Sunteți pe pagina 1din 22

Sociologie medicala.

Capitolul III: Sociologie medicala

1. Introducere in sociologia medicala

Sociologia medicala este o disciplina relativ recenta nascuta din necesitatile sociale impuse
de sec XX. Aparuta initial doar ca preocupare in cadrul sociologiei generale, sociologia medicala a
devenit ulterior o disciplina de sine statatoare datorita faptului ca ea putea raspunde la numeroase
probleme de natura medicala.

In opinia lul Jean –Claude Guynot, sociologia medicala are 3 obiective principale:

- obiectivul medical- sociologia este o disciplina anexa care completeaza cunostintele


medicilor in medicina; sociologia sprijina medicina in detectarea mecanismelor sociale responsabile
de mentinerea sanatatii;
- obiectivul economic- sociologia medicala isi propune realizarea unor cercetari pentru
deternminarea costurilor ingrijirilor medicale, consumul de medicamente si cheltuielile pentru
sanatate;
- obiectivul sociologic- prin analiza problemelor de sanatate este vizata cunoasterea societatii.

Sociologia medicala este o sociologie de ramura care studiaza sanatatea si boala ca experiente
umane, institutiile sociale din domeniul medical, natura profesiei medicale si relatiile medic-pacient.

Pentru a avea o conceptie cat mai clara despre rolul si scopul sociologiei medicale, este necesar a
trasa cateva diferente de concepte si ramuri inrudite ale acestei discipline.

1. Medicina sociala( igiena sociala)-ramura a stiintei medicale care are ca obiect de studio
optimizarea actiunilor cu character profilactic de masa, evaluarea necesitatilor de ocrotire a
sanatatii, determinarea unor masuri de imbunatatire a retelei medicale ; se ocupa de analiza
statistica a morbiditatii.
2. Sociologia in medicina- Robert Strauss este cel care impune distinctia intre sociologia
medicala si sociologia in medicina; se ocupa cu structura organizatorica, relatiile dintre roluri,
sistemul de valori al profesiei medicale; presupune intergrarea conceptelor si tehnicilor
sociologice si aplicarea lor in medicina; utilizeaza sociologii ca si colaboratori ao medicinei
in problemele medicale.
3. Sociologia sanatatii si a bolii- studiaza aspectele socio-economice ale sanatatii, boala ca
problema sociala, initirea de politici sociale in domeniul sanatatii.

Printre fondatorii sociologiei medicale se numara Emile Durkheim si Talcott Parsons.


Emile Durkheim prin lucrarea Sinuciderea, analizeaza o problema cu conotatii medicale din
perspectiva sociala. El pune fenomenul sinuciderii in relatie cu integrarea si coeziunea sociala.
Talcott Parsons califica boala ca si comportament deviant, iar sanatatea ca un comportament
normal.
Cauzele sociale ale dezvoltarii sociologiei medicale ca stiinta au fost:

- recunoasterea importantei factorilor sociali in etiologia bolilor cum ar fi:calitatea relatiilor


individului, calitatea mediului de viata;
- aparitia spitalului modern- spitalul devine o institutie complexa si puternica, cu mijloace
eficace de diagnostic si tratament si in acelasi timp un “centru de inovatie”;
- medicalizarea societatii- tipurile de patologii cu care se confrunta oamenii au devenit tot mai
numeroase si mai variate prin introducerea unor manifestari ce se afla la limita dintre sanatate si
boala;
- stressul, oboseala si starile psihice cu tenta depresiva si alte manifestari au ajuns sa fie
considerate si tratate ca boli;
- modelul medical este aplicat si la probleme cum ar fi: drogurile, homosexualitatea, devianta,
alcoolismul, tabagismul si multe altele;
- implementarea unor noi servicii medicale si cresterea numarului de medici, elaborarea unor
legi privind protectia populatiei, precum si analizarea unor probleme cu conotatii juridice si etice
cum ari fi: transplantul de organe, clonarea, fecundarea in vitro, etc.;
- trecerea de la medicina practicata in mod privat la cea practicata in echipe si institutionalizata;
- schimbarea profilului demografic al populatiei; cresterea procentului de varstnici, prelungirea
duratei de viata;
- schimbarea modului de finantare in medicina;
- schimbarea rolului traditional al medicilor prin specializarea lor tot mai mare.
Influenta socialului asupra sanatatii

Socialul influenteaza sanatatea prin mai multe modalitati:

1. calitatea igienei publice-calitatea apei potabile, a aerului, canalizarea;


2. stilul de viata-aspectele legate de dieta, modul de alimentatie este supus “modei” si poate fi
modificat prin educatie;
3. planningul familial- familiile in care se practica contraceptia au un numar mai scazut de
membri, ceea ce presupune o mai buna ingrijire a copiilor si o stare de sanatatea mai buna a
femeilor;
4. conditiile de locuire- spatiul existent, iluminarea, aerisirea, igiena locuintei;
5. conditiile de munca si statutul ocupational- programul de lucru, stress-ul occupational,
posibilitatea unor accidente la locul de munca.

2. Aspecte sociale ale sanatatii si bolii


Conceptiile despre sanatate si boala au variat foarte mult de-a lungul timpului in functie de
mentalitatea epocilor. Reprezentarile despre boala si sanatate precum si modul de raportare la acestea
au fost influentate de conceptii religioase, de gradul de dezvoltare a stiintelor, de superstitii sau
prejudecati, dar si de fenomenele sociale de amploare ce au adus schimbari majore in modul de
intelegere al lumii.

Exista 4 mari stadii de dezvoltare a medicinei si prin ea, a conceptiilor despre sanatate si boala.
Primul stadiu este cel al medicinei prestiintifice ce cuprinde:
1. medicina primitiva- desi se considera ca bazele actului medical au fost puse cu 2500 de ani
in urma de catre Hippocrate, preocupari pentru integritatea corpului au existat intotdeauna;
incercarea omului de a intelege si de a se lupa cu boala se concretizeaza in reactia magica;
magia, religia si medicina se impleteau in cadrul acestui stadium; boala era declansata mai
ales de moralitatea indoielnica a indivizilor unui popor-se considera ca incalcarea tabuurilor
si a normelor sociale era cauza principala pentru declansarea bolilor si a starilor de
infirmitate.; tratamentul aplicat era unul magic cu functie cathartica si de vindecare;
boala era extrem de integrată in contextul social, iar rolul medicului era jucat de șaman sau de
vraci; cea mai mare parte a vindecarilor se bazau pe efectul placebo datorita faptului ca
tratamentul lua forma unui adevarat spectacol; vraciul era ales din randul celor cu dizabilitati
fizice sau psihice deoarece se considera ca el este un intermediar intre zeu si om.

2. medicina antica- si ea acorda un rol important factorilor sociali in declansarea unei boli;
acum castiga teren ideea de natural; se dadea o mare importanta dietei, stilului de viata si
culturii fizice; medical avea rolul nu numai de a vindeca boala ci si de a cerceta conditiile in
care a aparut aceasta; medicina antica aduce reactia confesionala ce presupune caldura
umana, sprijinul moral acordat pacientului, incurajarea; Paracelsus spunea ca iubirea este
unul dintre cele 4 fundamente ale medicinei; sanatatea este data de echilibrul fiziologic(
distribuirea echilibrata a celor 4 umori din organism: sange, flegma, bila galbena si bila
neagra);
3. medicina Evului Mediu- conceptia Evului Mediu cu privire la boala este aceea ca ea este o
pedepasa data de Dumnezeu pentru pacatele omului; tratamentul se rezuma la acte de
purificare( spovedanie, flagelare, post); epoca Evului Mediu se caracterizeaza prin
obscurantism si de aceea nici nu se incerca a cauta cauzele care produc bolile umane; Biserica
interzicea cu desavarsire cercetarea medicala, astfel ca progresul medical stagneaza;
precaritatea masurilor de igiena si prevenire a bolilor au condos la explicarea marilor
epidemii din epoca ce au decimat populatia Europei de nenumarate ori; spitalul ia forma
azilului(lazaretului), acesta fiind mai degraba o institutie de izolare a bolnavilor decat de
tratare a lor; apare reactia religioasa cu privire la boala; boala era considerata a fi rezultatul
posesiunii corpului uman de un spirit malefic si in consecinta tratamentul presupunea
exorcizarea.

Cel de-al 2-lea stadiu al medicinei este concretizat in aparitia medicinei stiintifice. Se
realizeaza un progres urias prin abordarea rationala, pozitiva si stiintifica a bolii.Acum se produce
reactia stiintifica a bolii ce nu mai este o pedeapsa a zeilor, ci un fenomen care poate fi inteles si
explicat pe cale stiintifica.

1. Sanatatea poate fi definita prin prisma a 3 dimensiuni: biologica, psihologica si sociala.


Din punct de vedere biologic, sanatatea reprezinta o anumita stare de functionare a celuleor,
tesuturilor, organelor, care realizeza continuitatea bilogica si armonia organelor in raport cu mediul.
Din punct de vedere psihologic, sanatatea este o stare in care individual se simte in perfecta armonie
cu mediul; capacitatea organismului de a realiza diferite activitati in scopul adaptarii la mediu. Din
punct de vedere social, sanatatea este acea stare a organismului in care capacitatile individuale sunt
optime pentru ca persoana sa-si indeplineasca adecvat rolurile sociale.

Definitia oficiala a O.M.S. ( Organizatia Mondiala a Sanatatii) considera sanatatea ca


fiind “ starea de completa bunastare fizica, mentala si sociala, care nu se reduce doar la
absenta bolii sau a infirmitatii; atat boala cat si sanatatea au dimensiuni ce nu tin doar de
biologic.”

Aceasta definitie pleaca de la conceptia holista a sanatatii care se referea la recunoasterea


interrelationarii intre factorii fizici, psihologici si spirituali sau de mediu care contribuie la calitatea
vietii unei persoane. Sanatatea nu este doar o stare ci si un mod de viata, prin care fiecare aspect al
fiintei se interrelatioaneaza armonios.

2. Boala este definita si inteleasa tot dintr-o tripla perspectiva: biologica, psihologica si sociala.

Dupa studiile lui Malinowski, boala este o experienta emotionala si existentiala de o asemenea
magnitudine incat omul gaseste dificil sa gandeasca despre boala lui in termeni care sa nu implice
aspecte metafizice si morale, chiar daca societatea nu-l incurajeaza in aceasta directie.

 Boala si societatea

Efectele produse de boala intr-o societate anume depinde de tipul societatii respective. De exemplu,
in societatea primitiva, boala insemna pedeapsa, dar si mantuire si ea producea coeziunea membrilor
comunitatii si facilita exercitarea controlului social.

La greci, omul ideal era o fiinta armonioasa, echilibrata, doar boala il putea transforma intr-o fiinta
imperfecta asupra careia s-a abataut un blestem.

Crestinatatea va aduce o mare schimbare in ceea ce priveste atitudinea oamenilor cu privire la boala.
Boala era, prin excelenta, o pedeapsa pentru viata dezordonata.

a) Raportul boala-economie este evidentiat, in primul rand, prin aparitia bolilor profesionale.
Prima atestare a acestor boli are loc inca din antichitate, iar prima lucrare ce trateaza in mod
sistematic aceste boli, apare in jurul anului 1700, o data cu industrializarea. Multe ocupatii de care
societatea are nevoie sunt daunatoare sanatatii chiar si in cele mai bune conditii de igiena la locul de
munca. Incidenta bolii este mult influentata de factorii economici: conditii de locuire, calitatea
hranei, accesul la serviciile medicale. Boala si saracia formeaza un cerc vicios care se adanceste
progresiv.

b) Raportul boala-stiinta-dezvoltarea stiintei medicale s-a produs intr-un ritm lent pentru ca a
depins de dezvoltarea celorlalte stiinte. Progresele medicale au la baza descoperirile din domeniul
anataomiei. Primele descoperiri in domeniul anatomiei umane au avut loc in renastere, pana atunci
fiind prohibita autopsierea corpurilor umane.

c) Raportul boala-religie- oamenii primitivi percepeau mediul inconjurator ca fiind guvernat de


forte misterioase. Pentru a supravietui ei trebuiaiu sa se supuna unor serii de rituri si regului sociale.
Boala putea fi explicate prin magie. In medicina babiloniana se considera ca bolile sunt provocate de
zei, iar sarcina medicului-preot era de a interpreta intentiile zeului.
 Boala si cultura

Boala este interpretata diferit in culturi diferite. Desi boala, modificarea patologica propriu-zisa este
universala, exista totusi o multitudine de boli ce apar doar in anumite culture. Aceste boli sunt
denumite “tulburari etnice”, specifice unei etnii, cum ar fi “amocul”, o boala psihica din Malayezia,
ce se manifesta printr-o furie puternica ce degenereaza in crima, sau “tarantismul”, o criza
asemanatoare cu isteria, care apare pe un fond muzical si in anumite conditii la femeile din sudul
Italiei si din Sicilia.

Diferentele culturale in modelarea sanatatii si a bolii nu se remarca doar la nivel de culturi ci si in


cadrul aceleasi culturi. Au fost avansate 3 ipoteze in explicarea modului in care statusurile prescrise
sau dobandite influenteaza starea de sanatate:

1. segmentele sociale mai supuse stress-ului se remarca printr-o sanatate mai precara a
membrilor;
2. starea de sanatate este cea care determina apartenenta la anumite grupuri sociale si nu invers;
3. mobilitatea sociala este stresanta si solicitanta in sine si din acest motiv ii supune pe cei
“mobili” la riscuri mai mari de boala.

 Boala si civilizatia

Cauzalitatea oricarei forme de patologie umana se stabileste in functie de 2 factori: zestrea genetica a
individului ce poate induce boala si mediul fizic si social in care traieste.

Relatia dintre boala si civilizatie este una extreme de complexa. Orice element ce intervine in viata
individului influenteaza predispozitia sa la boala si atitudinea sa vis-a vis de aceasta.

Konrad Lorenz in eseul “Cele 8 pacate capitale ale omenirii civilizate” considera ca cele
o mari dezavantaje aduse omenirii sunt:

1. – suprapopularea planetei;
2. – pustiirea spatiului vital;
3. –competitia interumana;
4. –moartea simturilor;
5. – decaderea genetica;
6. – sfaramarea traditiei;
7. – fenomenul de indoctrinare;
8. – inventarea armelor nucleare.

 Semnificatii simbolice ale bolii

Boala are pentru fiecare dintre noi o anumikta semnificatie care priveste cauza, evolutia sau
deznodamantul ei.

Capitalismul era asemanat cu tuberculoza. Homo economicus al sec XIX are comportamente ce tin de
consumul excesiv si lipsa de vitalitate. Capitalismul avansat al sec XX va imprumuta metafora
cancerului cu referire la expansiunea doctrinei. Metafora cancerului devine deosebit de fertile in idea
orasului ca spatiu al decadentei, al prabusirii.

Kant spunea despre pasiuni ca sunt asemenea cancerului, adica incurabile.

Schopenhauer considera boala ca fiind un produs al vointei.

Machiavelli in “Principele” face o comparatie intre arta guvernarii si arta terapeutica,


elemental comun celor doua fiind preventia.

Sifilisul a fost asociat intotdeauna cu viciul, iar sanatatea este incununarea virtutilor.

Sub aspect social, boala are drept consecinte pierderea rolurilor obisnuite, a unor gratificatii si a unor
moduri de comportament adaptive. Consecintele starii de boala depasesc disfunctiile biologice si
psihologice, afectand intreaga viata sociala a persoanei.
Ca situatie de “impas existential” (Iamandescu, 1977), boala antreneaza o serie de servituti si
restrictii, modificand modul de viata al individului.

Boala si devianta. Teoriile lui David Mechanic si Talcott Parsons

Devianta este un tip de comportament orientate contra ordinii stabilite si inacceptabil intr-o
comunintate sau cultura; un comportament care se opune celui conventional; orice batare de la regulile
de convietuire si imperativele de ordine ale unei forme de viata colectiva.

Boala a fost considerate ca o deviere a organismului de la starea normala, dar si o deviere de la


normele culturale stabilite cu privire la notiunea de sanatate.

Termenul de “deviere” a fost folosit de David Mechanic cu referire la bolile fizice si psihice. El
considera ca toate persoanele cu comportament deviant sunt bolnave. Treptat, acest termen a fost
inlocuit cu cel de delincventa. Mechanic a subliniat faptul ca intreaga conduita a bolnavului trebuie
privita ca fiind determinata de reteaua sociala in care este angajat individul decat rolurile sociale ale
acestuia. A diferentiat notiunea de suferinta ca fenomen subiectiv de cel de boala ca fenomen obiectiv
din punct de vedere biologic.

Suferinta are o dimensiune individuala si una sociala. Dimensiunea individuala se refera la faptul ca
fiecare om inceraca sa aprecieze pentru sine sensul si semnificatia simptomelor pe care le percepe.
Dimensiunea sociala subliniaza idea ca suferinta devine boala si are implicatii si asupra grupurilor din
care face parte bolnavul; boala este validate sau legitimate social prin scutirea individului de la
responsabilitatule sale normale.

Asumarea rolului de bolnav sau pacient are loc printr-un proces de evaluare si negociere
intre individ si grupul din care face parte, constand din urmatoarele etape:

- vizibilitatea si recunoasterea simptomelor;


- gravitatea simptomelor;
- efectul lor asupra activitatilor familiale, profesionale;
- frecventa aparitiei, recurentei si persistenta simptomelor;
- nivelul de informare, cunoastere si gradul de intelegere a evolutiei bolii;
- interpretarile alternative care pot fi atribuite simptomelor;
- manifestarea unor tendinte specifice ale bolnavului;
- disponibilitatea resurselor de tratament.

Nu toate persoanele percep suferinta ca boala si nu toti isi asuma rolul de bolnav chiar daca resimt
anumite simptome.

Talcott Parsons- Boala ca devianta

Parsons defineste boala ca fiind o conduita devianta si sanatatea o conduita conformista. Conceptia
lui despre boala esre, de fapt, o reluare a teoriei organiciste conform careia sistemul social
functioneaza in mod analog cu organismul uman, fiecare dintre functiile sale asigurand mentinerea si
adaptarea intregului.

Sanatatea este o necessitate functionala a sistemului social si orice societate manifesta un interes
primordial pentru mentinerea acesteia. Capacitatile functionale ale indivizilor sunt appreciate in functie
de standarde sau repere normative. Incapacitatea de a corespunde cu aceste standarde este “tradusa”
prin boala. Boala, conchide Parsons, este singura forma de devianta legitima, acceptata de societate;
boala nu poate fi controlata de om, acesta fiind scutit de responsabilitatile cotidiene.

Imbolnavirea intre devianta si stigmat

Un numar de afectiuni sunt considerate de catre marea populatie ca fiind stigmate sociale (surzii,
tuberculosii, cei infectati cu BTS, SIDA). In SUA, homosexualii au fost stigmatizati din cauza
numeroaselor cazuri de SIDA din randul acestora.

Stigmat – orice atribut sau semn fizic, social, care devalorizeaza identitatea unui actor social pana
acolo incat el nu mai poate beneficia de intreaga acceptare a societatii.

Termenul de stigmat este folosit cu referire la orice conditie, atribut sau particularitate care marcheaza
un individ ca inaaceptabil, inferior cultural sau exclus.

O consecinta negativa a “etichetarii” este aceea ca statutul deviant al unei persoane devine statut
dominant.

Exista 2 tipuri de devianta:

- devianta primara – modul in care apare comportamentul deviant;


- devianta secundara- modul in care oamenilor li s-a atribuit un statut deviant si consecintele
negative ale acestor atribuiri.

3. Rolurile sociale in relatia terapeutica


A). Statusul social al medicului

Medicul fiind elemental cheie in cadrul sistemului sanitary, are un status deosebit si in cultura
extramedicala fiind considerat prototipul profesionistului prin excelenta.

Medicii se diferentiaza de alti profesionisti prin faptul ca doar lor le este recunoscut monopolul
propriei activitati( ei dewtermina continuturile studiilor medicale, formuleaza regulile codului
deontologic si depind de propriile organizatii- Ordinul Medicilor). Controlul care se exercita asupra
lor este un autocontrol.

Statusul medicului este asociat cu valori precum:putere, cunoastere, devotement, eroism, putere de
sacrificiu.

Medicina curativa s-a impartit in 2 tabere:

- cea a omnipracticienilor- medicii de familie, medicii generalisti;


- specialistilor.

Rolul social al medicului

Parsons defineste rolul social al medicului prin 5 elemente:

- competenta tehnica- asimilarea si consolidarea cunostintelor se realizeaza si dupa terminarea


facultatii; competenta este aprobata prin examene si concursuri;
- universalism- medical nu poate refuza bolnavul dupa criterii arbitrare(pozitie sociala, sex,
rasa, religie, etnie);
- specificitatea functionala- medical este specialist intr-un domeniu bine precizat;dreptul
medicului asupra unei persoane nu trebuie sa depaseasca limitele domeniului medical;
- neutralitatea afectiva- medical nu judeca si nu condamna pacientul pentru actele sale ( daca
nu au legatura cu tratamentul prescris), nu-si pedepseste bolnavul si nu admite sa devina intim cu
acesta; neutralitatea ii asigura medicului obiectivitatea in raport cu pacientul;
- orientarea spre colectivitate- inainte de toate, medicul este preocupat de bunastarea
pacientului; ideologia medicului pune accent pe devotament fata de colectivitate, considerand ca in
medicina profitul este cel mai putin cautat.

B). Rolul social al bolnavului

Rolul de bolnav ( cu caracter temporar sau permanent) este definit de Parsons prin 4 trasaturi:

1. degrevarea de sarcini si responsabilitati;


2. bolnavul nu se poate insanatosi printr-un act de vointa proprie, de aceea el nu este facut
responsabil pentru incapacitatea sa;
3. boala trebuie considerata ca indezirabila si bolnavul trebuise sa doreasca insanatosirea sa;
4. bolnavul are obligatia sa coopereze cu cei care raspund de sanatatea sa.
Numai prin respectarea acestor obligatii, caracterul de devianta al bolii este anulat, iar starea
bolnavului este una legitima.

Tipul de rol al bolnavului depinde de mai multi factori:

a- felul bolii;
b- gravitatea bolii;
c- cronicizarea bolii;
d- genul de tratament:ambulator, stationar, spitalicesc.

Medicul trebuie sa pastreze un echilibru intre a ajuta bolnavul si a-l refuza. Il ajuta pe bolnav in
relatia terapeutica pentru a-si depasi starea de dependenta cauzata de boala si il refuza atunci cand se
urmaresc tragerea de foloase de pe seama unei boli imaginare.

4. Rolul social
Rolul social reprezintă model de comportare asociat unui status, punerea în act a drepturilor şi
datoriilor prevăzute de statusurile indivizilor şi grupurilor într-un sistem social. Învăţarea rolurilor
sociale duce la formarea personalităţii şi asigură funcţionalitatea colectivităţilor umane. Rolul social
reprezintă atât comportamentul efectiv cât şi prescripţia normativă în legătură cu acesta., fiind definit
şi ca ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul care
ocupă un status social. În raport cu statusul social, rolul este mai flexibil. Statusl poate rămâne
neschimbat, dar rolul se poate modifica pe măsura schimbării cerinţelor sociale. Rolurile sociale
evoluează în funcţie de aşteptările rolului (prescripţiile normative care definesc modul în care trebuie
jucat un rol), iar realizarea rolului este dependentă de cerinţele de rol, perceperea lor de către individ,
trăsăturile de personalitate ori gradul de identificare a individului cu grupul de apartenenţă.
În problema raporturilor dintre rol şi personalitate au fost distinse trei poziţii (J. Maisonneuve,
1996):
- personalitatea nu se poate confunda cu rolurile, ea doar le transcende şi se exprimă prin
intermediul lor
- personalitatea se reduce la jocul de roluri
- personalitatea este o putere de opţiune între roluri, o sinteză a lor şi a anumitor elemente aparte,
ireductibile, constituindu-se astfel persoana (legată de o scară de valori) sau personajul (sinteză
compromisă)
Personajul exte astfel un compromis între spontaneitatea subiectului şi exigenţele sociale,
realizându-se în diverse modalităţi:
- rol stereotipizat (a trebui să fii), în strictă conformitate cu modelul şi aşteptările celorlalţi
- mască (aparenţă), un compromis cu intenţie manipulatorie sau oportunistă
- refugiu (alibi), cu intrarea în roluri protectoare sau magice
- ideal personal (a voi să fii), trăit în mod dinamic, ca expresie a unui eu profund
Rolurile sociale au funcţia de reglare a raporturilor sociale şi de structurare a comportamentului
indivizilor în limite aşteptate de societate. Statutul social presupune existenţa concomitentă a
unui set de roluri ce pot fi sau nu congruente.Tensiunea rolului (persoana nu poate răspunde
aşteptărilor rolului) apare în situaţii precum:
- există discrepanţe între trăsăturile de personalitate şi prevederile rolului social
- apare o schimbare rapidă a rolului de la un tip de activitate la altul
- persoana este supra- ori subsolicitată în rolul respectiv.
Conflictul de rol apare atunci când individul joacă două sau mai multe roluri ale căror cerinţe
sunt contrare şi nu pot fi conciliate, singura soluţie în acest sens fiind ierarhizarea rolurilor prin
ignorarea anumitor prevederi până la o limtiă maximă.Între sursele de conflit între roluri se
numără (J. Maisonneuve):
- proliferarea rolurilor în societatea contemporană
- inconsistenţa sau echivocul poziţiilor şi al modelelor de roluri corelative
- evoluţia rolurilor în defavoarea statusurilor şi a modelelor comune
- articularea deficientă a funcţiilor
- plasarea individului într-o poziţie de intersecţie
- inaderenţa individului afectivă şi ideologică la rol
- reacţia provocată asupra individului de exigenţele incompatibile ale unui rol mixt.
Metodele de ieşire din conflictul de roluri pot fi (J.Maisonneuve):
- opţiunea pentru un rol în defavoarea altuia
- compromisul pe baza unei ierarhii între prescripţii, ori a unei alternanţe a rolurilor
- inovaţia în promovarea unui nou model de rol care conciliază aşteptările contrare, menţinând
doar o parte din aspectele rolurilor aflate în conflict
- raţionalizarea elimină antagonismul conduitelor concrete prin referirea la principii care par să se
concilieze in abstracto
- negarea conflictului în scopul protejării de anxietate şi îndepărtării scadenţei.
Astfel, conflictele între roluri devin factori de schimbare socială, având potenţial perturbator pe paln
social şi personal, provocând chiar, prin amplificare la nivelul societăţii, o revizuire a aşteptărilor şi a
datelor obiective.
Rolurile sociale pot fi şi ele impuse şi dobândite, în condiţii similare statusurilor sociale, iar între rol
şi personalitate există o strânsă interdependenţă

Statusurile sociale şi rolurile sociale în relaţia medic – pacient

În societatea actuală, medicul are un status extrem de înalt, diferenţiindu-se prin nivelul de formaţie
abstractă şi specializată, prin orientarea spre profesie, prin recunoaşterea autorităţii depline asupra
bolii şi monopolul asupra tratamentului. Monopolul asupra activităţii proprii îi diferenţiază net pe
medici de alţi profesionişti, dobândind astfel şi o autonomie extremă asupra controlului şi exerciţiului
meseriei. Statusul social al medicului este perceput de către masa largă de persoane în asociere cu
valori precum: putere, cunoaştere, devotament, eroism, putere de sacrificiu.
Intervenind în situaţiile de criză, medicul apare într-o triplă ipostază, de om care:
- alină suferinţa
- vindecă boala
- salvează viaţa bolnavului
Medicul dobândeşte puteri magice, precum şamanii, devenind un personaj cu puteri şi drepturi
inaccesibile muritorilor de rând. Statusul înalt al medicului provine din duritatea şi frustarea
înregistrate pe parcursul pregătirii profesionale îndelungate. Totodată, la acest lucru contribuie şi
apartenenţa sa la clase sociale superioare care se datorează costurilor mari de instruire.
Rolul social al medicului este asociat statusului său şi este caracterizat de cinci trăsături principale
(T. Parsons, 1956):
- competenţa tehnică determinată de conţinutul tehnic al ştiinţei medicale şi prioritară în
înfăptuirea eficientă a actului medical. Este asimilată încă de la începutul studiilor şi se probează
prin concursuri şi examene şi atestată de titlul profesional. Unul dintre atributele sale, întâlnit cel
mai des în cazul medicilor generalişti, este minima competenţă în maximum de domenii
medicale. Competenţa tehnică presupune şi cunoaşterea unor noţiuni non-medicale, care au însă
implicaţii profesionale ori socio-administrative pentru bolnav (drepturi materiale şi legale,
pensionări, protecţie împotriva noxelor, etc.)
- universalismul care presupune existenţa unei relaţii cu pacientul bazate pe reguli formale şi nu pe
legături personale, neputând face nici un fel de discriminare în acest sens. Există însă şi excepţiile
care confirmă regula:
1. medicina de campanie în care asistenţa medicală se acordă cu precădere gradelor superioare
2. presiunile de natură socială cu privire la îngrijirea unor personaje cheie în viaţa politică ori
socio-economică
3. cabinetele şi clinicile particulare
- specificitatea funcţională privind îngrijirea sănătăţii şi rezolvarea cazurilor de boală, care
presupune acţiunea cu mijloace şi tehnici specifice (tehnice, psihologice, psihiatrice, etc.) şi fără
a interveni în alte aspecte ale vieţii pacientului.
- neutralitatea afectivă care impune un existenţa unei relaţii obiective şi fără implicare emoţională.
Dacă relaţia medic – pacient presupune existenţa unui anumit grad de acces din partea medicului
la intimitatea corporală şi psihică a pacientului, acest proces nu trebuie să fie unul care să
acţioneze şi în sens invers. Chiar dacă în aceste raporturi medicul devine un surogat de părinte,
frate sau prieten, el nu trebuie să se confunde cu aceştia şi nici să judece ori să condamne
bolnavul indiferent de culpa acestuia.
- orientarea spre colectivitate este obiectivul ideologiei medicale, care pune accent pe
devotamentul faţă de colectivitate şi mai puţin pe urmărirea unor profituri materiale. Profesiunea
de medic presupune, ca şi alte profesii, reuşita dar, spre deosebire de acestea în care orientarea
valorilor se face spre sine, aici este spre alţii. În plus, moralitatea medicului este crucială în chiar
legitimarea stării de bolnav a pacientului.
Rolul social de bolnav implică cinci trăsături caracteristice (I. B. Iamandescu, 1997):
- situaţia marginală a bolnavului din care rezultă instabilitate emoţională şi stări conflictuale
- pericolul care apare asupra bolnavului şi care îl determină să apeleze la mijloace şi tehnici de
protecţie, rezultând şi aici stări euforice ori sugestibilitate amplificată.
- restrângerea orizontului
- egocentrism
- anxietate şi exagerarea acţiunii factorilor de mai sus ca urmare a unei perspective temporare de
lungă durată a bolii.
Tot rolul social de bolnav, cu caracter temporar sau permanent presupune alte patru caracteristici
(Parsons):
- degrevarea de sarcinile şi responsabilităţile vieţii normale, ce se poate transforma într-un drept în
cazul în care boala nu se vindecă
- receptarea sprijinului din partea instituţiilor abilitate în acordarea ajutorului medical, acţiune care
presupune şi două extreme: exagerare ori refuz.
- dorinţa de însănătoşire ca o legitimitate condiţionată a rolului de bolnav.
- obligaţia de a căuta ajutor competent şi de cooperare cu personalul abilitat în acest sens, obligaţie
care legitimează starea de boală, anulând caracterul de devianţă al acesteia.
Prima caracteristică nu este una generalizată, aplicându-se necondiţionat în cazul bolilor grave
dar nu şi în acela al unor boli cronice ori malformaţii congenitale, în timp ce a doua trăsătură nu
este valabilă în cazul formelor uşoare de boală.
Tipul de rol social al bolii este în strânsă corelaţie cu:
- natura bolii (somatică, psihică)
- gravitatea bolii
- cronicizarea bolii
- tipul de tratament aplicat (ambulator, staţionar, spitalicesc).
Se poate vorbi în acealşi timp şi de două tipuri de pacienţi (Beckmann, 1979):
- bolnavii timizi care doresc o relaţie extrem de apropiată cu medicul curant, care să le ofere
protecţie şi compasiune pentru probleme de orice natură (personală, socio-emoţională, etc.)
- bolnavii „suprasănătoşi“, cu grave tulburări de sănătate, dar care refuză să accepte boala şi să
consulte medicul ştiind că tratamentul nu este eficient.
Rolul social al bolnavului legitimează astfel vulnerabilitatea sa temporară sau permanentă,
totodată obligându-l să caute vindecarea şi să îşi asume incapacitatea, existând însă în acelaşi timp şi
pericolul ca pacientul să încerce să evite o serie de responsabilităţi invocând o stare de boală mai
mult sau mai puţin existentă.
Relaţia medic – pacient devine astfel şi o relaţie de roluri, asimetrică şi consensuală, în care
medicul are poziţia de superioritate, fiind elementul activ care caută soluţia la boala de care suferă
pacientul, văzut aici ca un element pasiv. Totodată, pacientul recunoaşte autoritatea medicului, iar
relaţia terapeutică se bazează pe reciprocitate, cele două roluri alcătuind un cuplu complementar.
Atitudinile pe care medicul le adoptă în cadrul acestei relaţii pot fi:
- tutor autoritar
- mentor
- savant detaşat
- părinte bun şi protector
- avocat al „adevărului înainte de toate“

Natura relaţiei medic – pacient influenţează în mod decisiv actul terapeutic şi stabilirea
diagnosticului.
În caracterizarea relaţiei sociale medic – pacient s-au impus două puncte de vedere:
1. relaţie între doi actori sociali (T. Parsons), în care cele două roluri sunt complementare, iar
drepturile şi obligaţiile sociale prevăzute potenţează eventualul conflict interrelaţional, fără a-
l elimina în totalitate. Acest model se referă însă la bolile acute, care în societatea actuală au
cedat locul bolilor cronice, în care pacienţii rămân în activitatea socio-economică cu
responsabilităţile aferente. Prin prisma faptului că bolile cronice sunt greu vindecabile, relaţia
medic – pacient a suferit modificări apărând şi incertitudini de ordin clinic (privind
diagnosticul şi prognosticul său) şi funcţionale (privind secretul păstrat de medic asupra
diagnosticului). În acest model de relaţie s-au diferenţiat trei situaţii, legate de simptomele
organice ale pacientului (T. Szasz, M. H. Hollender, 1956):
- activitate – pasivitate, medicul este activ, bolnavul pasiv (răni grave, comă, anestezie)
- conducere – cooperare, bolnavul urmează sfaturi şi are raţionament (boli acute, infecţii)
- participare reciprocă, medicul ghidează bolnavul în a-şi acorda singur ajutorul, întâlnirile
fiind ocazionale (boli cronice)
În această relaţie a fost însă omisă o a patra situaţie, în care pacientul conduce, iar medicul
cooperează, situaţie apărută în momentul în care medicul răspunde pozitiv cererilor pacientului,
scriindu-i o reţetă ori o trimitere.
Relaţia medic – pacient are şi o importantă coordonată socială, bolnavii proveniţi din clasele
medii şi înalte bucurându-se de o mai atentă îngrijire decât cei din clasele de jos, acest aspect
modificând natura raporturile existente între cei doi actori.
2. relaţie potenţial conflictuală (E. Freidson, 1970), originile stării conflictuale fiind interesele şi
perspectivele diferite avute de medic şi pacient.profesia de medic este una dintre grupele de
interes din societate, iar codurile etice şi legile care reglementează exerciţiul medical devin
mecanisme care îî protejează pe medici de ingerinţa publicului şi de concurenţa altor
profesionişti. Medicul percepe boala şi bolnavul din perspectiva specializării sale
profesionale şi va defini el însuşi conţinutul şi formele serviciului pe care îl acordă
bolnavului, în timp ce acesta din urmă îşi percepe afecţiunea în funcţie de nevoile cotidiene şi
de nivelul său cultural. Chiar dacă nu va reuşi să îşi impună punctul de vedere în faţa
medicului, bolnavul nu va fi un element docil pe parcursul existenţei unei relaţii între el şi
medic.
Situaţiile conflictuale au la origini şi alţi factori:
- tipul de activitate medicală (chirurgie, psihiatrie, neurologie, etc.)
- tipul de pacient
- tipul de boală.
De asemeni, tensiuni interrelaţionale pot apărea şi în cazul în care medicul va efectua
consultul fără acceptul pacientului, acesta putând deveni un pericol pentru anturaj (Baron, 1991):
- alcoolicul violent în stare de intoxicaţie acută
- psihoticul care poate comite suicid sau acte agresive
- toxicomanul în lipsă de drog,solicitând violent doza
- pacienţii antrenaţi într-un conflict ce poate degenera în violenţe extreme
Între priorităţile actului medical într-un astfel de caz se numără rezolvarea următoarelor
probleme:

- tulburări de comportament ale pacientului


- suferinţei bolnavului
- perturbarea ordinii publice
Priorităţile diferite ale medicului şi pacientului constituie o altă sursă importantă de conflicte pe
parcursul derulării relaţiei între cei doi. În timp ce pentru pacient prioritatea absolută o are propria
afecţiune şi tratamentul efectuat, medicul trebuie să se implice în tratarea unui număr mai mare de
pacienţi.

Tot sursă de conflicte în relaţia medic – pacient este şi diferenţa dintre cei doi actori în ceea ce
priveşte evaluarea gravităţii bolii, diferenţă ce provine din inechilibrul în cunoştiinţe medicale şi din
experienţa personală diferită a bolii. Astfel, de cele mai multe ori, medicii par a subestima gravitatea
bolii şi mai ales efectul acesteia asupra vieţii cotidiene a bolnavilor, în timp ce pacienţii o
supraestimează, considerând-o extrem de gravă.

Aşteptările contradictorii ale indicilor cu privire la comportamentul bolnavilor se constituie într-o


altă sursă de conflict între medic şi pacient. În viziunea medicilor, pacientul ideal este cel capabil să
îşi evalueze starea de sănătate cu suficient discernământ pentru a cunoaşte problemele pe care trebuie
să le supună atenţiei medicului, deci un individ cu suficiente cunoştiinţe medicale. Acest ideal vine
însă în contradicţie cu dorinţa ca pacientul să accepte fără echivoc diagnosticul şi tratamentul
prescris, iar pacientul văzut în această dublă ipostază devine o potenţială sursă de conflict.
Din fericire însă, toate aceste surse de conflict sunt unele potenţiale, ele îmbrăcând rareori forme
deschise.

Strategiile de control în relaţia medic – pacient se împart în patru categorii (Morgan, 1986):
1. Persuasiunea - dacă pacienţii încearcă să convingă medicul că un anumit tip de tratament este
mai potrivit, prezentând informaţiile legate de boală într-un mod convenabil lor, şi medicul va
încerca la rândul său să convingă pacientul că procedeul său este cel mai bun prin copleşirea sa
cu dovezi sub formă de analize de laborator ori exemple din experienţa anterioară şi nu acceptă
sugerarea de proceduri de către pacient.
2. Negocierea – procesul prin care medicii şi pacienţii ajung la un compromis, de obicei în ceea ce
priveşte durata programului de tratament.
3. Incertitudinea funcţională – în momentul în care există siguranţă privind evoluţia unei boli ori
succesul unei terapii, medicul poate menţine incertitudinea pacientului, în scopul economisirii de
timp, evitării unor scene emoţionale, ori al menţinerii autorităţii asupra pacientului.
4. Comportamentul non-verbal – joacă un rol important în desfăşurarea acestei relaţii şi în
influenţarea calităţii informaţiei communicate. Aceste tehnici non-verbale servesc la controlul
consultaţiei, ori pentru a indica sfârşitul acesteia. Din punctul de vedere al comportamentului
non-verbal, medicul ocupă poziţia dominantă, conducând dialogul şi semnalând intrarea ori
ieşirea pacientului, posibilitatea acestuia din urmă de a influenţa în vreun fel conversaţia
depinzând de nivelul cunoştiinţelor medicale pe care le posedă, de gradul de disconfort creat de
boală, precum şi de capacitatea de a-şi exprima trăirile, dar şi de bunăvoinţa medicului.
Consultaţiile au fost şi ele împărţite în două categorii ce se deosebesc prin oportunitatea acordată
participării pacienţilor (Byrne, Long, 1976):
- centrate pe medic, caracterizate prin abordare directă, utilizarea unui interviu strâns controlat care
ţinea la stabilirea diagnosticului într-un timp cât mai scurt, iar pacientului i se refuză posibilitatea
discutării simptomelor, problemelor şi angoaselor.
- centrate pe pacient, în care medicul acordă mai mult timp pacientului şi tuturor problemelor
acestuia, acest model tinzând spre extindere, dar având şanse reduse deocamdată datorită
presiunii timpului.

Prescrierea reţetelor medicale este o trăsătură generală a practicii medicale, îndeplinind funcţii
sociale importante în relaţia medic – pacient. Astfel, medicul poate prescrie reţete pentru a-şi
satisface aşteptările pacientului, aşa cum le percepe el, poate scurta durata unei consultaţii şi în
acelaşi timp, poate influenţa comportamentul pacientului dincolo de relaţia directă între ei.

În prezent, s-a înregistrat o importantă sporire a participării pacientului la actul medical,


datorită acumulării de cunoştiinţe medicale în rândul pacienţilor. Acest lucru reflectă importanţa
acordată de mass-media bolii şi sănătăţii şi, în consecinţă, creşterea responsabilităţii indivizilor în
legătură cu propria sănătate. De asemeni, acceptarea ideii că medicii trebuie să se comporte şi ca
educatori în problemele de sănătate au condus la modificarea raporturilor medic – pacient.

Pentru optimizarea relaţiilor medic – pacient, a fost elaborat chiar un cod de conduită (I. Saas,
1995):

A. Reguli pentru cetăţeni privind îngrijirile medicale


1. consultaţi un expert medical experimentat şi demn de încredere
2. dezvoltaţi-vă simţul responsabilităţii şi competenţa pentru a înlătura riscurile medicale
3. utilizaţi din plin medicina preventivă şi predictivă
4. profitaţi de îngrijirile medicale de vârf, dar fiţi atenţi la limitele şi riscurile oricărei intervenţii
medicale.
5. cereţi informaţii şi sfaturi experţilor medicali şi fiţi-le un partener loial
6. definiţi-vă sensul calităţii vieţii, valabil din copilărie până la bătrâneţe, pentru perioadele de boală
şi de sănătate şi bucuraţi-vă de ea
7. pregaătiţi un testament biologic şi desemnaţi pe cineva pentru a lua decizii dacă veţi deveni
dependent
8. folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune
B. Reguli pentru personalul medical
1. trataţi fiecare pacient ca pe o persoană, nu ca pe un caz
2. ajutaţi pacienţii să îşi dezvolte competenţa lor medicală pentru a elimina riscurile medicale
3. integraţi statusul de valori al pacientului în statusul său clinic din diagnosticul diferenţial şi
pentru a stabili prognosticul
4. cunoaşteţi avantajele, limitele şi riscurile medicinei de vârf şi discutaţi-le cu pacienţii
5. fiţi un partener cometent în relaţiile cu pacientul şi respectaţi-I punctele de vedere şi valorile sale
6. preocupaţi-vă permanent de perfecţionarea pregătirii voastre profesionale şi oferiţi cele mai bune
servicii clinice şi personale pacienţilor
7. ajutaţi pacientul să îşi pregătească un testament biologic (privitor la donarea de organe) şi
colaboraţi cu cei apropiaţi lui, în interesul său.
folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune.

RECAPITULARE

Relatia medic-pacient
Parsons a definit aceasta relatie ca fiind o relatie intre roluri caracterizata prin asimetrie si
consensualitate.

Este o relatie asimetrica deoarece medical are o pozitie de superioritate fata de bolnav prin puterea
sa de a-l vindeca; si consensuala deoarece bolnavul recunoaste puterea medicului dar il si ajuta in
actul sau terapeutic –relatie de reciprocitate.

Medicul are urmatoarele drepturi:

- dreptul garantat de a examina fizic pacientii si de a intra in zonele mai intime ale vietii bolnavului;
- i se garanteaza o autonomie in practica profesionala;
- are dreptul sa ocupe o pozitie de autoritate in fata pacientului.

Obligatiile ce-i revin medicului constau in:


 folosirea cunostintelor profesionale in solutionarea bolii;
 sa actioneze in folosul pacientului si a comunitatii mai mult decat pentru propriul interes;
 sa fie obiectiv si detasat emotional;
 sa se conformeze dupa normele practicii medicale profesionale.

Natura relatiilor dintre medic si pacient are o influenta deosebita atat in stabilirea diagnosticului cat
si in actul terapeutic.

Tipuri de relatii medic-pacient

In analiza relatiilor medic-pacient, ca relatie sociala, s-au impus 2 puncte de vedere:

1.- primul este cel al lui Parsons care considera aceasta relatie ca fiind una de complementaritate,
de intelegere reciproca intre 2 actori sociali;
2.- cel de-al doilea punct de vedere este cel al lui E. Friedson(1970)- relatie potential conflictuala.

1. Relatia de complementaritate-Parsons

Atat medicul cat si pacientul isi joaca propriul rol social reprezentand fiecare modele sau tipuri ideale
de comportament social. Medicul isi foloseste cunostintele sale pentru a-l ingrji pe bolnav, iar
pacientul cere ajutorul medicului si coopereaza cu acesta.

Doi medici psihiatri americani, T. Szasz si M. Hollender(1956) au reevaluat cateva aspecte ale
modului parsonian, ideea reciprocitatii relatiei medic-pacient, considerand ca nu exista un singur
model de relatie terapeutica. Ei au identificat 3 tipuri de relatii medic-pacient:

1.- activitate-pasivitate- medicul este activ iar bolnavul pasiv;

2.- conducere-cooperare- medicul aplica tratamentul bolnavului iar bolnavul este capabil de a-si
exercita propria judecata in urmarea acelui tratament;

3.- participare reciproca ( cooperare mutuala)- bolnavul intalneste ocazional medicul- pacientii
sunt bolnavi cronici dar pot fi inca activi din punct de vedere social; in acest caz medicul ii ajuta sa-si
mentina tratamentul.

Tipul de relatie depinde de conditia pacientului, de terapia pe care medicul o executa, ea putand sa se
schimbe in functie de stadiile diferite ale tratamentului.

Pe langa cele 3 relatii mai sus amintite mai exista si o a 4 , pacientul conduce si medicul
coopereaza atunci cand pacientul solicita o trimitere sau o reteta.

2. Relatia potential-conflictuala- Friedson

Acest conflict isi are sursa in interesele si perspectivele diferite pe care le au pacinetul si medicul.
Medicul percepe bolnavul si nevoile sale conform categoriei cunoastintelor sale specializate iar
bolnavul percepe boala sa in functie de exigentele vietii cotidiene. Exista deci o diferenta intre
perspectivele “culturii profesionale” a medicului si a “culturii profane” a pacientului. O alta sursa de
conflict o poate constitui si interesele si prioritatile diferite ale medicului si pacientului; diferentele
cu privire la evaluarea gravitatii bolii, asteptarile contradictorii cu privire la comportamentul
bolnavului.

Obstacolele in relatia medic-pacient pot fi constituite prin:

- lipsa accesului la serviciile medicale de specialitate in cadrul unor bolnavi nedeplasabili sau
din mediul rural;
- problema economica- ingrijirea medicala de specialitate, mai ales cea din sistemul privat,
implica costuri mari si tot mai multe servicii medicale dunt contra cost;
- in cazul serviciilor medicale private exista presiunea eficientei actului medical;
- sistemul de salarizare nesatisfacator al profesiei medicale in Romania.

3.3. Strategii de control-comunicare in relatia medic-pacient


Comunicarea este procesul transmiterii , receptionarii, stocarii, prelucrarii si utilizarii
informatiilor.

Orice act elementar de comunicare presupune existenta unui:

- emitator;
- mesaj;
- canal de transmitere a mesajului;
- receptor.

Comunicarea este considerata a fi principala punte de legatura intre oameni, un mijloc prin care o
persoana transmite un mesaj unei alte persoane si asteapta raspuns din partea acesteia.

O serie de oameni de stiinta, printre care si psihiatrii Paul Watzlawich si D.Jackson, si-au inscris
cercetarile in problemele de socializare punand un mare accent pe dimensiunea comunicarii ca relatie
interumana. Acestia au emis o serie de axiome ce caracterizeaza comunicarea interumana:

1. Comunicarea este inevitabila- nu doar componenta verbala este importanta ci si intregul


complex al miscarii corporale voluntare sau involuntare, al gesturilor, privirii, tacerii,
spatiului individual, vestimentatiei, toate au o bogata valoare comunicativa.
2. Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel de-al doilea
oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai.
3. Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza-efect sau
stimul-raspuns;
4. Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie o forma analogica- acest lucru se refera la
faptul ca noi putem transmite un mesaj printr-o modalitate pur lingvistica fara a implica
sentimentele in redarea acestuia, iar acest mod de transmitere este numit mod digital de genul
“spun totul sau nimic”, pe cand modalitatea paralingvistica de transmitere a unui mesaj
(intonatie, ritm, timbru) tine cont de impactul din spatele mesajului asupra receptorului,
comunicarea paralingvistica este numita drept comunicare analogica.
5. Comunicarea este ireversibila- odata emis, mesajul produce efecte
6. Comunicarea presupune raporturi de forta si ea implica tranzactii simetrice sau
complementare- pe intreg procesul comunicarii se mentin rolurile participantilor care nu pot
fi schimbate ca si status, rolurile raman fixe si inegale iar intre acestea se interpun
interactiunile de tip tranzactional ( ex. relatia medic-pacient la consultatie, profesor-elev la
cursuri) dar mai pot exista si “interactiuni personale” ce nu presupun disparitia rolurilor, ci o
fluidizare a lor ( ex. relatia dintre prieteni, soti, etc.)
7. Comunicarea presupune procese de ajustare si acordare- aceste procese intervin in
comunicare datorita polisemiei termenilor folositi de vorbitori, de diferentele de experienta
dintre vorbitori ( ex. conflictul dintre generatii).

Tipuri de comunicare

Exista doua tipuri de baza ale comunicarii interumane: verbala si non-verbala.


Comunicarea verbala se refera la tot ceea ce este scris sau spus. Comunicarea scrisa implica
formulari clare si logice, pe cand comunicarea orala este insotita si de factorii paralingvistici (
intonatie, ritm, timbru).

Comunicarea non-verbala este cea care transmite cele mai multe informatii despre actorii din
cadrul comunicarii. Acest tip de comunicare completeaza comunicarea verbala si creeaza adevarate
limbaje ce traduc starea de spirit a vorbitorilor.

Principalii indici non-verbali sunt:

 expresia fetei;
 gesturile- miscarea mainilor, a corpului;
 orientarea corpului catre interlocutor;
 pozitia corpului- modul in care stam, in picioare sau asezati;
 proximitatea- distanta la care stam fata de interlocutor;
 contactul vizual;
 contactul corporal;
 miscari ale corpului;
 aspectul exterior- vestimentatie sau infatisare fizica;
 aspectele non-verbale ale vorbirii- variatii ale tonului;
 aspecte non-verbale ale scrisului- scrisul de mana , acuratetea si aspectul vizual general.

Comunicarea este procesul cheie in medicina intrucat ea furnizeaza, in buna parte, datele necesare
stabilirii diagnosticului. Pentru multe boli cronice, ea este singurul suport al bolii si unica forma de
tratament.

Majoritatea studiilor privind punctul de vedere al pacientilor cu privire la ingrijirea medicala releva
concluzia comuna conform careia cei mai multi sunt nesatisfacuti de cantitatea si calitatea
informatiei primite in cursul ingrijirii.

Cauzele insuficientei comunicarii medic-pacient constau in:

1. atitudinea profesionala- unii medici se retin in a furniza informatii clare si precise


bolnavilor in legatura cu boala lor pe motivul de a nu-i nelinisti iar alti medici considera
comunicarea informatiilor cu privire la boala lor drept una dintre sarcinile esentiale ale
actului medical pe langa terapia propriu zisa;
2. stilurile de interviu- unii medici pun intrebari strict legate de simptomele unui bolnav, iar
altii sondeaza si problemele persoanale, colaterale aparitiei bolii;
3. problema incertitudinii- in cazul bolilor cronice, etiologia lor nu este suficient cunoscuta si
de aceea medicii au rezerve in a informa bolnavii cu privire la evolutia bolii lor;
4. neincrederea pacientului- exista bariere in relatiile terapeutice din cauza diferentelor de
clasa si de statut, aceste diferente altereaza informatiile de la pacient catre medic;
5. perspectivele diferite ale medicului si pacientului;
6. dificultati in exprimare- medicul poate folosi un limbaj mult prea stiintific in redarea
informatiilor legate de boala pacientului, iar pacientul nu va intelege starea sa de fapt datorita
terminologiei medicale.

Strategiile de control in relatia medic-pacient pot fi grupate in 4 categorii:

1. persuasiunea;
2. negocierea;
3. incertitudinea functionala;
4. comportamentul non-verbal.

Persuasiunea se regaseste de partea ambelor parti: atat de paretea pacientului cat si de partea
medicului. Pacientul poate convinge medicul ca un anumit tratament este mult mai eficient pentru
problema sa de sanatate decat un altul iar medicul poate convinge pacientul ca experienta sa in
aplicarea tratamentului propus este una pozitiva si se bazeaza eminamente pe cercetari stiintifice si
experimetale de laborator cu un bun grad de eficacitate pe subiecti umani.

Negocierea se refera la procesul prin care medicul si pacientul ajung la un compromis.

Incertitudinea functionala intervine doar atunci cand medicul, fiind sigur de evolutia unei boli sau
de rezultatul unei terapii, poate prelungi in mod deliberat incertitudinea pacientului.

Comportamentul non-verbal se poate manifesta printr-o variata serie de gesturi realizate atat de
catre medic cat si de catre pacient.

Comportamentul profesional al asistentului medical in actul terapeutic

Acest comportament se caracterizeaza prin:

- asimilarea temeinica la cel mai inalt nivel a cunostintelor teoretice si a deprinderilor practice;
- stapanirea metodelor si tehnicilor de investigare si de terapie;
- administrarea operativa si in cunostinta de cauza a tratamentului;
- crearea unui climat de munca adecvat;
- perfectionarea continua.

Se identifică cateva principii şi valori etice de care trebuie să ţină cont asistentul medical:

1. autonomia;
2. binefacerea (beneficienţa);
3. non-maleficienţa;
4. dreptatea;
5. veracitatea;
6. sinceritatea;
7. confidenţialitatea.

Autonomia – conform acestui principiu, individual trebuie să i se dea posibilitatea de a hotărî singur
asupra propriilor acţiuni

Beneficienţa – reprezintă obligaţia de a face bine şi de a evita producerea de prejudicii altor


persoane. A acţiona conform acestui principiu înseamnă a-i ajuta pe pacienţi să obţină ceea ce le este
benefic şi de a reduce riscurile.

Asistentele medicale sunt obligate ” să promoveze sănătatea, să prevină îmbolnăvirile, să redea


sănătatea şi să aline suferinţele” (I.C.N., 1973, Codul de Etică)

Aceste linii de conduită profesională se materializează în efecte benefice pentru persoana îngrijită
sănătoasă sau bolnavă.

Non-maleficienţa - prin tot ceea ce facem nu trebuie să facem rău persoanei îngrijite.

Dreptatea - asistentul medical trebuie să trateze cu aceeaşi responsabilitate şi profesionalism toţi


pacienţii indiferent de vârstă, condiţie socială, economică, criterii religioase, etnie

Veracitatea - obligaţia de a spune adevărul, de a nu minţi pacientul. Relaţia între asistentul medical
şi pacient trebuie să se bazeze pe adevăr.

Sinceritatea - este considerată o dovadă de respect datorată persoanei îngrijite. Asistentele


medicale au obligaţia să fie sincere şi de bună credinţă, să spună adevărul despre boală, despre
tratament, fără însă să-şi depăşească limitele de competenţă.

Confidenţialitatea - asistenta medicală este obligată să păstreze secretul profesional; toate


informaţiile cu privire starea pacientului nu vor fi împărtăşite altei persoane din afara echipei de
îngrijire, decât cu consimţământul pacientului, facând excepţie cazurile prevăzute în mod expres de
lege.
Răspundere şi responsabilitate în asistenta medicala
Fara aceste doua atribute asistentul medical nu-şi poate desfăşura activitatea.

Răspunderea profesională – concept etic important care are la bază relaţia asistent medical-
pacient în acordarea îngrijirilor. Asistenta medicală are răspundere faţă de pacient, profesia sa şi
societate, pentru ce a făcut sau nu a făcut în activitatea de îngrijire.

Responsabilitatea profesională - este o autoangajare conştientă şi voită într-o acţiune. Fiind


conştienţi de fiecare atitudine şi acţiune, înţelegem să justificăm şi să luăm asupra noastră toate
consecinţele. Asistentul medical are responsabilităţi individuale, de grup precum şi specificului unde
lucrează. El îşi desfăşoară activitatea în cadrul echipei de îngrijire bazându-se pe relaţii de parteneriat
şi solidaritate profesională, complementaritate. Activitatea în echipă presupune respectarea
autonomiei profesiei cât şi buna colaborare pentru realizarea scopului propus ducând astfel la
satisfacţia profesională.

Asistentii medicali au responsabilitatea de a propaga drepturile pacientului:

 să-i asigure o îngrijire adecvată în orice condiţie;


 îngrijirea să fie echitabilă, umană şi fără discriminări privind, rasa, culoarea, naţionalitatea,
resursele financiare ori convingeri etice;
 să informeze pacientul despre tratament, riscurile aferente, în termeni pe care ei şi familia lor
să-i înţeleagă cu uşurinţă, iar ei să-şi dea consimţământul după ce s-au informat şi au înţeles
tot;
 să-i informeze şi să-i facă să participe la toate deciziile legate de sănătatea lor;
 să li se asigure confidenţialitatea în timpul discuţiilor, examinării şi tratamentului;
 să le respecte decizia privind refuzul tratamentelor, participarea la cercetări sau experimente,
fără să recurgă la acţiuni primitive împotriva lor;
 pacienţii au dreptul să fie educaţi şi informaţi de către personalul care îi îngrijeşte în aşa fel
încât să fie capabili să-şi asigure un nivel optim de stare de bine şi să înţeleagă care le sunt
nevoile de bază.

Legislativ – asistenta medicală are datoria de a :

 promova ce e cel mai bine pentru pacient


 se asigura că toate nevoile pacientului au fost rezolvate
 proteja drepturile pacientului.
 Standarde de îngrijire – asistenta medicală trebuie să respecte :
 standardul de îngrijire profesională: evaluare, diagnostic, identificarea efectelor, rezultatelor,
planning;
 standardul de practică profesională: îngrijiri de calitate, educaţie, colaborare, etică, utilizarea
resurselor, cercetare, performanţă, evaluare.
Concluzii:

1. rezultă 4 responsabilităţi esenţiale ale asistentului medical:

- promovarea păstrării sănătăţii;


- prevenirea îmbolnăvirilor;
- restaurarea sănătăţii;
- inlăturarea suferinţei.

Acestea au o semnificaţie de nezdruncinat, pe care se pot structura metode şi programe indiferent de


definiţii, strategii, opinii, metalităţi şi care stau la baza standardelor pentru un comportament etic.

2. in procesul de îngrijire se impune necondiţionat parteneriatul cu pacientul, echipa de îngrijire


(medic, asistent medical, medic, infirmieră, etc)

3. persoanele îngrijite au nevoie de asistenţi medicali, iar asistenţii medicali au nevoie de


recunoaşterea importanţei activităţii lor de către pacienţi, medici, cât şi de societate.