Sunteți pe pagina 1din 32

LICEUL DE ARTE „DIMITRIE CUCLIN” GALAȚI

LUCRARE DE ATESTAT

ÎNDRUMĂTOR CANDIDAT

Prof. Enache Nistor Daniela Moldoveanu Bianca-Andra

1
CREAȚIA LUI MOLIERE ÎNTRE TRAGIC ȘI COMIC

2
Cuprins

ARGUMENT................................................................................................................04

CAPITOLUL I – VIAȚA ȘI ACTIVITATEA LITERARĂ A LUI MOLIERE

1.1 BIOGRAFIA...........................................................................................................05
1.2 PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA OPEREI LUI MOLIERE.........................08
1.3 OPERA LUI MOLIERE CA DRAMĂ CLASICĂ................................................11

CAPITOLUL II – COMEDIA LUI MOLIERE

2.1 COMMEDIA DELL’ARTE REFLECTATĂ ÎN COMEDIILE LUI MOLIERE...14

2.2 PERSONAJUL COMIC ȘI RELAȚIILE INTERPERSONAJE.............................15

2.3 HARPAGON PERSONAJ PRINCIPAL.................................................................18

2.4 SINTEZA OPERELOR LUI MOLIERE.................................................................21

CAPITOLUL III – FEȚELE LUI IANUS-COMEDIA ȘI TRAGEDIA

3.1 TRAGICUL PERSONAJELOR..............................................................................24

3.2 TRAGICUL SITUAȚIILOR...................................................................................25

CONCLUZIE ................................................................................................................28

BIBLIOGRAFIE............................................................................................................30

ANEXE...........................................................................................................................31

3
ARGUMENT

„Teatrul este poezia ce se desprinde din carte și devine omenească.”- Citat de


Federico Gercia Lorca

Molière reprezintă culmea comediei franceze a secolului al XVII-lea. Dramaturg ,


actor și director de teatru este o emblemă a teatrului francez.

Consider că datorită celor treizeci de comedii, Molière devine pentru umanitate o


modalitate de alungare a tristeții, înlocuită cu hohote de râs, pentru actori un bogat repertoriu
teatral, iar pentru spectator un profesor cu un puternic simț al ironiei. Este un maestru într-ale
râsului datorită loialității sale față de comediografie. Molière ar fi pledat pentru stilul tragic,
însă datele sale înnăscute și vocile spectatorilor i-au arătat calea către un succes etern. Prin
opera sa, dramaturgul francez aduce cititorilor elemente clasice, antice, dar, în primul rând,
elemente din Commedia dell’Arte.

Molière este creatorul unei specii noi, comedia de caracter în proză care este comedie
prin formă dar tragedie prin conținut. Dramaturgul apelează la canoanele clasice, în special la
acela al respectării unui principiu fundamental: imitarea naturii, numai că el se oprește asupra
naturii umane cu bogăția ei de aspecte. Individul devine o formă concretă care închide o
esență generală. Din acest motiv deși prin datele concrete personajele aparțin unei epoci, ele
pot trăi mereu pretutindeni. Consider că universalitatea operelor sale reprezintă principalul
său rol în istoria teatrului universal. Molière a cuprins în comediile sale slăbiciunile omenești,
aceleași în orice epocă și în orice loc. Astfel comedia lui Molière prezintă tragicul existențial
al ființei umane, incapabilă să își depăsească condiția, destinul dar și propriile defecte. Chiar
dacă aparent situația pare să se rezolve în mod comic, omul rămâne la fel de supus vinei sale
tragice, deznodământul nu aduce și îndreptarea morală a personajului.

Datorită acestei abordări inedite a cenușiului vieții, acestă lucrare va prezenta lupta
personajelor molierești între vină și adevăr social, izvoarele creației lui Molière, drumul său
către comedie și către succes dar și personajul molieresc individualizat și abstractizat totodată.

Putem conchide astfel, comediile lui Molière ascund acel sâmbure al înțelepciunii
Antichității ai cărei gânditori știau că tragedia și comedia sunt cele două fețe ale lui Ianus și că
în umbra lor ființa omenească este condamnată la o eternă scindare.

4
CAPITOLUL I

VIAȚA ȘI ACTIVITATEA LITERARĂ A LUI MOLIERE

1.1 BIOGRAFIA LUI MOLIERE

Comediant și comediograf își joacă propriile roluri pe scena teatrului si pe


scena vieții. „Nimic nu-l poate opri, care nu poate fi nici avocat, nici notar, nici
negustor de mobile, nimic altceva decât comediant”.

La 15 ianuarie 1622 sună clopotele bisericii Saint-Eustache din Paris pentru


botezul copilului Jean-Baptiste, cel dintâi fiu al lui Jean Poquelin, tapițer, fiu și nepot
de tapițer, și al Mariei Poquelin, născută Cresse, fiică și nepoată de tapițeri.
La vârsta de numai 11 ani Jean-Baptiste trece printr-un eveniment foarte
dureros. La 11 mai 1632 moare Marie Cresse, mama acestuia și a altor cinci copii.
Despre ceilalți copii istoria nu amintește decât data nașterii și pe cea a morții: Louis
(1623-1633), Jean (1624-1660), Marie (1625-1630), Nicolas (1627-1644), Madeleine
(1628-1665).
În anul 1633 Jean Poquelin-tatăl se căsătorește pentru a doua oară cu Catherine
Fleurette dintr-o familie de negustori. Familia se mută în cartierul Helelor.
Trei ani mai târziu moare Catherine Fleurette, mama vitregă a lui Jean-
Baptiste. Jean Poquelin-tatăl a avut împreună cu Catherine două fete, pe Catherine,
născută în 1634, mai târziu călugăriță, și pe Marquerite, născută în 1635, decedată la
câteva zile după naștere.
Jean-Baptiste depune, la data de 24 decembrie 1636, jurământul de moștenitor
la funcția de „tapițer al regelui” deținută de tatăl lui.
Din 1632 sau 1636 până în 1639 sau 1641 Jean-Baptiste studiază la vestitul
colegiu iezuit Clermont. Profesorii acestui colegiu erau prelați iar studiile
preponderent umaniste. Pasiunea pentru teatru a adolescentului s-a născut din plăcerea
bunicului de a-l duce pe nepot să vadă spectacolele păpușarilor și pe acelea ale
Teatrului de la Hotel-de-Bourgogne unde se reprezentau de către actori italieni
comedii, dar și tragedii.

5
În anul 1638 moare Louis Cresse, bunicul lui Jean-Baptiste.
Deși se pare că a obținut titlul de avocat și de doctor în drept la Universitatea
din Orleans tânărul ar fi trebuit să moștenească de la tatăl său funcția de tapițer al
regelui la care el renunță după un an în favoarea fratelui său.
Din 1643 fondează Ilustrul Teatru împreună cu alți nouă actori. Tânărul actor
declară că este întreținut de Monsieur, fratele regelui. În această circumstanță își alege
pseudonimul Moliere, se pare numele unei localități sau al unui scriitor anterior. Din
acest moment semnează doar cu acest nume, renunțând la acela de Jean-Baptiste
Poquelin.
În 1645 Ilustrul-Teatru dă faliment. Moliere este închis la Chatelet pentru
datorii. Este eliberat grație intervenției tatălui său, Jean Poquelin, care-i plătește pe
creditori.
Timp de 13 ani Moliere duce viața comedianților ambulanți prin orașele de
provincie, atrăgându-și ocrotirea unor mari nobili ai timpului. Această perioadă este
ilustrată prin scrierea unor farse, multe pierdute, dar unele păstrate: Les Docteur
amoureux , Les trois medecins rivaux , La Jalousie du Barbouille și Le Medecin
volant. În 1658 trupa itinerantă își încearcă iarăși norocul la Paris închiriind o sală în
cartierul Marais. În același an are ocazia să joace la Luvru în fața regelui tragedia
Nicomede de Corneille, urmată de o farsă care l-a înveselit pe monarh. Trupa recâștigă
protecția lui Monsieur și are permisiunea de a se instala în sala Petit Bourbon, unde
jucau câteva zile pe săptămână. Triumful lui Moliere vine odată cu reprezentația
comediei sale Les Precieuses ridicules în 1660.
În octombrie 1660 se hotărăște dărâmarea Teatrului Petit-Bourbon în vederea
construirii colonadelor palatului Luvru. Trupa obține sala de la Palais-Royal, pe care o
împarte cu Comedianții italieni, întorși recent în Franța. Moliere este primul
comediant fracez care primește din partea regelui o pensie personală de 1000 de livre.
În urma morții fratelui său, Moliere își reia drepturile de moștenitor la funcția
de tapițer al regelui, de atunci încolo îndeplinind îndatoririle ce-i revin în această
calitate.
În februarie 1662, Moliere se căsătorește în biserica Saint-Germain-l’Auxerrois
cu Armande Bejart, cu douăzeci de ani mai tânără decât el. Rumoarea rău voitoare din
jurul acestui mariaj nu este confirmată.
Dramaturgul se afirmă prin comedii valoroase. În 1663 joacă la Versailles în
fața regelui L’Impromptu de Versailles, în care își prezintă în manieră satirică ideile
despre comedie și despre actorii vremii.
6
În iarna lui 1664 se naște fiul lui Moliere, Louis. Ludovic al XIV-lea îi este
naș.
În același an au loc marile sărbători de la Versailles cunoscute sub numele de Les
Plaisirs de l’Ile enchantee , în cadrul cărora Moliere a reprezentat mai multe comedii
proprii și primele trei acte din Tartuffe. Începe intriga împotriva lui Tartuffe (care va
dura cinci ani), declanșată de congregația du Saint-Sacrament, cu sprijinul reginei-
mame, ce încearcă și reușește să obțină interzicerea reprezentării piesei.
În februarie 1665 este creată piesa Don Juan care obține un mare succes dar
care sporește și dușmănia adversarilor.
La 3 august se naște fiica lui Moliere, Madeleine.
În 1666, Moliere, bolnav, se retrage la Auteuil, unde se strâng în jurul lui mai
mulți prieteni. Încep certurile cu Armande care duc la despărțirea celor doi.
În ciuda zvonurilor că ar fi murit, dramaturgul reușește ca în 1669 să reprezinte
Tartuffe cunoscând un succes excepțional. Anul îi aduce însă și decesul tatălui său,
urmat în 1772 de moartea lui Madeleine Bejart.
Se joacă și comedia Les Femmes savante, în același an se naște al treilea copil
al lui Moliere, care nu supraviețuiește nicio lună.
În 1673, pe 10 februarie, Moliere își prezintă publicului ultima piesă, Le
Malade imaginaire. O săptămână mai târziu câteva ore după reprezentația acestei
comedii în care el însuși era actorul principal, dramaturgul moare.
Înmormântarea fâră onoruri regale sau religioase, în timpul nopții exprimă
concluzia tristă a optuzității unei societăți care nu și-a putut înțelege unul dintre
spiritele ilustre.
Istoria face dreptate: timpul așază valorile.
Moliere se odihnește de mult în Cantheorul francez, prin voința generațiilor
care au urmat. Pe soclul său, bustul dramaturgului pare să invite vizitatorii să mediteze
la comedie și tragedie, prin cuvintele aduse ca omagiu de academicienii francezi ce au
urmat: „Rien ne manque à sa gloire , il manque à la votre.”

7
1.2 PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA OPEREI LUI
MOLIERE

De mii de ani omenirea plânge și râde. Scâncet, rânjet, grimasă și surâs,

nu sunt altceva decât subîmpărțiri. Omul râde și plânge de propriile sale

dureri, metehne și mizerii.

Presupus moștenitor al titlului de tapițer al regelui, avocat și doctor în drept, Jean-


Baptiste Poquelin, renunță la un trai sigur pentru o viață tumultoasă. Moliere, după
pseudonimul său ajunge o emblemă a statului francez, un geniu al dramaturgiei franceze care
chiar și în zilele noastre face cinste acestui stat.

„Acuzat că s-a căsătorit cu propria fiică, acuzație care (nedovedită niciodată) plutește
și astăzi deasupra capului său; acuzat de blasfemie din cauza pieselor Tartuffe și Don Juan;
hărțuit pînă la moarte de habotnicii secolului XVII și de colegii invidioși pe succesele sale;
ros de tuberculoză și de îndoieli asupra cinstei soției sale, mai tînără cu 20 de ani decît el,
Moliere a știut să treacă cu înțelepciune și ironie peste toate mizeriile sufletului și trupului și,
ca un muritor de rînd, peste mizeriile epocii. Ridicat deasupra acestor întâmplări, Moliere a
strălucit ca un geniu adevărat peste Franța lui Ludovic XIV și, apoi, din Renaștere și pînă
acum, peste lumea noastră, cea a muritorilor de rînd.”1

Moliere nu a rămas în istorie ca un bun comediant ci ca un geniu al comediografiei.


Alături de trupa sa, cu care a călătorit mai bine de treisprezece ani, a întâlnit la început
insuccesul iar datorită farselor sale, mai târziu succesul. Publicul nu era impresionat de
Moliere în roluri tragice, ci de el ca personaj principal al comediilor și farselor proprii.

Genialitatea operelor sale este dată tocmai de simplitatea lor, de tragica realitate a
tipologiilor comice construite de Moliere.

Bulgakov, unul dintre biografii lui Moliere, în Viața Domnului de Moliere surprinde
esența unei vieți de geniu, departe de perfecțiune, aproape de umanitate, cu probleme reale
peste care trece, însă, cu genialitate, prin râs.

1
Ștefan Agopian, ”Molière” – Haig Acterian, Editura Ararat, 1995, copertă.

8
„Iar cel care a știut să râdă mai bine, spre folosul obștesc, a fost Moliere.”2.

Se crede că majoritatea personajelor lui Moliere au fost inspirate din viața și


cunoștințele dramaturgului .

În Viața Domnului de Moliere, Bulgakov scrie: „Mergea zvonul că Jean-Baptiste


senior, în afară de negoțul de fotolii și tapete, se îndeletnicește și cu cămătăria. Limbile
ascuțite afirmau că Poquelin tatăl pretindea procente cam piperate pentru banii împrumutați
și că dramaturgul Moliere, atunci când l-a creat pe respingătorul Harpagon, cică l-ar fi avut
în vedere pe propriul său părinte. ”3. Harpagon, personajul principal al comediei lui Moliere,
Avarul, încearcă să îi bage pe gât unui client, căruia îi împrumutase bani, tot felul de vechituri
și lucruri neînsemnate.

După moartea soției sale, Poquelin tatăl, se recăsătorește cu Catherine Fleurette. Jean-
Baptiste la vârsta de 11 ani, este anunțat că va avea o nouă mamă. Tot Mihail Bulgakov
afiimă că cei care s-au interesat de viața dramaturgului susțin că Moliere nu a avut un trai prea
bun cu Catherine, că aceasta era o mamă vitregă afurisită și că tocmai pe ea, Moliere a
zugrăvit-o în comedia Bolnavul închipuit, sub numele de Beline, soția perfidă.

Structura dramatică

Principalul scop al lui Moliere este de a trezi entuziasm și interes publicului. Caută
bucuria sălii dezlănțuite, cantitatea dar mai presus calitatea aplauzelor, a hohotelor de râs.

Comediograful francez născocește odată cu satisfacția izbânzii sau cu amărăciunea


eșecului, urzeala unor noi creații. Operele lui Moliere nu țin cont de dogmele și de dorințele
publicului considerat „judecătorul său absolut”, deoarece acesta urmărește efectul pe care îl
produce opera sa. Cu toate acestea, Moliere este pătruns de spiritul clasic - spirit realist,
armonios ordonat și organizat, spirit reflexiv, legat de forme, temător de autoritate, creator de
ierarhii; spirit moralizator, pentru care arta slujește ideea. A plăcea, dar și a educa, a da
învățături, bune și rele, culese din jur, a înveseli, dar lovind în viciu, Moliere respectă
imperativele lui Horațiu, croindu-și comediile după modelul antic. Operele lui Moliere
reprezintă oglinzi ale societății, reflectând ideologia epocii, punând în scenă oamenii erei sale,
întâi fii ai veacului lor, după aceea ființe general-valabile care depășesc granițe și secole.
Principiile molieresti sunt lucrul cu natura, arta imitării și mimesisul dus la desăvârșire, filtrat
2
”Clasicii dramaturgiei universale ” vol I București, Editura Academiei Române, 2010

3
Bulkakov – „Viața Domnului de Moliere”, editura Junimea, 1976, pag. 18

9
printr-o imaginație prudent zugrăvită. Comediile lui Moliere sunt piese cu teză, comedii de
moravuri, de caractere și de intrigă.

În cazul Femeilor savante moravurile incriminate sunt cele ale prețioșilor și


pedanților, cărora le lipsește idealul onestomului. În această operă Moliere sancționează
preocuparea „sexului slab” în organizarea și conducerea căminului conjugal. Acesta consideră
că de probleme precum educație și măritișul fetelor, relațiilor dintre generații și echilibrul de
forțe trebuie să se ocupe bărbatul. Satira moravurilor se face prin intermediul unor personaje
ridicate la rangul de caractere, specifice veacului dar și detectabile în oricare epocă: prețioasa,
mitomana, pedantul, pseudo-savantul sau savanta, fățarnicul, nevolnicul, conformistul etc.

În ceea ce privește intriga, Moliere a adoptat schema tradițională organizată în jurul


unei căsătorii contrariată de un personaj maniac. În centrul acestei opere stă căsătoria dintre
Henrieta și Clitandru, nedorită de mama tinerei fete, tiranica și absurda Filaminta. Dar ca o
notă de originalitate, în conflict apare un alt personaj malefic și ridicol, Crizal dar care este
însă de acord cu căsătoria celor doi. Astfel, ridicolul (comicul) pendulează între două poziții
exagerate, două poluri contradictorii. Căsătoria tinerilor devine încă de la începutul operei,
miza luptei dintre două tabere antagonice în care se înrolează toți ceilalți protagoniști.
Ingeniozitatea dramaturgului consistă deci în a complica din ce în ce mai mult acțiunea,
făcând imposibil în aparență finalul fericit obligatoriu. Moliere se opune esteticii clasice în
ceea ce privește crearea deznodământului. În comediile sale arbitrarul, gratuitatea, libertatea
se unesc, însă, pentru a făuri un final contrar logicii acțiunii, dar potrivit cu exigențele afective
ale spectatorilor și statutul hilar al comediei. Când totul pare pierdut soluția fericită țâșnește,
ca din pământ, neverosimilă și oportună.

Structura formală

Structura formală este aproape perfect clasică. Piesa Femeile savante este alcătuită din
cinci acte în versuri, cuprinzând fiecare un număr aproape egal de scene. Scenele de grup sau
de ansamblu alternează cu cele simple. Numărul de personaje este destul de mare pentru o
comedie clasică (treisprezece), dar ele succed pe scenă după o tehnică a „sertarelor”. Regula
celor trei unități (de loc, de timp, de acțiune) este respectată- decorul nu se schimbă, acțiunea,
singulară, se petrece într-o singură zi. Simetria este un element clasic prin excelență, și
anume, simetria de scene, de situații etc. Tiradele prezintă o structură logică, tradițională,
potrivit regulilor aspre ale retoricii. Moliere practică o tehnică a echilibrului, îmbinând
preponderent elemente comice alternate cu cele dramatice. Efectele de mișcare, de gestică,
sunt numeroase și contribuie la rapiditatea acțiunii.
10
1.3 OPERA LUI MOLIERE CA DRAMĂ CLASICĂ

Clasicismul este un curent artistic și literar care a apărut în Franța între deceniile VII și
IX ale secolului al XVII –lea. Din Franța clasicismul s-a răspândit în întreaga Europă. La fel
ca și renascentiștii, clasicii se vor întoarce către către antici pe care îi vor avea ca model în
scrierile lor.

Principala materie a artei este natura. Arta este imitație a naturii dar nu a celei exterioare
ci a celei interioare, a psihologiei umane. Finalitățile artei sunt de factură estetică dar și etică.
Scriitorul secolului al XVII-lea trebuie să îndeplinească o condiție importantă și anume
geniul. Pe lângă asta el trebuie să și dispună de o tehnică desăvârșită. Creația literară trebuie
să respecte o serie de reguli dintre care amintim:

1. Regula veridicității, adică faptele prezentate trebuie să fie posibile. Dacă acestea nu ar
putea exista în realitate, opera literară nu convinge și atunci scopul final, etic al artei
nu poate fi îndeplinit.
2. Regula bunei cuviințe. Piesa de teatru sau opera literară trebuie să conțină persoane
care să acționeze consecvent în acord cu situația dramatică în care se află dar și cu
gustul publicului.
3. Regula celor trei unități - de timp, de loc și de acțiune.

Principalele genuri dramatice abordate în secolul al XVII-lea sunt: tragedia, tragi-


comedia, farsa, comedia de intrigă și comedia de moravuri. Dacă în tragedie s-a simțit foarte
puternic modelul anticilor mai ales latini (Seneca), în comedie sunt preluate influențe din
teatrul italian, din Commedia dell’ Arte.

Cei mai importanți dramaturgi ai clasicismului sunt Corneille, Jean Racine și Moliere.
Dacă Moliere a excelat în comedia de moravuri, Corneille și Racine au scris tragedie.

Din toate comediile lui Moliere se degajă o concluzie clară privind conduita oamenilor.
Scopul comediei este nu numai de a arata publicului adevărata față a omenirii, ci de a îndrepta
vicii. Pentru aceasta, trebuie să se urmărească cursul firesc al vieții, al acțiunilor și al
înclinațiilor firești ale omului, controlate de un regizor universal, rațiunea.

Moliere nu exclude faptul că un alt scop important al comediei este să și amuze. Pentru
aceasta, dramaturgul folosește diferite categorii ale comicului; foarte rar însă procedeul prea
facil al calamburului, ori comicul de gesturi bufone, prezent numai în farse.
11
Procedee comice

În comediile lui Moliere predomină comicul de caracter, în cadrul căruia ridicolul


personajelor se relevă prin repetiția mecanică a expresiilor tipice, prin situațiile false în care el
le plasează, sau prin extravaganța actelor sale. Procedeele comice sunt multiple, Moliere
îmbină farsele medievale galice cu resorturile comediei culte antice și cu elemente
împrumutate Commediei dell’Arte italiene. Folosește de asemenea comicul de situație,
personajele fiind antrenate în anumite împrejurări contrar voinței lor, care se repetă fără ca ele
să poată riposta. Circumstanța clasică se inversează și este cu atât mai comică cu cât decalajul
parodic devine mai evident. Alt comic de situație ar fi acela numit al inversiunii, al
răsturnării. Conflictele create de Moliere mai declanșează râsul prin ilogismul lor sau prin
contrastul și decalajul pe care îl prezintă față de realitate. Comicul de cuvinte este extrem de
frecvent în operele lui Moliere, el este menționat în notele de text, în cazul traducerilor.
Interesante sunt de asemenea transpunerile de ton și de limbaj, de la solemn la familiar, de la
real la ireal etc.

Și pentru că marele dramaturg nu se rezumă doar la satirizarea viciilor omenesți care


să amuze, el studiază și ravagiile pe care le fac aceste caractere viciate în rândul spectatorilor.
De aceea majoritatea personajelor sale sunt comice în aparență ,însă, esența lor este tragică.
De aceea cea mai profundă comedie a sa, Mizantropul, e foarte puțin veselă.

Tipuri şi caractere, personaje ale căror nume au devenit substantive comune, sinonime
cu tot atâtea trăsături şi comportamente umane, situaţii antologice pentru definirea unei
tipologii, replici memorabile, gestică şi mimică pe măsură, toate se regăsesc în multe dintre
cele aproximativ 30 de piese în versuri sau în proză scrise de Molière. Clasic prin examinarea
şi valorificarea tipologiei umane, clasic prin viziune, Molière, spirit independent, încalcă
regulile cu acea superbă candoare specifică geniilor, în plin secol al canoanelor. Personajele
comediei molierești (mai numeroase decât s-ar cere în comedia clasică) sunt complexe, mai
complexe decât o cer teoreticienii genului. Sunt de obicei grupate în două tabere – pro sau
contra. Cu toate acestea ele nu pot fi grupate în totalitate datorită complexității lor, ele sunt
mai mult decât niște personaje pozitive sau negative. Trăsătura lor fundamentală este dată de
răbufnirile lor, prin analiza vorbelor, a mimicii și a gesticii. Personajele sunt prezentate și prin
caracterizare indirectă, prin portrete anticipate făcute de ceilalți protagoniști.
12
„Molière face parte din veacul în care a trăit prin pictura unor metehne şi prin folosirea
costumelor, dar e mai curând al tuturor timpurilor, e omul naturii umane. Nimic mai bun, ca
să ai de la început măsura geniului său, decât să vezi cu ce uşurinţă se alătură veacului său şi
cum tot aşa se desprinde de el; cât de exact i se adaptează şi cât de grandios îl depăşeşte.”
(Sainte-Beuve, Portraits littéraires II, Paris, Garnier Frères, 1862)

13
CAPITOLUL II

COMEDIA LUI MOLIERE

2.1 COMMEDIA DELL’ARTE REFLECTATĂ ÎN OPERA LUI


MOLIERE

Italia a lăsat drept moștenire o nouă formă de teatru, o școală actoricească și un


exemplu pentru dramaturgii consacrați ai istoriei teatrului universal precum, Lope de Vega,
Shakespeare, Molière și Carlo Goldoni, și anume „commedia dell’arte”.

„Commedia dell’arte” a apărut la mijlocul secolului al XVI-lea la Florența ca o reacție


împotriva teatrului erudit, anemic, lipsit de vigoarea inspirației realiste și practicat în cercuri
restrânse de spectatori. Actorii „commediei dell’arte” erau profesioniști fapt subliniat prin
traducerea modernă corectă. „Commedia dell’arte” înseamnă „teatru profesionist”, comedia
artei. Acești actori nu interpretau un text preexistent ci li se oferea doar un scenariu, o situație
și un personaj, restul fiind completat de latura lor originală și creativă. Este însă de la sine
înțeles că aceștia aveau pregătite dinainte anumite glume, cioace, replici, observații pe care le
împrospătau în raport cu situațiile date și cu publicul. Scenariile „commediei dell’arte” din
care s-au păstrat vreo mie includeau personaje și situații inspirate din viața de toate zilele. În
centrul piesei era o poveste de dragoste supusă la tot felul de piedici dar cu un final fericit.
Publicul era cel mai adesea amuzat de personajul Pantalone, negustor bogat, bătrân și avar,
bolnăvicios, dușman al tinerilor îndrăgostiți, și care, în ciuda vârstei se amoreza de fete mult
mai tinere. Acest personaj-tip este întâlnit în majoritatea operelor molierești. Cel mai cunoscut
personaj care are aceste caracteristici este bătrânul Harpagon din „Avarul” sau Senior Arnolf
din „Școala nevestelor”. De asemenea Molière împrumută din „commedia dell’arte” și
conflictul central al operelor sale și anume povestea de iubire nepermisă, salvată însă cu
ajutorul unui slujitor priceput. În „commedia dell’arte” acest personaj este denumit zanni.
Primul se chema Brighella, al doilea Arlecchino sau Pulcinella, aceștia devin în Franța-
Polichinelle, Scapin-„Vicleniile lui Scapin” și Pierrot. „Commedia dell’arte” aduce femeia pe
scenă. Pentru prima dată în istoria teatrului, personajele feminine erau interpretate de femei. O
altă inovație este preferința pentru a impresiona publicul și din punct de vedere vizual și
auditiv. Deoarece actorii improvizau, ei nu cunoșteau replica partenerului iar acest fapt îi

14
obliga să fie extrem de atenți la spusele celorlalți colegi de scenă. Iată că apare un alt
principiu fundamental pentru dezvoltarea teatrului universal- relația scenică cu partenerul.

Arta teatrală a lui Molière s-a format la școala „commediei dell’arte”. Pentru că în
octombrie 1660 se hotărăște dărâmarea Teatrului Petit-Bourbon, trupa lui Molière obține sala
de la Palais-Royal, pe care o împarte cu Comedianții italieni, întorși recent în Franța. Această
întâmplare îi dă posibilitatea de a împrumut stilul jocului și al situațiilor scenice, extrem de
vizibile în operele sale.

Tipologiile persoanjelor, structura conflictelor exterioare și satirizarea tarelor sociale


contemporane dramaturgului „furate” din „commedia dell’arte” și trecute prin experiența a
celor 13 ani de teatru ambulant îi asigură succesul comediografului francez. Pentru Molière
scopul comediei rezidă în înfățișarea veridică a contemporaneității. Prin comedia
„Improvizația de la Versailles” pledează pentru firescul jocului, observația realistă și adevărul
vieții. În această privință, Molière dezvoltă tradiția „commediei dell’arte”, creatoare a primei
școli de actori de comedie.

2.2 PERSONAJUL COMIC ȘI RELAȚIILE INTERPERSONAJE

„Acest om cunoştea slăbiciunile şi nu se mira de ele. Făcea bine mai mult

decât credea el. Se bizuia pe vicii şi indignarea sa cea mai arzătoare se prefăcea în râs. Privea

omenirea aceasta tristă ca pe un copil bolnav şi fără leac, pe care trebuie să-l îndrepţi puţin şi

să-i alini durerile, mai ales făcându-l să petreacă.”4

Molière cunoaște încă din vremea copilăriei lumea pestriță a Parisului, într-o epocă a
burgheziei, în care spectacolul dramatic se naște din reprezentațiile populare ambulante. Chiar
dacă și-a petrecut copilăria în Cartierul Halelor, un loc extrem de populat de o anumită
categoria socială, cea a negustorilor, viitorul comediograf nu a ales să reprezinte pe scenă
doar o anumită psihologie socială. Nefiind expresia unei clase, Molière nu este nici expresia
unei epoci anume. La fel ca Shakespeare, Goethe sau Caragiale, opera lui este o expresie a
esenţei umane.

4
Sainte-Beuve, Portraits littéraires II, Paris, Garnier Frères, 1862.
15
Încă de la începuturile carierei sale, Molière conturează limpede caracterele
personajelor şi, fără a exclude divertismentul, provoacă râsul prin critica socială, punând în
lumină contradicţiile şi excesele comportamentale, uneori în culori stridente. Astfel, el
denunţă excesul de preţiozitate în Preţioasele ridicole, lipsa de jenă în Pisălogii, obsesia
ascensiunii sociale în Burghezul gentilom, aspiraţia femeilor de a învăţa, considerată excesivă
în Femeile savante și atracţia maniacală suscitată de medicină în Bolnavul închipuit.
Datorită pasiunii sale nebune pentru tot ce înseamnă teatru, Molière, ajuns pe culmile
succesului nu acceptă sfatul lui Boileau de a renunța în a mai fi și actor și regizor și de a
rămâne doar dramaturg. Dramaturg, actor, regizor și director de trupă, Molière devine un
artist creator complet. Datorită experienței sale scenice, acesta nu mai pune accent pe estetica
literară a textului dramatic ci este concentrat pe acțiune și verosimil. Versul nu e la el mai
mult decât un instrument natural de exprimare, iar calităţile poetice se reduc de fapt la
mijloacele tehnice folosite cu virtuozitate. Faţă de Corneille şi Racine, alexandrinul, vers atât
de cultivat de francezi în tot secolul clasic, e mai puţin savant la Molière, care găsește resurse
de naturaleţe uneori nebănuite. Nimic din solemnitatea versului alexandrin nu apare în felul în
care îl foloseşte Molière. În această formă a naturaleţii este turnată cea mai cuprinzătoare
radiografie de tipuri, comportamente, mentalităţi, definite pe toată scara creaţiei comice şi
care fac ca un personaj să aibă farmec ori de câte ori te întorci la el. Molière a fost până în
adâncul sufletului un neobosit observator al lumii. Viciul, prostia, urâţenia, făţărnicia,
slăbiciunea sunt omeneşti.

Personajele lui Molière au stârnit râsul a sute de generații. Situațiile în care acesta își
plasează personajele amuză chiar și pe spectatorul cel mai ursuz din sală. Însă râsul considerat
pe rând trompeta nebunilor, supapa de siguranţă a vieţii şi a optimismului ei, poate fi
deopotrivă un act de protest dar şi unul de acceptare. Râsul molieresc este, în fond, râsul-
plânsul comediei de moravuri. Personajele sale expun defecte și tare umane de neîndreptat.
Chiar dacă finalul operelor sale este unul cu „happy-end”, personajele nu aleg calea cea
dreaptă și nici nu își schimbă comportamentul. După lăsarea cortinei, ele continuând să facă
aceleași greșeli.

Personajele comediei molierești sunt de obicei grupate în două tabere antagonice, pro
sau contra. Fiind foarte complexe este nu se pot împărți în personaje bune sau rele. De aceea
se spune adesea că personajele dramaturgului francez nu pot aspira pe deplin la calificativul
de bun sau rău. Trăsătura lor fundamentală este construită în manieră excepțională atât din
calități cât și din defecte, care sunt prezentate în operă succint, pe parcursul acțiunii.

16
Personajele sunt prezentate nu doar din caracterizare indirectă sau autocaracterizare ci și din
portretele construite de alte personaje.

Relațiile dintre personaje sunt cel mai adesea tumultoase, agresive și conflictuale.
Personajul principal este construit în antiteză cu celelalte personaje pentru a-i fi scoasă în
evidență trăsătura fundamentală. Chiar dacă întâlnim în majoritatea operelor lui Molière și
relații de dragoste, acestea sunt pe planul secundar al acțiunii, fiind de asemenea o modalitate
de evidențiere a unor moravuri și defecte umane.

Harpagon este zugrăvit magistral. Viciul său nu este zgârcenia lui Euclion, ci avariția
în forma ei de dezlănțuire, de totală înstăpânire, de cruzime patologică. Personajul lui Molière
terorizează o familie întreagă. Personajul controlează viața tuturor celor din jurul său, după
bunul plac. Viciul lui Harpagon face din Eliza o revoltată, din Valeriu un stricat, din La
Flèche un hoț și din toată casa un adăpost de fiare care se pândesc.

Povestea domnului Pourceaugnac, provincial din Limoges, venit la Paris să se


căsătorească cu o tânără pariziană, e o temă banală. Molière își complică tema cu o psihologie
ciudată și un portret neobișnuit al personajului – „N-aveți de gând să luați seama la această
tristețe, la acești ochi roșii și rătăciți, la acest trup puțintel, uscățiv, negru...”. Pourceaugnac,
cu naivitatea sa provincială, cade în mâinile lui Eraste, iubit al Iuliei, care, pentru a-și bate joc
de rivalul său, îl pune pe Pourceaugnac în situații ridicole.

În 1670 Molière pregătește o curioasă premieră- Burghezul gentilom, comedie-balet.


Subiectul ne prezintă un burghez prost și parvenit, închipuindu-și că va face parte din lumea
bună. Toți cei care îi exploatează proasta naivitate nu se gândesc decât la banii săi. În goana
sa după clasă socială, persoanjul devine ridicol. Personajul este descris în întâmplări hazlii, de
la vulgaritatea sa lipsită de orice bun-simț sau educație și până la caraghioasele sale maniere
aristocratice. În jurul domnului Jourdain se vor înghesui profesorii să-i dea o grăbită educație,
dansatori, filozofi, maeștri de scrimă, până și croitorul îl va îmbrăca în om de lume. La sfârșit
el se va trezi cu banii cheltuiți și bătut de un grup de turci mascați.

Iată cum personajele molierești reprezintă tipare universal valabile, cu trăsături


dominante și puternic individualizate. Acestea sunt prezentate în antiteză, prin relațiile cu
celelalte personaje care devin victime ale viciilor și moravurilor.

17
2.3 HARPAGON - PERSONAJ PRINCIPAL

„Avarul” este o comedie satirică în cinci acte . A avut premiera la 9 septembrie 1668
la Théâtre du Palais-Royal. Pornind de la „Aulularia” lui Plaut, Molière păstrează doar ideea
centrală: un zgârcit care își ascunde comoara, obsedat de pierderea ei.

Cleant și Eliza, copiii lui Harpagon, își mărturisesc unul altuia că s-au îndrăgostit,
Cleant de Marianne, fiica unei văduve sărace, iar Eliza de Valeriu, fiul rătăcit al unei familii
bogate. Valeriu își caută familia dar în același timp își ascunde identitatea, fiind slujitorul lui
Harpagon cu scopul de a reuși să câștige mâna Elizei. Valeriu se slujește de toate mijloacele
pentru a intra în grațiile lui Harpagon. Pentru a căpăta încrederea suspiciosului avar, îi laudă
fără încetare bunul simț și cumpătarea, aprobându-i inițiativele cele mai absurde. Deși
dragostea le este confirmată amândurora, Eliza și Cleant nu sunt tocmai fericiți, căci știu că
zgârcenia tatălui său nu le va permite niciodată să se căsătorească după pofta inimii.

Harpagon își cheamă fiul pentru a-i cere părerea în privința viitoarei sale mame
vitrege. Harpagon dorește să se căsătorească cu frumoasa Marianne, fără a cunoaște că fiul
său are sentimente pentru ea. De asemenea, Harpagon a aranjat și căsătoriile copiilor săi, pe
Cleant dorește să-l căsătorească cu o văduvă bogată, iar pe Eliza cu bătrânul Anselm, care nu
dorea zestre. Chiar dacă cei doi copii nu sunt de acord cu ce hotărăște tatăl lor, acesta trece
peste fericirea copiilor săi, pentru el contând doar faptul că nu trebuie să le dea zestre.

Cleant dorește să o ia înaintea tatălui său pentru a câștiga iubirea Mariannei dar nu are
bani. Hotărăște să se împrumute de la un cămătar, care este chiar tatăl său. Astfel Cleant și
servitorul său La Flèche află ca bătrânul Harpagon are bani și lucruri valoroase pe care le dă
împrumut cu camătă. Harpagon deține o casetă cu zece mii de lei, căruia îi schimbă mereu
locul, speriat că i-ar putea fura cineva banii.

Frosina o aduce pe Marianne la Harpagon care, pentru a o impresiona, organizează o


masă pentru prieteni. Frosina află de dragostea Elizei și de cea a lui Cleant și hotărăște să îi
ajute. Astfel îl minte pe Harpagon în legătură cu preferințele Mariannei. Cleant o conduce pe
Marianne și îi face declarații de dragoste pe care le aude Harpagon. Pentru a afla adevărul de
la fiul său, Harpagon îi cere părerea despre Marianne și îi prezintă falsa dorință de a i-o da lui
de soție. Cleant îi recunoaște că o iubește iar Harpagon îi spune că a fost doar o minciună.
18
La Flèche îi fură lui Harpagon caseta cu bani iar bătrânul înnebunește și cheamă
Comisarul pentru a prinde hoțul. Jupân Jac îl minte spunându-i că l-a văzut pe Valeriu cu o
casetă și îl învinuiește pe el de furt. Luat la rost de Harpagon, Valeriu crede ca acesta a aflat
de dragostea ce el i-o poartă Elizei și se dă de gol. Bătrânul Anselm îi spune că nu vrea să stea
în calea fericirii celor doi și este gata să renunțe la această căsnicie. Valeriu, suspectat de furt,
mărturisește ca provine dintr-o familie înstărită din Neapoli care a pierit într-un naufragiu.
Auzind aceste vorbe Marianne recunoaște povestea iar cei doi află că sunt frați și că domnul
Anselm, fost don Thomas d’Alburci este tatăl lor.

Deznodământul face posibilă căsătoria dintre Eliza si Valeriu și dintre Marianne și


Cleant, domnul Anselm spunându-i lui Harpagon ca nu va cere zestre și că el se va ocupa de
toate costurile nunților, iar Harpagon își primește caseta cu bani înapoi.

Caracterizarea lui Harpagon

Harpagon este personajul principal din opera „Avarul” de Moliere. Despre trăsăturile
fizice știm numai ca are aproximativ șaizeci de ani, că este tatăl a doi copii Cleant și Elise, și
că este îndrăgostit de tânăra Marianne. Ca orice personaj clasic, eroul lui Moliere nu este creat
în raport cu societatea secolului al XVII-lea, căci existența sa este atemporala și aspațială,
guvernată doar de un viciu al tuturor timpurilor „zgârcenia”. Spre deosebire de avarii pe care
îi va zugrăvi realismul, personajul lui Molière nu alunecă însă pe panta dezumanizării totale,
păstrează o aparență de confort, chiar dacă de o simplitate ridicolă, nu își tratează copiii cu
brutalitate, iar atitudinea sa este receptată cu umor, fără monstruozitate ca alte personaje din
literatura noastră.

Avariția acestui personaj este desprinsă atât din caracterizare directă, din spusele altor
personaje cît și din caracterizare indirectă, din faptele și vorbele sale.

Se poartă nedrept cu copiii săi, voind să îi căsătorească cu oameni bătrâni pentru a nu


fi nevoit să le mai dea zestre iar cei doi se tem ca nu vor putea fi alături de persoanele iubite
din cauza avariției tatălui lor – Cleant „Și înțelegi cât sufăr că, din pricina zgârceniei tatii, mi-
e cu neputință să gust din această bucurie și să-i dau frumoasei vreo dovadă de dragostea
mea”, „îl vom părăsi amândoi și ne vom mântui astfel de tirania în care ne ține de atâta vreme
zgârcenia lui de nesuferit.”

19
La Flèche, servitorul lui Clent îl caracterizează astfel „Domnul Harpagon e cel mai
neomenos, cel mai aspru și mai nemilos om din lume. Nu există nici un serviciu, care să-
mpingă până acolo recunoștința lui ca să deschidă punga. Laudă, stimă, bunăvoință, prietenie
chiar, însă numai vorbe goale, se-nțelege, astea le găsești la dânsul cât poftești, dar când e
vorba de bani s-a isprăvit totul, are atâta oroare de cuvântul „a da”, încât niciodată nu spune
„îți dau ascultare” ci „îți împrumut ascultare”.

Avariția personajului este evidențiată în scena instruirii servitorilor. Harpagon le cere


să toarne vinul cu socoteală, să recupereze rapid toate resturile, să gătească pentru opt oaspeți,
deși vor fi zece, și să stea cu spatele la perete pentru a nu se observa găurile din hainele lor
mult prea vechi. Până la urmă Harpagon decide să se gătească doar fasole cu o ciozvârtă de
berbec gras. Zgârcenia sa este caracterizată de vechiul său servitor, care se face, cu acest
prilej, ecoul celor din jur: „Unii spun că tipăriți pe socoteala dumneavoastră calendare în care
zilele de post sunt trecute în numar îndoit și că vă siliți oamenii să le țină, ca să vă băgați în
buzunar ce v-ar costa mancarea de dulce. [...] Altul povestește că ați dat în judecată pisica
vecinului, fiindcă v-a mâncat ce-a mai rămas dintr-o friptură de berbec. [...] Sunteți râsul și
batjocura tuturor ; nu vă spun decât zgârcitul care-și mănâncă de sub unghie, scârbosul,
cămătarul. ”

De asemenea personajul se definește și prin limbaj, canalizat în sensul îngroșării


defectelor, căci replica ,,fără zestre" devine un tic, și prin vestimentația cenușie, rezistența, cu
urme evidente de uzare, semn al zgârceniei îndreptate împotriva propriei ființe.

Putem concluziona că prin dezumanizarea moderată a eroilor săi și prin zugrăvirea


moravurilor vieții de familie sau sociale, piesele lui Moliere se apropie de latura tragicului.
Comicul rămâne modul de expresie natural al autorului francez care, prin realismul
observației și prin încălcarea regulilor secolului al XVII-lea , este un spirit modern și un
arhitect al tiparelor veșnic valabile.

20
2.4 SINTEZA OPERELOR LUI MOLIERE

1654 La Jalousie Du Barbouillé , farsă într-un act în proză. Jucată la Paris, în fața regelui, la
24 octombrie 1658-Gelozia mînjitului.

1655 L’Etourdi, Ou Les Contretemps, comedie în cinci acte în versuri-Nechibzuitul sau


Boroboațele. Molière juca rolul valetului Mascarille.

1656 Dépit Amoureux, comedie în cinci acte în versuri. Jucată în 1656 la Béziers, apoi la
Paris, în decembrie 1658, în sala Petit-Bourbon-Dragoste cu toane.

1659 Les Médecin Volant , farsă într-un act, în proză- Medicul zburător.

Les Précieuses Ridicules, comedie într-un act în proză.Jucată în sala Petit-Bourbon, la


18 noiembrie 1659-Prețioasele ridicole.

1660 Sganarelle, ou Le Cocu Imaginaire , comedie într-un act , în versuri-Sganarelle sau


Încornoratul închipuit , traducere Demostene Botez.

1661 Don Garcie de Navarre , Ou Le Prince Jaloux, comedie eroică în cinci în versuri-Don
Garcia din Navara.

L’école des Maris , comedie în patru acte în versuri- Școala bărbaților.

Les Facheux ,comedie în trei acte în versuri-Pisălogii.

1662 L’école des Femmes, comedie în cinci acte, în versuri. Jucată la Palais-Royal, la 26
decembrie 1662, apoi , la 6 ianuarie 1663, la Curte – Școala Nevestelor.

1663 La Critique de L’école des Femmes, comedie într-un act în proză- Critica Școlii
Nevestelor.

L’Impromptu De Versailles, comedie într-un act , în proză- Improvizația de la


Versailles.

1664 Le Mariage Forcé , comedie într-un act, în proză. Jucată la Luvru și la Palais-Royal în
1664-Căsătorie cu de-a sila.

La Princesse D’élide, comedie-balet în cinci acte îm versuri și proză, scrisă pentru a


constitui centrul unui ansamblu festiv conceput de ducele de Saint-Aignan –Prințesa
din Elida.

21
Le Tartuffe ou L’Imposteur, comedie în cinci acte în versuri. Jucată la Versailles, la 12
mai 1664 în forma ei inițială, trei acte , la 29 noiembrie 1664, la castelul du Raincy,
lîngă Paris, în fața Prințesei Palatine și a Prințului de Condé . Jucată la Palais-Royal,
pentru marele public la 5 august 1667, apoi la 5 februarie 1669 (între timp fusese
interzisă, în urma intrigilor iezuiților și ale înaltului cler).-Tartuffe sau Impostorul.

1665 Dom Juan ou Le Festin de Pierre, comedie în cinci acte în proză. Jucată la Palais-
Royal, în 15 februarie 1665.-Don Juan sau Ospățul de piatră.

L’amour Médecin, comedie-balet în trei acte în proză. Jucată la Versailles la 15


septembrie 1665, și la Palais-Royal, la 22 septembrie 1665- Amorul medic.

1666 Le Misanthrope , comedie în cinci acte în versuri. Jucată la Palais-Royal, la 4 iunie


1666- Mizantropul.

Le Médecin Malgré Lui , comedie în trei acte în proză. Jucată la Palais-Royal, la 6


august 1666 – Doctorul fără voie.

Mélicerte, pastorală eroică în două acte în versuri.Jucată la Saint-Germain-en-Laye, la


2 decembrie 1666, în fața regelui. Deși jucată în fața înaltului, piesa a rămas de fapt
neterminată, fără deznodământ. În 1699 actorul Nicolas Guerin(fiul văduvei lui
Molière, recăsătorită) rescrie piesa în versuri și îi adaugă un al treilea act. – Melicerta.

1667 Pastorale Comique ,balet în versuri - Pastorală comică.

Le Sicilien ou L’Amour Peintre, comedie-balet într-un act în proză și versuri-


Sicilianul sau Amorul zugrav

1668 Amphitryon, comedie în trei acte, în versuri.

George Dandion ou Le Mari Confondu, comedie în trei acte, în proză- George Dandin
sau Soțul păcălit.

L’Avare , comedie în cinci acte, în proză. Jucată la Palais-Royal la 9 septembrie 1668-


Avarul.

1669 Monsieur de Pourceaugnac , comedie-balet în cinci acte în proză. Scrisă la Chambord


în septembrie și jucată la 6 octombrie 1669 ”pentru a-l distra pe rege”, reprezentată la
Paris, la Palais-Royal, la 15 noiembrie 1669. –Domnul de Pourceaugnac.

22
1670 Les Amants Magnifiques , comedie-balet în cinci acte în proză, plus șase intermezzo-
uri mimate si cântate. Amanții magnifici.

Le Bourgeois Gentilhomme, comedie-balet în cinci acte în proză. Jucată la Chambord


și la Palais-Royal în 1670. –Burghezul gentilom.

1671 Psyché, tragedie-balet, în cinci acte, în versuri (în colaborare cu P. Corneille). Jucată
la Tuileries la 17 ianuarie 1671, la Palais-Royal la 24 iulie 1671.

Les Fourberies de Scapin, comedie într-un act în proză. Jucată la Palais-Royal 24 mai
1671.-Vicleniile lui Scapin.

La Comtesse D’Escarbagnas, comedie într-un act în proză. Jucată la Saint-Germain-


en-Laye, la 2 decembrie 1671 și la Palais Royal în 1672.-Contesa de Escarbagnas,.

1672 Les Femmes Savantes, comedie în cinci acte în versuri. Jucată la Palais-Royal , la 11
martie 1672.-Femeile savante .

1673 Le Malade Imaginaire , comedie-balet în trei acte în proză, cu intermezzo-uri dansate


și cântate, în versuri. Jucată la Palais-Royal, la 10 februarie 1673. –Bolnavul închipuit.

23
CAPITOLUL III

FEȚELE LUI IANUS: COMEDIA ȘI TRAGEDIA

"Sufletul unui artist se aseamănă cu capul lui Janus din mitologie; două
fețe, una de tânăr adolescent și cealaltă de moșneag... Din nenorocire
însă, lumea - cu deosebire criticii - nu văd fețele amândouă și de
aceea judecățile pe care le rostesc sunt de obicei nedrepte. Ca să poți
spune adevărul întreg trebuie să înțelegi privilegiul frumos și trist pe
care arta slujitorilor ei îl acordă: darul de a fi totdeauna mai tineri
și mai bătrâni decât noi."
-OCTAVIAN GOGA

3.1 TRAGICUL PERSONAJELOR

Comedia clasică dă cititorului sentimentul că personajele sale sunt prinse într-o


capcană, lipsite de ajutor și ghidate de o putere enigmatică care le transformă universul într-un
ciclu nesfârșit de situații dificile, ridicole și fără de sfârșit. În comedie, spre deosebire de
tragedie, inamicul personajelor nu se mai află în cetate, ci inamicul e în om iar acest inamic
are două fețe. Cea dintâi este necesitatea ființei umane de trecut, de istorie. Această față
reprezintă o piedică pentru evoluția personajelor, adesea observăm că acțiunile personajelor se
repetă și odată cu ele și greșelile lor. Cea de-a doua față a inamicului interior depinde de
caracterul fiecărui peronaj. Această identitate nu este niciodată vizibilă, de aceea devine de
neînvins. Iată că personajele comediei duc pe tot parcursul operei conflicte interioare cu
propriile dorințe, concepții și decizii. Personajul comic, asemenea celui tragic asistă la un
ciclu al formelor de viață socială ale cărei etape sunt revolta individuală și revolta socială.

Tipologia personajelor lui Molière reflectă, în principal nobilimea, în diferitele ei


variante: provincială, caricaturizată în figura lui George Dandin, din piesa cu același titlu;
nobilimea de curte, ridiculizată în Mizantropul, ori seria de marchizi îngâmfați, inculți,
coruptibili. Apoi, lumea burghezilor foarte bogați, ca Orgon din Tartuffe sau îmbogățiți
dezumanizați de avariția lor precum Harpagon din Avarul. După care urmează burghezia
intelectuală cu diferite figuri de notari, avocați, funcționari, profesori sau medici. Molière
conturează cu genialitate și clasa țărănimii, fie ea înstărită sau avară, fie naivă sau deopotrivă
șireată; și aici întâlnim figurile valeților și servitoarelor, eroii operelor molierești.
24
Între modelele care i-au furnizat date în conturarea personajelor sale, Molière s-a
surprins și pe sine. Comediograful francez și-a construit personajele după modele vii, ancorate
în realitate. Iată că personajele sale reflectă realitatea văzută și trăită de Molière conform
propriilor sale trăiri și experiențe. Plastic avem imaginea lui Molière în portretul lui Mignard,
în bustul lui Houdon și în gravurile lui Brissart, deși acestea au fost realiazate la zece ani după
moartea dramaturgului. Conform acestora, Molière nu avea o construcție simetrică a corpului,
capul fiind mult prea mare în raport cu corpul. Era mic de înălțime, cu un trup îndesat, ceea ce
făcea ca silueta sa să fie una extrem de potrivită pentru rolurile comice. A avut o viață
mistuită de diferite probleme de sănătate, fiind pulmonar și cardiac. Astfel putem afirma că
prin bolnavii din operele sale s-a descris adesea pe sine. Sufletește, Molière a fost un om
interiorizat, care își exprima gândurile și sentimentele prin operele sale. Chiar dacă operele
sale sunt de o veselie și o energie magnifică, el era adesea trist și melancolic. În viața sa
intimă era dificil, nevrotic, de o hipersensibilitate maladivă. Toate aceste caracteristici le
întâlnim în portretele morale ale personajelor sale. Situațiile sale comice ascund revolte și
lipsuri tragice. Genialitatea sa este dată de capacitatea sa de a transforma tare și defecte
umane în situații comice, plăcute și uimitor de amuzante. Personajele sale sunt puse în situații
dificile datorită faptului că nu reușesc să își doboare defectele, moravurile, de care sunt chiar
inconștienți. Chiar dacă finalul operelor sale este unul fericit, Molière nu își scapă personajul
de metehne, lăsând loc circularității.

3.2 TRAGICUL SITUAȚIILOR

Dacă în tragedie, spectatorul este obișnuit să vadă cortina căzând pe o lovitură de


pumnal ori pe o detunătură de revolver, în comedie e uluit să constate că situația nu se rezolvă
într-un mod atât de categoric, într-un chip atât de hotărât, că violența extremă nu se exprimă
într-un act definitiv în măsură să pună capăt stării excepționale, de urgență. De prisos trece
timpul, eroii nu află altceva decât ceea ce știau de la începutul acțiunii, ori ceea ce
descoperiseră când era prea târziu. În tragedie, personajele se opun destinului și luptă forțelor
divine, în comedie, însă, personajele își acceptă soarta, își asumă faptele pe care le tratează cu
superficialitate.

Situațiile propuse de Molière au ca scop îndreptarea moravurilor. Situațiile și


întâmplările prezente în operele lui Molière sunt simple dar au ca scop evidențierea
trăsăturilor fundamentale ale personajelor. Situațiile sunt comice prin verosimil și ridicol.

25
Molière a denunțat rele din sociate și din manifestarea oamenilor dar a făcut-o cu intenția de a
contribui astfel la îndreptarea moravurilor. Snobismul, pedanteria, adorările convenționale,
nesinceritatea, înfumurarea, mistificările, toate acestea pot să dăuneze adânc, indiferent în ce
direcție s-ar manifesta, în plan profesional, artistic, social sau familial. Molière a fost
împotriva moravurilor și deciziilor care aveau să tulbure ordinea firească a unei familii.
Dramaturgul francez a protestat și împotriva celor care stau în calea iubirii și în calea fericirii.
Respingea ideea unei căsnicii silite, lipsită de sentimente sincere și curate. Astfel îi ironizează
în repetate rânduri pe bătrânii bogați și avari care își alegeau soții mult mai tinere, pe care le
împiedicau să se căsătorească cu cei pe care ele îi iubeau. Ignoranța în care Arnolphe socotea
că o poate ține pe Agnes i se părea o crimă morală. Pentru Molière principiile fundamentale
ale teatrului sunt respectul pentru natura umană și respectul rațiunii. După aceste două repere
își construiește comediograful operele. În operele molierești găsim măsură, echilibru,
moderație și simțul soluției de mijloc. Natura din oameni deține întotdeauna în ea principii în
stare să restabilească ordinea, în eventualitatea că o împrejurare sau alta ne-ar împinge în
dezordine. Strivirea sentimentelor naturale îi poate face pe oameni odioși, periculoși pentru
cei din preajma lor ca și pentru întreaga societate, factori de urâțenie morală și dezumanizare.

Molière a fost acuzat că ar fi îndemnat la cultul pasiunii. Dacă dramaturgul a subliniat


cu atâta căldură drepturile sentimentelor naturale, instinctuale, e pentru că ura artificiul,
convențiile, constrângerea de orice fel. Înainte de orice criterii capabile să ducă la constituirea
și desăvârșirea existenței noastre morale, Molière se gândea la acelea pe care le putem învăța
la școala lumii și, de ce nu, la școala teatrului.

În ceea ce privește viciile, Molière nu ne dă nicio asigurare că personajele viciate ar fi


învățat ceva din situațiile prin care au trecut sau că în sufletele lor s-ar fi produs vreo
conversiune. Harpagon, Arholphe, Tartuffe, Jourdain, și multe alte personaje , vor rămâne și
mai departe ceea ce au fost întotdeauna. Puși în fața unor împrejurări inevitabile, vor trebui să
le accepte, însă concepțiile lor vor rămâne aceleași. Harpagon acceptă căsătoriile copiilor, dar
nu pentru că ar fi recunoscut în aceasta o dreptate umană, ci pentru că în acest fel își putea
recupera averea. Arnolphe se înclină în fața faptului împlinit, dar fără să admită că a greșit.
Molière prin aceste situații stăruie în ideea că răul e durabil. Natura umană are maleabilități
dar și rezistențe. Oamenii sunt mai legați de scăderile lor decât de virtuțile spre care ar putea
să aspire. În viziunea lui Molière perfecțiunea este posibilă, însă nu dintr-o dată, nu ușor, nu
cu evenimente sau procedee din afară, ci cu transformări încete, pornind din adâncimile
conștiinței.

26
Stilul lui Molière trebuie situat și înțeles în mișcarea generală a procesului comic, nu
analizat cu criterii sistematice ori academice. Este – cum s-a spus adesea – stilul prin
excelență al comediei. Moralismul lui nu predică, ci arată și avertizează.

27
CONCLUZIE

Opera lui Molière rămâne pentru totdeauna un capitol deschis.

Principala trăsătură a dramaturgului francez este posibilitatea lui de rămâne veșnic


actual. De la început operele sale au fost abordate de marea literatură a lumii. Toate secolele
care au urmat au ținut să-ți spună asupra lor cuvântul. Unii i-au lăudat și idolatrizat comediile,
alții însă le-au criticat, afirmând că Molière a sacrificat râsul datorită formelor de eleganță.
Pentru alții operele sale nu erau destul de intelectuale și atent scrise, afirmând că găsesc
greșeli gramaticale și fonetice. Cert este că operele sale au devenit cunoscute și valoroase nu
pentru faptul că au fost ținute într-un cor de admirație monotonă, ci datorită dezbaterilor și
interpretărilor corespunzătoare.

Voltaire afirma despre Molière că a scos comedia din haos, dându-i un statut artistic și
moral. Secolul al XIX-lea îi aduce operei molierești suficient de multe laude. Goethe declara
„Molière este atât de mare, încât de câte ori îl recitesc încerc o nouă uimire.”, Stendhal
considera că Molière a pus atâta satiră în comediile sale, încât e greu ca râsul din ele să mai
poată fi un râs vesel. Balzac îl supraintitula pe Molière „legislator sublim”, datorită faptului că
în opera sa putem găsi temeiuri adevărate pentru construirea unei societăți perfecte. Opera
dramaturgului francez era văzută ca o garanție împotriva multora din viciile posibile ale
spiritului, ne previne împotriva ipocriziei, fanatismului, intoleranței. Opera lui Molière
dezvăluie răutatea și ura ce se pot ascunde în chipurile cele mai angelice și naive.

Molière cu structura lui rațională, a ținut cont de tiparele literaturii clasice, însă
operele sale conțin semnătura lui proprie. Situațiile, personajele, decorurile sunt trecute prin
cele mai adânci simțăminte ale dramaturgului. Latura sa poetică nu i-a permis să scape niciun
domeniu al sentimentului. Râsul molieresc este o îmbinare dintre semnificațiile îngândurate și
expansiunile fericirii imediate.

Fără dorința sa arzătoare de a fi actor, fără pasiunea sa imensă pentru teatru, fără
contactul de fiecare clipă cu publicul, fără experiența unei vieți tumultoase și plină de
aventură, fără criticile contemporanilor, fără lupta dusă ani la rândul pentru a-și reprezenta
operele pe scenă, opera lui Molière ar fi constituit doar o lectură plăcută, trecută rapid în
umbra rafturilor de cărți. Însă faptul că Molière a creat pentru public și scenă i-a asigurat
28
eternitatea scenică în lumina reflectoarelor. Lui Molière i se cuvine nu un cult solemn cu
ritualuri și beatitudini, ci unul simplu, real, izvorând din adevărurile vieții, din puterea operei
lui de a rămâne mereu actuală.

„ ... a iubi pe Molière înseamnă a te feri

și de falsele sclipiri ale spiritului,

și de știința pedantă;

înseamnă a iubi sănătatea și justețea minții,

la alții și la tine însuți.”

(Sainte-Beuve)

29
BIBLIOGRAFIE

1. Haig, Acterian – „Molière”, editura Ararat, anul 1995.


2. Mihail, Bulgakov – „Viața domnului de Molière”, editura Junimea, Iași, anul 1976.
3. Ovidiu, Drimba – „Istoria Teatrului Universal” , editura Vestala, București, anul 2007.
4. B. Elvin – „Teatrul și Interogația tragică” , editura pentru Literatura Universală,
Bucureți, anul 1969.
5. Molière – „Dragoste cu toane” , „Prețioasele ridicole” , editura Minerva, București, anul
1974.
6. Molière – „Avarul” , „Tartuffe” , editura MondoRo, București, anul 2013.
7. Vito, Pandolfi – „Istoria Teatrului Universal”, editura Meridiane, București, anul 1971.
8. Micaela, Slăvescu – „Texte comentate” , editura Albatros, anul 1974.
9. Costin, Tuchilă și Pușa, Roth – „Molière- filozofia râsului” , capitol din „Clasicii
dramaturgiei universale”, vol. I, Bucureşti, editura Academiei Române, anul 2010.
10. Ion Zamfirescu – „Istoria Universală a Teatrului” , editura pentru Literatura Universală,
București, anul 1968.

30
ANEXE

Molière. Portret de Mignard.

31
Scenă din La Princesse d’Elide de Molière. Reprezentată la Versailles în 1664.

Gravură de Sylvestre și Le Pautre.

32