Sunteți pe pagina 1din 4

Modul – Management şi comunicare

Disciplina – Psihopedagogia comunicării


Tema finală – Aspecte ale comunicarii verbale, nonverbale şi paraverbale

Comunicarea verbala, nonverbală şi paraverbală

Comunicarea este o modalitate fundamentală de interacţiune psihosocială. Din acest punct


de vedere, ea este relaţia prin care interlocutorii se pot înţelege şi influenţa reciproc prin intermediul
schimbului continuu de informaţii, divers codificate.
Privind aspectul formativ-educativ al comunicării, în general şi în mod special al
comunicării didactice, procesul de comunicare este caracterizează ca un „liant al vieţii sociale”, care
are rolul de a forma concepţia despre lume, convingerile, atitudinile şi de a constitui principalul
mijloc de reglare a comportamentelor.
Clasificarea formelor comunicării umane
Precizări cu privire la conotaţiile
Criterii Forme
specifice
După a). comunicare verbala - realizată prin intermediul cuvântului spus /scris
codul b). comunicare paraverbală - vizează caracteristicile vocii, pronunţia, intensitatea
folosit rostirii, debitul vorbirii, intonaţia etc., susţine
comunicarea verbala pe care o şi nuanţează
c) comunicare nonverbal - realizată cu ajutorul limbajului trupului (gesturi,
mimica, înfăţişare, postura, mişcare); exteriorizează
trăirile interioare (emoţii, sentimente, atitudini etc.) şi
d). comunicare mixta (cel susţine comunicarea
mai des întâlnita) Verbala
- presupune cuplarea cât mai eficienta a celor trei de
mai sus

După natura semnelor utilizate în codificarea informaţiei şi după canalul predilect de


transmitere a mesajului se evidenţiază trei tipuri de comunicare.
Comunicarea verbală este specific umană. Informaţia este codificată şi transmisă prin
cuvânt şi tot ceea ce ţine de acesta, privind aspectele fonetic, lexical, morfo-sintactic. Poate fi orală
(utilizează canalul auditiv) sau scrisă (utilizează canalul vizual). Prin intermediul acestei forme pot
fi transmise conţinuturi extrem de complexe, dar, comparativ cu celelalte forme de comunicare,
decodificarea se realizează mai încet.
Comunicarea nonverbală este reprezentată de comportamentul fizic care însoţeşte
vorbirea; poate fi intenţionată sau neintenţionată. canalul de transmitere este cel vizual. Informaţia
este codificată şi transmisă printr-o diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea,
gesturile, mimica, înfăţişarea partenerilor.
Comunicarea paraverbală este reprezentată de modul în care sunt rostite cuvintele, prin
folosirea caracteristicilor vocii. În cazul acestei forme de comunicare canalul utilizat este canalul
auditiv. Informaţia este codificată şi transmisă prin intermediul elementelor prozodice şi vocale
(caracteristicile vocii, particularităţile de pronunţie, intensitatea rostirii, ritmul şi debitul vorbirii,
pauzele, intonaţia etc) care însoţesc cuvântul şi vorbirea, în general.
Una dintre cele mai frecvente diferenţieri utilizate în analiza comunicării umane are la baza
natura semnelor utilizate în codarea informaţiei şi canalul predilectic de transmitere a mesajului
rezultat.

1
BĂLAN_LILIANA_CLAUDIA_LAURA_TIMIŞOARA
Modul – Management şi comunicare
Disciplina – Psihopedagogia comunicării
Tema finală – Aspecte ale comunicarii verbale, nonverbale şi paraverbale

Comunicarea verbală se realizează prin limbaj, care reprezintă un ritual care se petrece
atunci când ne aflăm într-un anumit mediu în care un răspuns convenţional este aşteptat de la noi.
În acelaşi timp, comunicarea verbală:
 este specific umana
 are formă orala (convorbirile telefonice, prezentările formale sau discuţii informale,
întâlniri, reclame radio)
 are formă scrisa ( emailul şi comunicarea prin Internet, comunicatele de presă, reclama prin
tipărituri, rapoartele şi notele interne, memoriile etc.).
 utilizează canalul auditiv si/sau vizual
 apelează la cuvânt pentru a codifica si transmite informaţia
 permite formularea, înmagazinarea şi transmiterea unor conţinuturi diverse si complexe.
Limbajul are următoarele funcţii: de comunicare, de apel (orientata spre destinatar),
expresiva (vizează pe cel ce vorbeşte), metalingvistica (orientata spre cod), poetica (are ca
obiect enunţul).
Comunicarea verbală în cadrul comunicării didactice, s-a conturat câteva principii:
 emiterea determină recepţia;
 mesajul circulă de la un pol preponderent activ (profesor), spre un receptor relativ pasiv;
 dacă în codare şi decodare (repertoriul educatorul şi repertoriul educatul) se folosesc aceeaşi
cheie lingvistică, mesajul îşi atinge ţinta.
Individualizarea comunicării verbale este determinată de prezenţa următorilor tipuri de
stimuli:
a. stimuli de natură internă:
 experienţe personale, mentale, fizice, psihologice;
 atitudinile personale datorate educaţiei, statului profesional;
 deprinderile proprii de comunicator precum şi nivelul de comunicare al interlocutorului.
b. Stimuli de natură externă:
 tendinţa de abstractizare – reţinerea doar a unei însuşiri, a unei relaţii;
 tendinţa deductivă – impunerea unei concluzii ce rezultă din elemente evidenta;
 tendinţa evaluării – de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la alte
sisteme, la alte persoane.
Caracteristicile ce ţin de personalitatea vorbitorului: claritate, acurateţea, empatie
sinceritate, atitudinea, înfăţişarea, contactul vizual, postura, voce, viteza de vorbire, pauzele de
vorbire.
Calităţile unui bun ascultător le putem enumera: înţelegerea, auzirea, traducerea de sensuri,
atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate, evaluarea, disponibilitatea pentru
ascultare,manifestarea interesului, ascultarea în totalitate, ascultarea critică, concentrarea atenţiei,
luarea de notiţe, susţinerea vorbitorului.
Comunicarea verbală trebuie să fie clară, sinceră, relaxantă, angajatoare, empatică, fidelă.

Comunicarea nonverbala este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi
care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa
sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Importanta comunicării nonverbale a fost demonstrata
în 1967 de către Albert Mehrabian în urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia ca numai 5% din
mesaj este transmis prin comunicare verbala în timp ce 38% este transmis pe cale vocala şi 55%
prin limbajul corpului.

2
BĂLAN_LILIANA_CLAUDIA_LAURA_TIMIŞOARA
Modul – Management şi comunicare
Disciplina – Psihopedagogia comunicării
Tema finală – Aspecte ale comunicarii verbale, nonverbale şi paraverbale

Comunicarea nonverbala opusa comunicării verbale este concepută de multă vreme ca


limbaj în sens strict. În aceasta viziune toate celelalte forme de comunicare sunt considerate ca
secundare (scrisul). Teoriile contemporane ale comunicării influenţate de discipline atât de diverse
ca lingvistica enunţării, psihologie, sociologie, antropologie, asigură astăzi locul cuvenit
comunicării nonverbale, bazându-se pe ipoteze ale canalelor multiple ale comunicării umane.
Comunicarea umana este conceputa ca o enunţare eterogena rezultând din combinarea de elemente
vocal acustice şi vizual.
Elemente componente în comunicarea nonverbal:
 Limbajul tăcerii - În comunicarea nonverbală prin tăcere (ascultare pasiva) se poate
exprima intenţia de continuare a unei expuneri, dezvăluirea unor idei, sentimente sau atitudini care
ar putea fi blocate prin intervenţie verbala. O soluţie pentru situaţia în care nu se ştie cum sa se
interpreteze tăcerea poate fi feedback-ul;
 Limbajul timpului - Limbajul timpului este perceput diferit, în funcţie de societate sau
cultura. Chiar şi în interiorul aceleiaşi culturi, modul cum este perceput timpul poate fi diferit;
 Timpul biologic - este un concept care poate transmite informaţii referitoare la
performanta indivizilor. Astfel funcţie de acesta unii indivizi sunt "privighetori" iar alţi "pasări de
noapte";
 Timpul informaţional - este interpretat diferit în diverse culturi. Timpul este văzut ca
parte a contextului în care interacţionează oamenii. El poate fi folosit şi simbolic, ca în expresia"
Timpul înseamnă bani", expresie care invita la întrebuinţarea raţională a timpului;
 Limbajul corpului - Mişcările corpului, numite şi "limbajul corpului", pot avea uneori
sens simbolic şi în acest caz participa la comunicarea nonverbala;
 Mişcările capului au anumite semnificaţii în comunicarea nonverbală;
Alte mişcări ale parţilor corpului (mâini, braţe, picioare), grupate sub denumirea de
"gestica", reprezintă mijloace frecvent folosite în comunicarea nonverbala.
 Modul în care ne folosim vocea şi calităţile vocale are importanta în procesul de
comunicarea nonverbală;
Aspectul fizic în comunicarea nonverbală;
Spaţiul personal şi teritoriul în comunicarea nonverbală;
Temperatura, lumina şi culoarea;
Copierea stilului in comunicarea nonverbala

Comunicarea paraverbală este o formă a comunicării didactice caracterizată prin aceea că


informaţia este transmisă prin elemente vocale şi prozodice care însoţesc cuvântul sau vorbirea în
general (caracteristicile vocii, viteza vorbirii, accentul în pronunţie, ritmul şi inflexiunile rostirii,
intensitatea vorbirii, volumul vocii, intonaţia, pauza, sublinierile, alte sunete produse (onomatopee,
geamăt, mormăit, oftat, râs etc.).
În privinţa comunicării paraverbală se impune luarea în calcul şi valorizarea
comunicaţională a tăcerii. Orice elev şi/sau profesor apelează sistematic la tăcere, care poate fi:
tăcere – nedumerire; tăcere –vinovăţie; tăcere – protest (frondă); tăcere aprobare; tăcere
provocatoare; tăcere laborioasă (se gândeşte intens), tăcere simulativă; tăcere încăpăţânată; tăcere
obraznica; tăcere – pedeapsa etc.
Comunicarea paraverbală exprimă, deci, o stare atitudinală manifestată, fiind importantă
pentru relaţia profesor – elev – elev.
Modul de folosire a vocii şi mai ales tonul pot să:

3
BĂLAN_LILIANA_CLAUDIA_LAURA_TIMIŞOARA
Modul – Management şi comunicare
Disciplina – Psihopedagogia comunicării
Tema finală – Aspecte ale comunicarii verbale, nonverbale şi paraverbale

o susţină/întărească mesajul verbal


o contrazică mesajul
o deformeze mesajul
o înlocuiască mesajul
De obicei, paraverbalul sprijină mesajul verbal şi arată natura relaţiilor dintre expeditor şi
receptor; poate fi utilizat şi pentru a diferenţia sensul cuvintelor.
Comunicarea prin e-mail şi-a dezvoltat un para-limbaj specific: stilul în care sunt
comunicate ideile, ritmul şi repetiţia pentru a completa mesajele comunicate, smiley şi emoticons
etc.
Sintetizând, comunicarea realizată prin intermediului vorbirii este ca o oglindă a propriului
eu, a propriei persoane; ne reprezintă şi ne defineşte şi din aceste considerente ea trebuie să fie
marcată de acurateţe, îndeosebi în practica educaţională.
Limbajul nonverbal, concretizat în gesturi,mimica, postura, prezenta personala, poate
sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala. Practic, mesajul nonverbal este cel mai
apropiat de realitatea eminentului şi i se acordă atenţia cea mai mare de către interlocutor.
Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea nonverbala are o mai mare precocitate,
bazându-se atât pe comportamente înnăscute şi expresive ale afectelor şi emoţiilor, cât şi pe cele
dobândite prin învăţare sau imitaţie. La fel ca şi paraverbalul, nonverbalul este canalul predilect al
comunicării afective atitudinale, contribuind la stabilirea dimensiunii relaţionale a actului
comunicativ. Vorbim cu ajutorul organelor verbale, dar comunicăm cu întregul nostru corp, fiecare
parte a acestuia subliniind, întărind, afirmând sau negând ceea ce buzele noastre au rostit.
Cu alte cuvinte, limbajul corpului furnizează instantaneu un răspuns vorbitorului,
comunicându-i indirect cum se prezintă. Mesajele nonverbale tind să dezvăluie, de exemplu, dorinţa
de sinceritate a celui ce comunică, convingerea, abilitatea, atitudinea şi sentimentele, măsura în care
auditoriul îi accepta mesajul.
Neconştientizarea sau ignorarea importantei acestor mesaje sau forme ale comunicării
didactice şi comportamentale adecvate imposibilitatea de a citi şi interpreta acest limbaj fac să se
piardă o parte din substanţa comunicării.

Bibliografie:

1. Păun, E., (1982), Sociopedagogie şcolara, Editura Didactica şi Pedagogica , Bucureşti,


2. Şoitu, L., (1995), Pedagogia comunicării, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucureşti
3. Dinu, M., (2000), Comunicarea, Editura Algos, Bucureşti
4. Cucoş, C., (1998) Psihopedagogie, Forme ale comunicării didactice si comportamentale
adecvate, Ed. Polirom, Bucureşti
5. Porumb, I., Balgiu, B., Pachef, R.C. (2011), Psihopedagogia comunicării, Ed. Academiei,
Bucureşti
6. Pănişoară, I.O., (2005), Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională, Ed.
Polirom, Iaşi
7. http://psihologiesociala.uv.ro/psihologie-sociala/comunicarea-non-verbala.php#functii ale
comunicării nonverbale

4
BĂLAN_LILIANA_CLAUDIA_LAURA_TIMIŞOARA