Capitolul I – Consideraţii generale privind

caracterul penal al faptei

În analiza cazului fortuit, care face obiectul prezentei lucrări,

consider oportun a începe prin abordarea unor aspecte privitoare la
caracterul penal al faptei penale, urmând a arăta, în cadrul capitolului
următor, incidenţa vinovăţiei şi a lipsei acesteia asupra instituţiei
caracterului penal al faptei..

Secţiunea 1: Noţiunea de caracter penal al faptei

Caracterul penal sau infracţional al unei fapte constituie însuşirea

sintetică a acelei fapte, rezultând din întrunirea în conţinutul ei a
trăsăturilor esenţiale ale unei infracţiuni.
Aşadar, o faptă concretă, săvârşită de o persoană are caracter
penal când ea întruneşte trăsăturile esenţiale cerute de legea
penală pentru existenţa unei infracţiuni în general, adică
îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi încadrată în una din dispoziţiile
care stabilesc conţinutul faptelor prevăzute de legea penală 1.
Trăsăturile esenţiale sunt cele prevăzute în art. 17 alin. 1 din Codul
penal în vigoare şi din noul Cod penal şi anume:
- fapta concretă să prezinte gradul de pericol social care justifică
recurgerea la
sancţiunile de drept penal;
1
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, voii, pag.331; C. Bulai, op.cit, pag.217; I. Oancea, Tratat de
drept penal. Partea generală, Ed. AII Bucureşti, 1995, pag. 173; V. Dobrinoiu, Gh. Nristoreanu, I.
Pascu, Al. Boroi, I. Molnar, V. Lazăr, Drept penal, partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997,
pag.284.
 - fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, aşa încât la starea de pericol
social pe care o
prezintă fapta să se adauge şi periculozitatea făptuitorului;
- fapta să fie prevăzută de legea penală, adică să fie descrisă într-
o normă de
incriminare2.
În cazul în care o faptă concretă nu are caracter penal, nu constituie
infracţiune şi pe cale de consecinţă răspunderea penală rămâne fără
temei (art. 17 alin. 2 C. pen.).

Secţiunea a 2-a: Posibilitatea înlăturării caracterului

penal al faptei

Întrucât legiuitorul are competenţa de a stabili caracterul penal al

faptei, tot el poate să înlăture, în anumite situaţii, acest caracter şi să
prevadă că o faptă sau unele categorii de fapte descrise de legea
penală, dacă sunt săvârşite în anumite condiţii, nu constituie infracţiuni
şi nu pot servi drept temei pentru răspunderea penală ci, eventual,
pentru o altă formă de răspundere juridică, ori sunt fapte licite (permise
de lege).
Legiuitorul are în vedere în acest caz existenţa unor stări, situaţii
sau împrejurări în care este săvârşită o faptă prevăzută de legea penală
şi care pot face ca o faptă concretă, să nu mai prezinte vreuna dintre
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi în consecinţă să nu aibă caracter
penal3.

2
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol.I, pag.331;
3
C. Bulai, op.cit., pag.217.
 Secţiunea a 3-a: Conceptul cauzelor care înlătură
caracterul penal al faptei în reglementarea Codului penal în
vigoare

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi definite ca

fiind acele stări, situaţii, cazuri, împrejurări prevăzute explicit sau
implicit in Codul penal ori in acte normative speciale, a căror
existenţă în timpul săvârşirii faptei, fac ca realizarea eficientă a
vreuneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină
imposibilă4.
Privite ca realităţi cu răsfrângeri în sfera relaţiilor sociale, cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei apar ca ceva excepţional, ca o
deviere de la ceea ce este socotit ca obişnuit; ele apar ca o realitate
întâmplătoare de natură să modifice aprecierea legii asupra caracterului
penal al unei fapte. De exemplu, fapta de vătămare corporală săvârşită
în cadrul unor întreceri sportive desfăşurate regulamentar sau împotriva
unui agresor în cazul legitimei apărări, este prevăzută de legea penală şi
întruneşte aparent trăsăturile esenţiale ale unei infracţiuni dar în realitate
îi lipseşte vinovăţia, determinând astfel înlăturarea caracterului ei penal.
Cauzele care înlătură caracterului penal al faptei nu trebuie să fie
confundate cu „cauzele care înlătură răspunderea sau consecinţele
condamnării” (art. 119-l35 C. pen.); dacă primele exclud existenţa
infracţiunii şi a răspunderii penale, cele care înlătură răspunderea
penală operează numai asupra răspunderii penale şi nu produc nici
un efect sub aspectul existenţei infracţiunii; infracţiunea există, însă

4
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol.I, pag.332.
răspunderea penală pentru anumite raţiuni este înlăturată, nu mai
produce efecte, sau când aceste efecte s-au produs face să înceteze
(amnistie, prescripţie, lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia,
împăcarea părţilor, remiterea pedepsei prin graţiere).
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie
confundate nici cu cauzele de nepedepsire. Acestea din urmă nu au
nici un efect asupra existenţei infracţiunii şi a răspunderii penale pentru
că fapta constituie infracţiune, există temei al răspunderii penale, dar
pentru anumite motive legea apără pe făptuitor de pedeapsă (art. 22 C.
pen., art. 167 alin. ultim C. pen., art. 260 alin. 3 C. pen etc).
Nu trebuie asemuită instituţia cauzelor care înlătură caracterul
penal al faptei cu aceea a înlocuirii răspunderii penale. În cazul
înlocuirii răspunderii penale, după cum indică însuşi cuvântul „înlocuire”,
există infracţiune şi răspunderea penală, dar răspunderea penală este
înlocuită, în condiţiile legii, cu o răspundere nepenală de către instanţa
de judecată atunci când aceasta apreciază că scopul constrângerii
juridice se poate realiza prin aplicarea unei sancţiuni cu caracter
nepenal (administrativ).

Secţiunea a 4-a: Clasificarea cauzelor care înlătură

caracterul penal al faptei

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt susceptibile de

clasificare în raport cu diferite criterii.
4.1. În raport cu trăsătura esenţială asupra căreia fiecare cauză
de înlăturare a caracterului penal al faptei îşi răsfrânge în mod
preponderent efectul, se face distincţia între cauze care privesc
trăsătura esenţială a pericolului social; cauze care privesc trăsătura
esenţială a vinovăţiei şi cauze care privesc trăsătura esenţială a
prevederii faptei de către legea penală.
a) Din categoria cauzelor care înlătură pericolul social fac
parte, în primul rând, acele situaţii în care legea însăşi reglementând
anumite activităţi sau îndeletniciri, permite sau îngăduie efectuarea unor
acte sau acţiuni care, în mod obişnuit, constituie elementul material al
unor fapte prevăzute de legea penală, apreciindu-se că în situaţiile sau
cazurile respective acele acte sau acţiuni nu mai prezintă gradul de
pericol social necesar pentru existenţa unei infracţiuni, cum ar fi de
exemplu: vătămarea integrităţii corporale produsă printr-o intervenţie
chirurgicală sau în cazul unor competiţii sportive desfăşurate
regulamentar.
În al doilea rând, în această categorie se includ faptele care,
potrivit dispoziţiilor art. 181 din Codul penal în vigoare şi art. 19 din
noul Cod penal, nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.
În sfârşit, tot în această categorie se încadrează şi anumite
acţiuni considerate explicit ca fiind „socialmente utile (deoarece
sunt ordonate de lege cum ar fi percheziţia domiciliară, ridicarea de
obiecte şi înscrisuri, reţinerea, arestarea preventivă, sechestrul
asigurător etc, dacă aceste măsuri procedurale au fost dispuse şi aduse
la îndeplinire în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege).
b) Cauzele care privesc vinovăţia sunt acele stări, situaţii sau
împrejurări prevăzute de lege a căror prezenţă, în timpul săvârşirii faptei,
conduce la înlăturarea sau paralizarea conştiinţei sau voinţei de
acţiune a persoanei care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală,
înlăturând vinovăţia şi implicit caracterul penal al faptei.
În această categorie sunt incluse cauzele reglementate în art. 44-
51 C. pen. şi anume: legitima apărare, starea de necesitate,
constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, starea de
beţie fortuită completă, minoritatea făptuitorului şi eroarea de fapt.
Unele exclud direct vinovăţia, altele o afectează indirect 5.
Aşa cum s-a subliniat în literatura juridică 6 din categoria cauzelor
privitoare la vinovăţie fac parte pe lângă cele menţionate şi unele
situaţii particulare, reglementate în dispoziţii cuprinse în partea
specială a Codului penal, cum ar fi: efectuarea probei verităţii în caz de
insultă sau calomnie (art. 207 C. pen.) îngăduirea adulterului de către
soţ (art. 304 alin. 6 C. pen.); darea de mită prin constrângere (art. 255
alin. 2 C. pen.); lovirea şi insulta inferiorului determinate de o necesitate
militară (art. 336 alin. ultim C. pen.).
c) Din cea de a treia categorie şi anume aceea a cauzelor care
privesc trăsătura
esenţială a prevederii faptei în legea penală fac parte anumite situaţii
în care prevederea legală lipseşte sau a încetat să mai existe, cum ar fi
lipsa dublei incriminări în cazul faptelor săvârşite în străinătate (art. 6
lit. a C. pen.) şi abrogarea incriminării (art. 12 alin. 1 C. pen).
De asemenea, în această categorie ar trebui cuprinse şi situaţiile
când faptei concrete îi lipseşte unul din elementele constitutive
cerute de textul de incriminare întrucât fapta care nu are elementele
cerute de lege înseamnă că este o faptă pe care legea nu o prevede (de
exemplu, o ameninţare care nu este de natură să alarmeze (art. 193 C.
pen.)7.

4.2. în raport cu sfera de incidenţă cauzele care înlătură

caracterul penal se clasifică în cauze generale şi cauze speciale.

5
G. Antoniu, Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia, Revista de drept penal nr. 2/1994, pag.33.
6
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol.I, pag.335.
7
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol.I, pag.335.
 a) Cauzele generale sunt reglementate în partea generală a
Codului penal şi devin aplicabile în cazul tuturor faptelor comise în
condiţiile lor.
Fac parte din categoria cauzelor generale: abrogarea incriminării
(art. 12 alin. 1 C.pen.), cele reglementate în art. 44-51 C. pen., lipsa
dublei incriminări (art. 6 lit.a C. pen.) şi lipsa pericolului social al faptei
potrivit art. 181 C. pen.
b) Cauzele speciale sunt prevăzute, de regulă, în normele din
partea specială a Codului penal şi au o sferă de aplicare mai redusă,
numai la faptele la care se referă. Sunt cuprinse în această categorie:
proba verităţii în caz de insultă sau calomnie (art. 207 C. pen.);
constrângerea mi tui torului la darea de mită (art. 255 alin. 2 C. pen);
lovirea sau insulta inferiorului determinate de o necesitate militară
(art. 336 alin. ultim C. pen.); adulterul îngăduit (art. 304 alin. 6 C. pen.).
C. în raport cu natura lor, cauzele care înlătură caracterul penal
al faptei se clasifică în reale şi personale
Cauzele reale sunt de natură obiectivă şi cuprind situaţiile sau
împrejurările care, în principal, exclud pericolul social al faptei ori fac ca
aceasta să nu fie prevăzută de legea penală.
Cauzele personale sunt cele de natură subiectivă şi ale căror
efecte se răsfrâng, în principal, asupra subiectului. Ele operează numai
faţă de făptuitorul cu privire la care se constată că a săvârşit fapta
datorită vreuneia dintre aceste cauze. De regulă, cauzele care afectează
existenţa vinovăţiei sunt personale.
Această clasificare este importantă deoarece în cazul săvârşirii
faptei în participaţie, cauzele reale influenţează situaţia tuturor
participanţilor, în timp ce cauzele personale produc efecte numai
faţă de persoana care s-a aflat din punct de vedere psihic sub influenţa
acestor cauze.
 Secţiunea a 5-a: Constatarea existenţei cauzelor care
înlătură caracterul penal al faptei

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pentru a produce

efecte trebuie să fie constatate şi reţinute ca atare de organul judiciar.
Ele pot fi invocate în orice fază a procesului penal iar organele judiciare
sunt obligate să constate şi recunoască efectul, din oficiu, ori de câte ori
existenţa acestora rezultă din datele cazului concret.
În îndeplinirea acestei obligaţii, organul judiciar trebuie să verifice,
mai întâi, dacă fapta săvârşită este prevăzută de legea penală, în
caz afirmativ, cercetează apoi, dacă acea faptă întruneşte elementele
constitutive pentru existenţa infracţiunii şi, în sfârşit, dacă nu există
vreo cauză care să înlăture caracterul penal al faptei.
Când organul judiciar constată că fapta nu este prevăzută de legea
penală sau că ea nu întruneşte elementele esenţiale ale unei infracţiuni
soluţia va fi scoaterea de sub urmărire penală (în faza de urmărire) sau
achitarea (în faza de judecată).
Dacă se stabileşte că fapta este prevăzută de legea penală, se va
verifica în ce măsură prezintă pericol social, în caz pozitiv, urmează
să se constate vinovăţia şi dacă nu devine incidenţă vreuna din
cauzele care exclud vinovăţia.

Secţiunea a 6-a: Cadrul de reglementare şi

sistematizarea cauzelor care înlătură caracterul penal al
faptei în noul Cod penal.
 Noul Cod penal aduce unele noutăţi în privinţa reglementării şi
sistematizării cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei; vom
prezenta pe cele mai semnificative.
a) Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de
legea penală
reglementate în Codul penal în vigoare (art. 44-51), au fost ordonate, în
noul Cod penal,
imediat după definirea conceptului general de infracţiune şi a
elementelor acestuia,
abandonând sistemul actual care situează materia acestor cauze după
pluralitatea de
infracţiuni.
b) Autorii noului Cod penal, în Titlul II, capitolul II, art. 2l-25 din
partea generală,
au reintrodus materia cauzelor justificative revenindu-se la soluţiile legii
penale din 1937
ca şi a tuturor celorlalte legislaţii europene. Cauzele justificative, în
concepţia noului Cod penal, sunt: legitima apărare; starea de necesitate;
ordinul legii şi comanda autorităţii legitime şi consimţământul victimei.
Primele două (legitima apărare şi starea de necesitate) sunt
reglementate şi în Codul penal de la 1968, dar laolaltă cu celelalte
cauze care înlătură caracterul penal al faptei.
Raţiunea reglementării distincte a cauzelor justificative în noul Cod
penal este dată de particularitatea acestora de a înlătura ilicitul faptei,
adică concordanţa ei cu ordinea de drept.
Pentru ca o faptă concretă să constituie infracţiune nu este suficient
să corespundă modelului de incriminare, mai trebuie să se verifice şi
cerinţa ca fapta să fie în concordanţă cu ordinea de drept în ansamblul
ei (juridicitate), deoarece dacă intervine o cauză care înlătură
juridicitatea faptei, tipicitatea ei, nu mai este suficientă să confere
caracter de infracţiune faptei concrete 8. Acest din urmă înţeles se are în
vedere când se face referiri la cauzele justificative.
Cauzele justificative operând asupra juridicităţii faptei
(neconcordanţă cu ordinea de drept în ansamblul ei) au caracter
obiectiv, real, efectele lor se transmit şi participanţilor (art. 21 alin. (2)).
c) Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei şi care vizează
vinovăţia sunt prevăzute în Titlul II, capitolul III, partea generală a noului
Cod penal (constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit,
minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, beţia, eroarea de fapt) şi au
caracter subiectiv personal şi efectele lor se transmit participanţilor cu
excepţia cazului fortuit (art. 26 alin. (2)).
Având în vede că dispoziţiile cuprinse în Codul penal de la 1968 au
un conţinut asemănător celor din noul Cod penal în materia cauzelor
care înlătură caracterul penal al faptei, cu unele excepţii evidenţiate mai
sus, cât şi faptul că noul Cod penal va intra în vigoare la 29 iunie 2005,
în secţiunile următoare vom examina cauzele generale care exclud
vinovăţia, prevăzute în art. 44-51 din Codul penal în vigoare dar şi cu
evidenţierea particularităţilor rezultate din dispoziţiile noului Cod penal.

Capitolul II – Vinovăţia, temei al răspunderii

penale

8
G. Antonru, Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană, R.D.P. nr. 1 din 2004,
pag. 37-38.
 Secţiunea 1: Probleme introductive

Problema temeiului răspunderii juridice, în general, şi a celei

penale, în special, a constituit o preocupare pentru cele mai înaintate
minţi ale tuturor timpurilor.
Începând din antichitate, filosofii şi juriştii s-au străduit să găsească
un asemenea temei şi să-l fundamenteze ştiinţific. Deoarece în dreptul
sclavagist şi în cel feudal temeiul obiectiv al răspunderii penale era
predominant, fiind pedepsită „orice acţiune prin care s-a produs o
vătămare oarecare a intereselor apărate”9, chiar dacă subiectiv nu-i
aparţinea autorului, cei mai de seamă filosofi, înţelegând caracterul
neştiinţific, unilateral, al respectivului temei, au încercat să demonstreze
necesitatea recunoaşterii şi a unui temei subiectiv, alături de cel obiectiv,
al răspunderii omului pentru faptele sale socialmente periculoase.
Încercările făcute în această privinţă, chiar dacă de la început nu au
reuşit să stabilească temeiul ştiinţific al răspunderii, au deschis totuşi
calea găsirii temeiului subiectiv.
Pentru prima dată în istoria societăţii, temeiul subiectiv al
răspunderii penale, preconizat de numeroşi gânditori, îşi găseşte
concretizarea în legislaţiile tinerelor state burgheze. Juriştii burghezi,
ridicându-se împotriva dreptului feudal, au introdus în legislaţiile
burgheze, alături de alte principii democratice, şi temeiul subiectiv al
răspunderii penale, potrivit căruia autorul unei infracţiuni poate fi tras la
răspundere penală numai dacă se dovedeşte că a săvârşit-o cu
vinovăţie.
Introducerea în legislaţiile burgheze şi a temeiului subiectiv, alături
de cel obiectiv, al răspunderii penale, a constituit un evident pas înainte,

9
I. Tanoviceanu, Tratat de drept penal şi procedură penală, ed. a II-a, vol. I, Bucureşti, 1924, pag.
510.
o însemnată cucerire ştiinţifică pentru doctrina penală. Astfel, ştiinţa
dreptului penal primeşte un fundament nou, pe deplin ştiinţific, al
răspunderii omului pentru faptele sale antisociale.
Ştiinţa dreptului penal modern îşi întemeiază studiul instituţiilor de
bază pe cunoaşterea legilor obiective ale societăţii şi pe metode noi de
cercetare, în vederea găsirii căilor mai eficace de elaborare şi de
apărare a legilor. În acest scop, ştiinţa dreptului penal, pe de o parte,
studiază cauzele fenomenului infracţional, frecvenţa anumitor genuri de
infracţiuni într-o perioadă dată de dezvoltare a statului şi, în funcţie de
acestea, face propuneri de elaborare a unor legi de sancţionare a
faptelor socialmente periculoase, corespunzător cu gravitatea lor; pe de
altă parte, ea studiază sub toate aspectele instituţiile dreptului penal,
printre care infracţiunea în primul rând. Aşa că una din preocupările de
bază ale ştiinţei dreptului penal este studiul multilateral al infracţiunii -
singurul temei al răspunderii penale10.
Cum în ea se cuprinde, aşa cum vom vedea, şi temeiul subiectiv al
răspunderii penale, va trebui să dăm o soluţie ştiinţifică şi laturii sale
subiective. Deşi asemenea chestiuni, referindu-se exclusiv la fenomene
ce au loc în psihicul fiinţei umane, se rezolvă foarte greu, ştiinţa
dreptului penal modern reuşeşte să găsească adevăratul lor conţinut şi
să le explice, ca feno-men3 spirituale, prin prisma vieţii sociale.
Înţelegerea legilor obiective ale societăţii, a categoriilor filosofice
necesitate-libertate, a deschis ştiinţei dreptului penal modern
posibilitatea găsirii unei fundamentări ştiinţifice temeiului răspunderii
omului pentru faptele sale infracţionale.
Modul determinist de înţelegere a libertăţii de voinţă nu presupune
câtuşi de puţin rezolvarea fatalistă a problemei răspunderii, întrucât

10
I. Oancea, Noţiunea de răspundere penală, în A.U.B., 6/156, pag. 134
însăşi conştiinţa persoanei, determinată de nenumărate condiţiuni
social-istorice, este unul din factorii activi şi are un caracter creator.
Rolul activ al conştiinţei se manifestă chiar prin aceea că, fiind
determinată, alege din feluritele posibilităţi pe aceea care asigură în cea
mai mare măsură stăpânirea asupra societăţii. Prin intermediul ei,
persoana prevede urmările faptei sale încă înainte de a o săvârşi în
realitate, înţelege pericolul respectivelor urmări şi are posibilitatea să ia
hotărârea pentru comiterea ei ori de a renunţa. De aceea, în prezent şi
ştiinţa dreptului penal studiază întâi infracţiunea ca fenomen social şi
apoi conţinutul ei juridic, a cărui parte componentă este şi latura
subiectivă. În cadrul conţinutului infracţiunii, latura subiectivă este
concepută ca o complexitate de procese psihice individuale ale
infractorului, care însă sunt strâns legate de condiţiile concrete ale vieţii
sociale. Tocmai prin aceste legături se explică de ce latura subiectivă,
deşi este o expresie a simţurilor, emoţiilor, a concepţiilor şi a trăsăturilor
individuale de caracter ale agentului, se studiază în cadrul general al
caracteristicilor esenţiale ale orânduirii social-economice în care s-a
comis infracţiunea, ţinându-se seama, la aplicarea pedepsei, şi de
particularităţile mediului de trai şi de muncă al autorului.

Secţiunea a 2-a: Temeiul răspunderii în dreptul penal

Ştiinţa dreptului penal, bazată atât pe realitatea raporturilor dintre

elementele obiective şi subiective ale infracţiunii, cât şi pe raporturile
dintre infracţiune şi totalitatea relaţiilor sociale în care a fost săvârşită, a
elaborat' principiul după care răspunderea penală poate să aibă loc
numai în cazul existenţei unui raport juridic penal, adică, numai când se
dovedeşte că persoana respectivă a comis o infracţiune11.
11
I. Oancea, Noţiunea răspunderii penale, în A.U.B., nr. 6/1956, pag. 134; Gr. Râpeanu, Legi
 Plecând de la acest principiu, s-a cristalizat părerea că unicul temei
al răspunderii penale îl constituie infracţiunea12, opinie oglindită şi în art.
17, alin. II, al Codului nostru penal. O teză în această problemă,
deosebită faţă de cea amintită, a fost susţinută în Cehoslovacia de L.
Schubert, care, vorbind despre legătura dintre periculozitatea socială a
infracţiunii şi vinovăţie, arată că în dreptul penal „... periculozitatea
socială a faptei constituie unul din temeiurile răspunderii penale. Astfel
după cum un alt temei al răspunderii penale este vinovăţia, problema
legăturii vinovăţiei cu periculozitatea socială reprezintă o importanţă
deosebită.”13
Conducându-ne după părerea susţinută de majoritatea penaliştilor,
după care periculozitatea socială a faptei infracţionale este determinată
„de o serie de elemente, unele obiective, altele subiective, unele mai
importante, altele mai puţin importante” 14 şi în primul rând de cele
cuprinse în conţinutul infracţiunii 15, la care se mai adaugă frecvenţa
faptei, rezonanţa socială16, circumstanţele atenuante sau a-gravante 17,
vedem că încercarea de a scoate din periculozitatea socială un temei al
răspunderii penale şi din vinovăţie alt temei este lipsită de bază
ştiinţifică. Întrucât vinovăţia reprezintă în realitate unul din elementele

obiective în dreptul penal, în A.U.B., nr. 2/1971, pag. 35; M. Basarab, Drept penal, partea generală,
Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 18.
12
I. Oancea, Drept penal, partea generală, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, pag.
306-309; G. Antoniu, în colectiv, Codul penal al R.S.R., comentat şi adnotat, partea generală, Edit.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pag. 101.
13
L. Schubert, Ob obscestvennoi opasnosti prestupnogo diania, Gosiu-
rizdat, Moskva, 1960, pag. 167.
14
I. Oancea, I. Dineu, Gradul de pericol social al infracţiunii şi criterii
le de apreciere a lui, în L.P., nr. 10/1961, pag. 8.
15
L. Biro, M. Basarab, Curs de drept penal al R.P.R., Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1963, pag. 79-84.
16
I. Oancea, op. cit, pag. 160.
17
L. Biro, Consideraţii privitoare la periculozitatea infracţiunilor, în L.P., nr. 7/1961, pag. 11.
necesare care imprimă infracţiunii caracterul socialmente periculos, ea
nu poate fi acceptată drept alt temei al răspunderii penale, alături de cel
al periculozităţii sociale, în care intră implicit ca element al conţinutului
infracţiunii. Prin urmare, dacă am accepta ca temei al răspunderii penale
periculozitatea socială a faptei, n-am putea să acceptăm ca alt temei
vinovăţia.
Rămânem deci la opinia, după care unicul temei al răspunderii
penale îl constituie infracţiunea, adică acea faptă socialmente
periculoasă care este interzisă de legea penală şi săvârşită cu vinovăţie
de către o persoană fizică.
Infracţiunea, ca unic temei al răspunderii penale, aşa cum am arătat
în paginile anterioare, este un fenomen social, periculos pentru
societate, compus din mai multe elemente obiective şi subiective.
Aceste elemente, prin raporturile dintre ele de legături reciproce şi de
continuă luptă a contrariilor, fac din infracţiune o entitate dialectică.
Elementele obiective din conţinutul infracţiunii sunt obiectul şi latura
obiectivă, iar cele subiective subiectul şi latura subiectivă.
Absenţa chiar a unui singur element din conţinutul infracţiunii
exclude şi existenţa ei ca fenomen social-juridic.
Latura subiectivă cuprinde acele elemente de natură spirituală din
conţinutul infracţiunii care leagă fapta materială de autorul ei, de
subiectul care a săvârşit-o. Fără această legătură, fapta respectivă,
oricât ar fi de periculoasă pentru societate prin natura ei, nu poate să
îmbrace haina juridică de infracţiune.
De aceea, ştiinţa dreptului penal situează latura subiectivă a
infracţiunii printre problemele cele mai însemnate ale dreptului penal,
studiindu-i amănunţit toate elementele componente şi formele de
manifestare.
 Drept consecinţă, în dreptul penal, pentru ca o persoană să fie
învinuită de săvârşirea unei infracţiuni nu-i suficient ca ea să fi comis în
realitate fapta încriminată de lege. Pe lângă realizarea ei materială, mai
este necesar să se stabilească că acea faptă aparţine autorului şi sub
aspect subiectiv, adică să fie comisă cu vinovăţie.

Secţiunea a 3-a: Noţiunea şi conţinutul vinovăţiei în

dreptul penal
Ştiinţa dreptului penal din ţara noastră limitează vinovăţia la acele
procese psihice ale subiectului care trezesc ideea infracţională,
impulsionează la acţiune, dirijează şi controlează, activitatea fizică
însăşi.
În legătură cu elementele componente ale vinovăţiei concepute în
limitele amintite, în literatura noastră de specialitate s-au cristalizat mai
multe păreri.
Prima opinie, pe care, după numărul mare de adepţi, o putem socoti
dominantă, include în conţinutul vinovăţiei doi factori: unul intelectiv şi
altul volitiv18. Cel dintâi cuprinde cunoaşterea caracterului socialmente
periculos al acţiunii sau omisiunii şi prevederea urmărilor periculoase
pentru societate; al doilea, însă, include în conţinutul său voinţa de a
realiza fapta respectivă, precum şi dorinţa producerii în realitate a

18
B. Braunştein, Drept penal al R.P.R., partea specială, partea I, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi,
1956, pag. 138; D. Pavel, op. cit, pag. 80-81; I. Oancea, în colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului
penal român, partea generală, voi. I, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, pag. 115; L. Biro, Drept
penal, partea generală, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca 1971, pag. 88; J. Grigoraş,
Individualizarea pedepsei, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag. 98; M. Basarab, Drept penal, partea
generală, voi. I, Edit. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992, pag. 84.
urmărilor socialmente periculoase sau, în cazul nedorinţei, acceptarea
lor în mod conştient19.
După o altă concepţie, întregul conţinut al vinovăţiei ar fi acoperit
numai de procesele psihice intelective ale infractorului, iar voinţa se
referă doar la activitatea fizică a persoanei20.
În fine, după o părere oarecum deosebită în această materie,
vinovăţia, pe lângă factorii intelectiv şi volitiv, mai cuprinde în conţinutul
său şi scopul infracţiunii, iar elementele componente ale vinovăţiei se
manifestă nu numai faţă de faptă şi urmările sale, ci şi faţă de relaţiile
sociale apărate de legea penală şi violate prin infracţiunea comisă 21.
Deşi aceste opinii au pentru început numai o semnificaţie teoretică,
prin îmbunătăţirile ce le pot aduce conţinutului vinovăţiei, prezintă cel
puţin pentru viitor şi un interes practic. De aceea, socotim potrivit să
facem o scurtă prezentare a fiecăreia în parte, cu observaţiile
corespunzătoare.
A. În rândul penaliştilor care recunosc existenţa celor doi factori ai
conţinutului vinovăţiei, se observă o variantă de diversificare şi alta de
uniformizare a manifestării factorului intelectiv asupra urmărilor în
formele şi modalităţile vinovăţiei.
După prima variantă, pe care o socotim mai justă, în cazul intenţiei
directe infractorul prevede ca certă producerea urmărilor socialmente
periculoase ale faptei sale; la intenţia indirectă şi la culpa din uşurinţă el
prevede numai eventualitatea realizării urmărilor respective; iar la negli-
jenţă nu are previziunea lor, însă, ţinând seama de circumstanţele
concrete, trebuia şi putea să le prevadă 22. Tot în acest fel se concepe
19
L. Biro, M. Basarab, op. cit, pag. 131.
20
S. Petrovici, Unele aspecte ale noţiunii de vinovăţie în dreptul penal
socialist, în S.C.J., nr. 1/1958, pag. 300-301; V. Roşea, Culpa cu previziune
şi intenţia indirectă, în S.C.J., nr. 2/1968, pag: 275.
21
J. Grigoraş, op. cit., pag. 98.
22
M. Basarab, Drept penal, partea generală, voi. I, Universitatea
manifestarea factorului intelectiv asupra urmărilor socialmente
periculoase şi de către instanţa noastră supremă23.
A doua variantă uniformizează manifestarea factorului intelectiv în
toate modalităţile vinovăţiei, fie prin formula generală de prevedere din
partea infractorului a urmărilor socialmente periculoase 24, fie prin cerinţa
tot atât de generală a prevederii posibilităţii producerii lor 25.
Asemenea formulări generale şi la prezentarea modului de
manifestare a factorului intelectiv faţă de urmări nu le socotim potrivite,
întrucât din ele s-ar putea deduce că sub aspect intelectiv n-am avea
nici o deosebire între formele şi modalităţile vinovăţiei.
În realitate, formele şi modalităţile vinovăţiei se disting între ele
după deosebirile calitative ce există atât între factorii intelectivi, cât şi
între cei volitivi, precum şi după raportul în care se află aceşti doi factori
unul faţă de altul26.
B. Adepţii celei de a doua opinii, discutând pe larg rolul factorilor
intelectiv şi volitiv, susţin că acesta din urmă se referă numai la
activitatea fizică a persoanei, pe când atitudinea autorului faţă de
urmările faptei sale face parte din factorul intelectiv. Adică, voinţa

„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1988, pag. 124-l32; A. Dineu, Drept penal,

partea generală, voi. I, Universitatea Bucureşti, 1975, pag. 165-l73.
23
În acest sens, Trib. S., Col. pen., Decizia nr. 963/1958, în
L.P., nr. 10/1958, pag. 72; Trib. S., Col. pen., Decizia nr. 510/1963, în CD.,
1963, pag. 338; Trib. S., S.P., Decizia nr. 1941/1980, în CD. 1980, pag.
228-229; Trib. S., S.P., Decizia nr. 1680/1982, în CD., 1982, pag. 262-263;
C.S.J., S.P., Decizia nr. 1042/1990, în D., nr. 12/1991, pag. 104.
24
I. Vurdea, Degradarea In dauna avutului obştesc, în L.P., nr.
11/1958, pag. 72.
25
V. Papadopol, Cu privire la latura subiectivă a unora din infracţiu
nile contra persoanei şi la consecinţele erorii asupra dezvoltării legăturii
cauzale, în L.P., nr. 8/1956, pag. 902.
26
B. Braunştein, Unele probleme ale vinovăţiei în dreptul penal al
R.S.R., în A.U.I., 1965, pag. 173-l74; I. Oancea, în colectiv, op. cit, pag.
118-l20.
infractorului, după această concepţie, nu are nici un raport cu efectele
acţiunii sau omisiunii socialmente periculoase, factorul volitiv limitându-
se doar la voinţa subiectului de a comite fapta materială. Dacă factorul
volitiv - se argumentează în această opinie - ar fi dat de atitudinea
subiectului faţă de urmările socialmente periculoase, „analiza procesului
psihic, care premerge orice acţiune a omului, ar conduce la constatarea
că există doi factori volitivi: unul privitor la activitatea fizică, factor care ar
atrage imputarea faptului, iar altul privitor la urmările prevăzute” 27. Dar
asemenea constatare, se motivează în continuare, „ar contrazice
realitatea, fiindcă există un singur act de manifestare a voinţei
persoanei; iar acest act este referitor la activitatea fizică, voinţa omului
fiind organic legată de manifestarea persoanei pe plan extern prin actele
sale”28; pe când „atitudinea subiectivă a făptuitorului faţă de rezultatele
sau efectele fireşti ale faptei... priveşte, dimpotrivă, factorul intelectiv”29.
Tot în această chestiune a fost exprimată o părere aproape similară,
după care „nu este cazul a se îngloba în conceptul de vinovăţie factorul
volitiv”30. Drept urmare, întregul conţinut al vinovăţiei se exprimă numai
de către „factorul intelectiv sub forma prevederii sau a posibilităţii
prevederii rezultatului”31.
Deci, prima variantă a părerii menţionate nu înlătură atitudinea
subiectului faţă de urmările socialmente periculoase ale faptei sale din
conţinutul vinovăţiei, ci o include în factorul intelectiv. A doua, însă,
exclude această atitudine din vinovăţie, socotind că întregul conţinut al
vinovăţiei este acoperit de prevederea efectelor. Cu alte cuvinte,

27
S. Petrovici, op. cit., pag. 301.
28
Ibidem.
29
Ibidem, pag. 300.
30
V. Roşca, op. cit, pag. 275.
31
Ibidem.
atitudinea subiectului faţă de urmări nu interesează vinovăţia, indiferent
dacă aceasta se manifestă sub forma intenţiei sau a culpei.
Pentru rezolvarea acestei probleme, după părerea noastră este
necesar să plecăm de la înţelegerea filosofică şi psihologică a
manifestării libertăţii de voinţă din partea omului. Ştim că omul se
comportă liber în societate numai când înţelege realitatea înconjurătoare
şi are capacitatea şi posibilitatea spirituală să-şi aleagă o acţiune sau
alta în vederea atingerii scopurilor urmărite32.
Manifestarea libertăţii de voinţă cuprinde mai multe procese psihice
atât de puternic împletite între ele, încât le-am putea separa unul de altul
doar în vederea studierii lor mai aprofundate 33. Atât procesele psihice de
natură intelectuală, cât şi cele volitive şi emoţionale sunt întâlnite, sub
felurite moduri de manifestare, în orice faptă a omului, concepută drept
o unitate dialectică dintre acţiunea fizică, ca fenomen-cauză, şi rezultatul
său, ca fenomen-efect. Omul, după ce înţelege realitatea obiectivă,
întreprinde o acţiune ori alta numai dacă doreşte sau acceptă să o
realizeze în toată unitatea ei. Această atitudine, în cazul infracţiunii, este
însuşi factorul volitiv, care se manifestă în toată complexitatea lui de
fenomen social-juridic, înţeleasă ca activitate fizică cu feluritele sale
urmări prevăzute de agent, raportată la întreg ansamblul relaţiilor sociale
în sânul cărora este săvârşită.
În consecinţă, dacă unitatea dialectică a actului infracţional nu poate
fi fărâmiţată decât pentru studiu 34, tot aşa şi vinovăţia - care cuprinde un
ansamblu de procese psihice de cunoaştere a realităţii obiective, de
atitudine spirituală - are întotdeauna, ca elemente ale conţinutului său,

32
A. Becleanu Iancu (redactor), Dicţionar de filozofie, Edit. Politică, Bucureşti, 1978, pag. 407-
408.
33
S.L. Rubinştein, Existenţă şi conştiinţă, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pag. 288-290.
34
Gr. Râpeanu, Obiectiv şi subiectiv în dreptul penal, în R.R.D., nr. 7/1967, pag. 8; G. Antoniu,
Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 212.
atât factorul intelectiv, cât şi pe cel volitiv. De altfel în practica judiciară,
la constatarea existenţei vinovăţiei, frecvent se insistă asupra modului
de manifestare a acestor doi factori. Ca, de pildă, inculpatul a acţionat
„....cu intenţia directă de omor, prevăzând rezultatul şi urmărind
producerea acestuia”35, inculpatul „... a prevăzut rezultatul acţiunii sale
agresive şi chiar dacă nu a dorit producerea morţii victimei a acceptat un
atare rezultat...”36, „... a prevăzut rezultatul posibil al faptei sale şi a
acceptat producerea lui...”37, ori „... trebuia şi putea să prevadă
consecinţele unei asemenea lovituri, pe care le-a şi prevăzut, însă, deşi
nu le-a acceptat, a socotit fără temei că ele nu se vor produce” 38.
Aceşti doi factori ai conţinutului vinovăţiei sunt întâlniţi sub forma de
procese psihice ale agentului atât faţă de relaţiile sociale şi de faptă ca
acţiune-omisiune fizică, cât şi faţă de urinările ei.
Factorul intelectiv constă, pe de o parte, în cunoaşterea de către
subiect a relaţiilor sociale în sânul cărora trăieşte şi în înţelegerea faptei
sale concepute; iar, pe de altă parte, în prevederea producerii urmărilor
periculoase pentru societate. În schimb, factorul volitiv constă în voinţa
de a vătăma relaţiile sociale prin săvârşirea faptei respective şi în
dorinţa sau numai acceptarea urmărilor prevăzute.
Observăm, deci, că cei doi factori — intelectiv şi volitiv — sunt
prezenţi în orice faptă voluntară a omului, atât în ea ca acţiune sau
omisiune fizică, cât şi în urmările prevăzute de autor. Insă această
realitate obiectivă nu îndreptăţeşte concluzia după care, în orice faptă a
omului, ar fi doi factori intelectivi şi doi factori volitivi. În realitate, avem
un singur factor intelectiv şi tot unul volitiv, doar cu manifestări diferite.
35
Trib. S., S.P., Decizia nr. 1769/1975, în CD. 1975, pag. 346-348.
36
Trib. S., S.P., Decizia nr. 1680/1982, în CD. 1982, pag. 262-263.
37
Trib. S., Decizia nr. 30/1987, în compunerea prevăzută de art. 39,
alin. 2 şi 3, din Legea pentru o organizarea judecătorească, în CD. 1987,
pag. 287-288.
38
Trib. S., S.P., Decizia nr. 275/1979, în CD. 1979, pag. 326-328.
 În raport cu relaţiile sociale factorul intelectiv se exteriorizează
uniform în toate formele şi modalităţile vinovăţiei şi felurit în raport cu
fapta materială şi urmările socialmente periculoase. Factorul volitiv, însă,
se manifestă uniform faţă de acţiunea sau omisiunea fizică şi nuanţat în
privinţa, relaţiilor sociale şi a rezultatelor infracţionale. Ca fapta să
aparţină autorului ei, ea trebuie să fie înţeleasă şi voită de acesta, după
ce în prealabil au fost cunoscute de el relaţiile sociale ocrotite de legea
penală şi şi-a format o atitudine faţă de ele.
Dacă cunoaşterea relaţiilor sociale din partea agentului este
identică în toate formele şi modalităţile vinovăţiei, în schimb, atitudinea
pe care şi-o formează faţă de ele este, cum am menţionat, nuanţată. În
intenţia directă atitudinea negativă faţă de relaţiile sociale vătămate prin
infracţiune se manifestă de către subiect mai accentuat, mai hotărât,
uneori chiar duşmănos; la intenţia indirectă ea poate să fie negativă sau,
uneori, de indiferenţă faţă de relaţiile sociale respective, în cazul culpei,
însă, totdeauna se caracterizează prin indiferenţă, uşurinţă ori
pasivitate.
Sub aspect intelectiv, fapta materială este, de obicei, pe deplin
înţeleasă în cazul intenţiei şi, uneori, numai parţial la infracţiunile
săvârşite cu intenţie indirectă sau din culpă. Urmările socialmente
periculoase pot să fie prevăzute de subiect ca certe sau eventuale ori să
nu le prevadă nici ca efecte posibile ale faptei sale. Faţă de cele
prevăzute, el are posibilitatea să ia atitudini felurite: pe unele să le
voiască şi pe altele, nedorite, să le accepte, în vederea atingerii scopului
propus, sau chiar să nu le accepte. Iată de ce, modul diferit de
manifestare a celor doi factori faţă de efectele socialmente periculoase
ne dă cele mai precise elemente după care să delimităm formele şi
modalităţile vinovăţiei.
 Astfel, dacă la intenţia directă şi la cea indirectă întâlnim o
deosebire calitativă nu numai între factorii volitivi, ci şi între cei
intelectivi, prin care se distinge cu uşurinţă una de cealaltă; factorul
intelectiv al uşurinţei fiind identic cu cel al intenţiei indirecte, delimitarea
dintre ele se poate face numai prin factorii lor volitivi39; neglijenţa, în
schimb, se distinge cu uşurinţă de toate celelalte modalităţi ale
vinovăţiei, deoarece factorii ei intelectiv şi volitiv se manifestă numai faţă
de acţiune-omisiune şi de relaţiile sociale vătămate.
Deci, legătura indisolubilă de determinare, influenţare şi completare
reciprocă dintre factorii intelectiv şi volitiv face din vinovăţie o entitate
spirituală, un adevărat sistem nervos ce străbate întreaga infracţiune,
concepută drept o unitate dialectică dintre actul fizic şi urmările sale, prin
care se lezează sau se pun în pericol anumite raporturi sociale apărate
de legea penală.
Numai concepând astfel vinovăţia, reuşim să argumentăm filosofic,
psihologic şi juridic temeiul subiectiv al răspunderii penale.
Dacă am accepta şi neglijenţa drept un raport psihic al infractorului
numai faţă de urmările socialmente periculoase, cum se desprinde din
noţiunea vinovăţiei propusă de opinia în discuţie 40, am fi siliţi să
constatăm inexistenţa ei, ca modalitate de manifestare a vinovăţiei.
După cum ştim, neglijenţa se caracterizează, sub acest aspect, prin
lipsa previziunii din partea subiectului a urmărilor socialmente
periculoase ale acţiunii ori omisiunii sale şi prin obligaţia şi posibilitatea
lui personală de a le prevedea, judecând după circumstanţele concrete
de realizare fizică a faptei respective. Cu alte cuvinte, în privinţa
urmărilor, neglijenţa se înfăţişează printr-un aspect intelectiv negativ şi
prin altul - tot intelectiv — de posibilitate a previziunii.

39
I. Dobrinescu, Elementul subiectiv în complicitate, în J.N., nr. 3/1961, pag. 510.
40
S. Petrovici, op. cit, pag. 306.
 Aşadar, temeiul subiectiv al tragerii la răspundere pentru neglijenţă
constă numai în obligaţia şi posibilitatea agentului de prevedere a
urmărilor respective. Or, prezenţa obligaţiei şi a posibilităţii prevederii,
după noi, nu constituie un raport psihic activ al infractorului faţă de
urmările dăunătoare, ci doar cel mult o stare obiectivă ce reprezintă
pentru subiect o premisă a previziunii rezultatelor socialmente
periculoase.
Sub aspect intelectiv, lipsa totală a prevederii din partea subiectului
a unui fenomen care s-ar putea declanşa cândva şi undeva în viitor nu
furnizează nici cea mai pală cunoştinţă despre proprietăţile, modul şi
condiţiile desfăşurării sale. În consecinţă, necunoscând nimic despre
posibilitatea apariţiei lui într-un mod sau altul, într-o condiţie ori alta,
subiectul nu are cum să-şi formeze o poziţie spirituală, un raport psihic
faţă de acel fenomen.
Privind pe cel de al doilea aspect intelectiv, posibilitatea individuală
a subiectului de a prevedea producerea unor rezultate exclude existenţa
la timpul prezent - în momentul săvârşirii faptei - a unui raport psihic al
său faţă de rezultatele respective. Această posibilitate de prevedere
presupune doar o eventuală realizare în viitor a unui raport psihic, care
posibilitate dispare, însă, o dată cu deplina consumare a ultimului act
fizic al faptei infracţionale în condiţiile de neprevedere din partea
subiectului a urmărilor socialmente periculoase.
Lipsa totală - în cazul neglijenţei - a unui raport psihic intelectiv din
partea subiectului faţă de efectele periculoase pentru societate, exclude
implicit şi existenţa unui raport psihic volitiv, întrucât faţă de un fenomen
pe care nu-l cunoaşte şi nici nu-l prevede, în linii generale cel puţin, cum
se va produce în realitate, nu are cum să-şi formeze o atitudine sau alta.
Prin urmare, neglijenţa nu prezintă nici un fel de raport psihic al
subiectului faţă de urmările socialmente periculoase ale faptei sale.
 Însă, această realitate obiectivă nu exclude neglijenţa din rândul
modalităţilor vinovăţiei şi nici nu o goleşte de adevăratul ei conţinut, care
justifică pe deplin, sub acest aspect, măsura legiuitorului nostru de a
sancţiona penaliceşte faptele săvârşite în atare situaţie psihică.
Conţinutul neglijenţei se compune, deci, din procesele psihice de
cunoaştere a relaţiilor sociale şi a faptei periculoase pentru societate,
precum şi din procesele psihice de voinţă manifestate prin atitudinea de
nepăsare, indiferenţă a subiectului atât faţă de relaţiile sociale
respective, cât şi faţă de fapta însăşi. Această atitudine de nepăsare, de
indisciplină în muncă41, de neatenţie faţă de obligaţiile sale42, îl împiedică
pe subiect de a transforma posibilitatea previziunii în realitate obiectivă.
În concluzie, cei doi factori din procesele psihice intelective şi
volitive ale subiectului coexistă în conţinutul vinovăţiei şi se influenţează,
reciproc în toată fapta infracţională luată ca entitate dialectică. Modul lor
de manifestare şi raportul în care se află unul faţă de altul imprimă
vinovăţiei un anumit conţinut.
C. După o altă părere, vinovăţia, care „... se cuprinde în complexul
proceselor psihice interne ale acţiunii infracţionale, .... caracterizează,
într-un anumit fel scopul, direcţia gândirii infractorului care sunt
îndreptate împotriva unei relaţii sociale ocrotită de lege” 43.
Deci, în esenţa sa, vinovăţia „exprimă raportul dintre conduita
individului şi relaţiile sociale ocrotite de lege şi încălcate de subiect,
poziţia acestuia în raport de exigenţele specifice pe care le presupune
traiul oamenilor în societate”44.

41
I. Oancea, în colectiv, op. cit, pag. 122.
42
J. Lekschas, Die Schuld als subjektive Seite der Verbrecherischen Handlung, Berlin, 1955
(Culpa ca latură subiectivă a infracţiunii - în traducere dactilografiată la Institutul de Cercetări Juridice
din Bucureşti).
43
Gr. Râpeanu, op. cit., pag. 9.
44
G. Antoniu, op. cit, pag. 193.
 Această opinie deschide posibilitatea studierii multilaterale şi
aprofundate a vinovăţiei în dreptul penal, în strânsă legătură de
influenţare reciprocă cu celelalte elemente ale conţinutului infracţiunii.
Noutatea ei constă în propunerea de a studia procesele psihice ale
infractorului în raport cu relaţiile sociale apărate de lege. Cu alte cuvinte,
vinovăţia să nu fie socotită doar un raport psihic al infractorului numai
faţă de acţiunea ori omisiunea sa, luată ca fenomen izolat, ruptă tocmai
de relaţiile sociale împotriva cărora este îndreptată infracţiunea.
Relaţiile sociale ocrotite de legea penală, fiind însuşi obiectul juridic
al actului infracţional, reprezintă acel element pe care autorul, încă
înainte de a-şi imagina fapta sa, trebuie să le cunoască, luând, în
consecinţă, o atitudine faţă de ele, o anumită poziţie psihică. Cum este
şi firesc, abia după ce cunoaşte relaţiile sociale şi îşi formează o
atitudine faţă de ele, subiectul concepe fapta sub toate aspectele ei.
Tot o poziţie nouă reprezintă şi menţiunea că vinovăţia
„caracterizează într-un anumit fel scopul, direcţia gândirii infractorului” 45,
că mobilul şi scopul urmărit de infractor nu pot fi situate în afara
vinovăţiei46. Dacă în lucrările de drept penal de până acum, scopul şi
mobilul sunt dincolo de limitele vinovăţiei şi studiate izolat, rupte de
aceasta, ca elemente secundare ale laturii subiective a infracţiunii 47,
prezenta opinie le include în conţinutul însuşi al vinovăţiei, opinie de
altfel susţinută şi în literatura străină de specialitate 48.

45
Gr. Rîpeanu, op. cit, pag. 9.
46
J. Grigoraş, op. cit., pag. 98.
47
L. Biro, M. Basarab, op. cit., pag. 144-l47; M. Basarab, Drept penal,
partea generală, voi. I, Universitatea „Babeş Bolyai”, Cluj-Napoca, 1988,
pag. 135-l37.
48
Această opinie este susţinută şi în literatura de specialitate străină,
ca: F. Polacek, Sostav prestuplenia po cehoslovaţkomu ugolovnomu pravu,
Moskva, 1960, pag. 226-230; P.S. Daghel, Soderjanie, forma i suscinosti
vini v sovetskom ugolovnom prave, în Pravovedenie, nr. 1/1969, pag. 79.
 Vinovăţia trebuie căutată în acele procese spirituale ale omului, care
interesează treptele cunoaşterii şi activitatea de hotărâre şi voinţă,
deoarece şi în acţiunile sau omisiunile delictuoase, ca şi în cele licite,
omul participă cu întreaga lui fiinţă psihică, în care întâlnim motive,
scopuri, emoţii, în asemenea legătură şi influenţare reciprocă, încât greu
s-ar putea face o distincţie precisă unde începe un proces şi unde se
termină altul.
Aşa cum acţiunea fizică se află în raporturi de interdependenţă cu
procesele psihice ale subiectului, şi între aceste procese psihice sunt
nenumărate legături de întrepătrundere, de subordonare şi influenţare
reciprocă. Motivaţia, de pildă, care este o totalitate a mobilurilor interne,
se află într-o strâns legătură cu viaţa afectivă, cu procesele de
cunoaştere şi cu activitatea voluntară a fiinţei umane 49. Dacă motivaţia
stimulează cunoaşterea, la rândul lor, obiectele şi fenomenele din lumea
materială, odată cunoscute, generează în sufletul omului anumite stări
afective şi impulsuri la acţiune, jucând astfel rol de motive 50. Iar scopul -
ca element absolut necesar al motivaţiei umane şi subordonat mobilului
- ajută pe om la întărirea motivaţiei, la alegerea mijloacelor de realizare
a acţiunii în anumite condiţii date şi la înlocuirea unor mijloace cu altele,
în cazul schimbării circumstanţelor concrete de executare fizică a faptei.
Prin aceste organizări şi dirijări pe plan mintal, scopul îndeplineşte un rol
subiectiv stimulator şi orientativ al acţiunii umane 51.
Prin urmare, fiind de neconceput o acţiune umană voluntară fără
procese psihice, fără motive şi scopuri, vinovăţia - cuprinzându-se în
procesele psihice ale autorului infracţiunii — nu poate fi golită de starea
lui afectivă, de mobiluri şi scopuri. Aceste procese psihice există
49
Al. Roşca (redactor), op. cit., pag. 336.
50
S.L. Rubinştein, op. cit, pag. 271.
51
O. Băncilă, Unitate şi diversitate în problema cauzalităţii, în R.F.,
nr. 8/1965, pag. 1122-l124.
totdeauna în mod obiectiv în conţinutul vinovăţiei, indiferent dacă ea îm-
bracă forma intenţiei sau a culpei. Deci, şi în cazul infracţiunilor
săvârşite din culpă, fapta materială este voluntară şi, de multe ori, are
mobilul şi scopul ei propriu. Aşa, de exemplu, fapta inculpatei D.I. de a
fugi cu căruţa încărcată cu lemne, pentru a scăpa de urmărirea
paznicilor silvici, ucigând astfel o persoană, nu întruneşte elementele
unui omor intenţionat, dar are un scop al său, scăparea de răspundere
pentru o altă infracţiune, aceea de furt 52. Alături de alte cauze, ele
determină apariţia factorilor intelectiv şi volitiv, iar apoi îşi revarsă
influenţa asupra conţinutului şi formelor lor de manifestare, în funcţie de
circumstanţele concrete de executare fizică a infracţiunii concepute. Pe
această cale, mobilul şi scopul faptei imprimă vinovăţiei un anumit
conţinut, concretizat în una din modalităţile cunoscute.
Dacă legea cere, pentru existenţa unor infracţiuni - sub forma
simplă sau calificată - prezenţa unui anumit mobil sau scop special,
drept condiţie obligatorie, nu suntem îndreptăţiţi să spunem că, în lipsa
acestei cerinţe, mobilul şi scopul n-ar exista în conţinutul însuşi al
vinovăţiei. Ele sunt, aşa cum am mai arătat, tocmai acele procese
psihice care trezesc ideea infracţională, impulsionează la acţiune,
determină subiectul la luarea hotărârii, dirijează şi controlează întreaga
activitate fizică până la terminarea ultimului act al infracţiunii, imprimând
un anumit conţinut atât factorului intelectiv, cât şi celui volitiv.
Aşadar, în conţinutul vinovăţiei, indiferent sub ce formă s-ar
concretiza, se concentrează o totalitate de procese intelective, volitive şi
motivaţionale, într-o continuă şi variată legătură de condiţionare şi
influenţare reciprocă.

52
Trib. S., S.P., Decizia nr. 317/1981, în CD. 1981, pag. 297-298.
 Însă, dacă vinovăţia se cuprinde în procesele psihice ale autorului
infracţiunii, nu trebuie să o identificăm cu acestea53. Ea, în funcţie de
fapta concretă cu toate circumstanţele de executare, poate fi mai
complexă decât procesele psihice care declanşează respectiva acţiune
cauzală, iar alteori mai limitată. In cercetarea vinovăţiei se examinează
mai adânc gradul de prevedere de către subiectul activ a urmărilor in-
fracţiunii săvârşite, procesul de autoapreciere a faptei sale, voinţa de a
vătăma normele de convieţuire socială 54. Afară de acestea, procesele
psihice care interesează raportul cauzal se întind numai până la
previziunea urmărilor acţiunii întreprinse, vinovăţia trece dincolo de
aceste limite, incluzând în sine şi posibilitatea prevederii de către subiect
a acelor consecinţe socialmente periculoase ale faptei sale pe care nu
le-a prevăzut, dar - după circumstanţele concrete - trebuia şi putea să le
prevadă. Sub alt aspect, vinovăţia are un cadru mai limitat decât
procesele psihice care interesează întreaga activitate a omului
desfăşurată pentru realizarea unei acţiuni concrete.
În studierea vinovăţiei, preocuparea principală se concretizează
asupra persoanei subiectului, asupra atitudinii lui faţă numai de acele
raporturi sociale care sunt concretizate în legea penală.

Capitolul III - Cauzele generale care exclud

vinovăţia prevăzute în art. 44-51 C. pen.

Secţiunea 1: Legitima apărare

53
Gr. Rîpeanu, op. cit, pag. 9.
54
G. Antoniu, op. cit, pag. 194-195.
 Legitima apărare reglementată în art. 44 din Codul penal în vigoare
şi art. 22 din noul Cod penal cu deosebirea că în noul text sintagma
„interesul obştesc” din textul anterior a fost înlocuită cu sintagma
„interesul general”, fără ca în conţinut să existe vreo deosebire.
Potrivit acestor dispoziţii legale, putem defini legitima apărare, ca
fiind acea acţiune de apărare a unei persoane determinată de
nevoia de a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust,
îndreptat împotriva sa, a altuia, sau împotriva unui interes obştesc,
şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
interesul obştesc, sau pentru a respinge pătrunderea fără drept a
unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte
asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere sau loc împrejmuit
ţinând de acestea, apărare care se realizează prin săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, proporţională cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Au caracterul
de fapte comise în stare de legitimă apărare, de pildă, fapta posesorului
unui bun de valoare care fiind supus unei agresiuni de o altă persoană
pentru a i se sustrage bunul, răneşte pe agresor; sau fapta aceluia care
pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, loveşte pe
agresor provocându-i o vătămare corporală; ori fapta proprietarului care
prin săvârşirea faptei de lovire respinge o pătrundere fără drept în
domiciliul său etc.
În reglementarea legitimei apărări legiuitorul a avut în vedere
existenţa în realitatea vieţii sociale a unor situaţii extreme când ordinea
de drept este tulburată ca urmare a unei agresiuni din partea unei
persoane asupra alteia şi când numai printr-o ripostă imediată este
posibilă înlăturarea atacului şi restabilirea ordinii de drept încălcate de
agresor55.

55
G. Antoniu „ Vinovăţia penală”,-Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995, pag.262.
 În asemenea situaţii atâta vreme cât statul prin organele sale nu
poate interveni cu promptitudine, apare just să permită victimei
agresiunii sau altor persoane care sunt de faţă la tulburarea ordinii de
drept să intervină pentru înlăturarea agresiunii chiar cu riscul de a-i
provoca agresorului o vătămare gravă a integrităţii ori sănătăţii sale sau
chiar moartea pentru a pune capăt agresiunii.
Într-adevăr, dacă statul nu ar permite persoanei împotriva căreia
este îndreptată agresiunea injustă să acţioneze, să riposteze atâta timp
cât autorităţile competente nu pot interveni la momentul şi locul
agresiunii, ar însemna să se consacre, implicit obligaţia victimei de
a suporta pasiv o injustiţie şi să se legitimeze comportările
agresive56. Dacă aceste considerente avute în vedere de legiuitor la
reglementarea legitimei apărări sunt unanim admise, justificarea
teoretică a acesteia a diferit în timp57.
În doctrina penală, în lucrările de referinţă 58, se susţine că
fundamentul teoretic al legitimei apărări îl constituie constrângerea
morală. În această viziune persoana care se apără în faţa unei
agresiuni acţionează în condiţiile unei presiuni morale, a unei
constrângeri psihice care se exercită asupra sa împiedicând-o să-şi
dirijeze în mod conştient acţiunile, fapta sa fiind săvârşită fără vinovăţie i
se înlătură caracterul penal al faptei.
Într-o altă opinie59, se susţine că această justificare este de
netăgăduit în cazul confruntării directe, agresor-victimă, când acesta din
urmă nu are posibilitatea de a se salva în faţa agresiunii, riposta sa
neputând fi desprinsă de ideea constrângerii morale, dar dincolo de o

56
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol.J, pag.347.
57
C. Bulai, op.cit., pag.233; G. Antoniu, op.cit., pag. 263
58
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol.I, pag.249, C. Bulai, op.cit, pag.234, M. Zolyneak, M.
Michinici, op.cit., pag.270.
59
G. Antoniu, Vinovăţia penală, op.cit., pag.266.
atare confruntare, agresor-victimă, poziţia de mai sus devine discutabilă.
Când o persoană ripostează la o agresiune exercitată asupra alteia, ori
pentru apărarea unui interes obştesc, ideea constrângerii îşi reduce mult
din însemnătate deoarece, în aceste situaţii, cel care ripostează, deşi
nesupus unei agresiuni directe, se manifestă mai mult ca un apărător al
ordinii juridice tulburate de agresor, acesta, neavând un interes propriu
în apărarea valorii sociale periclitate, acţionează în numele unor
comandamente sociale superioare.
Această controversă în privinţa fundamentului legitimei apărări a
luat sfârşit atâta vreme cât noul Cod penal include legitima apărare
printre cauzele justificative în sensul ca fapta săvârşită în legitima
apărare este permisă în raport cu ordinea de drept..
Odată constatată judiciar, legitima apărare, în modalitatea generală
sau specială, are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei
săvârşite în scopul înlăturării atacului sau pentru a respinge
pătrunderea fără drept prin mijloace periculoase în domiciliul unei
persoane, întrucât cel care a comis o astfel de faptă a acţionat, fie sub
presiunea constrângerii exercitată de atac fie că un apărător al ordinii
juridice tulburate de agresor atunci când fapta în apărare este săvârşită
de o altă persoană decât cea împotriva căreia este nemijlocit îndreptată
agresiunea.
Fapta săvârşită în legitimă apărare neavând caracter ilicit nu poate
constitui temei nici pentru o altă formă de răspundere juridică. Numai în
cazul în care în sarcina persoanei care a respins atacul se va reţine vreo
culpă în cauzarea prejudiciului va trebui să răspundă civil.
Legitima apărare fiind o cauză justificativă produce efecte in rem, se
transmit şi participanţilor. Dacă la modalitatea generală a legitimei
apărări făptuitorul trebuie să facă dovada că a săvârşit fapta în stare de
legitimă apărare, la modalitatea specială prevăzută în art. 44 alin. 21
C.pen., această stare se prezumă.

Secţiunea a 2-a: Starea de necesitate

Starea de necesitate este reglementată în art. 45 din noul Cod

penal în vigoare şi art. 23 din noul Cod penal.
În baza dispoziţiilor cuprinse în aceste texte, starea de necesitate
poate fi definită ca fiind acea stare în care o persoană săvârşeşte o
faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol
iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său sau al altuia, sau
un interes obştesc, fără ca prin aceasta să se pricinuiască, cu ştiinţă,
urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat.
Starea de necesitate îşi găseşte temeiul în realitatea vieţii sociale în
care pot apărea unele situaţii când valori de o importanţă deosebită sunt
supuse unor pericole iminente datorită unor întâmplări obiective. În
momentul apariţiei pericolului omul se vede obligat, pentru a salva,
respectiva valoare socială, să sacrifice o altă valoare socială de mai
mică importanţă sau cel mult egală cu cea salvată.
Poate invoca starea de necesitate, de exemplu, persoana care ia
o barcă fără consimţământul proprietarului pentru a salva o altă
persoană de la înec; proprietarul unei case în flăcări, care intră cu forţa
în casa vecină pentru a lua materiale necesare pentru stingerea
incendiului; cel care sustrage un autovehicul aflat în parcare pentru a
transporta de urgentă un pieton grav rănit; persoana care pătrunde într-
o locuinţă fiind urmărită de un animal periculos etc.
 Spre deosebire de legitima apărare, care presupune existenţa
unui atac împotriva căruia cel care se apără, ripostează, putând să
provoace grave leziuni agresorului, starea de necesitate se
caracterizează prin existenţa unui pericol creat, de regulă, prin fapte
întâmplătoare, accidentale, împotriva cărora cel ameninţat reacţionează,
prejudiciind, de cele mei multe ori, o persoană care nu are nici o vină
pentru producerea pericolului60.
În doctrina penală se susţine că starea de necesitate se
fundamentează pe existenţa unei constrângeri a voinţei celui care
desfăşoară acţiunea de salvare pentru că el nu are posibilitatea să
adopte o hotărâre potrivit convingerii sale şi trebuie să se supună
necesităţii de a săvârşi fapta. De aceea, starea de necesitate nu poate fi
privită decât ca o cauză care înlătură vinovăţia subiectului 61.
Într-o altă opinie se arată că starea de necesitate, în unele ipoteze,
ar putea fi privită ca o cauză justificativă, ca de exemplu, în cazul în care
persoana comite fapta pentru înlăturarea unui pericol îndreptat nemijlocit
împotriva altei persoane sau pentru salvarea unui bun important al altuia
sau un interes obştesc, pentru că în aceste situaţii nu se poate vorbi de
existenţa unei constrângeri de a acţiona. Numai când fapta este
săvârşită pentru a salva propriile valori (viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa ori un bun important al său) starea de necesitate ar putea
fi considerată ca o cauză care înlătură vinovăţia 62. Această din urmă
opinie a fost consacrată de noul Cod penal care include starea de
necesitate printre cauzele justificative.

60
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, voii, pag. 363.
61
C. Bulai, op.cit., pag.243, M. Zolyneak, M. Michinici, op.cit., pag.275.
62
G. Antoniu, Vinovăţia penală, op.cit., pag.287-288.
 Secţiunea a 3-a: Constrângerea fizică şi constrângerea
morală

În art. 46 C. pen. sunt reglementate două cauze distincte, de sine

stătătoare, de înlăturare a caracterului penal al faptei şi anume: pe de-o
parte, constrângerea fizică (alin. 1), iar pe de altă parte, constrângerea
morală (alin. 2). În noul Cod penal cele două cauze sunt reglementate în
texte distincte (constrângerea fizică în art. 27, iar constrângerea morală
în art. 28), având însă acelaşi conţinut cu al Codului penal în vigoare.
Constrângerea fizică, denumită şi forţa majoră, există atunci
când o persoană este silită, obligată, de o energie fizică externă,
căreia nu-i poate opune rezistenţă, să săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală. Spre exemplu, o persoană imobilizează pe un lucrător de
la CFR în aşa fel încât acesta nu poate îndeplini obligaţiile de dirijare a
trenului; sau un militar este sechestrat de mai multe persoane,
nemaiputând sosi la timp în unitate; ori unui funcţionar i se ia mâna cu
forţa şi obligat să semneze un document fals etc.
Constrângerea morală, cunoscută şi sub denumirea de
ameninţare, constă in exercitarea unei presiuni pe care o persoană
o realizează prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, în
aşa fel încât sub stăpânirea unei temeri grave persoana constrânsă nu-
şi mai poate dirija în mod liber voinţa şi săvârşeşte o faptă prevăzută de
legea penală. Se află în situaţia constrângerii morale, de exemplu,
gestionarul unei case de schimb valutar care fiind ameninţat cu moartea
pune la dispoziţia, celui ce ameninţă, valuta; ori paznicul unei societăţi
comerciale care ameninţat cu răpirea copilului, dă informaţii despre locul
unde se găsesc lucruri de valoare în cadrul unităţii respective, pentru a
putea fi sustrase etc.
 Nepedepsirea celui care acţionează constrâns fizic sau moral se
justifică prin aceea că el a săvârşit fapta fără vinovăţie. În cazul
constrângerii fizice subiectul nu acţionează propriu-zis, ci corpul său
este folosit ca un instrument de către forţele constrângătoare.
Spre deosebire de constrângerea fizică, în cazul constrângerii
morale există o presiune care se exercită asupra voinţei subiectului,
obligându-l pe acesta să hotărască într-un singur sens, acela voit de
persoana care exercită constrângerea.

Secţiunea a 4-a: Cazul fortuit

Cazul fortuit este reglementat în art. 47 din Codul penal în vigoare şi

art. 29 din noul Cod penal. În aceste texte se prevede: „Nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este
consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”. Din aceste
dispoziţii legale rezultă că există caz fortuit când acţiunea sau
inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea
persoană nu I-a conceput şi nu l-a urmărit, producerea lui fiind
datorată unei împrejurări neaşteptate, adică acţiunii unei forţe
(energii) a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută 63.
Împrejurările fortuite pot proveni de la factori foarte diferiţi, cum
ar fi: imprudenţa victimei (de exemplu, un copil care se juca pe balcon
cade în stradă şi este rănit de un autovehicul care circula normal); ori să
provină din partea făptuitorului (de exemplu, conducătorul auto are o
stare de leşin, pe neaşteptate, provocând un accident de circulaţie); sau
din partea unor fenomene ale naturii (cutremur, alunecări de teren
etc); sau din cauza unor defecţiuni tehnice imprevizibile (de
63
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol.I, pag.383-385; C. Bulai, op.cit, pag.252
exemplu, explozia unui cazan, sau a unei anvelope, un defect de
fabricaţie a frânelor la autocamion etc.) 64; ori din comportări
imprevizibile ale unor persoane iresponsabile.
Asemenea întâmplări (împrejurări) fortuite sunt cunoscute de
majoritatea oamenilor, în liniile lor generale, dar nici o persoană nu
poate să prevadă momentul precis în care ele vor acţiona, respectiv
momentul în care devin active, existând o imposibilitate obiectivă şi
generală de a prevedea acest moment. De aceea „fortuitul” trebuie să
fie dovedit şi constatat în raport cu întâmplarea concretă, cu
circumstanţele în care s-a ivit împrejurarea căreia i se atribuie caracterul
de fortuită”65.

Secţiunea a 5-a: Iresponsabilitatea

Iresponsabilitatea este reglementată în art. 48 din Codul penal în

vigoare şi art. 31 din noul Cod penal. În aceste texte se prevede „Nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul,
în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte
cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu
putea fi stăpână pe ele”.
Având în vedere aceste dispoziţii iresponsabilitatea poate fi
definită ca fiind acea stare de incapacitate psihică a unei persoane
care din cauza alienaţiei mintale sau din alte cauze nu poate să-şi
dea seama de semnificaţia socială, morală sau juridică a acţiunilor

64
G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit. pag. 246.
65
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol.I, pag. 385.
sau inacţiunilor sale cât şi a urmărilor acestora ori nu-şi poate
dirija în mod normal voinţa în raport cu aceste reprezentări.
Specific stării de iresponsabilitate este lipsa acelor capacităţi psihice
ale persoanei care ţin de factorul intelectiv ori de factorul volitiv sau
chiar de ambii factori ai vinovăţiei.
Incapacitatea psihică se poate datora unor anomalii, care fac
imposibilă dezvoltarea facultăţilor psihice, cum ar fi: cretinismul,
idioţenia, infantilismul, debilitatea mintală; sau unor maladii ale
sistemului nervos ca schizofrenia, psihozele delirante şi psihozele
maniaco-depresive; tulburărilor psihice provocate de intoxocaţii prin
alcool, substanţe stupefiante, narcotice; sau unor fenomene fiziologice
ca somn natural, somn hipnotic, leşin etc.66
Incapacitatea psihică poate fi congenitală sau survenită,
permanentă sau trecătoare.
Constatarea stării de iresponsabilitate trebuie să fie efectuată de
medici de specialitate care se pronunţă numai asupra faptului dacă
persoana în momentul săvârşirii faptei era sau nu responsabilă urmând
ca organele judiciare să decidă asupra răspunderii penale a făptuitorului
în momentul comiterii faptei.
Iresponsabilitatea, cauză care înlătură caracterul penal al faptei, se
justifică prin lipsa de vinovăţie a făptuitorului iar incapacitatea psihică
face imposibilă aplicarea unei pedepse deoarece persoana incapabilă
nu poate fi receptivă nici la ameninţarea sancţiunii şi nici la influenţele
educative ale acesteia.
Împotriva persoanei lipsite de capacitate psihică se poate lua o
măsură de siguranţă (internarea medicală).

Secţiunea a 6-a: Beţia

66
C. Bulai, op.cit, pag.256.
 Beţia poate fi definită ca fiind acea stare psihofizică anormală în
care se găseşte o persoană datorită efectelor produse asupra
organismului său şi asupra facultăţilor sale psihice de anumite
substanţe excitante sau narcotice consumate de acea persoană ori
introduse în corpul său67.
Starea de beţie provoacă devieri de la starea psihofizică normală a
persoanei conducând, la diminuarea, uneori până la anihilare a
capacităţii acesteia de a-şi da seama sau de a fi stăpână pe acţiunile
sau inacţiunile pe care le săvârşeşte în această stare.
Felurile beţiei
În doctrina penală se face distincţia între mai multe feluri de beţie
potrivit anumitor criterii68.
a) În raport cu provenienţa sa, există beţie determinată de
alcool (intoxicaţie
etilică) şi aşa numita „beţie rece”, rezultată din consumarea, sub orice
formă, a
stupefiantelor (morfină, cocaină, heroină, opiu, haşiş, marijuana, eter
etc.)
b) În funcţie de modul în care s-a ajuns în această stare, beţia
poate fi
accidentală sau involuntară, când este rezultatul unei întâmplări,
independente de voinţa persoanei şi, voluntară când persoana a voit să
consume substanţele respective sau alcoolul.
Beţia voluntară poate fi la rândul său, simplă, când persoana a
ajuns în stare de beţie fără a avea intenţia de a se îmbăta şi
premeditată când beţia a fost provocată anume pentru a săvârşi
67
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, voii, pag.400.
68
C. Bulai, op.cit., pag.260, M. Zolyneak, M. Michinici, op.cit. pag.289; M. Basarab, op.cit.
pag.151; O.Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit, pag.24fr-242.
infracţiunea. După frecvenţa cu care intervine, beţia voluntară mai
poate fi ocazională - prilejuită de ingerarea în mod întâmplător de
băuturi alcoolice peste măsură de către persoane neobişnuite cu
consumul acestora şi cronică, dacă persoana respectivă se află într-o
continuă intoxicare datorită obişnuinţei de a consuma băuturi alcoolice
sau alte substanţe ebriante, cu alte cuvinte, atunci când persoana în
cauză a devenit dependentă de băutura sau substanţa cu care s-a
obişnuit organismul.
c) După gradul de intoxicare sau al intensităţii sale, beţia poate
fi completă când în procesul de intoxicare s-a trecut de la starea de
excitabilitate şi impulsivitate la starea de cvasiparalizare a energiei
fizice şi de totală întunecare a facultăţilor psihice şi când persoana
respectivă numai este stăpână pe mişcările sale fizice şi nu mai are
capacitatea normală de a înţelege şi voi, şi incompletă, când
generează o stare de excitabilitate şi impulsivitate crescută sau o
slăbire a autocontrolului şi a posibilităţilor de inhibiţie 69.
La rândul său, beţia incompletă poate avea diverse grade - de la
uşoară la acută -aceasta din urmă aflându-se în imediata apropiere a
beţiei complete.
Beţia completă involuntară (accidentală)
Potrivit art. 49 alin. 1 din Codul penal în vigoare şi art. 32 alin. (1)
din noul Cod penal „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită
unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă
produsă de alcool sau alte substanţe”.
Prin urmare, singura dintre formele beţiei care înlătură
caracterul penal al faptei este beţia completă şi accidentală
deoarece persoana aflată în această stare nu mai poate fi stăpână pe

69
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, voi. I, pag.400.
acţiunile sau inacţiunile sale şi nu mai poate înţelege semnificaţia
acestora. Neavând capacitatea de a înţelege şi a voi, persoana
acţionează fără vinovăţie, fapta nu-i mai este imputabilă.

Secţiunea a 7-a: Minoritatea făptuitorului

Potrivit art. 50 din Codul penal în vigoare şi art. 30 din noul Cod
penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea
condiţiile legale pentru a răspunde penal.
În baza acestor dispoziţii minoritatea făptuitorului poate fi definită
ca fiind acea stare de incapacitate psihică, în care se află minorul
datorită insuficientei sale dezvoltări psihofizice şi care îl pune în
imposibilitatea de a înţelege semnificaţia socială a faptelor sale şi
de a-şi manifesta în mod conştient voinţa.
Insuficienta dezvoltare psihofizică a minorului exclude vinovăţia şi
implicit caracterul penal al faptei sale. Spre deosebire de
iresponsabilitate, la care incapacitatea psihică este datorată alienaţiei
mintale sau altor cauze care au determinat starea psihică anormală a
persoanei, minoritatea, care exclude şi ea vinovăţia, nu este o stare
psihică, ci o stare normală de insuficientă dezvoltare psihofizică
datorată vârstei tinere70.
Condiţiile în care minoritatea făptuitorului înlătură caracterul
penal al faptei
a) Să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Pentru a
se pune problema înlăturării caracterului penal al faptei minorului, este
necesar ca acesta să fi comis o faptă prevăzută de legea penală. Nu are
relevanţă forma de săvârşire a faptei şi nici calitatea în care minorul
70
C. Bulai, op.cit, pag.263.
contribuie la săvârşirea acesteia.
b) Fapta să fi fost comisă de un minor care nu îndeplineşte
condiţiile legale
pentru a răspunde penal. Această condiţie rezultă din coroborarea art.
50 şi art. 99 din
Codul penal în vigoare; art. 30 şi art. 113 din noul Cod penal. Potrivit
acestor texte de lege, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu
răspunde penal, existând o prezumţie absolută de incapacitate penală;
minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Ca atare, condiţia de
mai sus există îndeplinită numai dacă minorul nu a împlinit vârsta de
14 ani ori are vârsta între 14 şi 16 ani, dar organele judiciare au
stabilit că minorul nu a săvârşit fapta cu discernământ, adică atunci
când minorul nu are vârsta răspunderii penale.
c) Minorul să nu fi îndeplinit condiţiile legale pentru a răspunde
penal în momentul săvârşirii faptei. Constatarea acestei condiţii se
face cu uşurinţă în cazul faptelor care îmbracă forma simplă a unităţii de
infracţiune (de exemplu, omor, furt, fals, mărturie mincinoasă etc).
În privinţa faptelor cu urmări progresive, continue, continuate sau
de obicei, se impun unele sublinieri. Astfel, în cazul faptelor progresive
(de exemplu, loviri cauzatoare de moarte - art. 183 C. pen.) dacă
acţiunea ce constituie elementul material a fost executată în perioada
când minorul nu avea vârsta răspunderii penale, iar urmarea mai
gravă s-a produs după împlinirea vârstei de la care începe
răspunderea penală, acesta nu va răspunde penal pentru fapta
progresivă deoarece urmarea mai gravă este efectul acţiunii anterioare
care a fost săvârşită în condiţiile unei stări caracterizate prin lipsa de
responsabilitate71.

71
Plen. Trib. Supr. dec. de înr. 9/1972 în CD. nr. 1972.
 În ipoteza în care minorul, a săvârşit în timpul când nu răspundea
penal o parte din actele succesive componente ale unei infracţiuni
continue ori continuate, sau a unei infracţiuni de obicei şi pe care le-a
repetat în perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii, va fi tras
la răspundere penală numai pentru activitatea desfăşurată în
această ultimă perioadă72.
Pentru minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani înlăturarea
caracterului penal al faptei are loc necondiţionat indiferent de natura şi
gravitatea faptei. În cazul minorilor care au împlinit 14 ani dar nu au
împlinit 16 ani înlăturarea caracterului penal al faptei este condiţionată
de constatarea împrejurării că aceştia au săvârşit fapta fără
discernământ. Efectele operează in personam.
Potrivit Ordonanţei de urgenţă nr. 26 din 1997, modificată şi
aprobată prin Legea nr. 108 din 1998, faţă de minorul care a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală dar nu răspunde penal, comisia pentru
protecţia copilului ia o măsură administrativă, de ocrotire a acestuia 73.
Minoritatea făptuitorului nu înlătură răspunderea civilă a persoanelor
care aveau în îngrijirea sau paza lor pe minor, dacă se reţine o culpă în
sarcina acestora.
Secţiunea a 8-a: Eroarea de fapt
Noţiunea de eroare în dreptul penal
Eroarea de fapt este reglementată în art. 51 din Codul penal în
vigoare şi art. 33 din noul Cod penal care în alin. 1 se prevede că „Nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul
în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii
sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei”, iar în alin. 2,
se arată că „Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe
72
G. Amoniu, C. Bulai, Practica judiciară penala, vol.1, comentariul 2, pag. 20 2.
73
Decizia Curţii Constituţionale nr. 47 din 23 martie 1999prin care s-a admis excepţia de
neconstituţionalitate a unor dispoziţii ale O.U. nr. 26 din 1997.
care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii”.
Potrivit art. 51 alin. ultim C. pen. necunoaşterea sau cunoaşterea greşită
a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei. Această prevedere
nu mai este menţinută în noul Cod penal.
Ţinând seama de aceste dispoziţii, prin eroare, ca noţiune
generală, se înţelege necunoaşterea sau cunoaşterea greşită, de
către cel care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, în
momentul comiterii acesteia, fie a unei stări, situaţii sau împrejurări,
esenţială pentru corecta caracterizare a faptei, fie a unui element
circumstanţial de agravare, fie a unei dispoziţii legale 74.
Din definiţia erorii în dreptul penal, rezultă că o faptă îşi pierde
caracterul penal ca urmare a nerecunoaşterii sau cunoaşterii greşite a
unor date ale realităţii obiective; în acest caz vinovăţia este alterată
datorită influenţei suferite de factorul intelectiv, făptuitorul având o
reprezentare greşită a realităţilor înconiurătoare.
Deformarea factorului intelectiv se datorează, deci, necunoaşterii
sau cunoaşterii greşite a stării, situaţiei sau împrejurării în care a avut
loc săvârşirea faptei, adică provine din reprezentarea greşită, deformată
pe care făptuitorul a avut-o în mintea sa cu privire la realitatea din
momentul comiterii faptei. Această reprezentare greşită, neconformă
realităţii, formează conţinutul erorii75.
Greşita reprezentare a realităţii se poate datora fie completei
necunoaşteri a vreunui element din realitatea obiectivă (stare,
situaţie, împrejurare), fie din cunoaşterea lor greşită. Între
cunoaşterea greşită şi necunoaşterea deplină nu există nici o deosebire
sub aspectul consecinţelor întrucât ambele produc aceleaşi efecte
asupra gradului de eficienţă a factorului intelectiv.
74
V. Dobhnoiu, Gh. Nistoreanu, I. Pascu, LMolnar, Al. Boroi, V. Lazăr, Drept penal op. cit,
pag.326; M. Basarab, op.cit. pag.156, C. Mitrache, op.cit. pag. 119.
75
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol.I, pag.415
 Eroarea trebuie deosebită de îndoială. Acela care are o îndoială
trebuie să-şi clarifice îndoiala şi apoi să acţioneze. Dacă acţionează în
stare de îndoială va răspunde pentru comiterea infracţiunii cu intenţie
indirectă dacă a admis eventualitatea existenţei elementului constitutiv
al infracţiunii sau o circumstanţă agravantă.

Capitolul IV – Aspecte teoretice şi de practică

judiciară privind cazul fortuit în actuala
reglementare şi în noul Cod penal

Secţiunea 1: Noţiunea şi caracterizarea cazului fortuit.

Cazul fortuit este reprezentat de acţiunea-inacţiunea unei persoane
care produce un rezultat neconceput, neurmărit şi nedovedit de autorul
acţiunii, rezultatul datorându-se unei forţe naturale a cărei prezenţă nu a
putut fi prevăzută.
Rezultatul acţiunii nu poate fi prevăzut şi nici nu va fi imputat din
punct de vedere subiectiv autorului faptei, excluzându-se în acest mod
caracterul penal al faptei datorită lipsei de vinovăţie 76.
Limita de comparaţie a imposibilităţii de prevedere a faptei este
generată de aprecierea că, în situaţii identice, nici o persoană nu ar fi
putut să prevadă rezultatul produs77.
Practica şi doctrina juridică au stabilit că nu există similitudine între
cazul fortuit, determinat de o imprevizibilitate obiectivă şi
„imprevizibilitate subiectivă” determinată de lipsa de prevedere din
partea autorului acţiunii—inacţiunii. Astfel, pentru cazul fortuit „ace/dens
76
C. Bulai, op. cit, p. 254; C. Mitrache, op. cit, p. 179.
77
Idem.s
inseparabile” (accident inseparabil), operează imposibilitatea obiectivă
de a prevedea o anumită împrejurare care a produs un rezultat
neaşteptat, iar în cazul imprevizibilităţii subiective se stabilesc condiţiile
în care a acţionat făptuitorul, apreciindu-se dacă rezultatul acţiunii sale
putea sau nu să fie prevăzut de orice altă persoană. Cazul fortuit
determină înlăturarea caracterului penal al faptei, excluzând vinovăţia,
iar imprevizibilitatea subiectivă nu înlătură vinovăţia decât pentru faptele
săvârşite cu intenţie, pentru faptele produse din culpa autorului vinovăţia
subzistând. De altfel, cazul fortuit poate fi invocat de orice persoană, pe
când imposibilitatea subiectivă doar de autorul acţiunii—inacţiunii
generatoare de rezultat infracţional (deosebirea de culpa cu
neprevedere (neglijenţă).
Cazul fortuit este, aşadar, un caz în care acţiunea sau inacţiunea
unei persoane a produs un rezultat neconceput şi neurmărit de ea,
datorită acţiunii unei forţe a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută (de
exemplu, un tractorist atinge cu plugul un obuz rămas neexplodat, în
pământ, care explodează distrugând tractorul şi rănind grav o altă
persoană; mai mulţi ţărani adună fânul în căpiţe care sunt incendiate de
un trăsnet; cineva administrează unei persoane o substanţă toxică dintr-
un flacon pe care fusese aplicată din eroare eticheta cu numele unui
medicament etc).
Caracteristic cazului fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea
unei persoane produce un rezultat socialmente periculos, neaşteptat,
datorită faptului că intră în concurs cu o împrejurare fortuită
neprevizibilă, care produce în fapt acel rezultat.
Deşi vătămarea produsă se înscrie printre urmările acţiunii sau
inacţiunii făptuitorului, totuşi acest rezultat nu-i poate fi imputat din punct
de vedere subiectiv, fiind străin de conştiinţa lui şi datorat unei
împrejurări imprevizibile. Imprevizibilitatea ivirii împrejurării cauzatoare a
rezultatului însuşi exclude vinovăţia persoanei şi, prin aceasta,
caracterul penal al faptei.
Trebuie să fie subliniat însă caracterul obiectiv şi general al
imprevizibilităţii rezultatului, în cazul fortuit, în sensul că ea ţine de
limitele generale omeneşti ale posibilităţii de prevedere a ivirii
împrejurărilor fortuite. Nimeni, în această situaţie, nu poate şi deci nu i
se poate pretinde să prevadă rezultatul socialmente periculos. Tocmai
în aceasta constă deosebirea dintre imprevizibilitatea ivirii împrejurării
fortuite şi imprevizibilitatea subiectivă care apare în situaţia în care
făptuitorul, deşi trebuie să prevadă rezultatul în genere previzibil al
faptei sale, totuşi, datorită unor deficienţe şi limite personale, n-a putut
prevedea în fapt acest rezultat. Imprevizibilitatea este, în acest caz,
subiectivă şi deci personală.
Împrejurările a căror intervenţie imprevizibila produce rezultatul
social periculos al unei acţiuni sau inacţiuni altei persoane se datorează
unor întâmplări care pot avea cauze diferite.
Astfel, împrejurările fortuite se pot datora unor fenomene ale naturii
care, deşi sunt în genere cunoscute, nu se poate prevedea momentul
ivirii lor (cutremur de pământ, trăsnet, alunecare de teren etc).
De asemenea, sunt frecvente, în condiţiile civilizaţiei moderne,
împrejurări imprevizibile create de folosirea tehnicii (explozia unui cazan
sub presiune, un scurtcircuit, ruperea barei de direcţie la un autovehicul
etc).
Pot constitui, de asemenea, surse de împrejurări fortuite şi: unele
stări maladive ale persoanei (un atac de cord, un leşin etc), comportarea
imprudentă a victimei (de exemplu traversarea în fugă a unei străzi
aglomerate), comportarea unui animal (de exemplu, apariţia unui animal
în fugă, zborul unei păsări care provoacă un accident aviatic, sau de
automobil, invazia unor insecte care distrug recolta etc).
 În toate aceste cazuri, deşi fenomenele sunt în genere cunoscute,
nu se ştie însă şi nu se poate prevedea momentul apariţiei lor.

Secţiunea a 2-a: Condiţiile cazului fortuit

Existenţa cazului fortuit, ca una din cauzele care înlătură caracterul

penal al faptei, presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

2.1. acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un

rezultat socialmente periculos neprevăzut, datorită faptului că a
intrat în concurs (în conjuncţiune) cu o forţă străină de conştiinţa
sau voinţa sa.

Pentru existenţa cazului fortuit este necesar ca intervenţia

împrejurării neprevăzute să se grefeze pe existenţa unei acţiuni ori
inacţiuni a făptuitorului susceptibilă să producă un anumit rezultat,
altul decât acela care s-a produs ca urmare a intervenţiei fortuitului. Este
posibil ca în momentul intervenţiei împrejurării fortuite persoana să
desfăşoare o acţiune licită (de exemplu, conducătorului unei maşini
care circula cu viteză legală i-a apărut pe neaşteptate în faţă o persoană
care a fost îmbrâncită de o altă persoană nemaiputând evita
accidentarea acesteia)78; ori o acţiune ilicită (de exemplu, hoţul fuge cu
78
TM. Bucureşti, secf. pen. dec. 1037 din 1980 în Repertoriu de practică judiciară pe anii 198l-
l985,
pag.62.
lucrurile furate de la victimă însă în timp ce aceasta îl urmărea, face un
infarct şi moare; persoana care a luat bunul nu va răspunde pentru
această urmare)79.
Trebuie să se constate, aşadar, că exista o legătură de cauzalitate
între împrejurarea fortuită şi rezultatul produs, în sensul că fără
intervenţia forţei străine fapta persoanei în cauză nu ar fi produs acel
rezultat. Dacă se constată că fapta persoanei ar fi produs acelaşi
rezultai chiar şi fără intervenţia împrejurării neprevăzute, existenţa
cazului fortuit este exclusă (de exemplu, în cazul în care autovehiculul
salvării, care transporta de urgenţă o persoană ce fusese grav rănită
într-un accident de circulaţie, are o pană de motor într-un loc izolat, iar
între timp rănitul decedează, dacă se constata că decesul era oricum
inevitabil, datorită rănilor grave suferite, împrejurarea imprevizibilă ivită -
pana de motor - nefiind în legătură de cauzalitate cu decesul
accidentatului, nu poate constitui un caz fortuit.
Legătura de cauzalitate este o componentă obligatorie a laturii
obiective a conţinutului faptei incriminate când aceasta se înfăţişează ca
incriminare de rezultat (infracţiune materială). Deşi în norma de
incriminare nu este prevăzută explicit cerinţa legăturii de cauzalitate, în
cazul acestor incriminări ea rezultă implicit întrucât acţiunea sau
inacţiunea, cât şi urmarea imediată sub formă de vătămare, nu pot fi
elemente constitutive ale acesteia decât dacă se stabileşte existenţa
unei legături cauzale, în sensul ca acţiunea sau inacţiunea care
constituie elementul material al faptei incriminate este cauza urmării
imediate descrise implicit sau explicit în norma de incriminare.
Lipsa legăturii de cauzalitate face să nu se realizeze totalitatea
componentelor laturii obiective a infracţiunii şi conduce la inexistenţa
acesteia şi implicit la inexistenţa faptei incriminate.

79
V. Dongoroz, Dreptul penal, 1939, pag.430.
 Legătura de cauzalitate, ca element constitutiv al faptei incriminate,
poate fi definită ca fiind acea relaţie ca de la cauză la efect între
elementul material sub forma acţiunii, inacţiunii voluntare,
conştiente a făptuitorului şi urmarea imediată prevăzută in norma
de incriminare.
În concepţia modernă, asupra legăturii cauzale, se subliniază
frecvent ideea după care trebuie să se facă deosebirea între
cauzalitatea din ştiinţele naturii şi cauzalitatea în dreptul penal; în
acest din urmă caz din ansamblul factorilor antecedenţei cauzale au
relevanţă numai acei factori care reprezintă o conduită umană
susceptibilă să producă urmarea imediată sub formă de vătămare şi să
atragă răspunderea penală a făptuitorului, spre deosebire de
cauzalitatea în ştiinţele naturii care valorifică toţi factorii cauzali
antecedenţi, considerând drept cauză a fenomenului orice condiţie care
a precedat efectul şi a avut o contribuţie cauzală 80.
Cel mai adesea, în cazul infracţiunilor materiale, fiind vorba, de
regulă, de situaţii tipice, legătura de cauzalitate se constată cu
uşurinţă. De exemplu, în cazul în care o persoană acţionează cu un
mijloc periculos şi provoacă în aceste condiţii o vătămare corporală sau
suprima viaţa unei persoane; ori sustrage un bun realizând deposedarea
deţinătorului sau posesorului şi imposedarea sa ori distruge un bun,
determinând dispariţia acestuia sau îl degradează, nu există nici o
îndoială asupra legăturii de cauzalitate între acţiunea făptuitorului şi
urmarea imediata produsă.
Nu creează dificultăţi nici situaţiile când la producerea unui rezultat
contribuie mai multe persoane în coautorat, fie că actele lor sunt identice

80
G. Antoniu, Contribuţii noi la cercetarea cauzalităţii penale, RDP nr. 4/1998, pag. 9.
(lovesc împreună victima căreia îi suprimă viaţa), fie diferite (unul
execută actele de lovire a victimei, iar celălalt imobilizează victima) 81.
Dificultăţi teoretice şi practice în stabilirea legăturii de cauzalitate
apar în situaţii cauzale atipice, neobişnuite, care sunt mai puţin
frecvente, dar care, în egală măsură, solicită eforturile organelor
judiciare82.
O primă grupă de situaţii atipice ar putea fi în ipoteza când
rezultatul este consecinţa unei pluralităţi de acţiuni contradictorii cu
caracter cauzal. De exemplu, A vrea să-l ucidă pe B prin împuşcare; C
intervine şi loveşte pe A, ca să nu fie împuşcat B; leziunile lui A vor fi
atribuite cauzal lui B sau C, ori ambilor? La fel, dacă A şi B, independent
unul de altul, administrează o cantitate de otravă lui C cu scopul de a-l
ucide.
Într-o altă grupă de situaţii atipice ar putea fi incluse cele în care
victima lovită uşor, fiind suferindă de cord, moare; ori, un pieton grav
rănit într-un accident de circulaţie, este transportat la spital cu un alt
autovehicul, care fiind condus cu viteză intră în coliziune cu un alt
autoturism, din culpa ambilor şoferi. Datorită accidentului victima suferă
o nouă hemoragie, iar după internare în spital decedează în urma unei
intervenţii chirurgicale nereuşite83.
O a treia grupă de situaţii atipice există în situaţia când rezultatul
se produce ca urmare a intervenţiei altor factori decât cei puşi in mişcare
de făptuitor. De exemplu, A îi administrează otravă lui B pentru a-l ucide
dar C îl împuşcă pe B înainte de a-şi face otrava efectul, sau B moare
de un atac de cord înainte ca otrava să-şi facă efectul.
În toate asemenea cazuri este necesară o analiză profundă a
tuturor împrejurărilor faptei pentru a stabili care dintre contribuţiile
81
V. Dongoroz, Drept penal, 1939, pag.221.
82
G. Antoniu, Contribuţii la cercetarea cauzalităţii penale, RDP nr. 4/1998, pag. 11.
83
C. Bulai, op.cit, pag. 179.
umane au determinat producerea rezultatului, şi ca atare, sunt relevante
din punct de vedere penal.
b) Teorii privitoare la stabilirea legăturii de cauzalitate ca
element constitutiv al faptei incriminate. În doctrina penală au fost
conturate mai multe teorii cu privire la legătura de cauzalitate. Aceste
teorii pot fi grupate în jurul a două teze: teza monistă şi teza pluralistă 84.
Teza monistă cuprinde acele teorii ce susţin că dintre acţiunile care
au precedat rezultatul, una singură trebuie considerată drept cauză a
efectului produs, celelalte acţiuni având semnificaţia unor condiţii fără
relevanţă juridico-penală.
Dintre teoriile care susţin teza monistă amintim:
Teoria cauzei preponderente, după care este cauză a rezultatului
produs acea activitate materială care a contribuit cel mai mult la apariţia
rezultatului. Astfel zis, se consideră fapt cauză a rezultatului numai acea
acţiune (inacţiune) care a avut rolul preponderent în producerea urmării
imediate.
Teoria cauzei adecvate sau a cauzei tipice consideră drept cauză
a unui rezultat acea condiţie care este, prin natura sa, aptă sau proprie
să genereze rezultatul. În esenţă teoria cauzei adecvate se bazează pe
o selecţionare a antecedentelor rezultatului după cum acestea sunt
tipice în raport cu legile ştiinţifice sau statistice să producă rezultatul,
precum şi pe experienţa comună a oamenilor. De exemplu, este
considerată o acţiune adecvată, tipică, lovirea unei persoane care a
condus la decesul acesteia deşi au mai concurat şi alte condiţii. În
legătură cu această teorie mulţi autori de drept penal au exprimat
justificate rezerve susţinând că ea nu este în măsură să dea răspunsuri
la toate situaţiile complexe care se ivesc în practică şi mai ales când
este vorba de rezultate produse în condiţii atipice.

84
C. Bulai, op.cit, pag. 179.
 De asemenea, s-a reproşat teoriei cauzei adecvate că analizează
rezultatul ca pe un fenomen generic, abstract, aşa cum este descris în
norma de incriminare şi nu ca un rezultat concret cu particularităţile sale.
De aceea, restrânge nemăsurat de mult sfera acţiunilor cu aptitudine
cauzală numai la cele probabile, neluând în considerare, întotdeauna şi
cauzele posibile ale fenomenului. Practic, teoria cauzei adecvate nu
poate explica legătura de cauzalitate în acele situaţii în care rezultatul
este produs prin acţiuni atipice, care au avut loc în împrejurări specifice,
concrete (de exemplu, lovirea unei persoane bolnave de inimă îi
provoacă acesteia o criză cardiacă în urma căreia decedează) 85.
Teoria cauzei terminale sau proxime, consideră că ar trebui
socotită drept cauză ultima energie sau fenomen care a precedat
nemijlocit rezultatul. În concepţia acestei teorii, în exemplul dat mai sus
(în care pietonul este victima a două accidente care s-au soldat cu
vătămări grave, după care, transportat la spital, datorită unei intervenţii
chirurgicale nereuşite moare) cauza producerii rezultatului ar fi ultima
acţiune a medicului chirurg pentru că acţiunea acestuia a precedat
rezultatul. După cum se observă nici această teorie nu este în afara
criticii.
Teza pluralistă, în opoziţie cu teza monistă, promovează
concepţia după care producerea urmării imediate, a rezultatului, poate fi
consecinţa unui concurs de cauze. În cadrul acestei teze au fost
conturate mai multe teorii, dar ne vom referi la cele mai importante.
Teoria echivalenţei condiţiilor sau teoria condiţiei sine qua non.
Este cea mai cunoscută teorie; ea susţine că are caracter cauzal oricare
dintre acţiunile umane care evaluată ex post, constituie una dintre
condiţiile indispensabile producerii rezultatului, iar o condiţie este

85
G. Antoniu, Contribuţii la cercetarea cauzalităţii penale, RDP nr. 4/1998, pag. 17.
necesară când, eliminată mental din procesul cauzal, rezultatul nu s-ar fi
putut produce.
În felul acesta teoria echivalenţei condiţiilor atrage în analiza
raportului cauzal toate condiţiile fenomenului în măsura în care acestea
reprezintă acţiuni umane şi sunt indispensabile producerii rezultatului.
Potrivit acestei teorii verificarea dacă o condiţie a fost sau nu cauzală se
face prin procesul eliminării mentale şi dacă se observă că fără ea
rezultatul nu s-ar fi produs, i se atribuie valoarea cauzală în producerea
rezultatului. Condiţiile care nu au fost necesare producerii rezultatului
sunt eliminate din antecedenţa cauzală. Deşi, evident superioară
celorlalte teorii şi acesteia, în doctrina penală, i s-au adus unele
reproşuri.
În primul rând, pentru motivul că punând pe acelaşi plan toate
condiţiile, ignorează contribuţia diferită a acestora în producerea
rezultatului.
În al doilea rând, permiţând să fie luate în discuţie toate condiţiile
anterioare rezultatului oricât de îndepărtate ar fi acestea de momentul
producerii efectului şi indiferent de aptitudinea lor de a produce
rezultatul se poate ajunge la concluzii, uneori, absurde (de exemplu,
nepotul care dă sfaturi bunicului să ia avionul într-o călătorie, în
speranţa că avionul se va prăbuşi şi va ajunge să-l moştenească,
rezultat care se produce. Acţiunea nepotului a constituit o condiţie sine
qua non a producerii rezultatului (moartea bunicului prin prăbuşirea
avionului) dar este exclus ca vreo instanţă de judecată să-l tragă la
răspundere pentru moartea victimei).
În sfârşit, această teorie nu poate da un răspuns în cazurile
complexe când rezultatul ar putea fi produs şi printr-o altă cauză, care
alternativ, ar fi acţionat inevitabil. De pildă, făptuitorul care distruge casa
vecinului deşi concomitent un alt vecin pusese un explozibil la temelia
casei şi aceasta oricum ar fi fost distrusă.
Teoria condiţiei necesare care nu este altceva decât o variantă a
condiţiei sine qua non, şi consideră drept cauză orice condiţie care a
fost necesară pentru producerea rezultatului. Potrivit acestei teorii
fiecare element din antecedenţa cauzală trebuie cercetat pentru a şti în
ce măsură a contribuit în mod necesar la producerea rezultatului. Pentru
a stabili caracterul necesar al condiţiei se impune identificarea tuturor
cauzelor care se înscriu în antecedenţa rezultatului, apoi se izolează
artificial şi temporar cele de natură mecanică, chimică, biologică, pentru
a se reţine numai actele umane care vor fi cercetate, fiecare în parte,
pentru a stabili contribuţia lor la producerea rezultatului. Această teorie a
fost, de asemenea criticată pentru că face să dispară diferenţa între
cauze şi condiţii, deoarece pentru a fi cauză o condiţie este de ajuns să
fi fost în mod abstract necesară pentru producerea rezultatului, chiar
dacă nu a produs nemijlocit acel rezultat.
După cum se observă, nici una din teoriile examinate, privite
izolat, nu pot rezolva integral, în toate situaţiile, problema legăturii de
cauzalitate. Ca o soluţie corectă, în doctrină s-a propus să se aibă în
vedere o serie de premise teoretice susceptibile să conducă la o
justă rezolvare a raportului cauzal.
În primul rând, să se considere că fenomenul cauză în dreptul
penal, îl formează, întotdeauna, o faptă voluntară şi conştientă a
omului iar fenomenul efect ar fi rezultatul socialmente periculos
prevăzut explicit sau implicit de norma de incriminare.
În al doilea rând, fapta conştientă a omului ar putea avea
valoarea cauzală indiferent dacă îmbracă forma acţiunii sau
inacţiunii pentru că şi acesta din urmă este de natură să producă
schimbări în lumea exterioară şi să lezeze anumite valori sociale ocrotite
de legea penală. În toate situaţiile pentru ca o inacţiune să fie cauză a
rezultatului socialmente periculos, este necesar ca ea să fi constituit o
obligaţie legală impusă de legea penală (de exemplu, potrivit art. 248 C.
pen. se cere funcţionarului, în executarea atribuţiilor de serviciu, să
îndeplinească un act, ori să efectueze o activitate; în cazul în care nu
îndeplineşte activitatea ordonată de lege lăsând ca alte energii să
acţioneze şi să producă consecinţele avute în vedere de legiuitor, şi
dacă această neîndeplinire este cu ştiinţă sau din neglijenţă, funcţionarul
respectiv va răspunde penal, fie pentru abuz în serviciu contra
intereselor publice, fie pentru neglijenţă în serviciu).
În al treilea rând, pentru ca o acţiune, inacţiune umană să
constituie o cauză a rezultatului trebuie să-l preceadă în timp şi
totodată, să-l determine. De asemenea, este necesar să se facă
distincţia între acţiune (inacţiune) cauză şi acţiune (inacţiune) condiţie;
aceasta din urmă având rolul de a grăbi ori de a întârzia producerea
rezultatului, dar nu să-l determine86.
Acţiunea condiţie, în raport cu acţiunea cauză ar putea fi
anterioară, concomitentă sau subsecventă (de exemplu, în cazul unei
infracţiuni de omor, starea de boală a victimei constituie o condiţie
anterioară şi poate grăbi rezultatul - moartea acesteia; starea de beţie a
victimei în timpul executării actelor de lovire poate determina
dezechilibrarea acesteia iar în cădere, moartea, starea de beţie
constituind o condiţie concomitentă; părăsirea spitalului de către victimă
fără avizul medicului, comportare care a condus la agravarea leziunii,
poate constitui o condiţie subsecventă a decesului victimei).
În al patrulea rând, ori de câte ori printre antecedentele cauzale
ale rezultatului se identifică mai multe contribuţii umane
(concomitente, succesive sau independente) trebuie să se facă

86
C. Bulai, op.cit.,pag. 182.
deosebirea între contribuţiile esenţiale fără de care rezultatul nu s-
ar fi produs, sub nici o formă şi contribuţiile înlesnitoare fără de care
rezultatul s-ar fi produs dar nu în modul în care a avut loc. Este cazul
participaţiei penale în care acţiunile autorilor sunt apreciate a fi
contribuţii esenţiale iar ale instigatorilor sau complicilor contribuţii
înlesnitoare87.
În practica judiciară, ţinându-se seama de toate premisele teoretice
arătate se pronunţă soluţii corecte în ceea ce priveşte stabilirea legăturii
de cauzalitate88.
Astfel, s-a decis că există legătură de cauzalitate şi atunci când
cauza morţii este multiplă (concurs de cauze), printre acestea înscriindu-
se şi activitatea inculpatului89; neaplicarea de către organele medicale a
unei terapeutici complete ori examinarea superficială, din culpa
medicilor, a rănii, ceea ce a făcut ca tratamentul aplicat să fie
neadecvat, nu întrerupe legătura de cauzalitate dintre faptă şi rezultat
deoarece moartea victimei nu ar fi intervenit fără lovitura mortală
aplicată de inculpată90. Chiar dacă victima nu s-a internat imediat în
spital, ori nu a efectuat la timp tratamentul care se impunea, există
legătură de cauzalitate, moartea victimei fiind consecinţa loviturilor
aplicate de inculpat91.

2.2. intervenţia împrejurării care a determinat producerea

rezultatului să nu fi putut fi prevăzută.

87
C. Bulai, op.cit.pag. 184;M. Zolyneak, op.cit, pag. 130.
88
G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol.. III, pag. 22.
89
Trib. Supr. Col.p. d. 2307/1968, RRD nr. 4/1969, pag. 172.
90
Trib. Supr. Sect. pen dec. nr. 12/1981, RRD nr. 4/1982, pag. 61 cu note: I - G. Antoniu, II - V.
Pândea; Trib. Supr. Sect pen. dec. 1642/1974, RRD nr. 2/1975, pag. 75.
91
Trib. Supr., sect. pen, dec. nr. 352/1981, RRD nr. 10/1981, pag. 74.
 Imprevizibilitatea se referă la ivirea împrejurării, iar nu la rezultat,
care este în genere previzibil. Se ştie, de exemplu, că este posibil ca un
cutremur de pământ să dărâme un zid la umbra căruia este aşezat un
copil mic, ori că trăsnetul ar putea incendia recolta adunată în stoguri,
dar nu se poate prevedea ivirea unei împrejurări fortuite şi deci nimănui
nu i se poate cere să o prevadă. De aceea, odată constatat caracterul
obiectiv al imprevizibilităţii, nu se mai pune problema posibilităţii
subiective a persoanei în cauză de a prevedea acel rezultat.
Din tot ansamblul efectelor faptei, pentru stabilirea culpei,
interesează numai raportul psihic al subiectului faţă de rezultatele
specifice infracţiunii comise, adică prevederea posibilităţii producerii lor,
iar când nu le prevede nici ca urmări posibile, obligaţia şi posibilitatea
reală de prevedere a rezultatelor respective.
Urmările pentru a căror realizare infractorul a şi comis fapta, întrucât
evidenţiază poziţia lui spirituală faţă de faptă aşa cum el a conceput-o,
sunt de natură să imprime culpei un grad mai grav sau mai uşor, în
funcţie de conţinutul lor moralele, deşi se află în afara limitelor
infracţiunii săvârşite în realitate, fiind oglinda cea mai veridică a per-
soanei făptuitorului, sunt deosebit de utile pentru instanţa de judecată,
dacă sunt cunoscute, şi la individualizarea pedepsei aplicate
inculpatului.
Întrucât capacitatea de prevedere a omului poate să fie limitată atât
de cunoaşterea insuficientă a faptei materiale, cât şi de alte cauze
legate nemijlocit de persoana subiectului, stabilirea factorilor care au
jucat un rol negativ în procesul de imaginaţie se impune ca o necesitate
obiectivă, pentru delimitarea precisă a culpei făptuitorului de eroarea
asupra raportului de cauzalitate sau de cazul fortuit.
Astfel, când subiectul nu prevede rezultatul infracţional din cauza
necunoaşterii sub toate aspectele a faptei concepute datorită neatenţiei,
neglijenţei, delăsării ori indiferenţei sale faţă de relaţiile sociale apărate
de legea penală şi ameninţate de a fi lezate prin fapta respectivă, rezultă
că el avea obligaţia profesională sau cetăţenească şi, după circum-
stanţele concrete, posibilitatea individuală de prevedere a urmărilor
socialmente periculoase. Deci, sub acest aspect reiese neîndoios culpa
făptuitorului pentru săvârşirea infracţiunii.
Însă, în cazul de neprevedere a rezultatelor infracţionale din cauze
independente de voinţa subiectului (cum ar fi, de pildă, imposibilitatea
obiectivă pentru el de cunoaştere a însuşirilor mijloacelor tehnice pe
care este pus să le utilizeze, a circumstanţelor concrete de realizare
materială a faptei, intervenţia anumitor fenomene neprevăzute care, în
concurs cu fapta sa, amplifică rezultatele, slaba pregătire profesională,
ori nivelul de cultură foarte redus, starea de boală sau de oboseală
generală a organismului, care influenţează negativ asupra capacităţii de
imaginaţie), ne aflăm în una din situaţiile când - în circumstanţele date
de loc şi de timp - fie nici o persoană n-ar fi putut să prevadă urmările
ilicite respective, fie subiectul, cu însuşirile sale psihofizice, nu putea să
le prevadă. În consecinţă, ambele aceste situaţii din urmă se află dincolo
de sfera vinovăţiei.
În legătură cu natura acestor din urmă situaţii de neprevedere din
partea subiectului a rezultatelor infracţionale ale faptei sale, în literatura
de specialitate s-au formulat opinii diferite.
După una din păreri, ambele situaţii de neprevedere din partea
subiectului a rezultatelor ilicite reprezintă două variante ale cazului
fortuit. Astfel, când intervenţia împrejurărilor care au determinat
survenirea rezultatului dăunător nu putea să fie prevăzută de nici o
persoană, cu maximă diligentă, cazul fortuit are caracter obiectiv, iar
când imposibilitatea prevederii acelei intervenţii este legată de persoana
făptuitorului cazul fortuit are caracter subiectiv 92. În lumina acestei
poziţii, ambele situaţii de neprevedere a urmărilor ilicite sunt variante ale
cazului fortuit.
O altă opinie, mai veche, susţine că atunci este caz fortuit când
subiectul aflat în cauză în condiţiile concrete de acţiune sau omisiune, n-
a prevăzut urmările dăunătoare şi nici n-a putut să le prevadă 93.
În baza acestei teze, cazul fortuit ar cuprinde numai a doua situaţie
de neprevedere a rezultatelor ilicite, când subiectul, datorită însuşirilor
sale psihofizice, nici nu putea să le prevadă.
Cazul fortuit astfel conceput are numai caracter subiectiv şi, în
consecinţă, nu exclude posibilitatea prevederii rezultatelor respective, în
condiţii identice de săvârşire a faptei, de către altă persoană, cu alte
însuşiri personale.
În fine, după a treia opinie formulată în această materie, cazul fortuit
are caracter obiectiv şi există când „acţiunea-inacţiunea unei persoane a
produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput şi nu l-a
urmărit, producerea lui fiind datorată unei împrejurări neaşteptate” 94.
Această părere este în concordanţă deplină cu prevederile art. 47
C. pen., după care „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi
prevăzută”, adică împrejurarea nu putea fi prevăzută de orice persoană,
nu numai de către subiectul care a săvârşit fapta. Drept exemplu, în
92
L. Biro, Drept penal, partea generală, Universitatea „Babeş Bolyai”,
Cluj, 1971, pag. 190-l91.
93
I. Tanoviceanu, op. cit, pa; 98l-983; Tr. Pop, op. cit, pag. 385-386;
V.F. Kiricenko, Znacenie oşîbki po sovetskomu ugolovnomu pravu,
Moskva, 1952, pag. 78-80.
94
V. Dongoroz, în colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului penal
român, partea generală, voi. I, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969,
pag. 383; M. Basarab, Drept penal, partea generală, voi. II, Editura Che
marea, Iaşi, 1992, pag. 374; C. Mitrache, Drept penal român, partea gene
rală, Edit. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1994, pag. 179.
această privinţă poate fi dat accidentul de circulaţie, soldat cu moartea
victimei, datorat unei defecţiuni tehnice a mecanismului de direcţie al
autovehiculului, defecţiune care nu a putut fi constatată de conducătorul
maşinii înainte d,e plecarea în cursă, şi nici la verificarea tehnică anuală
de către persoane de specialitate95.
Din această opinie rezultă că la cazul fortuit neprevederea are
caracter obiectiv, general în privinţa limitei cunoaşterii, în sensul că, în
circumstanţele date de săvârşire a faptei, nici o persoană n-ar fi putut să
prevadă intervenţia împrejurării care, împreună cu fapta, a cauzat
rezultatul de asemenea neprevăzut. Având această bază obiectivă de
neprevedere a rezultatului ilicit, cazul fortuit nu depinde cu nimic de
subiect şi poate fi constatat şi în situaţia când autorul faptei nu este
cunoscut96.
Tot după această opinie, imposibilitatea subiectivă a făptuitorului de
a prevedea, în condiţiile concrete, intervenţia unor împrejurări apte să
cauzeze, împreună cu acţiunea (omisiunea) sa, unele rezultate ilicite, pe
care de asemenea nu poate să le prevadă, conduce la inexistenţa
vinovăţiei (cum ar fi uneori eroarea de fapt) sau numai la prezenţa
culpei, când din vina lui n-a prevăzut acel rezultat97.
Întrucât această opinie, pe de o parte, este în concordanţă cu teza
asupra necesităţii şi întâmplării, iar, pe de altă parte, face distincţie clară
între cazul fortuit, eroarea de fapt asupra raportului de cauzalitate şi alte
situaţii de neprevedere din motive subiective a rezultatelor infracţionale,
socotim că este cea mai utilă ştiinţei şi practicii dreptului nostru penal.
Imposibilitatea de prevedere priveşte ivirea împrejurării şi nu
rezultatul produs de aceasta care, de multe ori, este previzibil. De
exemplu, se ştie că un cutremur de pământ poate dărâma o casă
95
Trib. S., S.P., Decizia nr. 1023/1980, în CD. 1980, pag. 246-247.
96
V. Dongoroz, în colectiv, op. cit, pag. 384.
97
V. Dongoroz, în colectiv, op. cit, pag. 384.
şubredă în care se află o persoană bolnavă: ori că o furtună puternică
poate provoca o cădere de arbori care să vatăme sau ucidă persoanele
aflate în preajmă etc.) dar nu se poate prevede momentul ivirii unor
asemenea fenomene.
Imprevizibilitatea împrejurării care determină producerea
rezultatului trebuie să aibă un caracter obiectiv, să fie de aşa natură
încât nici o persoană, în condiţii similare de fapt, oricât de diligentă şi
perspicace ar fi, să nu fi putut să prevadă ivirea acelei energii străine.
S-a stabilit că există caz fortuit dacă, în timp ce inculpatul conducea
autovehiculul cu viteza legală, datorită uzurii premature, pivotul inferior
de la roata de direcţie a ieşit din locaşul său, în urma ruperii armături
metalice ce fixa această articulaţie, făcând ca mecanismul de direcţie să
se blocheze şi să producă un accident de circulaţie care a avut ca
urmare moartea unei persoane si rănirea gravă a alteia; defectul de mai
sus nu putea fi constatat nici înainte de plecarea în cursă si nici cu
prilejul verificărilor tehnice anuale ale autovehiculului 98.
De asemenea, s-a apreciat că există caz fortuit şi în ipoteza în care
accidentul de circulaţie s-a produs datorită exploziei la cauciucul unei
roţi, provocată de o fisură preexistentă, defect de fabricaţie şi care nu
putea fi sesizat99.

2.3. fapta care a dus, datorită intervenirii împrejurării

fortuite, la un rezultat socialmente periculos să fie, datorită acestui
rezultat, o faptă prevăzută de legea penală.

Numai o astfel de faptă ar putea constitui infracţiune, iar caracterul

său infracţional ar putea fi înlăturat datorită cazului fortuit.
98
Trib. Supr. secţ. pen. dec. 1023 din 1980, RRD nr. 4/1981 pag.116.
99
Trib. Supr. secţ. pen. dec. nr. 140 din 1981, Repertoriu de practică judiciară în materie penală
pe anii 198l-l985, pag. 71.
 Secţiunea a 3-a: Conexităţi ale cazului fortuit cu alte
cauze care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de
legea penală.

Cazul fortuit, prin modalitatea de producere poate reprezenta,

uneori, o condiţie fortuită a stării de necesitate (incendiu, cutremur, în
sensul că autorul va săvârşi o faptă penală pentru a se salva) sau se va
suprapune stării de necesitate. Cazul fortuit se poate afla în concurs cu
starea de constrângere fizică sau se poate suprapune acesteia. De
asemenea, cazului fortuit i se poate suprapune starea de
iresponsabilitate sau intră în concurs cu starea de constrângere
morală100.
Frecvent, cazul fortuit se întâlneşte cu starea de necesitate, ştiut
fiind că această stare este provocată, de regulă, de împrejurări fortuite
(cutremur, inundaţie, incendiu provocat de un scurtcircuit etc).
Este posibil ca şi cazul fortuit să se suprapună peste o stare de
necesitate (de exemplu, vrând să evite lovirea unui pieton, un
conducător de autovehicul virează spre trotuar unde o persoană,
speriată de apariţia autovehiculului, are o sincopă şi moare).
Cazul fortuit poate veni în concurs şi cu constrângerea fizică în
cazul în care o împrejurare fortuită creează un obstacol insurmontabil
pentru o persoană care este silită astfel să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală. Şi cazul fortuit se poate suprapune, la rândul
său, peste o constrângere fizică (de exemplu un militar, împiedicat de o

100
Idem.
înzăpezire să se prezinte la unitate, este rănit grav în timpul unei
alunecări de teren).
Totodată, cazul fortuit poate veni în concurs şi cu constrângerea
morală (de exemplu cel constrâns moral dezarmează pe agresor, iar
arma căzută din mâna acestuia se descarcă în cădere şi răneşte o altă
persoană).
Este posibilă şi suprapunerea cazului fortuit peste starea de
iresponsabilitate, în cazul în care această stare este determinată de o
împrejurare fortuită (de exemplu ca urmare a unei intoxicaţii
accidentale), după cum o împrejurare fortuită (un cutremur, un incendiu
etc.) poate să determine o persoană aflată sub ameninţarea pericolului
astfel creat să acţioneze în mod iresponsabil.
În fine, cazul fortuit poate veni în concurs cu eroarea de fapt atunci
când peste o împrejurare fortuită se suprapune o eroare de fapt (de
exemplu în urma virajului brusc şi a şocului produs în încercarea de a
evita lovirea unui pieton ivit pe neaşteptate, un conducător de
autovehicul nu observă defecţiunea produsă la sistemul de frânare, din
care cauză produce realmente un accident) sau invers, când peste o
eroare de fapt se suprapune un caz fortuit (de exemplu o garnitură de
mobilă este expediată din eroare la o adresă greşită şi, în drum,
autovehiculul suferă un accident datorat unei cauze fortuite, iar mobila
este deteriorată).
Concursul dintre cazul fortuit şi alte cauze care înlătură caracterul
penal al faptei impune o examinare atentă a tuturor acestora pentru
determinarea exactă a antecedenţei cauzale a rezultatului socialmente
periculos produs.
 Secţiunea a 4-a: Consecinţele săvârşirii faptei în caz
fortuit.

Constatarea legală a existenţei cazului fortuit are drept consecinţă

înlăturarea caracterului penal al faptei, deoarece exclude vinovăţia,
datorită imposibilităţii făptuitorului de a prevedea intervenirea
împrejurării fortuite care a determinat producerea rezultatului periculos.
Imposibilitatea prevederii împrejurării fortuite având caracter obiectiv,
efectele cazului fortuit operează in rem, adică faţă de toţi participanţii la
săvârşirea faptei. Când nu intră în concurs cu alte cauze care înlătură
caracterul penal al faptei, cazul fortuit înlătură şi răspunderea civilă.
Dimpotrivă, dacă vine în concurs cu alte cauze care lasă să subziste o
culpă în sarcina făptuitorului, răspunderea civilă este posibilă.
De observat că dintre cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei prin excluderea vinovăţiei, cazul fortuit este singurul care
operează in rem şi nu in personam.
Cazul fortuit are ca efect şi înlăturarea răspunderii civile.
Răspunderea civilă este înlăturată pentru autorul faptei care a
produs rezultatul imprevizibil dacă împrejurarea este determinată de
acţiunea unui animal sau funcţionarea unui utilaj, rămânând însă în
sarcina persoanei din culpa căreia s-a creat împrejurarea imprevizibilă şi
rezultatul acesteia (ex. dacă după ridicarea autoturismului de la o unitate
de reparaţii specializată, una dintre piesele înlocuite s-a rupt şi a
determinat un accident, şoferul va fi exonerat de răspunderea penală şi
civilă, însă mecanicul care a executat lucrările de reparaţii va răspunde
civil pentru întregul prejudiciu).