduganul?
ANTIM: Dară Măria Sa nu știe că eu am cârja și clopotele?

135
 Teatru

COLFESCU: Cârja zici, Preasfințite? Iaca, ți-om spune a doua poruncă a

Măriei Sale.
ORLEANUL: Preasfinția Ta, porunca iaste să lași deîndată cârja
Preasfinției Tale.
ANTIM: Pentru care pricină s-o las?
ORLEANU: Pentru viclenire, Preasfinția Ta, pentru viclenire. Pentru
viclenirea domnului și pentru viclenirea împăratului. Dară au spus Măria
Sa ca să facă Preasfinția Ta renunțare cu iscălitură la scaunul Mitropoliei și
se va mântui pe de-a întregul de mânia Măriei Sale și de mânia Marelui
Vizir.
ANTIM: Eu de mânia lui Dumnezeu voesc să mă mântui, iară pentru
renunțarea ce mi-au venit poruncă de la Măria Sa ca să fac, zic cum că nu
îndrăznesc să facem renunțare înșine noi, de voia noastră, căci călcăm
porunca și făgăduiala înaintea lui Dumnezeu și Dumnezeu nu glumește. Că
zice marele Pavel: ”Fiecare, unde a fost chemat, acolo să rămâie”. Și mai
iaste zis: ”Unde Dumnezeu a împreunat, omul să nu desparță”, dară cu atât
mai vârtos un arhiereu să nu-ș lase eparhia, fără vină și făr’ de judecată, că
iaste împreunare duhovnicească și are datorie, până la vărsarea sângelui,
să nu-ș părăsească turma, după cum zice Hristos: ”Păstorul cel bun își
pune sufletul pentru oi”, iar eu pohtesc să fac voia dumnezeiască, nu a
domniei au a împărăției. Așa zice către mine Stăpânul meu din cieruri a vă
spune, așa vă zic vouă a spune, la Curte, stăpânului vostru.
COLFESCU: De-om uita ceva din spusa cătră Vodă, i-ei spune Preasfinția
Ta la judecată. (Cei doi boieri ies prin pronaos cu pas hotărât.)
RAFAIL: Preasfințite Părinte, să zăvorâm degrab beserica să nu ne ajungă,
pe neveste, mânia lui Vodă.
MITROFAN: Eu zic, Preasfințite, să fugim de năpastă sub pavăza nopții
și, cu ajutorul lui Dumnezeu, din mânăstire în mânăstire, om trece munții
în Țara Ungurească.
ANTONIE: Fraților, dară să să zăvorască bine mânăstirea când om ieși din
ea, să să crează că suntem înăuntrul, să nu ne țină urmă, iară noi să avem
răgaz de fugire.
ANTIM: Iubiț fraț, când zăvorâm beserica lui Hristos, o zăvorâm și
înaintea lui Hristos nu doară înaintea oamenilor, iară când fugim de turma
noastră ne prefacem, din păstori, câini turbați. Eu am altă socoteală de
scăpare.
RAFAIL: Care, Preasfinția Ta?
ANTIM: Voi vreț a mă scăpa cu veață, dară cu care veață, a trecătoare, au
a veșnică? Eu voesc acea veșnică și pentru aceea mă gătesc. Nu iaste în
noaptea aceasta mai cu nădejde scăpare pentru mine, ca aceea a cugetării și

136
rugăciunii spre buna slujire a Sfintei Liturghii din ziua de mâine.
Dumnezeu să vă blagoslovească! (Iese, urmat de cei trei. Intră cele cinci
novice și încep să tămâieze culoarul central pe unde au trecut cei doi
boieri, fiecare având în mână o cățuie cu tămâie.)

SCENA VI
NOVICEA 1: Păzească-te Domnul, Preasfințite Părinte Antim!
NOVICEA 2: Păzească-te, că toate cursele și ispitele demonilor cu puterea
crucii le-ai biruit!
NOVICEA 3: Păzească-te, că împotriva obiceiurilor păgânești neobosit ai
luptat!
NOVICEA 4: Păzească-te, că toate dezbinările le-ai surpat!
NOVICEA 5: Păzească-te, că primejdiile și uneltirile nu te-au înfricoșat!
NOVICEA 4: Păzească-te, că numai lui Dumnezeu i-ai slujit!
NOVICEA 5: Păzească-te, că toate uneltirile celui viclean le-ai biruit!
NOVICEA 3: Păzească-te, că pe vrăjmașii văzuți și nevăzuți i-ai surpat!
NOVICEA 2: Păzească-te, că pe păgâni cu rugăciuni de foc i-ai
înspăimântat!
NOVICEA 1: Păzească-te Domnul, că a ta luptă dreaptă a-i dat-o pildă
tuturor! (Novicele ies pe unde au intrat.)

SCENA VII
Vine din altar Antim cu odăjdiile și mitra mitropolitană.

ANTIM (publicului): Iubiții miei ascultători, vrând Dumnezeu cuvântul ca

să se arate în lume mai înainte, până a nu să întrupa și a să face om, au
trimis în lume proroci să propoveduiască la oameni venirea lui cea
înfățășată. Și pentru aceasta n-au ales împărați și crai, să facă proroci; n-au
luat filosofi și ritori, să trimiță propovăduitorii venirii lui; n-au pogorât din
ceriu mulțime de îngeri, ce are pre lângă dânsul, mii de mii nesocotiți și
număraț, ci au trimis oameni proști, păstori de oi, ca pre Moise, ca pre
David, ca pre Samuil și toată mulțimea prorocilor, prin mijlocul a căror au
sămânat buna credință. Și viind împlinirea vremii, după cum zice fericitul
Pavel, Dumnezeu s-au făcut om din Născătoarea de Dumnezeu și pururea
fecioară Maria. Și ce face? Au luat iară propoveduitori ”Evangheliei” nu
împărați cu oșteni, ci păscari și i-au trimis să propoveduiască lumii
bunavestire, zicându-le: ”Veniți după mine și voiu face pre voi păscari de
oameni.” Iară ei, lăsând mrejile, merseră după dânsul; și au făcut o izbândă
și o biruință atâta de frumoasă, cât n-au putut-o face toate împărățiile

137
 Teatru

lumii. Oameni făr’ de arme și nedechisiț de ale oștirii, săraci de avuție,

proști de învățătură, slabi de post, blânzi pentru nerăutate au înălțat nu
steaguri de oaste, ci numai crucea, semnul păcii, propoveduind, nu cu
sunet de tobe și de surle, ci numai cu neputincioasă limbă și neînvățată pe
Hristos și credința și fulgerund nu cu fulgerile sabiilor, celor ascuțite, ci
numai cu strălucirile unei vieți bune, neumplând pământul de oști, nici să
acopere marea cu corăbii, ci numai făr’ de rane, făr’ de sânge, făr’ de
vătămare, calcă și supune toată păgânătatea, biruiesc iadul, sting
înșelăciunea, izgonesc minciuna, întind numele lui Hristos și credința, cât
iaste întins pământul și lumea.
Pentru aceia dară nu iaste minune de m-au rânduit și pre mine Dumnezeu
și m-au pus, om mic fiind, și smerit, păstor mic la mare turma
dumneavoastră; mare pentru buna închinăciune și dreapta credință care o
păziț curată și nespurcată, fiind încungiurați și îngrădiți între hotarăle celor
striini de fel și împresurați de atâtea nevoi și suferinți ce vin totdeauna,
neîncetat, de la cei ce stăpânesc pământul acesta. M-au trimis Dumnezeu
la dumneavoastră să vă fiu părinte sufletesc, rugător pentru buna sănătate a
dumneavoastră și a cinstitelor dumneavoastră case, purtătoriu de grijă la
cele ce ar fi spre folosul mântuinții și să vă fiu de mângâiare la suferințile
robiei cele vavilonești și dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate
câte va aduce ceasul și vremia. Și după petrecania vieții aceștiia să ne
învrednicească pre noi, pre noi pe toț, Dumnezeul cel milostiv la împărăția
ceriului. Și până la ceasul cela, ce poate nu iaste departe, să ne
înțelepțească și să ne îndrepteze pe calea cea dreaptă a mântuinții, ca de
pururea să mărim și să proslăvim numele Lui cel sfânt și preasfânt, căci
precum cere împăratul de la Țarigrad biruri de la noi, așa ne cere și
Dumnezeu credință și fapte bune.
Dară noi, acum, că ne numim creștini, de pe ce fapte bune socotiț că ne
vom putea arăta creștinătatea ce avem și să fim aleș și despărțiț de
neamurile ce zicem noi că sunt păgâni? De vom zice de pe dragostea de
Dumnezeu că suntem aleș din păgâni, aceia nu o avem. Neavând dragoste
între noi și nepohtindu-ne binele unul altuia, după porunca lui Dumnezeu,
n-avem nici dragoste de Dumnezeu și suntem mai răi, să mă ertaț, decât
păgânii. Că ce folos iaste trupul să fie deșărt de bucate, iar sufletul a-l
umple de păcate? Ce folos iaste a fi galbeni și ofilit de post, iar de pizmă și
urâciune a fi aprins? Ce folos iaste a nu bea vin și a fi beat de veninul
mâniei? Ce folos iaste a nu mânca carne și cu hule a rupe carnea fraților
noștri? Căci fiind orbiț de deșertăciunile cele lumești, nu ne bucurăm la
altceva făr’ numai la lucrurile întunericului veacului acestuia; și suntem
porniț cu toții spre răutăț, ca o roată când dă de vale și nu să poate opri și

138
suntem toț, cu totul, ca niște dobitoace necurate, tăvălindu-ne în
răsfăciunile cele spurcate și de nimica. Cu aceste fapte ne lăudăm că
suntem creștini! O, vai de capetele noastre! Și cu creștinătatea ce avem
poate că vom fi socotind că numai că ne numim creștini ne vom mântui!
Ba! Nici să socotiț că-i va fi milă lui Dumnezeu de noi, să ne iarte pentru
că avem nevoie, deaca nu vom face după putință și poruncile lui. Noi
aflăm pricini și zicem că nu putem să le facem toate câte ne învață Hristos,
că nu ne dă îndemână, căci avem case grele și vremea nu ne slujește, că
suntem supuș supt jugul păgânului și avem nevoi multe și supărări de toate
părțile. Dară celia ce pohtim noi, cum le putem face pe toate, deplin, făr’
de nici o sminteală? Și pentru ca să nu mai lungesc cu vorba, toate răutățile
câte facem avem vreme și mijloace ca acelia de le săvârșim după pohta
inimii noastre, iar pentru cele sufletești nu putem afla vreme.
Și nimeni să nu socotească din voi şi să zică în inima lui: dară ce treabă are
vlădica cu noi, nu-ş caută vlădiciia lui, ci să amestecă întru ale noastre?
Căci în seama mea v-au dat Stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte, ca pe
niște oi cuvântătoare și de gâtul mieu spânzură sufletele voastre, și de la
mine va să vă ceară pre toț, iar nu de la alții, până când vă voiu fi păstoriu.
Drept aceia nu eu, ci socoteala cea dreaptă află cum că păstoriului celui
bun i se cuvine să aibă toiag în mână. Cu toiagul ce ține în mână, adecă
stăpânirea, și cu darul Duhului Sfânt să pedepsească atât pre voi, cât pre
lupii cei de gând și pre hiarele cele sălbatece ce viu asupra oilor. Pentru că
de cât rămân oile nepedepsite, de atâta cad în mai multe și nenumărate
patemi. Așijderea și lupii, când nu văd toiag în mâna păstorului, răpesc
oile fără de nici o frică. Drept aceia păstoriul care vrea să păstorească pre
lege și pre dreptate trebuie pururea să ție toiagul în mână, adecă dojana și
înfruntarea și după vremi să pedepsească pre oi și să gonească hiarăle, căci
acesta iaste sfârșitul cel bun al păstoriei sale.
Și cum dară se va mântui turma, cum să scuture această nenorocită de țară
sarcina cea grea a relelor ce o supără? Noi socotim numai cu puterea
noastră și cu înțelepciunea noastră, care iastă nebunie înaintea lui
Dumnezeu, să ne apărăm de rele. Dar în zadar trudim. Că zice Hristos:
”Făr’ de mine nu veți putea face nimic”. Și David iară, la Psalm o sută
doaozeci și șase: ”De nu vă va păzi Domnul cetatea, în deșert o păzesc
păzitorii”. Însă mie mi se pare că mulți din cei ce ascultă pot să răspunză la
câte am zis până acum, că noi și mult ne rugăm lui Dumnezeu, când ne vin
suferințile și nevoile și cădem la mila lui, dară nu vedem nici o mântuire,
nici suntem încredințaț cum că ajung rugăciunile noastre la ceriu… Un
filosof din vechime mergia odată pe mare cu corabia și era împreună cu el
niște oameni răi. Și, apucându-i furtună mare, era să piară. Iar oamenii ce

139
 Teatru

răi au început a se ruga dumnezeilor lor, să-i mântuiască din nevoe. Iară
filosoful le-au zis: rogu-vă, tăceț, să nu vă priceapă care cumva dumnezeii
voștri că sunteți aici, că adevărat vă va cufunda. Asemene zic și eu: să
cuvine întâi să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătățile, urâciunea, vrajba,
pizma și atunce să ne rugăm, pentru că atunce vom afla ascultătoare
urechile lui Dumnezeu. Așa vă poftesc, frații mei, să vă rugaț. Și mai
vârtos întru aceste vremi ce s-au înmulțit nevoile și pre toți, împreună, de
toate părțile ne-au încunjurat nenorocirile, necazurile și suferințile. Ne va
asculta pururea Dumnezeu, când toți cu inimă curată îl vom ruga și ne va
mântui de toate primejdiile și din toate nevoile. Amin. (Face, cu ambele
mâini, semnul Crucii către public.) Dumnezeu să vă blagoslovească!

SCENA VIII
COLFESCU (venind cu căciula în mână, de la limita pronaosului, de unde
a ascultat predica): Amin. Să trăiască în ani mulţi Preasfinţia Ta întru
luminatul scaun! (Vin din altar, îngrijorați, în odăjdii preoțești, cei trei
călugări. Colfescu către călugări.) Az că iaste ziua în care s-au născut
Preasfinția Sa, să sărbăm cu cuviință și să facem frumoasă aducere aminte
de ziua fericită a înscăunării la Mitropolia Țării Rumânești. (către Antim)
Preasfințite, trecut-au ani opt, dară parcă au fost ieri. După ce au adormit
în Domnul mitropolitul țării, Kir Theodosie, luminatul domn Constantin
Brâncoveanu Voievod s-au suit în casele vlădicești împreună cu toată
boierimea, cu arhierei și sfinții patriarși, cel dă la Alixandriia și cel dă la
Ierusalim; după ce Constantin Vodă în casă au întrat cu cei pomeniți, au
început a vorovi pentru alegere de vlădică; fiind diiata răposatului
mitropolit, ales ca să rămâie în urma lui păstoriu Preasfinția Ta, episcopul
Râmnecului, acea diiata înaintea tuturor scoțându-se de s-au citit, așa cu un
cuvânt toți au zis cătră Constantin Vodă, atât părinții patriarși cât și alți
arhierei și boiari ca, precum răposatul părinte au hotărât, Preasfinția Ta să
fie arhiereu și vlădica, iar nu altul, și așa văzând Constantin Vodă că toți
așa află și găsescu să fie, au chemat pe Preasfinția Ta acolo în casa cea
vlădicească și au dat Preasfinției Tale cârja. După aceasta, a doao zi, după
ce Constantin Vodă de la liturghie au ieșit, fiind dumineca cea dintâi a
postului, au trimis vodă pe Ștefan Cantacuzino marele postelnic, cu carâta
cea domnească și cu alaiu frumos la sfânta Mitropolie, dă au adus pă
Preasfinția Ta la curte, intrând pă scara cea mare pen divan, dă s-au
împreunat Preasfinția Ta cu Vodă, sărutând Constantin Vodă Bânconveanu
preasfințita-ți mână și făcând frumoasă orație dă păstoriia ce s-au dat
Preasfinției Tale. După aceia, șezând puțin la voroavă, au poruncit Vodă

140
de au chemat toți boiarii în casă și, bând vutcă, au mersu toți boiarii dă au
sărutat preasfințita-ți dreaptă. Așa au fost urcarea Presfinției Tale.
ORLEANU (venind cu căciula în mână, de la limita pronaosului, de unde
a ascultat și el predica): Și preafericitul nostru partiarș au trimis de la
Țarigrad, prin ceauș împărătesc, frumoasă scrisoare. Cu voia Preasfinției
Tale, da-vom ei cetire (citind, în timp ce Colfescu iese în pronaos):
”Ieremia, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolei, Romei
noi și patriarh ecumenic. Vina revoluției și a răscoalei este foarte rea și
condamnată de Dumnezeu și de oameni, ca o cauză a multor neregularități
și a dezordinei. Căci ea a tulburat de multe ori instituții divine și umane; ea
a făcut din aceea ce este nemuritor, muritor; a făcut pe om demn de infern.
De aceea, se hulesc, se supun dezaprobării și se pedepsesc cei ce se poartă
în sensu contrariu ordinei și voiei lui Dumnezeu. Pentru care ei trebuie să
primească după cuviință mare rușine, ca și cel de acum răul Antim,
mitropolit al Ungrovlahiei, fiindcă a întreprins meșteșuguri dezaprobate și
satanicești, și pentru prezent suntem de părere să fie îndepărtat de treapta
arhierească. Iar culpa lui aceea a revoluției și a răscoalei o punem înainte,
ca ceea ce este arătată și evidentă.
S-a făcut, deci, sceleratul, revoltant și conspirator în contra puternicei
împărății, conspirând și în contra prealuminatului și preaînălțatului
domnitor, Nicolae Mavrocordat Voevod a toată Ungrovlahiei, fiul cel
preaiubit și mult dorit al modestiei noastre. Este poruncă apostolică ca să
se asculte și să se supună la toată stăpânirea ce domnește. Căci nu este
stăpânire, fără numai de la Dumnezeu. Urmează deci că ceea ce a fost
poruncit de Dumnezeu prin apostoli și pentru noi este foarte necesar, ca să
ascultăm și să ne supunem stăpânirei supreme a puternicei împărății, și să
nu facem nimic din cele ce ar fi contrare acesteia și neplăcute politicei,
afară de cele ce aparțin respectului nostru.
Însă acest urgisit de Dumnezeu, răul Antim, nu numai că n-a păzit credința
și supunerea datorată, dar a meditat cu precugetare revoluția și răscoala în
contra puternicei împărății, făcându-se culpabil și în contra susnumitului
preaînălțatului și preapiosului domnitor și amabilului cârmuitor a toată
Ungrovlahiei, și s-a făcut el singur demn de judecată, culpabil și vinovat
de caterisirea canonică.
Pentru aceasta, răul Antim, numit al Ungrovlahiei, s-a scos din Mitropolie
și s-a făcut justițiabil de ordinul împărătesc. Să fie deci depărtat de toată
lucrarea și ordinea arhierească și dezbrăcat de harul divin și scos din
catalogul arhieresc și lipsit de tot venitul bisericesc și să fie scos, pierdut și
depărtat de Mitropolia Ungrovlahiei, în surghiun pe toată viața la
Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai, neavând nici o învoire a

141
 Teatru

se îmbrăca în podoaba arhierească și a efectua vreun serviciu arhieresc, ca

unul ce este caterisit și desființat, luându-i-se numele de Antim și
rămânând cu numele mirean Andrei și fiind recunoscut ca un particular. Să
nu îndrăznească nimeni a fi în relație cu dânsul, sau a-l onora ca pre un
arhiereu, sau a-i săruta mâna lui, sau a primi de la dânsul binecuvântare și
sfințire, sau a-i da vreun venit bisericesc, mare sau mic, sub greutatea
oprirei și afurisire-i. Așa să fie, conform hotărârei. 1716, în luna august.”
(Colfescu vine din pronaos, urmat de patru ieniceri cu iataganele la brâu.
Antim își scoate mitra, i-o dă lui Antonie și ridică brațele pentru a putea
Rafail și Mitrofan să-i scoată, la un semn, odăjdiile care rămân pe brațele
lui Mitrofan. Antim rămâne în rasa călugărească.)
ANTIM (către Colfescu și Orleanu): Frații mei, dați-mi drumul, cum veți
ști voi, și să mă duc din țara aceasta și nu am să mai stau nici o zi de azi
înainte cu voi. Mă voi duce unde mă va povățui Dumnezeu, numai să-mi
dați drumul, ca să nu fiți și voi prinși cu păcatul lui Vodă și eu mă voi
mântui de mâinile lui. (Tăcere. Antim face doi pași în lateral. Colfescu își
întoarce privirile către ieniceri, care scot, instantaneu, iataganele din
teacă. Antim face pași înapoi.) Nevolnicu de mine, am cerut să treacă de la
mine paharul acesta, dară se vede că alta e voia lui Dumnezeu. Facă-se
voia lui! (Cei trei călugări cad în genunchi. Antonie plânge.)
COLFESCU (scoțând o tichie roșie): Ivireanule Andrei, vino de-ți ia
potcapul roșu, care iaste al vrăjitorilor!
ANTIM: Numai o zăbavă, rogu-vă. (Îi binecuvântează pe cei trei călugări,
nelăsându-i să-i sărute mâna, apoi li se adresează.) ”Nu plângeți, că n-a
murit, ci doarme.” Așa au zis Fiiul lui Dumnezeu și așa zic și eu către
înțelepțiia voastră, blagosloviților părinți: ”Nu plângeți, că nu va muri, ci
va dormi.” (publicului) Fericitul sfârșit iaste adormire, iar nu moarte. Așa
ni-o adeverează nemincinoasa gura lui Hristos în sfânta Evanghelie: ”Cela
ce crede în mine nu va muri în veci.” Și de vreme ce credinciosul nu
moare, iaște lucru adevărat că sfârșitul lui nu iaste moarte, ci adormire.
Zice Duhul Sfânt în Ecleziastul: ”Mai bună e ziuoa morții, decât ziuoa
nașterii, că nașterea iaste începutul durerilor, iar moartea iaste începutul
vieții cele fericite.” Pentru ce să ne întristăm de sfârșitul vieții fraților
noștri ce se odihnesc în Domnul, ce se veselesc în slava cerească, ce
lăcuesc în lăcașurile celor vii?
O pasăre, ce să numește finix, de ce să săvârșește făr’ de vreme, de aceia
mai mult își adaoge zilele vieții lui, pentru că moartea îi înnoiaște viața și-i
dăruiaște ani mai mulți. Dară de vreme ce ne săvârșim pentru ca să trăim
în veci, pentru ca să ne bucurăm, împreună cu îngerii, pentru ca să ne
naștem de a doa oră întocmai ca finixul, ce trebuiesc lacrămele?

142
(călugărilor) Încetează, drept aceia, jelea, săvârșească-se întristăciunea, că
nu va muri ci va adormi oareunde, pe drumul Sinaiului.
COLFESCU: Ce descânț acolo, ivireanule?
ANTIM: Un cuvânt asupra omului mort. (Antim se îndreaptă spre grupul
ienicerilor, făcând semnul crucii către cei doi boieri.) Dumnezeu să vă
ierte! (Colfescu rămâne nemișcat cu tichia roșie în mână. Ienicerii, cu
iataganele scoase, îl flanchează pe Antim pe drumul spre pronaos.
Călugării se ridică în picioare. Brusc, Antim se oprește și se întoarce spre
călugări. Imediat, ienicerii își îndreaptă iataganele către Antim, care
rămâne calm.) Părinte econom Mitrofan, ia bine seama la datoria ce are
vlădica Antim pentru sfânta beserică aceasta: optzăci de taleri pietrarilor,
cincizăci și cinci de taleri zidarilor, doaosutepatruzăci de taleri stucatorilor
amânduror, cincizăci de taleri Predii zugravul și o sutășaizăci de taleri la
jupânul Manul, care i-au dat să-i cumpere un policandru besericii… iară
cărțile mele ce sunt într-o odae la hanul lui Șărban Vodă să să vânză pe
seama moșului Avxintie, carele mult m-au slujit. (Se întoarce, ienicerii
lasă iataganele jos și ies toți cinci, prin pronaos. Mitrofan și Antonie intră
în altar, ducând cu evlavie odăjdiile mitropolitane și mitra. Rafail rămâne
în fața altarului.)
COLFESCU (publicului): Oameni buni, fiț încredințaț că cel de odinioară
Mitropolit Antim n-au păzit rânduiala cuvenită arhiereilor, ci s-au apucat
ca și în lucrurile politice să să amestece, de aceea fiind caterisit de cătră
Marea Beserică de la Țarigrad, cum putut-ați auzi cartea de caterisire a
patriarșului. (Iese prin pronaos.)
ORLEANU (publicului): De ar fi, orișiunde în lumea largă, un om străin
carele să fie iubit foarte de un împărat, toate cele trebuincioase dându-i și
printre toate ale lui ținându-l împăratul, iar omul cel străin să ție câtăva
vreme ascultare, după aceea să să arate nemulțumitoriu facerilor de bine și
darurilor acelui împărat, și numai de față să-l numească împărat, și al lui
făcător de bine, iar pre din dos să să arate vrăjmaș și împotrivitor, cu
adevărat pentru unul ca acesta toț ar hotărî moarte să i să dea. (Iese prin
pronaos.)
RAFAIL (din fața altarului): Fraț creștini și Dumnezeu au zidit pre om, l-
au cinstit după chipul său, l-au dăruit cu atâtea daruri, l-au pus în veci să se
bucure de veselia raiului. Care om, tot așa, cu limba mulțumea lui
Dumnezeu, iară cu inima s-au arătat împotriva poruncilor lui. Pentru aceia
cu dreptul s-au scos omul din rai, iar acuma vlădica din scaun. Fie numele
Domnului blagoslovit, de acum și până-n veci! (Face semnul crucii și intră
în altar. Intră cele cinci novice, având fiecare în mână un coș de nuiele,

143
 Teatru

plin cu colaci mici, în număr total egal cu numărul spectatorilor. Se

opresc în mijlocul bisericii, cu fața spre pronaos.)

SCENA IX
NOVICEA 1: Bucură-te cu cetele îngerești, Sfinte Ierarhe Antim, Mucenic
al lui Hristos!
NOVICEA 2: Bucură-te, că pentru apărarea dreptei credințe mult ai
pătimit!
NOVICEA 4: Bucură-te, că tu cu Sfinții îngeri împreună slujești!
NOVICEA 5: Bucură-te, că prin chinuri mucenicești smerenie desăvârșită
ai dovedit!
NOVICEA 3: Bucură-te, că nedreaptă osândă ai răbdat!
NOVICEA 1: Bucură-te, că mânia vrăjmașilor ai înfruntat!
NOVICEA 3: Bucură-te, că pe toate cele trecătoare le-ai socotit
deșertăciune!
NOVICEA 2: Bucură-te, că prin patimile pentru credință și pentru neamul
nostru, cununa slavei în cer ai luat!
NOVICEA 5: Bucură-te, că de uneltitorii cei răi ai fost chinuit cu cruzime!
NOVICEA 4: Bucură-te, că în fața hulitorilor de Dumnezeu ai mărturisit
neclintit pe Preasfânta Treime.
NOVICEA 5: Bucură-te, că după pilda Mântuitorului ai suferit
mucenicește!
NOVICEA 4: Bucură-te, că a ta arhierie mucenicește și în mare cinste o ai
săvârșit-o!
NOVICEA 3: Bucură-te, că Însuși Mântuitorului Hristos următor te-ai
arătat!
NOVICEA 2: Bucură-te, că aleasă pildă de slujire sfântă și de dragoste
jertfelnică ai dat neamurilor creștine!
NOVICEA 1: Bucură-te, că rugul aprins al rugăciunilor tale către Hristos
nu s-au stins în mânăstirea aceasta ce poartă numele tău!
NOVICEA 3: Bucură-te Sfinte Ierarhe Antim, Mucenic al lui Hristos!
(În timp ce novicele încep să împartă colaci spectatorilor, trecând cu
coșurile printre rânduri, eclerajul de spectacol se transformă în eclerajul
obișnuit al bisericii, pe fondul sonor cu muzică bizantină.)

144
 Poeme de
Cornelius Ioan
Drăgan

Motto : “Când scoți cuțitul din oasele animalului sacrificat să nu ai regret. Animalul în
bunătatea lui te-a iertat deja”

LA DREAPTA / groapa.
-ea - ceacaredoare
mai tare

așchia dintre aceste lumi.

o sticlă blonavă de bere & o țigară

cu filtru cam seacă / servesc
să uit/ nimeni dar absolut

nimeni

să nu fie
în sângele meu/ sângele mortului.

STRIG/ din
pieptul noptii.

145
 Poesis

coșmaruri

zgârii pereţii moi

casnici să aflu.

mă zbat în necunoaştere / ape

grele /în creieri aud

-zi noapte
noapte zi-

sunetul căutării care

nu are sfârşit.

GERMINAL/ punctul în
care de obicei mor/ legat
la ochi
celălalt frate-

sângerul & necunoscutul

pământ sacrificat

izbeşte-mă/ un corp
transparent / aşez cu grijă
rămăşiţele
pe foaia pătată cu sânge-

suflete calde

PERETELE INIMII/ /se zbate

fluturele japonez
prins în roșu

146
miezul zilei de
vară

în fapt mă mișc
doar împingând
sinele
cu aripile goale

dincolo. un

tată privește

POEMELE sunt caramizi

le leg cu o bucată albă de hartie

sentimente întregi
redecorate pentru vii

niciun stindard
ce am devenit? în afară de lup

oameni obișnuiți pe
strazi obișnuite

fiecare om se iarta. eu nu mă iert

în ochii tăi Fiule mă văd-

tu ești o Altă Artă.

FEEL ME/ cum

intră sângele-n tine și
sângele se închide la culoare/
Suferă.

147
 Poesis

stăm departe în lăcașul

Cuvintelor/ de acolo
de unde doar moartea
poate privi

ca un zid-
bucăți din mine se vor
desprinde

voi simți durere

și nu voi mai articula
corect
respirarea

TIMPUL NU E DECÂT O PLANETĂ

CU ARC

OCHESC SI
TRAAAG

DIN CER CAD OILE

COPILĂRIEI-

VISEZ O MAMĂ.

PUNE-ȚI ORB să
vezi amănuntele
visele TOATE
timpul sudat
plămânul casei ude
: sunet sacadat.

Pune-ți orb să
vezi zilele ce au mai rămas
creștetul copilului
sângele
iubirile arse

148
 Ion Pecie. Recitindu-l
pe Ion Creangă
(fragmente)

14. Ionică cel prost şi complexul kandaulic

Luca Piţu apelează la Istoriile lui Herdot,
precum şi la alte cărţi inspirate din istoricul
antic pentru a dezvolta până în pânzele albe
povestea exemplară a imprudentului
Kandaules, regele Sardesului, pe numele său
adevărat Myrsilos, şi reverberaţiile ei posibile
în două poveşti ale lui Creangă, Povestea lui
Ionică cel Prost şi Povestea lui Stan Păţitul.
Pe acest ultim rege lydian, urmaş în linie
dreaptă al lui Herakles, îl paşte nenorocirea
când are nebuneasca idee de a-l invita pe
Gyges, comandantul gărzilor, să se bucure şi el
cu vederea, nu numai din auzite, de frumuseţea
dezbrăcată, doar de rege ştiută, a reginei fără nume. Îndemnaţi de
cercetarea amplă asupra complexului kandaulic semnalat în opera
humuleşteanului, am luat-o pe urmele eseistului, mulţumindu-ne să
parcurgem traseul informaţional direct de la Istoriile lui Herodot, cartea I,
la cele două poveşti exemplare ale lui Creangă, fără a solicita celelalte
surse scoase la speculă. Citirea celor două texte prin grila(jul) complexului
kandaulic este, să recunoaştem, pe cât de seducătoare, pe atât de
convingătoare, încât nu poate fi ignorată de vreun exeget clasic al lui
Creangă, preocupat să descopere sursele folclorice, bogăţia paremiologică
a textului, oralitatea stilului sau homerismul viziunii. Dar să vedem textul
care a provocat eseul de palpit intelectual al patafizicianului de la Cajvana.
„Acest Candaules se îndrăgostise de soţia sa atât de orbeşte, încât credea
că frumuseţea ei e mai presus decât a tuturor femeilor din lume. Adânc
încredinţat de acest lucru, Candaules vorbea despre frumuseţea soţiei sale
– pe care o lăuda peste măsură – unui anume Gyges, fiul lui Daskylos,
oştean din gărzile ce-i păzeau, favorit căruia îi împărtăşea cele mai de
seama din grijile sale”. (Cf. Herodot, Istorii, Cartea I, Clio; studiu
149
 Evocare

introductiv, traducere, notiţe istorice şi note de Adelina Piatkowski, Ed.

Teora, 1998). Textul din Istorii îi contrazice flagrant pe aceia care susţin
că anticii nu ar fi cunoscut sentimentul iubirii, sentiment care ar fi fost
născocit în Europa odată cu catharii. O primă observaţie se impune: regele
nu vorbeşte în versuri şi nu laudă frumuseţea reginei în scris. Oralitatea
impresiilor îl costă. Deşi nimeni nu contestă nevăzuta frumuseţe văzută ca
un arhetip, regele insistă ca Gyges să se convingă cu ochii lui de minunea
anatomică de pe tron şi potriveşte lucrurile de aşa natură încât oşteanul
favorit să admire pe furiş nudul stăpânei, ca pentru o confirmare superfluă
a unui adevăr theoretic, ca orice adevăr emis de stăpân: „Pare-mi-se,
Gyges, că nu prea crezi ce îţi spun despre frumuseţea soţiei mele, căci
omul îşi crede mai puţin urechilor decât ochilor… Fă aşa ca să o poţi
vedea goală…”. Minte de rege, certat chiar de vasalul său, conştient de
frumuseţea reginei de care nu se îndoieşte nimeni şi de rolul hainelor în
psihologia feminină: „Stăpâne, ce vorbă nechibzuită rosteşti, poruncindu-
mi s-o privesc goală pe stăpâna mea? Femeia, dezbrăcându-şi haina, îşi
leapădă şi ruşinea”. Admirabilă probă de loialitate şi de înţelepciune, dar
ce te faci cu un rege nebun care desfide avant la lettre formula lui crede şi
nu cerceta. Textul din Istorii propune la vremea respectivă două moduri
diferite de a te raporta la frumos: al vasalului şi al suveranului, al
admiratorului de la distanţă şi al soţului care caută distanţa pentru a o
cunoaşte mai bine. Pentru oştean, frumuseţea trebuie păzită şi neispitită.
Femeia este frumoasă în apariţia ei publică, nu în iatac unde, odată cu
hainele, îşi poate schimba şi caracterul, rămânând ne-ruşinată. Nu trebuie
nici probată, nici devoalată, ci lăsată în pacea ei domestică. Pentru regele
cuprins de enthousiasmos, frumuseţea nu există doar în sine şi pentru sine,
ca să împrumutăm termenii filosofului idealist. Ea există pentru mine, dar
există cu atât mai multă strălucire şi intensitate, cu cât se arată şi pentru
altul, ca şi cum, nevăzută, neadmirată, s-ar sufoca în noumen. Frumuseţea
emană bucurie, elan erotic, şi trebuie trezită în intimitatea ei, decojită
pentru a-i savura miezul. Povestirea fiind un mijloc depăşit de atestare a ei,
se apelează la serviciile mai sigure ale privirii. Văzul, nu auzul, aduce
admirarea; contemplarea, şi nu povestirea, întreţine adorarea. Lucrul în
sine are nevoie de fenomenalizări intermitente pentru ca frumuseţea să
pâlpâie, să se reverse, să fie prilej de bucurie pentru simţuri şi intelect. E
ca şi cum ai spune că Venus este mai frumoasă ieşind din spumele mării,
în ipostaza ei sirenică, decât expusă la muzeu. Aşa gândim noi că va fi
gândit regele îndrăgostit, care este de o tâmpă generozitate neţărmurită, cu
totul opusă egoismului prezent la majoritatea îndrăgostiţilor care, de
regulă, ascund comorile frumuseţii de ochii lumii. Se naşte aici un topos

150
care va face lungă şi spectaculoasă carieră în literatura medievală: proba
fidelităţii pe care trebuie să o treacă până şi femeia cea mai castă. George
Coşbuc o numeşte, după o legendă indiană, puntea lui Rumi, în poezia
eponimă. Este vorba de nebunia ciudată care îl îndeamnă pe bărbatul
fericit să pună la încercare virtutea doamnei sale, chiar dacă ea nu dă prilej
de clevetire. Dacă şarpele nu o mai ispiteşte pe Eva, o ispiteşte bărbatul,
suspicios de la Geneză încoace, prin tot felul de înscenări periculoase, cu
intermediari imprevizibili. Geniul acestor scheme epice vine din
ingeniozitatea capcanelor întinse ingenuităţii, din felurimea piedicilor puse
în calea oricărei fiice a Evei, dar şi din rafinamentul armelor de seducţie.
Victima este, de regulă, chiar soţul curios, care cheamă ispita şi trezeşte
necunoscuta din femeia cumsecade, credincioasă. Şi, invariabil, se
dovedeşte că la donna e mobile. Gyges este somat să se ascundă în iatacul
reginei: „Dar regele îi răspunse aşa: «Cutează, Gyges, şi nu te teme nici de
mine, că-ţi fac acest îndemn ca să te pun la încercare, şi nici de nevasta
mea, că-ţi va putea pricinui vreun rău… Voi potrivi lucrurile aşa fel ca ea
nici să nu afle că ai văzut-o. Am să te aşez după o uşă care dă în iatacul
nostru; eu voi intra întâi şi după mine va veni şi ea să se culce…»”.
Oşteanul o priveşte în tihnă, nu ştiu cât de lacom, cu ochii lui de guard,
cum ea îşi scoate tacticos veşmintele. Potriveala lui Candaules se
dovedeşte proastă, poate şi din cauza unei oglinzi trădătoare, pentru că în
momentul retragerii Gyges este zărit de regina care pricepe planul regelui,
dar nu face caz imediat: „După ce intră ea, Gyges o privi în vreme ce-şi
punea veşmintele pe scaun; cum se întoarse cu spatele spre el –
îndreptându-se spre pat – se grăbi să iasă. Dar femeia îl zări în clipa când
se strecura pe uşă. Pricepând că bărbatul ei pusese aceasta la cale, nu ţipă
de ruşine şi se prefăcu că nu ştie nimic. În mintea ei se cuibări gândul să
se răzbune pe Candaules, fiindcă la lydieni, ca la toţi barbarii de altfel, era
o mare ruşine chiar şi pentru un bărbat să fie văzut gol”. O întrebare, grea
de literatură, se ridică, şi ea a fost pusă, se pare, într-o piesă tragică
necunoscută, poate anterioară lui Herodot, din care s-a păstrat un fragment:
a fost regina atât de tare ultragiată încât nu a putut ierta gestul nesăbuit al
soţului, sau abia a aşteptat momentul potrivit pentru a-l promova pe
Gyges, simpatizat în taină? Notele Adelinei Piatkowski ne îndeamnă spre a
doua concluzie: „În realitate, lucrurile trebuie să se fi petrecut altfel. Gyges
era, pe cât se pare, iubit de regină – căci ea a fost cea care ulterior l-a
îndemnat să-i ucidă soţul şi apoi să devină stăpânul Lydiei.” (Cf. Plutarh,
Probleme greceşti, cap. XLV). Privitor mediocru, Gyges al lui Herodot îşi
păstrează minţile şi după momentul scenei din iatac, dar regina vexată îl
cheamă la ordine şi îl strânge cu uşa: m-ai văzut goală, plăteşti. Uiţi cine

151
 Evocare

eşti şi devii altul. Altminteri, dispari. Suverana îşi pune vasalul într-o
situaţie fără ieşire: pe tron şi în pat, sau la moarte, altă cale nu mai e:
„Dintre cele două drumuri deschise înaintea ta, Gyges, îţi dau acum
prilejul să-l alegi pe acela pe care vrei să mergi: ori îl ucizi pe Candaules şi
te faci stăpân pe mine şi pe regatul lydian, ori trebuie să mori neîntârziat,
ca altădată să nu mai priveşti la ce nu ţi se cade, dând ascultare lui
Candaules… Sau cel care a pus toate acestea la cale trebuie să piară, sau tu
care m-ai văzut goală, purtându-te cum nu se cuvine”. În paranteză fie
spus, aş fi vrut să văd chipul reginei rostind această sentinţă într-un film
sau într-un tablou lucrate de un maestru. În consecinţă, locul privirii
interzise este propus ca loc al execuţiei. Regele este ucis, iar casapul se
trezeşte pe cap şi cu domnia şi cu soţia lui Candaules. Într-o altă paranteză,
ne amintim, chiar şi fără să vrem, că vestitul vânător Acteon a fost
metamorfozat în cerb şi devorat de câinii săi pe muntele Cythaeron pentru
vina de a fi privit, fără voia lui, la goliciunea zeiţei Artemis care în faptul
zile se scălda în apa unui râu însoţită de nimfele ei. Mai cinică, regina
lydiană l-a matamorfozat în rege pe privitorul nudităţii ei. Rămâne să
discutăm această istorie reactualizată în Povestea lui Ionică cel prost.

15. Oşteanul şi Oişteanul

Restul încăierărilor armate între regii care i-au urmat la tron lui
Candaules nu ne mai interesează, nici darurile lui Gyges în aur şi argint
pentru oracolul din Delphi, nici lista urmaşilor săi naturali. Destul că între
urmaşii lui livreşti se numără acel nefericit Anselmo din romanul Don
Quijote, dar şi Vasile Hârgăoae, descoperit de Luca Piţu, un creştin milos
şi cu maniere de eschimos, dar se lasă ispitit de
necuratul, nu de propria lui curiozitate bolnavă,
cum se întâmplase cu înaintaşii săi. Istoria lui
Candaules, jocul detronării şi al întronării
regizat de regină, aceasta ar fi speţa invocată de
Piţu Luca şi judecată cu şarm şi inteligenţă,
martori chemaţi în dosarul Candaules fiindu-i
Hartog (Oglinda lui Herodot), Gautier (Regele
Kandaules), Hebbel (Gyges şi inelul său). Noi
ne-am oprit deocamdată la Herodot, că de-aia
este considerat părintele istoriei. Filmul Umbre
albe documentând despre „cutumele
eschimoase” şi înţelegerea femeii ca dar contra
dar sau ca obiect de schimb i-au dat inspiraţie şi dezlegare să scrie după

152
cum urmează despre eschimoşii meridionali ai lui Creangă: „O să vedem
îndată cum Stan Păţitu, eschimos de Humuleşti, se dedublează în
împrumutător şi împrumutat, în agent şi pacient al împrumutului, şi o
împarte pe soaţa sa cu sine, o gustă o dată ca soţ, altă dată ca strein,
aventurier, amant. Iar lui Ionică cel Prost îi este exhibată femeia
consăteanului, dată spre momentan uzufruct sub privirea îngăduitoare a
soţului, dar personajul eponim al povestii o ştie deja biblic şi o savurează
ca un iubit ce se imaginează ca soţ devenit momentan amant, voyeur, terţ
mediator între nevastă şi elevul ignar, identificându-se în imaginaţie cu
acesta, kandaulizându-se, proiectându-se”. (Cf. Luca Piţu, Naveta
esenţială, Ed. Polirom, Iaşi, 1998).
Povestea triunghiului august Kandaules – Regină – Gyges se vede
reflectată, după cum scrie Luca Piţu, în triunghiul regulat, zicem noi,
Vasile – Catrina – Ionică. Dar unde sfârşesc asemănările semnalate de el
încep deosebirile dintre cele două istorii, şi ele sunt la fel de importante
pentru a reliefa originalitatea lui Ion Creangă în privinţa prelucrării acestui
complex kandaulic. Vasile nu este stăpânit de daimonul frumuseţii, cum se
întâmplase cu nestăpânitul rege, şi nu are de gând s-o expună tuturor pe
Catrina, de vreme ce ştersese păpuşoiul de pe focul comun, de pe vatra
comunală. Posedat de un dimon paideic, el vrea să îl înveţe pe altul
azbuchile libovului în gospodărie, să-i arate funcţionarea mecanică a
cuplului, iar nu goliciunea trupească a Catrinei închisă în catrinţă, în ea
însăşi, ascunsă de ochii lumii, rezervată contemplaţiei exclusiv în cadru
matrimonial. Vasile se laudă cu ce ştie, nu cu ce are. La rândul ei, Cantrina
intră în joc în înţelegere tacită cu un Gyges care, luat la oaste, nu ar fi bun
decât ca mămăligar al trupei de miliţieni, cum zice ea. Mostră de dialog
între soţul infatuat şi soţia şireată: „…– Nu ştiu, zeu, dacă te-ar prinde şi la
oaste, cum ai duce-o, dacă eşti aşa de bucciu la capul tău. – Ia, ar face şi el
mămăligi la ceilalţi, zise Catrina, cu capul ascuns în cergă, că de alta nici
nu-i bun, cred eu…”. Nevasta se lasă contemplată de ochiul străin care îi
cunoscuse farmecele arzulii în codri şi în ţarină şi nu se şifonează, precum
regina păgână, de iniţiativa soţului care, în plin demers euristic, o foloseşte
ca material didactic, precum condeiul şi tăbliţa. Vasile nu mai este ucis de
uzurpatorul din pat, nu de pe tron, precum odinioară Agamemnon sau
Kandaules, pentru că în literatura erei noastre soţul încornorat e mai
aproape de filosofia lui Zaharia Trahanache decât de mentalitatea lumii
eroice. Trage cu pistoalele aiurea, dar amantul îi râde în nas naşului, aşa că
Vasile îşi ia Catrina şi catrafusele şi pleacă în lume. Noul Gyges, falocratul
socializat de sat sub numele de Irimiea Oişteanul, îi ia locul pe tronul
rămas gol, dar rămâne fără ţarina Ecaterina, care-şi urmează soţul

153
 Evocare

netrebnic în surghiun. Pentru Ionică, nedecis totuşi în privinţa însurătoarei,

rebotezat Irimiea şi rămas deocamdată fără naşi de cununie, ar exista mai
multe partide, între care Ioana Todosicăi din deal, un fel de măsălariţa
mireasă, cum scrie Ion Barbu, mireasa vegetală în regim parodic, să-i ţie
de împărăteasă. Asta dacă nu cumva Ioana are alte planuri matrimoniale,
de-ar fi să ne luăm după prognoza lui Vasile: „Ştiu că n-o fi aşteptând s-o
iee feciorul lui Pulea Spătariul”. Să faci vărsare de sânge când lumea te
râde şi pe din dos, nu e o prostie, spune şi dumneata, vorba lui
Lapuşneanu. Criza de dignitate este exclusă. Este de neimaginat un Vasile
cerând socoteală străinului pe care l-a instruit şi care l-a desfiinţat, după
cum este de neconceput abandonarea consoartei compromise, ferchezuite.
În lumea prozei moderne, întrebarea este cum să trăieşti cu o soţie
necredincioasă, vorba lui Alberto Moravia. Revenim la verbul
polisemantic a ferchezui, ferchezuire conjugat de Ionică la persoana I,
modul conjunctiv prezent – „s-o ferchezuesc eu pe Catrina” –, dar şi de
privitorii de la fereastră, onanizaţi în gând, în şoaptă. După DEXI, (a)
ferchezui vb. IV. (pop; fam.) tr., refl. (despre oameni) A da sau a căpăta
un aspect îngrijit. 2 tr., refl. (despre oameni) A (se) îmbrăca îngrijit (şi
elegant). 3 tr. Fig. A bate (pe cineva). Dicţionarul este adesea neputincios
pentru înţelegerea polisemnatismelor lui Creangă. Ionică nu foloseşte
verbul la diateza reflexivă – să se îmbrace –, (şi) pentru că, e de înţeles,
proaspăta mireasă are un aspect îngrijit, o anume elegantă vestimentară
pentru acea vreme ca fată de popă şi nevastă de fruntaş, şi nu avea nevoie
de daruri din partea unui sărăntoc, deşi… în paranteză fie spus, mai este
loc pentru eleganţă. Cu banii primiţi pentru serviciul prestat, nouă lei,
Vasile îi promite salbă şi cercei. Folosit la diateza activă, a ferchezui – „a
bate pe cineva” – nu are sens, întrucât nu era cazul. Altfel zis, în loc de
„am s-o îmbrac…”, Ionică promite, antonimic, „am s-o dezbrac”. A
fechezui înseamnă în limbaj propriu şi a tunde, a (-şi) tăia părul. Înainte de
a merge la mănăstire, femeile păcătoase, pline de remuşcări, se lăsau tunse.
Era şi cazul Camilei, eroina din povestirea inserată în romanul lui
Cervantes, care, realizând grozăvia faptei – moartea lui Anselmo –, îşi taie
părul şi se închide în mănăstire. Să fi vrut Ionică să spună că o va obliga să
meargă la mănăstire? Greu de spus. Vasile şi Catrina se refugiază în lume,
în toată lumea, spaţiu haotic, nedeterminat al rătăcirii perpetue? Sau într-
un spaţiu al iluminării, al căinţei şi purificării, al regăsirii familiei, după
experienţa dureroasă trăită în satul acela? Un deznodământ asemănător,
deloc amuzant, are şi cealaltă „anecdotă” corozivă, Povestea poveştilor.
Văzându-se scăpat, preotul posedat la propriu şi la figurat, sodomizat de
demon în pădure, fuge de familie în lume – alt itinerar expiator nesfârşit:

154
„Şi când se vede popa scăpat, o şi croieşte la fugă prin pădure ca un nebun,
lăsând şi cal şi cutie şi bărneţ şi preoteasă şi cucoană şi tot, şi se ca mai
duce în toată lumea (s.n., I.P.) Şi dus a rămas şi până în ziulica de astăzi”.
Adică până Sâmbătă 1877 Octombrie 22 – 1878 Noiembrie 12.

16. Păstorul Gyges şi ciobănaşul Ionică

L-am comparat pe toate feţele pe Gyges din Istoriile lui Herodot cu
Ionica din istorioara amoral a lui Creangă, arătând cum şi oşteanul şi oişteanul
se cuibăresc în patul suveranului şi al soţului de drept prin mijloace diferite:
unuia i se arată calea, celălalt şi-o alege singur. Platon băsneşte altfel în
dialogul Republica povestea regelui Lydian într-o dezbatere pe tema dreptăţii
şi a nedreptăţii care trec una în alta şi a conducătorului ajuns să le împartă în
cetate. Pentru a ilustra cazul cetăţeanului de proastă obârşie şi calitate morală
ajuns tiran, pervertit de putere, el se opreşte la povestea aceluiaşi Gyges, care
nu mai era oştean, ca în Istorii, ci păstor al regelui aici fără nume, Kandaules
sau cum se va fi numit: „…se povestea, astfel, că omul acela era păstor în
slujba regelui de atunci al Lydiei”. Martor al unui cataclysm natural, păstorul
trăieşte o experienţă tulbure: ajuns într-o crevasă, vede un cal de aramă gol pe
dinăuntru în care se găseşte un mort uriaş de la care nu ia decât un inel de aur
cu puteri magice, ieşite curând la iveală: „La adunarea obişnuită a păstorilor,
când i se trimiteau lunar regelui produsele păstoritului, veni şi păstorul având
inelul. Aşezându-se laolaltă cu ceilalţi, i s-a întâmplat să răsucească piatra
inelului către sine, spre interiorul mâinii şi, făcând aceasta, deveni nevăzut
pentru cei de faţă, care vorbeau despre el ca despre unul plecat. El se miră şi,
atingând uşor inelul, răsuci piatra în afară, redevenind vizibil. Gândindu-se să
probeze dacă inelul avea într-adevăr această putere, i se întâmplă astfel: când
întorcea piatra înăuntru devenea nevăzut, când o întorcea în afară – vizibil“.
Evident că având un asemenea instrument magic îţi trec o mie de trăsnăi prin
cap şi că puterea lui trebuia speculată prompt şi fără probleme de conştiinţă,
ca în cazul celuilalt Gyges, povestit de Herodot. Aşa că ciobanul care trece în
invizibil nu ezită. Revenirile sexuale ale oierului se îndreaptă bineînţeles spre
regină: „Băgând de seamă aceasta, orândui să fie printre solii trimişi la rege şi,
ajungând acolo, îl înşelă cu regina. Apoi, împreună cu ea, îi pregăti regelui
uciderea şi îi luă astfel domnia”. Aşadar, Platon înfăţişează un Gyges mult
mai prozaic şi mai pragmatic decât visătorul oştean al lui Herodot; o lichea
fără simţul loialităţii care nu mai e dus de val, ci urmăreşte un scop précis:
eliminarea regelui, căruia îi ia „şi viaţa, şi coroana, şi regina”. Despre regine
antice care treceau avec armes et bagages în cortul învingătorului am mai
citit. Însă temerea celui care are în vedere statul ideal este alta: ce se întâmplă
când în fruntea cetăţii ajunge, prin hazard, un cioban nedrept cu puteri de zeu?

155
 Evocare

În ipoteza că ar exista două inele gygesiene, unul pe mâna omului drept,

celălalt pe mâna nedreptului, se crede că nici unul dintre cei doi nu s-ar putea
abţine de la ispita de a pătrunde în casele oamenilor, luându-le bunurile şi
femeile. Nici măcar cel drept nu s-ar înfrâna să-şi ducă fanteziile şi frustrările
până la capăt, aceasta este opinia sceptică dezvoltată de Glaucon în faţa lui
Socrate: „Aşadar, dacă ar fi existat două astfel de inele, şi dacă pe primul l-ar
avea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar
dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se ţină în calea dreptăţii şi
să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia, fără să se atingă de el, atunci
când îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în
case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din
lanţuri pe oricine ar dori, putând face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu
între oameni” (Cf. Platon, Republica, Partea I). Cum se vede, Platon propune
o metaforă despre capriciile puterii şi ale legiuitorului, concluzia provizorie
fiind amară: „nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic”. Şi chiar dacă
ar exista un om cu puteri ascunse în inel şi nu le-ar folosi, va fi considerat de
semeni „omul cel mai nenorocit şi mai neghiob”.
Inele şi inele, inele sacramentale, ezoterice, nupţiale. Inelul lui
Prometeu trebuia să îi aducă aminte răzvrătitului că fusese eliberat de
Heracles de pe stânca din Caucaz, fiind deci un fel de belciug. Înţelepciunea
lui Solomon rezidă într-un inel cu ajutorul căruia regele i-a însemnat pe toţi
demonii convocaţi în şedinţa de vrăjitorie, făcându-i astfel sclavii lui. Scăpând
inelul în apa Iordanului, Solomon îşi vede puterile suspendate până când un
pescar i-l recuperează. Inelul cu pecete este simbol al puterii, al dominaţiei
spirituale şi materiale. Pierderea sau înstrăinarea lui inversează rolurile în
dialectica stăpân-sclav. Inelul nupţial se încarcă de semnificaţii extrem de
bogate: uneşte şi dezleagă destine umane, fiind expresia simbolică a unui
legământ sacru, sau exprimarea pedestră a unei descărcări de energie virilă, ca
într-o poezie al lui Ion Barbu despre amorul din roata Venerii: „În brăţara ta
fă-mi loc/ Ca să joc/ Danţul buf, cu reverenţe/ ori mecanice cadenţe”. Trecut
în dublu sens pe degetele mirilor, inelul asigură simultan suveranitatea şi
servitutea unuia faţă de celălalt. Degetul petrecut prin inel este simbolul
cotidian, exoteric al vieţii conjugale, con-lucrarea dintre Lingam şi Yoni. Dar
inelul brăţară este şi centură a castităţii, având şi alte conotaţii simbolice. Pe
plan esoteric, inelul are însă puteri şi semnificaţii magice, cum stă scris în
D.S.: „Era modelul redus al cingătorii, protectoare a locurilor, păzitoare a
comorii sau păstrătoare a unei taine. A pune mâna pe un inel înseamnă în
acelaşi timp să deschizi o uşă, să intri într-un castel sau într-o peşteră de Rai
etc.”
Dregătorul cu inelul lui Gyges, am reţinut din dialogul lui Platon, se
comporta precum un zeu printre oameni. Întrebarea care se ridică din text, una
dintre ele, este următoarea: ce se întâmplă când un inel magic se răsuceşte pe

156
mâna unui păstor scăpat de pe plai în cetate, mânat de dorinţă şi putere? Cu
această chestiune filo-falosoficească în minte, să revenim la oile noastre şi la
oierul nostru. Posedă Ionică un atare instrument magic, se potriveşte el pe
degetul celui crescut la stână? Ionică, am văzut, era ciobănaş de la mânzări
(??) care îşi face cărare în cetate cu falosul lui „pe trei spinări” şi face vraişte
prin chiperniţă. Asul din nădragi îi serveşte de inel al lui Gyges. Şi chiar dacă
a pierdut acest inel prin dudaie, deschide uşa lui Vasile să-l caute. Iar don
Basilio de Hârgăoae o face chiar de oaie când se oferă să-i pună pe deget
inelul de logodnă cu Ioana Todosaicai şi mai ales când îi oferă spre
test(icul)are aprinsul inel al Catrinei, ca preludiu la brăţara viitoarei mirese.
Ionică se face nevăzut din calea vornicului, arătându-se apoi în casa lui
Vasile, fiind ascuns tocmai de puterea inelului împrumutat de gazdă, trecut de
pe un deget pe altul. În complicitate cu „regina” Catrina, oierul îl va detrona
pe Vasile-Basileus. Fără sentimentalisme şi remuşcări în lumea lui care pe
care, unde figura păcălirii este definitorie ca soluţie a reuşitei şi supravieţuirii.
Barbarul şi-a câştigat dreptul de a se stabili în cetate alungând o familie. Nu
vorbind, nu învăţând limba şi noimele ei, ci ferchezuind. E o lume dură în
care se luptă fără menajamente, fără scrupule. Ionică acesta atât de simpatic
lui Creangă este un Don Juan anodin, un uzurpator şi un escroc. Lipsit de
protecţie părintească, handicapat social, el reuşeşte să repare o nedreptate a
sorţii. Din acest punct de vedere, isprava lui este scuzabilă. Dar o face
nenorocind pe altul – ceea ce, moralmente, nu mai este scuzabil.

17. Boierul vs. Oierul

Luca Piţu consultă şi alte cărţi despre legile ospitalităţii şi complicaţiile
ivite între gazdă şi musafir pentru a urmări cu dibăcie complexul kandaulic şi
teoria codoşlâcului în Povestea lui Stan Păţitul: Pierre Klossowski (Legile
ospitalităţii), Marcel Mauss (Eseu despre dar), Georges Bataille (Partea
blestemată), Ramiro de Maetzu (Don Juan şi Celestina). Nu am înşirat
această bibliografie decât pentru a semnala o lacună majoră, i-am zice, de
informaţie care nouă ni se pare semnificativă: romanul Don Quijote, mai
précis capitolele XXXIII, XXXIV şi XXXV (În care se povesteşte nuvela
curiosului nestăpânit). Complexul kandaulic mi se pare aici mai ejemplaro ca
oriunde în alte texte. Pe scurt, se povesteşte că Anselmo îi cere bunului său
prieten Lotario să-i pună la încercare virtutea soţiei, admirabilă în toate
privinţele. Chiar dacă nevasta nu-i dădea nici un motiv să se îndoiască de
cinstea şi înţelepciunea ei, Anselmo, „chinuit de dorinţa nebunească”, insistă
s-o testeze pentru a gusta încă o dată laudele aduse de asediator soaţei
intangibile: „…doresc ca soţia mea Camila să treacă prin încercările acestea şi
să se călească, purificându-se prin lamura focului pe care îl simte orice

157
 Evocare

femeie, văzându-se dorită şi împinsă spre păcat, ba înca de unul care ar fi

vrednic să-şi ridice ochii la dânsa”. Lotario fandează elegant, cu argumente
sănătoase, dar Anselmo este sătul de prea mult bine: „Lotario prietene, să te
pregăteşti a fi unealta care să înfăptuiască, de
hatârul meu, ceea ce spun; că ţi-oi da eu
prilejul s-o faci, fără să-ţi lipsească tot ce aş
crede eu că e nevoie ca să ispitească o femeie
cinstită, cu neam bun, la locul ei şi lipsită de
nevoi băneşti” (Cf. Cervantes, Don Quijote de
la Mancha, traducere de Ion Frunzetti şi Edgar
Papu, Editura pentru literatură universală,
Buc., 1965). Dornic să-şi treacă credincioasa
soţie prin ramura focului, Anselmo se joacă de
adevăratelea cu focul şi se arde rău de tot.
Presat să-şi intre în rol, nobilul Lotario se
îndrăgosteşte de şi mai nobila Camila care,
după cum era de aşteptat, se lasă cu greu dusă
în ispită, cedează asediatorului, gustă până la capăt păcatul, apoi joacă teatru.
Părăseşte căminul conjugal luând şi aurul familiei, împingându-şi şi soţul şi
amantul la moarte. Finalul era de aşteptat. Anselmo se sinucide luând vina
asupra lui însuşi, Lotario cade pe câmpul de luptă plin de remuşcări pentru
lipsa de loialitate faţă de prieten, iar Camila sfârşeşte la mănăstire: „…se lăsă
tunsă călugăriţă şi-şi sfârşi în scurtă vreme zilele, dându-şi viaţa în mâinile
melancoliei şi tristeţii” (Don Quijote, vol. I, P. 490).
Mărturisesc că paralela „dintre nuvela Curiosului nestăpânit, citită la
hanul unde cavalerul spintecă burdufurile cu vin, mi-a venit prin 1980, pe
când reciteam Povestea lui Stan Păţitul a lui Creangă. Cum intriga mi se
părea cunoscută, mi-am notat pe marginea poveştii: vezi Don Quijote. Culmea
e că şi pe marginea capitolelor menţionate din roman notasem: vezi Povestea
lui Stan Păţitul. Dar nu am dezvoltat ceea ce mi se părea o înrudire tematică şi
schematică între cele două texte, poate şi pentru faptul că pe atunci nu
cunoşteam Povestea lui Ionică cel prost şi nu aveam ştire, fireşte, nici de
eseul lui Luca Piţu, nici de Istoriile lui Herodot. Nu cunoşteam, se înţelege,
povestea regelui lydian şi nu bănuiam inervaţiile complexului kandaulic în
textele lui Creangă. Revin asupra intuiţiei de atunci, întrucât îmi pare că
nuvela inserată în romanul cervantesc decelează şi ea Povestea lui Ionică, mai
riguros tematic şi mai apropiată ca structură narativă de povestea lui
Kandaules. Atât că, şi la Platon şi la Cervantes şi la Creangă, Gyges trece în
prim planul intrigii, fiind comediantul principal. Să observăm că şi Kandaules
şi Anselmo şi Vasile au duhul pierzaniei. În textul princeps, ne amintim,
regele îi cere lui Gyges să privească la nuditatea reginei fără a bănui
consecinţele gestului necugetat şi fără a avea sentimentul riscului. El este un

158
mărinimos de cea mai pură esenţă, nebănuind o clipă întorsătura lucrurilor
după ce a declanşat hybris-ul. Pe când Anselmo este conştient de riscul
asumat atunci când stăruie ca Lotario să intre în rolul seducătorului. De
remarcat apoi că regina nu se lasă curtată de Gyges, nu ascultă poezii înfocate;
ea taie scurt: ori…, ori… Regina nu este duplicitară, nu-i ascunde nimic
regelui, nu-l dublează cu amantul. Îl condamnă şi îl înlocuieşte. Kandaules nu
este prevenit de regina ofensată, deci nu se poate apăra. Camila rezistă o
vreme asediatorului care o cucereşte liric, intră anevoie în jocul acestuia, se
lasă prinsă de aventură, colaborează perfect cu Lotario devenit amant,
simulează iritarea în prezenţa acestuia pentru a anula, pentru a spulbera
suspiciunile soţului. Joacă teatru, mizează pe complicitatea slujnicei, apelează
la stratageme şi subterfugii condamnabile. Mai degrabă aici o regăsim pe
artista Catrina, în pielea Camilei, nu în pielea (goală a) reginei lydiene. O
regăsim în mimarea dezinteresului pentru amantul dorit în pseudo
desconsiderarea acestuia (nu e bun decât să facă mămăligi la alţii), încurajarea
soţului să calce în străchini şi să creeze cadrul etic şi moral pentru o
nostalgică partidă de sex.
Şi Kandaules, şi Anselmo şi Vasile caută primejdia cu lumânarea.
Primii doi sunt vinovaţi că trezesc patima în femeia castă. Vasile o resuscită.
Kandaules nu are timp să se dezmeticească, rămâne străin jocului simulării şi
disimulării. Înverşunarea lui Anselmo este la fel de ilogică, pentru bunul simţ,
precum a regelui. Şi Anselmo şi Lotario sunt oameni de onoare care greşesc,
dar îşi păstrează demnitatea: „La Florenţa/…/, în provincia ce poartă numele
Toscana, trăiau cândva Anselmo şi Lotario, doi cavaleri cu stare, de neam
domnesc, şi-atât de buni prieteni,…”. În satul fără nume al lui Creangă trăiau
cândva un flăcău chiabur şi un sărăntoc pribeag adus de vânt, care se pripăşise
pe lângă casa lui. E o diferenţă. După ce fuge cu soţia lui Anselmo, Lotario,
cuprins de remuşcări, intră în luptă ca un sinucigaş şi piere în bătălie ca un om
de onoare. După ferchezuirea Catrinei, Ionică intră în crâşmă, mândru de
isprava lui, cu psihologia unui învingător cu drept de stabilire la vatră. Dar cea
mai frapantă asemănare se lasă între Anselmo şi Vasile. Kandaules îl invită pe
Gyges să vadă şi să plece, Anselmo şi Vasile îl învaţă pe ibovnicul inventat de
ei toate trucurile pentru a ajunge la nevastă, îi netezesc calea. Anselmo
compune versuri pe care Lotario le recită Camilei ca şi cum ar fi ale lui, cu
efect sigur asupra ascultătoarei. Poezia exaltată este arma letală folosită în
cucerirea fortăreţei – metaforă favorită a lui Cervantes –, arma inventată şi
pusă la dispoziţie chiar de asediat. Vasile nu compune versuri, nu are timp
pentru sonete, dar aruncă în joc întreaga lui ştiinţă didactică. Şi, faute de
mieux, îl trage pe Ionică peste Catrina, semnându-şi astfel condamnarea.

159
 Poesis

Poeme de
Rodian Drăgoi

desculţ prin zăpadă

desculţ prin zăpadă
cu o lumânare aprinsă
în mână

mi-am căutat toată noaptea

poemul

citesc la lumina unui fulg de zăpadă

aud cum se clatină plânsetul plopilor
întunericul fuge înspăimântat din cetate
şi eu citesc la lumina unui fulg de zăpadă

mama îmi scrie

că şi pământul de-acasă a început să plângă
şi câmpia e tot o flacără verde

dar unde vreţi să duceţi urâţenia mea ?

acasă vă aşteaptă atâta singurătate

160
 poetul va pleca
nu puneți mâna pe poet
nu-l atingeți
s-ar putea să vă umpleți de jale
nopțile să vi se umple de ziduri necunoscute

acum au înflorit teii

miroase amețitor a moarte
poetul va pleca în curând
o pasăre mare îi tot dă ocol

ca o capcană de păsări cântătoare

acum toamna
e o vulpe printre melancolici copaci
și tu eşti tristă ca o capcană
de păsări cântătoare

de o săptămână plouă întruna

și vorbele au putrezit

în mine sunt mormane de frunze vânturate

în părul tău acum e mai răcoare
și iarba
tremură ca o femeie care-a ucis

numai singurătatea stă în fotoliu

şi citeşte ziarele

auzim iar cum mama

îşi îndoaie lacrimile ca pe nişte nuiele

sub pământ tatăl meu a uitat să se radă

161
 Poesis

întunericul de deasupra casei noastre

întunericul de deasupra casei noastre se umple de lupi
iubita mea se ascunde în gutuia de la geam

frumuseţea ei mă urmăreşte ca o puşcă-ncărcată

şi nici nu ştiu câtă lumină mai am

vântul începe să clatine drumurile

iarba încă nu ştie încă nimic despre toamnă
iubita mea
îmi lipeşte tristeţea crăpată cu lut
și vădem cu durere cât de greu tata
îşi poartă viaţa şi securea pe umăr

deodată vântul începe să clatine drumurile

în gloanţe
praful de puşcă se ascunde de frică
și secundele dau buzna zgribulite în casă

îmi rog iubita

să facă singurătatea mai mică
și mă gândesc că mâine
cine ştie ce răni ne vor ajunge din urmă

femeia mea e tare bolnavă

noapte senină de toamnă

luna mătură frunzele

căzute în ogradă
și singurătatea mă roade
ca un bocanc de soldat

știu că acum mama îşi împachetează

plânsul într-un ziar

162
și se gândește cu durere la mine

mi se face groaznic de somn

femeia mea e tare bolnavă

intru în casă încet încet

să nu trezesc moartea ghemuită
sub preşul de la intrare

desen
în seara când am plecat
mi-ai spus că mă vei păstra
ca pe-o icoană

a doua zi
mi-ai desenat chipul pe asfalt
să-l calce maşinile

tu vei fi...
când voi muri
tu vei fi atât de departe
încât nu vei afla

vei continua să-mi trimiţi

scrisori
la care desigur
nu vei primi răspuns
niciodată

mă vei blestema
şi vei continua să trăieşti
mai departe

un trandafir îmi povestește

163
 Poesis

la mine în cartier e uneori primăvară

o primăvară atât de mică
încât ar putea să încapă (încăpea) în cutia poștală
atunci mugurii vin pe jos printre femei de rouă
și pădurile intră în casă
pe strada mea uneori se ajunge în vară
acolo lumina tolănită în iarbă mai citește o carte
și un trandafir îmi povestește viața niciodată înmiresmată
a poetului plecat de curând

undeva în câmpie
trenul oprit undeva
în câmpie
şi mecanicul locomotivei
certându-se cu firul de grâu
ce nu ne lasă
să trecem

evadatul
ce bine e să fii liber
îşi zise proaspătul evadat

şi începu să alerge bezmetic

pe străzi

până când îl lovi mortal

o maşină

nu voi termina niciodată poemul

acum ştiu că nu voi termina
niciodată poemul acesta
şi mi-e tare milă de el

164
el însă nu ştie
şi se bucură ca un copil

mi-ar trebui încă o viaţă

mi-ar trebui încă o viaţă
să pot scrie totul

despre frumuseţea acestei vieţi

în spatele meu
moartea râde în hohote

regele nostru
tu ești regele nostru
mi-au zis

te iubim
te slăvim
și ne este milă de tine

165
 Cronică

Ferestrele
cuvintelor

o cronică de Niculina Oprea

Despre cărțile poetului Rodian Drăgoi am mai scris în două rânduri

însă orice (re)lectură a poeziilor sale este aducătoare de noi valențe ale creației
poetului. Deși i-am citit volumele, pe unele le-am citit mai târziu de data
apariției editoriale din motive lesne de înțeles, constatând că arta poetică a lui
Rodian Drăgoi se află de multă vreme la un nivel superior, am preferat să
rămân un cititor atent la noile sale apariții editoriale inclusiv la selecțiile pe
care autorul le-a făcut în vederea publicării antologiilor, dar am fost destul de
atentă la modul receptării creației poetului întrucât Rodian Drăgoi este deja
„un caz ” aparte în literatura noastră, caz caracteristic receptării la timp și,
evident, de punere în valoare la nivel național a unor apariții editoriale demne
de mai multă atenție din partea criticii literare a momentului.
După volumele Tulbure ninsoare (Caietul debutanţilor, 1979, Ed.
Albatros, 1981), Către iarnă (Ed. Albatros, 1984), Fotografia absenţei mele
(Ed. Amurg Sentimental, 2001), Poeme de trecere (Ed. Deliana, Bucureşti,
2006), Lumină de mireasă (Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007),
Către iarnă (ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Rafet, 2017), poetul Rodian
Drăgoi aduce în fața cititorului de poezie o nouă antologie poetică intitulată
nici mai mult, nici mai puțin decât Tata, Minodora și trandafirul (Ed.
eLiteratura, București, 2017).
Poezia lui Rodian Drăgoi este o incantație continuă, delicată dar cu țintă
fixă, deși poetul trimite spre o realitate menită a lăsa lumina să treacă printre ,,
gardurile ude de întuneric”, nici o clipă nu mă îndoiesc de faptul că poetul
este adeptul unui comportament de contemplare menit să pună în evidență
complexitatea sensibilității sale literare. Încă de la începutul acestei cărți de

166
poezie densă și apăsătoare, observăm cum fără ceremonii de gazdă grijulie,
autorul depășește acest comportament de contemplare și ne introduce în
atmosfera în care are loc o evocare. „Un copil speriat și flămând/ își tăia o
felie din lună// o fată cu adolescența în plete/ a căzut visătoare în barca
dragostei lui// cineva încrusta cuvinte urâte/ în gardurile ude de întuneric/
copilul a trebuit să-și pună pelerina/ pentru a se apăra de mușcăturile
cuvintelor/ după un timp a încercat/ barca dragostei spre ziuă” (Dragoste).
Reflexivitatea autorului este focalizată pe imagini de o mare
plasticitate a căror profunzime nu face altceva decât să evidențieze un sens
existențial. Această reflexivitate îl ține captiv pe poet, îl determină să pună în
prim plan acuta percepție a unui timp în care lumea mai mult se îndreaptă spre
apus decât să pună la cale nașteri noi. ,,Acum nici veșmintele noastre nu își
mai spun nimic/ oare câte ferestre încap într-un singur cuvânt?// tremură
lumina între mâinile mele/ pe stradă femeile sunt respirate de vânt// tu ți-ai
uitat tristețea în oglindă și ai plecat/ bluza îți e udă de întuneric pe spate/ iarba
în care ne-am iubit pretutindeni ne caută/ în mine sunt mormane de frunze
vânturate” (Acum nici veșmintele noastre nu își mai spun nimic).
Rodian Drăgoi este un foarte bun mânuitor al formulelor poetice, la
lectură, poezia lui are o continuitate perfectă astfel nu lasă loc șovăielii
creatoare prezentă la unii dintre poeții noștri contemporani. Ceea ce
impresionează și convinge în versurile sale este autenticitatea confesiunii
aflată sub semnul sincerității care debordează din textele sale poetice.
Poemele din volumul de față, deși își păstrează autonomia par că se nasc unul
din altul astfel participând la desăvârșirea căutării urmelor matriciale. ,,când
era foarte supărat/ tata cobora în pivniţă/ se aşeza lângă butoiul cu vin/ şi se
certa cu întunericul de acolo/ până se răcorea// când am cunoscut-o/ Minodora
era încă vie/ şi târâia după ea/ legat cu o sforicică/ un bloc de patru etaje//
când voi muri/ vă voi lăsa/ acest trandafir/ care vă va povesti/ viaţa mea/
niciodată înmiresmată” (tata, Minodora şi trandafirul).
Sunt aproape 40 de ani de la debutul său editorial, timp în care
autorul a depășit demult perioada deplinei maturități poetice despre care se
vorbește adesea. Conținutul bogat în idei și emoțiile pe care le provoacă
mijloacele poetice folosite de autor, mă determină să cred că originalitatea
scrierilor lui Rodian Drăgoi este un semn al unei conștiințe artistice pe care
autorul și-a construit-o în timp și în singurătate fără a permite celor de pe
margini să intre în intimitatea lui artistică. Delicatețea scrierii sale, dezvăluie
adesea un senzualism de bună calitate și este numitorul comun al celor mai
multe poeme lirice ale poetului.
Poetul și-a construit un adevărat credo poetic, uneori chiar și prin
notația directă. De-a lungul întegului volum, acest credo revine ca un leit-
motiv luând forme variate, punând în valoare atât imagini ale naturii cât și
sentimente care îmbracă forme armonioase și se concretizează în bucuria de a

167
 Cronică

trăi un erotism temperat, pot spune că în multe poeme găsim un erotism abia
perceptibil însă din adâncurile lui (ale erotismului) ies la suprafață imagini
tulburător de frumoase dând noi valențe complicității dintre natură și poet.
”Ninge stau în ninsoare/ şi îţi vorbesc de primăverile/ pe care le-am inventat
special pentru tine// zăpada mi-a ajuns până la genunchi/ şi tu continui să râzi/
ninge stau în ninsoare/ şi îţi vorbesc de ultima noastră vară/ petrecută
împreună// zăpada mi-a ajuns până la piept/ şi tu continui să râzi/ ninge stau în
ninsoare/ şi îţi vorbesc despre dragostea mea/ care poate aprinde zăpezile//
zăpada mi-a ajuns până la gură/ şi nu vreau să îţi vorbesc cu zăpadă/ în locul
cuvintelor// iată zăpada definitiv mă acoperă/ şi tu continui să râzi/ şi râsul tău
viscoleşte zăpezile” (Ninge stau în ninsoare).
Chiar dacă bucuria de a trăi este motivul liricii lui Rodian Drăgoi, în
poemele alese din acest volum, nu putem vorbi despre o bucurie exuberantă.
Este o bucurie aflată adesea în substratul confesiv, o bucurie dulce-amăriue
așa cum de cele mai multe ori viața ne obligă să o trăim. Poetul face o
radiografie a traseului destinului său până la pragul în apropierea căruia se
află și nu ezită ca sub semnul vremii trecătoare să-și personalizeze biografia.„
« Opreşte-te »/ mi se strigă în toate limbile pământului/ dar eu nu mă opresc
nici o clipă// am acasă un poem care plânge/ şi mă aşteaptă// «dar tu nu mai ai
casă/ dar tu nimic nu mai ai/ numai numele ţi-a mai rămas»// îmi ascund
numele/ sub cămaşa mea zdrenţuită/ şi alerg mai departe// şi după mine/ viaţa
mea ca o căţea credincioasă” (Viaţa mea ca o căţea credincioasă).
Destul de interesant este și felul în care poetul și-a alcătuit această carte.
Axul de simetrie în jurul căruia gravitează poemele lui Rodian Drăgoi este
viața și moartea. Autorul deschide volumul cu poezia intitulată Dragoste,
poezie în care viața își picură fiorii începutului dar și configurează un traseu
mai mult sau mai puțin vizibil, traseu presărat cu destule necunoașteri,
neașteptări și chiar convertiri, iar încheierea o face cu mult curaj, pot spune
chiar temerar, asemenea celui care consideră că nu mai are nimic de pierdut în
fața fluxurilor aducătoare de sfârșit. ,, nu mi-e frică de moarte/ mi-este frică de
viață// viața mă uită încet/ moartea încet mă învață// nu mi-e frică de nimeni/
numai de mine mi-e frică// întunericul ca o fiară se-ntinde/ lumina se face mai
mică’’ (lumina se face mai mică).
În universul său literar, poetul Rodian Dragoi lasă cale liberă eului
imaginativ întru pregătirea demonstrației că timpul poetului nu este altceva
decât timpul dăruit singurătății lui dincolo de proiecția existențială.

168
 Magda Ursache și
Adrian Alui Gheorghe
în dialog
o cronică de Iordan Datcu

Ample dialoguri între doi scriitori au existat

şi vor mai exista. Cel pe care îl prezentăm, Magda
Ursache în dialog cu Adrian Alui Gheorghe.
Supravieţuiri în Post-Moralia (Eikon, 2017, 228
p.) are caracteristici aparte: cei doi sunt vechi
prieteni, Adrian Alui Gheorghe a fost student al lui
Petru Ursache la Facultatea de Litere din Iaşi iar
după absolvire și-a dat doctoratul cu profesorul
amintit, teza având titlul Tinereţe fără bătrânețe şi
sentimentul tragic al timpului (2004). Autorul
acestui eseu a prefaţat cartea lui Petru Ursache,
Istorie, genocid, etnocid (Conta, Piatra Neamţ,
2010). Autorii dialogului îşi cunosc reciproc opera.
Adrian Alui Gheorghe a descoperit încă în romanul Magdei Ursache, Rău
de România (2003) că o idee-personaj a cărţii este moralitatea. Altă dată,
scriind despre Comunismul cu rele și... rele (2013), și-a intitulat
comentariul Societatea română de la minima moralia la post-moralia.
Deci titlul amplului dialog cu Magda Ursache fusese anticipat. Alte
trăsături ale celor doi autori au făcut posibilă ampla lor conversaţie: Adrian
Alui Gheorghe admiră la Magda U. faptul că „reduce flexibilitatea
coloanei vertebrale și eliminarea durerilor de coate“, apoi bogăţia şi
promptitudinea răspunsurilor ei: „nu ai întrebări la câte răspunsuri are, ești
complexat“, în fine, dar nu în ultimul rând, îi admiră polemismul atipic:
„Magda U. e unul dintre rarii polemişti de la noi care se înflăcărează la
argumentele preopinentului, ar fi în stare să-i furnizeze ea noi argumente
(culturale, evident) celui din faţă, pentru frumusețea polemicii.“ Magda
Ursache confirmă cu deosebită satisfacţie unitatea desăvârşită în opinii şi
atitudinii cu cel amintit: „Uneori, îmi vine să cred că puteai spune Magda

169
 Cronică

U. c’est moi, după cum şi eu pot spune Alui c’est moi, atât de bine ne
întâlnim în multe opinii.“
Există în carte o serie de personaje dragi autoarei. Dintre cele foarte
dragi decupăm date despre două. În primul rând despre sfatul pe care i l-a
dat Alexandru Marinescu, avocat, fiicei sale Magda, care voia să dea
admitere la Facultatea de Istorie din Iași: „Nu poţi studia istorie când
trecutul României e politizat. După Roller, istoria românilor trebuie să
înceapă cu cnezatele, la Mărăşeşti au luptat «imperialiștii» nemaivorbind
de războiul de agresiune şi jaf din contra URSS. Ai auzit la şcoală de
Crăișorul Moţilor? Carol I şi Ferdinand cel Loial sunt scoşi din manual. O
să înveţi pe de rost Scurta biografie a lui Stalin și lunga istorie a PCUS și
PCR, asta o să faci.“ Celălalt, prezent mai în toată cartea, este Petru
Ursache, „bunul, blândul, înțeleptul meu Petru“, cu „încrederea lui în
valorile etice și estetice“, cel care n-a crezut în cele spuse şi scrise de
detractorii lui Mihai Drăgan, cel care a refuzat să primească paşaport
pentru un lectorat în străinătate contra unui angajament cu Securitatea, cel
care a observat repede, după 1989, resurecţia antiintelectualismului, cel
care „a avut certitudini, nu dileme“, cel care, când ea a fost alungată de la
„Cronica“ şi n-a avut drept de semnătură timp de 13 ani, a fost cititorul ei
ideal, el, despre care Magda U. a scris pe o carte pe care i-a dedicat-o, că îi
datorează toate cărţile, „şi cele scrise, şi cele nescrise“ de ea, cel care
credea că „pământul şi aerul ţării sunt protectoare“, cel care i-a indus
Magdei modele precum Eminescu, Maiorescu, Mircea Vulcănescu, Țuţea,
Eliade, Vladimir Streinu, D. Stăniloae, Nicu Steinhardt, Daniil Sandu
Tudor, Blaga, Dinu Pillat, Goma..., cel care „a avut o opţiune sigură pentru
tradiţie“. Era firesc ca Adrian Alui Gheorghe să remarce, încă din Cuvânt
înainte. Viaţa de zi cu zi în post-moralia, cele de mai sus: „În toate textele
semnate şi trăite de Magda Ursache apare scrutător,cercetător critic,
spiritul profesorului Petru Ursache care nu lasă loc concesiilor.“
După amintitele pagini cu care se deschide cartea, Adrian Alui Gheorghe o
asediază pe convorbitoarea sa cu întrebări precum: care sunt mizele
războiului pe care îl poartă, dacă trebuie să ne ruşinăm că suntem români,
care este starea vieţii universitare, cât de aproape este de poezie, cât loc are
Dumnezeu în scrisul său şi în societatea românească, de ce s-a dedicat
literaturii, cum arată cititorul ideal din perspectiva sa, cum ar arăta un text
scris de M.U. despre ea însăşi, cum vede prietenia, în ce constă răul din
România, în care Românie de până acum i-ar fi plăcut să trăiască,
mijloacele prin care se ratează scriitorul român, care i-au fost modelele
decisive, ca şi antimodelele, distanţa dintre polemică și defăimare și multe
altele de aceeaşi importanță. La care Magda Ursache răspunde cu bogăţia-i

170
cunoscută de argumente. Nu o dată, pe cel care întreabă îl mănâncă limba,
cum spune, își părăseşte rolul pasiv de întrebător, şi astfel textul devine şi
mai atractiv, mai bogat în evocarea diverselor aspecte din literatura
română, să zicem.
Din Supravieţuiri în Post-Moralia, lectorul află o bogăţie de
considerații, pe cele mai diverse teme, o multitudine de dezvăluiri din viaţa
trăită de Magda Ursache împreună cu soţul său, aspecte esenţiale pentru
cunoaşterea vieţii și preocupărilor celor doi, despre colaborarea
scriitoricească şi editorială a lor. Dar în carte este evocată o întreagă
galerie de scriitori, importanţi ori nu, faptul contribuind la vivacitatea
cărţii. Adrian Alui Gheorghe crede că dialogul dintre cele două categorii
de personaje conferă cărții o notă de teatralitate: „Dialogul acesta poate fi
interpretat şi ca o piesă de teatru cu personaje la vedere şi personaje în plan
secund, văzute sau nu. Un Godot este aşteptat la fiecare colţ de lume.“
Un excelent dialog, de o mare bogăţie ideatică, purtat cu talent de
doi scriitori de prim rang.

171
 Poesis

Poezii de
Cleopatra
Lorințiu

Răcoare de toamnă
Toate au un sfârşit. Făptura lui scrisă-n cenuşă.
Vacanţa/ caietul / jurămintele din Place de Vosges
ziua vântoasă-a întoarcerii.Ciudata
aplecare spre confesiuni, în scurte poeme
trimise spre nimeni spre nicăieri
bumerang de-ncercare
urzică moartă în glastra abandonată.

Toate au un sfârşit. Obişnuit

cu aceasta, gândul străbate haihui
plictisit de atâta durere
spaţiul /timpul /dintre-ntâlnire şi moarte.
Un chibrit ipotetic
aprins la-ntâmplare, atunci.

172
 Jurnal întârziat
Nervozitate. Astăzi am gustat un strop din prezent.
avea un gust greu de definit,
o fâşie de aer rece /o fâşie de aer cald
înfăşurate în jurul diafragmei.

Astăzi am urcat în maşinăria

atât de uşoară /atât de colorată,
încrezătoare.

Energie solară, vii să mă potopeşti

când mă aşteptam mai puţin.
Sufli peste mine odată/ de două ori
ca-n poveste
şi sunt din nou eu.

Scrie ceva cu sufletul tău de acum.

El nu va mai fi niciodată la fel.
O corolă de zorea întârziată,
rămasă printre brume /
păstrându-şi delicata prospeţime.

Prin ţinutul prăfos dinspre Peshawar

mai aveam puţintel puţintel.
gândul călătorea prin ţinutul prăfos dinspre Peshawar,
printre minele ascunse rătăcite flămânde
prin speranţa adunată într-un vârf de bocanc.

praf praf praf de moarte şi el, gândul,

abia aţintit spre viitorul incert.
viitorul incert!
nu există decât
viitorul incert,
nu exista decât această răsturnare-n nimic
praful ridicat în văzduh
după camioanele grele
zăngănitul lor...puncte puncte pe scrisorile arse

173
 Poesis

***

şi chiar dacă patima rece

durează o clipă
în clipa aceasta încape viaţa mea toată,
din mine cântecul
demult s-a desprins
s-a pierdut.
mai trăieşte doar ceara uscată.
curajul acesta tăcut.

Rue Cler
Fostele poezii erau de fapt materiale magnetice.
Răsturnări biochimice
în raiul melancoliei.
Oh, nimic nu le poate acum concura.

Indicibila lor absurditate

vasul comunicant între sânge şi nevăzut .
Acutizarea senzaţiilor şi mai ales acea amărăciune inexplicabilă.
Duminică, în Rue Cler.

Iar azi, amintiri sfâşiate

laboratoare medicale şi
firme de tapiserii fără de timp.
O deznădejde
dar fără rost.

Vizita
Venise spre mine de peste tot.
Năvălea în colbul ridicat /
dus de copitele cailor prin Champs de Mars.
Sărea din autobuzul de Pantin
venit dinspre cimitir. Se cocoţa printre tablourile acelea
şi decupa umbre în
fotografiile cu Richard.
cu Nathan, cu Marguerite, Ariel şi drăguţa de Genevieve
cea abătută de tetanos în ' 44.
174
Vizita lui, molipsitoare/ de-a dreptul coercitivă.
Să trăiesc brusc în alt plan/ în alt vis.

Şi cu
toate acestea, ce bucurii dureroase, ce dureri bucurate.
căci chiar chinul cel mare
era doar clipă de viaţă .
În cârje, pe strada Chardon Lagache.

Final la Anieş
Dar nu va fi nimeni
apoi să scotocească prin aceste caiete
aceste foi mâzgâlite
cu speranţă şi disperare
aceste zădărnicii conştiente
răspândite mai peste tot.
Dulapuri sertare şi cutiile casei din munţi
nimeni nimeni .
Mesaje-n sticle aruncate în mare
de navigatori cu ochi arşi.

Orionide
Pe mama nu o mai pot suna decât în cer.
Azi nu m-aude.

Încep cele 40 de zile

ale vămilor tainice,
ploaia de meteori.

N-am văzut nici o stea căzătoare

poate doar steaua mama
dar ea era ascunsă de norul durerii
norul durerii preapământene şi totuşi
lipsite de margini.

Bistriţa, 19 octombrie 2017

175
 Cronică

Amintiri din irealitatea

imediată
o cronică de Ioan Florin Stanciu

Înzestrată cu o creativitate debordantă, Iulia

Pană este deopotrivă poetă, scenaristă şi
realizatoare de televiziune, membră a Uniunii
Scriitorilor şi a Uniunii Jurnaliştilor Profesionişti
din România, are participări semnificative la
expoziţii de pictură şi videoart, iar poemele sale,
traduse în franceză, engleză, germană şi italiană, au
fost publicate în prestigioase reviste şi antologii din
ţară şi din alte orizonturi ale Spiritului. Deşi este
autoarea unor memorabile volume de versuri,
premiate de instituţii culturale prestigioase şi
elogios comentate adesea, eu aş vrea să mă opresc
doar la ultima sa admirabilă înfăptuire editorială. O
remarcabilă şi convingătoare antologie de autor tipărită bilingv în Statele
Unite, prin entuziasmul fratern al domnului Adrian Sahlean, traducătorul
tuturor textelor selectate de poetă din volumele sale anterioare, ceea ce
jalonează un drum poetic autentic şi o devenire artistică de excepţie: Ebony
Bones - Oase de Ebonită , bilingual (English/Romanian), Prospero Press,
Middletown, 2016, U.S.A.
La o primă lectură textele selectate par să surprindă câteva momente
definitorii ale evoluţiei sale biologice, în spaţiu şi timp, dar formula de
incursiune autobiografică severă, care a fost deja insistent vehiculată, ar
trebui înlocuită, mai degrabă, cu termenul mult mai adecvat de ingenioasă
autoficţiune, ceea ce ar presupune mai aproape de adevăr, o reinventare de
sine şi o încercare permanentă, de a evada prin transfigurare, din „capcana
realului”, întrucât această inspirată şi impresionantă antologie se constituie ,
de fapt, ca o fenomenologie a conştiinţei sau chiar a condiţiei noastre, umane,
surprinsă prin dramele sale de creştere, în care realitatea este înregistrată mai
mult conflictual, ca un şir aleatoriu de experienţe agresive sau traumatice,
durere şi moarte, flagelări şi mântuiri succesive, întâmpinate adesea de un
luptător înnăscut, mereu gata de victorie sau de sacrificiu: „eram împotriva
tuturor/ eram intoxicată de acest sentiment de împotrivire: e aşa, o chemare
176
canibalică; îmi plimb scrâșnetul de dinți, îmi trântesc / pumnul și îmi spun
singură că n-am nimic; am să locuiesc în casa timpului,/ am să lupt cu el…”
Chiar dacă totul pare să se termine prin abandonul unei reverenţe
sentimentale, când „o uriaşă afecţiune încalecă asasinul din mine” şi emoţia
se-aude oftând feminin cu dragoste şi răbdare, acoperind în alb (materia
viselor) tot ce înseamnă durere şi moarte.
Chiar dacă cele mai multe poeme sunt aparent narative, ca o continuă
căutare a timpului trecut, am senzaţia acută, că poeta nu caută amintirea, ci
mai degrabă, dulcea uitare de sine a paginii albe de dinaintea creaţiei, întrucât
spaţiul gol ( the empty space ) este unul dintre motivele sale poetice recurente:
Amnezia albă pe care să se proiecteze în mereu alte ipostaze ale mirajului,
viaţa fiind o iluzie proteică, din moment ce nimic nu mai e ce-a fost şi cel mai
des, mă visez, crezând că-mi amintesc. Un joc nesfârşit, pentru că, iată, când
s-a terminat cu joaca au început basmele în lumini şi culori, ca o trecere
fulgerătoare de ferestre brusc iluminate pe rând, de chipuri şi ochi, pe când
poeta îşi notează febril toate astea, cu lumină albă pe îndoiala ce stăruie
(relativitaea asta leşinată, în fond), fără să ocolească monştrii zămisliţi în
valuri, din somnul căutat, al raţiunii: ambientul carceral al blocului ceauşist în
care se simte zidită de vie, ca o faraoană dintr-o pirmidă, gurile larg căscate
ale abisului-lift, cavernele astmatice ale boxelor ascunse-n beton, fantome
urâte şi alte vortexuri abisale, printre ochii răi de pe uşi şi periscoapele
naturale de la ferestre, motiv ca să-şi inventeze mereu o altă biografie şi să
evadeze prin luptă din capcanele sufocante ale realităţii, imaginând, capătul
drumului ca o fâşie de pământ roşu şi un şir de piane albe, orchestrând lumea
în culoarea curcubeului.
Din acest punct de vedere, memorabilă este amintirea alienantă a
apartamentului constrictor, integrat în uriaşul balaur de beton, care pare să se
hrănească chiar cu vieţile şi visele locatarilor săi, în curs de a fi digeraţi şi
transformaţi în dejecţii, prin ţevile, tuburile, vanele, bidoanele şi conductele
sale în neobosită bolborosire incoerentă, Acolo unde trupul şi sinele devin
două realităţi diferite: „locuiesc într-o cutie neagră/ cu mine şi cu trupul
meu.../ ca şi cum n-aş aştepta decât aşteptarea / în îndelungi partide
depresive...”
Cartea se constitue astfel, treaptă cu treaptă, într-o dramatică aventură
existenţială, care s-ar putea încheia deocamdată, cu această exemplar-
semnificativă confesiune de credinţă: Nu vreau nicio afacere sau meserie din
poezie/ Afacerea mea este plânsul și lacrimile / Lupta mea cu tatăl timp. /
Veniți la luptă, veniți să vedeți o luptă nedreaptă /Cavaleria timpului
împotriva unui biet poet.

177
 Poesis

Poeme de
Ioan Matiuț

1.
nu te apropia prea mult
abisul e
pretutindeni
nici statul pe loc
nu e sigur

gândul
ar putea să-ți tragă
pământul
de sub picioare

2.
lucrurile acestea
doar între linişti şi
frici
celelalte
izbesc oglinda

178
până o fac ţăndări

apoi
dau buzna
cu toate ale lor

3.
nu m-am uitat
sunt bine ascuns
în mine

din când în când

văd
aud
arăt

respir

mai înainte de
toate acestea

4.
înveleşti lucrurile
în cuvinte
le pui între marginile
unei coli

ca şi cum
nimic
nu ţi-ar scăpa

179
 Poesis

5.
încerc să șterg
numele
de pe lucruri

să le văd

6.
noaptea îngheață
urmele care încearcă să
scape

gerul comprimă
tăcerile
viscolește sângele prin
prăpăstiile lupilor

din toate acestea

se va naște
ziua de mâine

7.
zgârâiam privirea
când ochiul
dormea

ca pe un
perete

180
8.
când cel care te poartă
în spate
te scuipă
ca pe un gust amar

în lutul
obosit

9.
frica aceea
nu vine singură

e biciul stăpânului
în mâna
slugii
care și-a vândut sufletul

te vrea în genunchi
te vrea capră

te pocnește până când

îi intri în
buzunar

10.
mi s-a spus
să nu am nicio
grijă

toți care sunt împotrivă

vor muri

181
 Studiu

A.L. Zissu – recuperarea

unui scriitor (1)
un studiu de Emil Nicolae
Destinul zbuciumat al scriitorului A(braham) L(eiba) Zissu (25
ianuarie 1888, Piatra-Neamț – 6 septembrie 1956, Tel Aviv), marcat de
evenimente biografice mai mult sau mai puțin
surprinzătoare, a reușit să-i ”estompeze” opera
literară, împingând-o în umbră și chiar în uitare. Cert
e că, după Al Doilea Război Mondial, în perioada
comunistă și după aceea, până azi (cu excepția unor
fragmente strecurate în antologii sau reviste de
profil), opera lui A.L. Zissu nu a mai fost editată în
România. Deși scriitorul apare menționat în felurite
dicționare și istorii literare. În schimb ”personajul”
A.L. Zissu a fost și este comentat pe larg în postura de
om de afaceri (a lucrat în bănci, în domeniul zahărului, al petrolului etc.), în
aceea de militant sionist (arestat atât sub regimul antonescian, cât și sub
comunismul lui Gh. Gheorghiu-Dej) și ca jurnalist (fondator de ziare,
finanțator de reviste și edituri, deținător de rubrici în presa românească și
evreiască).
Un exemplu edificator îl constituie binecunoscutul studiu dedicat
literaturii interbelice de Ov.S. Crohmălniceanu1, care o singură dată se referă
la A.L. Zissu când descrie activitatea săptămânalului Șantier (înființat în 1933
de Ion Pas). Iată: ”În numărul 1/1933, un articol se ocupa de Nae, năismul,
Zissu și zahărul. Era surprinsă astfel o înrudire revelatorie de poziții și
interese între teoreticianul fascismului valah, Nae Ionescu, și președintele de
onoare al partidului național evreiesc, A.L. Zissu. Într-un schimb amabil de
scrisori, aceștia se complimentau reciproc. Primul își exprima părerea că
evreii nu trebuie să facă politică, al doilea – regretul că au părăsit <ghetoul>.
Articolul reținea acordul deplin de păreri. <O soluție a problemei evreiești –
conchidea cu ironie comentariul – s-ar găsi dacă ea ar fi dată pe mâna d-lui
Zissu și Nae Ionescu, adică a unui naționalist evreu și a unui naționalist
român. D-l Zissu ar rămâne cu zahărul (era întemeitorul trustului acestuia la
noi, n. Ov.S.C.) și cu transcendentalismul, iar dl. Nae cu presa și dictatura.>”2.

1
v. Ov.S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, EL., București,
1967; vol. I (p. 172);
2
respectiva dezbatere epistolară a apărut în revista Cuvântul, în perioada noiembrie – decembrie 1933;
182
 Așadar, nimic despre scrierile literare ale lui A.L. Zissu, într-un
manual de istoria literaturii până la urmă...
OMUL
Bineînțeles că, antrenat în evenimente diverse și nu totdeauna liniștite,
A.L. Zissu a lăsat în urmă o imagine controversată, contururile ei depinzând
de natura relației cu ”desenatorul”, cât și de subiectivismul acestuia. Pentru a-
mi susține afirmația, nu voi apela aici la detaliile biografice, care alcătuiesc
obișnuita schiță de dicționar3, ci la documente asumate personal din care să
rezulte o variantă de ”portret”. Iar scopul nostru fiind recuperarea scriitorului
A.L. Zissu, ca să mă înscriu în același ”câmp relațional” am apelat la două
jurnale de scriitor care ne transmit și două perspective / viziuni deosebite,
chiar contradictorii.
Mihail Sebastian era la curent cu literatura publicată de A.L. Zissu și o
recepta relativ corect: ”În literatură, dl A.L. Zissu aduce un material epic și
psihologic care păstrează un timbru cu totul distinct. Este o întreagă lume de
pasiuni, eroi, tragedii, peisagii, este mai ales o întreagă atmosferă pe care
acest talmudist-scriitor de limbă românească o revelează ochiului nostru
surprins. Târgul ovreiesc obscur, umbrele sinagogilor seara, tinerii lunateci
istoviți de lectură și de speculație metafizică, apăsarea veacurilor de <ghetou>
și de singurătate, căutarea intimă, vrăjitorească aproape, a lui Dumnezeu,
evadările și înfrângerile celor ce nu mai cred sau cred prea mult – atâtea
accente ce fac din literatura dlui A.L. Zissu un district personal de artă!” Dar
după acest paragraf introductiv, textul din care citez4 vizează cu prioritate
teoriile sioniste promovate de A.L. Zissu, ca și personajul care-l reprezintă în
romanul De două mii de ani (1934).
Apoi, schimbarea de atitudine e radicală în celebrul jurnal publicat
după revoluție5. Hipersensibilul prozator brăilean, mereu strâmtorat financiar,
este vizibil incomdat de condiția materială a lui A.L. Zissu, încât notează:
”Duminică, 2 iunie /1940/... Blank, Zissu – speriați, descompuși – îmi
telefonează, mă caută, mă invită. Mi-e puțin silă de prietenii mei milionari. Eu
n-am bani de chirie, iar lor le arde de conversații abstracte.” Și urmează, mai
apăsat: ”Duminică, 23 martie /1941/... Am fost la <Cina> cu soții Zissu. (Îmi
jur că e ultima oară când ies cu ei în oraș. Pe cât posibil, îi voi evita de aici
încolo. Ea este tipul însuși al jidoavcei parvenite. Cât de dragi îmi devin, prin
contrast, necăjitele mame din Văcărești și Dudești, cât de scumpă îmi este, o
dată mai mult, Mama, mama mea, așa de simplă, așa de bună...). Am ieșit

3
în acest sens pot fi consultate fișele din Dicționarul scriitorilor români (coord. M. Zaciu, M. Papahagi,
A. Sasu), vol. IV, R-Z (p. 876-878), Ed. Albatros, București, 2002 și Academia Română – Dicționarul
general al literaturii române (coord. Eugen Simion), vol. VII, Ț-Z (p. 535-536), Ed. Univers
Enciclopedic, București, 2009;
4
”<Noi...>. Note pe o carte de A.l. Zissu”, în Cuvântul, 23 martie 1932;
5
v. Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944, Ed. Humanitas, București, 1996 (text îngrijit de Gabriela Omăt,
prefață și note de Leon Volovici);
183
 Studiu

amețit de la <Cina>. Am mâncat tot timpul cu remușcări. Mi-era rușine. Mă

simțeam vinovat. E de neînțeles acest Zissu, teoretician al unui naționalism
evreiesc integral, și care iese totuși seară de seară la cinematograf și
restaurant, două luni după pogrom.”6 Continuă, totuși, încălcându-și
promisiunea: ”Duminică, 15 iunie /1941/... Aseară, cu soții Zissu (mi-au
telefonat, au insistat...) la <Pescăruș>. Tovărășie neplăcută: ea vulgară și
ostentativă, el de treabă, dar neinteresant (cum de-l vedea Nae Ionescu
inteligent?7). Ieșirile în oraș, în localuri elegante, mă deprimă. O lume care
trăiește parcă în altă planetă. Eleganți, nepăsători, bogați, fără griji, în afară de
obsesia războiului, în afară de mizerie. În lumea asta, îmi simt ca o umilință
fizică sărăcia, ratarea, dizgrația.” Pe același ton, în alte câteva mențiuni care-l
privesc pe A.L. Zissu tot despre bani e vorba. Mai transcriu una: ”Vineri, 10
octomvrie /1941/... Zissu îmi dă într-un plic 10.000 lei. Imediat, coborând de
la el, gândul de a-i da înapoi banii. Va trebui neapărat să-i pot într-adevăr
înapoia – și cât mai repede. Sumele mici sunt umilitoare, mizerabile. Când
Zissu îi dădea lui Nae sute de mii de lei, cu siguranță că nici prin gând nu-i
trecea că face o binefacere. Nu vreau să poată deveni atât de ieftin
binefăcătorul meu.”
Ba, peste toate și dincolo de întâlnirile neplăcute dar folositoare,
Mihail Sebastian dezvoltă tema ”relației pecuniare” cu A.L. Zissu și în
scrisori, pe care le transcrie în același jurnal: ”Duminică, 21 decemvrie
/1941/. Scrisoare pe care o voi trimite mâine lui Zissu: <Iubite Domnule
Zissu, îți cer scuze pentru aceste rânduri. Dar, crede-mă, îmi este mult mai
greu să le scriu, decât îți va fi d-tale să le citești. D-ta poți rupe și uita: eu n-
am să le uit niciodată. Am nevoie de bani...>”. Iată și efectul: ”Marți, 23
decemvrie /1941/... Pe la 2 mi-a venit un plic de la Zissu, cu 10 000 cred. N-
am avut destul curaj nici să citesc ce-mi scrie, nici să număr banii. Mi-e
rușine, mi-e îngrozitor de rușine. Aș vrea să-i pot duce chiar mâine banii
înapoi. Față de nimeni nu m-am simțit vreodată mai prost, decât față de omul
ăsta așa de bogat și așa de sordid.” Registrul pare că se schimbă în momentul
în care diaristul află că A.L. Zissu e arestat: ”Marți, 8 septemvrie /1942/...
Zissu internat la Târgu Jiu. Am fost dimineața s-o văd pe nevastă-sa. Simpatia
din principiu pentru el în această situație (căci e victima Centralei8) tot n-a
fost de ajuns ca să acopere cu totul sentimentul de comedie proastă, pe care
femeia asta, ca totdeauna, mi-l inspiră.”

6
în timpul rebeliunii legionare (21-23 ianuarie 1941), la București a avut loc sângerosul pogrom
antievreiesc, cu 140 de victime;
7
referința la Nae Ionescu (deja decedat, la 15 martie 1940) are în vedere dezbaterea epistolară aminytită
mai sus și nu surprinde, dacă avem în vedere relația dintre M. Sebastian și profesor (v. Marta Petreu,
Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Ed. Polirom, Iași, 2010);
8
”Centrala Evreilor din România” a fost un organism creat de regimul antonescian în anul 1942, opozabil
”Confederației Societăților Evreiești din România” (condusă de W. Filderman), considerată prea
independentă;
184
 Încep să apară și ”nuanțe” în acest tablou negativ, pe care Mihail
Sebastian le simte dar nu poate să le accepte: ”Joi, 20 mai /1943/... Zissu a
fost ieri-dimineață la mine, ca să-mi ofere 70 000 de lei și să-mi spună cât a
fost de nefericit acum un an jumătate, când i-am cerut să mă ajute și n-a putut.
Am refuzat banii și i-am spus că n-am nevoie de nimic. Tipul joacă prost un
teatru de prost gust. Pretinde că s-a ruinat voluntar, pentru ca să nu se
îmbogățească din petrol, sub nemți.” După ce situația evreilor din România se
schimbă, spre sfârșitul războiului, Mihail Sebastian nu-i mai cere bani lui A.L.
Zissu, ci sfaturi! Când i se propune reintegrarea în redacția Revistei
Fundațiilor Regale, notează: ”Marți, 12 septemvrie /1944/... N-am răspuns
încă, dar nu cred că voi primi. Am stat toată ziua la îndoială. (Mauvais signe!)
M-am consultat cu Belu, cu Aristide, cu Zissu. (autre mauvais signe.) Cine e
hotărât ferm să zică nu – nu consultă pe nimeni.”
Avem aici, desigur, un portret unidimensional, realizat din tușe acide,
unde prevalează mai degrabă frustrările lui Mihail Sebastian, lăsând puțin loc
(dacă nu cumva deloc!) pentru persona A.L. Zissu. E lesne de observat că
ținta vizată rămâne caracterul și nu suma caracteristicilor subiectului. Probabil
însă că, în epocă, multă lume îl privea așa pe scriitorul nostru, condițiile de
criză fiind neprielnice relaxării și obiectivității. Și, deoarece alte comentarii
cred că sunt de prisos, aș mai adăuga aici un singur lucru: în ziua de 30 mai
1945, A.L. Zissu s-a aflat printre aceia care l-au însoțit pe Mihail Sebastian pe
ultimul drum, spre Cimitirul Evreiesc Filantropia.
Pe de altă parte, cu totul altă imagine a scriitorului nostru livrează
jurnalul lui Gala Galaction9. Prieten, cititor fidel și prefațator al romanelor lui
A.L. Zissu, el îi înregistrează empatic prezența: ”22 septembrie 1939
(vineri)... Am transcris și aseară și azi o prefață pe care am pregătit-o pentru
romanul lui A.L. Zissu: Samson și Noul Dagon. Mă întreb însă dacă, în
împrejurările de azi, romanul amicului meu va mai vedea lumina zilei...”10 E
de remarcat că Gala Galaction nu uită ca are de-a face, totuși, cu un
romancier. Dar îi descoperă și alte laturi: ”7 noiembrie 1940 (joi)... Un
diplomat japonez – chiriașul lui Zissu în casa lui de la Berlin –, călător prin
peninsula Balcanic (desigur, nu ca să cumpere <ulei de roze>, din văile
Balcanilor), spunea, sucit și răsucit de întrebările lui Zissu, că armata
<misionară> germană, din România, numără, deocamdată, vreo șapte sute de
mii de soldați.” Sau, mai elocvent: ”9 februarie 1942 (luni)... Am fost
alaltăieri seară conmeseanul lui Zissu. Împlinea 54 de ani și voia să-și
sublinieze, între prieteni, ziua de naștere. Nu-l mai văzusem de peste un an.
Atâtea evenimente, atâtea probleme, atâtea dureri se dărâmaseră ca un picior
de deal pe calea legăturilor dintre noi. Țineam să ne revedem. Același om

9
v. Gala Galaction, Jurnal, Ed. Minerva, București, 1977 (vol. II), 1980 (vol. III); (ediție îngrijită,
prefață și note de Teodor Vârgolici);
10
romanul a apărut în același an;
185
 Studiu

straniu, cavaler al lui Israel, nabab în calități ca și în defecte. Un om, însă, de-
a pururi interesant și încununat – indelebil – cu cununa prieteniei mele. Am
cunoascut, la masă la el, pe actrița Beate Fredanov. Voi parafraza pe
străvechiul retor Libanius care zicea: <O, zei nemuritori, ce copii nasc femeile
creștine!> - și voi zice și eu: <O, Stăpâne, Doamne, ce copii extraordinari
nasc femeile lui Israel!..>.”
Mai departe, iată un moment pe care l-a surprins și Mihail Sebastian,
dar într-o manieră diferită: ”3 octombrie 1942 (sâmbătă)... Amicul A.L.
Zissu a fost trimis în lagăr, la Tg. Jiu, pentru o scrisoare insultătoare trimisă
Centralei evreiești. Barbu Lăzăreanu îmi trimite vești că e amenințat să fie
strămutat, cu familie cu tot, în Transnistria. Zissu e un cutezător și un ispititor
de primejdii. Pe lângă asta, sănătos și milionar, dar bietul Barbu Lăzăreanu!..
Bătrân, slăbănog, să-l sufli și să cază! Cine conduce politica antievreiască în
guvernul nostru și cine face listele victimelor?” Interesantă reflecție... Și încă
una, de după ”eliberarea” României: ”8 septembrie 1944 (vineri),
București... Fața lumii s-a schimbat! Aroganții și profitorii de până ieri sunt
unii fugari peste graniță, alții cu sentinelă la ușă, alții ascunși în fundul
pământului. Deocamdată, este un învălmășag general – de entuziasm, de
ipocrizie, de natângie, de lașitate, de eternă prostie omenească! Toate
revoluțiile seamănă între ele /.../ Am văzut pe amicii mei Cocea, A.L. Zissu,
Em. Pauker, Otto Marcovici. N-am văzut pe Titel Petrescu, nici pe Pătrășcanu
– fiindcă e la Moscova –, nici pe Ion Pas, nici pe Arghezi.” În plus, nu avem
cum să știm ce ar fi spus / scris Mihail Sebastian, dacă mai era în viață, la
arestarea lui A.L. Zissu de către comuniști. Dar Gala Galaction a notat: ”25
aprilie 1954 (După clopotele de Înviere)... În jurul acestei aniversări s-a
făcut mai mult zgomot decât aș fi dorit.11 Afară de aceasta, urările de sănătate
și alți ani, peste cei 75 împliniți, mi-au sosit, amestecat, cu vești triste, cu
vestea executării lui Lucrețiu Pătrășcanu, cu vestea osândirii la închisoare
perpetuă a lui A.L. Zissu. Ca în fața îmtâmplărilor capitale ale acestei vieți,
am suspinat cu Psalmistul. (Ps. 39, 10).”
O comparație între cele două viziuni diaristice asupra lui A.L. Zissu ar
fi superfluă, ba chiar nepotrivită, deoarece Mihail Sebastian și Gala Galaction
emit impresii din poziții diferite, din condiții diferite (unul evreu, iar celălalt
român – și preot pe deasupra!) și, de asemenea, din condeie înmuiate în
cerneluri diferite. Le-am alăturat aici numai pentru a sugera cât de riscant este
să aplici verdicte definitive în cazul unui singur om și cum se sparg
”oglinzile” când stau față-n față. Darămite când ai în vedere categorii /
grupuri de oameni, cum să le ”marchezi”?!
Ei bine, A.L. Zissu nu a scăpat nici de acest avatar. Bazată pe clișeul
”toți evreii sunt comuniști” (clișeu care rezistă și azi cu destul succes) și fără
11
la 16 aprilie, Gala Galaction (1879 – 1961) împlinise 75 de ani și fusese sărbătorit între scriitori și în
presă;
186
să țină seama de realitatea documentelor12, Siguranța l-a urmărit cu atenție pe
liderul sionist. O dovadă e ”raportul” din 17 decembrie 1936, pe care-l
reproduc în continuare: ”Semnalatul din alăturata notă informativă se numește
ALEXANDRU I. (sic!) ZISSU, evreu, supus român, originar din București
(sic!), cunoscut ca autor al romanului Clopotele Mănăstirii Neamț (sic!13),
publicist și scriitor, simpatizant al mișcării comuniste, în care calitate a donat
sume de bani pentru apariția mai multor organe de presă, sub sugestia
Partidului Comunist din România. A fost membru al Asociației scriitorilor și
artiștilor evrei din București, organizație condusă de regizorul și publicistul
Iosif Sternberg, fost director al revistei idiș Die Woch, astăzi suspendată de
către Comandamentul Corpului de Armată, și Dr. Bickel, originar din
Cernăuți, ambii cunoscuți comuniști. A mai fost în legătură și cu publiciștii
comuniști și simpatizanți Ștefan Roll, Ion Călugăru, pictorul Victor Brauner și
alții. A colaborat și ajutat bănește revista simpatizantului comunist I. Ludo,
sub titlul Adam, care în prezent se află la Paris. De câțiva ani, Alexandru I.
Zissu a plecat în Germania și la Berlin a înființat o industrie pe care o conduce
singur, revenind numai din când în când în țară pentru scurt timp. În general,
Alexandru I. Zissu este cunoscut ca un om foarte bogat, simpatizant comunist,
ajutând cu sume bănești mișcarea revoluționară. La cazierele Direcției
Generale a Poliției nu este cunoscut.”14
Că sionismul, fie și în varianta ”profetică” a lui A.L. Zissu, nu putea
să aibă de a face cu comunismul se va vedea imediat după război, când adepții
mișcării au fost prigoniți din plin sub regimul lui Gh. Gheorghiu-Dej.
Conjunctură în care A.L. Zissu15 e arestat și anchetat o lungă perioadă (1951 –
1956), implicat în ”Procesul sioniștilor” și condamnat la temniță grea pe viață.
Dar va fi eliberat în 1956, cu ocazia grațierilor care au urmat morții lui I.V.
Stalin16, emigrând în Israel și murind acolo peste câteva luni (la 6 septembrie
1956).
(Continuare în numărul viitor al revistei)

12
în bogata sa activitate publicistică, A.L. Zissu a criticat adesea comunismul (uneori ”socialismul”), pe
I.V. Stalin etc.;
13
corect: Ereticul de la Mănăstirea Neamțu (1930);
14
cu titlul ”Identificarea scriitorului evreu, supus român, Zissu, aflat la Berlin”, documentul e păstrat la
ANIC, Colecția 50, D. 200; îl reproduc după Avangarda românească în arhivele Siguranței, Ed.
Polirom, Iași, 2008 (ediție îngrijită și prefațată de Stelian Tănase, în col. ”Istorii subternate”);
15
care reînființează ”Partidul Evreiesc” (în 1944), al cărui președinte de onoare fusese înainte de război;
16
Și – spune o ”legendă urbană” – după un telefon primit de Gh. Gheorghiu-Dej de la N.S. Hrușciov;
187
 Poesis

Poeme de
Amalia Rodian

Numai nopţi nedormite

Aici între aceste ziduri am fost fericiţi
zidurile sunt tot aici tu eşti foarte departe

ziua a murit de mult în zarzărul din dreptul ferestrei

mă ghemuiesc în pat şi mă tot gândesc la tine

aerul din încăpere crapă de dor
şi în jurul meu risipite pe jos
numai nopţi nedormite

dimineaţa deschid larg fereastra

respiraţia mi se umple de frezii

chipul tău mă dezleagă

de albele nopţi

ca să pot trăi ai apropiat soarele

Carnea mea caută căldura versului tău

Pe aici nopţile
sunt tot mai lungi şi mai reci

188
carnea mea caută căldura versului tău

albele mângâieri
cu care m-ai învelit la plecare
s-au zdrenţuit

genunchiul dezgoleşte trecutul mărturisit

acum frica loveşte fără milă pereţii

toamna-n oglindă se sparge în ţăndări

pe buzele mele îngerul a ruginit

şi nici măcar nu ştiu
cum să ies din lacrima aceasta
care tot mai tare mă strânge

Stau pe marginea unei lacrimi

O altă noapte
prinde rădăcini în palmele bătrânului
plecat din fotografia aceasta

pe străzi neştiute
un poem cu plâns de copil mă tot caută

singurătatea alăptează frica din mine

stau pe marginea unei lacrimi

şi ascult
cum lanţurile strigă o femeie frumoasă
pe nume

chiar acum tu intri în casă

ţinând o iarnă albă în braţe

fericită
mă furişez sub pleoapa ta stângă
şi plâng

189
 Poesis

Precum doi fluturi rănile noastre

Precum doi fluturi rănile noastre
s-au regăsit în vina de a fi însinguraţi

cheia a ruginit sub lacrimile reci

nu mi-am trădat niciodată umbra

şi mereu am ştiut
în câte silabe s-ar descompune mâna mea

secundele aleargă desculţe

prin ploaia de afară

undeva aproape
încă o femeie este vânată de ziduri

ţipătul ei sparge ora din sâmbure

Dintr-o lebădă albă tot încerc să te strig

Nu ştiu pe unde umblă arborii tăi
dintr-o lebădă albă tot încerc să te strig

abia noaptea târziu

ai ajuns la mine ţinând în braţe
un drum plin de răni

acum dormi
şi nu auzi ceasurile îngropate
în carnea mea încă tânără

luna zornăie în sudoare ca un ban de argint

şi eu aş vrea să fiu pământul tău

să rodesc pentru tine

să îţi port mormântul în mine

190
 Adrian G. Romila vă recomandă
Noul roman al Lilianei Corobca face o incursiune într-o istorie
tragică și riscant de transformat în poveste: deportările românilor din
Bucovina, luată de sovietici în 1940. Capătul drumului
(Polirom, 2018) respiră aerul tare al memorialisticii de tip
Anița Nandriș-Cudla, avem în el toate bornele dramatice
ale genului, așa de cunoscute din atâtea și atâtea relatări
ale victimelor adevărate: înfricoșătoarele ”ridicări”
nocturne din case, conform listelor făcute dinainte și
înmânate soldaților ruși; incredibilele reușite ale unora
de-a trece proaspăta graniță românească și de-a scăpa, la
limită, de arestări; cruzimea de-a fi îmbarcați în
nesfârșitele trenuri ”pentru vite”, gravide, mame, copii și bătrâni laolaltă,
despărțiți forțat de restul familiei (tații erau băgați în alte vagoane, pentru
alte destinații); trădările unora și rezistențele eroice ale altora; drumul
săptămâni întregi spre zonele siberiene, în spațiile aglomerate și insalubre
ale vagoanelor de scânduri, unde foamea, setea, nădușeala, mizeria și
slăbiciunea secerau vieți, fără alegere; încercările disperate de-a
supraviețui în zone ostile și necunoscute, pe timp de război, cu stigmatul
de veșnic inamici ai poporului sovietic; muncile epuizante și existența în
condiții subumane; tardivele reabilitări de după moartea lui Stalin și
inutilele întoarceri acasă, unde nimic nu mai rămăsese cum a fost. Cu un
corolar original: aspecte din viața ”nouă” de după 1990, atât de diferită și
de stranie, în raportarea ei la jumătatea de veac pe care a lăsat-o în urmă și
pe care n-ar putea-o asimila niciodată, în esență.
Ceea ce face din romanul Lilianei Corobca un superb poem
epic, deopotrivă tragic și tonic, în ciuda ororilor relatate atât de minuțios, e
perspectiva asumată a unei vocații − aceea a suferinței izbăvitoare. Ea vine
din acceptarea răului, din memoria frumuseții și din iertare. Eroina prin
ochii căreia se țese narațiunea e octogenara Ana Blajinschi, gata să fie
dusă la azil de către descendenți expatriați și conectați, ca toți tinerii
recenți, prin tot felul de rețele internautice, indiferente și opace la trecut.
Izolată într-o căsuță la poala pădurii, într-un sat basarabean, trăind simplu,
fără să deranjeze pe nimeni, bătrânica potopită de amintiri întruchipează în
destinul ei o parte din istoria zguduitoare a secolului XX. Dusă în stepele
Kazahstanului din Bucovina ciopârțită de celebrul Dictat, fetița inocentă de
la început va parcurge un drum care o va maturiza brutal. Cumplitele
întâmplări trăite vreme de zece ani îi vor răpi copilăria, pe care o va

191
 Lecturi

îngropa în buza Siberiei, o dată cu mama și cu speranțele primei iubiri. Va

asista la moartea rudelor și a prietenilor, va suporta foamete, violențe,
înstrăinare și marginalizări, va munci din greu (agricultură, pescuit,
croitorie) și va învăța indispensabila rusă. Sub presiunea statutului de
român deportat, va încerca să nu-și uite neamul și locurile de unde a
plecat. Chiar dacă, prin natura împrejurărilor, se va întoarce în cealaltă
provincie românească urgisită (Basarabia), chiar dacă se va mărita și va fi
martora morții celor dragi (soțul și unul dintre copii), chiar dacă va avea
certitudinea nedreptății, a absurdului și a răului gratuit, Ana Blajinschi nu-
și va pierde bunătatea și credința. Povestind strănepoților tot mai fascinați
de ce a trăit, ea nu doar salvează o lume prin cuvinte, ci predă o lecție de
sfințenie. Povestea ei exorcizează demonii, aduce lumină și completează
viața. Sfârșitul poveștii nu e și capătul drumului, ci un nou început. Fiecare
primește povestea pe care o merită și poveștile se întâlnesc reciproc, căci
ele înseamnă, după cum spune eroina, în final, dragoste, așteptare și
nemurire.
Inserând cântece, texte rituale și fraze rimate, descriind cutume
și tipologii specifice, Liliana Corobca propune un roman în care suferința
devine o captivantă poveste de viață și un teribil document antropologic.
Istoria nici nu e altceva, când un autor știe s-o spună atât de sublim, cu
atâta risipă de talent literar.

Experimentele ”deasuprarealiste” ale prozatorului nemțean

Bică Nelu Căciuleanu continuă și în noua carte, un pretins roman cu iz
autobiografic. De fapt, e o lungă narațiune
memorialistică despre copilăria, tinerețea și maturizarea
în orașul dintre munții Cozla, Pietricia și Bahrin. Prin
oglinda polimorfă a amintirilor (prin oglindă și prin
amintire, deopotrivă), naratorul leagă disparate
secvențe de viață de vise intense, de reflecții lirice și de
întâlniri afective importante, marcate grafic la tipar prin
varii tipuri de litere și de dispunere în pagină. Cred că
cel mai mult rezistă, în carte, pasajele brute (adică
neinvadate de intenții glosare) despre străzile, clădirile, curțile,
grădinile,cartierele și oamenii pitorești ai anilor 1950-1970, ”maidanul cu
amintiri”, azi atât de fascinante prin retrospectiva literară. Ar trebui
adăugate aici și pasajele despre părinți și prieteni, foarte duioase. Ieșit din
trup, ”hoinărind brambura pe nicăieri”, ”sufletul de condor” al
personajului (ambele etichetări aparțin autorului) regăsește târziu, prin

192
scris, un timp pierdut pentru totdeauna, peste care plutește, cu ochiul umed
de emoție șicu aripile larg deschise. O mică frescă a unui oraș la
începuturile socialismului și ”o fotografie de pe când eram”, bună de
privit/citit cu nostalgie, cam asta e Mahalaua Precista a lui Bică Nelu
Căciuleanu, (Crigarux, Piatra-Neamț, 2017). E o carte simultan personală
și colectivă, în care ai ce găsi.

Aflat la a doua ediție, eseul autobiografic Amor intellectualis

(Polirom, Iași, 2017) e, de fapt, „romanul unei educaţii”,
cum se și subintitulează, flaubertian, dar e, mai degrabă,
un hibrid memorialistic ce reverberează de la raporturile
dintre tatăl-magistru spre fiul său biologic, pe de o parte,
și dintre părinte spre fiii creaţi prin discipolatul
intelectual, de cealaltă. Sugestia titlului e luată chiar de la
unul dintre aceştia, Ion Funzetti, care-şi mărturisise
epistolar amor intellectualis magistri, „căutarea unui alt
părinte, electiv”, îmbrăcată în forma unei „adopţiuni
progresive, mergând până la identificare”. Autorul observă că, pentru cei
ca Ion Frunzetti, ca Edgar Papu sau ca Ion Negoiţescu, la fel ca şi pentru
el, „cel care aprindea lumina spiritului întrupa o ipostază a divinului”. Şi
cel care aprinde această lumină e, în carte, T., simbolul literal al
esteticianului Tudor Vianu. Identitatea vorbitorului, deşi evidentă,
păstrează o distanţă dintre „euri”, care e oricum productivă narativ, oricât
de mare e efortul metaliterar. Libertatea narării e aproape totală şi ea face
ca acest extraordinar roman memorialistic al lui Ion Vianu să însumeze
calităţi lirice şi, deopotrivă, confesive. Încrederea în literatură e deplină,
pornind de la încrederea generală în cărţi, în puterea lor formativă.
„Vremurile de fier” despre care vorbeşte autorul sunt tratate în primul rând
cu terapii culturale, cu lecturi canonice, cu discuţii interminabile cu
prieteni dragi (Matei Călinescu) sau cu amici ai tatălui, cu spontane
comentarii de texte celebre, cu audiţii de muzică clasică, cu ascensiuni
montane şi căutări ale unei împliniri desăvârşite pe toate planurile.
„Odgonul” narativ se desfăşoară dezordonat, cu laţe şi capete aparent
rebele, dar îşi păstrează grosimea, în ciuda tensiunilor divergente la care e
supus de memoria voit ramificată a subiectului care-l împleteşte.
Povestea e, aşadar, una a destinului individual, şi abia apoi una
de familie şi de generaţie. Personajul-narator se maturizează în umbra
zdrobitoarei personalităţi a tatălui, recuperând valorile adevărate ale
trecutului, într-o epocă al cărei prezent întunecat (anii ’50 ai secolului

193
 Lecturi

trecut) se impunea, în România, cu violenţă. În „biroul negru” al lui T.,

izolat de restul casei printr-o uşă de stejar, cu rafturi imense de cărţi
frumos legate, cu portretul lui Schopenhauer, pe perete, cu teancuri de foi
albe pe masa de scris, care se transformau, tainic, în volume publicate,
copilul şi apoi tânărul ascultă fermecat discursurile tatălui. Afară se
petreceau lucruri cumplite, erau arestaţi oameni, mulţi dintre apropiaţi, se
punea problema rezistenţei şi a compromisului, a martiriului şi a
lichelismului, a morţii şi a vieţii. Pentru tânărul din roman, la fel ca şi
pentru tatăl său, „amor veteris mundi”, iubirea lumii vechi, ascunse între
coperţile marilor cărţi, se ridică peste mizeriile istoriei potrivnice. Deşi nu
lipsesc momentele de revoltă, unele rezolvate în experienţe bahice şi
sexuale (ca-n orice tinereţe întrebătoare), refugiul în eternitatea marii
culturi se opune ferm efemerităţii cotidiene şi înalţă mereu un zid protector
împotriva vulgarităţii de fiecare zi. Opţiunea pentru limbile clasice, la
început (şi cine se mai decidea pentru limbi clasice, când viitorul marii
industrii socialiste bătea la uşă?), concretizează întreaga adolescenţă
petrecută în preajma culturii, iar cotitura spre medicină şi psihiatrie, mai
târziu, urmează dictonul clasic „medice, cura te ipsum!”. Curăţirea de sine
nu e consecinţa credinţei, spre care încercase să-l îndrepte harismaticul
principe cleric Vladimir Ghika sau tomistul Edgar Papu, dar e o formă
similară ei, e credinţa în valorile umanismului occidental, în care fusese
crescut. La ea se adaugă grija pentru suferinţa celor apropiaţi şi pentru
suferinţa căutărilor proprii, în preajma unor „anestezii psihice dureroase”
şi a unui „timp care stagna”. Drumul întortocheat al sinelui romanesc din
Amor intellectualis porneşte din atmosfera familiei, intens colorată
cultural, din moşirea paternă şi din pasiunea amiciţiilor spirituale, dar
colectează opţiuni din cele mai diverse surse, mai toate tatonări înspre oaze
de perenitate. Destinele dramatice ale unora dintre personaje, micile
întâmplări relatate, amintirile despre unul sau altul, frânturile de discuţii,
cioburile de realitate nu fac decât să completeze atmosfera unei epoci în
care valorile inversate bulversează mai vechea existenţă firească sub
auspiciile culturii.
Roman al formării, cartea lui Ion Vianu alunecă subtil în poezia
platonică a iubirii Ideilor, într-o lume care începuse să le uite. Doar că
iubirea, o recunoaşte însuşi povestitorul, dacă i-a încălzit în „iarna polară a
spiritului”, nu le-a lăsat tuturor demnitatea intactă. El şi ceilalţi fii ai
magistrului T. au testat din plin, fiecare în felul său, gustul aromat al unei
esenţe rare. Pentru generaţia lor, aceasta a risipit iremediabil în eter
ingredientele care o alcătuiau, Binele, Adevărul şi Frumosul. Amor
intellectualis magistri decade, melancolic, în amor veteris mundi, dându-i

194
cumva dreptate chipului pesimist ce patrona spiritual „biroul negru” al
marelui dispărut.

Ca și celelalte cărți ale antropologului Vintilă Mihăilescu. Hotel

Ambos Mundos. Scurt eseu de antropologie borgesiană(Polirom, Iași,
2017) nu iese din tiparul eseului dens, persuasiv, cu deschideri intelectuale
remarcabile amintit. Scrisă alert în urma unei experiențe cubaneze ”la fața
locului”, cartea e așezată sub două efigii semnificative. Prima e cea a unui
travelling sugerat de Borges în Istoria eternității: ”generalul” poate fi,
uneori, mai intens decât ”concretul”, căci una e să vezi câmpia sud-
americană întinsă și bărbații sorbind ceai de mate (ceva foarte vag), și alta
e să afli că întinderea se numește ”pampas”, iar bărbații, ”gauchos” (ceva
care trezește interesul). A doua e dată de arhitectura unui hotel din inima
Havanei (acolo a și poposit autorul), cu fațadele bifurcate pe două străzi
divergente, de unde ideile de contrast, constantă, autenticitate și
continuitate, în jurul cărora se organizează perspectivele din carte. Totul s-
ar putea reduce la ”ce facem cu ”Celălalt”, adică la disputa dintre
Sepúlveda și Las Casas, din secolul XVI, cu privire la pretențiile
spaniolilor colonizatori asupra indienilor americani. Mai pe scurt, ca
proces mental al unuia (european, în speță) față de Celălalt, discursul
antropologului presupune mereu precauția subiectivității, prejudecata
generalizărilor pripite și teama inevitabilă de ficțiune. Cum ai putea scrie,
altfel spus, despre o lume atât de colorată cotidian și de alunecoasă istoric
precum cea cubaneză, dacă, după ce ai cunoscut-o îndeaproape, nu operezi
cu mecanismele ”marilor narațiuni” prin caremarea cultură europeană (a
colonialiștilor, a cuceritorilor, a celor pretinși superiori) s-a impus? De aici
apelul la un hedonism asumat al discursului, la eclectism referențial și la
evitarea concluziilor definitive. După ”perioada de penitență
postcolonială”, susține autorul, antropologia trebuie să ia în considerare
din nou, cu responsabilitate, ”marile narațiuni” și alte ”ficțiuni mai
adecvate, mai morale”, căci antropologia e azi mai degrabă o știință
”pentru om”, decât una ”despre om”. Între altele, titlurile celor șase mici
capitole sunt sugestive, în acest sens, folosind cuvinte-umbrelă foarte
generoase cu eseistica intimității și a alterității: Alibi, Contraste, Lumea
noastră, Lumea lor, Lumea mea, Pledoarie.
Sigur, nu lipsesc din carte impresiile de simplu călător (cu tot cu
reproducerile foto): străzile, arhitectura, oamenii, obiceiurile, discuțiile,
bucătăria, viața privată și cea oficială, trimiterile la istoria recentă sau
veche a zonei, confirmarea sau infirmarea unor mituri (omniprezența

195
 Lecturi

mașinilor retro, stranietatea unui comunism care permite micile inițiative

private, divinizarea turistului străin, trabucurile, romul, sărăcia, ascendența
slavery și afro, omniprezența muzicii și a dansului, raportarea la liderii
politici etc.). Ele sunt discutate, însă, cu instrumentarul antropologului
comparatist, care poate face cronologia unei anumite tipologii și o poate
insera într-un tabel al analogiilor relevante, care să clarifice atât o cutumă,
cât și reacția modernului în fața ei. De pildă, cele două arhetipuri ale
mobilității moderne – turismul și vilegiatura – acoperă, în
opinia lui Vintilă Mihăilescu, marea diviziune dintre
nomazi și sedentari, așa cum călătoria poate fi subdivizată
în pelerinaj (”oameni spre obiective recunoscute”) și
aventură (”indivizi spre obiective necunoscute”), cu
variate nuanțări generate de ”religia” autenticității.
Evidenta descătușare prin extimizare, muzică și mișcare,
observabilă peste tot, în societatea cubaneză, s-ar datora
renunțării la ”civilizația corsetului”, specifică moralității
severe (și creștine) a Lumii Noi.
Ce rămâne, totuși, din experiența antropologului condiționat
(uneori împotriva voinței lui) de bibliotecă, în țara lui Fidel Castro și a
ritmurilor Compay Segundo? O colecție de stampe, de evenimente locale
spontane, disparate și notabile în jurnal? Autorul răspunde borgesian,
încercând să clarifice ce e ”realismul magic”: ”definirea metaforică a unei
realități istorice cu sens, a Poveștii care conferă un rost curgerii fără sens a
vieții umane. O «poveste» care, fiind «realistă», devine «reală».”
O Cuba profund subiectivă, o frumoasă poveste cu imagini,
istorii și idei, asta e eseul lui Vintilă Mihăilescu.

Plină de ironie suculentă, Pantere parfumate(Polirom, Iași,

2017) spune povestea eroi-comică a unui documentarist
român (stabilit de mult la Bruxelles), specializat pe zona
dintre Asia și Europa (la fel ca Dan Alexe, autorul
însuși), care vrea să filmeze locurile prin care a trecut,
odinioară, Alexandre Dumas, în periplul său prin Rusia
secolului XIX. Neîncrederea comisiei franceze care
trebuia să-i acorde finanțarea nu e decât motorul ambiției
unui creator care disprețuiește profund și rațiunile
occidentale de tip politically correct, și comoditatea
planurilor antefixate. Chiar și fără susținere oficială,
filmul trebuie făcut, pentru că merită subiectul, pentru că-l incumbă pe
marele Dumas, pentru că locurile de filmare sunt deja cunoscute, pentru că

196
prejudecățile societății vestice mai trebuie, din când în când, sfidate
(protagonistul vrea, de exemplu, să filmeze în direct o amputare a mâinii
unui presupus hoț, executată ca aplicare a cutumelor islamiste locale). E
nevoie, totuși, de bani, chiar dacă unele dintre costuri sunt acoperite de
câțiva dubioși protectori ceceni, prieteni mai vechi, legați prin nevăzute (și
periculoase) fire și de mafia rusească, și de teroriștii musulmani, și de
rebelii georgieni, și de agenții din fostul KGB. Conștientă de acest context
alunecos și imprevizibil, iubita Eva își vinde galeria din București și,
fiindcă oricum avea de organizat expoziția unui alt amant român la
Moscova, Vladikavkaz și Tbilisi, acceptă aventura alături de bărbatul pe
care-l cunoscuse pe facebook. O cucerise cu acrobațiile lui intelectuale, cu
statutul de artist și cu o disponibilitate erotică analoagă, manifestată
inclusiv prin fantezii sexuale înregistrate și stocate, reciproc, pe device-
urile personale. N-a lipsit, de altfel, pe lângă alte exotisme, promisiunea
unor libertăți erotice asezonate cu peisajul asiatic, ca alternativă la banalele
acuplări europene.
Avem în noua carte a lui Dan Alexe un fel de roman de
călătorie, care combină tribulațiile erotice ale cuplului post-modern cu
aventurile sinuoase prin fosta URSS, menite să redeseneze impresiile lui
Dumas despre spațiul unei Rusii veșnic necunoscute. Și multe dintre aceste
impresii sunt confirmate peste timp, inclusiv faptul că nimic din ce-ți
plănuiești nu iese conform planurilor, odată ce ai trecut de Moscova, încă
europeană, spre Asia, peste Caucaz. Lucrurile-i scapă protagonistului de
sub control, iar evenimentele capătă, treptat, aerul comic, surprinzător și
violent din filmele unui Alexei Balabanov. Încurcăturile sunt de toate
felurile, printre dizidenți ascunși, lideri megalomani, mercenari de toate
culorile și locuri unde marea istorie occidentală a eșuat, iar legile n-au
nicio tangență cu democrația și libertățile fundamentale. Nu lipsesc crizele
de gelozie, răpirile de datornici, înfruntările politice, urmăririle cu mașini
și drone, exploziile de bombe, sclipirile de kalașnikov, intersecțiile cu
potentați și spioni, tentativele de viol și asasinatele subite. Adesea,
rezolvările nu sunt deloc cele dorite, iar divergențele etno-culturale dau
ocazia unor excursuri despre epoca post-sovietică a zonei puțin accesibile
neinițiaților. Cu Lada rablagită a recuperatorilor ceceni sau cu vaporul
strâmt, mirosind a urină, însoțit de camera de filmat, ghinionistul cuplu
explorează necunoscutul din relația lor și din micile state intra- și trans-
caucaziene. Periplul, desenat într-o mică hartă, la început, ne poartă de la
Moscova la Marea Caspică, urmând cursul Volgăi și al orașelor prăfuite
din fosta URSS, și apoi prin sătucele din munți, prin Baku, Tbilisi, Poti și
Batumi ajungem până la Marea Neagră, traversată în final cu vaporul până

197
 Lecturi

la Constanța. Printre hohotele de râs trezite de desfășurare și de replici,

pitorescul decorului se împletește cu eseistica politică, așa încât exotismul
romanului nu e doar al geografiei narative sau al gimnasticii sexuale
defulatorii, preferate de eroi.
Discret intelectual, puternic colorat și savuros, în scene, romanul
lui Dan Alexe e și o subtilă parabolă despre ratare, așa cum îi stă bine unui
roman aproape rusesc. La fel ca panterele parfumate, presupusele animale
de companie ale unui magnat local, și planurile europenilor pentru limes-ul
caucazian rămân ce-au fost întotdeauna − un vis.

Cred că Acasă, pe drum. 4 ani teleleu (Humanitas, București,

2017) adună datele de gen ale unui eseu hibrid, ale unei cărți on the
road:jurnal de călătorie, reportaj despre viața printre
cei defavorizați, lungă lecție de educație civică,
incursiune autoscopică în intimitatea unui cuplu
vagant, trăind zi și noapte, alături de un cățel, într-un
spațiu minuscul, care înghite tot felul de distanțe, pe
șosea, gest îndrăzneț, riscant, epatant și aproape
incredibil de sfidare a convențiilor sociale, evadare
hipster din cotidian.
Cu superbe reproduceri după fotografii
reprezentative pentru cei patru ani ”teleleu” (oameni, peisaje, varii
decupaje autoreferențiale), cartea cuplului Elena Stancu-Cosmin Bumbuț e
o veritabilă non-ficțiune de aventuri, un discurs mixt, la granița dintre
diaristică, travelbook și schițe de analitică sociologică. Avem de-a face cu
o narațiune ”adevărată” și empatică despre cum arată România a outsider-
ilor, mai întâi, apoi despre cum poți atinge fericirea călătorind în doi (n-am
pus și câinele), fără să bifezi niciuna dintre rețetele de fericire pe care
normele ”clasice” le presupun (căsătorie, domiciliu cu adresă, program pe
ore fixe, copii, anturaj legitimant etc.). Ceea ce constituie ”acasă”, în carte,
e doar realitatea mobilă a unei incursiuni înăuntrul și în afara iubirii, căci
viața începe, cu adevărat, în momentele de ”după ce parcăm mașina”.
Iubirea e liantul tuturor experiențelor prin care trec cei doi protagoniști,
asumate narativ de vocea feminină: conviețuirea într-un perpetuu
provizorat personal, amplificat de spațiul minuscul al rulotei; asigurarea
veniturilor și a proviziilor minimale, pentru următoarea perioadă; căutarea
unui traseu sau al unui loc de campat, într-o zonă necunoscută; traiul
temporar printre comunități de romi, printre deținuți, printre săraci
irecuperabili, printre homleși și aurolaci, prin centre pentru copii și tineri
cu dizabilități; invazia păduchilor, proximitatea mizeriei și a bolilor;

198
oprobriul ignorant al celorlalți, semenii ”normali”; abuzurile autorităților
care nu fac, adesea, decât să agraveze situațiile. Afecțiunea e cea care
susține tonusul cărții de la un capăt în altul, iar iubirea lor (și cea reciprocă,
și cea pentru semeni) e doar un gest firesc, riscant și asumat, care
contrariază manifest, deopotrivă, prietenii, părinții, toată ”lumea bună”. De
o parte sunt ei doi, blamații care au ales o altă cale, de cealaltă sunt cei
care cred că a fi împlinit înseamnă a trăi numai și numai într-un singur fel.
De aici, spiritul de aventură, de explorare a unui necunoscut incitant și
provocator, intim și extim, personal și social, național și transfrontalier. E
vorba de aceleași valențe ale iubirii, care circumscriu povestea tandră a
unui cuplu autoizolat în propria lui celulă de viață. Din ea se hrănesc
celelalte povești, ale oamenilor lângă care au stat, și unele dintre ele sunt
dramatice.
Când nu admiră locuri exotice, în vacanțe (nu-s deloc numeroase,
în carte, momentele, ele sunt mai degrabă intense), protagoniștii își petrec
aproape tot timpul în rolul unor veritabili Don Quijote post-moderni.
Printr-un admirabil, voluntar și consecvent eroism, ei sunt asistenți sociali
dăruiți, martori testimoniali ai celor marginalizați. Autorii povestesc cum
au suferit și au plâns alături de cei lângă care au stat, cum au încercat să-i
ajute educându-i, rezolvându-le probleme de sănătate, participând la
evenimentele importante ale vieții lor, suportându-le prezența și scriind
despre ei. Lucrurile nu s-au schimbat, în urma activității și a scrisului lor, a
rămas doar frumusețea dureroasă a gesturilor gratuite, continuate la limita
sacrificiului. Gesturile celor doi au transmis gratuitea și poveștii despre
ele. Ea nu a avut impactul social dorit, care să semnaleze autoritățile
îndreptățite sau să transforme mentalitatea majorității, care să provoace,
deci, schimbări. Dincolo de satisfacția autorilor de a fi făcut ceva pentru
semenii lor, acolo unde nu s-a făcut mai nimic, răsplata vine mai degrabă
pentru cititori: e farmecul estetic al poveștilor despre oamenii uitați ai
României, spuse după ce detaliile experiențelor marcante s-au decantat, în
spațiul strâmt al unei rulote. ”Acasă” e, de fapt, ”pe drum”, sub auspiciile
iubirii, într-o luptă permanentă cu inerția și convențiile, dar respirând din
plin libertatea de a pleca oriunde și oricând, de a scrie și a transmite
celorlalți ceea ce nu se vede, din ”aproapele” nostru, dar merită descoperit.

199
 Dosar

Lecţia
supravieţuirii la
Turnul Babel
Sylvia Trăistariu – „Quo vadis?”

Sylvia Trăistariu este, fără îndoială, una din „vocile” plastice cele
mai originale din peisajul artistic nemţean, lucrările sale sunt parte dintr-un
spectacol complex, surprinzător, provocator chiar. Într-o societate hiper-
dinamică, în care istoria se face şi se desface continuu, pînă la banalizare,
sub presiunea noilor paradigme sociale şi umane, artistul e un observator
uluit care extrage înţelesurile şi subînţelesurile la modul propriu, ca un
alchimist care modifică structura materiei comune pentru a o înobila. După
Victor Brauner, după Iulia Hălăucescu, după Nicolae Milord, Dan Cepoi
sau Constantin Filimon nu poți veni oricum în spațiul plastic nemțean,
predecesorii devin maeștri și etaloane de valoare prin prisma unei coerențe
inter/generaționiste. Acest lucru pare să fie bine înțeles de Sylvia
Trăistariu, artist care are girul şi „expertiza” maestrului Marin Gherasim:
„În cadrul celei mai tinere generaţii de artişti-pictori, Sylvia Trăistariu se
remarcă printr-o curiozitate vie pentru fenomenul vieţii contemporane,
pentru dinamica şi adesea strălucirea lui şi pentru aspectele periculoase
pentru fiinţa umană – consumismul iraţional, obsesiv, goana după bucuri
materiale în daunacultivării moral-spirituale, trăirea extrovertită a omului
care îl îndepărtează de sine dar şi de semeni, incapacitatea de a mai
contempla lumea, de a urca treptele desăvârşirii spirituale”. Toate aceste
direcţii şi tendinţe din societate s-au regăsit în expoziţia „Quo vadis?”
deschisă în această vară la Muzeul din Artă din Roman, prilej cu care
Sylvia Trăistariu şi-a reconfirmat pentru publicul romaşcan identitatea de
artist neliniştit, de spirit care transformă retorismul din titlul expoziţiei
într-o serie de răspunsuri artistice curajoase, polemice adesea, memorabile
în cea mai mare parte. „Personajul” din lucrările Sylviei Trăstariu este
omul de azi aflat la confluenţa unei civilizaţii haotice, un om trăit de

200
contexte, disputat de o piaţă tot mai largă şi tot mai aglomerată în care
încap de toate, mai puţin sufletul, interioritatea, raţionalitatea chiar.
Întrebarea „Quo vadis, Domine?”, adresată retoric de Sfântul Petru lui
Iisus Hristos, pe care îl întâlneşte în timp ce se pregătea să plece spre
Roma, are azi un răspuns tot mai inconsistent. În lucrările Sylviei
Trăistariu cuvintele care se citesc în magma de culori şi expresii plastice
sunt un răspuns care poartă marca vremurilor noastre: Metro/ KFC/
Kaufland/ virtual/ facebook/ mall/ hedonism/ rezervări/ hot dog/ market/
criminalul/ dependență/ shoping etc. Iar un cuvânt scos din „contextul
vorbirii”, adăugat unui context plastic, capătă brusc semnificaţii nebănuite,
multiple, ajută la identificarea vulnerabilităţilor şi a obsesiilor din epoca
noastră. În ce lume se întâmplă toate astea? Într-o lume aglomerată,

obosită de agitaţia continuă pentru o supravieţuire care se confruntă

cotidian cu elementele unei Apocalipse relativ vesele, inconştiente,
asumată ca în celebra „sărbătoare a măgarilor” la care s-a referit Nietzsche.

Un scriitor american, Jonathan Safran Foer, făcea o observaţie

paradoxală în legătură cu nivelul „aglomeraţiei” de azi: „Ah, viii de astăzi
sunt mai mulți decît morţii dintotdeauna, încît dacă toţi cei vii ar vrea să

201
 Dosar

joace rolul lui Hamlet nu ar fi îndeajuns scăfîrliile ca să prezinte un Yorik

credibil.” Contextualizată unui nou (şi firesc) avangardism, pictura Sylviei
Trăistariu are în centru tentativa de restaurare a paradigmei umane, una
care să recupereze miturile originare, întemeietoare. Biserica devine
universală prin artă, cum arta a devenit inspirată prin Biserică. Emil
Dobridan spune, de altfel, despre tendinţele din pictura Sylviei Trăistariu:
„ ... păşeşte pe urmele unor mari artişti ca familia Zidaru sau Sorin
Dumitrescu şi încearcă să redescopere unele valenţe estetice ale relaţiei
semn-simbol ale paleocreştinismului. Aceste simboluri eterne ale omului
creştin, tratate în game cromatice abstraxte, dar păstrând aluziile figurativ
simbolice, pot avea un anumit potenţial expresiv pe tărâm plastic.”

Pictura Sylviei Trăistariu este, în esenţă, o desfăşurare reflexiv-

spirituală a unei teme generoase, la îndemână, redefinirea omului în istoria
recentă şi de perspectivă, ca fiinţă care nu vrea să ia locul lui Dumnezeu, ci
încearcă o conlocuire. Şi dacă există „o morală” a expoziţiei Sylviei
Trăistariu, aceasta e că dacă strada e parte a unui Turn Babel, Biserica şi
Arta sunt locul în care toţi cei care intră, indiferent de naţie, de aspiraţii, de
sensul căutării, vorbesc şi se înţeleg în aceeaşi limbă.

Adrian Alui Gheorghe

Piatra Neamţ, august, 2018

202
 Eseu

„Din inima
inimii”

un eseu de Magda Ursache

„Mai departe nu m-aş duce

Dă-te, dă-te doar puţin mai într-o parte.
Fă-mi şi mie loc pe cruce”.
Lucian Blaga

„Lacrimile spală ochii şi-i fac frumoşi, pentru că

spală inima şi o fac transparentă; frumoasă şi nevinovată”.
Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica.

Sintagma din titlu aparţine Aurei Christi. Îi mulţumesc pentru

„inima inimii”, ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „văzduhul inimii”; Fericitul
Augustin vorbeşte despre „urechea inimii” (aura cordi absurdescere), de
„gura inimii căscată”, dar şi de „lăstarul inimii” ori de „ogorul inimii”,
stăpânit de Dumnezeu. Bineştie Aura că, de aproape 5 ani încoace, dau
semn din infern, cu dragoste (v. Poveşti de iubire, „Contemporanul, Ideea
Europeană”, mai 2017): „Magda Ursache scrie că «trupul subţire, de abur,
al celui plecat îl văd şi eu» şi îngrijeşte, mai departe, manuscrisele lui
Petru Ursache”. Da, respir încă, trag în piept aerul iubirii mele pentru
Bătrânu: aer „rarefiat, lumesc şi atât de… nelumesc totuşi”. Pare
neverosimil? Chiar este. Viaţa mea după viaţă a început în noaptea
Schimbării la faţă, din 6 spre 7 august, 2013. Ca-n Laur, romanul lui
Evgheni Vodolazkin: „Istoria dragostei tale abia acum începe. Acum,
Arseni, totul o să atârne de puterea dragostei. Şi, fireşte, şi de puterea
rugăciunii tale”. Dar pentru cei care l-au împins în moarte pe Petru, în
203
miezul verii, nu mă pot ruga, deşi Aura Christi o cere: „iartă, iartă, iartă”
(aşa cum iarba iartă talpa piciorului)”. Mi-o cere şi iertătorul meu
Confesseur, Părintele Profesor Ioan Cr. Teşu, repetându-mi că iertarea ne
îmbunătăţeşte fiinţa, ne-o curăţă, ne-o luminează. Nepreaştiind să iert, iert
greu (întâi să-şi ceară iertare doctoraşul cel viteaz, croitor de stenturi, pe
urmă îl iert), dar răbdarea în suferinţă o deţin. De la Părintele Arsenie
Papacioc ştiu despre suferinţă că este „singura catedră supremă de
teologie”.
Privindu-l pe duhovnicul-reper I.Cr. Teşu, pot spune –mutatis
mutandis - ca Petre Ţuţea despre Mircea Eliade: este „om religios împlinit
şi-mi asum pe deplin afirmaţia.Excelent per orationem, dar având totodată
darul scrisului, mereu clar ca lumina zilei, cu dăruire de sine, tipăreşte
carte după carte, cu bibliografia bogată şi mereu îmbogăţită, bogată şi sub
aspectul conţinutului de idei. În zamişnic (cuvânt vechi) deţine belşug de
nume şi de scrieri filocalice; citatul memorabil îi stă la îndemână.
Demersul Părintelui Teşu este mereu hotărâtor în vremi închise, ca
ale noastre, când mulţi sunt setoşi în a ponegri biserica şi credinţa
românilor, deşi avem sfinţi de pus în lumină, oamenii cereşti (cum le
spune Ioan Gură de Aur) ai temniţelor, care s-au putut ruga şi pentru
torţionari, şi pentru cei ucişi de ei.
Acum, da, apele sunt otrăvite, nu când striga Brateş, la TVR
Liberă, că sunt. Biserici vechi, ca aceea din Vinţa de Alba, sunt înecate în
iazul de decantare a sterilului. Şi n-am crezut că va mai ajunge (ca-n lacul
Bicaz) vreo biserică pe fund de lac, fie din Moldova, fie din Munţii
Apuseni, cu cimitire săteşti cu tot, cu cruci cu tot. La Vinţa, în 13 aprilie
2018, s-a slujit ultima liturghie, ca, apoi, apa acidă să ajungă la obrazele
sfinţilor de pe ziduri.
„Jos porcăria!”, a urlat Leana Ceauceaşcă şi a căzut biserica Sf.
Vineri. Acum aud (ştire sau neştire, nu mai ştiu) că se va ridica o moschee
chiar pe pământul aparţinând Brâncovenilor, omorâţi pentru că nu s-au
lepădat de credinţa ortodoxă. Iar analistul Cristian Pârvulescu, preşedintele
asociaţiei „Pro Democraţia” susține (pe Digi 24) că Stalin a fost antisemit
pentru că avea „formaţie de preot ortodox”. Zău? Sub cizma tătucului, din
29584 de biserici, mai erau, în 1940, aproximativ 500. Şi tot Stalin scotea
revista „Bezbojnic”.
Optimistul Profesor-Preot I.Cr. Teşu (şi cât îi admir optimismul!) şi-
a intitulat o carte cu cuvintele cuviosului Porfirie: „Simt boala ca iubire a
lui Hristos”, subtitlul fiind: Sensul mântuitor al suferinţei (ed. Eikon,
2017; ed. Doxologia, 2018). După cartea care ne învaţă că trebuie să vezi
în boală un semn ceresc, că trebuie să rabzi, să nu cârteşti (nu scrie Nicolae

204
 Eseu

Delarohia, în Jurnalul fericirii, despre „dulceaţa pâinii mucezite”, hrana

închisorii?; pentru că închisoarea comunistă a fost o Academie a
suferinţei), Preotul Profesor ne descoperă terapia prin lacrimă.
Aşadar, după ce preotul de mir a predat mirenilor lecţia răbdării în
chin, a venit altă lecţie: Nu te văita, nu întreba „De ce, Doamne?” Cu
spusa lui Matei (10, 30), în traducerea lui Bartolomeu Anania, pe care o
prefer: „Vouă însă toţi perii capului vă sunt număraţi”. Sau, pentru a spune
ca poeta Lucia Negoiţă: „până şi vrabia cade cu ştirea lui Dumnezeu”.
Durerea, pe care Hrisostomul ne cere s-o îndurăm din tot sufletul,
poate fi atenuată prin lacrimă. După Sf. Simeon (apud Teşu), prin „multa
mângâiere a lacrimilor de fiecare zi”. Cuvântul cere iertare, lacrima duce
la metanoia. În formularea eseistului: „Când orice cuvânt tace, despre
pocăinţa şi dragostea noastră de Dumnezeu vorbesc lacrimile” (Teologia
necazurilor, p. 394).
În ordinea lecturilor mele, Teologia necazurilor (ed. Sf. Mina, 2018)
a venit după „Simt boala ca iubirea lui Hristos”. În fapt, Teologia… este a
doua ediţie, la distanţă de 20 de ani faţă de prima. În Cuvânt înainte,
arhimandritul Teofil Pârâian de la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de
Sus, susţine că fiecare cititor poate începe lectura „cu ce-l interesează mai
mult” din această carte foarte folositoare de suflet. Eu am ales din lucrare
capitolul bine întocmit Darul lacrimilor, cu subtitlurile: Izvorul plânsului
şi al lacrimilor duhovniceşti; „Botezul lacrimilor” – rod al pocăinţei
permanente; Plânsul duhovnicesc cel de fericire făcător; Tipologia
lacrimilor (p. 365-400).
Scriam în altă parte că fiecare carte a Prof. Pr. Ioan Cr. Teşu e ca o
bisericuţă dintr-un lemn, însă Teologia necazurilor tinde spre catedrală.
După ce a demonstrat că icoana are puterea să învingă haosul, că suferinţa
răbdată mântuieşte, Părintele ne descoperă terapia prin lacrimi, tehnica
lacrimilor. Una dintre cele 9 fericiri ale lui Iisus: „Fericiţi cei ce plâng, că
aceia se vor mângâia”.
Îmi spunea Adrian Alui Gheorghe: „Am plâns la morţi neutre, dar nu
am plâns la moartea mamei…! Mi se părea că-i deranjez calea”. Eu,
dimpotrivă, cred că Petru simte vibraţia rugii mele, aşa cum îmi vede şi
lacrima, care ţâşneşte din adâncul fiinţei şi oglindeşte fiinţa. Prietenii mă
sfătuiesc să nu plâng ca să nu-i tulbur trecerea. Nu poate fi adevărat. Încep
dimineaţa cu „câteva lacrimi mari” (Vodolazkin) şi privirea mi se
limpezeşte: parcă mă aşează cineva în mintea lui. Am ajuns la ceea ce
Petru Ursache numea „dragoste-sacrificiu”? Nu, nu văd sacrificiul, e
altceva: o identificare cu el. Aşa înaintez pe singura cale posibilă.

205
 Sunt multe feluri de lacrimi bune: lacrimi de necaz, lacrimi din
culpă, lacrimi de deznădejde şi lacrimi din milă; se plânge din lipsa
bucuriei, plâng cei obritis corda (etnosoful ştie că se moare din inimă rea),
dar cea mai dureroasă lacrimă e a dorului-dor. Numai că „împlinirea
dorului” (Sf. Maxim Mărturisitorul) tot prin lacrimă se întâmplă. Şi prin
ruga continuă. Mă rog la serafimul albastru, cu 3 perechi de aripi, dăruit de
sculptorul Vlad Babcineţchi. Am o căruţă de sentimente şi o găleată de
lacrimi. Dacă te rogi cu „inima în brânci” (cum scrie marele poet Ştefan
Baciu), se întâmplă ceva misterios: ruga capătă puterea de a expia, de a
izbăvi. Rugăciunea e liniştire în coşmar, sprijin în disperare.
În rândurile de mai sus, a fost vorba despre plânsul natural, firesc,
despre lacrimile aşa-zicând particulare, plâns aflat pe treapta de jos. Există
şi lacrimi condamnabile: din păcat, din trufie, din laudă deşartă. Există,
însă, după Sf. Grigorie Palama, şi „botezul lacrimilor de umilinţă”, un
botez al lacrimii prin lacrimă.
Am reţinut din Teologia necazurilor că la iluminaţii în suflet („elita
duhovnicească”, aşa cum o numeşte autorul), „rugăciunea devine stilul sau
ritmul vieţii înseşi”: „ei devin rugăciune” (subl. mea, Magda U.). Iar pe
treapta superioară a rugăciunii se întâmplă o căldură surprinzătoare,
„suprafirească”; când vine şi lacrima, „roadă a rugăciunii curate şi
neîmprăştiate” (passim, p. 307), „căldura se topeşte în râul lacrimilor”.
„Lacrimile dorului de Dumnezeu dau sufletului «dulceaţă
negrăită»”(Sfântul Simeon Noul Teolog). Sau, după Sf. Paisie Aghioritul,
drag eseistului: „Iisus este dulce, iar celui care îşi varsă amărăciunea
durerii înaintea Lui, aceasta i se preface în sirop dulce”.
Repet: e vorba de plânsul duhovnicesc, harul fiinţei îmbunătăţite.
Sunt „lacrimi de bucurie, de copleşire, de smerenie în faţa măreţiei şi
bunătăţii divine”. Aici se cuvine să trimit la „înţelepciunea smereniei”, de
care vorbea Saint-Exupéry în Citadela: „singura pe care o putem dobândi
noi, oamenii de rând”. De ajuns la lacrima harismatică e greu, dar cred în
„lacrima curăţitoare”, în „plânsul care bate la uşa cerului” (Sf. Ioan
Scărarul”).
M-am sprijinit, în notele mele, pe Poet/ Poetă, care sunt copiii lui
Dumnezeu şi care tind să acceadă „din inima inimii” la „cerul cerului”.

206
 Două meditații de
Pr. prof. univ. dr.
Ioan C. Teșu

Lumea - capodoperă a frumosului divin

Dionisie Areopagitul, scriitor creștin din perioada primară a
Bisericii, vorbind despre atributele lui Dumnezeu, situa în centrul acestora
frumusețea, considerând că Dumnezeu este Frumosul prin excelență sau
prin ființă. El arăta că, între calitățile Sale, Dumnezeu are în Sine „mai
înainte de tot frumosul în mod superior, frumusețea izvorâtoare”. El este
„atotfrumosul și suprafrumosul și pururea existent și același frumos”.
Frumosul acesta divin a fost împărtășit operei Sale, fiind „începutul tuturor
sau cauza făcătoare a tuturor”. Susținându-le și mișcându-le pe toate prin
dragostea de frumusețe, desăvârșirea în frumos devine „capătul tuturor”,
„cauza iubită și finală (căci toate se fac pentru frumos) și exemplară, căci
toate se definesc conform lui”. Concluzia sa este că „nu există ceva din
cele ce sunt, care să nu se împărtășească de frumos și de bine”.
Operele Sale poartă toate acest caracter de frumos și calitatea de a
fi frumoase.
Și avea perfectă dreptate, căci toate celelalte numiri sau atribute ale
Lui, conduc spre desăvârșire sau sfințenie și frumusețe absolută.
Lumea și omul au fost create pentru a se împărătăși de acest frumos
divin, iar urcușul ei spre desăvârșire este un progres în frumos și în bine.
Creația este operă a iubirii supraființiale a lui Dumnezeu, de o frumusețe
inefabilă. Încă de la crearea ei, Dumnezeu, precum notează aghiograful, a
văzut că toate erau „bune foarte”, că purtau caracterul de desăvârșire
inițială sau prin actul creării lor.

207
 Spiritualitate

Cosmosul, care în limba greacă definește perfect modul în care a

fost creat de Dumnezeu, ca o podoabă sau o armonie desăvârșită, dă
mărturie despre atotputernicia și atotînțelepciunea Creatorului, despre
bunătatea și frumusețea Lui. El este asemenea unei grandioase lucrări, unui
minunat album în care omul poate descoperi calitățile lui Dumnezeu, și în
același timp, o cale prin care el îl poate cunoaște pe Ziditorul ei. Prin
bogăția de forme și manifestări, prin varietatea de nuanțe și aspecte, ea este
un tratat viu de estetică perfectă. Nu există creație mai frumoasă în
posibilități și potențialități, mai bogată în forme, decât lumea prezentă.
Ea a fost zidită cu o înțelepciune atât de înaltă și poartă în sine
rațiuni atât de puternice, încât nici măcar egoismul și rapacitatea
sistematică de care dă dovadă omul, exploatându-o nemilos și spre a sa
satisfacție, nu le pot distruge.
Însuși episodul biblic în care Adam dă nume tuturor celor create
demonstrează legătura care exista între lume și om - regele și preotul
acesteia. Dându-le tuturor „nume potrivite”, primul om a arătat că avea o
cunoaștere interioară în lor, numindu-le pe fiecare în conformitate cu
specificul și particularul lor. A demonstrat că le cunoștea în acele rațiuni
interioare pe care Dumnezeu le-a zidit în ființa fiecăreia dintre ele, atunci
când a adus-o la existență.
Simpla observare a naturii, a lumii create, descoperă frumusețea ei
și dă mărturie despre Creatorul ei iubitor de frumos și desăvârșire. Câtă
bogăție întâlnim în paleta de culori aproape infinită a naturii! Câtă
frumusețe se ascunde în atât de bogatele nuanțe ale plantelor și câtă
raționalitate într-un fagur de miere; câtă liniște în seninul cerului și câtă
profunzime în adâncul stelelor!
Orice artist, lucrând cu numeroasele categorii ale esteticului, are
prilejul să constate, contemplând lumea, că aceasta oferă cel mai bogat și
frumos tratat de estetică. Pe acestea contemplându-le psalmistul, a
constatat că: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o
vestește tăria” și a ajuns să exclame: „Minunate sunt lucrurile Tale,
Doamne, toate cu înțelepciune le-ai zidit”. La această constatare din
vechime au ajuns și marii cercetători, oamenii de știință, care, astăzi,
confirmă deplin adevărurile scripturistice privind creația lumii.
Comunitatea științifică mondială constată că modul elaborat al alcătuirii
lumii, raționalitatea pe care această o exprimă, demonstrează că nu poate fi
opera hazardului, ci este opera atotînțeleaptă a unui Creator bun și iubitor,
atotînțelept și desăvârșit. Lumea prezentă trădează existența, dincolo de ea,
a unui Creator și Proniator atotînțelept.

208
 Sfinții Părinți, vorbind despre lume, așa cum a fost ea creată, o
socotesc a fi fost un rai în potență și o biserică în extensie. Dacă omul ar fi
păstrat-o în această stare de potențială desăvârșire și frumusețe originară,
ea s-au fi dezvoltat într-un rai real.
După căderea în păcat a primilor oameni, lumea însăși s-a
îndepărtat de aceștia, devenind, dintr-un potențial rai, un loc de exersare
spirituală. Prin atitudinea sa, omul poate face din lumea prezentă o cale
spre rai sau, dimpotrivă, un drum spre iad. Atunci când îi descoperă
bogatele rațiuni duhovnicești, zidite de Creator în mod intrinsec în toate
formele ei de manifestare, ea devine o scară a paradisului. Când,
dimpotrivă, se împiedică în formele și lucrurile care o alcătuiesc, ea se
transformă într-o piedică în calea mântuirii și devine un drum spre iadul
veșnic.
Or, drama lumii contemporane o constituie atitudinea iresponsabilă
a omului modern, care, preocupat de propriile interese, de satisfacerea
poftelor și dorințelor sale individuale și egoiste, exploatează nemilos și
irațional creația, ceea ce a provocat o profundă criză ecologică, având
consecințe catastrofale pentru întreaga omenire. Datorită acestei atitudini,
astăzi putem desluși un adevărat „suspin al creației”, la care făcea referire
Sfântul Apostol Pavel, în scrierile sale.
De atitudinea viitoare a omului față de această operă a frumuseții și
iubirii divine, care este lumea, depinde fericirea și siguranța vieții, în
viitor. Dacă omul Îl va descoperi pe Dumnezeu în lucrarea Sa, dacă va
arăta discernământ în raport cu lumea, contemplându-i frumusețea și
sporindu-o, ea va fi un rai potențial, anticipând frumusețile viitoare și
veșnice. Dacă, dimpotrivă, va continua să își satisfacă prin intermediul ei
poftele sale egocentrice și egoiste, exploatându-o fără cumpătare și doar în
interesul său, ea va deveni un trist loc de surghiun pentru ființa umană, tot
mai apăsată de povara lumii și de grijile vieții prezente.
În prima situație, va descoperi Frumosul din lucrurile Sale și va
participa la frumusețea lumii, înduhovnicindu-o și transfigurându-o; în cea
de-a doua, o va perverti și desfigura, ascunzându-i și distrugându-i
frumusețea creaturală.
În primul caz, se vor adeveri încă o dată cuvintele lui Dostoievski:
„Frumusețea va mântui lumea”. În cel de-al doilea, vom observa că iadul
nu este doar o stare viitoare, ci el se instaurează încet, încă din lumea și din
viața prezentă.

209
 Spiritualitate

Metafizica suferinței

Realitatea și universalitatea suferinței umane constituie unul dintre

adevărurile cele mai dureroase ale existenței umane, viața omului putând fi
considerată o luptă neîncetată împotriva răului fizic și moral, a necazurilor,
suferinței și durerii, a bolii și a morții. Opiniile, convingerile, conduitele și
comportamentele umane variază, în această privință, de la eschivare și refuz,
la trăirea lor cu disperare și deznădejde, sau, dimpotrivă, la asumarea lor în
spirit creștin, la descoperirea sensurilor lor profunde, ceea ce conduce la
primirea și depășirea lor cu demnitate sufletească și noblețe spirituală.
Meditând profund asupra acestora, Spiritualitatea Ortodoxă dezvoltă o
învățătură plină de optimism creștin și de nădejde în ajutorul lui Dumnezeu,
capabilă să dea încercărilor, durerilor și suferinței o valoare duhovnicească
pozitivă, mântuitoare.
Un prim adevăr, asupra căruia insistă Sfinții Părinți ai Spiritualității
Răsăritului ortodox, în dezvoltările pe care le dau acestei teme de adâncă
meditație și de trăire duhovnicească, îl constituie faptul că ele nu sunt nici
dorite, nici voite de Dumnezeu, ci au pătruns în firea celor create și în viața
omului, ca urmare a păcatului strămoșesc și sunt amplificate de păcatele
personale. Nu trebuie căutate și nici cerute, însă, în momentul în care au
pătruns în viața personală, trebuie asumate, sau, așa cum ne învață aceiași
Părinți duhovnicești, de Dumnezeu inspirați, să încercăm să „facem filosofia”
lor, adică să încercăm cât mai mult cu putință să le înlăturăm și să le
îndepărtăm de la noi, printr-un comportament plin de discernământ și trezvie,
de înfrânare trupească și sufletească. Odată descoperite și experiate, să
cercetăm sensul lor mântuitor, căutând să aflăm care sunt cauzele care le-au
produs, și să ne ostenim, în măsura în care acest lucru mai este posibil, să le
înlăturăm sau să le limităm efectele, iar când nici măcar acest lucru nu mai stă
în putința noastră, să ne purtăm cu răbdare și nădejde în ajutorul și răsplata
din Părintelui Ceresc.
Scopul general al tutoror pătimirilor „fără de voie” din această viață îl
constituie întoarcerea de la păcat la virtute, de la moartea spirituală la viața
duhovnicească. Reală „mucenicie a conștiinței”, „școală a virtuților creștine”
și „laborator al pregătirii mântuirii”, încercările și durerile „fără de voie”
constituie adevărate căi de redobândire a sănătății spirituale, pierdute prin
îmbolnăvirea și orbirea, prin intoxocarea și vătămarea ontologică, produse de
păcate și de patimi, ca boli ale sufletului și forme ale cancerului spiritual.
Necazurile și suferințele prezente sunt, potrivit Sfântului Ioan Gură de
Aur, un „dascăl bun”, care îl „trezește” pe om din suficiența sa, din
automulțumirea cu starea sa, oferindu-i un bun prilej de autocunoaștere și de
profundă introspecție, dar, în același timp, o șansă de a-L descoperi și de a se
210
apropia de Dumnezeu, Doctorul Suprem, Izvor al milei și alinării trupești și
sufletești.
Aceeași spiritualitate ortodoxă ne învață că Dumnezeu nu îngăduie
niciodată să fim încercați peste puterile noastre de suportare, ceea ce înseamnă
că toate relele pătimiri sunt în limitele firii, sunt suportabile, însă „pragul de
suportabilitate” sau capacitatea de a le primi, suporta și depăși în plan moral
diferă în funcție de arhitectura psihologică a fiecăruia, de caracterul și
temperamentul lui, dar mai ales de convingerile sale de natură spirituală.
Durerile și suferințele noastre, oricât de grele și de îndelungate ni s-ar
părea, nu depășesc puterile de îndurare ale ființei umane, însă ceea ce le face
să pară mai ușoare sau, dimpotrivă, infernale, este percepția noastră asupra
lor, starea și „așezarea” spirituală cu care le însoțim. În plus, precum ne arată
Sfântul Isaac Sirul, Dumnezeu oferă omului aflat în necazuri un „dar” special
- „duhul harului”, proporțional cu măsura încercărilor. Acesta rodește variat,
având o lucrare multiformă: ajută la primirea sau asumarea suferințelor fără
revoltă, la răbdarea lor cu tărie, la exersarea nădejdii în ajutorul lui Dumnezeu
și al semenilor, dezleagă izvoarele pocăinței, ale plânsului și ale lacrimilor
spirituale, îi dă speranță în ajutor și răsplată din partea Părintelui Ceresc, într-
o exprimare concisă, îi dă celui suferind, tăria stâncii în fața valurilor vieții.
Totodată, suferințele actuale sunt proporționale cu păcatele sau cu
virtuțile personale, astfel încât, cei mai încercați sunt cei mai păcătoși, dar și
cei mai virtuoși. La aceștia din urmă, necazurile sunt mai grele și răsar la tot
pasul, constituind o formă de probare a dragostei lor față de Dumnezeu și de
bogata lume spirituală. Atât pentru unii, cât și pentru ceilalți, durerile și
suferințele din lumea aceasta nu sunt semne ale pedepsei și „bătăii” din partea
lui Dumnezeu. Chiar dacă sunt numite „Toiagul Judecătorului”, arată
dragostea și atotînțelepciunea divină, sunt expresii ale tainei iubirii
multmilostive a lui Dumnezeu față de lume și față de om - regele și preotul
creației, ființa cea mai dragă a Sa.
În ultimă instanță, durerea, suferința și boala pot fi considerate a fi un
dușman al vieții noastre prezente. Un dușman nedorit și nepoftit, dar care
pătrunde în ea la un moment dat, uneori atunci când suntem cel mai puțin
dispuși sau pregătiți pentru o astfel de „vizită”. Odată ce vom avea de călătorit
împreună, pe calea strâmtă și aspră a mântuirii, trebuie să încercăm să aflăm
cum îl putem transforma, dacă nu într-un prieten, măcar într-un aliat,
smulgând sensurile profunde și mântuitoare ale tuturor evenimentelor vieții,
fie bune, fie grele, sensuri capabile să îi ofere omului fericirea, dar nu una
trupească și trecătoare, ci duhovnicească și veșnică.

211
 Studiu

Izgonirea evreilor de la sate,

în deceniul opt al secolului al
XIX-lea (în județele Neamț,
Roman și Bacău)
un studiu de prof. Emanuel Bălan

La nivel oficial, situația evreilor a involuat o dată cu adoptarea

„Regulamentelor Organice” (1831-1832). Dacă în epoca fanariotă evreii
aveau puține restricții, între care cea de a depune mărturie împotriva
creștinilor sau de a cumpăra proprietăți rurale, iar Codul lui Caragea dădea
străinilor, deci implicit și evreilor, dreptul de a se bucura de toate
drepturile civile, „Regulamentele Organice”, probabil sub influență rusă,
interzic evreilor să mai primească drepturi civile și politice, acestea fiind
rezervate creștinilor. Mai mult, în „Regulamentul Organic” al Moldovei
este inclus un articol care permite expulzarea evreilor, sub pretext de
vagabondaj.
Atitudinea elitelor politice față de evrei s-a modificat și ea, de-a
lungul vremii. Unii domni și boieri le-au fost favorabili, Mihail Sturdza
fiind chiar învinuit că a încurajat imigrarea evreilor (un fragment de satiră
din epocă proclama: „Mihai Sturzea, lungă ghiară, / A băgat Jidanii’n
țară”). Atitudinea favorabilă nu era însă totdeauna dezinteresată, același
Mihail Sturdza fiind acuzat de revoluționari că a retras un proiect de
înrolare în armată a evreilor în schimbul unei mite de 40 000 de galbeni. Și
revoluționarii de la 1848, atât din Moldova, cât și din Muntenia, le-au fost
favorabili evreilor, în programele ambelor revoluții fiind solicitată
emanciparea evreilor. După Unirea de la 1859, Codul Civil adoptat în
1864, deși nu acorda evreilor emanciparea politică completă, făcea
posibilă naturalizarea graduală. Al. I. Cuza însuși, primind o delegație
israelită, a afirmat în fața ei, la 1 ianuarie 1864: „În 1864 evreii se vor
bucura de numeroase drepturi. Încă înainte de a primi o cerere în acest
scop, noi hotărâsem de-acum emanciparea gradată, căutând să acordăm
treptat drepturile politice și civile egale cu cele ale altor clase. Aș fi vrut să
212
vă dau totul, n-am putut-o face. Veți primi emanciparea gradată. Cu toate
acestea, ori pe unde am fost, v-am iubit și n-am făcut niciodată vreo
deosebire religioasă.”
Chiar și unii autori evrei, precum Moses Gaster, Elias Schwarzfeld
ori Iulius Barasch recunosc că, la mijlocul secolului al XIX-lea, fără a fi
ideală, situația evreilor din Principatele Române era „mai ferită de
conflicte decât în Polonia și în Rusia, unde funcționau <<legi
draconice>>”. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care în secolul
al XIX-lea a luat amploare imigrația evreiască în spațiul românesc, mai cu
seamă dinspre Imperiul Habsburgic și Rusia.
Nu peste mult timp, însă, antisemitismul cunoaște o adevărată
răbufnire, în împrejurări legate de adoptarea Constituției din 1866.
Proiectul inițial al acestei legi conținea un articol favorabil emancipării
evreilor, potrivit căruia: „Religia nu poate fi o piedică la dobândirea
calității de cetățean”. În comisia parlamentară însărcinată cu redactarea
Constituției articolul a primit următoarea adăugire: „În ce privește pe
evreii stabiliți mai înainte în România, o lege specială va reglementa
admiterea lor treptată la naturalizare”. Chiar și în această formulare
restrictivă, articolul ar fi dat posibilitatea emancipării evreilor. Însă această
eventualitate a stârnit o revoltă în Capitală, soldată cu devastarea nou-
construitei sinagogi. Potrivit consulului Franței din București, populația
fusese ațâțată de ziariști precum foștii revoluționari pașoptiști Cezar
Bolliac și Ion Heliade Rădulescu. Confruntat cu mișcările de stradă,
guvernul a renunțat la articolul referitor la evrei, astfel că faimosul articol
7 al Constituției, votat de Parlament la 21 iunie/3 iulie 1866, conținea
precizarea: „Numai străinii de rit creștin pot dobândi calitatea de român”.
Această măsură antievreiască a fost justificată în Parlament printr-un
discurs al ministrului de Finanțe, Ion C. Brătianu, care afirma: „Evreii au
devenit o plagă socială pentru România, o plagă socială de care trebuie să
scăpăm și asta nu pentru că ei sunt mai înapoiați decât noi, căci avem o
clasă încă mai înapoiată decât dânșii, o pătură socială mai joasă decât
evreii; aceștia sunt țiganii și noi le-am dat drepturi, fără ca cineva să se
împotrivească. Contra evreilor nu voi ridica nici considerația că sunt mai
puțin civilizați, ci pur și simplu aceea a marelui lor număr care amenință,
după cum spune toată lumea, naționalitatea noastră, iar atunci când
națiunea este amenințată, ea se apără și devine, nu intolerantă, ci
prevăzătoare. Numai măsuri administrative ne pot scăpa de această pacoste
și îi pot împiedica pe proletarii străini să invadeze țara… Domnilor, dacă a
fost ridicată astăzi problema evreiască, pricina nu este religia lor; pricina
este năvala evreilor proletari, care a devenit o plagă pentru țara noastră”.

213
 Studiu

După cum se poate vedea, la ideile pe care se baza antisemitismul

popular, s-au adăugat acum noi idei, justificarea antisemitismului făcându-
se pe considerente sociale. Unii autori, precum Moses Gaster și Bernard
Lazare, au observat că dezvoltarea antisemitismului este legată de nașterea
burgheziei românești, care dorea s-o elimine pe cea străină, care o concura.
Pe fundalul acestei atmosfere de antisemitism în creștere s-au
reactivat dispozițiile „Regulamentului Organic” cu privire la expulzarea
evreilor, sub pretext de vagabondaj, printr-o hotărâre a guvernului din
6 septembrie 1866, luată la inițiativa ministrului de Interne, Ion Ghica,
urmată de mai multe circulare adresate prefecților, pe parcursul anului
1867 de noul ministru de Interne, Ion C. Brătianu.Au urmat mai multe
expulzări ale evreilor, una dintre ele având chiar final tragic.
Discutarea problemei recunoașterii internaționale a independenței
României la Congresul de la Berlin din iunie-iulie 1878 a prilejuit noi
intervenții în favoarea acordării de drepturi egale pentru evreii din
România. Ca urmare a acestora, reprezentanții Marilor Puteri au decis în
tratatul de la Berlin, din 1/13 iulie 1878, ca independența României să fie
recunoscută cu următoarea condiție: „deosebirea de credințe religioase și
de confesiuni nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau
de incapacitate în ce privește folosința drepturilor civile și politice,
admiterea la posturi publice, funcții și onoruri sau exercitarea diferitelor
industrii și profesiuni în orice localitate”.
Această condiție a dat naștere unor vii dezbateri în România, atât în
Parlament, cât și în afara lui, și a constituit prilejul unor noi diatribe
împotriva evreilor, din partea antisemiților celor mai înverșunați. În cele
din urmă, modificarea Constituției, în decembrie 1879, a inclus principiul
egalității religioase pentru străinii care solicitau să devină cetățeni români,
dar a impus condiții extrem de dure pentru acordarea cetățeniei. Potrivit
acestora, străinii care doreau să devină cetățeni români erau nevoiți să
adreseze o cerere domnitorului, apoi să aștepte 10 ani pentru rezolvarea ei.
Cererea urma să fie discutată în Parlament, iar pentru aprobarea ei străinul
trebuia să dovedească că este „folositor țării”. Urmau să fie scutiți de
stagiul de 10 ani „cei care vor fi făcut țării servicii importante, vor fi adus
în țară industrii, investiții utile sau talente distinse”.
Prin acest subterfugiu, situația evreilor din România nu se
ameliora, ci chiar se înrăutățea. Dacă până atunci ei fuseseră considerați
„supuși români”, acum ei au devenit cu toții „străini nesupuși unei protecții
străine”.
Noua formulare a articolului 7 din Constituția de la 1866 a permis
lipsirea în continuare a majorității covârșitoare a evreilor din România de

214
drepturi civile și politice egale cu cetățenii români. Deși, teoretic, ei puteau
acum obține cetățenia română, procedura era atât de dificilă, iar în
aplicarea ei parlamentarii dădeau dovadă de atâta rea-voință, încât din
1879 până în 1913, în afara evreilor combatanți în armata română în
Războiul de Independență, au mai obținut cetățenia română numai 259 de
evrei. Totodată, această procedură a favorizat pe scară largă corupția
parlamentarilor și a permis respingerea de la naturalizare, fără vreo
justificare, a unor mari oameni de cultură, precum Lazăr Șăineanu.
Și după modificarea articolului 7 din Constituție au continuat
incidentele antisemite și s-au adoptat mai multe măsuri legislative
antievreiești, în pofida unor noi intervenții din afara țării în favoarea lor.
Izgonirile sistematice ale evreilor din sate și târguri sub pretextul
vagabondajului sau a altor învinuri, au început o dată cu instituirea
Regulamentului Organic, 1832. Astfel, Mihail Sturza, domnitorul
Moldovei, a inaugurat metoda izgonirilor, adică goane în limbajul
administrativ al vremii, sub pretextul „îmulțirii haimanalelor pricinuită mai
ales din sporirea unui număr de jidovi fără mijloace și fără meserie”.
Punerea în practică a goanelor de la sate a cunoscut două perioade: a) până
la 1879 când evreii erau considerați pâmânteni; b) după 1879, când evreii
au devenit străini.
La început neexistând un temei legal, izgonirile se făceau în baza
unor circulare administrative, ordine ale prefecților, dispoziții ale
consiliilor comunale, sau chiar măsuri ale comisarilor de poliție și
jandarmilor rurali, prin invocarea articolului 10 din Legea poliției rurale,
din 1868, care prevedea că orice individ fără vreo ocupație nu poate locui
într-o comună rurală fără autorizarea prealabilă a consiliului comunal. La
orașe era aplicată prevederea articolului 217 din codul penal, care
condamna vagabondajul. După 1879, s-au aplicat comulativ articole din
Legea poliției rurale, Lgea străinilor din 1881 și din Regulamentul
polițienesc privitor la biletul de liberă petrecere și pașaport din 30
octombrie 1880.
În 1867, la Bacău, prefectul Lecca, declanșă o goană împotriva
evreilor, goane descrise în Korespondenzen K.K. gemeinsamen
Ministeriums des Ausseren, 1868, și despre care Titu Maiorescu afirma că,
a fost o „măsură izolată și cu atât mai nechibzuită cu cât fără nici un folos
devine în ochii Europei apusene o provocare”. În 1868, au avut loc goane
în județele Neamț și Bacău iar din acest an, acestea s-au repetat cu
intermitențe, an de an, în diferite județe, iar campania a cunoscut în
octombrie 1892, o nouă etapă, prin circulara emisă de guvernul

215
 Studiu

conservator, Lascăr Catargiu, care fixau anumite criterii limitative ale

goanelor.
În 1883, goanele au revenit, în județul Roman, încă din luna aprilie,
când la Dulcești, un evreu a fost somat să părăsească comuna deși avea din
1882, documente de la primărie pentru ședere. În luna octombrie
subprefectul Boteanu ordonă evreului Ițic sin Moisii, soldat în regimentul
8 Călărași, născut în comuna Averești, să părăsească comuna. Ujnalt evreu
din Iucușești a fost și el somat să părăsească comuna. Într-un memoriu al
evreilor din șapte comune ale județului adresat prefectului, se arăta
amploarea fenomenului, evreii alungați pe motiv că sunt fără ocupații deși
locuiau în acele comune de zeci de ani și aveau ocupații stabile. În județul
Neamț, în comuna Bozieni, primarul le ceru evreilor bilete de libere
petrecere, dar și autorizația de la consiliul comunal. Imediat 30 de evrei au
fost puși pe lista de izgonire, reușind să obțină amânare după plata unor
sume de bani.
În1884, în județul Roman, goanele au fost declanșate în luna
aprilie, în comuna Cârligi, unde 6 evrei au fost somați să părăsească
localitatea în termen de 15 zile. În urma protestelor către minister, le este
amanita plecarea, însă prefectul refuză aplicare ordinului. În urma unor noi
proteste ale evreilor, unul dintre aceștia, Simon Leiba a fost arestat din
ordinal primarul, fiind eliberat a doua zi.
În 1885, alungările de la sate a evreilor au continuat. În Neamț, la
Hangu, prefectul Nicu Gorovei ordonă strângerea tutoror evreilor din
comună. Sinagoga a fost ocupată iar toate bunurile scoase afară, inclusiv
sulurile de Thora. Evreii au fost obligați prin iscălitură să plătească suma
de 300 de lei, dar cei mai mulți neavând posibilitatea au părăsit satul. Cei
care au refuzat să semneze au fost evacuați cu escortă la 13 mai 1885. În
plasa de Mijloc, în comuna Bozieni, 29 de evrei , proprietari, au fost
somați să părăsească localitatea. În comuna Mărgineni, Wolf Abasohn,
sergent-major în rezervă și administrator al moșiei, care deși avea
autorizație de locuire în comună, a fost somat să o părăsească.
În plasa de sus, comuna Bălțătești, un tânăr evreu venit să cumpere
grâne, a fost alungat cu ajutorul vătășeilor, iar la Păstrăveni, evreii erau
somați să părăsească comuna în termen de 8 zile, în timp ce la Urecheni,
termenul era de 3 zile, motivul fiind acela că nu posedă pașapoarte și bilete
de lieberă trecere.
În județul Roman, au existat și aici cazuri de izgoniri.
În județul Bacău, din comuna Dărmănești, au fost alungate 6
familii de evrei, care după intervenții insistente au fost admiși provizoriu
în comună.

216
 Alungările au continuat și în 1886, remarcându- se în acest an nu
prin violența lor ci ăprin mijloacele folosite de administrațiile locale și
județe. Astfel la Bozieni, primarul găsi ca pretex în declanșarea goanei,
conflictul dintre doi negustori evrei și un român, ordonând arestarea celor
doi evrei. Bătăile și țipetele celor arestați a declanșat o mică revoltă la
primărie, în urma căreia unii arestați reușesc să scape. Primarul ordonă
arestarea altor evrei care au fost trimiși în arest la Piatra Neamț și somă alți
9 evrei să părăsească tîrgușorul. Aceștia au adresat petiții la minister, iar
ancheta derulată de subprefect a arătat că cei alngați sunt speculatori și
exploatatori. Chiar dacă primarul V. Condrea era vinovat de instigare,
Curtea cu juri de la Piatra Neamț l-a achitat condamnând doi dintre evreii
arestați la două luni de închisoare. La Budeștii-Ghica, trei evrei au fost
alungați deși aveau documente emise de consiliul comunal.
În plasa Piatra, în comuna Budești Precista și Crăcăoni au fost
trimise somații unor evreii la fel și în comuna Bălțătești, Plasa de Sus.
În județul Bacău, în comuna Dărmănești, 6 familii, adică 38 de
suflete au fost somate să părăsească localitatea, dar după mari străuințe,
obțin o nouă amânare.
În 1887, goanele au fost reluate. La Buhuși, prin ordinul primarului
din 30 iulie 1887, sunt înștiințați toți evreii că potrivit articolului 44 din
Legea comunală și a articolului 10 din Legea poliției rurale, sunt somați să
părăsească localitatea în termen de 8 zile. În urma intervențiilor ordinal nu
a mai fost pus în aplicare. Însă goanele cuprinseră întreaga zonă. În
comuna Tazlău, câțiva evrei au scăpat de goană în urma intervențiilor
comunității, dar nu aceiași soartă a avut-o Ițic Beer, proprietarul moșiei
Tazlău. Și în acest an, evreii din Bozieni au fost supuși goanelor fiind
obligați să plece în termen de 10 zile. În comuna Budeștii-Ghica, somațiile
erau în termen de 3 zile. Evreul Simon Zaharia, deși născut în comună a
fost silit să părăsească localitatea cu întrega sa familie. 10 copii, deși avea
autorizație de ședere. În Plasa Piatra-Muntele, evreii au primit somații
inclusiv în luna decembrie, sub pretextul articolului 14 din noua lege
comunală, chiar dacă erau născuți în acele comune și aveau dovezi de
ședere de la consiliile comunale.
În județul Roman, unii evrei din comunele Ruginoasa și Costești au
fost chemați la primărie și obligați să părăsească localitățile.
În anul 1888, goanele au înregristat o nouă fază o dată cu circulara
5129 din aprilie, emisă de ministrul de interne care ordona „a nu se mai
expulza din sate pe acei cu domiciliul acolo dinaintea votării legii
comunale, dar să nu tolereze comerciuri ilicite și frustarea sătenilor.ˮ Însă
profitând de această circulară care vorbea de frustarea sătenilor, la

217
 Studiu

Crăcăoani, se petreciu un fapt intersant. Arendașul Leiba Coppel, a fost

silit să părăsească comuna printr0un ordin al Consiliului comunal care
ținea seama de o decizie în acest sens a prefectului Albu. În fapt era vorba
despre reclamațiile aduse evreului de către preotul Verdeanu, că vinde
sătenilor tămâie cu rumeguș și clei. Deși ancheta făcută de primar nu a
confirmat acuzațiile, Coppel împreună cu familie a fost nevoit să plece din
comună.
Astfel de măsuri contra evreilor au continuat și în ultimul deceniu
al secolului al XIX-lea dar și în primii ani ai secolului al XX-lea și pe
fondul curentului emigraționist al evreilor despre care vom vorbi într-un
alt material.

218
 Un deziderat greu de realizat
– unitatea presei catolice din
România
Eşecul iniţiativei Vaticanului
în cazul cotidianului Albina
un eseu de Iulian Ghercă
În contextul istorico-politico-social de la sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul secolului al XX-lea, Biserica a urmărit înfăptuirea unei
unităţi a catolicilor la nivelul fiecărui stat şi încheierea de concordate cu
diverse ţări, prin care să se reglementeze juridic situaţia comunităţilor
catolice de acolo (Vaticanul a vizat stabilirea unor relaţii diplomatice şi cu
consecinţe juridice cu statele în care existau credincioţi catolici). Această
reaşezare a Bisericii s-a produs atât din interior, datorită coştientizării
nevoiei de modernizare şi în urma confruntărilor de idei între mişcarea
modernistă şi ce intransigentă; cât şi din exterior la iniţiativa intelectualilor
catolici laici care s-au implicat activ în acest proces de repoziţionare a
Bisericii în societate.
Mass-media în general- şi presa în special- reprezită una din
modalităţile moderne de a răspândi viziunea, valorile şi mesajul creştin,
dar şi de a răspunde criticilor care s-au adus Bisericii. Folosirea acesteia
presupune existenţa unui „public” educat, ştiutor de carte. La cei care nu
au cunoscut privilegiul alfabetizării, mesajul ajungea în mod indirect, prin
clerul şi instituţiile create special în acest scop: ordinele misionare,
asociaţiile de tineri şi cele de caritate, învăţământul confesional; toate
aceste organizaţii preluau învăţătura creştină şi mesajele sale de la
autoritatea bisericească şi o transmiteau mai departe.
Un aspect important a fost şi cel al difuzării acestor informaţii în
limbile naţionale. În acest scop s-a format un cler şi instituţii de
învăţământ şi de caritate autohtone, naţionale şi regionale. Practic, a fost
înfiinţată o „infrastructură” umană cu rolul de a beneficia de informaţiile
cuprinse în cărţi, broşuri, ziare, reviste, provenite de la Vatican şi de a le
răspândi în comunităţile respective.
Analiza intervenţiilor papale în domeniul mass-media, înfiinţarea
unui întreg aparat de comunicare în masă cu instituţii centralizate la nivel
219
 Studiu

naţional dar şi la nivelul întregii Bisericii, profesionalizarea şi dezvoltarea

mijloacelor de comunicare, organizarea de evenimente şi manifestări
specifice fenomenului media şi nu în ultimul rând, sărbătorirea unei Zile
mondiale a presei încă din perioada interbelică, demonstrează importanţa
majoră pe care Biserica Catolică a acordat-o comunicării.
O constantă a politicii Bisericii faţă de comunicare în general a fost
aceea de dezvoltare a unei mass-medii care să respecte valorile creştine, să
apere Biserica de atacurile îndreptate împotriva sa şi să creeze o unitate a
publicaţiilor catolice, dar şi organisme ierarhice care să coordoneze
activitatea presei catolice (de fapt a tuturor formelor media). Un aspect
important l-a reprezentat finanţarea mijloacelor de comunicare catolice. În
această privinţă a fost oferită următoarea soluţie: „Ar fi de neconceput ca
fiii Bisericii să permită ca, din cauza unor dificultăţi tehnice sau a
cheltuielilor (ce-i drept, uneori extrem de mari) pe care le implică folosirea
acestor mijloace, cuvântul mântuirii să fie împiedicat să se răspândească”1.
Se considera că toţi creştinii aveau datoria să susţină şi să ajute ziarele şi
periodicile catolice şi toate celelalte manifestări media, care aveau ca scop
principal răspândirea şi apărarea adevărului şi înzestrarea societăţii umane
cu o formaţie creştină.
Dezideratul unităţii presei catolice s-a dorit a fi atins şi prin
sărbătorirea unei Zile mondiale a presei: „Pentru a spori eficacitatea
multiplelor forme de apostolat al Bisericii în ceea ce priveşte mijloacele de
comunicare socială, se recomandă sărbătorirea, în toate diecezele lumii,
după aprecierea episcopilor, a unei zile pe an în care să li se explice
credincioşilor îndatoririle pe care le au în acest domeniu, să fie invitaţi să
se roage cu această intenţie şi să verse contribuţii care vor fi folosite cu
scrupulozitate pentru susţinerea şi dezvoltarea instituţiilor şi a iniţiativelor
promovate de Biserică pe acest plan”2. Pe lângă ideea de unitate a
mijloacelor de comunicare exprimată de Biserică, a existat şi aceea de
control ierarhic riguros şi de centralizare a activităţilor media. Suveranul
Pontif era cel care avea îndatorirea pastorală de a gestiona mijloacele de
comunicare socială, iar în această direcţie era asistat de un Oficiu special
al Sfântului Scaun3 (de fapt este vorba- conform Conciliului Vatican II -de
Secretariatul pentru presă şi spectacole, care îşi extindea autoritatea şi
competenţele la toate mijloacele de comunicare socială, inclusiv presa; au

1
Conciliu Ecumeinic Vatican II, Decretul asupra mijloacelor de comunicare socială
Inter Mirifica, capitolul II, punctul 17, p. 44.
2
Ibidem, puctul 18, p. 44.
3
Ibidem, puctul 19, p. 44.
220
fost cooptaţi în el specialişti- printre care şi laici- din diferite state şi
diverse domenii).
Situaţia creată după Primul Război Mondial şi realizarea Marii Uniri
(un moment extrem de important din istoria României), a fost una delicată
şi din cauza existenţei unei minorităţi etnice şi confesionale maghiare, a
unei atitudini revizioniste exprimate de anumite state şi de inexistenţa (la
începutul secolului al XX-lea) a unei ierarhii catolice româneşti, care să
gestioneze problemele confesionale în interesul României. Vaticanul a
susţinut crearea unei ierarhii autohtone româneşti, care să sprijine în mod
obiectiv relaţiile dintre Statul papal şi România şi care să susţină statul
naţional român şi regalitatea (reprezentanţii României la Vatican au
furnizat informaţii utile în privinţa atitudinii Sfântului Scaun faţă de
evenimentele de pe scena politică internaţională, care priveau în mod
direct sau indirect şi statul român)4.
Vaticanul s-a implicat direct (inclusiv financiar) în înfiinţarea unui
ziar catolic reprezentativ pentru comunitatea românească, ce a apărut în
capitala ţării (şi care a abordat probleme economice, culturale dar mai cu
seamă social - politice ). Asta, deoarece cotidianul reprezenta o sursă
credibilă de informare pentru Statul papal despre realităţile societăţii
româneşti, dar şi un mijloc de transpunere a viziunii Vaticanului asupra
unor evenimente sau asupra evoluţiei societăţii în general (şi care trebuia
să ajungă la cititorii din România). Astfel poate fi demostrat interesul
acordat de Vatican relaţiilor cu România şi încercarea de dezvoltare a
presei catolice5.
Congresului general al presei catolice a fost un eveniment girat de
de însuşi Sfântul Părinte, care îşi exprimase interesul pentru această
manifestare, iar miza a reprezentat-o impulsionarea presei catolice, pentru
a o pregăti în vederea problemelor curente ale societăţii, dar şi de a
coordona toate forţele implicate în acest fenomen. S-a urmărit ca în cadrul
acestei activităţi, toţi cei care s-au ocupat de presa catolică să fie informaţi
cu privire la mijloacele practice necesare dezvoltării şi consolidării mai
eficiente a acesteia. Nunţiatura şi episcopii din toate ţările catolice au fost
cei care s-au ocupat de înştiinţarea şi de organizarea participării
reprezentanţilor din respectivele state la Congresul general al presei
catolice6.

4
AMAE, Fond 71/Vatican – Relaţii cu România, volumul 20/1932-1939, f. 338-339.
5
Ne referim la ziarul Albina, apărut în 1921, cu sprijinul financiar direct al Vaticanului şi
cu implicarea directă a nunţiului apostolic de la Bucureşti.
6
„Aşadar Excelenţa Voastră va binevoi să-şi dea silinţa cu toată grija şi zelul
caracteristice, astfel încât, chiar şi în această naţiune, jurnaliştii şi publiciştii catolici să
221
 Studiu

Importanţa Congresului a fost demonstrată o dată în plus de interesul

special acordat de Papă acestui eveniment, preocupare izvorâtă din
convingerea conform căreia „doar cunoaşterea cât mai bine a purtătorilor
de condei şi studiind împreună trebuinţele presei catolice, vor putea să-i
dea în adevăr o dezvoltare potrivită cu menirea ei”, după cum aprecia Papa
Pius XI, citat în revista catolică românească Almanahul Presa Bună 7. S-a
conştientizat puterea şi importanţa considerabilă a presei în cadrul
societăţii moderne: „Nici o forţă din lume nu i-ar putea sta împotrivă, dacă
ar fi între toţi o strânsă unire şi o organizare după cerinţele timpului”
(fragment din discursul adresat de Papă participanţilor la Congres)8.
Practic, prin aceste evenimente s-a încercat unificarea prin presă şi
modernizarea, profesionalizarea şi dezvoltarea presei, care devenea o
„armă” extrem de utilă pentru catolicism.
Responsabilii presei catolice din România şi episcopii din întreaga
ţară cunoşteau problemele şi nevoile presei catolice româneşti, precum şi
ce era necesar ca aceasta să se dezvolte şi să aibă o amploare
semnificativă. Aceste dificultăţi (în primul rând lipsa de unitate,
inexistenţa unui cotidian reprezentativ în Bucureşti care să trateze inclusiv
probleme politice, lipsa unor organizaţii catolice de presă la nivel naţional)
nu au fost rezolvate, iar planurile de dezvoltare au eşuat în mare parte din
cauza incapacităţii de comunicare între rituri, ordine şi etnii. În raportul
realizat în vederea participării la Congres, autorul a prezentat un scurt
istoric al presei catolice româneşti, starea actuală a acesteia, principalii
redactori, colaboratori, personalităţi ale culturii româneşti, dar şi unele
publicaţii la care au scris unii ziarişti catolici.Tot aici, se atrăgea atenţia
asupra celei mai mari probleme existente: lipsa de unitate şi acţiune9.
Apariţia cotidianului Albina, chiar şi pentru o perioadă atât de scurtă
(aproximativ 3 ani) în urma unor diverse discuţii polemice între ierarhii
din România şi cu o intervenţie directă (inclusiv financiară) a Vaticanului,
a reprezentat o reuşită, dar cu un ecou destul de limitat. Acesta a dispărut
foarte repede, în loc să se dezvolte, dar a arătat intenţia Vaticanului de a

vrea să acorde sprijin şi să coopereze la fericita reuşită a congresului viitor şi să dorească

de asemenea, dacă circumstanţele o vor permite, să trimită şi un reprezentant. La cele de
mai sus, v-aş ruga să mă ţineţi informat în mod adecvat cu privire la paşii făcuţi în acest
sens şi cu privire la eventualele rezultate, în aşa fel încât eu să fiu în măsură să raportez
Sfântului Părinte” (ASV, Fondul Archivio della Nunziatura Apostolica in Romania 1920-
1933, busta 19, fascicolo 59, f. 696).
7
Almanahul Presa Bună, Iaşi, 1931, p. 73.
8
Ibidem.
9
ASV, Fondul Archivio della Nunziatura Apostolica in Romania 1920-1933, busta 19,
fascicolo 59,, f. 699-708.
222
încerca unificarea catolicismului din România prin presă şi înfiinţarea unui
organ reprezentativ care să militeze pentru interesele Bisericii Catolice şi
să apere imaginea şi statutul acestei instituţii atât în interiorul statului, cât
şi pe plan internaţional.
Înfiinţarea ziarului Albina s-a datorat în mare măsură intervenţiei
nunţiului apostolic de la Bucureşti, la cerinţa expresă a Secretariatului de
stat al Sanctităţii Sale, care a finanţat şi a insistat pentru apariţia unei
publicaţii catolice reprezentative în Bucureşti. Monseniorul Anton Gabor
(poate cel mai activ şi dedicat „misionar” al presei catolice din România) a
stăruit pe lângă toate autorităţile clericale din România; ulterior s-a adresat
şi Sfântului Părinte, în vederea înfiinţării unui ziar catolic în capitala ţării
care să-i reprezinte pe toţi catolicii din România şi care să prezinte
viziunea Bisericii Catolice faţă de toate realităţile societăţii, dar şi evoluţia
social-politică a statului român după Marea Unire.
Proiectul a fost pus aşadar în aplicare din dorinţa expresă a Papei şi
prin implicarea directă a nunţiului apostolic, care a convocat o întâlnire cu
toţi episcopii şi a hotărât, prin puterea autorităţii sale, înfiinţarea
cotidianului Albina; încă de la început au existat mai multe discuţii între
uniţi şi catolicii de rit latin în privinţa acestui proiect, care finalmente au
dus la încetarea sa după o perioadă de numai trei ani, (atât cât a durat
finanţarea Vaticanului), fapt ce a demonstrat o dată în plus incapacitatea de
colaborare şi lipsa de unitate a catolicismului din România (cel puţin în
domeniul presei).
În ziua de miercuri 9 noiembrie 1921 a apărut primul număr10 al
cotidianului Albina. Adresa redacţiei era Bucureşti, strada Bărăţiei,
numărul 33, în casa parohială din acea zonă. Ziarul apărea zilnic şi era
distribuit prin abonamente, dar şi prin vânzare directă. Un număr costa un
leu, iar abonamentul pe 3 luni 45 lei, pe 6 luni 90 lei iar cel pe un an 180
lei.
Ziarul cuprindea 4 pagini (în situaţii excepţionale, numărul paginilor
creştea), formatul fiind cel obişnuit pentru un cotidian. Era distribuit şi în
străinătate, la preţul de 2 lei. Ultima pagină era dedicată în special
anunţurilor publicitare. Sub titlu apărea precizarea „Ziar Independent”, iar
în articolul în care s-a prezentat nevoia apariţiei noului cotidian şi intenţiile
autorilor (şi intitulat „Ce vrem ?”11,) s-a argumentat nevoia apariţiei unei
publicaţii independente, neafiliate politic, în care să se analizeze situaţia
social-politică şi economică din societatea românescă, dar şi evoluţia

10
Albina, nr. 1, anul I, 9 noiembrie, 1921, f. 1.
11
Ibidem.
223
 Studiu

relaţiilor internaţionale după prima conflagraţie mondială: „O mână de

oameni şi-au pus într-o zi întrebarea, dacă în România Mare, nu e lipsă de
un organ, care să dea tuturor cetăţenilor, veşti sigure; şi să-i puie în curent
cu realitatea atât cât este omeneşte cu putinţă. Şi toţi au fost într-un gând,
să recunoască că o astfel de gazetă nu numai că lipseşte, dar că lipsa ei este
foarte păgubitoare intereselor obsteşti”12.
Acest cotidian nu a reprezentat genul clasic de publicaţie religioasă -
aşa cum erau celelalte reviste şi broşuri apărute în ţară (cu teme
preponderent religioase), deoarece a tratat subiecte de actualitate (mai ales
social-politice şi economice). Mizele apariţiei sale au fost - pe de o parte-
de a informa Vaticanul cu privire la realităţile societăţii româneşti (dar din
perspectiva unor catolici), ceea ce oferea o credibilitate suplimentară, iar
pe de altă parte-de a transmite informaţii şi de a trata subiecte de pe scena
internaţională, având în centru Biserica şi Vaticanul, (dar prin viziunea
unor ziarişti catolici, care s-au adresat de această dată publicului din
România).
Aşadar, prin articolele sale, ziarul a avut rolul de a informa Vaticanul
despre problemele cele mai importante ale agendei publice din România;în
sens invers, prezenta populaţiei din România unele evenimente
internaţionale, având la bază viziunea Bisericii. Interesul deosebit al
Vaticanului şi implicarea sa directă (prin intervenţia nunţiului de la
Bucureşti) în înfiinţarea acestui ziar, finanţarea lui cu suma de 50.000 de
lire pe an, în primii trei ani de apariţie (singurii de altfel- fapt ce
demonstrează că în momentul sistării finanţării de la Vatican, publicaţia a
încetat să mai apară), existenţa a numeroase numere din Abina în Arhiva
Secretă a Vaticanului, împreună cu unele rapoarte ale prelaţilor din
România, au demonstrat că acest ziar a fost o sursă importantă şi constantă
de informare a Vaticanului cu privire la realităţile din societatea
românească, însă şi o portavoce a Bisericii Catolice în România (trata în
paginile sale unele teme şi subiecte care au vizat „politica” Bisericii şi a
Vaticanului pe scena internaţională).
Un alt aspect urmărit prin apariţia acestui ziar a fost unificarea
catolicismului din România, care din cauza situaţiei existente, nu a acţionat
unitar; existau mai multe centre ce au exprimat interese „locale” sau
„particulare” (etnicii catolici maghiari aveau un anumit comportament-
uneori ostil statului român, uniţii aveau o anumită viziune privitoare la
rolul pe care trebuiau să şi-l asume în România Mare, intrând totodată într-
o anumită dispută cu Biserica Ortodoxă Română, catolicii români de rit

12
Ibidem.
224
latin aveau o viziune diferită cu privire la noile realităţi social-politice, iar
în interiorul acestora mai existau uneori anumite divergenţe şi între
ordinele misionare, mai activi fiind franciscanii şi clerul diecezan) fără a se
exprima printr-o singură voce (aceste diferenţe de exprimare nu se aplicau
totuşi esenţei mesajului şi dogmei creştine).
Deşi intenţia înfiinţării
acestui cotidian a fost aceea de
a crea în capitala ţării (locul
considerat cel mai potivit) o
publicaţie care să exprime
vocea întregului catolicism
românesc şi chiar dacă ea a
aparţinut tuturor
responsabililor catolici de
presă din ţară, proiectul cu
siguranţă nu s-ar fi materializat
fără intervenţia directă a
Vaticatului şi a nunţiului
apostolic de la Bucureşti;
acesta, având autoritate
ierarhică ecleziastică, a făcut
posibilă apariţia Albinei, prin
măsuri precum convocarea
unei întâlniri la care s-au
prezentat episcopii catolici
români, pentru a discuta această temă (întâlnire care nu a mai avut loc nici
până atunci, nici după aceea, deşi au existat numeroase încercări).
Existenţa, chiar şi în aceste condiţii, a unor nemulţumiri şi divergenţe între
uniţi şi latini referitoare la acest ziar au dus finalmente la dispariţia lui în
momentul în care s-a oprit finanţarea de la Vatican. S-a adăugat
incapacitatea de materializare a altor proiecte ce vizau apariţia unui
cotidian catolic la Bucureşti.
Implicarea directă a Sfântului Scaun în crearea unui cotidian catolic
în capitala României- care să trateze subiecte social-politice încercând
astfel să depăşească graniţa confesională şi să se adreseze întregii populaţii
din statul român, expunând viziunea Vaticanului- prin finanţarea acestui
proiect pe o perioadă de trei ani (existând posibilitatea de continuare a
finanţării dacă publicaţia avea succes), indică interesul major acordat
dezvoltării unei presei catolice româneşti unitare şi care să adune în jurul
său forţele catolice, pentru conturarea inclusiv a unei poziţii politice a

225
 Studiu

catolicilor din România, care să fie în acord şi să exprime interesele

Bisericii. Neânţelegerile dintre ierarhii uniţi şi cei latini în privinţa
dezvoltării presei catolice şi încapacitatea de a depăşi unele orgolii
personale au dus la o lipsă de unitate a publicaţiilor catolice şi la sistarea
singurului cotidian catolic apărut în România în prima jumătate a secolului
al XX-lea, care nu s-a încadrat în tipologia clasică a tipăriturilor catolice,
abordând subiecte social-politice. Albina la doar trei ani de la apariţia sa a
încetat să mai apară (chiar dacă a beneficiat de sprijinul şi implicarea
directă a Vaticanului rivalităţile locale au dus la sistarea apariţiei acestui
ziar). Încetarea apariţiei singurului cotidian catolic românesc care a apărut
în capitala ţării a avut ca principală cauză neînţelegerile dintre ierarhii uniţi
şi cei latini. Aceste tensiuni au existat încă din momentul înfiinţării.

Anexa 213
Secreteria di Stato
Di Sua Santità
N 26227
Dal Vaticano, 9 Ottobre 1921

Ill. mo. Rev. mo

Signore,

Ho presentato all’Augsto Pontefice il Rapporto della S. V. Ill. ma dell’ 14

Settembre u.s., rigardando le buone disposizioni dei Vescovi Rumeni per la
fondazione di un giornale cattolico di lingua rumena a Bukarest e il fervore
con cui si sta lavorando per preparare l’impianto e l’inizio del giornale
medesimo.
Sua Santità se ne è vivamente compiaciuta, e, aderendo al desiderio della S.
V., si è benignamente degnata di assegnarle la prima annualità del proposto
sussidio di cinquantamila lire annue per tre anni.
Nell’accluderle pertanto dell’unito chéque tratto sulla Banca Commerciale
Italiana e Rumena di Bukarest, la somma di cinquantamila lire, volentieri mi
raffermo con distinta e sincera stima.

Ill mo. Rev. mo. Signori

Mons. Francesco Marmaggi di V. S. Ill.

13
ASV, Fondul Archivio della Nunziatura Apostolica in Romania 1920-1933, busta 6,
fascicolo 15, f. 46.
226
Nuntio Apostolico di Bucarest A ff. mo. per
servista

Anexa 314
Nr. 4032/1921

Excellentissimo Monsegnore,

A proposito della questione del giornale, parlai i giorni scorsi coi Reverendi
Signori professori Alessandro Rusu e Agostino Popa, gli esposi la situazione:
Il dono del Santo Padre di 50.000 lire annue per 3 anni, come anche la
probabilità di avere col tempo il fondo necessario per il manteminente del
giornale, se esso si mostrerà durevole. Gli esposi altresi le combinazioni del
personale di redazione: il M. Reverendo Brinzeu ed il Signor Theodorian-
Carada.
Le risposte in inscritto dei detti due professori le transmetto:
Da essi si vede che ambidue desiderano l’apparizione di un buono e grande
giornale, per cui sono pronti di portare qualunque sacrifizio, ma nessuno di
essi non vede che fossi possibile raggiungere questo desiderio nelle
circostanze attuale, tenendo conto del danaro disponibile. Con i mezzi
materiali di cui disponiamo, dicono essi, si potrebbe sostenere un piccolo
giornale, il quale, senza poter raggiungere il fine per cui è stato fatto,
disparerebbe nel grande numero di cotali giornali, così che si spenderebbe
indarno il denaro e si comprometterebbe l’intenzione di avere il giornale
desiderato. Perciò il loro parere è di aspettare ancora, finché si cambieranno le
circostanze, ovvero secondo il parere di A. Popa, di comprare una rubrica di
un gran giornale già esistente.
Il Rev. Sig. Agostino Popa scende poi anche nel particolario, non mostrandosi
contento col personale di redazione.
Già che il mese di ottobre – per quando si progettava l’apparizione del
giornale – e vicino, perciò mi affretai di portare alla notizia di Vostra
Eccellenza Rev.ma queste notizie.

A Sua Eccelenza Rev. ma Di Vostra Ex. Rev.ma

Mons. Francesco Marmmagi Blaj, 18 sept. 1921
Nuntzio di Bucarest A. Suciu, Arch. Alba-Iulia e
Fagaras

14
Ibidem, busta 12, fascicolo 33, f. 130-131.
227
 Cronică

Realul magico-fantastic
o cronică de Nicolae Boghian

Povestirile lui George David din volumul

La Străini – viețile secrete (Editura
Ardealul,Târgu Mureș, 2017) combină realul cu
imaginarul după modelul picturii naive, unde
dimensiunile se întrepătrund, ajungând să
sugereze spațiile tridimensionale ale
suprarealismului. Autorul pare a se inspira din
teoriile lui Michael Talbot asupra universului
holografic, oprindu-se la înțelegerea lumii ca o
hologramă vie prin comutarea perpetuă de la real
la virtual.Realitatea în ansamblul ei devine o
super-hologramă în care trecutul, prezentul și
viitorul există simultan, fără ca să avem de-a face
cu o iluzie,iar noi înșine nu suntem decât imagini holografice ale unei
matrici universale. Scriitorul rus Evgheni Vodolazkin a transpus în
romanul Laur această ipoteză, obiectivând-o la scară istorică prin
posibilitatea ca timpul narațiunii să situeze personajul în evenimente ce se
derulează de-a lungul mai multor secole și parcurgând realități ce se
suprapun cu magicul fantastic.
În povestirile din La Străini George David aduce o surprinzătoare
viziune asupra narațiunii, prin deschiderea mai multor nivele de realitate
în care se poate desfășura acțiunea și prin relatarea cumulativă a faptelor
ce alcătuiesc materia primă a acțiunii. Autorul se folosește de elemente
foarte reale - dacă se poate spune așa -,cărora însă la un moment dat le
rupe continuitatea plauzibilă,deplasându-le spre spații nu atât fantastice,
cât neasemănătoare cu tot ce se aștepta din evoluția lor firească. Și despre
așezarea La Străini, și despre personajele actante, autorul prezintă o
addenda cu date și biografii precise, de parcă nu ar trebui să ne îndoim
nicicum de existența lor palpabilă. Numai că chiar soliditatea acestor date
este străpunsă de săgețile unor sensuri deraiate, care se amestecă și dau
naștere unor stări de buimăceală, unde niciun lucru nu mai este la locul lui,
unde nimeni nu mai poate fi credibil în ceea ce simte sau relatează.
Semnificativă în acest sens este povestirea Sat în bejenie, unde personajul
real Costică relatează epopeea unui exod straniu, când satul lor a fost
228
nevoit să se strămute de undeva din Răsărit pe meleagurile de acum. După
cum relatase bunicul său, Cînd austrul a-nceput să mănânce zăpada iernii,
ne-am apucat de treabă. Au fost tăiați porcii, au fost tăiate caprele și oile –
numai găinile au fost cruțate, dar și ele au fost închise în colivii mari de
nuiele – iar femeile au început pregătirea bucatelor ca pentru iarnă...”. De
aici încolo, realitatea iese din dimensiuni, devenind când magică, precum
cea din Un veac de singurătate, când fantastic-grotescă a la Zahar Prilepin.
Îndată ce toate pregătirile pentru strămutare au fost gata, oamenii s-au dus
în cimitirul satului. „Am săpat primprejurul mormintelor și pe sub ele,
după care le-am îmbrăcat în coșuri de nuiele împletite în jurul lor. Și tot
așa, cu pîrghii și cu cricuri, am urcat mormintele-n care și căruțe,cu cruci
și cu oseminte cu tot, ca pe niște flori de fereastră la care li s-a spart
ghiveciul și au rămas numai cu pămîntul din preajma rădăcinii. ”La toate
acestea au înhămat caii și înjugat boii, și astfel un straniu și nemaivăzut
cortegiu a început fantomatica deplasare prin stepă. Această translație, pe
cât de real- închipuită, pe atât de fantastic-ireală, face ca sensurile
narațiunii să se bifurce precum cărările lui Borges, lăsând loc mirărilor
contrapunctice ale personajului, dar și comutărilor de sensuri pe care
autorul le propune în regimul interpretării.
În Drumul (I, II, III), personajul Mitică, fost învățător, face o
obsesie pentru un tablou în ramele căruia doar el vede pictura ce ar
reprezenta un drum de țară care vine de nicăieri și duce spre nicăieri.
Relația sa cu lumea devine un șir de absurdități: își dă la schimb
apartamentul pentru o cămăruță din incinta primăriei, unde stă așezat pe un
scaun „răsărit parcă din dușumeaua prăvăliei” și contemplă la nesfârșit un
gol adânc, în care însă își vede drumul lui curgând dincolo și dincoace de
realitate. Încremenit în sondarea nevăzutului pe care doar el îl percepe,
devine desprins din coordonatele spațio – temporale și, făcând corp comun
cu holograma picturii fugite din ramă, el însuși devine un gol, o absență ce
sugerează suprapunerea nimicului peste fantasma care îl sondează. În acest
fel, povestirea trasează cadrele ieșirii spre un alt nivel de realitate ca o
experiență inițiatică, o transcendere spirituală, amintind de romanul
Muntele Analog al lui Rene Daumal, unde un obiect există și nu există în
același timp, și care este și totodată nu este accesibil oamenilor, în funcție
de nivelul de percepție al căutătorului acelui obiect. Învățătorul lui George
David își expune propria filosofie față de realitatea care aparține fiecăruia
și care poate fi construită după cum dorește fiecare. Deja, în subsidiar,
autorul îi conferă personajului o mare forță de reinterpretare a lumii ce
pare a ieși din chiar trecerea dincolo de orice limită impusă. Toți vedem un
drum, ce poate fi o fantasmă, toți vedem golul și nimicul, dar nu avem

229
 Cronică

disponibilitatea de a le transmuta într-un tablou, chiar și suprarealist, la

care să continuăm a privi când cei din jur trag obloanele.
Personajele din La Străini au o largă predispoziție spre acceptarea
absurdului firesc, precum în povestirea Dărâmarea casei, unde, după o
trudă istovitoare o familie își clădește o casă nouă, pe care, din motive mai
mult sau mai puțin înțelese, proprietarul terenului o dărâmă:„Peste vreo
două zile, dimineața, am văzut că tata nu a mai plecat la câmp, ca de
obicei. S-a-nvîrtit puțin pe-afară, prin curte, după care a intrat în cămăruța
noastră din casa bunicului și s-a întins în pat cu fața în jos. Așa a stat toată
ziua, fără să se miște, fără mâncare,fără apă.” Asta în timp ce casa era
dărâmată bucată cu bucată! Resortul acestei nepăsări este însă unul menit
să o jusifice pe deplin. Omul avea un plan, avea o fereastră de scăpare din
dramatica lovitură a sorții. După ce a lăsat un timp în care întâmplarea
aceea să se estompeze, personajul își mobilizează feciorii și pornesc cu
solemnitate în săvârșirea unui ritual la care cel care le-a pus la pământ
gospodăria asistă cu resemnare. Mai mult, cei care veneau să le dărâme, la
schimb, casa, sunt întâmpinați ca niște oaspeți, cu gustări și băutură.
Autorul sugerează aici o hipertrofiere a „legilor pământului”, care, ieșite
din logica din care se instituie, pot da naștere unui revers comportamental.
Atena, personajul din La vie en rose, relatează efectele unei
acumulări de fapte banale, de ratări mai mult sau mai puțin previzibile, de
nimicuri existențiale, ce se adună încet, compactând-se sau curgând
precum apele unui pârâiaș care, apoi, printr-o rupere de nori imprevizibilă
să se transforme într-o forță distructivă de nezăgăzuit. Iar această
imprevizibilitate nu e dată de un fapt excepțional, care să-i zguduie felul
de a vedea lumea sau de a se desluși pe sine – ci este tocmai urmarea
acumulării peste măsură a faptelor insipide din viața ei: o facultate ratată, o
carieră măruntă, o însoțire cu un bărbat fără însușiri, anost. Dar chiar și
atunci când furtuna se dezlănțuie prin fuga după bărbatul cu picioare
frumoase, noua dimensiune se dovedește a fi o cădere într-un banal și mai
dezamăgitor, ce se instituie atotbiruitor pe un nesfârșit eșec.
Din toate aceste felii existențiale autorul caută sensurile care trec
prin ele și își găsesc ecou dincolo de ele. Nu realitățile sunt ciudate sau
inexplicabile și nici personajele nu sunt lipsite de capacitatea de a percepe
logica sau ilogica desfășurării lor, ci absența unei co-relații cu ceea ce ele
substituie, cu ceea ce se află dincolo de pragul ceremonios al înțelegerii.
Situațiile și personajele lui George David sunt într-o continuă decodare,
demers ce le determină schimbarea zonelor de interferență,dar și
prefacerea lor imprevizibilă în opusul a ceea ca ar trebui să fie.

230
România de la capătul gândului

Patriotismul
la români

un eseu de Dimitrie Grama

Rătăcitor fiind prin lumea asta mare de aproape cincizeci de ani, un
sentiment tot mai acut m-a reapropiat de ţara pe care am părăsit-o atunci,
cu mulţi ani în urmă, nu dintr-un sentiment de ură, ci unul de deznădejde.
Se construia din plin comunismul şi cu toate că acum se vorbeşte, se
publică şi se dezbate puternica atitudine şi lupta anticomunistă dusă de
români, eu, în anii '60, nu am văzut, nici măcar indirect, această luptă, sau
împotrivire individuală sau în masă împotriva dictaturii comuniste. Lumea
era umilă, umilită, supusă, fără vlagă şi singurele manifestări
antiguvernamentale, anticomuniste, erau bancurile. Şi alea şoptite doar
între prieteni, sortite să fie act compromiţător în acea societate lipsită de
mândrie şi demnitate individuală, în acea societate care a acceptat, fără să
crâcnească, lichidarea foştilor politicieni, cadre universitare, intelectuali şi,
de fapt, pe oricine s-a împotrivit sau, teoretic, s-ar fi putut împotrivi noii
ordini. Din fericire comunismul s-a prăbuşit în Europa, şi, până la urmă, în
România. Nu civilizat, ca în restul ţărilor foste comuniste, ci violent, cu o
aşa numită "revoluţie" şi cu un act final de necivilizaţie: executarea
ceauşeştilor fără un proces bazat pe legi şi ordine internaţional acceptate,
respectate până şi în … Ruanda. Un adevărat proces al dictatorilor ar fi
putut pune în evidenţă, ar fi putut divulga, sistemul pe care se baza
dictatura, cine erau cei care, de-a lungul anilor, pe lângă Ceauşescu, l-au
dezvoltat şi întreţinut. S-ar fi putut face liste de inculpaţi, de criminali, de
securişti care, normal, ar fi fost la fel de răspunzători ca ceauşeştii pentru
situatia românilor. Dar acest lucru nu s-a întâmplat la românii care,
dimpotrivă, au "votat democratic", în mod patriotic, un guvern bazat pe
231
 Eseu

foşti comunişti şi foşti securişti. Recunosc, erau vremuri tulburi, lumea era
dezorientată, dar mai târziu, după, hai să zicem 10 ani, românii parcă tot în
bezna social-politică trăiau şi continuau să acţioneze pe scena politică a
ţării ca înainte de 1989, adică fără angajament social, fără demnitate de
cetăţean, iraţional, timorat sau de-a dreptul nepăsător. "Nu se poate mai
bine domnule!", sau "Lasă să fure, că nu-i pădurea mea” şi alte lozinci de
neangajare. În schimb, la un nivel foarte superficial, la nivelul
comentariilor pe internet, la cafenea sau în anumite reviste cu caracter
naţionalist, românul face zel de patriotism. Excelează chiar!
Poate că eu, cu originea mea "aromână", nu voi fi privit cu ochi
buni de românii get-beget când încerc să critic autohtonii, să-i critic pe
geto-daci, dar o fac deoarece în multe eseuri am descris cu dragoste şi
îngăduinţă România şi românii. Aceste gânduri le exprim cu speranţa că
vor fi înţelese nu ca ceva negativ şi răuvoitor, ci ca o invitaţie la reflecţie
intelectuală şi spirituală.
Citesc, în diverse publicaţii, despre originea şi trecutul glorios al
geto-dacilor din care restul etniilor europene s-ar fi dezvoltat. Limba
noastră, „latina vulgara”, a fost limba pe care Roma a adoptat-o, etc., etc.
S-ar putea să fie aşa, dar ce folos? Cu ce ne mândrim acum? Cu totala
corupţie social-politică? Cu ignoranţa? Cu acceptarea şmecheriei şi a
bacşişului ca element de parvenire personală sau instutiţională? Cu
acceptarea furtului individual, obştesc sau statal, cu acceptarea atitudinii
de superioritate şi dispret, afişate, faţă de noi, de celalalte state din
Europa? Poate mai sunt şi alte lucruri ce-ar putea fi amintite, dar cred că
este de ajuns spre a-mi pune întrebarea: Este românul patriot, sau nu este?
Eu nu cred că este! Românul dă dovadă de demagogie chiar şi atunci când
se expune ca patriot. Nu are sentimente adevărate faţă de ţară, obşte,
confrate, ci un fel de cacialma sentimentală, cu înjurături şi lacrimi la
beţie, combinate cu amnezie. Poate că cei ce se îndoiesc de "originea pură"
a românilor au dreptate şi poate că toţi românii sunt venetici, ca şi mine.
Altfel, cum aş putea să-mi explic că eu, "aromânul", şi prietenul meu
Koari, "neamţul", sau Pişta, "ungurul", avem sentimente mai profunde, şi,
la scara mea de valoare, dăm dovadă de mai mult patrotism românesc
decât mulţi români "get-beget"?! "Working class hero" este un cântec
poate mai puţin cunoscut al lui John Lennon, în care John, cu oarecare
ironie, ne spune: "a working class hero is something to be!" De ce un poet-
trubadur-rockerist din Anglia capitalistă a anilor 60 - 70 ai secolului trecut
vine cu o astfel de afirmaţie, valabilă în exclusivitate pentru sistemul
comunist? John Lennon, spirit liber şi responsabil, analiza în mod critic
societatea umană în general, fie ea capitalistă sau comunistă, mai ales
232
pentru că a fost, ca majoritatea poeţilor, un vizionar, având puterea
intelectuală şi spirituală capabilă să penetreze demagogia şi ipocrizia
social-politică a timpului, într-o Uniune Europeană compusă, la acea
vreme, din vreo 15 -16 ţări, toate, cu mici exceptii, conduse de partide
"social-democrate", care, în fond, erau partide socialiste de tip vestic.
Aceste partide au introdus conceptul de "political correctness", care nu este
altceva decât un mijloc de control şi manipulare "aşa cum vrem noi,
potentaţii", au introdus "respectul faţă de" şi acceptanţa indiscriminatorie"
a altor etnii şi religii şi, în aceiaşi răsuflare, au limitat dreptul europenilor
la libera expresie religioasă şi chiar au interzis unele tradiţii milenare
creştine, deoarece acestea ar putea "ofensa" alte etnii şi religii care s-au
pripăşit pe la noi. Acele vremuri, de la sfârşitul secolului trecut, au
cunoscut apariţia şi dezvoltarea unor forme ridicole de psihologie socială
şi de nivelare a indivizilor la "mediocritate". În Europa de Est şi de Vest
apare ceva destul de nou în istoria omenirii: parvenirea "social-materială"
bazată doar pe demagogie. Astfel, John Lennon expune, în câteva rânduri,
ambiţia omului spiritual mărunt, a plebeiului, a şmecherului şi
demagogului găunos să parvină şi cea mai rapidă cale de parvenire este
aceea de folosire a ignoranţei majoritare, care în naivitatea şi prostia ei,
alege nonvalori ca reprezentanţi, şefi de sindicate şi de partide. Astfel, din
ciurucuri, apar „eroii„ care ştiu cum să manipuleze minţile "clasei
muncitoare", iar clasa muncitoare îşi încordează muşchii şi straluceşte de
mândrie! Astfel se deschid căi noi şi rapide de îmbogăţire şi, prin
îmbogăţire, de parvenire socială, de egalitate aparentă cu lorzii sau marea
burghezie. În cinci - zece ani de zile, eroul clasei muncitoare poate egala
sau chiar depăşi avutiile multor nobili sau industriaşi şi, culmea, se poate
ajunge la acest nivel de bunăstare fără să ai vreo idee revoluţionară, fără să
înregistrezi vreun patent internaţional, fără efortul de a duce mai departe şi
dezvolta atelirul mecanic sau de croitorie al tatălui, ci doar prin simpla
demagogie! Acesta este de multe ori ţelul mitocanului, care fără scrupule,
şi prin metode viclene, ajunge sus de tot, de unde nu mai poate să vadă
locul de unde a plecat şi nici pe cei care, în prostia lor naivă, l-au ridicat
acolo.
Totuşi, în majoritatea ţărilor din Europa de Vest, datorită faptului
că principiile democratice funcţionează, s-au introdus legi şi regulamente
stricte de control, mai ales financiar, al tuturor cetăţenilor, dar mai ales
controlul celor aleşi să conducă societatea din punct de vedere politic şi
moral, de la aleşii primăriilor până la Primul Ministru. De fapt, în Vest, un
"om politic" este mai controlat şi cercetat sub "lupa obştei", decât un
comerciant sau un cetăţean oarecare. Corupţia a existat şi, în mici

233
 Eseu

proporţii, sunt convins că mai există în Vest, dar cînd institutiile

democratice (Senatul sau Parlamentul), au fost ameninţate de decadenţa
distrugătoare a corupţiei, s-au luat măsuri. Dacă un reprezentant al
poporului, un senator, ministru sau premier, este suspectat de Coruptie,
Furt sau Imoralitate, acel om politic este obligat să-şi dea demisia şi dacă
acel cetăţean, bazat pe puterea şi influenţa sa politică, a profitat de vreun
"lanţ al slabiciunilor" şi, într-o periodă scurtă de timp s-a îmbogăţit, atunci
o piatră nu se lasă neîntoarsă până când nu se lămuresc lucrurile. Un
divorţ din care inculpatul rămâne "sărac", deoarece, ca un făcut, avuţiile
familiei au fost lăsate fostei soţii sau copiilor, nu-l salvează pe
ministru/senator/preşedinte de la puşcărie şi nici familia de la confiscarea
bunurilor ce nu pot fi justificate prin muncă cinstită, prin salariile bazate
pe acea muncă. Această lege se aplică tuturor cetaţenilor, indiferent de
poziţia socială, etnie sau religie şi indiferent de apartenenţa politică sau
instituţională (îi controlam pe toţi, dar nu pe cei de la Securitate, Fisc sau
P.S.D).
Această atitudine şi poziţie morală a obştei, a instituţiilor şi a
poporului care a creat "statul democratic", este un act de patriotism! Un act
de curaj civic şi de responsabilitate într-un spatiu şi într-o perioadă de timp
unde nimeni, absolut nimeni, nu este mai presus decât legea. Un bun
prieten, poet din Piatra Neamţ, care-i în vizită la mine, în Gibraltar, îmi
spune că "Parlamentarii români au imunitate" şi asta înseamnă că nu pot fi
judecaţi atâta timp cât sunt miniştri, senatori, preşedinţi! Ce ţară şi ce
popor poate accepta aşa ceva şi de ce? Cum se poate explica, logic sau
moral, o astfel de ordine, prin care eu înţeleg că dacă ai fost ales şi ai ajuns
în poziţia de încredere de unde să-ţi serveşti ţara şi poporul, ţi se dă şi
dreptul la Furt Liber şi Nelimitat. Deci, un parlamentar cu un mandat mai
lung, poate acumula averi imense fără să fie nevoit să dea socoteală cuiva.
Toată lumea, chiar şi Poliţia şi Justitia, ştiu că acel parlamentar este un hoţ
care a furat şi continuă să fure, dar nimeni nu poate face nimic, deoarece
hoţul este imun la Dreptate: Fascinant! Într-un timp, prin anii 2000 - 2005,
mă întrebam cum de sunt atâţia români multimilionari în euro, oameni
care au pornit de la nimic, din acel sistem comunist unde nimeni nu avea
vreo proprietate privată însemnată ; şi chiar dacă ar fi avut vreun atelir mic
de manufactură sau o făbricuţă, de unde un asemenea profit extraordinar
care în Vest este de neconceput prin muncă cinstită. Apoi am aflat secretul
care scoate milionari pe bandă rulantă în România : Furtul!. România, ţara
cu milionari şi multimilionari, care în aroganţa pe care le-o dă puterea
coruptă, imoralitatea şi totala iresponsabilitate sfidează atât poporul cât şi
opinia internaţională. Se ştie în toată lumea că "România este altfel" şi

234
lucrurile cu care ne putem mândri ca români sunt, în general, Sărăcia şi, în
special, Corupţia. Mai greu de înţeles este faptul că într-o Europa Unită,
cât de cât decentă, România, sau mai bine zis reprezentanţii României,
sunt accepaţi şi chiar au drept de vot în U.E. De ne-nţeles este faptul că
U.E. acceptă ca România să aibă o lege atât de aberantă de "imunitate" a
omului politic! Cine ştie ce forţe obscure sunt în mişcare sau, altfel
exprimat: "de ne-nţeles sunt căile Domnului!" Dar ceea ce este nu numai
de neînţeles, de-a dreptul tragic, este Convieţuirea Simbiotică a românilor,
de la ţăranul needucat la academician, cu Corupţia. Metaforic vorbind, am
impresia că românul s-a căsătorit de buna voie cu Frica – Neangajarea –
Iresponsabilitatea şi are ca mamă soacră Ipocrizia şi Corupţia. Aceasta
„căsătorie” este un act nepatriotic şi toate scuzele îmbrobodite cu
înflorituri geografice, istorice (dă vina pe alţii: turci, greci, ruşi, etc.), nu
justifică această „casătorie”. Românii ar trebui îndemnaţi la divorţ! Să se
despartă de cei care îi mint şi îi fură fară milă şi fără ruşine. Să se despartă
de cei care fac neamul de râs. Românul ar trebui să caute şi să scoată la
lumină, din locurile unde s-au ascuns de prea multă vreme, Curajul,
Responsabilitatea şi Decenţa.

Patriotism. Câteva generalizări şi concluzii

Ce este, în fond, adevăratul patriotism? Cum poate el fi deosebit de
naţionalismul şovin sau de diversele forme de propagandă îndoctrinatorie?
Nu există multe studii despre patriotism, şi părerile academicienilor,
filozofilor, sunt destul de diferite şi reflectă, în mare, apartenenţa spirituală
şi social-politică a gânditorului în strădania de a acceptanta norme
subiective şi de identificare cu patria şi naţia din care face parte.
Stephen Nathason (1993) încearcă să definească patriotismul prin:
1. Afectiune specială pentru propria patrie.
2. Identificare personală cu ţara.
3. Grija specială pentru binele ţării.
4. Consimţirea sacrificiului personal pentru binele patriei.
Doar "dragostea de ţară" exprimată demagogic de la tribunele
parlamentare, la TV, la stadion sau cafenea, nu este deajuns şi nu poate fi
acceptată ca patriotism. E mai degraba vorba de un interes social-politic,
sau de mândrie superficială, trecătoare. De multe ori noţiunile de
patriotism şi naţionalism sunt confundate, deoarece este complicat să
iubeşti doar locul = patria (patriotism) făcând abstracţie de popor = naţia
(naţionalism). Lordul Acton (1972), a comparat naţionalismul şi
235
 Eseu

patriotismul cu "afecţiune şi instinct" versus o "relaţie morală", spunând că

naţionalismul este legătura noastră cu rasa, care este implicit naturală sau
fizică, pe când patriotismul este conştiinţa noastră faţă de obligaţiile
morale în comunitatea politică în care trăim. George Orwel zice că
naţionalismul este cârmuit de dorinţa de putere şi este de natură agresivă,
pe când patriotismul reprezintă afinitatea şi devotamentul faţă de un loc
anume şi faţă de modul de viaţă de acolo, dar fără ambiţia de a impune
altora aceste sentimente. Patriotismul este, deci, de natura defensivă. Pe
lângă cei care glorifică patriotismul, există şi critici, unul din ei fiind Leo
Tolstoi, care găseste că patriotismul este şi "tâmpit" şi "imoral" ; tâmpit
deoarece orice patriot consideră propria ţară ca fiind « cea mai
exceptională » din lume, şi imoral deoarece ne îndeamnă să promovăm
interesele propriei patrii pe socoteala altor naţii şi pe orice cale, chiar şi
prin razboi şi exterminare, acest lucru fiind în totală disarmonie cu cea mai
fundamentală regulă de moralitate, care ne îndeamnă "să nu facem altora
ceea ce nu vrem ca ei să ne facă nouă", (1972). Mai recent, teoreticianul
politic american George Kateb, argumentează că patriotismul reprezintă o
greşala dublă, o eroare morală, sursa acesteia fiind o stare de confuzie
mintală, pe când Simon Keller studiază patriotismul din perspectiva
omului care "crede în nişte norme etice locale".
Lumea şi-a exprimat ideile despre diverse forme de patriotism
începând din antichitate, continuând cu Machiavelli (1518), adeptul
patriotismului extrem, şi terminând cu patriotismul moderat a lui
Primoratz. În 1979, Dolf Sternberger introduce termenul de "patriotism
constituţional" (verfassunpatriotismus), care este reluat şi reactualizat de
Jurgen Habernas. Amândoi, încă umbriţi de conştiinţa proastă a naţional-
socialismului german din anii 1930- 1945, încearcă, cu disperare, să
disocieze şi să despartă patriotismul de naţionalism, venind cu explicaţii
greoaie şi de neînţeles.
Multe idei, multe teorii, dar eu cred ca în materie de patriotism şi
nationalism fiecare om îşi are ideile şi sentimentele lui, formate în timp, în
mediul în care a crescut şi s-a format şi de nivelul de înţelepciune şi
moralitate pe care a putut să-l atingă.
România actuală este o naţiuna tânără, formată din trei grupuri
importante, care până nu demult s-au considerat ca fiind etnii de sine
statatoare: moldoveni, regăţeni+olteni şi ardeleni+bănăţeni. Aceşti oameni
au trăit separat, constituiţi în principate, timp de 500-600 de ani, şi, cu
toate ca împărţeau o limbă asemănătoare, nu comună (nici acum nu înţeleg
fără dicţionar „Letopiseţul Ţării Moldovei”), de multe ori s-au războit. În
timp de pace, nu-mi vine să cred ca vreun banaţean îşi bătea capul cu ce se

236
întâmpla cu "fraţii" lui moldoveni sub Ştefan cel Mare, sau invers.
Probabil ca 90% din oamenii de rând habar nu aveau ca există Muntenia
sau Basarabia, şi de aceea sunt convins că de-a lungul secolelor a existat
(şi poate că mai există), o suspiciune reciprocă şi chiar sentimente de
duşmănie între românii din diferitele Principate. Doar patriotismul actual,
bazat pe basme istorice şi nu pe date, exagerează sentimentul de
"românism", de "frăţie" şi dorinţă de uniune a românilor din toate
ţinuturile daco-trace. Nici acum, de fapt, nu există această dorinţă,
socotind situaţia aromânilor din Macedonia şi Grecia, sau a moldovenilor
din Republica Moldova, ori a celor din Valea Timocului. Din când în când
se naşte un foc de paie, o răbufneală de patriotism, ce trece altfel repede,
ca un fel de gripă.
Pe vremea lui Mihai Viteazul (secolul al XVII - lea), destul de
recent, nu exista niciun fel de patriotism sau sentiment naţional generalizat
la toţi "românii", şi, de aceea, efortul de Unire a lui Mihai Viteazul, a
"tuturor românilor" a fost un eşec exemplar şi ruşinos pentru cei ce
idealizau unitatea naţională, de la Burebista încoace. Se poate ca ambiţia
lui Mihai Viteazul de a "Uni" cele trei Principate să fi fost una politică, un
simplu act de cucerire a altor teritorii, fenomen obişnuit în acele timpuri.
Exemplul României nu este unic în Europa. Aşa a fost în Italia până la
Garibaldi şi în Germania până la Bismark, ca să nu mai vorbim de Marea
Britanie unde şi acum englezii, scoţienii, irlandezii sau celţii din Wales se
consideră etnii aparte, dând dovadă de "naţionalism şi patriotism local".
Italienii din Toscana nu se identifică cu cei din Sicilia, iar catalanii sau
bascii nu-i suportă pe spanioli. Cred că românii se comportă la fel ca fraţii
lor europeni din alte ţinuturi ale continentului în ceea ce priveşte
naţionalismul local, şi, de aceea, suntem înclinaţi spre bârfă şi generalizări.
Cine nu a auzit şi acceptat fără să se revolte diverse comentarii sau
chiar insulte la adresa tuturor moldovenilor sau oltenilor, dâmboviţenilor
ori ardelenilor. Puturoşi, beţivi, curvari, corupţi, şmecheri, grei de cap,
hoţi, sunt cuvinte cu care descriem, nu un individ ci sute de mii, chiar
milioane. Nu există nici macar excepţii!
Şi apoi mai sunt ţiganii care, cu toate că au trăit pe meleagurile
noastre de cel puţin 250 de ani (o bună parte integrându-se de nu-i mai poţi
deosebi de românii get-beget în grai, gust sau obiceiuri), sunt trataţi altfel,
de la caz la caz. Dacă-i muzician faimos, celebru, ne mândrim cu el că-i
roman, dar dacă-i cerşetor la Roma sau Paris, îl injurăm, că ne face de râs.
E normal, e în firea noastră să fim aşa, şi de aceea mă întreb câtă
îngăduinţă şi cât efort am depus noi românii ca să acceptăm şi alte naţii cu
care să convieţuim în noua patrie, România? Poate că n-am făcut tot ce am

237
 Eseu

putut face şi poate că un anumit ritm al evoluţiei unei societăţi nu poate fi

schimbat doar de mofturile unor aşa-zişi intelectuali, ca subsemnatul. În
faţa istoriei trebuie să dai dovadă de umilinţă şi de răbdare.
De multe ori mă frapează că românul se consideră şi, până la o
anumită limită chiar este, patriot adevărat, acceptă cu destul de multă
uşurinţă o clasă politică coruptă şi iresponsabilă, o clasă conducătoare
care, aşa cum văd eu lucrurile de aici, este total lipsită de patriotism, dă un
exemplu execrabil generaţiilor ce vin, dar mai ales ne compromite
internaţional. Fără nicio abţinere, elveţienii, nemţii, francezii, italienii,
spaniolii îşi permit să ne trateze de hoţi, curve, puturoşi, cerşetori. Citesc
în ziar, văd la televizor şi nimeni nu le răspunde!
Cum îşi permit olandezii, englezii, spaniolii, francezii şi mai ales
germanii să ne învinuiască de discriminarea ţiganilor când ei au produs
genocid după genocid pe toate continentele, timp de sute de ani? Cât de
scurtă este memoria omenirii şi câte circumstanţe atenuante li se pot
accepta învingătorilor?
Noi, românii, ne putem mândri că am stat în banca noastră şi nu am
râvnit la teritoriul şi avuţia vecinilor, ba din contra, am acceptat să vină şi
să se stabilească la noi şi alte naţii; cu toate că, din când în când, am mai
înjurat şi ameninţat cu pumnul în vânt, am trăit în armonie cu orişicine.
Românul, om bun la suflet de la natură!
Cel mai frumos şi nobil act de patriotism la români este
Generozitatea cu care şi-au împărţit de-a lungul secolelor (şi încă-şi mai
împart), bogaţia şi sărăcia cu cei care-i acceptă aşa cum sunt, oameni
printre alţi oameni.

*
Dimitrie Grama este născut la 25 octombrie 1947 la Reşiţa. A urmat Geologia la
Universitatea din Cluj, fiind totodată component al lotului naţional de atletism. Cu ocazia
unui concurs al “sprinterilor” în Suedia, “alege libertatea”. La Stockholm a luat un
Master of Sciece la Facultatea de Ştiinţe şi apoi a făcut medicina la faimosul Institut
"Karolinska". După aceea a lucrat ca doctor chirurg la diverse spitale, unele renumite,
cum ar fi Upsala University Hospital (unde a stat 11 ani), Liverpool University Hospital,
Norfolk & Norwich University Hospital, King Abdul Aziz Teaching Hospital în Arabia
Saudită, în Gibraltar. În prezent s-a stabilit la Stockholm. În 1985 a publicat cîteva poezii
în ziarul lui Virgil Ierunca, "Limite", la Paris. Din anul 2000, cînd a debutat editorial, a
publicat, între altele: “Făptura cuvîntului”, “Pasărea melancoliei”, “Vînătoare de
umbre”, “Elegiile depărtării”, “Suflete atîrnate de catarge”, “Neguţătorul de imagini”,
“Voi lua cu mine noaptea”, “Dă-mi mîna ta, străine”, “Bastian şi alte confidenţe”,
“Obsesii comune”, “Versuri”, “Ilidia”, „Singuri împreună”, „Viaţa la maximum”,
„Pasărea instantaneu”, „Poeme tactile”.

238
 Jonathan
Jackson

Cîştigător a patru Premii Emmy, Jonathan Jackson, actorul, cîntărețul, compozitorul și

scriitorul, cunoscut mai ales grație interpretarii lui Lucky Spencer din serialul “General
Hospital”, a ales calea ortodoxiei, tranziţia lui de la adventism spre vechea credință
trecînd prin România. Născut la 11 mai 1982 în Orlando, Florida, și-a început cariera în
1991, după ce i-a călcat pe urme fratelui sau, Richard Lee Jackson, care se mutase deja
la Los Angeles. Jonathan Jackson a apărut și în seria “Terminator”, a apărut alături de
Al Pacino în “Insomnia”, dar a împărţit ecranul şi cu Ben Kingsley sau David
Arquette. Ambii lui părinţi au fost adventişti de ziua a 7-a de patru generaţii.
Iată cîteva mărturisiri ale lui Jonathan Jackson: “Cum s-a întîmplat tranziţia mea spre
ortodoxie? Ei, bine, în 2007 am fost trimis să turnez un film în România: The Dark is
Rising. Am stat acolo cam trei luni şi jumătate. Am avut un rol important, interesant este
însă că la montaj personajul interpretat de mine a fost tăiat. Dar cred că am fost trimis
acolo pentru un alt motiv… (…) Am fost însoţit de soţia mea şi de cei doi copii pe care îi
aveam atunci. Primul lucru pe care l-am făcut cînd am ajuns în România a fost să vizităm
o biserică ortodoxă, iar cînd am ieşit am fost jefuiţi de niste ţigani. A fost un fel ciudat
de Bun venit, însă România e o ţară superbă. (…) Ortodoxia e cel mai frumos lucru pe
care îl poţi trăi. Este casa perfectă, o binecuvîntare şi o transcendenţă. O comunitate cu
Dumnezeu şi cu sfinţii săi, o experienţă mistică pe care nu o poţi spune în cuvinte. Este
biserica istorică”. Poemele de faţă fac parte din volumul “The Book of Silence and the
Subconcious Awe”, în pregătire la Editura “Doxologia”.

Prezentare şi traducere: Vlad A. Gheorghiu

239
 Universalia

19.
Artistul trebuie continuu să se depășească, pentru că altfel moare. Dar
artistul nu e doar un portret al umanității, agățat de zidul realității, într-un
Coloseum al timpului, lăsat acolo ca toată lumea să se uite la el și să
țină minte – să ținem minte toți că trebuie să ne depășim condiția?
Soldatul, doctorul, preotul și profesorul, cei tineri, cei bătrâni, cei urâți
și blestemați... câștigătorul, pierzătorul, profetul și celebritatea... cinicul,
îndrăgostitul, libertinul și evreul, cel împovărat de viață, desfrânatul și
budistul... toți cei care vorbesc limba poeziei și toți cei care cântă sau
fantasmează – toți cei care caută o privire, un sărut, un orgasm, toți cei
care
citesc ca să ajungă într-o altă lume, toți cei care-și doresc să oprească
timpul în loc, sau să se întoarcă în tinerețe, toți cei care plâng la
pierderea unei fiinţe apropiate, toți cei care își injectează ace
în vene și zboară departe...
Toți cei care dezbat, se ceartă, înjură, toți cei care studiază Scripturile,
piramidele sau universul, toți cei ce se roagă, care călătoresc, care
se agită, toți copiii lui Adam care se mișcă și respiră –
fiecare autor utopic de la Moise la Marx
fiecare prezentator de știri, măturător de stradă sau pilot,
fiecare îngrijitor, avocat sau judecător, fiecare student, hoț sau martir
care nu-și părăsește credința ...
fiecare dintre ei, fie că e în bucurie sau în suferință, fie că se bazează pe
imaginație sau pe intelect, pe inteligență sau naivitate, pe sfințenie
sau pe nirvana, pe crucifix sau pe lege,
toți trebuie să treacă printr-o umbră sau un zid, să se uite
dincolo, în sus, peste tot... să arunce o privire peste un orizont vizibil,
peste un altar, un trend, să lovească ceva, să accidenteze ceva, să strice
ceva
sau doar să repare...
Toate trebuie să devină ceva într-un final, toate care trăiesc trebuie să
primească și să dea înapoi, toate trebuie să aprindă un foc undeva și să-l
îngrijească, toate trebuie să-și omoare inamicii sau să le devină prieteni,
toate
trebuie să se depărteze sau să se apropie ușor, sărută loviturile râsului sau
rămâi pătruns de amărăciune, toți trebuie să venereze, să se roage și să
apere ...
toți trebuie să strălucească în noaptea existenței, înfuriați de încăpățânare
sau de dorința arzătoare a umilinței –

240
toți și toate trebuiesc depășite într-un final.

20.
Tu, cel care ai fost aici de la începutul zilelor, trimite-mi
lumina cea de toate zilele în corpul ce adăpostește ochii aceștia
păcătoși. Îngeri ai Milei, protejați-mi conștiința de la stricăciune. Nu mai
sunt stâne, doar orașe acum. Nu mai sunt păstori, doar performeri, care se
ascund sub
machiaj și haine în sperența gloriei nebănuite. Unde este intimitatea care
duce la viață? Unde este mărturia actului sacru? Unde sunt săbiile tăcerii și
scuturile de onoare ascunse în inima omului? Cântecele părinților
nu mai sunt de mult. Și arta de a naşte se pierde odată cu vremea.
Hoții au furat limba și contorsionează cuvintele după bunul plac. Sufletul
meu
suferă în continuare când vede cum generația mea orbește încetul cu
încetul.
Și oasele ascunse sub piele mă dor – gândurile mi se transformă în pietre
semiprețioase. Ești acolo tu, odihnindu-te după un ocean de durere și dor?

21.
Ochii însângerați se holbează în așteptare. Plămânii ciuruiți sunt plini
de dorință. Sufletul meu e ca nebunul care a profețit potopul.
Vine, nesăbuiților! Vine! Nu fiți proști și ignoranţi! Uitați-vă
sus – uitați-vă la cer! Vrea să vă curețe! Vrea să vă vindece de tot.
Eu sunt noroiul. Eu sunt mizeria care trebuie curățată. Eu sunt cel pe care
porumbelul se lasă când vrea să fie în siguranță. Am nevoie de
acel porumbel, de Porumbelul Sacru! Am nevoie de ascensiune –
am nevoie de eliberare – de leacul cerului. Am nevoie de revelație –
a gândului, a cuvântului, a imaginilor mentale. AM nevoie de dialog și
meditație, un moment de respiro – de zămislire.
Greutatea dragostei mă presează către pământ. Ca și cum un fel de
gravitație
divină intră în atmosferă. A fost un vis – ba nu, o viziune – chiar
mai mult de atât, a fost cu totul real. Chiar s-a întâmplat în istorie, atunci
când timpul se strângea în jurul nostru. Corpul meu a fost pus la pământ
în poziție fetală, plângând și abundând de bucurie!
Am văzut nenorocirile. Am văzut sângele. Am simțit greutatea
covârșitoare
241
 Universalia

a iubirii. Nimeni nu putea să reziste. Toți genunchii trosneau. Era secretul

Universului, vărsându-și dragostea nemărginită.

22.
Ființă superbă, eu nu voi clipi până când ochii tăi vor
gusta foamea. Nu mă voi odihni până când inima ta nu va fi
umplută de liniște. Uneori, când tu vorbești sufletul meu este fermecat. Mă
uit la tine cum îți miști buzele și cum clipești. Mă uit cum mintea ta caută
cuvintele
și semnele. Sunt vrăjit de frumuseștea ta și de grația cu care te
înconjori.
Nu voi dormi până când planul tău se va pune în practică. Nu mă
voi mișca până când corpul tău e vindecat. Adevărul meu abundă de
compasiune. Dragostea mea este plină de îngrijorare. Speranța mea e
dornică să umple pânza sufletului tău cu toate culorile posibile.
Doar cei care suferă mă cunosc drept fiind ajutorul lor.
Doar cei avuți sunt indiferenți când vorbesc de mine. Dar paginile
se răsfoiesc una după alta, prind viață – asta se întâmplă când Eu apar.
Asta încă se întâmplă în singurătate.

3.
Să stai și să te odihnești cu poeţii tăi pe podeaua ruptă –
slujitorii evlaviei subconștiente. Cuvintele lor atârnă pe cerul
minții mele ca stelele arzânde: miere, sânge, legământ, ploaie,
siluete, furie, carne, descompunere, imortalitate, iertare și alte
asemenea scântei unse pe limbă. Șoptind ce sufletul meu nu ar putea
explica niciodată singur prin rațiune. Ancorându-mi dorința de vânturile
sălbatice ale mării. Atrăgând fricile lucide în căldura unui templu.
Fântână a Imortalității, extazul original al omului plutind peste fața
adâncului, arzând cu pasiune și dorință peste geneza creației –pulsul
original
al exaltării și extazului! A Doua Flacără a fost capabilă să sufere
mai mult decât oricare alta, pentru că a fost uns cu uleiul bucuriei! Doar
el, cel care a știut euforia raiului, putea să îndure flăcările iadului.
Iubire Divină, învelită în carne și sânge, pulsând temperat cu speranță
nealterată. El se uită la oameni așa cum sunt ei – niciodată pierzând din
vedere virtutea originară; o virtute pe care doar Focul Suferinței o poate
încă o dată da.
242
 24.
Pământul ar fi trebuit să se oprească unde Părintele Zosima a murit
și să asculte. El ne-a spus despre Icoană. Nu prin cuvinte, ci prin revelație.
Era un imn rus: o lumină din est. Nu este cu adevărat un progres,
doar o scară antică a ascensiunii Divine. Cine mai crede acum în
demonii din umbră? Voi dormi pe pietre ca nepotul lui Abraham.

25.
Tu, Poet Etern, mai spune încă o dată acele cuvinte în seara asta.
Strigă-le peste ascultători, peste cititori, peste visători. Spune cuvintele pe
care minunile tale le cer. Spune-le în întuneric, în singurătate și lasă-le
să treacă prin venele fragile ale speranței. Spune acele periculoase,
arzătoare sonete de laudă, dar mai departe de orbitoarea poruncă
a conștiinței și libertății. Respiră în plămânii icoanei tale și animă-ți
vederea cu vise și doruri. Lasă rațiunea și destinul asupra celor dezgoliți,
cu raze de soare încălzindu-le corpurile și Nori ai Revelații păzindu-le
trupul de
căldura Iubirii Divine.
Spune cuvintele, Tu Atot-Știutorule, cel care ai izbăvit moartea și
care ai redobândit pământul. Tu, care ești de-a dreapta Tatălui, fă-te
cunoscut
fiilor lui Adam, cu sângele durerilor tale și cu puterea rugăciunilor
nesfârșite.

26.
Corpul tău tânjește după comorile ascunse în întuneric?Mintea ta caută
armura umbrelor? Oare fața ta se transformă când pășești în
lumina războiului?Oare ochii tăi rămân fixați pe ce nu
este văzut?
Imnurile Heruvimilor cad și se strecoară în subconștientul fiecărui
ascultător al rugăciunii. Lumina se desface deasupra întunericului cu
ușurință, doar cât să nu orbească irisul revelației.
Și atunci, sinergia viselor disperate și a pietrelor care provoacă durere
începe să lupte cu puterea nelegiuită a dorinței de putere. Dar totul a fost
liniștit înăuntrul sunetului – înăuntrul secretului, unde lumina trăiește

243
 Universalia

fără să fie deranjată.

Ai pășit în înțelepciunea tainică? Te odihnești în armura umbrelor?
Întunericul se așezase pe fața adâncului, cum vor face și corpul și
sufletul tău. Eram acolo, plutind peste oceanul sterp al extazului tău
profetic.

27.
Cum de m-am poticnit în brațele a ceva așa frumos? Lumânările tale
luminează străzile cu puterea stelelor roșiatice noaptea. Cum aș putea
să nu văd asta? Picturile tale erau așa simple că m-au speriat. Când
mă uit la ele e ca și cum m-aș uita în sufletul altei lumi. Cum oare
de te-am găsit pe tine, o, tu Minune Cerească?
Frumuseștea ta nu e de pe lumea asta și totuși, unde mă uit, tot
pe tine te văd. Tu ai gustat moartea și frică de ea nu îți mai este.
Rugăciunile tale sunt plantate în țărâna lumii ăsteia și cresc
fără oprire.
Te-am căutat ca un copil. Mă trezesc dimineața devreme doar
ca să mă rog ție. Te doream mai mult decât mi-aş fi dorit un colț
de pâine fiind înfometat. Cum se poate ca frumusețea ta să transceadă
dorința? Lumina devenise esență și lacrimile de dor mi-au umplut din
abundență făptura. Nimic nu oprea acele valuri. Eram în prezența Bisericii
Eterne.
Cum am ajuns aici? Mesajul a murit când teologii au încetat să mai fie
poeți. Clopotele bisericilor nu mai băteau cu puterea divină. Ei au știut
exact, după un calcul perfect, când avea să vie moartea minunii. Ei chiar
s-au bucurat la vederea trupului neînsuflețit. ”Este ori una, ori cealaltă”,
spuneau ei, îngenunchind în fața vițelului de aur al dualității. Minunea
aparține pruncilor, copiilor și Sfinților. Plictiseala este o boală a
Apusului – oboseala, un imn secular.
Nu este nimic mai fermecător, mai plin de evlavie și înfricoșător
în același timp, cum e a privi Omul care vorbeşte ca și cum ar fi fost
un Dumnezeu, care a scăpat de diavoli, a mers pe apă, a suferit cu dragoste
în
suflet și la final a înfrânt moartea murind. Văd și nu concep un fel
de final al misterului de aici. Dumnezeu s-a născut într-o peșteră -
explică-mi această poezie mie. Lumina a fost văzută plângând în
toată goliciunea ei. Ce poți face din toate astea?
Prea multe gânduri și niciodată destule amintiri.

244
 Poezia din reviste
(Paul Aretzu, Ion Pop, Marian Drăghici

Rar de tot mi-a fost dată ocazia de a citi un poem eminescian,

precum cel din România literară, semnat Paul Aretzu. Un poem divin, în
toată splendoarea unui imn dedicat iubirii treimice, clipă unică, fulger
neîntrerupt, antrenînd cosmosul în toată amploarea unei împuterniciri, ca
făgăduinţă a luminii. E un poem cu anluminură, dar şi cu anvergura unei
străpungeri, dincolo de ceea ce nu poate fi exprimat, figurat doar prin
metafore vii: cîndprimeşti miracolul vieţii şi uiţi că e vorba de tine. E un
psalm al iubiri, ca rodnicie, atît de limpede, curgînd repede, spre matca
înfiorată a răsfrîngerii, cînd Tatăl îşi vede Fiul, Unicul, în vederea unei
adeveriri de sine.
Paul Aretzu nu mai e singur pe pămînt. Singular doar prin rostire,
necontenire, cum e şi poemul Închinării şi Slavirii. E un prolog pentru
oricine se încumetă să se arate pe sine, întruchipat în poem. Vederea
interioară a clipei e un neaşteptat dar al Creatorului, cum pe Muntele Sinai,
ni s-a arătat, Domnul, Creatorul, fără să îl vedem, apărîndu-ne pe noi de
noi înşine.
Poetul e preafericitul primitor al darului, un fruct copt în lumina
iubirii. Nici un cuvînt nu e pe dinafară. Totul se urzeşte pe măsura rostirii.
Încrengătură şi anluminură, pe marginea, tivită în alb, a fericirii, din cartea
facerii, în cartea vieţii, antrenînd tot ce nu poate fi decît prin cuvînt,
expresie a duhului, fără de acoperămînt, ci, doar aură şi cunună a păcii.
Împăcarea de sine, cu sinea ta întregită, e numele păcii, înscris în toate
paginile liturghiei cereşti, pînă se tocesc toate creioanele şi se frîng aripile
deasupra unei oaze îngereşti.
E o naştere perpetuă, o purcedere din preaplinul iubirii. Un prolog
evanghelic al imaculării, un suflu nou, înnoindu-se prin ceea ce respiră, cel
ce este, cînd noi nu mai suntem decît părtaşi a ceva care ne presupune, fără
a ne submina unicitatea. Întrucît, poemul singular e ca un nimb al tăcerii,
cînd ne lipim tîmpla de aparenţa stăruitoare a înfiorării, spre ceva care ne
depăşeşte fără să ne strivească.
Iată cîteva versete ale smereniei: timpul s-a făcut matrice// din tată
şi mamă vom deveni fiu şi fiică// naşterea lui este învierea noastră// el este
regele însuşi întrupat// Maica Domnului îl poartă în braţe ca pe un soare
răsărit într-un fluviu, arzând apa şi aerul (...) vin toţi timpii din trecut şi se
întorc timpii din viitor// creioanele se tocesc în evanghelii// nu încape în
scris viaţa lui (...) un copil care fuge acasă din casa lui// un prunc unind
cerul şi pământul// inversînd polii// într-o urcare coborâre// o mamă cu
245
 Litera-Tura-Vura

două inimi// la marginea cuvântului creşte pustia, lamarginea pustiei

cresc subţiri crini// era acolo un clopot şi s-a făcut biserică, din icoană au
coborât maica cu pruncul// biserica este un fel de maternitate// astfel se
întâmplă intrarea în viaţă a fiului// astfel îl ţinem noi în palme, astfel ne
ţine el pe lume// scăldată în lacrimi, luminată de fericire, adâncită în
perini şi în cearşafuri de zăpadă, Simona îmi spune: iată ţi-am adus fiu
nou, bucură-te! Mă bucur şi eu, fericit cititor, împărtăşind tuturor lacrima
Fiului nou, scriind pe retina purpurie a Duhului zămislitor.
Un alt poem divin, singular, tot în România literară, semnat Ion
Pop, prin cele şase litere, care îi compun numele, persistent prin pomenire,
respirînd aerul, ca adiere în alb, a ceva mai înalt decît numele, sufletul.
Numele poetului i se arată ca un nimb de aducere aminte, prin cuvinte,
auzind cum se destramă tăcerea şi din ea să răsară Chipul Mamei, spre
asfinţire. E poemul trecerii prin lume, prin cele şase litere, însufleţite,
avînd timbrul vocii din copilărie, un fel de regăsire, prin rodnicia de
nume, fără întinare, în migrare.
Fiul îşi vede numele, acum, răsărind deodată cu numele toate,
însufleţite, prin pomenire. Numele nu poate fi înstrăinat, ci doar, literă cu
literă, strivit şi-ngropat, va deveni un cenotaf: iar eu, în clipa asta,/ în
mica libertate tristă, ştiind/ că voi lăsa în urmă doar şase litere,/ mort
înainte de a muri (...) în spaţiu elegiac, da, plurivalent,/ mişunînd de
conotaţii posomorâte,/ dintre semnificant şi semnificat. Cenotaf/ cu
răposatul absent, cu deasupra,/ o biată înviere. Cît persoana e încă vie şi
poate respira şi auzi, ea nu poate fi deviată în personaj, într-o ficţiune sau
vreo alegorie, nici măcar într-o istorie sau istorii, cum nu admite vreo
formă de plural. Numele e rădăcina şi coroana fiinţei care ne susţine şi ne
conţine. Adierea şi mîngîierea sunt atribute ale sufletului în admirare,
tînguire şi nemurire: Şi numele meu, toate numele/ ce se îndepărtează,
doarmurmure,/ ecouri, puzderii (...) sau numai litere-mprăştiate/ din
cuvinte care au fost. E aici Cuvîntul de la început, înainte de a deveni
nume comun.
Spre final, Poetul e încercat de trei tristeţi, una mai adîncă şi mai
sfîşietoare decît alta. Cea dintîi e îndepărtarea prin indeterminare, a doua e
apa trecerii, fără urmă şi urmare, dinspre nimeni spre totdeauna. Cea de-a
treia fiind mai cruntă şi mai straşnică, odată ce ai trecut şi ochiul triadic nu
te-a surprins, chiar dacă ai scris versuri nemuritoare. E o tristeţă acerbă de
a-ţi citi numele şi numele să nu mai fie al tău. Pe scara cantemiriană a
numelor răsare deodată un vlăstar, înnoind toată încrengătura şi lămurind
cu îndreptăţire obscura ramură, ieşită din pădure cătrelumină. Mirarea
poetului e cum nu se poate mai îndreptăţită, de cum e posibil ca un nume

246
propriu să devină un nume comun, pentru alţii. Nici în nume propriu nu
poţi vorbi: Acum, trec iarăşi pe strada asta /ca Altcineva, altădată, pe Via
Appia Antica,/ nu printre morminte romane, ci printre/ nume de rând
îngropate doar în memorie.
Revelaţia numelui e la capătul scării, după ce ai trecut de răspântii,
şi după micile vămi, spre tresărire, îţi va fi dat să te vezi la locul peceţilor
vii. Petre, Petre,/ tot pietre şi pietre./ Nume, vocale, consoane/ Purtate
acum încet, foarte încet,/ de vântul nevăzut. La capăt ne e dat să vedem
voalul numelui în transparenţa sa unduitoare. E revelaţia fiului, după ce
ajunge să-şi culeagă literele, înmugurite pe cerul vieţii, cu numele toate,
fructe coapte prin pomenire şi pregustare din pîrga Duhului, cînd timp nu
era şi nici cuvînt să ne îngroape, ci doar întrupare a chipului dintîi, spre
capăt şi respirare, fractal singular, prin pomenire şi înveşnicire.
Cel de-al treilea poem e şi cel mai grav, bacovian şi năprasnic, jucăuş
arghezian, de nu, pe alocuri, urmuzian: poemul morţii, cu semnătura fiului
şi confirmarea de primire a poetului Marian Drăghici. Compune rar şi
refuză să scrie despre ceea ce toată poeţimea ştie. Ţine bine minte, însă,
viclenele cuvinte, cum se bifurcă ele şi alunecă, mai repede decît moartea
sperjură, prin orice fisură, cît ai clipi, şi e doar lumină în plină zi. Grav nu
e ludicul, ci poeticul, conţinut şi conţinător, prin diminutiv eliberator.
Precum la un prohod, din păhăruţe beau mucenicii, din pahar, doar
Socrate, triumfător, cu moartea întreagă în faţă. În timp ce Mîntuitorul,
biruitor, ezită o clipă, luînd asupra sa, deodată, chipul morţii şi toată
creaţia, în chip înnoitor, devenind din Jertfit Jertfitor.
Marian Drăghici, în poemul despre moarte, coboară treptele, repede
repede, pînă ajunge, resorbindu-se, într-un punct/ (bineînţeles) negru, //
(în sfârşit) luminos, privind, cît mai de jos, în subsolul paginii, în infernul
clipei, unde nu-i nimic scris, ci doar însemnat cu arătătorul privirii, spre
înaltul cuminţirii. Interogativ e darul discernerii, dezvăluit prin puterea
fără putere a cuvintelor, asupra morţii. Poetul aude vocea clară şi distinctă
a mamei, ca dintr-o altă lume, într-o nanosecundă, de parcă atunci l-ar fi
născut. Nimic nu i se pare mai viu, decît clipa dintîi. Trezirea bruscă a
fiului are ceva din revelaţia morţii. Moartea mamei nu înseamnă
despărţire, ci înviere a Fiului. În dialog imaginar cu poetul G.Bacovia,
iscoditor şi ispititor, în toate chipurile, poetul îi răspunde, într-un fel care
ne ia prin surprindere. Nu adaugă nimic, nu neagă nimic, totul e perfect,
cum moartea nu ar admite imperfecţiuni, nici negocieri, ci doar ispitiri şi
ispăşiri. Fiind imaculată, nu poate fi pîngărită prin cuvinte, amăgind-o,
cum i se întîmplă lui Ivan Turbincă. Fiind cotropitoare, moartea e o
eliberare, de ceva care ne conţine, atît de răspicat, încît, moartea, ca şi

247
 Litera-Tura-Vura

viaţa, nu ne întreabă. Grabnică, neîntreruptă, fiindu-ne doar lumina

necreată: - Mersul voi lua./ Mersul desculţ la pădurea Bercica/ unde nu
se-ntâmplă nimica./ Iubirea ca uitare completă voi lua/ şi scrierea fără
putere voi lua./ Lumină-n piele de fată/ în mine neînserată voi lua./ Totul.
În final, adaug doar un mic fragment din eseul Irinei Petraş, dedicat
literaturii, ca act privilegiat de Cunoaştere: Marii poeţi au acces la
singularitate nu doar fiindcă sunt, prin definiţie, singurătăţi lucrând în
regim autonom, singulari şi unici, ci şi fiindcă poemele lor închipuie, faţă
către faţă cu colapsul destinal al muritudinii, un vârtej obsesiv coborând
până la sensurile ultime.
Fiecare, unic, prin amprenta interioară a părintescului dar al înfierii,
şi, treimic, fericiţi, ne întîmpină, prin răspunsul la o chemare interioară,
rezonînd în văzduh poetic, ca un prolog la o carte a Iubirii.

Gheorghe Simon

De ce scriu

M-am întrebat adesea de ce scriu scriitorii, de ce pictează pictorii,

de ce compun muzicienii, de unde imboldul acesta de a crea, prin cuvânt,
prin culoare, prin sunet, ceva ce nu a existat înainte, dar care vrea să iasă la
lumină. Dacă Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, era
inevitabil să planteze în el și sămânța creativității, iar omul să dorească să
fie la rându-i creator. Dacă la început a fost Cuvântul și Dumnezeu a creat
lumea prin Cuvânt, tot prin cuvânt, scriitorul o recreează, sperând că poate,
atingând forma perfectă, va egala creația desăvârșită a dumnezeirii; sau,
poate, creației imperfecte a lui Dumnezeu, îi va oferi o nouă variantă,
îmbunătățită. Dintre toate mijloacele de exprimare în artă, cuvântul pare a
fi cel mai dificil de manevrat. Pentru că el eliberează sau înrobește; e
nemilos, dar totodată purificator. În căutarea lui, scriitorul va face
sacrificiul suprem: acela de a se revela pe sine, gol, vulnerabil, ca într-o
spovedanie în fața lumii, fără a ști dacă va fi vreodată înțeles pe deplin.
Pentru că cititorul se dovedește, în majoritatea cazurilor, neiertător.
Întrebată fiind ce fel de proză scriu, mi-am dat seama că niciodată nu mi-
am pus această întrebare. Ca să ies din impas, am răspuns, pe nerăsuflate:
„autobiografică!” Replica primită: „orice fel de proză e cumva...
autobiografică!” a fost cel puțin ironică. E deja un loc comun faptul că
fiecare scriitor se inspiră din experiența trăită, se camuflează în personajele
248
pe care le inventează, își transmite propriile gânduri despre lume prin
scrierile sale. De fapt, nu există nicio creație literară sută la sută ficțională,
nici chiar cele din genul science-fiction. De când am învățat să țin stiloul
în mână, am început să scriu. Despre ce? Despre toate, dar mai ales despre
mine însămi. Când eram copil, visam să devin actriță, fascinată fiind de
multitudinea rolurilor pe care le-aș fi putut întrupa. Încet-încet, am
descoperit că a scrie este o experiență cu mult mai cuprinzătoare: puteam fi
eu în continuare și totuși mereu alta, ca reflexiile mereu schimbătoare ale
unui caleidoscop. Am scris povești ce musteau de dorințe ascunse, de eroi
și eroine ale căror viață furtunoasă mi-o doream, dar pe care nu o puteam
avea decât în lumea de hârtie. Scrisul m-a însoțit ca o umbră toată viața. În
jurnalul pe care îl țin din adolescență, cele mai frecvente notații sunt
despre scris: cum îmi dă ghes, cum mă chinuie, cum mă nemulțumește. Nu
am publicat (până recent) niciuna din scrierile mele. Nu mi-au plăcut
cenaclurile, nu mi-am înscris niciuna din scrierile mele la vreun concurs.
Cu toate astea, pretenția că scriu doar pentru mine însămi e o prefăcătorie.
Lumea scrisului e o lume intimă, dar undeva, într-un colț al minții, se află
ascuns un public care îți ascultă povestea. Cititorul dobândește astfel un
acces privilegiat la o intimitate pe care scriitorul se simte obligat să o
dezvăluie, oricât de riscant ar fi acest lucru. De ce, odată publicate, mi-am
simțit scrierile ca pe niște bucăți de carne tăiate din mine cu cuțitul și
lăsate să sângereze în văzul necruțător al cititorului? Sfânta Tereza a
formulat de mult răspunsul: „Rugăciunile împlinite pricinuiesc mai multe
lacrimi decât cele împlinite.”
Cu toate acestea, ce anume îi motivează pe scriitori să aleagă scrisul? Într-
un eseu publicat în revista Gangrel în 1946,1 în care își descrie periplul
scriitoricesc, George Orwell identifica patru motive pentru a scrie, dar mai
ales pentru a scrie proză: egoismul, entuziasmul estetic, impulsul istoric și
scopul politic.
(1) Egoismul e definit aici ca „dorința de a părea deștept, de a fi în centrul
atenției, de a fi rememorat după moarte ș.a.m.d”, o motivație puternică, pe
care scriitorul o are în comun cu stratul de vârf al umanității: oamenii de
știință, artiștii, politicienii, avocații, militarii sau afaceriștii de succes.
Marea masă a oamenilor nu este acut egoistă. Dar dintre cei înzestrați,
scriitorii fac parte din minoritatea celor care sunt hotărâți să își trăiască
propria viață până la capăt, fiind în general mai vanitoși și mai centrați pe
sine decât jurnaliștii. A-ți trăi propria viață pentru a o povesti, așa cum o
spune și titlul volumului de memorii al lui Gabriel Garcia Marquez – Vivir

1
George Orwell, Why I Write, în http://orwell.ru/library/essays/wiw/english/e_wiw
249
 Litera-Tura-Vura

para contarla – devine unul din resorturile cele mai importante ale alegerii
de a fi scriitor. Autorul columbian, care rămâne unul din favoriții mei,
mărturisește, în această carte, o realitate căreia cred că îi subscriu toți
prozatorii: „Omul are trei vieți: viața publică, viața particulară și viața
secretă, cea pe care o povestim cel mai adesea noi, scriitorii; toată viața
mea este încifrată în romanele mele.” În filmul Rebel in the Rye (2017),
motivația egoistă a lui J.D. Salinger, scriitor în devenire, este desființată de
mentorul său, Whit Burnett, cu o simplă întrebare: „Do you write to show
off your talent, or express what’s in your heart?”2
(2) Entuziasmul estetic, continuă Orwell, e definit ca percepția frumuseții
în lumea din afară sau, pe de altă parte, în cuvinte și folosirea lor potrivită.
Scriitorul simte bucuria estetică în temeinicia unei proze bune sau în ritmul
unei poveşti reuşite. Această motivaţie este însă aproape imperceptibilă la
mulţi prozatori, cu toate că mulţi dintre ei au anumite cuvinte sau fraze
cărora le acordă o atenţie specială3 şi nu neapărat dintr-un temei utilitar.
Cu toate acestea, nici un fel de scriere nu poate fi despovărată de
considerentul estetic.
(3) Impulsul istoric este înțeles ca dorinţa de a vedea lucrurile aşa cum
sunt, de a descoperi fapte adevărate şi de a le înregistra pentru uzul
posterităţii.
(4) Motivația politică, unde folosirea cuvântului politic se face în sensul
cel mai larg posibil, se referă la dorința de a împinge lumea într-o anumită
direcție, de a schimba în oameni imaginea societății spre o alta către care
ar trebui să năzuiască. Această motivație vine în scriitor dintr-un profund
sentiment al injustiției, care îl va determina să expună o minciună ori să
atragă atenția asupra unui fapt care trebuie schimbat.
Orwell nu face o ierarhizare a acestor patru motive, neștiind a spune cu
convingere care dintre ele este cel mai puternic. Concluzia lui ne aruncă în
abisul incertitudinii: „Toți scriitori sunt orgolioși, egoiști și leneși, iar la
baza motivelor lor se află un mister.”

O altă clasificare a motivelor pentru care scriu scriitorii, referindu-se mai

ales la cei care simt nevoia de a se dezvălui în totalitate, o găsim la Blake
Morrison, poet şi prozator britanic, profesor de scriere creativă şi
memorialistică la Colegiul Goldsmiths al Universităţii din Londra. Într-un

2
Scrii pentru a te făli cu talentul tău sau pentru a exprima ce e în inima ta?
3
Orwell le numeşte “pet words”, pet (lb.engleză) însemnând „animal de companie”.
250
studiu din 2015 apărut în The Guardian4, acesta enumeră șapte motive de a
scrie:
(1) Revărsare spontană de sentimente puternice (Wordsworth) sau
asociaţie liberă (Freud), pe care autorul le consideră cel mai puţin
convingătoare: „Emoţia pe pagina scrisă este întotdeauna prelucrată:
retroactivă, vicleană, o mărturisire a sufletului autorului dar cu intenţie
calculată asupra sufletului cititorului. Ceea ce este scris este filtrat,
totodată cuvintele ce urmează a fi tipărite sunt revizuite de mai multe ori.”
Spontaneitatea confesiunii este aşadar umbrită de raţiune şi luciditate,
pierzându-şi caracterul involuntar.
(2) Justificare sau autojustificare, strădanie strategică de a cere simpatie şi
admiraţie, în care cuvântul-cheie e din nou strategia, scriitorul expunându-
și în mod deliberat călcâiul lui Ahile pentru a-şi atrage cititorul de partea
sa. Vulnerabilitatea şi autodeprecierea sunt şi ele obiectul unui calcul
deliberat, prin care autorul speră că cititorul va rezona cu latura profund
umană a expunerii sale.
(3) Dorinţa de a şoca, prezentă în majoritatea prozelor de succes; dacă
povestea este de senzaţie, cu atât mai bine; dacă nu, autorul o
condimentează, exagerând-o şi chiar inventând elemente care să-i
exacerbeze caracterul ieşit din comun.
(4) Dorinţa de a redefini ceea ce este şocant, cu intenţia de a ţintui
hipocrizia şi goliciunea unei societăţi cuviincioase; scriitorul expune
minciunile şi secretele lumii în care trăieşte, pe motivul că acelea nu ar
trebui să mai fie o sursă a ruşinii, ascunderea lor aducând mai mult rău
decât acceptarea şi vindecarea lor.
(5) Drama sinelui autorului, la care îl face părtaș pe cititor, aproape
provocându-l să nu îl judece, prin acceptarea onestității depline (în
realitate, și aici, calculată) a scriitorului.
(6) Impulsul de a spune adevărul, de a spune lucrurilor pe nume, de a
depune mărturie despre un adevăr; aici se reia motivul definit de Orwell
drept impuls istoric. În opinia lui Morrison însă, adevărul naratorului va fi
întotdeauna subiectiv, fiind inspirat din experiența personală, dar din
aceeași căutare a adevărului, cititorul va alege să creadă că autorul este
perfect sincer şi nu se va îndoi de acesta.
(7) Catharsis sau ispășire: scriitorul scrie despre ceva intim din dorința de a
se simți mai bine, de a se vindeca de ceva apăsător, literatura căpătând
astfel valenţe terapeutice. Ideea de vindecare prin scris este monumental

4
Too Much Information? The Writers who Feel the Need to Reveal All, în
https://www.theguardian.com/books/2015/nov/27/confessional-writing-memoirs-
biography-writers-feel-need-reveal-all
251
 Litera-Tura-Vura

sintetizată de Shakespeare în Macbeth: „dă cuvânt durerii: mâhnirea care

nu vorbeşte şopteşte inimii împovărate şi îi porunceşte să se rupă.”5 Şi
Virginia Woolf aminteşte cum scrisul poate toci forţa de baros a unei
lovituri, a unei traume din trecut.
Dincolo de aceste motive mai mult sau mai puțin „strategice”, scrisul îl
poartă pe scriitor între două extreme ale trăirilor sufleteşti. „Scriu pentru că
asta mă împlinește. […] am scris din plăcerea de a scrie. Am făcut-o
pentru bucuria pură care izvorăște din actul în sine. Iar dacă o puteți face
pentru plăcere, o puteți face pentru totdeauna”6, își încheie Stephen King
manualul despre arta scrisului dedicat scriitorilor în devenire. O atitudine
aflată la antipod e mărturisită de Truman Capote, în prefața volumului de
proză scurtă Muzică pentru cameleoni: „Singurele patru lucruri care mă
interesau erau: să citesc cărți, să mă duc la film, să dansez step și să
desenez. Apoi, într-o zi, m-am apucat să scriu, fără să știu că intrasem
slugă pe viață la un stăpân nobil, dar necruțător. Când Dumnezeu îți face
un dar, îți pune-n mână și un bici; și biciul e destinat exclusiv
autoflagelării.”7
Întrebați de ce scriu, scriitorii vor da fel de fel de răspunsuri. În cele din
urmă, motivele nu mai contează. Scrisul se/mă leagă indisolubil de viață,
de ceea ce mă face vie. Când scriu, simt plăcere, împlinire, dar în același
timp apăsare și chin, întocmai cum e viața. De aceea, cred că e de bun simț
să afirm, printr-o axiomă deja celebră: Scribo ergo sum.

Anamaria Veleșcu

5
“Give sorrow words: the grief that does not speak/ Whispers the o’er fraught heart and
bids it break.” (trad. Const. Al. Ştefănescu, 1912)
6
Stephen King, Misterul regelui. Despre scris, trad. Mircea Pricăjan, București, Editura
Nemira, 2007, p. 240.
7
Truman Capote, Muzică pentru cameleoni, trad. Iulia Gorzo, Iași, Editura Polirom,
2009, p. 7.
252
Eveniment

”Ziua Victor Brauner” la Piatra-Neamț

De trei ani încoace, manifestările dedicate suprarealistului nostru
au fost concentrate sub genericul ”Ziua Victor Brauner” (15 iunie, desigur)
și găzduite de Sinagoga Catedrală ”Baal Shem Tov”. Ediția din acest an,
cu un conținut la fel de bogat și de divers precum precedentele (se va
vedea mai jos), a fost onorată de prezența domnului Primar Dragoș Chitic.
De asemenea, din partea F.C.E.R. (principalul finanțator al manifestării), o
alocuțiune aplicată evenimentului, dar totodată cu irizări empatice, a
prezentat domnul Eduard Cupferberg (Secretar General).
În mod firesc, programul propriu-zis al zilei a început cu
prezentarea expoziției colective a Filialei Neamț a U.A.P. dedicate lui
Victor Brauner, în cadrul căreia 21 de artiști (Grigore Agache, Mihai
Agape, Iulian Arsenie, Dumitru D. Bostan, Mircea Răsvan Ciacâru,
Viorica Ciucanu, Lucian Gogu Craiu, Petru Diaconu, Ștefan Diaconu,
Laurențiu Dimișcă, Violeta Dinu, Dumitru Bogdan Enache, Dinu
Huminiuc, Radu Macavei, Lipa Nathansohn – invitat din Israel, Andrei
Nuțu, Mariana Papară, Ștefan Potop, Mircea Titus Romanescu,
Lucian Tudorache, Doru Ulian) au etalat 30 de tablouri. De astă dată,
cum a precizat pictorul Ștefan Potop (curator și președinte al Filialei
UAP), a fost invitat să verniseze expoziția ”un observator proaspăt și
obiectiv”, respectiv criticul de artă Marius Tița din București (totodată
redactor-șef la Radio România Internațional) care a spus, între altele:
”Obișnuiam să vorbesc despre Victor Brauner, mereu, referindu-mă la
Centrul G. Pompidou din Paris. Dar acum sunt surprins și impresionat de
ce se întâmplă aici, la Piatra-Neamț,
într-un loc special, gândindu-mă că
totul poate fi cuprins într-o metaforă. Și
ce poate fi mai frumos decât o metaforă
spirituală: la Piatra-Neamț, în acest
moment, întâlnim o altfel de
comunitate, o comunitate a artiștilor, a
celor capabili de creație, și Victor
Brauner face parte din ea. Ce au comun
mulți dintre expozanții de aici cu Victor
Brauner? Sunt născuți sau trăiesc la Piatra-Neamț și asta merge peste tot în
lume, unde se scrie și se vorbește la nivel maxim despre Victor Brauner și
despre avangardă. Așadar metafora este: să te regăsești pe simeza unei
253
 Litera-Tura-Vura

singogi, într-un loc cu profunde semnificații!” Momentul a fost potrivit și

pentru decernarea premiilor ”Victor Brauner”, în acest an ele revenind
pictorilor Violeta Dinu și Grigore Agache.
După cum se știe, Victor
Brauner a fost un prieten devotat al
poeților (Sașa Pană, Gellu Naum,
Ilarie Voronca, Geo Bogza, René
Char ș.a.), cărora le-a citit și le-a
ilustrat cărțile. În același timp,
opera plastică a lui Victor Brauner e
străbătută de un puternic filon
poetic. Mai puțin știut, însă, e faptul
că artistul a scris el însuși poezii, cele mai multe rămase în arhiva de la
”Bibliothèque Kandinsky” din Paris. Încât, în momentul următor, a revenit
actriței Loredana Grigoriu (de la Teatrul Tineretului) misiunea de a
dezvălui publicului un asemenea text (tradus din limba franceză de Emil
Nicolae).
Astăzi, pe piața de carte din România, e difuzată (și căutată) cu tot
mai multă insistență literatura de avangardă. Iar ceea ce se publică provine,
în mare parte, din arhiva scriitorului Sașa Pană. De aceea, un moment
special din programul zilei a fost rezervat unui așa-numit ”Laborator
editorial avangardist”, pentru a cunoaște mecanismele ascunse care ne
ajută să redescoperim operele avangardiștilor. Astfel, ziaristul Vladimir
Pană din București (fiul scriitorului Sașa Pană), a prezentat istoria
manuscrisului ”Jurnalului sinuciderii” de Ilarie Voronca (tradus din lb.
franceză și tipărit de Ed. Tracus Arte în 2017), s-a referit la alte documente
din arhiva Sașa Pană care este valorificată astăzi din punct de vedere
editorial, unele dintre ele fiind arătate publicului în orginal și în premieră
(expuse apoi într-o vitrină pe durata manifestării). Apoi, scriitorul Petrișor
Militaru a prezentat colecția de avangardă a Editurii Aius din Craiova, pe
care o coordonează (cele mai noi apariții: ”Corp transparent” de M.
Blecher, ”Repertoriu” de Moldov, ”Cărți de vizită” de Madda Holda și
”Opera poetică” a lui Constantin Nisipeanu). În sfârșit, Cosmin Pană
(fiul lui Vladimir Pană și nepot al lui Sașa Pană) a relatat despre pregătirea
pentru tipar a volumului ”Dragă Magdalena...” (la Ed. Tracus Arte din
București), cuprinzând corespondenței dintre Geo Bogza și Magdalena
Binder (sora lui Sașa Pană – Binder).

254
 De un interes aparte
s-a bucurat intervenția
doamnei prof. Maria Dinu
(din Craiova), secretar de
redacție la revista de cultură
”Mozaicul”. Ea s-a referit la
câteva tablouri de Victor
Brauner, prezente în
colecția Peggy Guggenheim
din Veneția.
Periplul editorial avangardist a fost încununat de lansarea
monografiei ”Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei” (apărută recent la
Editura Humanitas) de Doris Mironescu (profesor la Univ. ”Al.I. Cuza”
din Iași), în prezența autorului și cu participarea scriitorilor Adrian Alui
Gheorghe și Adrian G. Rețin din cuvântul domnului Doris Mironescu:
”M. Blecher e un scriitor, la ora asta internațional. După relansarea lui în
anii 70 ai secolului trecut, grație lui Sașa Pană în primul rând, Blecher a
început să fie tradus intens. Dovadă e că circulă azi în 14 limbi și continuă
să apară alte ediții ale operei sale în toată lumea. Asta arată interesul
editorilor și publicului care, iată, află astfel multe lucruri despre cultura
română...”
Între momentele programului (descrise mai sus și care au acoperit o
perioadă de aproape trei ore, asistate cu interes de un public numeros), au
putut fi audiate scurte interludii la chitară interpretate de elevii Cătălina
Rotaru (cl. XI M), Marco Gabriel Balau (cl. X M) și Armand Popa (cl.
XI M) de la Liceul de Arte ”Victor Brauner” Piatra-Neamț (pregătiți de
profesorii Iulian Stoica și Florin Blanaru).

255
256
 3 4 4 4 4 5 5 5 5 6 6 6 6 7 7 7 7 8 8 8 8 9 9 9 9 10 10 10 10 11 11 11 11 12 12 12 12 13 13 13 13 14

Adresa:
Str. Privighetorii, nr. 19
Piatra-Neamt
Telefon: 0233-21 03 79
Mobil: 0744-22 70 54
0740-18 70 80 Sylvia Trãistariu
E-mail: adrianvlad@ambra.ro
emil_nicolae2004@yahoo.com Revista CONTA apare sub egida
Revista Conta / coperta Conta nr.30 /300g

Uniunii Scriitorilor din România

Editor: Asociatia Culturalã “ Conta ”

29.08.2018 / 200 formate - VERSO

Revistã finantatã cu sprijinul
Ministerului Culturii si Identitãtii Nationale

Apare trimestrial
Nr. 30 (vara) 2018

Redactia:
Adrian Alui Gheorghe
(director)
Emil Nicolae
(redactor sef)
cyanmagentayellowblack

cyanmagentayellowblack
Vlad A. Gheorghiu
Adrian G. Romila
Vasile Spiridon
Liviu Ioan Stoiciu
Magda Ursache
Tehnoredactare
Bogdan Dãnilã Autorii își asumă răspunderea pentru opiniile exprimate,
în conformitate cu legislația în vigoare.

Copertã: Sylvia Trãistariu - din ciclul ” Quo Vadis ” ,

ulei pe pânzã
 3 4 4 4 4 5 5 5 5 6 6 6 6 7 7 7 7 8 8 8 8 9 9 9 9 10 10 10 10 11 11 11 11 12 12 12 12 13 13 13 13 14

Adrian Alui Gheorghe

Liviu Antonesei
Tedy Arman
Emanuel Bălan
Nicolae Boghian

nr. 30/2018
Iulian Boldea
Dumitru Chioaru
Liliana Corobca
Revista Conta / coperta Conta nr.30 /300g + folie mata

Iordan Datcu
Dumitru Augustin Doman Nr. 30 / 2018 / apare la Neamt
Hristina Doroftei literaturã & arte & atitudini
Corneliu Ioan Drăgan
Rodian Drăgoi
Vlad A. Gheorghiu

29.08.2018 / 200 formate - FATA

Iulian Ghercă
Remus Valeriu Giorgioni
Dimitrie Grama
Jonathan Jackson
Cleopatra Lorințiu
Marius Miheț
Ioan Matiuț
Viorel Mureșan
Emil Nicolae

revista CONTA
Niculian Oprea
Cezar Pârlog
Ion Popescu-Brădiceni
Sabin Popescu
Amalia Rodian
cyanmagentayellowblack

cyanmagentayellowblack
Adrian G. Romila
Gheorghe Simon
Vasile Spiridon
Ioan Florin Stanciu
Liviu Ioan Stoiciu
Sylvia Trăistariu
Ioan C. Teșu
Magda Ursache
Lucian Vasiliu

ISSN: 2067 - 7480