Sunteți pe pagina 1din 9

Ioana Parvulescu - Inocentii - recenzie de carte

„Un roman despre cum se poate înota în timp și în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie
citit fără grija vârstei proprii. Și fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!” –
părerea autoarei.
Îmi doream de mult să-i citesc pe Inocentii Ioanei Pârvulescu – încă de când am aflat de
apariția cărții, dar fără să știu exact despre ce este vorba. Probabil îmi plăcea titlul și, oricum,
aveam încredere în mâna scriitoarei, pe care am mai citit-o și cu alte ocazii și a cărei scriitură
m-a bucurat atunci, ca și acum. Fie vorba între noi, nu am știut despre ce inocenți e vorba
decât în momentul în care făcusem deja rost de carte și o aveam în mână, gata de a o deschide
și de a începe lectura. Nu mi-a trebuit mult ca să mă conving că am făcut o alegere bună, încă
de la început am simțit o liniște aparte, pe măsură ce cuvintele curgeau de pe o pagină pe alta.
Inocentii Ioanei Pârvulescu exact asta sunt: niște inocenți – copiii de altadată, care acum au
devenit adulți. Vocea naratoarei este vocea unei fetițe de nici 10 ani, în care sunt transpuse
cuvintele omului mare, dar care își amintește, uneori cu lux de amănunte, copilăria frumoasă
și imposibil de recuperat.
Mi-a plăcut nespus de mult felul în care casa copilăriei celor patru eroi (Ana, Dina, Doru și
Matei) prinde viață în ochii micuței Ana (naratoarea), ba, mai mult decât atât, are un suflet
asemănător celui omenesc, peste care se lasă umbra atunci când apare durerea, care suferă, de
fapt, odată cu locuitorii ei. Cred că majoritatea celor care au avut o copilărie cel puțin
acceptabilă și sedentară, adică trăită în același loc în cea mai mare parte a timpului, simt o
conexiune aparte între ei și casele părintților lor, în care și-au trăit inocența și în care,
deopotrivă, poate și-au și pierdut-o.
Casa copilăriei este asociată cu oamenii care o locuiau și care o însuflețeau, fiecare cu rolul
său, dar și cu personalitatea sa, iar toți membrii, la un loc, clădeau imaginea de ansamblu și
dădeau culoare imobilului. Așa e și în cazul meu, poate așa este și în cazul tău. Eu, ca și
micuța Ana, nu aș putea uita niciodată senzația de bine, de cald, de liniște de acasă, senzația
de siguranță și confort sufletesc pe care le aveam când locuiam cu bunica, sentimentul de
iubire necondiționată, vizibilă, pe care îl aveam atunci când locuiam cu ei toți.
Revenind însă la firul poveștii, descoperim în cartea Ioanei Pârvulescu istoria unei familii
numeroase, care, vreme îndelungată, a locuit în aceeași casă mare, cu etaj, pe de strada
Maiakovski, din Brașov. Personajele sunt atât de frumos creionate, încât nu e deloc greu să
ajungi să le îndrăgești și să ai impresia că le cunoști personal, că le-ai mai văzut cândva în
viața asta (poate chiar în familia ta?!). Cei patru eroi despre care scriam mai sus își trăiesc
vârstele copilăriei ca la carte, într-un mod autentic, ce merită, cu adevărat, a fi povestit.
Născându-se într-o familie de intelectuali, aș spune, cu un bunic medic și o mătușă profesor
de geografie, ambii pasionați pe viață de meseriile lor, copiii simțeau constant dorința de a
cunoaște mai mult, de a ști, de a înțelege; tocmai de aceea, fie sunt fascinați atunci când cea
mai mare din gașcă, Dina, descoperă romanele de aventură și le împărtășește și celorlalți
experiența lecturii ei, fie pun tot timpul întrebări celor mari și ascultă cu atenție și interes
răspunsurile lor. Toți patru sunt preocupați de istoria familiei, ar da orice să tot asculte
poveștile de viață ale părinților și ale bunicilor, experiențe ce par aproape imposibile pentru
ei, la vârstele fragede la care se află.
Totodată, prin poveștile lor, adulții le dau (și ne dau) adevărate lecții de viață, pe care,
desigur, nu le vor înțelege pe moment, dar de care, poate, își vor aminti în timp. Deci, pe
lângă simplitatea vieții de copil, pe care o avem în prim-plan, cartea ne face martori ai unor
cugetări profunde despre viață, îndemnându-ne, subtil, la meditație.
Mai mult decât istoria unei familii, ne delectăm și cu frânturi de istorie a frumosului și
îndrăgitului Brașov sau, pur și simplu, cu descrierile minunate ale Tâmpei de vară, de toamnă,
de iarnă, ale coloraturii noilor sale veșminte, în ton cu schimbarea anotimpurilor.
Dincolo de asta, atmosfera pe care o putem intui cu ușurință este una de armonie familială, de
căldură a unui cămin – clădit cu greu de către cei mari și iubit atât de mult de cei mici – încât
aceștia din urmă se vor întoare acolo și când se vor face ei înșiși oameni mari, după cum ne
mărturisește ,,micuța Ana” spre finalul istorisirii.
Totuși, cu toată inocența ei de copil, Ana (ca și ceilalți trei tovarăși de joacă, dar și de viață)
exprimentează, la un moment dat, o suferință mai mare decât ea, pe care nu o înțelege în
totalitate la momentul respectiv; cert este că noi, ca cititori, vom avea o strângere de inimă
când vom citi despre moartea unui membru al familiei, eveniment ce lasă casa în doliu, iar
umbra de tristețe despre care vorbeam mai sus se așterne și rămâne atât timp cât i se cuvine,
atât timp cât și ceilalți membri ai familiei o poartă.
Cartea Ioanei Pârvulescu, Inocentii, nu este una greu de citit, dar abundă de emoție, iar stări
de bine, de cald, de râset ni se instalează în suflet citind-o, dar și, așa cum era de așteptat, de
nostalgie, de ușoară tristețe și regret după vremurile copilăriei noastre, pe care nici noi, nici
micuța Ana, nu le mai putem recupera nicicum – poate doar prin rememorarea lor, din când în
când.

http://www.raftulcuidei.ro/inocentii-de-ioana-parvulescu-recenzie-de-carte/
Ioana Pârvulescu - Viaţa începe vineri
Wilkins Micawber
Cu Viaţa începe vineri (Humanitas, 2009) Ioana Pârvulescu a făcut pasul de la istorie (literară,
a vieţii cotidiene şi a moravurilor) la roman. Pas însemnat, desigur, dar pe care l-au făcut, în
epoci şi împrejurări diverse, şi alţii, de la G. Călinescu/Lovinescu la Constanţa Vintilă-
Ghiţulescu. Faux pas? Rămâne să stabilească cititorii, căci de la complezenţa criticilor nu cred
că putem avea mari aşteptări.
Coloana vertebrală a romanului o constituie însemnările din jurnalul Iuliei Margulis, o tânără
bucureşteană, fiică de medic sărac, care acoperă intervalul dintre 19 şi 31 decembrie 1897.
Sunt două săptămâni bogate în evenimente, şi asta pentru că la cuvenitele pregătiri de
sărbători se adaugă o suită de evenimente senzaţionale, care se pun în mişcare odată cu
descoperirea în zona Băneasa a doi tineri bărbaţi, unul grav rănit (şi care va muri peste câteva
zile fără să fi apucat să-şi spună povestea), altul leşinat, dar aparent amnezic în mod selectiv.
Poliţia nu doarme. Conu Costache Boerescu, mai aproape de imaginea unui aristocrat decât de
cea a unui poliţai clasic, anchetează cazul şi în curând se stabileşte identitatea celor doi tineri,
Dan Kretzu (supravieţuitorul) şi vlăstarul familiei de moşieri Ochiu-Zănoagă (cel ucis). Să fi
fost un duel? În epocă asemenea confruntări nu lipseau, iar autoarea ne introduce în scandalul
la ordinea zilei provocat de duelul dintre Nicu Filipescu şi George Lahovary, soldat cu
moartea celui de al doilea. Se va contura, încetul cu încetul, o poveste destul de complicată,
cu răsturnări de situaţie, având în centrul ei o icoană de mare valoare, dispărută după afacerea
Ghenadie Petrescu, mitropolitul răsturnat din scaun.
Iulia, sigur une fille bien rangeé, citeşte Vanity Fair în original, se întreabă cum s-ar traduce
mai bine titlul în româneşte şi scrie despre tot felul de întâmplări mărunte. Nu lipseşte
consemnarea zbuciumului provocat de sentimentele pe care le are faţă de Alexandru
Livezeanu, desigur tânăr, bogat şi sfărâmător de inimi, dar şi implicat în afaceri destul de
puţin ortodoxe.
Viaţa începe vineri, ne spune titlul cărţii şi nu trebuie să luăm asta drept o observaţie polemică
la adresa cronologiei din Cartea Facerii, ci ca simplă afirmaţie ce ţine de începutul unor
însemnări care se ambiţionează să cuprindă (pars pro toto) reflecţii despre existenţă, însemnări
făcute cu naivitate bine jucată de autoare şi cu veridicitate psihologică. Bine realizate
portretele de gazetari ai vremii, dar şi schiţele de oameni mărunţi, vizitii, portari, borfaşi. O
figură specială e cea a lui Nicu, un Gavroche bucureştean maturizat de timpuriu, prieten cu
Jacques, fratele mai mic al Iuliei şi protejat de familia Margulis.
Mai greu de stabilit cât de originale sunt toate acestea într-o vreme când se fac până şi
telenovele inspirate din viaţa de pe la 1900 şi în care apar destule din tipurile umane etalate în
romanul Ioanei Pârvulescu. Acribia autoarei în reconstituirea cadrului istoric e, probabil,
punctul tare al cărţii, altfel destul de plată din punct de vedere tehnic. Nu că n-ar mai da şi d-
sa rateuri. Bunăoară într-un loc ni se vorbeşte de Parcul Carol (suntem la 1897!). Ce contează
că parcul a fost amenajat abia în 1900... admiratorii cărţii vor spune că e o simplă licenţă, cei
cărora cartea le-a plăcut mai puţin, că e o inadvertenţă de neiertat.
http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/2010/08/ioana-parvulescu-viata-incepe-vineri.html
Viitorul începe luni
Viitorul începe luni este continuarea romanului Viaţa începe vineri şi, din acest motiv, nu
poate fi chiar o surpriză pentru cititor, cu atât mai mult cu cât n-aş recomanda să fie citit
înainte de anteriorul roman al Ioanei Pârvulescu.
Naraţiunea se bazează corect pe ceea ce scriitoarea a construit deja în Viaţa începe vineri,
personajele şi întâmplările neavând coerenţă văzute independent, doar în contextul acestei
ultime cărţi. Deşi există rânduri pentru împrospătarea memoriei, nu de puţine ori am revenit la
primul roman pentru a fi pe deplin lămurită cine ce făcea şi la ce momente din trecut se
raportează personajele.
Din nou finalul secolului XIX şi o plimbare prin Bucureştiul acelor vremuri într-o săptămână
plină de intrigi poliţiste, amoroase şi politice, întâmplări cruciale cum ar fi tentativa de
asasinat asupra regelui, dezbateri despre dezavantajele corsetului pentru corpul femeii,
grupările socialiste şi alte asemenea.
Surpriza şi noutatea pe care o oferă Viitorul începe luni este călătoria Iuliei în viitor, în acelaşi
viitor din care Dan Creţu aterizase în secolul XIX în Viaţa începe vineri. Incursiunea în viitor
este, evident, prilej de uimire, chiar şoc, pentru personaj, dar şi de descriere ironică şi
detaşată, foarte reuşită a prezentului în care trăim. Recunosc că aş fi apreciat mai multă atenţie
pe acest viitor, dar mă gândesc că, poate, ne aşteaptă încă un roman, de data aceasta
concentrat pe viitor, pe care l-aş vedea ca pe o continuare nu doar firească, ci şi necesară.
Povestea este relatată la persoana III-a, dar şi la persoana I şi-mi place să cred că personajele
care se destăinuie nu sunt alese întâmplător, dar nu dezvălui mai multe. Am găsit finalul cam
abrupt şi, poate, şi de aici mi-a trecut prin minte ideea unei continuări.
Nu este un must read, dar Ioana Pârvulescu povesteşte într-un fel de nu te poţi dezlipi de carte
odată ce-ai început-o, împrumută fiecărui personaj şi fiecărei întâmplări exact tonul potrivit,
alternează capitolele în cea mai bună succesiune pentru ca povestea să curgă şi să vrei să afli
mai multe.
Am observat şi eu că oamenii îi iubesc mai mult pe cei cărora le-au făcut ei un bine decât pe
cei care le-au făcut lor bine. Cei dintâi îi fac să se simtă creditori, ceilalţi îi fac să se simtă
datori, şi nimănui nu-i plac datoriile. Numai oamenii cu o inimă foarte inteligentă îi pot iubi
cu adevărat pe cei cărora le sunt datori.
Era prea tânără ca să ştie că vorbele nerostite sunt mult mai greu de purtat în viaţă decât cele
rostite. Şi nu avea cum să priceapă că atunci când ai ceva de oferit şi nu e nimeni să ţi-l
primească eşti dat afară din viaţă pe uşa din dos. Că mândria, după ce a fost lovită, te arde
îndelung, ca o flacără.
În ultima lună m-am întrebat adesea care e băutura magică, elixirul despre care se spune în
cărţi că leagă inimile dintr-odată şi atât de puternic, că nimic în lume nu le mai dezleagă. Şi,
din presupunere în presupunere, am ajuns la încheierea că elixirul cel mai primejdios este
confidenţa, mărturisirea. Chiar criminalul cel mai sângeros care-şi povesteşte cuiva fapta, fără
să ascundă cel mai mic detaliu, se salvează. Oricât ţi-ar fi de neplăcut un om, când are cu tine
o discuţie de taină în care-şi spune cu sinceritate povestea, te-a cucerit, pentru că te-a luat
părtaş, te-a făcut să intri în soarta lui ca într-o casă în care el e gazda cea mai primitoare. Şi
după ce-ai fost musafir în destinul cuiva e aproape cu neputinţă să- judeci.
Timpul îşi închisese ochii. Şi sunt sigură acum că numai când timpul se îndură să-şi închidă
ochii putem să fim fericiţi.
http://www.evantaiulmemoriei.ro/2013/01/viitorul-incepe-luni-ioana-parvulescu.html
Cartea întrebărilor – Ioana Pârvulescu
CRISTINA STAN
Recomandarea noastră de început de an este cea mai recentă carte a Ioanei Pârvulescu.
Despre literatură, cu bucurie– ne promite autoarea în prefaţă. Într-adevăr, aceasta explorează
universul literar, însă dintr-o perspectivă inedită: a cititorului obişnuit (nu a specialistului)
înzestrat totuşi cu ceva spirit critic. Curiozităţi atât din literatura română, cât şi din cea
universală sunt puse sub semnul întrebării într-o serie de scrisori adresate nu doar persoanelor
din mediul cultural românesc, ci şi cititorului. Acesta este îndemnat să îşi chestioneze felul în
care receptează cărţile, scriitorii, şi să îşi formeze o opinie despre diversele chestiuni literare
puse sub lupă.
Mare iubitoare de literatură română, autoarea relevă în epistolele din începutul cărţii aspecte
necunoscute privind viaţa şi opera intelectualilor şi scriitorilor români precum Maiorescu,
Slavici, Caragiale, Ispirescu, Macedonski, Bacovia, Sebastian. La întrebarea dacă mai există
şi astăzi un Maiorescu, o personalitate cu „gust rafinat, simţire dreaptă, vedere limpede şi
extraordinară agerime”, se pune de exemplu problema existenţei seninătăţii de mai multe
tipuri, nu doar critică, ci şi etică şi politică, la criticii contemporani. Caragiale pare să fi avut o
anumită înclinaţie spre poezie şi ceva în comun cu simboliştii pe care îi detesta. Plumbul lui
Bacovia s-a putea foarte bine să nu aibă nici o legătură cu sentimentul de spleen şi angoasă…
Cartea pune pe acelaşi plan literatura şi viaţa de toate zilele într-un mod unic. Maturitatea
scriitorilor, cărţile de raftul doi, misoginismul interbelicilor, gusturile literare diferite, sau
puterea de consolare a cărţilor sunt doar câteva dintre zonele atent cercetate ale literaturii
unde viaţa pulsează cu tot cu bine, cu rău şi experienţe formatoare.
Cartea întrebărilor este originală nu doar prin stuctura ce înlesneşte actul lecturii, cât mai ales
prin subiectele şi modalitatea lor de abordare. A vorbi despre literatură lejer, cu dragoste,
având în vedere lucruri nediscutate înainte îndeajuns sau punându-le într-o altă lumină devine
în cartea Ioanei Pârvulescu un festin literar. Un rendez-vous intelectual în care autoarea şi
cititorul par a se întâlni ca doi prieteni la o cafea ca să despice în patru fascinantele fire ale
literaturii şi eternele sale legături cu viaţa.
https://azicitesc.com/cartea-intrebarilor-ioana-parvulescu/
Ioana Pârvulescu, În ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale
Îmi pare rău că am citit abia acum această cărţulie apărută în 2007 . Este uimitor cât de
limpede şi de frumos poate fi schiţat universul caragialesc, în pagini relativ puţine, într-un
limbaj pe măsura tuturor, familiar şi cald, de un umor discret, astfel încât e imposibil să nu te
atragă de la bun început. Fără introduceri inutile, fără emfaza intenţiilor mari sau a metodelor
experte de abordare. Un eseu -fluviu mai degrabă decât un studiu restrictiv. Se intră direct şi
natural în pâine, cum se zice. Ioana Pârvulescu ştie să traseze cu precizie şi fineţe acele linii
esenţiale care stau la baza construcţiei unui tablou social, adică un spaţiu citadin pestriţ, plin
ochi de funcţionari mărunţi, politicieni versaţi, dame cochete, mame ratate şi copii răsfăţaţi,
cu toţii multiplicări ale aceluiaşi model: Mitică. Aglomerarea asta de oameni trădează,
bineînţeles, marea fobie a lui Caragiale: teama de singurătate, de izolare, de reflecţie. De
aceea, personajele îşi topesc amprenta în spaţii publice (berării, prăvălii, tramvai, tramcar,
străzi, uliţe de mahala) sau în tot soiul de vizite de complezenţă.
Odată stabilit ansamblul tabloului, se trece la detalii, la nucleele relevante pentru lumea lui
Caragiale -cosmologie literară raportată tot la cifra şapte!- şi, implicit, pentru stilul său
inconfundabil. Amintesc doar trei dintre ele: moftul, comédia şi gazeta, fiecare tratat succint
în capitol distinct. Bineînţeles că primul element de bază pentru popularea acestei lumi, pusă
sub semnul râsului şi al jumătăţilor de măsură, este Mitică însuşi, nume generic pentru un
personaj atât de cunoscut, dar în mod paradoxal inconsistent, fără individualitate, urmărit în
permanenţă de o dedublare a sa, astfel încât nu mai ştii care este originalul şi care copia: Ghiţă
Niţescu şi Niţă Ghiţescu, George Marinescu şi Marin Georgescu. Cum reuşeşte acest Mitică,
tipul omului obişnuit, superficial, să supravieţuiască, totuşi, în galeria personajelor literare
complexe? Tot prin paradox. Prin existenţa lui periferică, prin… spectrul său, prin umbră. Aş
zice că în maniera picturilor lui Chirico, în care prezenţa reală este a umbrei, nu a purtătorului
ei, de multe ori invizibil. “Îl zărim pretutindeni în lumea de azi, deşi nu e decât un ecou din
cosmosul literar.”.
Familia şi societatea suferă şi ele de aceeaşi inconsistenţă. Copilul ingenuu, tatăl ca stâlp al
familiei şi tinereţea avântată, presupus reformatoare nu sunt altceva decât pseudomituri
urbane care se topesc rapid sub privirea rece a autorului, observator al lumii din loja
obiectivităţii, a detaşării ironice.toulouse lautrec, la loge La nivel macrosocial, tinerii nu au
nicio însemnătate, este o lume creată după model gerontocratic, în care experienţa îndelungată
a compromisurilor morale şi politice, a potlogăriilor de tot soiul impune modelul alianţei din
interes, al amiciţiei călduţe şi confortabile.
O altă caracteristică a lumii superficiale a lui Mitică, surprinsă în capitolul Lumea ca o gazetă
este efemerida, evenimentul trecător, înscris în senzaţional. “Orizontul filozofic al bărbaţilor
din lumea lui Caragiale este marginea filei de gazetă, de aici specificul lor: preocuparea
pentru imediat.” Tot ceea ce discută personajele sunt ştiri, evenimente de mâna a doua iar
spaţiul privat -acel între patru ochi- este împins cu forţa în arena indiscretă a spaţiului public -
în ochii tuturor- prin colportare şi trâmbiţare melodramatică.
Ultimul capitol, Tatăl şi fiii, pune faţă în faţă cele două universuri: caragialesc şi matein. Deşi
par total opuse, ele se completează dialectic precum ziua şi noaptea. În timp ce caragialescul
este diurn, zgomotos, carnavalesc, familiar, public, umplut de indivizi mediocri, stilul matein
reprezintă o contrazicere a stilului tatălui: nocturn, cu impulsiuni demonice, cu luciuri
decrepite şi personaje misterioase, bântuind periferic unghere ascunse atât ale oraşului, cât şi
ale propriului destin.
Îmi place extraordinar de mult că autoarea rezistă tentaţiei de a face paradă de erudiţie, de
note de subsol, de liste bibliografice interminabile doar pentru a arăta că e un specialist cu
acte în regulă. Felul în care s-a epurat fraza, transparenţa conciziei şi a exprimării axiomatice
dovedesc rafinamentul autentic, adică un obicei de a întoarce subtil cuvintele din condei
intrat de mult în sânge. Spre deosebire de alţii, care se laudă cu volumele lor rare, frumos
legate, ediţii princeps sau colecţii rare, Ioana Pârvulescu m-a cucerit definitiv prin volumul
său de Caragiale ferfeniţit, mai întotdeauna la purtător, plin de însemnările personale care au
ajutat-o să îşi ordoneze materialul pentru această scurtă proză eseistică, o frumoasă „comedie
umană” esenţializată, stilizată, în format de buzunar, care te lămureşte şi te lecuieşte de toate
clişeele tembele dobândite de-a valma în şcoală.
postat de Teodora Coman
https://insemnaridinsubterana.wordpress.com/2009/08/01/ioana-parvulescu-in-tara-miticilor-
de-sapte-ori-caragiale/