Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sintagma de „dezvoltare durabilă” a fost utilizată prima dată de premierul Norvegiei, Gro
Harlem Brundtland, în anul 1987.
În calitate de preşedinte al comisiei Mondiale de mediu şi Dezvoltare, el a prezentat raportul
„Viitorul nostru comun” în care definea dezvoltarea durabilă ca fiind „dezvoltarea care corespunde
necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile necesităţi”.
Dezvoltarea durabilă presupune asigurarea progresului simultan pe trei planuri: economic,
social, ecologic.
În trinomul sistemic „mediu-economic-social” dezvoltarea durabilă pune în evidenţă
interdependenţa componentelor şi subliniază necesitatea realizării egalităţii şi imparţialităţii între
oameni ridicaţi la rangul de „cetăţean universal”.
N.S. Jodha concepe dezvoltarea durabilă drept „capacitatea unui sistem de a menţine un nivel
bine definit de performanţă în timp, şi dacă i se impune, de a ridica acest nivel prin legăturile sale cu
alte sisteme fără a-şi diminua potenţialul propriu pe termen lung”.
O altă definiţie, formulată de Comitetul pentru mediu al OCDE şi adresată nivelului
economic consideră că dezvoltarea durabilă înseamnă maximizarea beneficiului net al dezvoltării
economice, în condiţiile menţinerii dimensiunilor calităţii şi producţiei la nivelul resurselor în
decursul timpului. În esenţă, menţinerea calităţii şi a nivelului producţiei este înţeleasă ca „utilizarea
resurselor regenerabile într-o proporţie care să nu depăşească niciodată capacitatea reglementărilor,
iar utilizarea eficientă a resurselor refolosibile să fie optimizate prin creşterea posibilităţilor de
substituire între resurse, şi aceasta pe baza progresului tehnologic”.
Iuliana Precupeţu defineşte dezvoltarea durabilă ca pe „un proces de schimbare în care
exploatarea resurselor, direcţia investiţiilor, orientarea dezvoltării tehnologice şi schimbarea
instituţională sunt considerate atât cu nevoile din viitor, cât şi cu cele din prezent”.
Profesorul Constantin Popescu, consideră că noul concept de dezvoltare durabilă, presupune
„o nouă atitudine faţă de mediul ambiant, modificarea relaţiilor dintre om şi natură în sensul stabilirii
unui nou parteneriat între cele două entităţi, a echilibrului şi armoniei între ele”.
Dezvoltarea durabilă reprezintă o orientare generală, globală şi sistemică, care se
concentrează pe conceperea, promovarea şi garantarea unei asemenea evoluţii care să asigure două
cerinţe majore: (1) satisfacerea din ce în ce mai mare a trebuinţelor şi necesităţilor generaţiilor
prezente şi (2) să nu afecteze negativ posibilităţile de satisfacere tot mai bună a trebuinţelor şi
necesităţilor generaţiilor viitoare. Şi de aici şi cea de-a treia cerinţă: de regândire şi restructurare a
tuturor activităţilor umane pe coordonatele noii filozofii a relaţiei omului în armonie ce natura,
problemă pe care o vom trata în cadrul abordării dimensiunii sociale a dezvoltării durabile.
Numeroase state au adaptat conceptul de dezvoltare durabilă, pe care l-au completat în
concordanţă cu particularităţile geografice şi socio-economice. Au fost elaborate pachete de strategii
1
şi politici sectoriale, iar obiectivele economice, sociale şi ecologice au fost tratate în mod ştiinţific şi
coerent.
Conştiinţa critică a oamenilor, s-a constituit prin primul raport către Clubul de la Roma.
Înfiinţat în aprilie 1968, Clubul de la Roma vizează înţelegerea interdependenţelor globale
dintre domeniile economic, politic, social, şi natural, elucidând complexul de aspecte care
îngrijorează oamenii şi iniţiind direcţii noi de politică, care să asigure preîntâmpinarea şi depăşirea
acestor situaţii grave.
Raportul referitor la „limitele creşterii”a dat semnalul de alarmă asupra pericolului unui
colaps global al civilizaţiei, datorită unei creşteri exponenţiale a economiilor, care putea ajunge chiar
la epuizarea resurselor naturale.
În situaţia respectivă era nevoie de noi concepţii şi viziuni, ceea ce s-a realizat prin
următoarele două rapoarte („Omenirea la răspântie” 1974: „Restructurarea ordinii internaţionale”
1976).
Momentul fundamental în fixarea şi detalierea concepţiei despre dezvoltarea durabilă îl
reprezintă raportul Comisiei Brundtland care a început să lucreze în 1983 publicându-şi rezultatele în
lucrarea „Our Common Future” apărută în 1987.
În România, Planul Naţional de Dezvoltare, adoptat de către guvern în anul 2005, include
ideea dezvoltării durabile a ţării şi stabileşte şase priorităţi naţionale de dezvoltare: (1) creştere
competitivităţii economice, (2) dezvoltarea economiei bazată pe cunoaştere, (3) dezvoltare şi
modernizarea infrastructurii de transport; (4) protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului; (5)
dezvoltarea resurselor umane; (6) diminuarea disparităţilor de dezvoltare între regiunile ţării.
Proiectul ONU, Obiectivele dezvoltării mileniului, a formulat opt obiective globale pentru
orizontul anilor 2050. Documentul nu se rezumă la formularea obiectivelor globale, ci indică şi
modul în care acestea pot fi măsurate şi cum pot deveni operaţionale.
După anul 1995 se constată la nivel internaţional preocupări destul de reuşite de cuantificare
a dezvoltării durabile. Au fost elaborate seturi de indicatori care au asigurat, pe de o parte,
înţelegerea conţinutului, iar pe de altă parte, măsurarea şi managementul procesului de dezvoltare
durabilă.
Nevoia luării în considerare în mod eficient a multiplelor şi complexelor efecte specifice
noului mileniu a condus la modele de analiză şi tratare a unor scenarii ale dezvoltării durabile.
Modelele elaborate în ultima vreme vizează combaterea deteriorării calităţii mediului, în care
scop secaută soluţii care să asigure conservarea mediului şi menţinerea echilibrului ecologic, în
concordanţă cu obiectivele economice, sociale şi ecologice ale dezvoltării durabile a societăţii
moderne.
2
finanţele, sector deosebit de volatil şi care se manifestă ca o provocare importantă adresată
managementului dezvoltării durabile; (6) componenta de reglementare a comerţului, fluxurilor
investiţionale şi serviciilor poate să acţioneze în cadrul managemntului dezvoltării durabile ca factor
favorizant sau defavorizant al deciziei de dezvoltare durabilă.
Valenţele sociale ale dezvoltării durabile se manifestă în următoarele sfere:
sărăcia extremă care se manifestă ca cea mai gravă problemă la începutul mileniului III; astfel
numărul persoanelor care trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi a scăzut nesemnificativ, în timp ce
numărul celor atinşi de sărăcie, cât şi rata sărăciei au crescut puternic în Europa şi Asia Centrală,
îndeosebi în ţările ce au parcurs tranziţia dificilă de la socialism la economia de piaţă;
adâncirea decalajelor privitoare la repartiţia bogăţiei pe glob, în sensul că venitul global pe
locuitor a crescut considerabil de-a lungul secolului al XX-lea şi cu toate acestea distribuţia acestuia
pe ţări şi în interiorul aceleiaşi ţări între bogaţi şi săraci a devenit mai inegală decât la începutul
secolului;
tendinţele demografice şi implicaţiile lor asupra dezvoltării durabile arată că, dacă în anul 1960
rata medie anuală de creştere a populaţiei era de 2%, în anul 1997 să se cifreze al 1,5%; în anul 2020
să se vizeze pe o rată de 1% şi cu sublinierea unor tendinţe de şcolarizare relativăa populaţiei
globului în secolul în care am intrat.
Există trei indicatori cu ajutorul cărora se poate măsura în termeni „umani” performanţele
sintetice ale dezvoltării:
primul indicator folosit este speranţa medie de viaţă la naştere, care sintetizează influenţa
conjugată a numeroşi factori asupra vieţii, cum sunt evoluţia stării de sănătate a individului,
alimentaţia, asigurarea condiţiilor de locuit şi sanitare etc.;
al doilea indicator folosit este rata de instruire, care reflectă cuentumul de cunoştinţe de care
dispune individul, deprinderile şi capacitatea sa de a comunica şi de a participa la activităţile
economice şi sociale. Expresia corectă a ratei de instruire semăsoară cu ajutorul datelor privind
proporţia adulţilor ştiutori de carte, a celor care urmează efectiv învăţământul de toate gradele;
al treilea indicator folosit este produsul intern brut pe locuitor, calculat în termeni comparabili,
ce exprimă mărimea medie a resurselor la care indivizii au acces şi pentru a satisface nevoile unui
trai decent.
Cei trei indicatori sunt folosiţi pentru calcului unui indicator agregat intitulat indicatorul
dezvoltării umane.
În plan definiţional problema socială este abordată ca un factor, proces sau stare socială sau
naturală care afecteză negativ funcţionarea sociatăţii şi/sau condiţia umană. Ea reprezintă o
componentă a dimensiunii sociale a managementului dezvoltării sociale.
În procesul de dezvoltare durabilă sociatăţile moderne îşi asumă problemele sociale şi printr-
o abordare strategică planificată adoptă o atitudine de combatere, a cărei metodologie implică: (1)
diagnoza problemei potenţiale / actuale (identificarea problemei, determinarea magnitudinii
problemei, identificarea factorilor determinanţi ai dinamicii problemei sociale); (2) diagnoza
formelor de conştientizare a problemelor sociale.
Definit lapidar ca „mediul înconjurător în care funcţionează o organizaţie, care include aerul,
apa, pământul, resursele naturale, flora, fauna, fiinţele umane şi relaţiile între acestea”. Mediul este
tratat de specialişti ca o „îmbinare extrem de compleză de elemente naturale interpătrunse şi dinamic
corelate între ele, la care se adaugă, în multe locuri, construcţii omeneşti care modifică peisajul
natural primordial în decursul evoluţiei istorice”.
Cu timpul omul a devenit conştient că pentru o mai bună calitate a vieţii sale, este nevoie de
conoaşterea ecosistemelor şi a resurselor pe care le oferă cale cinci tipuri principale (ecosistemul
3
agricol, ecosistemul marin şi decoastă, acosistemul pădurilor, ecosistemul apelor dulci şi spaţiul
verde).
Demersul în tratarea acestei relaţii se poate întemeia pe următoarele adevăruri:
creşterea în domeniul dezvoltării durabile, în special, şi al omenirii, în general, se poate asigura
prin înţelegerea ştiinţifică a funcţionării ecosistemelor şi printr-o schimbare profundă de mentalitate
la nivelul socialului, care să facă posibilă aplicarea filozofiei dezvoltării durabile;
favorizarea dezvoltării durabile se poate baza pe acordarea de şanse egale sectorului public şi
celui privat, angajate deopotrivă în asigurarea eficienţei în, relaţia dintre mediul înconjurător şi
dezvoltarea durabilă;
soluţiile viitoarelor cerinţe impuse de relaţia dintre mediul înconjurător şi dezvoltarea durabilă
pot fi utile şi eficiente prin apelarea la teoria generală a sistemelor şi implicarea în analiză şi acţiune
a subsistemelor economic, social, ecologic şi tehnologic;
abordarea sistemului funcţionalităţii proceselor ecologico-geografice şi tehnico-economice şi
influenţa, eficienţa interrelaţiei dintre mediul înconjurător şi dezvoltarea durabilă.
În legătură cu echilibru ecologic şi dezvoltarea durabilă în prezent, în cadrul strategiei
privind politicile de protecţie a mediului, se detaşează două orientări fundamentale:
strategia cu caracter anticipativ, cu următoarele trăsături caracteristice:
s-a realizat în mod progresiv, în cursul ultimilor douăzeci şi cinci de ani, prin utilizarea unor
metode diferite;
dintre metode s-au detaşat următoarele:
prognoza referitoere la dezvoltarea durabilă şi progresul tehnic în acele sectoare ce pot
influenţa calitatea mediului şi evoluţia consumului de resurse naturale şi a nivelului producţiei de
deşeuri;
modalităţi de extindere a utilizării principiului „cine poluează plăteşte” şi a determinării
preţului resurselor;
metodele de extindere a controlului producţiei şi folosirii produselor chimice.
strategia de integrare, despre care vom reţine:
este strâns legată de strategia cu caracter anticipativ şi se completează frecvent cu aceasta;
se intensifică în planul utilizării, după Declaraţia din 1985, când ţările membre ale O.C.D.E. au
început să acorde o importanţă mai mare integrării, care se poate manifesta sub două forme:
în materie de formulare a obiectivelor politicilor de protecţie a mediului;
în domeniul perfecţionării mijloacelor de atingere a obiectivelor, pe de o parte, în interiorul
mediului, şi pe de altă parte, între mediu şi celelalte sectoare ale dezvoltării durabile.
Într-o societate orientată spre dezvoltarea durabilă, managerii vor trebui să înveţe să
gândească ecologic. Încă de la Machiavelli, politica este cunoscută drept „arta posibilului” iar nu
„arta dezirabilului”. Şi tot în limbajul politicienilor, satisfăcător înseamnă un compromis accept-
tabil. Acest compromis trebuie să îl realizeze managerul-ecolog în armonizarea dintre resurse şi
obiective exprimate sub formă de rezultate.
Managerii de vârf vor trebui să fie capabili să se integreze în procesul de luare a deciziilor,
cumpănind mereu cel mai potrivit echilibru, interesele societăţii în planul dezvoltării durabile,
dovedindu-se astfel cu adevărat constructivi.
4
Nr.crt. SUBIECTE Pag.
NOTĂ:
Pentru detaliere şi aprofundare pe linia subiectelor de mai sus a se consulta bibliografia obligatorie:
„Introducere în managementul dezvoltării durabile”, Ion Petrescu, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2009
5
DISCIPLINA: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
6
„independenţa complexă”, denumită de R. Keohane şi J. Nye, se prezintă ca un proces
economic ce se desfăşoară între o multitudine de actori, printr-o varietate de canale şi fără
existenţa structurilor de autoritate şi ierarhie;
Pe fondul general al dezvoltării fără precedent al produsului integraţionist apar însă şi
situaţii în care politicile de integrare şi politicile naţionale nu sunt compatibile, ceea ce duce la
apariţia controverselor şi tensiunilor, îndeosebi la nivel decizional.
şi în sfârşit , cea de-a treia mare tendinţă generatoare de tensiune se regăseşte în modernizare
versus subdezvoltare, proces ce are numeroase trăsături specifice şi anume:
datorită dezvoltării structurilor politice moderne şi a noilor tehnologii se ajunge la o
globalizare a proceselor productive, investiţionale şi comerciale;
concomitent, procesul de modernizare generează şi inegalităţi în dezvoltare, distribuţia
veniturilor, bunăstare, ajungându-se chiar la subdezvoltare între regiuni, precum şi în interiorul
acestora;
inegalitatea, în general, contribuie la deplasarea producţiei dintr-o ţară în alta, dispersând şi
facilitând accesul la tehnologie si la pieţe; inegalitatea în cadrul statelor este însoţită de
reglementarea concurenţei şi facilitatea accelerării cifrelor de muncă şi creşterea pieţelor.
Inegalitatea între state, oferă întreprinderilor posibilitatea să-şi repartizeze producţia şi să opereze
dincolo de reglementările statelor, determinând contrareacţii la nivel regional şi global.
Sub impactul celor trei tendinţe, se estompează graniţa dintre naţional şi internaţional şi apar
numeroase probleme în planul riscurilor. Ele pot fi grupate în două categorii de riscuri:
prima grupă se referă la faptul că riscul este generat în anumite ţări sau grupuri regionale care nu
acceptă alternativa care se bazează pe elementul cauzei naţiunii celei mai favorizate în forma sa
condiţionată. În concret, unele ţări membre ale unei grupări integraţioniste decid să aplice reduceri
de taxe vamale şi atenuări ale barierelor netarifare numai faţă de ţările terţe care favorizează, în
contrapartidă la acelaşi gen de măsuri;
în cea de-a doua grupă intră ţări sau grupări care rămân la stadiul de aranjament comercial
preferenţial cu efecte zonale de natură să amplifice efectele de deturnare de comerţ, nemaximizând
avantajele economiei de scară.
S-au manifestat în România decalaje de percepţii şi practici generatoare de riscuri, cauzate de
dezechilibrele între potenţialul oferit de activele intangibile existente şi nivelul lor actual de
valorificare:
utilizarea incompletă a capacităţilor inovaţionale, atât sub aspectul generării, cât şi al absorbţiei
noilor cunoştinţe şi tehnologii;
gradul insuficient de folosire a forţei de muncă, raportat la efortul de formare depus, cu implicaţii
semnificative în sfera migraţiei internaţionale;
prezenţa unor zone economice defavorizate, afectate de „falia digitală” şi de disparităţi de
cunoaştere, conturate factual, ales între mediul rural şi cel urban, dar şi între diverse regiuni ale ţării;
deosebirile dintre calificarea superioară a personalului şi gradul de uzură fizică şi morală a unor
infrastructuri, ceea ce a făcut atractive investiţiile străine vizând delocalizarea unor activităţi
industriale cu valoare adăugată mică;
existenţa unei structuri inadecvate a exporturilor, în care ponderea produselor înalt prelucrate
este încă insuficientă.
Aceste riscuri influenţează negativ nu numai ritmul şi calitatea cooperării economice,
ştiinţifice şi tehnologice a ţării, ci şi poziţia României pe plan european şi internaţional.
riscul adaptării improprii la presiunea concurenţilor de pe piaţa internă europeană;
riscul creşterii substanţiale a costurilor integrării europene;
7
riscul întârzierii în direcţia dezvoltării economice bazate pe cunoaştere;
riscul persistenţei „exodului creierelor”, înţeles ca o prezenţă semnificativă a specialiştilor
calificaţi în fluxurile internaţionale de migraţie a forţei de muncă.
Trebuie să se formeze o nouă etică pentru managementul relaţiilor umane cu mediul, aceasta
fiind susţinută de trei principii de bază:
primul principiu se referă la faptul că natura este un sistem de o complexitate impenetrabilă.
Neprevăzutul determină un anumit grad de eroare şi, ca urmare, este necesar de important ca atunci
când se greşeşte să se acţioneze, ori de câte ori este posibil, în sensul perturbării minime;
cel de-al doilea principiu consfinţeşte următoarea realitate: natura nu oferă cantităţi mari, fără a
sacrifica ceva. În „afacerile” cu natura, ca în orice alt fel de tranzacţii, trebuie cunoscut preţul total al
bunurilor înaine de a putea decide dacă „bunurile”merită banii;
şi, în sfârşit, cel de-al treilea principiu constată că natura nu are buton pentru opţiunea
RESTABILIŢI.
Studiile referitoare la formele de deteriorare a mediului ambiant susţin că deteriorarea
calităţii mediului are drept cauză principală fenomenele de poluare.
Poluarea este „introducerea de către om, direct ori indirect, de substanţe ori de energie în
mediu care antrenează consecinţe prejudiciabile de natură a pune în pericol sănătatea umană, a
vătăma resursele biologice şi ecosistemele, a aduce atingeri agrementelor ori a împiedica alte
utilizări legitime ale mediului”.
Aspecte esenţiale cu privire la consumul şi mediul înconjurător:
lumea trece printr-o revoluţie a consumului. Începând anii ’50, rata de consum - a energiei, a
cărnii, a cuprului, a oţelului, a cherestelei s-a dublat. Numărul posesorilor de automobile s-a
cvadruplat, folosirea materialeler plastice a crescut de cinci ori, iar călătoriile cu avionul s-au
înmulţit în mod uimitor de 33 de ori;
folosirea resurselor nu este răspândită egal. O cincime din populaţia lumii se află în „clasa
consumatorilor”, dar consumul – la nivelul de care se bucură majoritatea membrilor clasei de
mijloc din ţările occidentale – se reduce la un subgrup mult mai restrâns.
Principalii indicatori globali care oferă informaţii despre profilul general al crizei ecologice
cu care se confruntă omenirea: clima, calitatea apei, suprafaţa agricolă, viaţa plantelor şi
animalelor, pădurile, calitatea aerului.
8
numeroşi manageri sunt tentaţi să folosească mai degrabă mărimi valorice pentru a descrie
riscul, decît metode moderne de estimare a acestuia, cum ar fi statistica sau calculul
probabilităţilor;
alţi manageri nu manifestă nici dorinţa şi nici preocuparea de a se cuantifica riscul, ci doar de
a-l simţii;
există tendinţa la unii manageri de a ignora posibilele evenimente care ar fi poate neplăcute
prin consecinţele lor riscante în profesiunea de manager-ecolog;
unii manageri privesc numai spre o parte din rezultatele posibile şi nu spre totalitatea lor şi
măsoară variaţia ţinând cont de aceste rezultate.
Se cuvin câteva sublinieri şi cu privire la trăsăturile esenţiale ale riscului în dezvoltarea
durabilă. Dintre acestea am selectat câteva:
managerul îşi asumă riscul deoarece urmăreşte succesul în profesiune şi în dezvoltarea
durabilă;
riscul managerial apare ca probabilitate de eşec sau, altfel gândit, un succes cu şanse reduse
de înfăptuire;
în plan obiectual, riscul reprezintă un act de cutezanţă, inteligenţă şi creativitate;
prin participarea conştientă a managerului asumarea riscului devine un act decizional;
în plan atitudinal, riscul managerial se constituie ca o orientare semnificativă spre nou, iar
asumarea lui ca o ieşire în întâmpinarea noului;
riscul este selectat şi acceptat numai de către aceia care au chemare către profesiunea de
manager;
capacitatea de autoanaliză a managerului-ecolog influenţează capabilitatea de a învinge
riscurile ce stau în calea succesului vizat de profesiune;
curajul managerului de a-şi asuma riscul pentru a repara o situaţie are o notă de optimism
dublată de priceperea de a stabili o balanţă între risc şi succes.
Nr. SUBIECTE PAG.
crt.
1. Forţele ce acţionează asupra dezvoltării durabile româneşti. 41
2. Principalele tendinţe globale generatoare de tensiuni. 41-42
3. Riscurile generate de estomparea graniţei dintre naţional şi internaţional. 43
4. Decalaje de percepţii şi practici generatoare de riscuri în România. 44
5. Principalele categorii de riscuri majore identificate prin raportarea la utilizarea activelor 45-46
intangibile în România.
6. Cele şase principii de bază ale eticii managementului relaţiilor umane cu mediul. 46-47
7. Tendinţele de deteriorare a mediului ambiant la începutul sec.XXI. 48
8. Principala cauză a deteriorării calităţii mediului. 48
9. Catastrofele naturale ameninţă echilibrul ecologic. 50
10. Aspectele esenţiale cu privire la consumul şi mediul înconjurător. 51
11. Principalii indicatori globali ai crizei ecologice. 52
12. Reducerea biodiversităţii, unul dintre principalii indicatori globali ai crizei ecologice. 52
13. Condiţiile în conturarea stării de risc. 54
14. Trăsăturile esenţiale ale riscului în dezvoltarea durabilă 55
15. Poziţia de manager-ecolog faţă de risc. 55
NOTĂ:
Pentru detaliere şi aprofundare pe linia subiectelor de mai sus a se consulta bibliografia obligatorie:
„Introducere în managementul dezvoltării durabile”, Ion Petrescu, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2009
9
DISCIPLINA: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
10
dezvoltare durabilă „puternică” cu un management ancorat pe o abordare ecologică şi care nu
acceptă o simplă menţinere a valorii cumulate a rezervelor de capital.
Se pledează cu insistenţă pentru integrarea dimensiunii ecologice în analizele economice, iar
obiectivul managementul mediului este utilizarea instrumentelor corespunzătoare – intervenţii
administrativr, stimulări ecoomice sau instituţionale – pentru internalizarea impacturilor ecologice în
cadrul deciziei de maximizare a profitului şi a bunăstării personalului firmei.
În mod clasic, dezvoltarea şi managementul dezvoltării sunt asociate creşterii economice.
Această teză detaşează ideea că dacă există o creştere economică, există neapărat şi
dezvoltare şi expune ca singur indiciu al dezvoltării, statistica produsului naţional brut.
Această viziune a dezvoltării este deja controversată, solicitându-se apelul la noi modele într-
un context al economiei de piaţă, care are în vedere îndeosebi faptul că provocările privind
dezvoltarea nu au fost niciodată aşa de mari ca acum.
11
Componenta culturală se află în căutarea propriei identităţi, ce se va contura pe măsura
diminuării (sau eliminării) contradicţiilor care o macină în prezent.
Componenta ecologică reprezintă încă o faţetă a problematicii contemporane, prin mondo-
efectele pe care omul le produce asupra mediului său, cu consecinţe imediate, dar şi propagate în
timp şi în spaţiu. Criza ecologică contemporană, izbucnită după cel de-al doilea război mondial ca
urmare a modului de folosire a resurselor dezvoltării factorilor de producţie, în general, şi ale
revoluţiei tehnico-ştiinţifice în special, este o expresie a contradicţiei dintre mediul natural şi mediul
creat de om.
Relaţia dintre managementul dezvoltării durabile şi revoluţia managerială este una de dublă
determinare, care încearcă să pună în relaţie dezvoltarea explozivă a cunoaşterii şi managementul.
Managementul dezvoltării durabile recunoaşte şi se spijină pe interdependenţa între sistemele
de mediu, economic şi social şi promovează egalitatea şi imparţialitatea între oameni şi sensul de
„cetăţean universal”.
Managementul dezvoltării durabile se bazează pe câteva principii care dirijează strategiile şi
acţiunile manageriale: (1) necesitatea revitalizării prin management a creşterii ecnomice şi a
schimbării calităţii acestei creşteri; (2) orientarea managementului dezvoltării durabile spre
consemnarea şi îmbunătăţirea bazei de resurse şi asigurarea unui nivel sustenabil al populaţiei; (3)
întărirea cooperării internaţionale prin reformarea relaţiilor economice internaţionale; (4) managerii
sunt chemaţi ca în procesul de elaborare a deciziilor să urmărească integrarea mediului şi economiei.
Sub aspect tipologic, principalele categorii de riscuri naturale se divid în riscuri legate de
mediu şi riscuri sociale. Dintre riscurile legate de mediu reţinem: poluarea şi degradarea mediului,
dispariţia sau reducerea unor resurse naturale vitale, modificarea climei şi dezastrele naturale. Ca
riscuri sociale menţionăm: creşterea producţiei peste limita de sustenabilitate a globului şi riscul
apariţiei unor epidemii în urma dezastrelor naturale, condiţiilor precare de igienă datorate lisei apei,
ş.a.m.d.
În concret, punctul de vedere al managementului dezvoltării durabile referitor la distrugerea
capitalului natural sistematizează direcţiile de distrugere astfel: încălzirea climatică, problemele de
diversitate, supraconsumul şi epuizarea resurselor şi poluarea.
Dacă şi în perioada de până în 2050 se va menţine ritmul mediu de 3% pe an, înregistrat în
ultimii 50 ani, dezvoltarea economiei mondiale va înregistra o accestuare a diferenţei de dezvoltare
dintre principalele regiuni ale globului.
În situaţia în care activitatea economică va creşte într-un ritm de cel puţin două ori mai rapid
decât populaţia, atunci se vor crea condiţii pentru creşterea nivelului general de bunăstare. Se va
înregistra un decalaj şi între regiunile puternic industrializate şi regiunile în curs de dezvoltare, din
punctul de vedere al venitului pe locuitor, ceea ce poate genera situaţii periculoase şi dificile în
planul soluţionării în plan definiţional.
Managementului dezvoltării durabile implică dezvoltarea şi controlul fluxurilor de capital,
forţă de muncă, materii prime, tehnologie, informaţii, bunuri şi servicii ale firmei peste graniţele unei
ţări.
Managementului dezvoltării durabile evoluează pe nişte coordonate relativ distincte
determinate de caracteristicile mediului global în care se derulează procesele sale (caracteristici ce-i
determină particularităţi şi funcţii specifice):
Diversitatea şi complexitatea componentelor economiei mondiale solicită dezvoltarea şi
aplicarea de strategii şi politici specifice pentru derularea operaşţiilor cu luarea în considerare
12
a tururor diferenţelor dintre parteneri – un rol important revenind în acest cadru abordărilor
de managementul dezvoltării durabile comparat;
Accesul diferit la informaţii (determinat de dotarea tehnologică dar şi de costurile pe care
acesta le presupune), existenţa capacităţilor diferite de tratare a informaţiilor, de asigurare a
compatibilităţii şi de evitare/ reducere a perturbaţiilor din circuitul informaţional mondial;
Natura specifică – mult mai complexă- a riscului implicat, determinată de o serie mult mai
mare şi mai puţin controlabilă de factori;
redimensionarea funcţiilor managementului pentru a face faţă noilor cerinţe.
Managementul dezvoltării durabile prezintă o serie de cerinţe şi particularităţi specifice,
impuse de necesitatea unei combinări optime între avantajele competitive specifice firmei şi cele ale
ţării pe care se doreşte pătrunderea:
evaluarea corectă a posibilităţilor de internaţionalizare a firmei;
creşterea receptivităţii faţă de condiţiile dinamice ale economiilor naţionale şi ale pieţei
externe;
structurarea aparatului de lucru şi imprimarea unui sistem decizional care să se integreze
armonios în economia naţională şi în cea mondială;
sporirea adaptabilităţii faţă de condiţiile diversificării şi înoirii ofertei;
activitate continuă şi complexă de modernizare pentru însuşirea noilor optici şi concepţii
moderne, inclusiv prin folosirea noilor tehnici informatice.
Funcţiile pe care managementul dezvoltării durabile va trebui să le îndeplinească în aceste
condiţii sunt strâns legate de capacitatea sa de a dezvolta şi aplica o optică de marketing, ceea ce
presupune definirea şi delimitarea pieţei, a sferei potenţialilor parteneri de afaceri.
NOTĂ:
Pentru detaliere şi aprofundare pe linia subiectelor de mai sus a se consulta bibliografia obligatorie:
„Introducere în managementul dezvoltării durabile”, Ion Petrescu, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2009
13
DISCIPLINA: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
14
organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale cu sarcini în domeniul controlului sau
semnalării fenomenului de poluare li se vor prezenta atât dinamica referitoare la cantitatea de
poluanţi, cât şi dinamica afectării calităţii factorilor de mediu;
în calcularea deşeurilor de fabricaţie se va ţine seama de diferenţa dintre consumurile specifice şi
cele reale;
în vederea realizării unei dinamici descendente a cantităţii de poluanţi, managerul va proceda la
informatizarea sistemelor de fabricaţie şi va adopta măsuri de aliniere a întreprinderii la
performanţele tehnice şi economice reprezentative pe plan european şi mondial.
În orice întreprindere cu activitate economică, funcţiile managementului dezvoltării durabile
constau în: previziune, organizare, coordonare, antrenare, evaluare-control.
Orientare spre problematica de mediu, incluzând preocupări specifice acestui domeniu.
Această trăsătură-cerinţă este pusă în legătură directă cu preocupările întreprinderilor de a obţine,
demonstra şi exploata consecinţele atingerii performanţelor de mediu. Se poate atinge acest nivel
numai pe baza organizării în concordanţă cu strategia şi practicile de mediu şi controlului impactului
propriilor activităţi, produse şi servicii asupra mediului.
Întreaga activitate se bazează pe standardele naţionale, europene şi mondiale referitoare la
managementul de mediu, care are meritul că oferă întreprinderilor elementele unui sistem capabil
să le sprijine în atingerea obiectivelor stabilite.
15
Din unghiul de vedere al managementului mediului, a organiza înseamnă, pe de o parte, a
stabili cantitatea şi calitatea de elemente necesare pentru realizarea sarcinii, pentru atingerea
integrală a scopurilor ecologice propuse, iar pe de altă parte, a avea astfel de corelaţii structural-
funcţionale între aceste elemente, încât ele să se îmbine corespunzător unul cu altul, adică să se
susţină, să se completeze şi să se activeze reciproc.
Rentabilitatea reprezintă caracteristica unei firme de a obţine un venit mai mare decât
cheltuielile. Rentabilitatea apare astfel ca un instrument hotărâtor al mecanismului economiei de
piaţă atât în orientarea activităţii de producţie cât şi în orientarea utilizării resurselor materiale,
umane şi financiare şi internaţionale.
Componentele definiţionale implicate în structura situaţiilor financiare implică două condiţii-
cerinţe:
a) să arate probabilitatea ca orice beneficiu economic viitor asociat să intre sau să iasă în sau din
întreprindere;
b) elementul să aibă un cost sau o valoare care poate fi evaluată în mod credibil.
Veniturile reprezintă concretizarea activităţilor desfăşurate de întreprinderea verde - acestea
fiind grupate în: venituri din exploatare; venituri financiare; venituri extraordinare.
16
11. Realizarea obiectivelor financiare: eficienţa (rezultatul net sau respectarea bugetelor),
rentabilitatea capitalurilor imobilizate (privată) sau utilizarea resurselor financiare (publice);
12. Realizarea obiectivelor non-financiare: creştere, poziţionare, competitivitate, fidelizarea
clienţilor, soliditatea financiară şi orientările politice;
13. Potenţialul de entitate: un avantaj de piaţă, oportunităţi de dezvoltare, încredere în atuuri
(oameni, tehnici, instrumente, metode, management) şi în viitorul entităţii;
14. Încrederea în dirigenţi: luarea în calcul a orientărilor, eficacitatea aşteptată de dirigenţi,
guvernarea întreprinderii, etica şi divizarea valorilor, informarea proprietarilor;
15. Reputaţia entităţii: notorietate, imagine, mărci, valori vehiculate, performanţă, seriozitate,
profesionalism, servicii, dinamism, soliditate, creativitate.
Îndeplinirea sarcinilor de serviciu a salariaţilor / colaboratorilor/ agenţilor:
16. Interesul faţă de muncă: obiective clare, responsabilitate, autonomie, inţiativă, sentimentul
valorii adăugate, posibilitatea de dezvoltare, provocare, plăcere;
17. Recunoaştere, remuneraţie echitabilă (pe plan intern) şi competitivă (pe plan extern), avantaje
sociale, recunoaşterea financiară a contribuţiilor, împărţirea rezultatelor;
19. Dezvoltarea profesională: evoluţia carierei, perspective de promovare, diversitatea posturilor,
dezvoltarea competenţelor, formare, securitatea postului;
20. Mediul de lucru; respectarea persoanei, timpul de lucru, timpul traseului, echilibrul, viaţa
profesională-viaţa privată, igienă şi securitate, dialog social, coeziune, spiritul de echipă, ambianţa
pozitivă.
17
atragerea întregului personal al organizaţiei în problematica de mediu specifică întreprinderii şi
dezvoltarea unui sistem de comunicare operativ şi eficient.
NOTĂ:
Pentru detaliere şi aprofundare pe linia subiectelor de mai sus a se consulta bibliografia obligatorie:
„Introducere în managementul dezvoltării durabile”, Ion Petrescu, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2009
18
DISCIPLINA: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
19
luarea în considerare la elaborarea reglementărilor şi normativelor a condiţiilor concrete, prin
împletirea în fapt a generalului cu particularul, a tipicului cu concretul;
distribuirea raţională a activităţilor pe etape şi faze şi asigurarea unor condiţii echilibrate de
realizare a diferitelor operaţii ale procesului managerial;
orientarea asigurării informaţionale a procesului managerial în vederea obţinerii la timp a
cantităţii necesare şi suficiente de informaţii;
coordonarea procesului managerial în spaţiu şi în timp, cu consecinţe favorabile asupra
dezvoltării economiei întreprinderii sau instituţiei;
îmbinarea raţională a reglementărilor, normativelor, instrucţiunilor, cu luarea în considerare a
factorilor informaţionali ai managementului dezvoltării durabile;
luarea în considerare a particularităţilor, trăsăturilor caracteristice şi a condiţiilor concrete în
organizarea procesului de managementul dezvoltării durabile.
Proiectarea procesului managerial urmăreşte două scopuri principale:
formularea sarcinilor de perspectivă şi curente ale întreprinderii sau instituţiei;
determinarea celor mai raţionale direcţii, metode şi mijloace de realizare a acestor sarcini.
20
Etimologic, cuvântul "sistem" provine din grecescul „systema" care înseamnă ansamblu din
părţi reunite. În plan tipologic, sistemele se divid în naturale şi artificiale (sociale, create de om).
Factorii care afectează componenta externă a managementului dezvoltării durabile sunt
redaţi în continuare:
factorii economici, cu numeroase surse şi modalităţi de influenţare;
factorii de management, care exprimă gradul de prevedere, organizare şi coordonare a
mediului ambiant, măsura în care cadrul organizatoric şi de gestiune creat stimulează
personalul întreprinderii sau instituţiei să folosească posibilităţile respectivului mediu.
factorii politici, respectiv acţiunile întreprinse de partidele politice, Parlament şi Guvern,
concretizate în iniţierea, adoptarea şi aplicarea legilor care afectează funcţionarea
întreprinderilor şi instituţiilor;
factorii socioculturali, în care includem totalitatea elementelor de natură socioculturală
exogene întreprinderii sau instituţiei şi care influenţează activitatea acestora;
factorii ecologici, reprezentaţi de componentele mediului înconjurător, între care reţinem:
relieful, resursele subsolului, clima, flora, fauna, în general cadrul natural de desfăşurare a
vieţii materiale a întreprinderii sau instituţiei.
21
oferă cadrul pentru stabilirea şi analizarea obiectivelor generale şi obiectivelor specifice de
dezvoltare durabilă;
este documentată, implementată, menţinută şi comunicată întregului personal;
este disponibilă pentru public.
Se continuă cu planificarea, cu ajutorul căreia organizaţia trebuie să stabilească şi să
menţină proceduri de identificare a aspectelor de dezvoltare durabilă ale activităţilor produselor
sau serviciilor sale pe care le poate controla şi asupra cărora se demonstrează că are o influenţă,
pentru a le determina pe cele care au sau pot avea un impact semnificativ asupra dezvoltării durabile.
O cerinţă deosebită priveşte personalul ce îndeplineşte sarcini care pot avea impacturi
semnificative asupra dezvoltării durabile şi care trebuie să aibă competenţa necesară, fie prin
educaţie, fie prin instruire corespunzătoare şi sau prin experienţă.
Totodată, apare obligaţia ca organizaţia să aibă în vedere procesul de comunicare externă
privind aspectele semnificative de dezvoltare durabilă şi să păstreze deciziile sale.
În planul documentării, organizaţia trebuie să stabilească şi să menţină informaţiile, pe suport
de hârtie sau electronic. Şi tot în acest plan, organizaţia trebuie să stabilească şi să menţină proceduri
pentru controlul tuturor documentelor cerute de acest standard.
Revine conducerii organizaţiei obligaţia să analizeze sistemul de management de dezvoltare
durabilă la intervale prestabilite, pentru a se asigura că acesta este în permanenţă corespunzător,
adecvat şi eficient. Procesul analizei efectuată de conducere, trebuie să se asigure că informaţiile
necesare sunt colectate astfel încât să permită conducerii realizarea acestei evaluări.
După ce se stabilesc ţintele şi obiectivele, se recomandă ca organizaţia să conceapă
indicatorii măsurabili ai performanţei de dezvoltare durabilă.
Obiectivele şi ţintele se analizează şi se revizuiesc periodic, cu luarea în considerare a
punctelor de vedere ale părţilor interesate.
Nr. SUBIECTE Pag.
crt.
1. Principalele procese de muncă ce se desfăşoară în întreprinderile economice şi 91
instituţiile sociale.
2. Procesul managerial –definiţie. 92
3. Procesul managerial de dezvoltare durabilă -definiţie 92
4. Esenţa procesului de managementul dezvoltării durabile-definiţie. 92
5. Conţinutul procesului managerial de dezvoltare durabilă 93
6. Conţinutul metodologic al procesului managerial de dezvoltare durabilă. 93
7. Conţinutul ecologic al procesului managerial de dezvoltare durabilă 93
8. Conţinutul funcţional al procesului managerial de dezvoltare durabilă 94
9. Conţinutul informaţional al procesului managerial de dezvoltare durabilă 94
10. Procesul managerial de dezvoltare durabilă –trăsături. 95
11. Factorii care afectează componenta externă a managementului dezvoltării durabile 103
12. Factorii economici factori care afectează componenta externă a managementului 103
dezvoltării durabile.
13. Factorii socioculturali - factori ce afectează componenta externă a managementului 103-
dezvoltării durabile. 104
14. Subsistemele condus şi conducător. 105
15. Politica de dezvoltare durabilă în cadrul al sistemului de managementul dezvoltării 107
durabile.
NOTĂ:
Pentru detaliere şi aprofundare pe linia subiectelor de mai sus a se consulta bibliografia obligatorie:
22
„Introducere în managementul dezvoltării durabile”, Ion Petrescu, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2009
23
DISCIPLINA: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
Plecăm de la constatarea că peste tot în lume, marile progrese din domeniul sănătăţii,
dezvoltării sociale şi economice au fost brusc întrerupte de dezastre naturale şi cele datorate
activităţilor umane, cu efecte devastatoare asupra comunităţilor, ţărilor sau chiar regiunilor.
Adăugăm şi o altă constatare: continua deteriorare a mediului şi creşterea aglomerărilor
urbane au crescut vulnerabilitatea la dezastre.
La nivel internaţional, dezastrele reprezintă cauza unei medii de 25.000 de morţi şi mai mult
de 3.000 de milioane de dolari S.U.A. distrugeri anuale. Raportat la numărul de victime, cele mai
afectate ţări au fost cele puţin dezvoltate care au suferit 97% din cele 825 dezastre naturale majore
ale lumii între 1970 şi 1985, mai mult de 99% din totalul dezastrelor naţionale.
În ultimii ani calamităţile şi catastrofele au devenit tot mai dese. În faţa acestor pericole,
unele state au adoptat numeroase măsuri:
s-a trecut la instruirea periodică a formaţiilor de apărare civilă, pe linia participării la
limitarea şi înlăturarea unor astfel de fenomene, în cooperare cu toate formaţiunile
specializate pentru asemenea intervenţii;
anual la şcoala N.A.T.O. din Oberanmergau – Germania se organizează seminarii pe teme de
protecţie civilă, conduse de instructori de la Agenţia Federală pentru organizare în caz de
dezastre (catastrofe);
în ţări ca Turcia, Grecia, Anglia, S.U.A., anual sau semestrial, se desfăşoară aplicaţii de
amploare, în cadrul cărora se urmăreşte antrenarea unităţilor şi a formaţiilor de apărare civilă,
precum şi verificarea (actualizarea) planurilor de înştiinţare şi alarmare a populaţiei în cazul
unor catastrofe (dezastre);
de asemenea, au loc aplicaţii de cooperare între state vecine, în caz de necesitate în zonele de
frontieră;
concomitent cu instruirea, sunt luate măsuri de înzestrare a formaţiilor de apărare civilă, cât
şi a populaţiei cu mijloace necesare;
pentru prevenirea populaţiei asupra pericolului în caz de calamitate sau catrastrofă, se depun
eforturi pentru realizarea unor sisteme moderne, centralizate de înştiinţare şi alarmare;
pentru pregătirea populaţiei şi antrenarea organelor de apărare civilă, pentru verificarea
modului de funcţionare a mijloacelor tehnice de alarmare în fiecare ţară, au loc periodic
exerciţii la nivelul regiunilor administrative, localităţilor şi al unor obiective economice mai
importante;
paralel cu modernizarea şi crearea unor reţele centralizate de înştiinţare şi alarmare a
populaţiei, specialiştii străini continuă căutările pentru realizarea unui sistem de alarmare
fonic şi optic, care să fie instalat la locurile de muncă şi în locuinţele populaţiei.
24
6.1.2. Componente manageriale în măsurile adoptate de organismele internaţionale pentru
prevenirea şi intervenţia în caz de urgenţe
Ţările îşi îndreaptă speranţele spre Organizaţia Naţiunilor Unite, pe care o consideră ca unic
şi competent conducător.
Naţiunile Unite şi-au asumat conducerea procesului de prevenire şi intervenţie în caz de
urgenţe la scară globală:
primul tratat ecologic internaţional datează din 1946 sub forma Convenţiei Internaţionale
pentru Reglarea Golfului Whales;
în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ONU a jucat un rol fundamental în
negocierea a 240 de tratate ecologice internaţionale, începând cu conservarea păsărilor
migratoare şi până la protecţia stratului de ozon stratosferic;
negocierea protocolului de la Montreal şi aplicarea lui a pus bazele eliminării din uz a
substanţelor de tipul clorofluorocarburilor şi reprezintă unul din cele mai reuşite momente
din viaţa Organizaţiei Naţiunilor Unite;
se constituie ca o piatră de hotar Convenţia de Comerţ Internaţional cu Speciile Periclitate
din Fauna şi Flora Sălbatică, negociată în 1973 şi care, pusă în aplicare, a determinat salvarea
sturionilor din Marea Caspică;
Legea Tratatului Mării, stabilind limitele apelor teritoriale la 200 de mile, conferă guvernelor
naţionale autoritatea de protejare a zonelor piscicole din largul propriilor coaste;
Naţiunile Unite aşează la baza negocierilor internaţionale pe problemele de stabilizare a
climei cercetările şi previziunile Comisiei Interguvernamentale pentru schimbări ale climei;
în 1972, la Stockholm se desfăşoară prima Conferinţă asupra Mediului, prin care se conferă
legitimitate mişcării ecologice internaţionale, aflată în faşă;
în 1992, între 3 şi 4 iunie, a fost convocat Forumul Pământului la Rio de Janeiro, care a
adoptat Declaraţia de la Rio cu privire la mediu şi dezvoltare.
Principiile directoare internaţionale în domeniul mediului, se constituie ca declaraţii oficiale
care exprimă baza pe care poate fi clădită o politică de dezvoltare durabilă şi care asigură o
platformă de acţiune:
Dreptul la dezvoltare trebuie exercitat, astfel încât să fie satisfăcute în mod echitabil nevoile
de dezvoltare şi de mediu ale generaţiilor prezente şi viitoare.
Pentru realizarea dezvoltării durabile şi a unei calităţi superioare a vieţii pentru toţi oamenii,
statele trebuie să reducă şi să elimine modalităţile nedurabile de dezvoltare şi consum şi să
promoveze politici demografice corespunzătoare.
Pentru realizarea dezvoltării durabile şi a unei calităţi superioare a vieţii pentru toţi oamenii,
statele trebuie să reducă şi să elimine modalităţile nedurabile de dezvoltare şi consum şi să
promoveze politici demografice corespunzătoare.
Statele trebuie să coopereze ca să întărească capacitatea internă proprie de dezvoltare
durabilă, îmbunătăţind cooperarea ştiinţifică prin schimb de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologice şi
prin stimularea dezvoltării, adaptării, difuzării şi transferului de tehnologii, inclusiv a tehnologiilor
noi, novatoare.
25
În procesul mondial de management al dezvoltării durabile, un rol important revine
informaţiei. Aceasta ajută oamenii să înţeleagă imperativul schimbărilor în domeniul ecologic,
mergându-se până la prezentarea concretă a realizărilor în evoluţia unei ecoeconomii.
Mişcarea ecologistă este puternic dominată de ONG-uri. Ele se dezvoltă pentru a suplini
golurile lăsate de guverne şi de sectorul afacerilor.
Datorită avansării comunicaţiilor, incluzând maşinile de fax, e-mail şi telefoanele celulare,
rolul O.N.G.-urilor s-a extins şi consolidat la nivel internaţional.
În mişcarea ecologică mondială un rol important îl joacă personalităţile.
Bill Gates de la Microsoft a pus bazele celei mai mari fundaţii din lume, alocând sume uriaşe
pentru ameliorarea asistenţei medicale şi pentru stabilizarea populaţiei în ţările în curs de dezvoltare.
Grupurile ecologice sunt preocupate să-şi lărgească agenda pentru a promova o viziune
comună a unei eco-economii şi o concentrare de eforturi pentru traducerea ei în realitate.
Uniunea Europeană îşi propune o serie de politici, obiective, activităţi şi standarde care
reprezintă niveluri de referinţă ce trebuie atinse şi menţinute de toate statele membre şi care se referă
la: realizarea unei coeziuni socio-economice, promovarea constantă a unei politici de dezvoltare
durabilă, încurajarea cercetării tehnico-ştiinţifice, programe de interes comun de educare şi instruire,
niveluri unitare de protecţie a consumatorilor, dezvoltarea de sisteme şi reţele de transport la aceleaşi
standarde, acţiuni de ameliorare a protejării sănătăţii şi a colaborării culturale, dezvoltarea cooperării
dintre aceste state şi statele externe.
S-a creat o legislaţie de mediu şi de dezvoltare durabilă extrem de cuprinzătoare, care conţine
aproximativ 300 de acte legislative (tratate, directive, reglementări, decizii şi recomandări).
Tratatele comunităţii referitoare la dezvoltarea durabilă, definesc în general principiile
comunitare referitoare la protecţia mediului, fiind documente de referinţă la elaborarea legilor şi la
stabilirea politicilor şi a obiectivelor din acest domeniu, precum şi la armonizarea reglementărilor
legale ale ţărilor din cadrul comunităţii.
Directivele comunităţii stabilesc cerinţele legale din cadrul Uniunii Europene, referitoare la
dezvoltare durabilă şi la mediu, cu caracter obligatoriu pentru toate statele membre, dar suficient de
flexibile pentru a permite manifestarea spiritului tradiţional prezent în legislaţia fiecărei ţări.
Regulamentele comunităţii sunt, de asemenea, obligatorii pentru toate statele componente ale
Uniunii Europene, fiind uzual desemnate pentru scopuri precise referitoare la dezvoltarea durabilă şi
protecţia mediului (ex.: gestiunea deşeurilor din industria chimică, etichetarea substanţelor chimice
toxice etc.).
Şi, în sfârşit, deciziile comunităţii conţin, de multe ori, date necesare pentru punerea în
aplicare a directivelor şi regulamentelor, având un caracter extrem de specific şi fiind totdeauna
obligatorii pentru cei cărora le sunt destinate.
Atât primul, cât şi al doilea program de Acţiune (1978 - 1982), au stabilit liste detaliate de
măsuri ce trebuie întreprinse pentru controlul problemelor legate de poluare.
Al treilea Program de acţiune (adoptat în 1983) se detaşează faţă de precedentele prin aceea
că a încercat să realizeze o strategie mai amplă pentru dezvoltarea durabilă prin protecţia mediului şi
a resurselor naturale în cadrul Comunităţii. După cum s-a menţionat, accentul a trecut de la control la
26
prevenirea poluării şi a lărgit conceptul de protecţie şi asupra modului de folosire a pământului şi de
integrare a problemelor de mediu în celelalte politici ale C.E.E. S-au alocat fonduri pentru activităţi
agricole, dezvoltare regională şi sprijinire a statelor din Africa, Caraibe şi Pacific, conform
Convenţiei de la Lomé.
În ultimii 30 de ani în Comunitatea Europeană s-au elaborat pentru mediu circa 300 acte de
reglementare (directive, decizii, recomandări).
27
11. Personalităţi reprezentative în mişcarea ecologică mondială. 118
12. Niveluri de referinţă ce trebuie atinse şi menţinute de toate statele membre. 118
13. Regulamentele comunităţii-scopuri. 119
14. Directiva Consiliului Comunităţii Europene 121
15. Convenţia asupra Evaluării Impactului Ecologic în Context Interstatal – scopuri. 121
NOTĂ:
Pentru detaliere şi aprofundare pe linia subiectelor de mai sus a se consulta bibliografia obligatorie:
„Introducere în managementul dezvoltării durabile”, Ion Petrescu, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2009
28
DISCIPLINA: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
29
durabilă obiectivele generale se referă la protecţie mediului, echitate socială şi coeziune, precum şi la
prosperitate economică, menţinându-se în acest fel, cei trei piloni ai dezvoltării durabile globale:
mediu, societate, economie:
1. protecţia mediului
2. echitate socială şi coeziune;
3. prosperitate economică.
La baza Noii Strategii de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene au fost aşezate
următoarele principii:
1. Promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale;
2. Solidaritate în cadrul unei generaţii şi între generaţii;
3. Societate deschisă şi democratică;
4. Implicarea cetăţenilor în procesul de decizie;
5. Implicarea mediului de afaceri şi a partenerilor sociali;
6. Coerenţa politică şi guvernanţa;
7. Integrarea politicii;
8. Utilizarea celor mai bune cunoştinţe disponibile;
9. Principiul precauţiei;
10. Poluatorii plătesc.
Plecând de la cei trei piloni şi de la cele zece principii expuse anterior au fost conturate
următoarele provocări şi obiective generale ale Noii Strategii de Dezvoltare Durabilă a Uniunii
Europene:
- schimbarea climei şi energia curată;
- transportul durabil;
- consum şi producţie durabile;
- conservarea şi managementul resurselor naturale;
- sănătatea publică;
- incluziunea socială, demografică şi migraţia;
- sărăcia globală şi provocările dezvoltării durabile.
Încă nu s-a ajuns la o formulare coerentă a strategiei naţionale de dezvoltare durabilă a
României. Un prim pas l-a reprezentat crearea Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă
înfiinţat în anul 1997 în scopul realizării „unei strategii naţionale de dezvoltare durabilă în
România”.
Etapa următoare a vizat procesul de elaborare a Strategiei de dezvoltare durabilă a economiei
naţionale pe termen lung (2000-2020). Prima fază a reprezentat-o constituirea grupului de lucru
pentru elaborarea Strategiei de dezvoltare durabilă. Potrivit Hotărârii guvernamentale nr.
305/15.04.1999 în componenţa acestuia au intrat:
reprezentanţi ai ministerelor şi ai altor organe centrale de specialitate ale guvernului;
reprezentanţi ai confederaţiilor sindicale;
reprezentanţi ai confederaţiilor patronale;
reprezentanţi ai partidelor politice parlamentare;
reprezentanţi ai mediului academic şi de cercetare.
În urma unui efort insistent s-a reuşit ca în luna iulie 1999 să apară primul document intitulat
„România: Strategia naţională de dezvoltare durabilă” care, iniţial, a fost supus spre aprobare
Guvernului şi, apoi, prezentat Parlamentului.
Documentul a fost structurat în trei părţi principale şi viza următoarele scopuri:
1. identificarea obiectivelor şi a priorităţilor dezvoltării durabile în România;
30
2. evaluarea potenţialului de dezvoltare durabilă;
3. construirea unor scenarii şi propunerea de politici pentru dezvoltarea durabilă în România.
În acelaşi document, au fost stabilite şi priorităţile dezvoltării durabile în România, după cum
urmează:
sănătatea publică;
educaţia;
creşterea economică;
conservarea resurselor de energie, susţinută de activitatea complexă şi interdisciplinară de
protecţie a mediului înconjurător.
În baza tendinţelor naţionale şi internaţionale au fost definite patru scenarii de dezvoltare
durabilă a României şi anume:
scenariul de dezvoltare durabilă rapidă;
scenariul competitiv;
scenariul de dezvoltare lentă;
scenariul pesimist.
În pregătirea strategiei naţionale de dezvoltare durabilă nu au fost implicate în măsură
suficientă componentele instituţionale şi procedurale, iar rolul societăţii civile a fost în mică măsură
dezvoltat.
31
-
măsuri directe (punctuale);
-
măsuri indirecte şi de susţinere;
-
măsuri economice generale.
Se cuvin câteva sublinieri cu privire la instrumentele economice pentru managementul
dezvoltării durabile:
- nu se opun reglementărilor directe sub formă de norme şi standarde;
- în raport cu reglementările directe, instrumentele economice sunt superioare;
- în plan tipologic, instrumentele economice se divid în:
• instrumente de finanţare pentru alimentarea unor fonduri necesare proiectelor de
dezvoltare durabilă;
• instrumente de incitare prin care se urmăreşte promovarea unor tehnologii agresive faţă
de dezvoltarea durabilă;
• în cazul economiilor aflate în criză, instrumentele economice pentru protecţia mediului îşi
pot pierde caracterul operaţional.
Obiectivul general al managementului sectorului energetic în România constă în satisfacerea
necesarului de energie în prezent şi pe termen mediu şi lung, la un preţ cât mai scăzut, adecvat unei
economii moderne de piaţă şi unui standard de viaţă civilizat în condiţii de calitate, siguranţă în
alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile.
În concluzie, strategia şi politicile naţionale de dezvoltare durabilă constituie un instrument
important pentru dezvoltarea durabilă integrată a României.
NOTĂ:
Pentru detaliere şi aprofundare pe linia subiectelor de mai sus a se consulta bibliografia obligatorie:
32
„Introducere în managementul dezvoltării durabile”, Ion Petrescu, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2009
33
DISCIPLINA: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
Profesiunea de manager – ecolog este nouă. Mangerul ecolog este un creator de condiţii
pentru utilizarea eficientă a resurselor umane, materiale şi financiare, ceea ce implică, alături de
cunoştinţe numeroase şi diversificate, o serie întreagă de calităţi şi aptitudini.
I.D.Stăncescu defineşte pe manager ca fiind specialistul modern ce corespunde noilor cerinţe,
exercită o profesiune cu un grad crescut de cunoştinţe şi practici a căror însuşire cere un lung şi
complex proces de formare şi o perfecţionare continuă. Managerul trebuie să posede cunoştinţe
tehnice şi economice, juridice şi psihosociologice, pe care să le împletească cu acţiunea.
Profesiunea presupune un ansamblu de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice care
definesc pregătirea diferiţilor salariaţi.
În vederea definirii noţiunii de profesiune se apelează la mai multe criterii şi anume:
cunoştinţe şi competenţe;
conceptul de servicii de interes social;
set de norme etice;
recunoaşterea profesiunii de către societate;
implicarea autodisciplinei şi autocontrolului.
Profesionalizarea activităţii manageriale s-a manifestat după anul 1950. Profesiunea de
manager s-a format datorită complexităţii managementului, a diversificării, a marii sale mobilităţi.
Au fost parcurse mai multe etape:
dezvoltarea înţelegerii bazelor teoretice ale activităţilor manageriale curente;
crearea centrelor de pregătire a managerilor;
conturarea standardelor privind performanţele, conduita şi criteriile etice;
transpunerea în teorie a elementelor comune ale profesiunii de manager.
O trăsătură esenţială a profesiunii de manager-ecolog, o reprezintă apariţia şi dezvoltarea
metodei de abordare profesionistă a managementului dezvoltării durabile, sau a instituţiei în care se
practică. Abordarea profesionistă managerială are numeroase caracteristici:
competenţa tehnică a managerului-ecolog;
interesul adunării generale a acţionarilor;
34
manifestarea continuă şi profundă a imparţialităţii şi obiectivităţii;
confidenţialitatea managerului profesionist;
etica în managementul profesionist cu tendinţele specifice şi modalităţile de combatere a
deficienţelor;
cunoaşterea şi tratarea corespunzătoare a implicaţiilor sociale ale misiunii întreprinse de
managerul profesionist.
Managerul-ecolog profesionist, indiferent de nivelul la care este situat, urmăreşte unul sau
mai multe scopuri, unul sau mai multe obiective, este dinamic, manifestă iniţiativă şi receptivitate
faţă de schimbări, acordă atenţie problematicii manageriale de natură organizaţională, din domeniul
planificării, al motivării, al participării, al procesului decizional şi al controlului.
Rolul managerului-ecolog în exercitarea profesiunii de manager constă în influenţarea
subordonaţilor în procesul stabilirii şi, îndeosebi, a realizării obiectivelor firmei.
În practicarea profesiunii de manager-ecolog pot să apară şi anumite dezechilibre şi
dificultăţi însoţite frecvent de presiune şi conflict. Printre factorii care generează aceste stări
menţionăm:
existenţa şi dezvoltarea unor puternice dezechilibre în economie;
învechirea tehnologică şi a dotărilor;
obişnuinţa în valorificarea inferioară a resurselor;
exagerarea rolului”sprijinului”exterior;
prezenţa unei legislaţii generatoare de birocraţie;
apariţia şi manifestarea tendinţelor de uniformizare motivaţională;
inexistenţa unei strategii generale corespunzătoare;
nivelul scăzut al culturii parteneriale şi manageriale.
Prin esenţă, profesiunea de manager-ecolog este un proces de orientare a activităţii oamenilor
în scopul realizării unor obiective.
Obiectul specific al muncii manageriale este organizaţia, adică unitatea social-economică,
tratată ca un sistem compus din fiinţe umane.
Profesiunea de manager-ecolog implică numeroase responsabilităţi cu care se regăseşte în
relaţii de interinfluenţare. Dintre responsabilităţi reţinem ca semnificative:
• orientarea întreprinderii în conformitate cu misiunea şi obiectivele stabilite, cu accent pe
dezvoltarea tehnologică a unităţii;
• crearea unui climat favorabil şi dezvoltarea unor relaţii interumane eficiente în plan social,
prin satisfacerea salariaţilor;
• direcţionarea activităţilor în funcţie de particularităţile fiecărui domeniu şi vizând perpetuarea
şi direcţionarea întreprinderii;
• conceperea şi realizarea unor afaceri profitabile pentru întreprindere, prin depistarea
clienţilor şi satisfacerea exigenţelor acestora şi prin creşterea performanţelor economice;
• orientarea membrilor echipei manageriale şi a salariaţilor spre ceea ce se aşteaptă de la ei.
Definirea personalităţii managerului-ecolog trebuie să respecte criteriile epistemologice
proprii psihologiei generale.
Din această perspectivă ne vom referi la cele trei categorii de trăsături:
• trăsături profunde care individualizează, categoric şi practic, orice tip de personalitate,
inclusiv personalitatea managerului;
35
• trăsături comune în care includem educabilitatea sau creativitatea care orientează,
impulsionează şi substanţializează dezvoltarea indiferent de vârstă ori de ipostazele evoluţiei
profesionale;
• trăsături obiectivate, a căror caracteristică esenţială constă în aceea că dezvoltă resursele
interne la nivelul comportamentelor externe, concretizate în roluri sociale.
Din punctul de vedere al psihologiei manageriale şi în concordanţă cu imperativele
profesiunii de manager, studiul personalităţii managerului-ecolog corespunde celor trei dimensiuni
ale personalităţii: temperamentul, aptitudinile şi caracterul.
Caracterul managerului este strâns legat de alte componente ale personalităţii şi mai ales, de
aptitudinile şi temperamentul managerului.
Trăsăturile de caracter ale managerului-ecolog se pot grupa după cum urmează:
• trăsăturile de caracter manifestate în atitudinea faţă de firmă, faţă de echipa managerială şi
faţă de salariaţi printre care enumerăm: colectivismul, exigenţa, delicateţea, sinceritatea,
veracitatea;
• trăsăturile de caracter manifestate în atitudinea faţă de profesiunea de manager, care se
manifestă sub numeroase forme: dragostea faţă de profesiunea de manager şi faţă de munca
managerială, probitatea, iniţiativa personală, spiritul de economicitate;
• trăsăturile de caracter care exprimă atitudinea faţă de propria persoană exprimate prin:
modestie, exigenţă faţă de sine şi spirit autocritic, sentimentul demnităţii personale;
• trăsăturile voluntare ale caracterului managerului se exprimă prin pregătirea, priceperea şi
obişnuinţa de a-şi dirija conştient comportamentul şi activitatea potrivit cu anumite principii,
învingând obstacolele din calea spre scopul propus.
Aptitudinile reprezintă totalitatea unor asemenea particularităţi psihice ale omului care-i
permit să-şi însuşească una sau mai multe feluri de activităţi şi să obţină succese importante. Toate
aptitudinile se intercondiţionează şi se dezvoltă unitar.
În formarea aptitudinilor un rol însemnat îl joacă condiţiile de muncă şi de viaţă şi nu
particularităţile înnăscute.
Pentru dezvoltarea aptitudinilor manageriale este necesară asimilarea, apoi aplicarea
creatoare a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor, elaborate în procesul practicii manageriale.
Managerul valoros este acela care trăieşte în permanenţă cu ideea că profesiunea de manager
reprezintă un ciclu neîntrerupt compus din învăţătură, aplicare şi reluare. Tocmai de aceea,
managerul care doreşte să-şi pună în evidenţă valoarea este necesar să înţeleagă că orele profesiunii
sale manageriale trebuie trăite cât mai intens.
Autocunoaşterea reuneşte senzorialul şi logicul, empiricul şi teoreticul, desfăşurându-se în
ordinea interacţiunii dintre manager şi profesiunea lui.
În practica evaluării valorii managerului există o paletă largă de metode şi tehnici:
- observarea nemijlocită, directă a activităţii managerului, a comportamentului acestuia, a
membrilor echipei manageriale şi a salariaţilor;
- convorbirea (interviul);
- studierea documentelor;
- chestionarul;
- sondajul de opinie;
- analiza testelor.
Ca trăsături esenţiale ale unui manager-ecolog care are o aptitudine de autoconducere bine
reprezentată reţinem următoarele:
• asigură un echilibru normal între viaţa personală şi cea de manager;
36
• manifestă preocupări pentru autocunoaştere;
• ornanizează şi foloseşte raţional timpul de care dispune;
• acordă atenţie păstrării sănătăţii fizice şi psihice;
• îşi programează şi organizează folosirea raţională a repaosului pentru odihnă;
• dezvoltă o comunicare permanentă şi eficientă cu salariaţii;
• înlătură stările de stres şi manifestăile acestora;
• manifestă demnitate şi prestigiu;
• rezolvă problemele după priorităţile impuse de rezultate.
Promovarea managerilor –ecologi se bazează pe următoarele reguli de bază:
- stabilirea unei strânse relaţii între dezvoltarea prevăzută a firmei şi nevoile sale viitoare de
manageri;
- stabilirea unui raport judicios între vârsta managerului şi remunerarea sa;
dezvoltarea continuă a profesiunii care trebuie să lase mereu posibilitatea stimulantă a
promovării;
- dreptul fiecărui manager de a se dezvolta în limitele profesiunii şi de a cunoaşte evoluţia
acesteia.
37
lor în practica managerială, îşi defineşte comportamentele sigure şi satisfăcătoare, se angajează
deplin în exercitarea profesiunii de manager-ecolog.
Dezvoltarea personalităţii eficiente se poate realiza numai pe baza cunoaşterii de către
manager a propriei valori. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât numai managerul de valoare are o
personalitate creatoare şi eficientă. Aceasta se caracterizează prin multidimensionalitate. Valoarea
managerului este o integrare succesivă de activităţi funcţionale de ordin fizic, biopsihic, psihosocial
şi cultural.
NOTĂ:
Pentru detaliere şi aprofundare pe linia subiectelor de mai sus a se consulta bibliografia obligatorie:
„Introducere în managementul dezvoltării durabile”, Ion Petrescu, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2009
38
DISCIPLINA: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
39
Monitorizarea implementării sau a procesului se realizează în toate fazele de implementare şi
ţine cont de toate activităţile din cadrul programelor şi proiectelor de dezvoltare socială. Prin
înregistrarea informaţiilor se poate cunoaşte într-o manieră statică ce anume s-a realizat.
Sistemul de monitorizare integrat al mediului orientat spre dezvoltarea durabilă a României
prezintă următoarele caracteristici:
Se bazează pe Sistemul Naţional de Supraveghere a Calităţii Apelor, cu cele cinci subsisteme,
Reţeaua de Fond şi cea pentru Supravegherea Calităţii Aerului, Reţeaua de Ploi Acide, Reţeaua
de Radioactivitate din subordinea directă a Autorităţii Mediului şi pe o serie de alte informaţii
periodice referitoare la calitatea solului, vegetaţiei, faunei, sănătăţii umane, furnizate de
ministere şi unităţi de profil;
Sistemul de monitorizare a mediului şi a dezvoltării durabile se află într-un proces de
perfecţionare şi optimizare plecând de la căteva cerinţe de natură calitativă şi cantitativă şi
anume:
- cerinţe de cunoaştere a evoluţiei calităţii componentelor de mediu;
- cerinţa de grupare, selectare şi ordonare a informaţiilor, şi de corelare a acestora cu
informaţiile de altă natură;
- cerinţa cunoaşterii şi evaluării rapide a situaţiei în cazuri de accidente sau incidente
antropice, adică a impactului asupra mediului;
- cerinţa dezvoltării bazei de cunoştinţe pentru stabilirea şi fundamentarea unor acţiuni
de protecţie a mediului, de reconstrucţie ecologică, de evaluare a impactului şi pentru
evidenţierea şi controlul unor efecte încă necontrolate asupra biodiversităţii, a
sănătăţii şi a bunurilor materiale.
Sistemul de monitoritare ala României şi-a statuat ca obiectiv fubdamental realizarea unui
sistem adecvat de supraveghere a calităţii mediului şi dezvoltării durabile din România.
Alături de obiectivul funfamental enunţat mai sus, reţinem şi următoarele obiective derivate:
• constituirea, într-o primă etapă, a unui sistem integrat de monitorizare a parametrilor fizico-
chimici, biologici, bacteriologici şi radio-chimici;
• în baza legislaţiei de mediu din România şi ţinându-se seama de problemele specifice mişcării
transfroniere a poluării, să se treacă la restructurarea actualei ierarhizări a secţiunilor de control
al mediului sub aspectul zonelor de fond şi impact;
• organizarea procesului de implementare a informaţiilor specifice de supraveghere pe termen lung
vizând modificarea ecosistemelor terestre şi acvatice de monitorizare integrată;
• conceperea şi implementarea unui sistem de prezentare sinoptică a calităţii factorilor de mediu şi
de urmărire a dinamicii acesteia;
• în crearea condiţiilor de intercondiţionare a sistemului de minitorizare integrată României la
Sistemul Global de Supraveghere a Mediului şi la alte sisteme zonale şi internaţionale de
supraveghere.
În practica sa, sistemul de monitorizare integrată a României operează cu două tipuri de
activităţi:
• sub aspect operativ se are în vedere activitatea de culegere a datelor, avertizarea unor poluări
accidentale şi luarea unor măsuri de protecţie a foloinţelor;
• din punctul de vedere al calităţii mediului, se acţionează pe termen lung pentru evaluarea
tendinţelor de evoluţie şi a măsurilor de protecţie adecvate.
Componentele de mediu urmărite de sistemul de monitorizare integrată a României se
grupează în jurul a trei categorii principale şi anume:
40
• vectori de propagare a poluării, categorie în care se includ apele şi aerul la care propagarea
poluării se efectuează diferenţiat şi care se caracterizează prin următorii parametrii principali:
concentraţiile specifice;
debitele masice asociate;
vitezele de dispersie.
• interfeţe de contact, în care se cuprinde solul, ponderea principală revenind fenomenelor fizico-
chimice şi apelează la următorii parametrii de caracterizare:
timpul de retenţie;
indicii de retenţie.
• medii de bioacumulare şi biotransformare, care se referă la ecosistemele acvatice şi cele terestre
şi cu următorii parametrii specifici:
diversitate;
cantitate;
vârstă;
rate de bioacumulare şi biotransformare.
41
constatare prin măsurarea rezultatelor, ca estimare prin compararea rezultatelor cu obiectivele şi standardele
stabilite iniţial şi ca o conturare a abaterilor şi a cauzelor care le-au determinat;
funcţia recuperativă, determinată de orientarea controlului nu numai spre constatarea şi aprecierea
situaţiilor de fapt, ci şi spre efectuarea corecturilor care se impun pentru înlăturarea deficienţelor apărute şi a
cauzelor care le-au generat;
funcţia preventivă, care se manifestă nu după ce au apărut abaterile faţă de valorile preconizate, ci
înaintea producerii lor;
funcţia informatică, în sensul că informaţiile furnizate de control oferă date asupra modului cum se
realizează deciziile adoptate, asupra tuturor aspectelor din viaţa organizaţiei;
funcţia educativ-stimulativă ce derivă din faptul că activităţile de control acţionează ca forţe ce
stimulează eforturile unităţilor pentru depăşirea situaţiei prezente şi obţinerea unor rezultate economice şi
sociale superioare, cu consecinţe asupra dezvoltării durabile.
Exercitarea controlului parcurge de regulă, opt etape, şi anume:
stabilirea obiectivelor controlului şi planificarea lui;
determinarea nivelurilor de performanţe, respectiv a standardelor, normelor şi nivelurilor care vor
trebui să fie măsurabile;
conturarea cerinţelor şi proiectarea sistemului de control în concordanţă cu acestea;
pregătirea personalului care urmează să efectueze controlul respectiv;
determinarea informaţiilor de plecare şi a parametrilor limită şi efectuarea operaţiilor de verificare,
măsurare şi analiză a abaterilor sub aspectul amplorii, naturii şi urmărilor;
interpretarea critică a concluziilor desprinse cu privire la abaterile constatate;
stabilirea măsurilor de reglaj sau de corecţie şi transmiterea lor sub formă de informaţii sau acţiuni;
evaluarea controlului şi conturarea concluziilor generale ce urmează să fie prezentate managerului.
Raportat la momentul efectuării acţiunii de control, există trei tipuri principale de control:
control preliminar, care se realizează înainte de a începe activitatea preconizată şi cu ajutorul căruia
se asigură că există condiţiile necesare pentru realizarea acţiunii, cu referire deosebită la disponibilitatea
resurselor;
controlul concomitent, care vizează în principal ceea ce se întâmplă în timpul desfăşurării acţiunii şi
se axează îndeosebi pe operaţiunile în curs pentru a stabili dacă procesul de lucru se desfăşoară corect;
controlul posterior, sau post-acţiune, care se efectuează după încheierea acţiunii şi se concentrează
pe rezultatele finale.
Un alt criteriu de clasificare a controlului se referă la poziţia managerului faţă de actul de control, în
raport de care controlul se clasifică în:
control direct, care se realizează în contactul direct şi nemijlocit între manager şi unul sau mai mulţi
dintre colaboratorii săi;
controlul indirect, care se caracterizează prin faptul că este realizat de către manager după analiza
rezultatelor obţinute şi după individualizarea lor;
autocontrolul practicat de către fiecare salariat asupra propriei activităţi, în timpul desfăşurării
muncii sau după încheierea acesteia.
În asemenea situaţii, prevenirea poluării solului ne apare ca o problemă deosebit de importantă atât în
plan conceptual, cât şi pragmatic.
42
6. Obiectivul fundamental al sistemului de monitorizare integrat al României. 174
7. Elemente specifice de organizare a sistemului de monitorizare integrată din România. 179 NOT
8. Funcţia de control a managementului dezvoltării durabile. 181 Ă:
9. Funcţia de control a managementului dezvoltării durabile - maximizarea parametrilor 182 Pentr
10. Controlul în managementul dezvoltării durabile 183 u
11. Componentele mecanismului exercitării funcţiei de control în managementul 183 detali
dezvoltării durabile. ere şi
12. Trăsăturile controlului în managementul dezvoltării durabile. 184
aprof
13. Principale funcţii ale controlului în managementul dezvoltării durabile. 184-
185 unda
14. Control în managementul dezvoltării durabile –tipologie. 185- re pe
186 linia
15. Soluţionarea problemei surselor mobile. 188
subie
ctelor de mai sus a se consulta bibliografia obligatorie:
„Introducere în managementul dezvoltării durabile”, Ion Petrescu, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2009
43
DISCIPLINA: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
Marketingul ecologic este un proces sistematic de cercetare care duce, în final, la cunoaşterea
prealabilă a pieţei managementului dezvoltării durabile.
Într-o abordare largă, marketingul ecologic se preocupă de studierea atitudinilor incerte în condiţiile
unei informaţii imperfecte, greu controlabile, ceea ce presupune asumarea riscului în formularea obiectivelor
programelor de marketing ecologic.
Pentru folosirea marketingului ecologic la procesul de sporire a eficienţei acţiunilor de dezvoltare
durabilă se impune:
optimizarea procesului de managementul dezvoltării durabile;
organizarea şi optimizarea cercetării ştiinţifice;
repartizarea judicioasă a resurselor umane, materiale şi financiare alocate dezvoltării durabile.
Printr-o strategie corect orientată şi politici judicios elaborate şi realizate, se poate sincroniza
preocuparea marketingului ecologic pentru creşterea eficienţei procesului de managementul dezvoltării
durabile cu aceea de investigare a pieţei şi nevoilor specifice, de adaptare a firmei la dinamica mediului său.
44
în practică, poate reprezenta o pârghie importantă de perfecţionare a activităţii de dezvoltare durabilă a
întreprinderilor în concordanţă cu cerinţele pieţei ecologice.
Procesul managerial al marketingului ecologic reprezintă un ansamblu de intervenţii prin care mana-
gerul prevede, organizează, coordonează, ia decizii şi controlează activitatea personalului organizaţiei în
scopul realizării obiectivelor pe linie de dezvoltare durabilă.
Marketingul ecologic este un domeniu de activitate în care diferiţi specialişti se întrunesc într-o singură
operaţie. Sfera de cuprindere şi intensitatea procesului managerial în marketingul ecologic se află într-un
raport de dependenţă cu eşalonul managerial.
Programul de marketing ecologic reprezintă o formă scrisă a strategiei de marketing a întreprinderii,
cuprinzând în cele mai mici detalii toate activităţile ce trebuie efectuate, etapele ce trebuie parcurse, cele mai
importante momente de decizie care trebuie abordate, esenţa anumitor etape în vederea atingerii obiectivelor
de dezvoltare durabilă.
Ca cerinţe în vederea asigurării eficienţei programului de marketing ecologic menţionăm:
definirea precisă a obiectivelor pe linie de marketing ecologic;
asigurarea stabilităţii în timp;
coordonarea structurii marketingului ecologic;
organizarea cooperării dintre structurile organizaţionale ale întreprinderii în realizarea obiectivelor
de marketing ecologic şi de dezvoltare durabilă;
conturarea precisă a pieţelor şi a scopurilor pentru fiecare piaţă ecologică;
asigurarea capacităţii de dezvoltare durabilă pe termen lung.
45
MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
46
Ca urmare a presiunii opiniei publice şi activităţii grupărilor ecologice (O.N.G.), consumatorii din
Uniunea Europeană au început să ţină cont din ce în ce mai mult de elementele de protecţie a mediului
conţinute în produsul pe care îl cumpără.
Pentru a exercita o puternică influenţă pe piaţa ecologică şi a învinge concurenţa, factorii de decizie
trebuie să opteze pentru o politică managerială puternică. Prin politici de marketing ecologic trebuie să se
influenţeze nivelul şi structura cererii, să se modeleze oferta astfel încât să poată fi fructificate avantajele de
care dispune întreprinderea, în vederea eficientizării activităţilor sale. Ei trebuie să dimensioneze corect capa-
cităţile oferite, nivelul resurselor materiale, financiare şi umane astfel încât să domine competiţia.
În vederea estimării poziţiei de piaţă, managementul dezvoltării durabile poate recurge la
instrumentarul specific al marketingului ecologic, la previziuni de piaţă, la estimări ale potenţialului cererii şi
la proiectarea produsului ecologic.
Oferta întreprinderii poate fi diferenţiată după diverse criterii, dar important este ca să se realizeze o
poziţionare justă a întreprinderii. Poziţionarea trebuie bazată pe cunoaşterea modului în care clienţii definesc
valoarea întreprinderii şi aleg între mai multe oferte. De aceea, întreprinderea trebuie să identifice diferenţa de
percepţie din partea acestora între ceea ce reprezintă ea şi ceea ce reprezintă concurenţii, identificare realizată
după anumite criterii relevante şi să semnaleze pieţei vizate, în mod eficient, ce anume o poate diferenţia, în
sens pozitiv, faţă de concurenţă. După acesta, întreprinderea poate trece la etapele de elaborare a politicii de
marketing ecologic şi ale managementului dezvoltării durabile.
47
DISCIPLINA: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
În zilele noastre, managementul dezvoltării durabile atât în plan teoretic, cât şi în cel practic, acordă o
atenţie deosebită problematicii factorului uman.
Aceste preocupări se explică prin faptul că personalul organizaţiei şi managementul său au devenit un
imperativ al practicii, mai buna sa utilizare situându-se printre factorii cu influenţă majoră în creşterea
eficienţei economice şi sociale, în general, şi a celei ecologice, în special.
Realitatea ecologico-managerială pune în evidenţă, fără putinţă de tăgadă, necesitatea orientării spre
oameni a managerului general şi a echipei sale şi demonstrează superioritatea unui asemenea comportament.
În fapt, acţiunea ecologico-managerială angajează în cel mai înalt grad elementele sistemului şi, în special,
elementul uman.
Din punctul de vedere al managementului dezvoltării durabile, apare necesar să se facă următoarele
referiri privitoare la factorul uman ca subiect al managementului dezvoltării durabile:
factorul uman este un proces al relaţiilor sociale;
în procesul de socializare comportamentală îşi însuşeşte şi aplică normele şi valorile mediului
ecologic;
se realizează de fiecare dată într-o formă specifică şi care depinde de potenţialul său creator;
în actul de formare a voinţei, convingerilor, a lumii sale interioare, personalitatea sa influenţează
spaţiul ecologico-social şi-l transformă în concordanţă cu valorile statuate. Întregul proces implică şi acţiunile
de autodezvoltare şi autorealizare a potenţialului uman.
În analiza fenomenelor şi proceselor care ţin de utilizarea resurselor umane, trebuie pornit de la faptul
că ele reprezintă principala forţă de producţie a societăţii şi aceasta din următoarele considerente:
resursele umane produc şi reproduc factorii obiectivi şi producţiei;
ele reprezintă nu numai creatorul ci şi stimulatorul mijloacelor de producţie;
resursele umane îndeplinesc un rol hotărâtor în procesul transformării naturii în bunuri destinate
satisfacerii nevoilor societăţii;
ele reprezintă singurul factor de producţie capabil să creeze valori noi;
influenţează într-o măsură decisivă eficacitatea utilizării resurselor materiale şi financiare.
În activitatea cu resursele umane au apărut modificări esenţiale. Câteva dintre acestea sunt redate în
continuare:
tratarea democratică a salariaţilor, pe bază de respect reciproc;
selectarea şi numirea managerilor de către adunările generale ale acţionarilor e baza unei evaluări
ştiinţifice, cu luarea în considerare a gândirii şi aptitudinilor ce le sunt proprii şi a rezultatelor concrete
obţinute;
dezvoltarea sentimentelor de satisfacţie şi a factorilor de motivare a salariaţilor şi a şefilor acestora;
îmbinarea judicioasă a recompenselor cu sancţiunile pentru rezultatele/insuficienţele ce însoţesc
munca salariaţilor;
elaborarea strategiei şi politicii în materie de resurse umane şi corelarea şi integrarea acestora în
strategia generală de dezvoltare durabilă a întreprinderii.
Orientarea de a lucra cu oamenii angajează în cel mai înalt grad elementele sistemului social şi în
special elementul uman. Cuprinşi în cadrul unor structuri psihosociale, oamenii reprezintă factorul conştient
48
care acţionează într-o direcţie precisă, pentru un scop precis. Urmărind dezvoltarea durabilă fără de care nu ar
putea fi vorba de o activitate productivă în adevărata ei semnificaţie, orientarea spre oameni îi consideră pe
aceştia ca forţă creatoare şi esenţială de producţie şi ca urmare operează prin intermediul oamenilor şi pentru
satisfacerea nevoilor social-umane din întreprinderi.
Desfăşurată sub semnul sub semnul exigenţelor educative, profesia de manager-ecolog reprezintă o
muncă cu oamenii în sens de colaborare şi mai ales o comunicare raţional-afectivă dintre managerul-ecolog şi
personalul unităţii. La rândul ei, eficienţa activităţii educaţionale a managerului este condiţionată de factori
psihosociopedagocici, de priceperea lui de a crea un climat moral ridicat bazat pe încredere şi respectul
reciproc.
Managementul dezvoltării durabile reprezintă, printre altele ştiinţa şi arta elaborării şi implementării
strategiei şi politicii de personal, în vederea realizării cu maximum de eficienţă a obiectivelor dezvoltării.
Aspectele la care ne-am referit anterior influenţează şi determină obiectivele managementului
dezvoltării durabile. Ele sunt încadrate într-un concept amplu bine orientat şi precis conturat, care constă în
dezvoltarea şi administrarea politicilor şi programelor referitoare la asigurarea unei structuri organizaţionale
eficiente, a unui personal calificat, a unui tratament echitabil, a posibilităţilor de promovare, a cointeresării în
muncă, pentru asigurarea protecţiei şi securităţii personalului.
11.2. Relaţiile umane, opinia colectivă şi starea de spirit în managementul dezvoltării durabile
49
realizarea autoaprecierii prin compararea muncii şi comportării personale cu a celorlalţi;
prin folosirea drept cadru de referinţă a aprecierilor altora despre ei;
utilizarea pentru autoapreciere a unui cadru de referinţă individual salariatul comparându-se cu
etapele anterioare ale calităţii muncii lui.
Relaţiile preferenţiale constituie obiectivul principal al investigaţiei sociometrice, prin care se urmăresc
alegerile pozitive, respingerile şi indiferenţele care au loc între membrii grupului.
Epistemologia se ocupă de relaţia opiniilor, concepute ca expresii ale gândirii şi cunoaşterii comune.
Sociologia abordează distribuirea şi stratificarea opiniilor, respectiv opinia publică, raportul cu factorii
macrosociali şi cu alte laturi sau fenomene ale societăţii globale.
Psihosociologia dezvoltării durabile se ocupă de relaţia opiniei cu atitudinile sociale motivaţia,
conţinutul şi natura psihosocială a opiniilor în managementul dezvoltării durabile. Ea vizează, de asemenea,
corelaţia dintre individual-managerial, interpersonal, grupul în fenomenul de opinie, precum şi rolul
grupurilor în formarea opiniilor orientate spre dezvoltarea durabilă.
În cazul opiniei colective psihosociologia dezvoltării durabile se interesează de mecanismele
psihosociale ale formării, funcţionării, schimbării atitudinilor şi opiniilor şi de locul şi rolul acestora în
managementul dezvoltării durabile a impactului lor asupra dimensiunilor procesului de dezvoltare durabilă.
În formarea şi orientarea opiniei colective spre dezvoltarea durabilă un rol aparte revine liderilor de
opinie, care pot fi generali sau specializaţi. Ei acţionează într-un context sociocultural determinant. Firma,
prin managerul ei, induce un anumit set de valori, norme, atitudini şi comportamente care, interiorizate şi
sedimentate în personalitatea salariaţilor, vor fi reproduse după aceea în acţiunile lor. Opinia colectivă
reacţionează la sistemul de valori şi atitudini specific organizaţiei respective.
În sensul de stare de spirit a grupului, fenomenul este adesea echivalent cu coeziunea de grup, cu
moralul grupului, cu spiritul care domină în grup, cu atitudinea favorabilă a membrilor faţă de grup, în special
faţă de scopurile comune şi cele de dezvoltare durabilă.
Stările de spirit alcătuiesc potenţialul moral, prin care se înţelege o sinteză de calităţi psihice şi fizice
care, în interdependenţa lor, definesc posibilităţile salariatului de a se angaja în rezolvarea obiectivelor
întreprinderii şi a atribuţiilor de serviciu ce-i revin.
La rândul său, conceptul de forţă morală apare ca un mijloc pentru atingerea obiectivelor puse de
manager în faţa întreprinderii, a salariaţilor săi.
Forţa morală indică în acelaşi timp nivelul stabilităţii stărilor de spirit care favorizează efortul maxim
al grupurilor de lucru, profunzimea şi durata acestuia.
Tratarea corelaţiei dintre starea de spirit, potenţialul moral şi forţa morală are importanţă pentru
managementul dezvoltării durabile.
Preocupările managerului pentru a dezvolta gândirea managerială are consecinţe multiple în planul
stării de spirit.
Apropierea dintre manager şi salariaţi, pe baza unor interese comune, înseamnă apropierea în planul
gândirii, al concepţiilor, apropierea aceloraşi trebuinţe morale, cu consecinţe în planul stării de spirit orientate
spre dezvoltarea durabilă.
Atent la felul cum evaluează starea de spirit, bun cunoscător al psihologiei, managerul-ecolog se
impune ca factorul ce joacă un rol central în managementul dezvoltării durabile. Şi în planul stării de spirit,
managerul-ecolog concentrează în mâinile sale o putere foarte mare, ceea ce impune preocupare constantă
pentru ridicarea competenţei sale, a capacităţii sale de a conduce şi influenţa comportamentul salariaţilor săi.
50
Realitatea managerială pune în evidenţă fără putinţă de tăgadă necesitatea orientării spre
oameni a managerului-ecolog şi a echipei sale, a celorlalte cadre de conducere şi demonstrează
superioritatea unui asemenea comportament.
Psihosociologia a devenit în ultimii ani o realitate concretă, prezenţa sa făcându-se simţită îndeosebi în
domeniul cercetării menite să contribuie la cunoaşterea fenomenelor de dezvoltare durabilă.
Psihosociologia managementului dezvoltării durabile, situată la interferenţa psihologiei cu sociologia şi
cu managementul dezvoltării durabile, studiază procesul managerial de dezvoltare durabilă în context
psihosocial, în situaţie concret-organizaţională în interacţiunea de firmă. Psihosociologia managementului
dezvoltării durabile are însă şi o vocaţie acţională, plasându-se între democraţia economică şi
comportamentul salariatului. În acest cadru ea contribuie la afirmarea respectului între salariaţi şi între aceştia
şi manageri, demontează birocraţia şi sistemele învechite, propunând măsuri de schimbare ori de ameliorare.
Cu alte cuvinte, ne aflăm nu numai pe tărâmul cunoaşterii ci şi pe cel al acţiunii, al schimbării, al intervenţiei
asupra procesului managerial de dezvoltare durabilă.
Obiectivitatea psihosociologiei managementului dezvoltării durabile este rezultatul acordului între
enunţurile sale şi faptele realităţii manageriale. În abordarea sa specialistul în materie este preocupat să
înlăture parazitările generate de propriile sale valori sau aspiraţii.
Investigaţiile în acest domeniu au arătat următoarele:
satisfacţia personalului este diferenţiată în raport cu elementele separate ale situaţiei muncii. Aici nu
se pot trage concluzii generale, întrucât aceste rezultate sunt, bineînţeles, totdeauna reflectarea unei anumite
situaţii concrete din firmă (şi de aceea, în mod inevitabil adesea foarte diferenţiată);
privitor la legătura dintre datele separate din firmă adică calitatea organizării muncii, sistemul de
salarizare, comportarea cadrelor de conducere, conţinutul muncii executate etc. şi modul cum influenţează
gradul satisfacţiei generale a muncii a rezultat că satisfacţia de pe urma activităţii depuse în firmă depinde în
special de posibilităţile de a putea angaja aptitudinile spirituale.
Dezvoltarea umană a firmei este influenţată profund de motivarea personalului unităţii. Rolul acesteia
în orice unitate este de a intensifica dorinţa de cooperare a personalului firmei. Managerilor-ecologi le revine
datoria de a urmări ca activităţile care dau satisfacţii fiecărui salariat să constituie în acelaşi timp o contribuţie
la realizarea obiectivelor generale ale firmei.
Menirea conducerii este de a realiza obiectivele organizaţiei permiţând în acelaşi timp fiecăruia dintre
salariaţi să-şi realizeze obiectivele personale.
Urmărind înfăptuirea obiectivelor colective, firma aşteaptă din partea fiecăruia dintre salariaţii săi
realizări tot mai mari, o rentabilitate mereu sporită şi o eficienţă economică şi socială din ce în ce mai ridicată,
în procesul de management a dezvoltării durabile.
Conducerea de către managerul-ecolog, şi mobilizarea eforturilor acestora spre realizarea optimă a
sarcinilor de managementul dezvoltării durabile, impune orientarea acestuia "cu faţa la oameni" şi nu numai
"cu faţa la producţie". Înţelegerea sensului profund umanist al unei asemenea orientări, dublat de efortul
constant pentru transpunerea ei în fapt, utilizând valenţele metodelor şi cercetărilor psihosociomanageriale,
oferă posibilitatea de a trezi, a forma şi a educa energiile creatoare ale salariaţilor, capacitatea lor de muncă,
creativitate şi afirmare socială orientate spre dezvoltarea durabilă.
51
5. Relaţiile umane funcţionale în cadrul dezvoltării durabile a firmei. 215
6. Relaţiile umane funcţionale dintre maistru şi grupa sa – funcţii. 215
7. Relaţiile perceptuale facilitează autoaprecierea. 216
8. Psihosociologia dezvoltării durabile –definiţie. 217
9. Procesul de schimbare a opiniei colective- gradul de eficacitate. 218
10. Formarea şi orientarea opiniei colective spre dezvoltarea durabilă – rolul liderilor 219
de opinie.
11. Starea de spirit a grupului –definiţie. 219
12. Locul şi rolul stării de spirit a salariaţilor în managementul dezvoltării durabile. 220
13. Conceptul de forţă morală –trăsături definitorii. 210
14. Obiectivitatea psihosociologiei managementului dezvoltării durabile. 228
15. Principii de bază de care managerii-ecologi, sunt datori să ţină seama şi care trans- 230
puse în viaţă, pot atrage după sine succese individuale însemnate.
NOTĂ:
Pentru detaliere şi aprofundare pe linia subiectelor de mai sus a se consulta bibliografia obligatorie:
„Introducere în managementul dezvoltării durabile”, Ion Petrescu, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2009
52
DISCIPLINA: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
De mult timp organizaţiile sunt expuse influenţei unor schimbări continue care afectează munca,
bunăstarea şi siguranţa angajaţilor. De aici nevoia ca schimbarea să fie gestionată, ceea ce se poate realiza
numai în situaţia în care li se comunică persoanelor afectate motivele şi implicaţiile schimbării în formulări pe
care aceştia să le înţeleagă şi să le accepte.
53
în cadrul posibilităţilor de îmbunătăţire a performanţelor, comunicarea contribuie la acestea prin
intermediul feed-back-ului existent în procesul de comunicare.
1
Păuş, V.A., Comunicare şi resurse umane, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.122-124
2
Mintzberg, H., ”The Manager’s Job: Folklore and Fact”, Harvard Business Review, iulie-august 1975, p.49
54
lărgirea orizontului cultural al angajaţilor: ce presupune dezvoltarea imaginaţiei şi creativităţii,
stimularea nevoilor etice şi estetice.
55
După contextul psihosocial: comunicare formală pe verticală (de sus în jos şi de jos în sus);
comunicare pe orizontală (laterală sau radială);
După caracterul transmiterii mesajelor: comunicare orală; comunicare scrisă; comunicare
combinată;
După direcţia fluxurilor comunicaţionale: comunicare intragrupală; comunicare intergrupală sau
externă.
56
2. Principalele cerinţe ale comunicării interne în managementul dezvoltării durabile. 235
3. Rolul comunicării în cadrul politicilor de personal ale organizaţiei. 235
4. Rolurile comunicării potrivit teoriei lui H. Mintzberg. 237
5. Obiectivele comunicării manageriale. 237
6. Tipurile de strategii de comunicare organizaţională în funcţie de specificul organizaţiei. 237-238
7. Funcţiile comunicării manageriale. 238
8. Informarea - funcţie a comunicării manageriale. 238
9. Punctul de pornire al analizei şi înţelegerii ştiinţifice al comunicării în managementul 247
dezvoltării durabile.
10. Tipul de comunicare ce se utilizează cu preponderenţă în structurile organizaţionale şi 248
mediul de dezvoltare durabilă.
11. Tipuri de comunicări potrivit teoriei lui Ion Petrescu. 249
12. Teoria comunicării – factori. 250
13. Procesul comunicării în managementul dezvoltării durabile - factori perturbatori. 251
14. Condiţii pentru îmbunătăţirea funcţionării comunicării în managementul dezvoltării 253
durabile.
15. Îmbunătăţirea funcţionării comunicării în managementul dezvoltării durabile- condiţii. 253
NOTĂ:
Pentru detaliere şi aprofundare pe linia subiectelor de mai sus a se consulta bibliografia obligatorie:
„Introducere în managementul dezvoltării durabile”, Ion Petrescu, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2009
57
DISCIPLINA: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
58
managerial. În rezolvarea acestei probleme pot să apară numeroase variante, deoarece unul şi acelaşi scop
poate fi obţinut cu ajutorul a diferite obiecte.
Cunoaşterea managerială este preocupată în principal de verificarea adevărului enunţurilor şi teoriilor sale.
Potrivit principiului metodologic fundamental al cercetării ştiinţifice, formulat de Descartes, prima regulă de a
se ajunge la adevăr este de a nu considera nici o cunoştinţă drept adevăr indiscutabil ci de a se supune mereu
tot ce se cunoaşte unei analize constructive.
Valoarea cercetării manageriale constă în eficienţa cu care contribuie la elaborarea strategiei de
dezvoltare durabilă a întreprinderii, la formularea mai corectă şi mai completă a deciziilor manageriale, la
definirea mai clară a problematicii firmei Ia culegerea datelor şi la conturarea diferitelor variante de activităţi.
Obiectul de activitate al cercetării manageriale constă în investigarea componentelor procesului
managerial în scopul de a se contribui la perfecţionarea metodelor de comunicare şi motivaţie managerială, de
elaborare a deciziilor, de planificare a strategiilor şi politicilor de dezvoltare a întreprinderii, de organizare,
conducere şi control în vederea realizării obiectivelor, sporirii profitului şi satisfacerii nevoilor salariaţilor.
În economia de piaţă obiectivul central al managementului activităţii de cercetare ştiinţifică constă în
ridicarea substanţială a nivelului tehnic şi calitativ al întregii producţii, prin intensificarea lucrărilor de
reproiectare şi modernizare, îmbunătăţirea structurii sortimentale şi asimilarea de noi produse cu performanţe
superioare în toate domeniile.
Cercetarea managerială se ancorează în practica economiei de piaţă şi vizează întreaga activitate
tehnico-productivă şi eco-nomico-financiară a întreprinderii. Ea generează experienţa întreprinderii şi a
managerului, a salariaţilor, interacţiunea dintre aceste componente.
Investigaţia în managementul dezvoltării durabile pune numeroase probleme şi cerinţe în faţa
cercetătorului. El nu poate fi doar un cunoscător în general al vieţii, ci un profund specialist, capabil să
pătrundă în esenţa fenomenelor şi proceselor manageriale, să le cunoască natura, structura şi dimensiunile.
Verificarea completă a ipotezelor şi a concluziilor cercetării manageriale se poate realiza numai în
activitatea practică a întreprinderii, în condiţiile complicate ale economiei de piaţă, cu o pronunţată
concurenţă.
Tematica specifică de cercetare este diversă. Nu întotdeauna se abordează esenţialul necesarul,
imediatul. Intensitatea schimbului de informaţii şi opinii este fluctuantă, cu consecinţe asupra cercetării
manageriale şi asupra rezultatelor ei. Uneori apar obstacole în calea experimentării sau aplicării rezultatelor.
Gradul de dezvoltare a cunoştinţelor manageriale depinde în principal de volumul şi calitatea faptelor
ştiinţifice şi de nivelul de prelucrare a lor. La rândul lor, volumul şi calitatea faptelor depind de nivelul de
dezvoltare a ştiinţei manageriale, de metodele şi instrumentele de culegere, selecţie şi prelucrare oferite de ea.
Teoria managerială este constituită dintr-o sumă de enunţuri teoretice ierarhizate şi corelate între
ele. Cu ajutorul teoriei manageriale se explică şi se prevede evoluţia fenomenelor şi proceselor manageriale
(teoria valorii, teoria preţurilor, teoria mecanismului economico-financiar al societăţii comerciale în economia
de piaţă, teoria informaţiei şi altele).
Metoda ştiinţifică constă dintr-un mod strict specific de a dezvolta şi rezolva problemele. Metoda
reprezintă o cercetare, apoi o cale şi un sistem prin care se ajunge la un rezultat, fie că metoda este anticipată
fie că se constată retroactiv. Ea este o structură de ordine, un program după care se reglează acţiunile practice
şi intelectuale în vederea atingerii unui scop.
În legătură cu semnificaţia deosebită a metodei în cercetarea managementului dezvoltării durabile,
trebuie avute în vedere şi transpuse în practica investigaţională câteva cerinţe:
59
• metoda de cercetare în managementul dezvoltării durabile trebuie să fie integrală;
• în cercetarea problematicii manageriale se va ţine seama de conexiunea generală direcţională şi
funcţională a fenomenelor şi proceselor specifice managementului dezvoltării durabile;
• o atenţie deosebită se va acorda abordării deterministe a conţinutului managementului dezvoltării
durabile, cu următoarele componente: cauzală, condiţională, conexională de stare;
• în analiza fenomenelor şi proceselor manageriale se va apela la o viziune profunda, largă şi
atotcuprinzătoare.
După sursele principale de obţinere a datelor, metodele utilizate în cercetarea ştiinţifică de
managementul dezvoltării durabile se pot clasifica după cum urmează:
Observaţia directă;
Experiment;
Analiza documentară;
Consultarea surselor oficiale;
Procedee particulare de recoltare a datelor.
Metoda nu se reduce la reproduceri şi constatări decât rareori, mai ales metoda experimentală recurge la
combinarea de relaţii, la tehnici împrumutate din alte domenii, la modele ipotetice, ajungând astfel la
construcţii şi inovaţii precum şi la interrelaţii funcţionale, deci de creaţie.
În pedagogia managerială metodica denumeşte disciplinele didactice speciale privind condiţiile,
Cercetarea ştiinţifică în managementul dezvoltării durabile este definită de următoarele etape:
stabilirea problemei manageriale, adică a obiectului analizei ştiinţifice;
analiza dimensională a conceptelor, altfel spus operaţionalizarea conceptelor, ceea ce presupune
descrierea părţilor componente ale proceselor manageriale care sunt exprimate în concepte ce fac obiectul
analizei;
determinarea fenomenelor şi proceselor supuse investigaţiei manageriale;
stabilirea metodelor de cercetare şi elaborarea instru-mentelor pentru recoltarea informaţiilor;
ancheta-pilot şi cercetarea de teren propriu-zisă;
prelucrarea informaţiilor;
analiza datelor şi exemplificarea proceselor şi fenomenelor manageriale studiate;
ultimă etapă a cercetării ştiinţifice manageriale, redactarea raportului de cercetare.
Experimentul în managementul dezvoltării durabile reprezintă o intervenţie activă, care se desfăşoară
controlat, în condiţii reale sau create special. Pe calea experimentului se introduc în mod intenţionat în
procesul managerial o serie de factori cu ajutorul cărora se pot observa modificările specifice, determinate de
aceştia.
Metoda convorbirii reprezintă o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat. Ea are la
bază observaţia pe care persoana o poate face asupra propriilor sale manifestări .
Chestionarele rămân forme cu valoare limitată de investigaţie. Valoarea lor creşte în măsura în care
avem asigurată participarea persoanei la acţiunea de cunoaştere şi posibilitatea acesteia în a răspunde adecvat.
De aceea pare mai puţin corectă tendinţa de etalonare a răspunsurilor, căci în acest caz subiectivitatea este
prezentată sub forma obiectivităţii matematice.
Ancheta, ca metodă de cercetare, prezintă următoarele trăsături caracteristice:
caracterul ei metodic, în sensul că trebuie să satisfacă unele cerinţe riguroase şi să permită
recoltarea unor informaţii cuantificabile;
caracterul particular al realităţii asupra căreia se apleacă: universul personal, intim al celui cercetat,
părerile lui personale despre el sau despre alţii (ancheta psihoindividuală); universul social, instituţionalizat
(ancheta socială); universul psihic colectiv, supraindividual, latent sau activ, conştient sau inconştient
(ancheta psihosocială).
60
În teoria şi practica managerială numeroase cercetări de specialitate şi experienţa managerială,
subliniază faptul că în economia de piaţă, întreprinderile au nevoie de schimbare în mai toate domeniile de
activitate şi la nivelul fiecărui factor de producţie, material sau nematerial.
Schimbarea, cu cele două componente - practica schimbării şi schimbarea practicii - reprezintă o
preocupare fundamentală a cercetării ştiinţifice în managementul dezvoltării durabile.
Preocuparea de schimbare nu este nici simplă şi nici uşoară. Ea impune un volum mare de muncă, de
însuşire a noilor practici şi metodă managerială, a legilor, de cutezanţă în aplicarea lor la specificul fiecărei
unităţi, precum şi a fiecărui proces de schimbare.
Eficienţa procesului de schimbare în vederea dinamizării managementului dezvoltării durabile depinde,
în principal, de iniţiativa şi calităţile managerilor. În condiţiile actuale, o societate comercială care nu îşi
dezvoltă managementul prin schimbări este în mod sigur o unitate economică periclitată cu o stare
falimentară.
În procesul de schimbare a managementului întreprinderii, cercetătorii ştiinţifici au datoria să acorde o
atenţie sporită formalizării şi modificării elementelor operaţionale ale unităţilor pe care le investighează.
În vederea schimbării managementului întreprinderii se cer transformări şi modificări esenţiale în
domeniul motivării, al calităţii muncii şi performanţelor. Ele reprezintă pârghia fundamentală de acţiune
asupra ajutoarelor directe şi imediate ale managerului, precum şi a tuturor salariaţilor pentru a-şi fructifica cu
eficienţă potenţialul de cunoştinţe, experienţa şi creativitatea. Aceasta cere din partea managerului să asigure
condiţiile optime pentru ca salariaţii să se simtă şi să lucreze motivat în domeniul schimbării, cu efecte directe
asupra calităţii şi performanţelor muncii pe care o desfăşoară.
Procesul cercetării ştiinţifice în managementul dezvoltării durabile trebuie să fie organizat. Prin
organizarea procesului înţelegem construcţia sa raţională în timp şi spaţiu, în concordanţă cu necesitatea
punerii de acord a muncii comune în sistemul laboratorului de cercetare ştiinţifică şi cu sarcinile creşterii
neîncetate a eficienţei cercetării ştiinţifice. Organizarea procesului presupune determinarea activităţilor pe
etape, reglementarea şi normarea desfăşurării lor şi a termenelor de execuţie, introducerea cerinţelor
obligatorii în realizarea procesului.
În economia de piaţă, rolul organizării procesului cercetării ştiinţifice manageriale sporeşte în mod
simţitor şi influenţează structura determinându-i principalele sale componente. Ca atare, calitatea deciziilor
depinde în mare măsură de organizarea procesului.
În legătură cu rolul organizării procesului se pune problema perfecţionării procesului respectiv, cu
accent pe următoarele:
intensificarea procesului prin organizarea, mecanizarea şi automatizarea operaţiilor de rutină;
reducerea cheltuielilor ciclurilor de elaborare a deciziilor, prin simplificarea operaţiilor procedurale
ale procesului;
simplificarea asigurării informaţionale a procesului.
Analiza prealabilă a condiţiilor cercetării ştiinţifice în managementul dezvoltării durabile poate fi: de
conţinut, economică, organizaţională, psihosocială, informaţională.
Procesul cercetării ştiinţifice în managementul dezvoltării durabile prin obiective include 21 de
activităţi sau operaţii, grupate în 4 etape anume:
etapa de pregătire, în care se pun premisele participării la stabilirea obiectivelor de bază;
etapa de stabilire a obiectivelor sau de planificare a acestora, în care prin participare se ajunge la
stabilirea definitivă a obiectivelor şi conexelor respective (standarde, ghid de conducere etc.) cerute de
metodă;
etapa de execuţie, în care se lucrează la executarea şi realizarea obiectivelor stabilite în faza
anterioară;
etapa de comparaţie sau de evaluare şi recompensă, în care se procedează la aprecierea
performanţelor, rezultatelor şi realizărilor, precum şi la recompensarea lor.
61
Nr. SUBIECTE Pag.
Crt.
1. Dezvoltarea ştiinţei managementului dezvoltării durabile - relaţii cu alte domenii ale 257
ştiinţei.
2. Problema ştiinţifică – definiţie. 258
3. Obiectul cercetării ştiinţifice manageriale – definiţie. 259
4. Obiectele empirice ale cercetării ştiinţifice. 259
5. Teoria managerială – condiţii. 264
6. Funcţiile pe care le îndeplineşte teoria managerială. 264
7. Tendinţele care stau la baza caracterului interdisciplinar al investigaţiilor 265
manageriale.
8. Semnificaţia deosebită a metodei în cercetarea managementului dezvoltării durabile 266
– cerinţe.
9. Metodele utilizate în cercetarea ştiinţifică de managementul dezvoltării durabile. 267
10. Etapele cercetării ştiinţifice în managementul dezvoltării durabile. 267-268
11. Schema metodologică a observaţiei cercetării ştiinţifice în managementul dezvoltării 269
durabile.
12. Caracterul particular al anchetei ca metodă de cercetare în managementul dezvoltării 273
durabile.
13. În investigaţiile manageriale în managementul dezvoltării durabile se utilizează două 273
forme ale anchetei.
14. Eficienţa procesului de schimbare în vederea dinamizării managementului 276
dezvoltării durabile.
15. Analiza prealabilă a condiţiilor cercetării ştiinţifice în managementul dezvoltării 278
durabile.
NOTĂ:
Pentru detaliere şi aprofundare pe linia subiectelor de mai sus a se consulta bibliografia obligatorie:
„Introducere în managementul dezvoltării durabile”, Ion Petrescu, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2009
62
DISCIPLINA: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
63
să se pună în evidenţă, în paralel cu tratarea fenomenelor şi proceselor manageriale externe,
legislaţiile interne, mecanismul acţiunii diferitelor categorii care pot influenţa managementul dezvoltării
durabile;
să se sublinieze semnificaţia practică a fiecărei probleme manageriale care să fie pusă în legătură cu
contemporaneitatea şi cu faptele ce o însoţesc;
să se evidenţieze legăturile managementului dezvoltării durabile cu alte ştiinţe nu numai sociale, ci
şi exacte;
să se îmbine analiza cantitativă cu cea calitativă, apelându-se la mijloace tehnice de predare a
managementului dezvoltării durabile;
să se folosească cu pricepere principiile didacticii, investigaţiile sociologice, logica pedagogică şi
investigaţiile psihologice în predarea managementului dezvoltării durabile.
Ramură a didacticii generale, metodica studiază metodele (inclusiv normele) procesului de predare
pentru profesori, şi de învăţare pentru studenţi, la o anumită materie de învăţământ, în cazul nostru ne referim
la managementul dezvoltării durabile.
Se accentuează caracterul interdisciplinar al cercetării în domeniul metodicii predării managementului
dezvoltării durabile, în sensul că nu se mai limitează la descrierea fenomenelor dintr-un anumit domeniu,
considerat izolat. În analiza şi tratarea acestora se depăşesc frontierele observabilului, iar studiile de
cauzalitate apelează la deducţii şi structuri operaţionale ireductibile la simpla constatare.
Componentă a sistemului ştiinţelor educaţiei, metodica predării managementului dezvoltării durabile se
găseşte în relaţii interdisciplinare cu ştiinţe din alte sisteme ca: biologia, anatomia şi fiziologia omului, igiena
şcolară ş.a. Dar cele mai strânse legături le are didactica predării managementului cu pedagogia, sociologia şi
psihologia.
Pedagogia este ştiinţa care se ocupă în mod expres de formarea personalităţii omului prin educaţie.
Pedagogia studiază aspectele esenţiale ale educaţiei descoperind legităţile care guvernează acest domeniu şi
reflectă în concepte ştiinţifice procesul formării şi dezvoltării omului în condiţiile specifice de educare şi
instruire.
Sociologia, ca ştiinţă a fenomenelor sociale, a pătruns şi în metodica predării managementului
dezvoltării durabile, ştiinţă care se ocupă cu cercetarea şi modelarea acţiunii educative. Relaţia dintre
sociologie şi metodica predării managementului dezvoltării durabile întemeiază pe dimensiunea viitorologică
a ştiinţelor sociale.
Metodica predării managementului dezvoltării durabile se conjugă şi cu psihologia. Specificul legăturii
dintre ele depăşeşte cadrul obişnuit şi subliniază managementului că nu se poate desfăşura cu succes decât pe
baza unei bune cunoaşteri a psihologiei studentului. Modelarea personalităţii şi formarea sistemului de
conduită a studentului înseamnă, în esenţă, modelarea dirijată a psihicului său. În acest scop, psihologia
genetică şi psihologia învăţării fundamentează ştiinţific toate demersurile întreprinse de metodica predării
managementului dezvoltării durabile.
Activitatea de predare a managementului dezvoltării durabile nu poate fi concepută în afara cadrului
unitar psihosociopedagogic. Nu se poate explica nici o formă de activitate din domeniul metodicii predării
managementului dezvoltării durabile, nici un demers metodic fără a utiliza argumente pedagogice, sociologice
şi psihologice.
Modernizarea impune o apropiere a metodicii predării managementului dezvoltării durabile de actul
firesc al învăţării şi, în plus, cunoaşterea studentului precum şi apropierea activităţii didactice de cea
ştiinţifică.
Orientarea activităţii de perfecţionare a metodicii predării managementului dezvoltării durabile urmează
să se facă accentuând caracterul euristic, de activism şi de creativitate.
În procesualitatea sa, învăţământul universitar reprezintă o alternanţă continuă de activităţi de predare,
învăţare şi evaluare, care alcătuiesc o unitate organică.
Procesul de predare a managementului dezvoltării durabile poate fi considerat ca o formă specifică de
comunicare şi ca urmare poate fi examinat prin prisma modelelor oferite de teoria comunicării.
64
Comunicarea didactică se realizează, în esenţă, prin procesul de predare. Metodele de comunicare
(expozitive şi interogative) sunt încă folosite pe scară largă, întrucât într-un interval de timp scurt se comunică
un volum mare de informaţii la care studentul ar ajunge cu greu prin redescoperire.
Eficienţa metodelor de comunicare creşte în condiţiile îmbinării lor cu cele participative, angajând
studentul în elaborarea cunoştinţelor, dezvoltându-i spiritul de observaţie şi gândirea independentă.
Expunerea sistematică este folosită sub formă de povestire, explicaţie şi prelegere.
Povestirea este o formă de expunere în care domină elementele narative prin descriere sau relatare,
folosind un limbaj intuitiv şi emoţional.
Explicaţia este folosită pentru formarea noţiunilor, prezentarea unui fenomen prin analiza cauzelor care
l-au produs etc.
Prelegerea este o formă superioară de expunere folosită în învăţământul superior.
În funcţie de specificul situaţiei educaţionale, comunicarea profesorului poate fi dominant verbală,
paraverbală, nonverbală sau combinată. Această ultimă formă se pare că este cea mai eficientă, întrucât
mesajul verbal este susţinut de comunicarea nonverbală şi se sprijină pe un fond afectiv creat de profesor prin
comunicarea paraverbală (empatică).
În procesul de comunicare didactică se detaşează mecanismul, caracteristicile şi factorii de blocaje, la
care ne vom referi în continuare.
Prin definiţie, comunicarea didactică este o formă de comunicare pedagogică prin care profesorul
transmite studenţilor materia de învăţământ, în cazul nostru managementul dezvoltării durabile.
Eficienţa comunicării depinde atât de pregătirea şi de aptitudinea de a comunica a profesorului, cât şi de
capacităţile intelectuale ale studentului.
Eficienţa procesului de predare este influenţată de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt
stilul de predare al profesorului şi atitudinea (reacţia) studenţilor faţă de stilul folosit. Pentru a determina
eficacitatea predării, ca formă de comunicare didactică, o putem raporta la următoarele modele:
Modelul comunicării unidirecţionale;
Modelul bidirecţional;
Modelul multidirecţional.
Un loc aparte în activitatea de gândire managerială a studentului îl ocupă învăţarea, cu ajutorul căreia
acesta relevă esenţialul în procesele şi fenomenele realităţii manageriale ale firmei şi ale mediului său
învăţarea contribuie la descoperirea cauzelor obiective ale acţiunilor manageriale, a motivelor acestora, a
sensului ce li se atribuie şi a importanţelor lor economico-sociale.
Pusă în legătură directă cu realitatea managerială, învăţarea managementului dezvoltării durabile de
către student se constituie ca o activitate de însemnătate fundamentală pentru adaptarea la mediul
întreprinderii şi dezvoltarea psihocomportamentală a studentului. În accepţiune behavioristă, învăţarea
reprezintă dobândirea de noi comportamente în urma acţiunii repetate a unor stimuli asupra organismului şi a
fixării unor reacţii. Într-o accepţiune mai largă învăţarea se constituie ca un proces evolutiv, de natură
informativ-formativă şi care vizează, în principal, însuşirea şi stăpânirea activ-explorativă de către student a
propriei experienţe în managementul dezvoltării durabile şi în relaţiile acestuia cu mediul unităţii şi cu puterea
de influenţare a acestuia asupra conduitei, prin achiziţionarea de noi operaţii şi deprinderi. Principalele
coordonate implicate în definiţia de mai sus pot fi sistematizate după cum urmează:
reprezintă în esenţă o asimilare activă de informaţie, însoţită de achiziţionarea de noi operaţii şi
deprinderi manageriale cu consecinţe semnificative asupra dezvoltării studentului;
se constituie ca un proces individual managerial care devine dominant pe fondul psihosocial,
interpersonal şi colectiv ce caracterizează activitatea în sine;
situată în relaţia directă şi permanentă cu factorii de mediu, învăţarea acţionează în direcţia
perfecţionării interferenţei respective cu consecinţe în planul eficienţei economice şi sociale a
managementului dezvoltării durabile;
65
se disting în principal laturile informaţională şi operaţională (formativă) ale învăţării manageriale;
în raport cu procesele psihice, învăţarea acţionează atât ca premisă cât şi ca produs;
învăţarea managementului dezvoltării durabile are o desfăşurare procesuală, discursivă, străbătând
variate trepte şi faze ce decurg cu necesitate din desfăşurarea proceselor, fenomenelor şi acţiunilor
manageriale.
Învăţarea managementului dezvoltării durabile este procesul de receptare, asimilare a informaţiilor şi
influenţelor educative, de reorganizare, de construcţie şi dezvoltare a structurilor cognitiv-operaţionale,
psihomotrice şi afective, precum şi a însuşirilor psihice ale personalităţii studentului (aptitudini, interese,
temperament).
Semnificaţia învăţării managementului dezvoltării durabile este pusă în evidenţă de faptul că pe această
cale se poate releva esenţialul în fenomenele realităţii manageriale, proces al cărui caracter variază după
împrejurări.
Procesul învăţării managementului se desfăşoară în mai multe etape:
receptarea şi înregistrarea materialului pe fondul unei stări de atenţie şi activare cerebrală;
înţelegerea şi generalizarea prin formarea de noţiuni şi principii;
fixarea în memorie (stocarea), actualizarea prin reproducere a cunoştinţelor şi transferul acestora.
Rezultă că la învăţarea managementului dezvoltării durabile se poate ajunge numai pe baza
cunoştinţelor acumulate de student în experienţa anterioară, învăţarea se sprijină pe legături temporare,
respectiv pe asociaţii formate deja în experienţa trecută, în practica anterioară şi reprezintă mai ales o
actualizare a acestor legături.
Învăţarea managementului dezvoltării durabile se caracterizează prin aceea că are un caracter
organizat, este dirijată de către profesor, se realizează cu ajutorul unor metode şi tehnici eficiente de învăţare
respectând principiile didactice şi este supusă feed-back-ului, pe baza verificării şi evaluării permanente a
rezultatelor obţinute de studenţi, fiind ameliorată prin corectarea greşelilor.
Învăţarea socială constă în însuşirea experienţei social-istorice de către tânăra generaţie, în scopul
formării comportamentului social.
Există de fapt două forme mari de învăţare în care se încadrează toate tipurile analizate mai sus:
spontană şi sistematică.
Deşi demersul metodologic al formării noţiunilor şi conceptelor este variabil în funcţie de conţinutul
acestora, prezentăm orientativ unele strategii ce pot fi folosite în învăţarea managementului dezvoltării
durabile.
Strategia inductivă-explicativ-demonstrativă, în cadrul căreia, după ce se stabilesc obiectivele şi
conţinutul conceptului, profesorul porneşte de la analiza şi comparaţia unor exemple, date, fapte,
contraexemple, experienţe şi desprinde, împreună cu studenţii, notele comune şi definitorii ale conceptului pe
baza unui mecanism intern de formare şi triere de ipoteze asupra esenţialului.
Strategia deductivă, pe baza căreia formarea unei noţiuni are loc prin transferul de semnificaţie de la o
noţiune mai generală, diferenţiindu-i notele specifice. Spre exemplu, în cadrul funcţiilor managementului,
funcţia de antrenare în care diferenţa specifică este dată de totalitatea activităţilor manageriale prin care
salariaţii sunt atraşi şi determinaţi să participe la realizarea obiectivelor firmei (diferenţa specifică).
Percepţiile, ca procese de reflectare directă şi unitară a însuşirilor şi structurii obiectelor şi fenomenelor,
constituie prima sursă de cunoaştere a realităţii manageriale.
Reprezentările, ca imagini ale obiectelor şi fenomenelor în absenţa acestora, sunt importante în procesul
învăţării, întrucât oferă materialul necesar gândirii pentru generalizări sub formă de noţiuni, legi, reguli,
principii, precum şi memoriei, pentru a fi folosit mai târziu prin actualizare.
Memoria, ca proces psihic de întipărire şi stocare a informaţiei, de reactualizare prin recunoaştere sau
reproducere a acesteia într-o formă selectivă, constituie baza activităţii de învăţare.
Gândirea, ca proces psihosocial de reconstituire a ceea ce este unitar, de formare a conceptelor şi
structurilor operaţionale, de înţelegere a realităţii şi adaptare prin rezolvare de probleme, are un rol esenţial în
procesul învăţării managementului dezvoltării durabile.
66
Imaginaţia este un proces de construcţie a unor imagini sau idei noi, prin combinarea experienţei
anterioare. Ea are un rol deosebit nu numai în formarea noţiunilor prin învăţare creativă, ci şi în elaborarea de
produse noi, originale, sub diferite forme, materiale sau ideale.
Atenţia. Prin atenţie se realizează orientarea selectivă, tonificarea scoarţei cerebrale şi concentrarea
proceselor psihice în scopul cunoaşterii materialului de învăţat care este selectat şi filtrat în funcţie de interese
şi motivaţii.
Învăţarea managementului se desfăşoară pe baza unor condiţii interne şi externe, în interiorul cărora
acţionează o multitudine de factori, principii şi legităţi, determinându-i eficienţa sau ineficienţa.
Organizarea activităţii de învăţare este o condiţie externă pentru succesul la învăţământ, care trebuie să
înceapă o dată cu fiecare lecţie pentru a realiza o învăţare deplină a acesteia. În acest scop, în funcţie de
conţinutul lecţiei, după ce a realizat predarea unui obiectiv operaţional profesorul va face fixarea cunoştinţelor
prin chestionare orală, aplicaţii practice, rezolvări de exerciţii sau probleme, apoi va trece la obiectivul
următor iar în final va face o fixare generală, după care va urma tema pentru acasă. Condiţiile externe includ,
deci, o serie de factori socio-organizaţionali, temporali şi psihoergonomici.
Inducţia şi deducţia decurg una din cealaltă şi se intercon-diţionează. Raţionamentul inductiv este
operaţia mintală prin care cunoaşterea se ridică de la nivelul faptelor la concepte şi creează prin aceasta
premisele raţionamentului deductiv. Interrelaţia la care ne referim constă în faptul că inducţia dă substanţă
deducţiei, iar aceasta la rândul ei dă formă inducţiei.
Îmbinarea învăţării inductive cu deducţia realizează fundamentul logic al instrucţiei.
În activitatea de învăţare a managementului studentul operează cu ambele forme de inducţie, pe care
logica le desemnează prin termenii inducţie completă şi inducţie incompletă.
Inducţia completă este caracterizată de implicarea în actul conceptualizării a tuturor cazurilor
particulare din domeniul investigat.
Inducţia incompletă se realizează pe două căi: prin enumerare simplă, legată de observaţia empirică,
fără finalitate directă în descoperirea esenţialului şi a generalului dintr-o clasă de fenomene manageriale şi
inducţia ştiinţifică, în care se efectuează generalizări care duc la dezvăluirea esenţei, a legităţilor. Inducţia
ştiinţifică decurge din analiza legăturilor cauzale dintre fenomenele manageriale, a relaţiilor esenţiale şi
necesare dintre ele, creează deci premisele gândirii deductive.
Învăţarea deductivă este caracterizată de prezenţa raţionamentului deductiv în structurile intelectuale cu
care operează studentul. Procesul logic deductiv se materializează în reguli, legi. definiţii, care relevă
raporturi generale într-o categorie de fenomene manageriale.
Algoritmizarea în instruire nu se rezumă la dobândirea de algoritmi, deşi include şi această activitate.
Nu algoritmii rezolvă problemele, ci procesul în care se efectuează operaţii şi în care este implicat acest
instrument.
Modelarea este un mijloc de cunoaştere a realităţii managementului dezvoltării durabile, care constă în
reproducerea fenomenului managerial ce trebuie studiat cu ajutorul unui sistem construit artificial desemnat
prin termenul model. Scopul modelării este îmbogăţirea cunoştinţelor despre fenomenele şi procesele
manageriale. În general, modelul permite studiul unui fenomen managerial greu accesibil pe un fenomen care
îl poate substitui.
Educarea creativităţii reprezintă astăzi un obiectiv prioritar pentru ansamblul procesului de învăţământ,
dar pedagogia şi psihologia modernă au creat şi câteva metode speciale, destinate să formeze şi să stimuleze
dezvoltarea acestei laturi importante a personalităţii umane.
Stimularea creativităţii este o acţiune educaţională care se adresează profesorilor şi studenţilor lor.
Acţiunile orientate spre stimularea creativităţii urmăresc să determine sporul de productivitate al acestei
capacităţi umane.
Printre particularităţile studentului care pot influenţa rezultatele învăţării distingem trei grupe:
însuşirile de specie, însuşirile ţinând de dezvoltare şi însuşirile individuale.
67
La fel de evident este raportul de dependenţă existent între efectele învăţării şi condiţiile în care aceasta
are loc. Cunoaştem faptul că unele condiţii exterioare sunt mai favorabile decât altele. Ştim de asemenea că
nu toate metodele didactice sunt la fel de eficiente. Unele forme complexe de acţiuni sunt mai bune iar altele
mai puţin bune. Numai cunoaşterea lor creează premisele necesare pentru înţelegerea adecvată a rolului
mijloacelor şi formelor cu care operăm.
NOTĂ:
Pentru detaliere şi aprofundare pe linia subiectelor de mai sus a se consulta bibliografia obligatorie:
„Introducere în managementul dezvoltării durabile”, Ion Petrescu, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2009
68