Sunteți pe pagina 1din 9

Secolul XIV-XV

Rezumatul luptei antiotomane:

Pe când țările române și-au câștigat relativ independența față de marile puteri
dimprejur, față de regatul ungar și față de Polonia, pe când începeau să se organizeze
și structureze, a apărut un nou pericol dinspre sud, se face simțită o nouă putere:
otomanii. Începând cu secolul al XIV, se cunoaște o impresionantă expansiune a statului
otoman, acesta supune imense regiuni ale imperiului bizantin, desfințează țaratele
bulgare și sârbești, stabilindu-se în cele din urmă la Dunărea de Jos.

Această expansiune fără precedent a provocat statele occidentale la răspuns,


așa apare prima ofensivă creștină antiotomană1de forțe occidentale condusă de regele
Ungariei, Sigismund de Luxemburg, care se încheie cu bătălia de la Nicopole (1396).
Bătălia a fost dezastroasă pentru ambele părți, ea a putut să încetinească avântul
otoman, însă pentru scurt timp, căci începând cu secolul al XV-lea turcii își fac din nou
simțită prezența. Astfel la mijlocul acestui secol, are loc o nouă confruntare importantă
cu creștinii, la Belgrad (1456), aceasta sfârșindu-se cu înfrângerea otomanilor.

Secolul XVI aduce cu sine dominația și suzeranitatea otomană care ajunge acum
până în Europa Centrală. După tragedia de la Mohacs (1526) Suleiman transformă
Ungaria Centrală în provincie otomană. Odată cu moartea sultanului, imperiul slăbește,
iar spre sfârșitul secolului XVI, apare o nouă alianță antiotomană. Pe acest fond, Țările
românse se vor înscrie din nou în efortul european de rezistență, sub egida habsburgilor
și sub acțiunea lui Mihai Viteazul.

Situația Țărilor Române în secolele XIV, XV:

Țara Românească și Moldova nu au fost niciodată asimiliate complet ca entități


politice în Evul Mediu, ci eu intrat în sistemul vasalic de relații internaționale. Unul dintre
urmașii marelui Basarab, a ajuns domn al Țării Românești spre sfârșitul secolului al XIV-
lea, este vorba de Mircea cel Bătrân (1386-1418). Numele acestuia se leagă de
faimoasele sale confruntări cu otomanii. Mircea a întreprins expediții la sudul Dunării
pentru a lovi în bandele turcești care năvăleau periodic în Muntenia. Răspunsul turcilor
la aceste acțiuni apare în 1395, când Sultanul Baiazid îl înfruntă pe Mircea în cadrul
bătăliei de la Rovine. În anul următor (1396) are loc așa numita cruciadă de la Nicopole,
organizată de regele Sigismund de Luxemburg la care participă forțe din întreaga Europă
occidentală. Bătălia finală se dă la Nicopole și este un dezastru pentru forțele creștine.
Dezastrul acestei cruciade va avea ecouri puternice, căci a descurajat alte încercări ale
occidentului de a veni în ajutorul țărilor creștine din această parte a Europei.

Parțial contemporan cu Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun (1400-1432),


domnul Moldovei a avut un rol similar ca cel al domnitorului Țării Românești. Alexandru
cel Bun a fost vasal regelui Poloniei, strategia sa fiind de a se elibera de sub
suzeranitatea regatului ungar, profitând de rivalitățiile ungaro-polone. Domnul Moldovei
a participat la o bătălie celebră între poloni și cavalerii teutoni. La sfârșitul domniei,
însă, se aliază cu Ordinul Teutonic și cu regatul Ungar împotriva Poloniei ca să pună
stăpânire pe un ținut aflat sub hegemonia regatului din urmă.

1
În secolul al XIV-lea, Regatul Ungar încearcă să reintegreze Transilvania în regat,
căci populația era variată, fiecare cu obiceiuri și credințe proprii. Pentru o bună
organizare, regatul începe o colaborare cu stările transilvănene. Când a ajuns la putere
Carol Robert, a avut loc începutul unei lungi persecuții românești, căci el condiționa
statutul de nobil de confesiunea catolică. Începând cu această perioadă românilor încep
să li se confiște moșiile și averile căci nu acceptă schimbarea credinței răsăritene. Mulți
dintre ei scad în scara socială până la nivelul țăranilor liberi, iar de acolo ajung de multe
ori țărani dependenți, iobagi, lucrători pe domeniile nobililor. Țărănimea românească
ajunge să se revolte la mijlocul secolului al XV-lea, prin răscola de la Bobâlna, însă
aceasta nu aduce nicio schmbare. Spre anul 1500 se înființează Uniunea celor trei
națiuni, formată din maghiari, sași și secui. În ceea ce privește situația Transilvaniei în
fața atacurilor otomane, este clar că din cauza poziției geografice, Transilvania a fost
mult mai ferită de atacuri decât Țara Românească și Moldova.

Secolul al XV-lea prezintă cele mai mari mișcări de rezistență antiotomană, atât
din partea Țărilor Române, cât și din parte marilor puteri ale Europei. Pentru a fi mai
eficiente în această luptă, țările occidentale convoacă la mijlocul secolului XV un sinod
la Florența cu scopul unirii celor două biserici și anularea Schismei din 1054. În lupta
antiotomană se remarcă trei mari personalități românești, fiecare din altă țară
românească:

Iancu de Hunedoara

Provenit dintr-o familie cnezială românească, Iancu de Hunedoara, catolic fiind,


înaintează impresionant în funcții devenind pe rând, voievod al Transilvaniei și
Guvernator al Regatului Ungariei. Este cunoscut pentru lupta sa antiotomană,
dar și prin faptul că fiul său, Matia va deveni după doi ani de la moartea tatălui
său, regele Ungariei.

Vlad al III-lea Drăgulea/ Țepeș (1456-1476)

Cunoscut în primul rând după legendele ce îl vor succeda, domnul Țării


Românești și-a câștigat o reputație bazată pe cruzime și duritate. Acesta a dorit
să scape de suzeranitatea turcească, refuzând să mai plătească tributul către
Imperiu. Pentru ca exemplul domnitorului să nu fie urmat și de alții, sultanul
hotărăște să întreprindă o campanie de pedepsire în Țara Românească, dar se
retrage, căci după cum spun scrierile vremii, a fost înspăimântat de pădurea de
țepe de la Târgoviște, unde atârnau trupurile turcilor care au luptat acolo cu un
an înainte. Sultanul, își schimbă strategia și îl trimite pe Radu cel Frumos,
credincios Imperiului, să îi câștige pe boierii din Țara Românească de partea sa.
Radu, frate cu Vlad a făcut exact ceea ce se aștepta sultanul. Înspăimântat, Vlad
fuge în Transilvania, unde este capturat de regele Matia, cu care nu avea relații
prea bune și este închis mai bine de 10 ani. Chiar dacă regele îl eliberează pentru
a-l folosi în lupta contra otomanilor, Vlad va muri la scurt timp.

Ștefan cel Mare (1457-1504)

Considerat cel mai important principe medieval al românilor, Ștefan cel Mare,
domn al Moldovei și-a consolidat domnia și oastea cu scopul înfruntării tuturor
acelora care îi încalcă autonomia. Ștefan nu s-a luptat numai cu turcii, ci și cu
ungurii și polonii, însă cele mai mari lupte le-a avut împotriva otomanilor, cărora

2
a refuzat să le mai plătească tributul. A lăsat în urma sa o țară prosperă, dar și
un renume legendar.

De ce nu au cucerit turcii țările române?

▪ Strategia internațională- marile puteri doreau ca între ele și Imperiul


Otoman să existe o zonă de „țări tampon”, astfel de multe ori le-au
susținut în lupta împotriva turcilor.
▪ Țările Române și-au atins apogeul dezvoltării medievale tocmai când
statul otoman începe să atace la nord de Dunăre, așa că este
impresionantă de multe ori și capacitatea de reziștență a Țărilor Române.
▪ Îmbinarea rezistenței și a conciliearii, a luptelor și a tratativelor
▪ Regimul de domniație indirectă era mai avantajos din punct de vedere
economic decât cel de ocupație.

Secolul XVI- Mihai Viteazul și cruciada târzie

Secolul al XVI-lea, considerat în Istoria Europei Ociidentale, un secol al


Renașterii, Umanismului și Reformei, surprinde Țările Române în mijlocul conflictului
dintre marile puteri: Monarhia Habsburgică, Imperiul Otoman și Polonia. Evoluția istoriei
Europene începe să se îndrepte spre un nou echilibru. După moartea lui Suleiman
Magnificul, pe tronul otoman se succedă o serie de sultani mediocri, care sunt
confruntați cu războaie la granița estică și pe plan intern cu o gravă criză monetară.
Profitând de aceste împrejurări, noul împărat, Rudolf II Habsburg, îndemnat de papă se
hotărăște să inițieze o noua încercare de alungare a turcilor din Europa. Acesta este
contextul în care apare la noi figura lui Mihai Viteazul.

Criza monetară a Imperiului Otoman a adus sporirea sarcinilor economice ceea


ce a dus la deteriorarea relațiilor otomano-române. Dominația otomană s-a agravat în
Țările Române. Resursele economice ale Țării Românești și ale Moldovei au fost mai
puternic exploatate, s-a instalat un regim politic controlat de poartă, prin numirea
domnilor. Astfel, pășesc în fruntea țării domni fără legitimare, care plătesc să obțină
tronul. Se instaurează și un monopol comercial al negustorilor turci.

Pe acest fond de nemulțumire, se cristalizează o nouă boierime românească,


ostilă colaborării cu turcii. Ascensiunea lui Mihai Viteazul s-a bazat pe această nouă
boierime, care îl va sprijini. Papa Clement al VIII-lea a relansat alianța Ligii Sfinte. La
această alinață aderă mai întâi Principatul Transilvaniei condus de Sigismund Bathory,
apoi aderă Moldova și în cele din urmă Țara Românească. Mihai Viteazul și domnul
Moldovei încheie un tratat prin care Țara Românească și Moldova devin subordonate
Principatului Transilvaniei, astfel Sigismund Bathory devine suveranul celor două țari.
Campaniile lui Mihai Viteazul nu reprezintă așadar un act nesăbuit, a lui și al boierilor
lui, pentru a scăpa de asuprirea turcilor.

Ofensiva otomană nu s-a lăsat așteptată, astfel că sfârșitul secolului al XVI-lea


este marcat de confruntări militare între țările române și Imperiul Otoman. Însă
confruntarea decisivă se va da la Călugăreni în anul 1595. A fost o victorie pentru
creștini, dar victoria nu a înlăturat dușmanul din țară. În anul următor, turcii reiau

3
ofensiva, către centrul Ungariei, care îi silește pe austrieci să facă pace cu turcii. Mihai
Viteazul realizează atunci un tratat cu Poarta și un tratat cu Habsburgii, Țara
Românească aflându-se sub o dublă suzeranitate, atât otomană, cât și imperială.

În tot acest timp, polonezii îl impun în Moldova domn pe Ieremia Movilă.


Principele Transilvaniei aderă și el la politica poloneză care dorea să așeze pe scaunul
Țării Românești pe fratele domnului din Moldova, pe Simion Movilă. De aceea, în 1599,
Mihai pătrunde în Transilvania și învinge oastea ardeleană la Șelimbăr. Politica lui Mihai
Viteazul nu a modificat sistemul constituțional de stări, dar i-a introdus pe boierii săi
în Consiliul principatului și le-a oferit donații boierilor munteni în defavoarea nobilimii
maghiare.

Întâmpinând ostilitate și pericol din partea Moldovei, în 1600, cucerește și


această țară românească, actele oficiale numindu-l: „domn al Țării Românești și
Ardealului și Moldovei”. Unirea nu a durat, Mihai ajunge să fie înlăturat printr-un
asasinat.

Concluzii

Nu ideea unității naționale a contribuit la unificare. Unificarea a cunoscut două etape:


prima, de tip vasalic, în timpul lui Sigismund Bathory și a doua în timpul lui Mihai
Viteazul. Această unificare a declanșat niște procese care vor duce încet spre afirmarea
conștiinței etnice din secolele viitoare.

Secolul XVII – Monarhia feudală

Secolul al XVII-lea se deschide cu restaurarea dominației otomane în cele trei


principate răsculate împotriva ei. Însă, această resturare va fi lentă, va începe abia
după pacea Imperiului otoman cu cel Habsburgic. Restaurarea este diferită, Poarta
renunță la exploatarea excesivă a resurselor, Imperiul își adaptează metodele de la
regiune la regiune. În Moldova, Imperiul Otoman pune capăt hegemoniei polone, în
Țara Românească are loc pătrunderea elementelor grecești, iar în Transilvania, Poarta
oferă libertate calvinismului dominant, fiind ostilă contrareformei. Poarta începe să
accepte domnii aleși de țară și uneori oferă libertate de mișcare în politica externă.
Secolul al XVII-lea poate fi considerat din multe puncte de vedere, o perioadă de respiro
pentru societatea românească.

Din punct de vedere demografic, situația era precară în Țările române, căci acest
secol a fost un secol al calamităților naturale. Populația scăzută a cauzat
scăderea productivității, lipsa de alimente și ani de foamete. Sub raport etnic,
românii reprezintă majoritatea absolută a locuitorilor în Țările române. Orașele
cele mai populate în acest secol, sunt București, Iași și Cluj. În general, secolul
XVII, este un secol de redresare economică, căci Imperiul Otoman își orientează
comerțul spre piețele românești.

În Țara Românească, instaurarea Imperiului Otoman se realizează și prin afluxul


impresionant de greci, atât în sistemul politic și economic. Boierii încep să fie ostili față
de domnii favorabili penetrațiilor străine în țară. Boierii încercau să ăși restaureze
propria dominație. Epoca lui Matei Basarab a fost o epocă de consolidare a monarhiei

4
feudale. Matei Basarab, domn al Țării Românești, a dus o politică de conciliere, a sprijinit
boierimea în defavoarea țărănimii. A crescut aservirea țăranilor, a crescut fiscalitatea.

În Moldova, instaurarea imperiului este întârziată, ea are loc numai după


înlăturarea movileștilor și după eliminarea influenței polone. Vasile Lupu, albanez de
origine, a fost domn al Moldovei și om de cultură care a conservat monarhia feudală.
Interesele sale politice se apropie de lumea greacă și de interesele Porții. În timpul
domniei lui, boierimea greacă se află în plină ascensiune. Este ostil față de sistemul de
alianță cu Țara Românească și cu Transilvania. Țelurile lui politice urmăreau propria
supremație întemeiară pe elementul grec.

Principatul Tansilvaniei încheie pace cu Habsburgii și cu otomanii. Diferiți principi


manifestă o tendință de solidarizare a Transilvaniei cu Țara Românească și Moldova.
Principatul Transilvaniei cunoaște o politică de consolidare a puterii centrale sub Gh.
Rakoczi I și Gh. Rakoczi II. Ambii întrețin raporturi strânse cu voievozii din Țara
Românească și din Moldova.

Criza Monarhiei Feudale

Monarhia feudală intră într-o perioadă de criză datorită:

▪ Ascensiunii regimului nobiliar în Transilvania ți a boierimii în Țara Romanească și


Moldova
▪ Mișcărilor sociale țărănești care reacționează la accentuarea servrajului
▪ Imixiunea în politica internă a otomanilor și a elementelor grecești în Țara
Românească și Moldova

În aceste condiții:

▪ În Transilvania se insaurează dominația habsburgică


▪ În Țara Romînească și Moldova, Poarta apeleză la formula politică fanariotă.

Ortodoxia, reforma și Contrareforma în Secolul XVII

Biserica din Țara Românescă și din Moldova

Domnii erau unși de patriarhii de la Constantinopol, însă legătura cu patriarhia


constantinopoliteană era doar una formală, căci ierarhii erau aleși de către propria țară.
Cu toate că ritul era bizantin, domnii încearcă să limiteze acapararea instituțiilor
ecleziastice de greci.

Biserica din Transilvania

Existau patru religii recepte în Transilvania: Catolicism, luteranism, calvinism și


unitarianism. Curentele protestante au tendința să se diversifice în secolul al XVII-lea,
de aceea în Transilvania întâlnim o mulțime de mișcări religioase noi, alături de cele
împământenite, dintre acestea se remarcă:

5
▪ Unitarianismul- se întâlnește în zona Clujului
▪ Anabaptiștii- o nouă mișcare protestantă
▪ Ortodocșii, puțin tolerați
- Preoțimea românească ca stare materială era la nivelul țărănimii,
iar cultural, cunoștiințele lor erau precare, slabe cunoștiințe de
scris și de citit, în contrast cu preoțimea religiilor recepte, în cazul
căreia nivelul de cultură era mult mai ridicat
▪ Calvinismul- Este cel mai dominant
- Principii calvini erau interesați de fortifiarea Reformei, începe o
mișcare de calvinizare a bisericii românești, căci din punct de
vedere etnic românii erau cei mai numeroși. Calvinii au început
să metamorfozeze ceremonialul ortodox și doctrina ortodoxă.
Românii erau obligați să adopte catehismul, să recunoască două
taine, să elimine cultul sfinților și icoanele.

Unirea cu Biserica Romei

De prin anii 1690, începe instaurarea stăpânirii habsburgice. Austriecii, catolici


fiind, nu puteau impune schimbări radicale în noua provincie, deoarece protestanții,
aparținând celor trei confesiuni: calvinism, lteranism și unitarism, erau majoritari.
Singura posibilitate de a recâștiga majoritatea catolică era prin convertirea românilor
ortodocși la credința apuseană, sub obediența papei.

Biserica ortodoxă, după întregi perioade de negocieri, ajunge să accepte


hotărârile Unirii de la Florența din secolul al XV-lea. Toate acestea în schimbul acordării
de privilegii egale preoțimii ortodoxe și preoțimii catolice. În Transilvania s-a ajuns astfel
la existența a două biserici aproape egale: Biserica Unită sau greco-catolică și Biserica
Ortodoxă. Uniații se găseau, desigur, într-o stare mai favorabilă decât ortodocșii.

Cu trecerea anilor s-a costatat că stăpânirea austriacă nu și-a respectat


angajamentele față de biserica unită, pentru că nu îndrăznea să treacă peste rezistența
îndârjită a „Uniunii celor Trei Națiuni”. Cu toate acestea, înfăptuirea unirii a avut urmări
importante. Prin această unire, românii au întrat într-o altă comunitate spirituală
occidentală, fără să părăsească tradiția ortodoxă și ritul grec. Unirea a fost rezultatul
dorinței elitei ecleziastice de a se apăra de calvinism, care asimila cu totul elementul
românesc. Unirea bisericilor a mișcat chiar și conștiința de sine a românilor.

Secolul XVIII- Reformismul Habsburgic și Fanariot

Reformismul Habsburgic

La începutul secolului al XVIII-lea începe organizarea Imperiului Habsburgic în


Transilvania. Scopul regimului austriac era întărirea absolutismului. În Transilvania,
Imperiul începe prin restructurarea instituțiilor existente și înființarea unor instituții noi,
totodată manifestă un interes ridicat pentru organizarea și dotarea bisericii greco-

6
catolice, formată în secolul anterior. Episcopia greco-catolică este mutată la Blaj. Acest
oraș devenind centrul religios și cultural al românilor uniți cu biserica catolică.

Maria Terezia, împărăteasa Imperiului Habsburgic a încurajat reformismul


habsburgic absolutist în Transilvania și a contribuit șa organizarea statului modern:

▪ Diferiți etnic de stăpânii lor, iobagii români vorbeau altă limbă, aveau alte tradiții
și nu o credință receptă- aveau probleme cu stăpânii lor, duceau o viață extrem
de grea. Populația românească nu era reprezentată în administrația locală.
Reformele tereziene oferă țărănimii posibilitatea de apel împotriva stăpânului
feudal.
▪ A înființat regimentele de graniță, două regimente de români și două de secui.
Formarea regimentelor a contribuit la stimularea conștiinței de sine a românilor
prin elita militară care se creează.
▪ Sprijinirea organizării centrului școlar de la Blaj.
▪ Legalizarea bisericii ortodoxe.

Iosif al II-lea întruchipează personalitatea unui despot luminat, acesta


înfăptuiește o serie de reforme formate pe baza ideilor secolului luminilor:

▪ Subordonează biserica catolică statului.


▪ Desființarea iobăgiei în Transilvania. (interes sporit pentru problema iobagilor
români, pe care i-a cunoscut în urma călătoriilor în Principat)
▪ Reforma sistemului educațional, drepturi la școală și meserii.
▪ Decretarea concivilității românilor în orașele săsești și dreptul de a face parte din
bresle.

Reformismul Fanariot

La începutul secolului al XVIII-lea, Imperiul Otoman introducea un nou sistem


politic în Țara Românească și în Moldova. Timp de 100 de ani țările române vor fi
guvernate de prinți recrutați în mare parte din influentele familii constantinopolitene
fanariote. Fanarioții devin astfel instrumentele prin care Imperiul Otoman
controlează Țara Românească și Moldova. Această decizie este rezultatul situației
internaționale de la sfârșitul secolului al XVII-lea, când Imperiul Otoman este
înlăturat din Europa Centrală. Însă există și două momente cruciale în raportul
Țărilor Române cu Poarta care au avut drept urmare înăsprirea controlului Imperiului
Otoman. Aceste două momente sunt reprezentate de trădarea lui Dimitrie Cantemir
și tăierea capului lui Brâncoveanu. Aceste evenimente dovedesc neîncrederea
crescută a Imperiului în domnii pământeni.

Domnii numiți direct de către Poartă, nu au nicio inițiativă în ceea ce privește


politica externă, iar domniile lor sunt scurte. Una dintre cele mai grave consecințe
ale stăpânirii fanariote este exploatarea excesivă a avuțiilor Principatelor de către
turci. Noul regim politic a fost inaugurat deopotrivă în Țara Românească și în
Moldova de către Nicolae Mavrocordat.

7
Țara Românească și Moldova nu au fost transformate în pașalâc, ci ele își păstrau
rolul de zone tampon între turci și regatele ungar și polon. Epoca fanariotă este
considerată, astfel de isotrici, cel mai mic rău dintre relele posibile, căci chiar în
condiții de opresiune, corupție și nedreptate, țările române și-au putut păstra o
oarecare autonomie și nu au fost înghițite integral și irecuperabil de unul din
puternicele Imperii cu care se învecinau. Reformismul Fanariot a contribuit la
desființarea șerbiei, mai întâi în Țara Românească, apoi în Moldova.

Un alt aspect care trebuie subliniat este efortul în domeniul culturii. S-a constatat
că în epoca fanariotă s-au tipărit mai multe cărți în limba română decât în grecește.
Cele două mari înstituții de învățământ superior, de la București și de la Iași erau
căutate de tineri din tot sud-estul Europei. Profesorii erau, mai toți greci, școliți în
instituții apusene. Se introduce studiul limbii franceze, care devenise mijlocul
general de comunicare în Europa Apuseană.

Evoluții confesionale în Transilvania în secolul XVIII

Secolul XVIII, pe lângă faptul că este secolul instaurării regimului Habsburgic în


Transilvania și a regimului fanariot în Țara Românească și Moldova, devine și secolul de
început al mișcării de emancipare politică a românilor. Totul a început cu intrarea pe
scenă a românilor din Transilvania. Problematica românească câștigă în secolul XVIII o
amploare fără precedent datorită confesiunii greco-catolice.

Cel care dă o nouă funcționalitate episcopiei greco-catolice este Ionchentie Micu,


episcopul românilor uniți din Transilvania. Episcopul caută să conslideze economic
ierarhia pentru a o ridica la nivelul preoțimii religiilor recepte, organizează totodată
episcopia la Blaj.

Ne aflăm în ajunul Revoluției Franceze, există de acum în toată Europa o mișcare


liberală, astfel încât, „revolta valahilor” din imperiu a avut pentru prima oară un larg
ecou în Europa Apuseană. Ionchentie Micu începe să trimită la Viena proteste și cereri
de libertate mai mare și de egalitate pentru români. Se trimite o petiție, rămasă sub
numele de Supplex Libellus Valachorum adică revendicările românilor din Ardeal,
revendicări clar exprimate, cu argumente istorice, juridice, demografice, care relevă
influența probabilă a ideilor Revoluției Franceze.

Răspunsul Imperial este nefavorabil, pentru a nu prejudicia sistemul celor trei națiuni
și patru religii recepte. Inochentie Micu este convocat la Viena, unde continuă
demersurile. Acestea l-au dus și pe drumul exilului la Roma, acolo unde a implicat
Scaunul Papal și a reînoit postulatele. Elita ecleziastică românească îi continuă lupta.
Situația românilor nu s-a îmbunătățit decât foarte încet. Preoții greco-catolici au căpătat
treptat drepturi egale cu cele ale preoților protestanți sau catolici. Apoi s-au deschis din
ce în ce mai multe școli, au plecat idn ce în ce mai mulți studenți în Occident. Efectele
mișcării lui Inochentie au fost vizibile în decenile următoare, s-a formulat o linie politică
evidentă pe baza postulatelor episcopului.

Restaurarea ortodoxiei în Transilvania

La mijlocul secolului al XVIII-lea izbucnește o mișcare anticatolică cu scopul de


restaurare a ortodoxiei, provocată de intrarea în țară a călugărului sârb Visarion Sărai.

8
Mulțimile țărănești părăsesc unirea, preoția începe să revină la ortodoxie. Această
mișcare cunoaște un ascendent în timpul Răscoalei lui Sofronie. Această răscoală a avut
un caracter violent, preoții uniți au fost alungați, bisericile ocupate. Această restaurare
a avut un impact puternic în societatea românească, căci se conturează o conștiință
activă, de apartenență la religia ortodoxă.