Managementul Dezvoltarii Durabile

DISCIPLINA: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
Lecţia 1: CONCEPTUL ŞI DIMENSIUNILE DEZVOLTĂRII DURABILE
1.1. CONCEPTUL, PRINCIPIILE, INDICATORII ŞI MODELELE

DE DEZVOLTARE DURABILĂ
Sintagma de „dezvoltare durabilă” a fost utilizată prima dată de premierul Norvegiei, Gro
Harlem Brundtland, în anul 1987.
În calitate de preşedinte al comisiei Mondiale de mediu şi Dezvoltare, el a prezentat raportul
„Viitorul nostru comun” în care definea dezvoltarea durabilă ca fiind „dezvoltarea care corespunde
necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile necesităţi”.
Dezvoltarea durabilă presupune asigurarea progresului simultan pe trei planuri: economic,
social, ecologic.
În trinomul sistemic „mediu-economic-social” dezvoltarea durabilă pune în evidenţă
interdependenţa componentelor şi subliniază necesitatea realizării egalităţii şi imparţialităţii între
oameni ridicaţi la rangul de „cetăţean universal”.
N.S. Jodha concepe dezvoltarea durabilă drept „capacitatea unui sistem de a menţine un nivel
bine definit de performanţă în timp, şi dacă i se impune, de a ridica acest nivel prin legăturile sale cu
alte sisteme fără a-şi diminua potenţialul propriu pe termen lung”.
O altă definiţie, formulată de Comitetul pentru mediu al OCDE şi adresată nivelului
economic consideră că dezvoltarea durabilă înseamnă maximizarea beneficiului net al dezvoltării
economice, în condiţiile menţinerii dimensiunilor calităţii şi producţiei la nivelul resurselor în
decursul timpului. În esenţă, menţinerea calităţii şi a nivelului producţiei este înţeleasă ca „utilizarea
resurselor regenerabile într-o proporţie care să nu depăşească niciodată capacitatea reglementărilor,
iar utilizarea eficientă a resurselor refolosibile să fie optimizate prin creşterea posibilităţilor de
substituire între resurse, şi aceasta pe baza progresului tehnologic”.
Iuliana Precupeţu defineşte dezvoltarea durabilă ca pe „un proces de schimbare în care
exploatarea resurselor, direcţia investiţiilor, orientarea dezvoltării tehnologice şi schimbarea
instituţională sunt considerate atât cu nevoile din viitor, cât şi cu cele din prezent”.
Profesorul Constantin Popescu, consideră că noul concept de dezvoltare durabilă, presupune
„o nouă atitudine faţă de mediul ambiant, modificarea relaţiilor dintre om şi natură în sensul stabilirii
unui nou parteneriat între cele două entităţi, a echilibrului şi armoniei între ele”.
Dezvoltarea durabilă reprezintă o orientare generală, globală şi sistemică, care se
concentrează pe conceperea, promovarea şi garantarea unei asemenea evoluţii care să asigure două
cerinţe majore: (1) satisfacerea din ce în ce mai mare a trebuinţelor şi necesităţilor generaţiilor
prezente şi (2) să nu afecteze negativ posibilităţile de satisfacere tot mai bună a trebuinţelor şi
necesităţilor generaţiilor viitoare. Şi de aici şi cea de-a treia cerinţă: de regândire şi restructurare a
tuturor activităţilor umane pe coordonatele noii filozofii a relaţiei omului în armonie ce natura,
problemă pe care o vom trata în cadrul abordării dimensiunii sociale a dezvoltării durabile.
Numeroase state au adaptat conceptul de dezvoltare durabilă, pe care l-au completat în
concordanţă cu particularităţile geografice şi socio-economice. Au fost elaborate pachete de strategii
1
şi politici sectoriale, iar obiectivele economice, sociale şi ecologice au fost tratate în mod ştiinţific şi
coerent.
Conştiinţa critică a oamenilor, s-a constituit prin primul raport către Clubul de la Roma.
Înfiinţat în aprilie 1968, Clubul de la Roma vizează înţelegerea interdependenţelor globale
dintre domeniile economic, politic, social, şi natural, elucidând complexul de aspecte care
îngrijorează oamenii şi iniţiind direcţii noi de politică, care să asigure preîntâmpinarea şi depăşirea
acestor situaţii grave.
Raportul referitor la „limitele creşterii”a dat semnalul de alarmă asupra pericolului unui
colaps global al civilizaţiei, datorită unei creşteri exponenţiale a economiilor, care putea ajunge chiar
la epuizarea resurselor naturale.
În situaţia respectivă era nevoie de noi concepţii şi viziuni, ceea ce s-a realizat prin
următoarele două rapoarte („Omenirea la răspântie” 1974: „Restructurarea ordinii internaţionale”
1976).
Momentul fundamental în fixarea şi detalierea concepţiei despre dezvoltarea durabilă îl
reprezintă raportul Comisiei Brundtland care a început să lucreze în 1983 publicându-şi rezultatele în
lucrarea „Our Common Future” apărută în 1987.
În România, Planul Naţional de Dezvoltare, adoptat de către guvern în anul 2005, include
ideea dezvoltării durabile a ţării şi stabileşte şase priorităţi naţionale de dezvoltare: (1) creştere
competitivităţii economice, (2) dezvoltarea economiei bazată pe cunoaştere, (3) dezvoltare şi
modernizarea infrastructurii de transport; (4) protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului; (5)
dezvoltarea resurselor umane; (6) diminuarea disparităţilor de dezvoltare între regiunile ţării.
Proiectul ONU, Obiectivele dezvoltării mileniului, a formulat opt obiective globale pentru
orizontul anilor 2050. Documentul nu se rezumă la formularea obiectivelor globale, ci indică şi
modul în care acestea pot fi măsurate şi cum pot deveni operaţionale.
După anul 1995 se constată la nivel internaţional preocupări destul de reuşite de cuantificare
a dezvoltării durabile. Au fost elaborate seturi de indicatori care au asigurat, pe de o parte,
înţelegerea conţinutului, iar pe de altă parte, măsurarea şi managementul procesului de dezvoltare
durabilă.
Nevoia luării în considerare în mod eficient a multiplelor şi complexelor efecte specifice
noului mileniu a condus la modele de analiză şi tratare a unor scenarii ale dezvoltării durabile.
Modelele elaborate în ultima vreme vizează combaterea deteriorării calităţii mediului, în care
scop secaută soluţii care să asigure conservarea mediului şi menţinerea echilibrului ecologic, în
concordanţă cu obiectivele economice, sociale şi ecologice ale dezvoltării durabile a societăţii
moderne.
1.2. DIMENSIUNILE DEZVOLTĂRII DURABILE
Dimensiunea economică influenţează dezvoltarea durabilă în următoarele condiţii: (1)

globalizarea se constituie ca unul dintre factorii determinaţi ai dezvoltării durabile care depinde, la
rândul său, de participarea progresului economic la relaţiile economice internaţionale; (2)
dimensiunea economică a dezvoltării durabile amplifică sensibilitatea economiilor naţionale faţă de
conjuctura externă; (3) dimensiunea economică atrage după sine promovarea de către forţele pieţei a
eficienţei prin competiţie şi diviziunea muncii; (4) asimetriile structurale şi participarea inegală a
ţărilor la dinamica fluxurilor comerciale cât şi înrăutăţirea termenilor schimbului în cadrul
comerţului dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare; (5) în cadrul impactului pe care
fluxurile financiar-monetare îl au asupra procesului de dezvoltare durabilă un loc aparte îl deţin
2
finanţele, sector deosebit de volatil şi care se manifestă ca o provocare importantă adresată
managementului dezvoltării durabile; (6) componenta de reglementare a comerţului, fluxurilor
investiţionale şi serviciilor poate să acţioneze în cadrul managemntului dezvoltării durabile ca factor
favorizant sau defavorizant al deciziei de dezvoltare durabilă.
Valenţele sociale ale dezvoltării durabile se manifestă în următoarele sfere:
sărăcia extremă care se manifestă ca cea mai gravă problemă la începutul mileniului III; astfel
numărul persoanelor care trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi a scăzut nesemnificativ, în timp ce
numărul celor atinşi de sărăcie, cât şi rata sărăciei au crescut puternic în Europa şi Asia Centrală,
îndeosebi în ţările ce au parcurs tranziţia dificilă de la socialism la economia de piaţă;
adâncirea decalajelor privitoare la repartiţia bogăţiei pe glob, în sensul că venitul global pe
locuitor a crescut considerabil de-a lungul secolului al XX-lea şi cu toate acestea distribuţia acestuia
pe ţări şi în interiorul aceleiaşi ţări între bogaţi şi săraci a devenit mai inegală decât la începutul
secolului;
tendinţele demografice şi implicaţiile lor asupra dezvoltării durabile arată că, dacă în anul 1960
rata medie anuală de creştere a populaţiei era de 2%, în anul 1997 să se cifreze al 1,5%; în anul 2020
să se vizeze pe o rată de 1% şi cu sublinierea unor tendinţe de şcolarizare relativăa populaţiei
globului în secolul în care am intrat.
Există trei indicatori cu ajutorul cărora se poate măsura în termeni „umani” performanţele
sintetice ale dezvoltării:
primul indicator folosit este speranţa medie de viaţă la naştere, care sintetizează influenţa
conjugată a numeroşi factori asupra vieţii, cum sunt evoluţia stării de sănătate a individului,
alimentaţia, asigurarea condiţiilor de locuit şi sanitare etc.;
al doilea indicator folosit este rata de instruire, care reflectă cuentumul de cunoştinţe de care
dispune individul, deprinderile şi capacitatea sa de a comunica şi de a participa la activităţile
economice şi sociale. Expresia corectă a ratei de instruire semăsoară cu ajutorul datelor privind
proporţia adulţilor ştiutori de carte, a celor care urmează efectiv învăţământul de toate gradele;
al treilea indicator folosit este produsul intern brut pe locuitor, calculat în termeni comparabili,
ce exprimă mărimea medie a resurselor la care indivizii au acces şi pentru a satisface nevoile unui
trai decent.
Cei trei indicatori sunt folosiţi pentru calcului unui indicator agregat intitulat indicatorul
dezvoltării umane.
În plan definiţional problema socială este abordată ca un factor, proces sau stare socială sau
naturală care afecteză negativ funcţionarea sociatăţii şi/sau condiţia umană. Ea reprezintă o
componentă a dimensiunii sociale a managementului dezvoltării sociale.
În procesul de dezvoltare durabilă sociatăţile moderne îşi asumă problemele sociale şi printr-
o abordare strategică planificată adoptă o atitudine de combatere, a cărei metodologie implică: (1)
diagnoza problemei potenţiale / actuale (identificarea problemei, determinarea magnitudinii
problemei, identificarea factorilor determinanţi ai dinamicii problemei sociale); (2) diagnoza
formelor de conştientizare a problemelor sociale.
Definit lapidar ca „mediul înconjurător în care funcţionează o organizaţie, care include aerul,
apa, pământul, resursele naturale, flora, fauna, fiinţele umane şi relaţiile între acestea”. Mediul este
tratat de specialişti ca o „îmbinare extrem de compleză de elemente naturale interpătrunse şi dinamic
corelate între ele, la care se adaugă, în multe locuri, construcţii omeneşti care modifică peisajul
natural primordial în decursul evoluţiei istorice”.
Cu timpul omul a devenit conştient că pentru o mai bună calitate a vieţii sale, este nevoie de
conoaşterea ecosistemelor şi a resurselor pe care le oferă cale cinci tipuri principale (ecosistemul
3
agricol, ecosistemul marin şi decoastă, acosistemul pădurilor, ecosistemul apelor dulci şi spaţiul
verde).
Demersul în tratarea acestei relaţii se poate întemeia pe următoarele adevăruri:
creşterea în domeniul dezvoltării durabile, în special, şi al omenirii, în general, se poate asigura
prin înţelegerea ştiinţifică a funcţionării ecosistemelor şi printr-o schimbare profundă de mentalitate
la nivelul socialului, care să facă posibilă aplicarea filozofiei dezvoltării durabile;
favorizarea dezvoltării durabile se poate baza pe acordarea de şanse egale sectorului public şi
celui privat, angajate deopotrivă în asigurarea eficienţei în, relaţia dintre mediul înconjurător şi
dezvoltarea durabilă;
soluţiile viitoarelor cerinţe impuse de relaţia dintre mediul înconjurător şi dezvoltarea durabilă
pot fi utile şi eficiente prin apelarea la teoria generală a sistemelor şi implicarea în analiză şi acţiune
a subsistemelor economic, social, ecologic şi tehnologic;
abordarea sistemului funcţionalităţii proceselor ecologico-geografice şi tehnico-economice şi
influenţa, eficienţa interrelaţiei dintre mediul înconjurător şi dezvoltarea durabilă.
În legătură cu echilibru ecologic şi dezvoltarea durabilă în prezent, în cadrul strategiei
privind politicile de protecţie a mediului, se detaşează două orientări fundamentale:
strategia cu caracter anticipativ, cu următoarele trăsături caracteristice:
s-a realizat în mod progresiv, în cursul ultimilor douăzeci şi cinci de ani, prin utilizarea unor
metode diferite;
dintre metode s-au detaşat următoarele:
prognoza referitoere la dezvoltarea durabilă şi progresul tehnic în acele sectoare ce pot
influenţa calitatea mediului şi evoluţia consumului de resurse naturale şi a nivelului producţiei de
deşeuri;
modalităţi de extindere a utilizării principiului „cine poluează plăteşte” şi a determinării
preţului resurselor;
metodele de extindere a controlului producţiei şi folosirii produselor chimice.
strategia de integrare, despre care vom reţine:
este strâns legată de strategia cu caracter anticipativ şi se completează frecvent cu aceasta;
se intensifică în planul utilizării, după Declaraţia din 1985, când ţările membre ale O.C.D.E. au
început să acorde o importanţă mai mare integrării, care se poate manifesta sub două forme:
în materie de formulare a obiectivelor politicilor de protecţie a mediului;
în domeniul perfecţionării mijloacelor de atingere a obiectivelor, pe de o parte, în interiorul
mediului, şi pe de altă parte, între mediu şi celelalte sectoare ale dezvoltării durabile.
Într-o societate orientată spre dezvoltarea durabilă, managerii vor trebui să înveţe să
gândească ecologic. Încă de la Machiavelli, politica este cunoscută drept „arta posibilului” iar nu
„arta dezirabilului”. Şi tot în limbajul politicienilor, satisfăcător înseamnă un compromis accept-
tabil. Acest compromis trebuie să îl realizeze managerul-ecolog în armonizarea dintre resurse şi
obiective exprimate sub formă de rezultate.
Managerii de vârf vor trebui să fie capabili să se integreze în procesul de luare a deciziilor,
cumpănind mereu cel mai potrivit echilibru, interesele societăţii în planul dezvoltării durabile,
dovedindu-se astfel cu adevărat constructivi.
4
Nr.crt. SUBIECTE Pag.
1. Conceptul de „dezvoltare durabilă”-definiţie. 17

2. Dimensiuni ale dezvoltării durabile. 17
3. Trinomul sistemic „mediu-economic-social”. 17
4. Cerinţe majore ale conceptului de dezvoltare durabilă. 17
5. Primul raport al exprimării conştiinţei critice în abordarea dezvoltării durabile. 17
6. Obiective esenţiale ale raportului Brundtland. 20
7. Planul Naţional de Dezvoltare al României – precizaţi cele şase priorităţi. 20
8. Asigurarea dezvoltării durabile - obiective generale şi specifice. 21
9. Indicii bazaţi pe componente de mediu în evaluarea dezvoltării durabile. 23
10. Principalele elemente vizate de modelele dezvoltării durabile. 23-24
11. Dimensiunea economică a dezvoltării durabile - condiţii. 25
12. Valenţele sociale ale dezvoltării durabile. 27
13. Indicatorul agregat – „indicatorul dezvoltării umane”. 29
14. Obiectivul fundamental al managementului de mediu. 30
15. Metodele strategiei cu caracter anticipativ. 31
17
NOTĂ:
Pentru detaliere şi aprofundare pe linia subiectelor de mai sus a se consulta bibliografia obligatorie:
„Introducere în managementul dezvoltării durabile”, Ion Petrescu, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2009
5
Lecţia 2: DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN SOCIETATEA

RISCULUI GLOBAL
2.1. RISCUL ÎN CONDIŢIILE DIMENSIUNII GLOBALE ŞI EUROPENE A
DEZVOLTĂRII DURABILE
Riscul se manifestă în permanenţă şi se amplifică în momente cruciale. Riscul şi influenţa sa

asupra dezvoltării durabile deosebesc contemporaneitatea de acele vremuri, cînd oamenii considerau
că viitorul reprezintă o reflectare a trecutului sau ceva neprevăzut.
O dată cu conceperea mecanismelor analizelor probabilităţilor şi a managementului riscului
în dezvoltarea durabilă s-a schimbat, integrându-se treptat în mediul de dezvoltare global. În paralel,
apare necesitatea elaborării conceptelor generale privitoare la risc şi la interrelaţiile dintre diferite
genuri de risc.
Printre numeroasele dezvoltări teoretice, apare necesar ca teoreticienii şi practicienii în
management să abordeze în termeni de strategie, de decizie şi sistem informaţional problematica
riscului în dezvoltarea durabilă.
Managerii-ecologici sunt nevoiţi să se raporteze la realizările concrete generate de
dimensiunea globală a dezvoltării durabile, de evoluţia umanităţii ca societate planetară cu complexa
sa trenă localizată pe globalizarea dezvoltării durabile şi a mijloacelor de comunicare. La aceste
dimensiuni trebuie adăugat şi suportul lor substanţial, bazat pe informatică şi telecomunicaţii reunite
ca fundamental orientării informaţionale.
În sistemul de dezvoltare durabilă îşi fac prezenţa şi se manifestă cu asiduitate omogenitatea
şi eterogenitatea, cu următoarele mari tendinţe generatoare de tensiuni:
globalizarea versus regionalism, cu următoarele elemente de specificitate:
globalizarea la modul general înseamnă economie globală, politică globală şi societate
civilă globală;
globalizarea are, în primul rând, o dimensiune cantitativă care este legată de creşterea
comerţului internaţional, a investiţiilor, a transferurilor internaţionale de capital şi a circulaţiei
persoanelor şi în al doilea rînd, o dimensiune calitativă a procesului, care constă în schimbarea
modului în care oamenii gândesc şi se identifică, moduri noi în care statele, firmele şi alţi actori
îşi percep şi îşi urmăresc propriile interese;
în analiza globalizării în conexiune cu regionalismul se detaşează ca importanţă
„economică globală”, având ca fundament reţetele tradiţionale în producţie, în comerţ şi în
domeniul financiar;
în ultima perioadă, regionalismul a cunoscut o puternică dinamică, ajungându-se la stadiul
în care majoritatea ţărilor lumii participă la un anumit aranjament comercial regional. În acest
cadru, Uniunea Europeană a depăşit stadiul de piaţă comună, atingându-l pe cel de Uniune
economică şi monetară. S-a promovat conceptul unui „regionalism deschis”. Unii specialişti
consideră regionalismul greu de împăcat cu accentuarea procesului de globalizare.
a doua tendinţă generatoare de tensiuni o reprezintă cea referitoare la autonomie –
interdependenţă – integrare economică, despre care vom reţine următoarele:
în evoluţia economiei mondiale are loc o trecere de la autonomie la independenţă
economică;
6
„independenţa complexă”, denumită de R. Keohane şi J. Nye, se prezintă ca un proces
economic ce se desfăşoară între o multitudine de actori, printr-o varietate de canale şi fără
existenţa structurilor de autoritate şi ierarhie;
Pe fondul general al dezvoltării fără precedent al produsului integraţionist apar însă şi
situaţii în care politicile de integrare şi politicile naţionale nu sunt compatibile, ceea ce duce la
apariţia controverselor şi tensiunilor, îndeosebi la nivel decizional.
şi în sfârşit , cea de-a treia mare tendinţă generatoare de tensiune se regăseşte în modernizare
versus subdezvoltare, proces ce are numeroase trăsături specifice şi anume:
datorită dezvoltării structurilor politice moderne şi a noilor tehnologii se ajunge la o
globalizare a proceselor productive, investiţionale şi comerciale;
concomitent, procesul de modernizare generează şi inegalităţi în dezvoltare, distribuţia
veniturilor, bunăstare, ajungându-se chiar la subdezvoltare între regiuni, precum şi în interiorul
acestora;
inegalitatea, în general, contribuie la deplasarea producţiei dintr-o ţară în alta, dispersând şi
facilitând accesul la tehnologie si la pieţe; inegalitatea în cadrul statelor este însoţită de
reglementarea concurenţei şi facilitatea accelerării cifrelor de muncă şi creşterea pieţelor.
Inegalitatea între state, oferă întreprinderilor posibilitatea să-şi repartizeze producţia şi să opereze
dincolo de reglementările statelor, determinând contrareacţii la nivel regional şi global.
Sub impactul celor trei tendinţe, se estompează graniţa dintre naţional şi internaţional şi apar
numeroase probleme în planul riscurilor. Ele pot fi grupate în două categorii de riscuri:
prima grupă se referă la faptul că riscul este generat în anumite ţări sau grupuri regionale care nu
acceptă alternativa care se bazează pe elementul cauzei naţiunii celei mai favorizate în forma sa
condiţionată. În concret, unele ţări membre ale unei grupări integraţioniste decid să aplice reduceri
de taxe vamale şi atenuări ale barierelor netarifare numai faţă de ţările terţe care favorizează, în
contrapartidă la acelaşi gen de măsuri;
în cea de-a doua grupă intră ţări sau grupări care rămân la stadiul de aranjament comercial
preferenţial cu efecte zonale de natură să amplifice efectele de deturnare de comerţ, nemaximizând
avantajele economiei de scară.
S-au manifestat în România decalaje de percepţii şi practici generatoare de riscuri, cauzate de
dezechilibrele între potenţialul oferit de activele intangibile existente şi nivelul lor actual de
valorificare:
utilizarea incompletă a capacităţilor inovaţionale, atât sub aspectul generării, cât şi al absorbţiei
noilor cunoştinţe şi tehnologii;
gradul insuficient de folosire a forţei de muncă, raportat la efortul de formare depus, cu implicaţii
semnificative în sfera migraţiei internaţionale;
prezenţa unor zone economice defavorizate, afectate de „falia digitală” şi de disparităţi de
cunoaştere, conturate factual, ales între mediul rural şi cel urban, dar şi între diverse regiuni ale ţării;
deosebirile dintre calificarea superioară a personalului şi gradul de uzură fizică şi morală a unor
infrastructuri, ceea ce a făcut atractive investiţiile străine vizând delocalizarea unor activităţi
industriale cu valoare adăugată mică;
existenţa unei structuri inadecvate a exporturilor, în care ponderea produselor înalt prelucrate
este încă insuficientă.
Aceste riscuri influenţează negativ nu numai ritmul şi calitatea cooperării economice,
ştiinţifice şi tehnologice a ţării, ci şi poziţia României pe plan european şi internaţional.
riscul adaptării improprii la presiunea concurenţilor de pe piaţa internă europeană;
riscul creşterii substanţiale a costurilor integrării europene;
7
riscul întârzierii în direcţia dezvoltării economice bazate pe cunoaştere;
riscul persistenţei „exodului creierelor”, înţeles ca o prezenţă semnificativă a specialiştilor
calificaţi în fluxurile internaţionale de migraţie a forţei de muncă.
2.2. RISCURI GENERATE DE AMENINŢĂRILE LA ADRESA

Trebuie să se formeze o nouă etică pentru managementul relaţiilor umane cu mediul, aceasta
fiind susţinută de trei principii de bază:
primul principiu se referă la faptul că natura este un sistem de o complexitate impenetrabilă.
Neprevăzutul determină un anumit grad de eroare şi, ca urmare, este necesar de important ca atunci
când se greşeşte să se acţioneze, ori de câte ori este posibil, în sensul perturbării minime;
cel de-al doilea principiu consfinţeşte următoarea realitate: natura nu oferă cantităţi mari, fără a
sacrifica ceva. În „afacerile” cu natura, ca în orice alt fel de tranzacţii, trebuie cunoscut preţul total al
bunurilor înaine de a putea decide dacă „bunurile”merită banii;
şi, în sfârşit, cel de-al treilea principiu constată că natura nu are buton pentru opţiunea
RESTABILIŢI.
Studiile referitoare la formele de deteriorare a mediului ambiant susţin că deteriorarea
calităţii mediului are drept cauză principală fenomenele de poluare.
Poluarea este „introducerea de către om, direct ori indirect, de substanţe ori de energie în
mediu care antrenează consecinţe prejudiciabile de natură a pune în pericol sănătatea umană, a
vătăma resursele biologice şi ecosistemele, a aduce atingeri agrementelor ori a împiedica alte
utilizări legitime ale mediului”.
Aspecte esenţiale cu privire la consumul şi mediul înconjurător:
lumea trece printr-o revoluţie a consumului. Începând anii ’50, rata de consum - a energiei, a
cărnii, a cuprului, a oţelului, a cherestelei s-a dublat. Numărul posesorilor de automobile s-a
cvadruplat, folosirea materialeler plastice a crescut de cinci ori, iar călătoriile cu avionul s-au
înmulţit în mod uimitor de 33 de ori;
folosirea resurselor nu este răspândită egal. O cincime din populaţia lumii se află în „clasa
consumatorilor”, dar consumul – la nivelul de care se bucură majoritatea membrilor clasei de
mijloc din ţările occidentale – se reduce la un subgrup mult mai restrâns.
Principalii indicatori globali care oferă informaţii despre profilul general al crizei ecologice
cu care se confruntă omenirea: clima, calitatea apei, suprafaţa agricolă, viaţa plantelor şi
animalelor, pădurile, calitatea aerului.
2.3. IDENTIFICAREA CONŢINUTULUI ŞI TRĂSĂTURILE RISCULUI ÎN

PRESIUNEA DE MANAGER-ECOLOG
Poziţia de manager-ecolog faţă de risc este diferită. În concret, aceste diferenţieri se

manifestă după cum urmează:
un număr însemnat de manageri, în tratarea componentelor esenţiale ale riscului nu includ
nesiguranţa profilului;
o altă parte de manageri nu atribuie riscului trăsătura de probabilitate şi, ca atare, dintre
aceştia unii îşi asumă riscuri mari cu privire la probabilitate, neglijând valorile, iar alţii nici
nu se uită la probabilitatea de succes sau insucces, dar iau în considerare volumul riscului;
8
numeroşi manageri sunt tentaţi să folosească mai degrabă mărimi valorice pentru a descrie
riscul, decît metode moderne de estimare a acestuia, cum ar fi statistica sau calculul
probabilităţilor;
alţi manageri nu manifestă nici dorinţa şi nici preocuparea de a se cuantifica riscul, ci doar de
a-l simţii;
există tendinţa la unii manageri de a ignora posibilele evenimente care ar fi poate neplăcute
prin consecinţele lor riscante în profesiunea de manager-ecolog;
unii manageri privesc numai spre o parte din rezultatele posibile şi nu spre totalitatea lor şi
măsoară variaţia ţinând cont de aceste rezultate.
Se cuvin câteva sublinieri şi cu privire la trăsăturile esenţiale ale riscului în dezvoltarea
durabilă. Dintre acestea am selectat câteva:
managerul îşi asumă riscul deoarece urmăreşte succesul în profesiune şi în dezvoltarea
durabilă;
riscul managerial apare ca probabilitate de eşec sau, altfel gândit, un succes cu şanse reduse
de înfăptuire;
în plan obiectual, riscul reprezintă un act de cutezanţă, inteligenţă şi creativitate;
prin participarea conştientă a managerului asumarea riscului devine un act decizional;
în plan atitudinal, riscul managerial se constituie ca o orientare semnificativă spre nou, iar
asumarea lui ca o ieşire în întâmpinarea noului;
riscul este selectat şi acceptat numai de către aceia care au chemare către profesiunea de
manager;
capacitatea de autoanaliză a managerului-ecolog influenţează capabilitatea de a învinge
riscurile ce stau în calea succesului vizat de profesiune;
curajul managerului de a-şi asuma riscul pentru a repara o situaţie are o notă de optimism
dublată de priceperea de a stabili o balanţă între risc şi succes.
Nr. SUBIECTE PAG.
crt.
1. Forţele ce acţionează asupra dezvoltării durabile româneşti. 41
2. Principalele tendinţe globale generatoare de tensiuni. 41-42
3. Riscurile generate de estomparea graniţei dintre naţional şi internaţional. 43
4. Decalaje de percepţii şi practici generatoare de riscuri în România. 44
5. Principalele categorii de riscuri majore identificate prin raportarea la utilizarea activelor 45-46
intangibile în România.
6. Cele şase principii de bază ale eticii managementului relaţiilor umane cu mediul. 46-47
7. Tendinţele de deteriorare a mediului ambiant la începutul sec.XXI. 48
8. Principala cauză a deteriorării calităţii mediului. 48
9. Catastrofele naturale ameninţă echilibrul ecologic. 50
10. Aspectele esenţiale cu privire la consumul şi mediul înconjurător. 51
11. Principalii indicatori globali ai crizei ecologice. 52
12. Reducerea biodiversităţii, unul dintre principalii indicatori globali ai crizei ecologice. 52
13. Condiţiile în conturarea stării de risc. 54
14. Trăsăturile esenţiale ale riscului în dezvoltarea durabilă 55
15. Poziţia de manager-ecolog faţă de risc. 55
NOTĂ:
Bucureşti, 2009
9
Lecţia 3: COMPONENTE, ROL, CONCEPTE, DIMENSIUNI ŞI

INSTRUMENTE ALE MANAGEMENTULUI
3.1. MANAGEMENTUL, CA PRINCIPAL MOTOR AL DEZVOLTĂRII DURABILE
Concepem managementul dezvoltării durabile ca acel proces prin care se anticipează şi

coordonează, se conduc şi se planifică, se evaluează şi se controlează activităţile de schimbare în
care exploatarea resurselor, coordonarea investiţiilor şi orientarea dezvoltării tehnice şi a
modificărilor instituţionale sunt toate compatibile şi permit satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor
generaţiei actuale fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a şi le satisface, la rândul
lor.
Managementul dezvoltării durabile, vizează un nou echilibru între mizele conservării
mediului, creşterii economice şi echităţii sociale.
Se naşte ca o reacţie la discursul ce justifică o globalizare oarbă.
Managementul dezvoltării durabile este de natură antropocentrică, axată pe interesele,
nevoile şi dorinţele umane. Pentru mediul de afaceri managementul dezvoltării durabile se prezintă
ca un far care orienteză firmele pentru a maximiza într-un mod realist, preocupările ecologice şi
sociale ale acestora.
Obiectivele sociale au devenit o miză strategică pentru managementul dezvoltării durabile în
condiţiile în care în societate şi-a făcut prezenţa o diversitate culturală şi religioasă, se manifestă în
plenitudinea ei solidaritatea intergeneraţii, are loc un permanent dialog intercultural, îndeosebi cu
partenerii de afaceri, se extinde noţiunea de „bun cetăţean corporativ”, se pledează pentru necesitatea
şi extinderea unei justiţii sociale îmbunătăţite, cu accent pe drepturile muncitorilor şi munca
efectuată de copiii din ţările în curs de dezvoltare, precum şi condiţiile de muncă şi remuneraţia.
La rândul lor, obiectivele economice ale managementului dezvoltării durabile pun în evidenţă
necesitatea de a se ţine seama de analiza tradiţională a costurilor şi a beneficiilor, nu numai în
dimensiune microeconomică, ci şi în cea macroeconomică.
Şi, în sfârşit, obiectivele ecologice ale managementului dezvoltării durabile au în vedere:
consumul energetic, impactul asupra biodiversităţii, emisiile de gaz cu efect de seră şi încălzirea
globală a planetei, poluarea apei, aerului şi solului, ploile acide, rezervele de apă potabilă,
gospodărirea rezervelor, practicile urbane şi rurale, gospodărirea oceanelor.
Atât teoreticienii, cât şi practicienii în managementul dezvoltării durabile au constatat că
secolul XX a fost marcat de extraordinara reuşită a speciei umane. În concret, sistemul economic
mondial, sub impulsul industrializării şi al progresului tehnic, şi-a multiplicat în cursul secolului XX
de mai bine de douăzeci de ori volumil de bogăţii, calitatea vieţii a fost ameliorată, populaţia
mondială a crescut de la un miliard de indivizi la peste şase miliarde, iar speranţa de viaţă a crescut
în medie cu peste douăzeci de ani.
Adevărata valoare a serviciilor oferite de mediu a fost, în numeroase cazuri, ignorată sau
subestimată, fapt ce a condus la suprautilizarea acestora în activităţile de producţie şi consum.
Au apărut două şcoli: cea de dezvoltare durabilă „slabă” cu un management care susţine că
utilitatea totală obţinută datorită creşterii economice să fie aceeaşi pentru fiecare generaţie şi cea de
10
dezvoltare durabilă „puternică” cu un management ancorat pe o abordare ecologică şi care nu
acceptă o simplă menţinere a valorii cumulate a rezervelor de capital.
Se pledează cu insistenţă pentru integrarea dimensiunii ecologice în analizele economice, iar
obiectivul managementul mediului este utilizarea instrumentelor corespunzătoare – intervenţii
administrativr, stimulări ecoomice sau instituţionale – pentru internalizarea impacturilor ecologice în
cadrul deciziei de maximizare a profitului şi a bunăstării personalului firmei.
În mod clasic, dezvoltarea şi managementul dezvoltării sunt asociate creşterii economice.
Această teză detaşează ideea că dacă există o creştere economică, există neapărat şi
dezvoltare şi expune ca singur indiciu al dezvoltării, statistica produsului naţional brut.
Această viziune a dezvoltării este deja controversată, solicitându-se apelul la noi modele într-
un context al economiei de piaţă, care are în vedere îndeosebi faptul că provocările privind
dezvoltarea nu au fost niciodată aşa de mari ca acum.
3.2. COORDONATE, FACTORI DE INFLUENŢĂ ŞI EFECTELE DIMENSIUNII

GLOBALE ALE MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
În zilele noastre, dimensiunea globală a managementului dezvoltării durabile a devenit un

termen care nu lipseşte din vocabularul oricărui discurs economic, politic militar, ecologic de pe o
dublă poziţie: de prevenire a efectelor inopinate în planul dezvoltării societăţii în general sau a
dezvoltării colectivităţii umane în particular, sau de atribuire a eşecurilor unor evoluţii nedorite.
În acest contex, o contribuţie semnificativă revine managementului dezvoltării durabile şi
viziunii manageriale prospective care trebuie să se afle în permanentă interdependenţă cu procesul
dezvoltării durabile şi cu dimensiunea sa globală, singura modalitate de a oferi premise solide
acţiunilor viitoare şi de obţăşinere, în final, a sinergiei, ca efect al obţiunilor individuale.
Un rol important revine mutaţiilor înregistrate în ceea ce priveşte conţinutul şi sfera de
cuprindere a circuitului economic mondial conceput şi abordat ca totalitatea fluxurilor economice
internaţionale (comerciale, financiar monetare şi de cooperare economico şi tehnico-ştiinţifică)
privite în strânsa lor interdependenţă.
Implicaţiile dimensiunii globale asupra managementului dezvoltării durabile: (1) se
constituie ca un factor determinant al progresului economic al ţărilor; (2) măreşte sensibilitatea
economiilor naţionale faţă de conjuctura externă; (3) atrage după sine promovarea de către forţele
pieţei a eficienţei prin competiţie şi diviziunea muncii; (4) sporeşte importanţa reglementării
multilaterare a relaţiilor economice mondiale.
Dimensiunea globală a managementului dezvoltării durabile este, cu certitudine o mega
tendinţă a timpurilor pe care le trăim.
Esenţa dimensiunii globale constă în finalitatea sa socială, în sensul că ea trebuie să răspundă
în primul rînd nevoilor prezente şi de perspectivă ale omului şi umanităţii. De asemenea este nevoie
să se ia în considerare diferenţele spaţio-temporale specifice şi să se evite extrapolarea anumitor
tendinţe, practici, stări şi evoluţii care caracterizează sau determină o componentă a sistemului
global la nivelul acestuia ca întreg. Şi, nu în ultimul rând, să se contureze şi operaţionalizeze o
viziune strategică de natură să valorifice vocaţia universalităţii managementului dezvoltării durabile.
În timp ce componenta economică reprezintă unul din punctele forte ale dimensiunii globale
a managementului dezvoltării durabile, componenta social-cultural-ecologică se constituie ca
punctul slab al acesteia.
Sub aspectul valenţelor sociale se constată că o serie de probleme majore îşi aşteaptă încă
soluţionarea, întârziind eficientizarea conştiinţei globale.
11
Componenta culturală se află în căutarea propriei identităţi, ce se va contura pe măsura
diminuării (sau eliminării) contradicţiilor care o macină în prezent.
Componenta ecologică reprezintă încă o faţetă a problematicii contemporane, prin mondo-
efectele pe care omul le produce asupra mediului său, cu consecinţe imediate, dar şi propagate în
timp şi în spaţiu. Criza ecologică contemporană, izbucnită după cel de-al doilea război mondial ca
urmare a modului de folosire a resurselor dezvoltării factorilor de producţie, în general, şi ale
revoluţiei tehnico-ştiinţifice în special, este o expresie a contradicţiei dintre mediul natural şi mediul
creat de om.
Relaţia dintre managementul dezvoltării durabile şi revoluţia managerială este una de dublă
determinare, care încearcă să pună în relaţie dezvoltarea explozivă a cunoaşterii şi managementul.
Managementul dezvoltării durabile recunoaşte şi se spijină pe interdependenţa între sistemele
de mediu, economic şi social şi promovează egalitatea şi imparţialitatea între oameni şi sensul de
„cetăţean universal”.
Managementul dezvoltării durabile se bazează pe câteva principii care dirijează strategiile şi
acţiunile manageriale: (1) necesitatea revitalizării prin management a creşterii ecnomice şi a
schimbării calităţii acestei creşteri; (2) orientarea managementului dezvoltării durabile spre
consemnarea şi îmbunătăţirea bazei de resurse şi asigurarea unui nivel sustenabil al populaţiei; (3)
întărirea cooperării internaţionale prin reformarea relaţiilor economice internaţionale; (4) managerii
sunt chemaţi ca în procesul de elaborare a deciziilor să urmărească integrarea mediului şi economiei.
Sub aspect tipologic, principalele categorii de riscuri naturale se divid în riscuri legate de
mediu şi riscuri sociale. Dintre riscurile legate de mediu reţinem: poluarea şi degradarea mediului,
dispariţia sau reducerea unor resurse naturale vitale, modificarea climei şi dezastrele naturale. Ca
riscuri sociale menţionăm: creşterea producţiei peste limita de sustenabilitate a globului şi riscul
apariţiei unor epidemii în urma dezastrelor naturale, condiţiilor precare de igienă datorate lisei apei,
ş.a.m.d.
În concret, punctul de vedere al managementului dezvoltării durabile referitor la distrugerea
capitalului natural sistematizează direcţiile de distrugere astfel: încălzirea climatică, problemele de
diversitate, supraconsumul şi epuizarea resurselor şi poluarea.
Dacă şi în perioada de până în 2050 se va menţine ritmul mediu de 3% pe an, înregistrat în
ultimii 50 ani, dezvoltarea economiei mondiale va înregistra o accestuare a diferenţei de dezvoltare
dintre principalele regiuni ale globului.
În situaţia în care activitatea economică va creşte într-un ritm de cel puţin două ori mai rapid
decât populaţia, atunci se vor crea condiţii pentru creşterea nivelului general de bunăstare. Se va
înregistra un decalaj şi între regiunile puternic industrializate şi regiunile în curs de dezvoltare, din
punctul de vedere al venitului pe locuitor, ceea ce poate genera situaţii periculoase şi dificile în
planul soluţionării în plan definiţional.
Managementului dezvoltării durabile implică dezvoltarea şi controlul fluxurilor de capital,
forţă de muncă, materii prime, tehnologie, informaţii, bunuri şi servicii ale firmei peste graniţele unei
ţări.
Managementului dezvoltării durabile evoluează pe nişte coordonate relativ distincte
determinate de caracteristicile mediului global în care se derulează procesele sale (caracteristici ce-i
determină particularităţi şi funcţii specifice):
Diversitatea şi complexitatea componentelor economiei mondiale solicită dezvoltarea şi
aplicarea de strategii şi politici specifice pentru derularea operaşţiilor cu luarea în considerare
12
a tururor diferenţelor dintre parteneri – un rol important revenind în acest cadru abordărilor
de managementul dezvoltării durabile comparat;
Accesul diferit la informaţii (determinat de dotarea tehnologică dar şi de costurile pe care
acesta le presupune), existenţa capacităţilor diferite de tratare a informaţiilor, de asigurare a
compatibilităţii şi de evitare/ reducere a perturbaţiilor din circuitul informaţional mondial;
Natura specifică – mult mai complexă- a riscului implicat, determinată de o serie mult mai
mare şi mai puţin controlabilă de factori;
redimensionarea funcţiilor managementului pentru a face faţă noilor cerinţe.
Managementul dezvoltării durabile prezintă o serie de cerinţe şi particularităţi specifice,
impuse de necesitatea unei combinări optime între avantajele competitive specifice firmei şi cele ale
ţării pe care se doreşte pătrunderea:
evaluarea corectă a posibilităţilor de internaţionalizare a firmei;
creşterea receptivităţii faţă de condiţiile dinamice ale economiilor naţionale şi ale pieţei
externe;
structurarea aparatului de lucru şi imprimarea unui sistem decizional care să se integreze
armonios în economia naţională şi în cea mondială;
sporirea adaptabilităţii faţă de condiţiile diversificării şi înoirii ofertei;
activitate continuă şi complexă de modernizare pentru însuşirea noilor optici şi concepţii
moderne, inclusiv prin folosirea noilor tehnici informatice.
Funcţiile pe care managementul dezvoltării durabile va trebui să le îndeplinească în aceste
condiţii sunt strâns legate de capacitatea sa de a dezvolta şi aplica o optică de marketing, ceea ce
presupune definirea şi delimitarea pieţei, a sferei potenţialilor parteneri de afaceri.
Nr. SUBIECTE PAG.

crt.
1. Mizele conceptului de dezvoltare durabilă în plan istorico-filozofic. 56
2. Miza strategică a managementului dezvoltării - obiective. 57
3. Dimensiunea globală a managementului dezvoltării durabile. 62
4. Implicaţiile dimensiunii globale asupra managementului dezvoltării durabile. 62
5. Componenta social-cultural-ecologică a dimensiunii globale a managementului dezvoltării durabile. 63
6. Principiile care stau la baza strategiilor şi acţiunilor managementului dezvoltării durabile. 65
7. Principalele categorii de riscuri legate de mediu în managementul dezvoltării durabile. 67
8. Principalele categorii de riscuri sociale în managementul dezvoltării durabile. 67
9. Coordonatele relativ distincte ale managementului dezvoltării durabile. 69
10. Cerinţe şi particularităţi ale funcţiilor managementului dezvoltării durabile. 69
11. Funcţiile managementului dezvoltării durabile. 69-70
12. Trăsătura esenţială a managementului marketingului dezvoltării durabile. 70
13. Metodele managementului dezvoltării durabile-definiţie. 71
14. Principalele grupe de metode utilizate în managementul dezvoltării durabile 72-75
15. Metode social-economice - principii. 73
16. Metodele sociologice folosite în managementul dezvoltării durabile. 74-75
NOTĂ:
Bucureşti, 2009
13
Lecţia 4: ÎNTREPRINDEREA VERDE –ÎNTREPRINDERE DURABILĂ

4.1. ÎNTREPRINDEREA VERDE ÎN CONTEXTUL MANAGERIAL DE DEZVOLTARE
DURABILĂ
Referindu-ne la procesul de fabricaţie, vom constata că în interrelaţia dintre acesta şi

ecosistemul în care se desfăşoară apar două fenomene potenţial poluante:
are loc o antrenare de resurse materiale şi energetice, în general neregenerabile, care face să se
descarce cantităţi foarte mari de deşeuri materiale şi energetice în factorii de mediu;
la rândul lor şi produsele sunt potenţial poluante. Ne referim la pesticide, îngrăşăminte chimice
azotoase, combustibili petrolieri, arme, explozivi şi altele. La o parte dintre acestea, acţiunea
poluantă se manifestă după folosire, ca în cazul ambalajelor, detergenţilor nebiodegradabili cu
conţinut de fosfor ş. a.
În legătură cu procesele de fabricaţie, se impun următoarele completări:
sistemul de fabricaţie evoluează în timp-noţiune cu sensuri multiple ca: timpul economic care se
referă la viaţa produselor şi tehnologiilor; timpul de epuizare a resurselor naturale şi cel acceptat
de societate pentru această epuizare; timpul biologic necesar metabolizării substanţelor poluante
eliminate în ecosistem; timpul refacerii resurselor regenerabile, al refacerii de asemenea a
mediului afectat de activităţi industriale;
într-o anumită etapă a organizării proceselor de fabricaţie, informaţiile admise în sistem (în
special sub formă de know-how, pregătirea şi experienţa personalului etc.) aveau ca scop
asigurarea funcţionării normale a instaţiilor la parametri tehnici prestabiliţi.
Întreprinderile sunt obligate să-şi adapteze procesul de producţie la factorii conjuncturali şi la
restricţiile de ordin ecologic sau toxicologic.
Se recomandă ca evaluarea stării întreprinderii şi a modului în care răspunde la noile criterii
să fie orientată spre următoarele domenii:
sectorul economic, cu următoarele sublinieri privitoare la consecinţele negative exercitate
asupra mediului înconjurător şi măsurile de participare la eradicarea acestora;
producţia;
caracteristica mediului extern;
orientările de valoare ale conducerii şi personalului în domeniul protecţiei mediului
înconjurător;
corespunderea nivelului de calificare a personalului cu noua situaţie;
utilizarea bazei proprii a activităţilor de cercetare ştiinţifică şi de experimentări constructive;
capitalul.
Câteva concluzii ce urmează a fi trase de către manageri:
fenomenul de poluare industrială trebuie investigat atât prin consecinţele sale la nivelul factorilor
de mediu, cât şi prin cantităţile şi dinamica substanţelor poluante rezultate în urma activităţii
productive;
procesul de poluare trebuie să fie transparent pentru societate şi în acest sens managerul are
datoria să informeze periodic instituţiile guvernamentale şi cele administrativ-teritoriale cu date
referitoare la dinamica potenţialului poluant generat de întreprinderea pe care o conduce;
14
organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale cu sarcini în domeniul controlului sau
semnalării fenomenului de poluare li se vor prezenta atât dinamica referitoare la cantitatea de
poluanţi, cât şi dinamica afectării calităţii factorilor de mediu;
în calcularea deşeurilor de fabricaţie se va ţine seama de diferenţa dintre consumurile specifice şi
cele reale;
în vederea realizării unei dinamici descendente a cantităţii de poluanţi, managerul va proceda la
informatizarea sistemelor de fabricaţie şi va adopta măsuri de aliniere a întreprinderii la
performanţele tehnice şi economice reprezentative pe plan european şi mondial.
În orice întreprindere cu activitate economică, funcţiile managementului dezvoltării durabile
constau în: previziune, organizare, coordonare, antrenare, evaluare-control.
Orientare spre problematica de mediu, incluzând preocupări specifice acestui domeniu.
Această trăsătură-cerinţă este pusă în legătură directă cu preocupările întreprinderilor de a obţine,
demonstra şi exploata consecinţele atingerii performanţelor de mediu. Se poate atinge acest nivel
numai pe baza organizării în concordanţă cu strategia şi practicile de mediu şi controlului impactului
propriilor activităţi, produse şi servicii asupra mediului.
Întreaga activitate se bazează pe standardele naţionale, europene şi mondiale referitoare la
managementul de mediu, care are meritul că oferă întreprinderilor elementele unui sistem capabil
să le sprijine în atingerea obiectivelor stabilite.
4.2. ORGANIZAREA MANAGEMENTULUI MEDIULUI ÎN

ÎNTREPRINDEREA VERDE
Tratată ca funcţie a managementului mediului, organizarea reprezintă ansamblul acţiunilor

întreprinse în vederea utilizării cu maximum de eficienţă ecologică a resurselor materiale, umane şi
financiare pe care le are la dispoziţie întreprinderea.
Managerul-ecolog este chemat să asigure raporturi şi proporţii juste între toate categoriile de
resurse, să utilizeze structuri judicioase de organizare şi un sistem informaţional raţional.
Structurile organizatorice trebuie să fie elastice, să corespundă cât mai fidel nevoilor
procesului de mediu, să fie suple, permiţând adaptarea rapidă şi fără dificultăţi la schimbările
complexe generate de mediul intern şi extern al organizaţiei.
Organizarea, ca funcţie a managementului mediului, trebuie tratată ca formă specifică a
practicii umane.
Organizarea este considerată ca o importantă resursă de mediu, iar investiţiile efectuate în
acest domeniu se dovedesc a asigura o eficienţă economică, socială şi ecologică ridicată.
În legătură cu cele de mai sus, viaţa socială confirmă fără putinţă de tăgadă că acţiunea
umană constituie latura esenţială a sistemului relaţiilor organizaţionale. Omul creează maşinile,
procedeele şi procesele tehnologice şi tot el le pune în mişcare. Factorul uman modifică continuu
sistemul de maşini
Procesul de cunoaştere a aspectelor psihosocioorganizaţionale se referă la următoarele
domenii:
conturarea cerinţelor funcţionale ale sistemului de mediu, ce urmează a fi satisfăcute printr-o
diagnosticare corespunzătoare a necesităţilor şi elaborarea scării de priorităţi ecologice;
participarea psihosocială la determinarea procesului ecologic de realizare a finalităţilor
activităţilor întreprinderii;
stabilirea proceselor psihosociale specifice activităţilor întreprinderii şi îndeosebi a
modalităţilor de participare la acţiunile ecologice ale acesteia.
15
Din unghiul de vedere al managementului mediului, a organiza înseamnă, pe de o parte, a
stabili cantitatea şi calitatea de elemente necesare pentru realizarea sarcinii, pentru atingerea
integrală a scopurilor ecologice propuse, iar pe de altă parte, a avea astfel de corelaţii structural-
funcţionale între aceste elemente, încât ele să se îmbine corespunzător unul cu altul, adică să se
susţină, să se completeze şi să se activeze reciproc.
4.3. CONJUGAREA DEZVOLTĂRII DURABILE CU RENTABILITATEA ECONOMICĂ A

ÎNTREPRINDERII VERZI
Rentabilitatea reprezintă caracteristica unei firme de a obţine un venit mai mare decât
cheltuielile. Rentabilitatea apare astfel ca un instrument hotărâtor al mecanismului economiei de
piaţă atât în orientarea activităţii de producţie cât şi în orientarea utilizării resurselor materiale,
umane şi financiare şi internaţionale.
Componentele definiţionale implicate în structura situaţiilor financiare implică două condiţii-
cerinţe:
a) să arate probabilitatea ca orice beneficiu economic viitor asociat să intre sau să iasă în sau din
întreprindere;
b) elementul să aibă un cost sau o valoare care poate fi evaluată în mod credibil.
Veniturile reprezintă concretizarea activităţilor desfăşurate de întreprinderea verde - acestea
fiind grupate în: venituri din exploatare; venituri financiare; venituri extraordinare.
4.4. FINALITATE ŞI DOMENII DE ACŢIUNE ALE ÎNTREPRINDERII DURABILE
Există 4 finalităţi şi 20 de domenii de acţiune a întreprinderii durabile, grupate şi detaliate

după cum urmează:
Utilitatea întreprinderii:
1. Aportul de activitate: natura activităţii, aportul la societatea civilă, valoarea adăugată, impactul,
contribuţia la binele public şi la interesul general;
2. Cetăţenia: respectarea legii (Drepturile omului, civism fiscal, dreptul la muncă, paritatea barbaţi /
femei) şi contribuţiile voluntare la dezvoltarea locală, educativă, culturală, umanitară;
Relaţiile profesionale (cu excepţia clienţilor): furnizori (contractanţi, subcontractanţi,
prestatori, bănci); profesionişti (federaţii, concurenţa, masmedia), locale (vecini, asociaţii şi
colectivităţi locale), societale (ONG, puteri publice);
4. Respectarea mediului înconjurător: impactul activităţii asupra mediului, stăpânirea riscurilor,
conservarea-ameliorarea mediului înconjurător, sensibilitatea ecologică, urbanism armonios;
5. Inovaţia: brevete, invenţii, crearea de produse, de servicii şi de metode, publicaţii, inovaţii
sociale.
Satisfacerea clienţilor (muncitori, consumatori, cetăţeni):
6. Calitatea serviciilor şi a produselor: oferta de bază (conformitatea în raport cu specificitatea) şi
serviciile asociate: accesibilitate, informare, consiliere, securitate, livrare, garantie post-vânzare;
7. Cordialitatea: primire, contact, ascultare, disponibilitate, simplitate, supleţe, convieţuire;
8. Luarea în calcul a specificităţilor: adaptabilitate, reacţie (răspunsul la reclamaţii), anticipare,
personalizare (privată) sau implicarea muncitorilor în starea de reflectare (publică);
9. Raportul calitate-preţ (sectorul de bunuri şi servicii, asociaţiile) sau costul/ avantajul;
10. Excelenţa: satisfacerea globală, fiabilitate, etalonare / organizaţii similare, diferenţiere, noutate.
Performanţa pentru proprietari:
16
11. Realizarea obiectivelor financiare: eficienţa (rezultatul net sau respectarea bugetelor),
rentabilitatea capitalurilor imobilizate (privată) sau utilizarea resurselor financiare (publice);
12. Realizarea obiectivelor non-financiare: creştere, poziţionare, competitivitate, fidelizarea
clienţilor, soliditatea financiară şi orientările politice;
13. Potenţialul de entitate: un avantaj de piaţă, oportunităţi de dezvoltare, încredere în atuuri
(oameni, tehnici, instrumente, metode, management) şi în viitorul entităţii;
14. Încrederea în dirigenţi: luarea în calcul a orientărilor, eficacitatea aşteptată de dirigenţi,
guvernarea întreprinderii, etica şi divizarea valorilor, informarea proprietarilor;
15. Reputaţia entităţii: notorietate, imagine, mărci, valori vehiculate, performanţă, seriozitate,
profesionalism, servicii, dinamism, soliditate, creativitate.
Îndeplinirea sarcinilor de serviciu a salariaţilor / colaboratorilor/ agenţilor:
16. Interesul faţă de muncă: obiective clare, responsabilitate, autonomie, inţiativă, sentimentul
valorii adăugate, posibilitatea de dezvoltare, provocare, plăcere;
17. Recunoaştere, remuneraţie echitabilă (pe plan intern) şi competitivă (pe plan extern), avantaje
sociale, recunoaşterea financiară a contribuţiilor, împărţirea rezultatelor;
19. Dezvoltarea profesională: evoluţia carierei, perspective de promovare, diversitatea posturilor,
dezvoltarea competenţelor, formare, securitatea postului;
20. Mediul de lucru; respectarea persoanei, timpul de lucru, timpul traseului, echilibrul, viaţa
profesională-viaţa privată, igienă şi securitate, dialog social, coeziune, spiritul de echipă, ambianţa
pozitivă.
4.5. CÂTEVA RECOMANDĂRI PENTRU MANAGERUL-ECOLOG
Pe fondul avantajelor ce însoţesc procesul implementării unui sistem de managementul

mediului, îşi pot dovedi utilitatea câteva recomandări privind conformarea cu exigenţele de mediu:
lucrările de specialitate şi cele cu caracter general adresate factorilor de decizie insistă pe
identificarea reglementărilor de mediu şi aplicarea acestora, începând cu legislaţia-cadru şi
terminând cu prevederile din autorizaţia de funcţionare;
organizarea unui compartiment de protecţie a mediului, condus de un responsabil aflat în directă
subordonare a managerului general şi având legături extinse cu celelalte componente structurale
ale întreprinderii;
elaborarea strategiei şi politicilor de mediu ale întreprinderii, care să fie implementate judicios în
strategia generală a unităţii;
conceperea unui manual de proceduri pe probleme de mediu specific întreprinderii;
organizarea unui program de pregătire şi informare continuă pe diferite niveluri profesionale
privind problemele de protecţie a mediului;
evaluarea prin audituri periodice interne şi externe;
realizarea de investiţii şi acţiuni înscrise în programul de conformare;
organizarea acţiunii de minimizare a deşeurilor;
orientarea procesului de modernizare şi retehnologizare spre îmbunătăţirea performanţelor de
mediu ale întreprinderii;
constituirea băncii de date pentru păstrarea tuturor elementelor referitoare la activitatea de mediu
a întreprinderii;
efectuarea verificărilor periodice asupra modului de funcţionare a echipamentelor şi instalaţiilor
din cadrul întreprinderii destinate protecţiei mediului;
17
atragerea întregului personal al organizaţiei în problematica de mediu specifică întreprinderii şi
dezvoltarea unui sistem de comunicare operativ şi eficient.
Nr. SUBIECTE PAG

crt.
1. Fenomenele potenţial poluante în procesul de fabricaţie în interrelaţia dintre acesta şi ecosistemul 78
în care se desfăşoară.
2. Sistemul de fabricaţie evoluează în timp-noţiune. 78
3. Domeniile de orientare în evaluarea stării întreprinderii şi a modului în care răspunde la noile 79-81
criterii ecologice.
4. Concluziile ce urmează a fi trase de către manageri cu privire la starea ecologică a întreprinderii. 82
5. Funcţiile managementului dezvoltării durabile în orice întreprindere cu activitate economică. 82
6. Organizarea tratată ca funcţie a managementului mediului. 84
7. Componenta de mediu a organizării, important factor de acţiune al întreprinderii. 84
8. Procesul de cunoaştere a aspectelor psihosocioorganizaţionale. 85
9. Condiţii-cerinţe ale componentelor definiţionale implicate în structura situaţiilor financiare. 86
10. Veniturile -concretizarea activităţilor desfăşurate de întreprinderea verde. 86
11. Finalitate şi domenii de acţiune ale întreprinderii durabile. 87-88
12. Întreprinderea verde în contextul managerial de dezvoltare durabilă 78-79
13. Procesul implementării unui sistem de managementul mediului- recomandări. 89
14. Recomandări pentru managerul-ecolog. 89
15. Rolul managerului-ecolog în procesul implementării sistemului de managementul mediului. 89-90
16. Managerului-ecolog şi sistemului de managementul mediului. 89-90
NOTĂ:
Bucureşti, 2009
18
Lecţia 5: SPAŢIUL DE ACŢIUNE ÎN MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII

DURABILE ÎN ABORDAREA PROCESUALĂ Şl SISTEMICĂ
5.1.1. Factori şi particularităţi în conceptul de proces în

managementul dezvoltării durabile
În analiza conceptului de proces în managementul durabil plecăm de la sublinierea că

întreprinderile economice şi instituţiile sociale reprezintă unităţi de bază care acţionează şi se
manifestă ca actori ai managementului dezvoltării durabile. În acest cadru se desfăşoară un ansamblu
de procese de muncă. În funcţie de conţinut şi efecte, aceste procese de muncă se împart în două
grupe de bază: procese de execuţie şi procese manageriale.
Spre deosebire de procesul de execuţie, în care forţa de muncă din organizaţie acţionează
asupra obiectelor muncii prin intermediul mijloacelor de muncă, procesul managerial se
caracterizează prin faptul că o parte din forţa de muncă acţionează asupra celeilalte părţi majoritare,
cu scopul de a o atrage în mod organizat la realizarea obiectivelor organizaţiei.
Procesul managerial reprezintă un ansamblu de intervenţii prin care managerul prevede,
organizează, ia decizii şi controlează activitatea personalului, organizaţiei în scopul realizării
obiectivelor organizaţiei în condiţii de eficienţă ridicată şi de utilitate socială.
Esenţa procesului de managementul dezvoltării durabile constă în concentrarea eforturilor
umane pentru coordonarea muncii comune. Acest efort se desfăşoară în timp şi spaţiu şi se realizează
sub forma unor combinaţii necesare, determinate de diviziunea şi cooperarea muncii ecologico-
mananageriale.
Conţinutul procesului managerial de dezvoltare durabilă depinde de sarcinile principale ce
stau în faţa întreprinderii sau instituţiei. El poate fi metodologic, funcţional, economic,
organizaţional, social şi informaţional.
Conţinutul metodologic al procesului managerial de dezvoltare durabilă, presupune
detaşarea a patru etape şi anume: definirea scopului, analiza situaţiei, determinarea problemei,
adoptarea deciziei.
Conţinutul funcţional al procesului managerial de dezvoltare durabilă îşi face prezenţa în
cursul realizării principalelor funcţii ale managementului de dezvoltare durabilă şi se conturează în
patru etape: planificarea, organizarea, controlul, influenţarea.
Conţinutul informaţional, cu cele patru etape (cercetarea, completarea, prelucrarea şi
transmiterea informaţiei) exercită o influenţă semnificativă în analiza şi construcţia procesului
managerial de dezvoltare durabilă al întreprinderii sau instituţiei sociale.
Componenta psihosocială a procesului managerial reliefează starea de spirit a participanţilor
la managementului dezvoltării durabile, motivaţia lor, obiceiurile şi stereotipurile gândirii acestora.
Prin organizarea procesului managerial înţelegem construcţia sa raţională în timp şi spaţiu,
în concordanţă cu necesitatea punerii de acord a muncii comune în sistemul întreprinderii sau
instituţiei şi cu sarcinile creşterii neîncetate a eficienţei economice, sociale şi ecologice a
managementului dezvoltării durabile.
Prin organizarea procesului de managementul dezvoltării durabile se urmăreşte:
realizarea scopurilor preconizate, care pot acţiona în procesul managerial ca pârghii
psihosociale sau morale de analiză, control, stimulare;
19
luarea în considerare la elaborarea reglementărilor şi normativelor a condiţiilor concrete, prin
împletirea în fapt a generalului cu particularul, a tipicului cu concretul;
distribuirea raţională a activităţilor pe etape şi faze şi asigurarea unor condiţii echilibrate de
realizare a diferitelor operaţii ale procesului managerial;
orientarea asigurării informaţionale a procesului managerial în vederea obţinerii la timp a
cantităţii necesare şi suficiente de informaţii;
coordonarea procesului managerial în spaţiu şi în timp, cu consecinţe favorabile asupra
dezvoltării economiei întreprinderii sau instituţiei;
îmbinarea raţională a reglementărilor, normativelor, instrucţiunilor, cu luarea în considerare a
factorilor informaţionali ai managementului dezvoltării durabile;
luarea în considerare a particularităţilor, trăsăturilor caracteristice şi a condiţiilor concrete în
organizarea procesului de managementul dezvoltării durabile.
Proiectarea procesului managerial urmăreşte două scopuri principale:
formularea sarcinilor de perspectivă şi curente ale întreprinderii sau instituţiei;
determinarea celor mai raţionale direcţii, metode şi mijloace de realizare a acestor sarcini.
5.2. MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE, CA SISTEM
Managementul dezvoltării durabile, utilizează un mare număr de metode şi procedee cu

caracter ştiinţific. Diversitatea lor este generată de doi factori majori:
spiritul inventiv al omului;
necesitatea căutării unor soluţii cât mai aproape de certitudine şi eficienţă, care să asigure
adoptarea unor decizii manageriale cât mai utile.
Noţiunea de sistem nu se mai limitează numai la sfera teoretică, ea ocupând un loc deosebit
de important în cadrul a numeroase domenii ale ştiinţei aplicate. Şi în managementul dezvoltării
durabile s-au încetăţenit ca termeni de lucru cercetările de sistem, analiza de sistem şi alte categorii
asemănătoare.
În interpretarea noţiunii de teoria generală a sistemelor, specialiştii în materie desprind un
anumit sens comun al ei, şi anume:
sistemul reprezintă un ansamblu unitar de elemente care se află într-o legătură reciprocă;
el formează o unitate specifică împreună cu mediul;
de regulă, orice sistem cercetat reprezintă un element al unui alt sistem de ordin superior;
la rândul lor, elementele oricărui sistem sunt, de obicei, sisteme de ordin inferior.
Întreprinderea este constituită din sisteme dinamice extrem de complexe, cărora în mod
necesar le sunt proprii procesele manageriale. Din punct de vedere structural, funcţional,
întreprinderea reprezintă o ierarhie de sisteme cu un grad diferit de complexitate şi organizare care
formează organizaţia respectivă. Fiecare din sistemele care formează întreprinderea reprezintă
obiectul managementului dezvoltării durabile.
Dintre numeroasele probleme pe care le comportă aplicarea teoriei sistemelor la
managementul dezvoltării durabile prezintă interes principiul concordanţei dintre subiectul şi
obiectul managementului dezvoltării durabile.
Necesitatea ca cercetarea sistemică să delimiteze acest sistem complex acţionând în două
direcţii:
de determinare a influenţei mediului extern asupra sistemului, necesar sub forma unor
mărimi de intrare;
de precizare a influenţei sistemului asupra mediului extern, constituite din mărimile de ieşire.
20
Etimologic, cuvântul "sistem" provine din grecescul „systema" care înseamnă ansamblu din
părţi reunite. În plan tipologic, sistemele se divid în naturale şi artificiale (sociale, create de om).
Factorii care afectează componenta externă a managementului dezvoltării durabile sunt
redaţi în continuare:
factorii economici, cu numeroase surse şi modalităţi de influenţare;
factorii de management, care exprimă gradul de prevedere, organizare şi coordonare a
mediului ambiant, măsura în care cadrul organizatoric şi de gestiune creat stimulează
personalul întreprinderii sau instituţiei să folosească posibilităţile respectivului mediu.
factorii politici, respectiv acţiunile întreprinse de partidele politice, Parlament şi Guvern,
concretizate în iniţierea, adoptarea şi aplicarea legilor care afectează funcţionarea
întreprinderilor şi instituţiilor;
factorii socioculturali, în care includem totalitatea elementelor de natură socioculturală
exogene întreprinderii sau instituţiei şi care influenţează activitatea acestora;
factorii ecologici, reprezentaţi de componentele mediului înconjurător, între care reţinem:
relieful, resursele subsolului, clima, flora, fauna, în general cadrul natural de desfăşurare a
vieţii materiale a întreprinderii sau instituţiei.
5.3. STRUCTURA SISTEMULUI DE MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
În următorii ani, rolul sistemului de managementul dezvoltării durabile şi al structurilor sale

se va afirma cu siguranţă. Se vor lansa idei interesante din partea practicienilor, profesorilor,
cercetătorilor şi studenţilor. Aceste provocări se vor referi, în principal la formarea, modul de
organizare a întreprinderilor şi a instituţiilor, la responsabilitatea creşterii managementului
dezvoltării durabile, la accesul la informaţii, precum şi la calitatea şi preţul expertizelor.
Soluţionarea şi utilizarea lor în practica ecologică va permite valorificarea unui mare număr
de concepte, informaţii şi metode (respectiv resurse).
Sistemele constau din subsisteme.
Fiecare sistem de managementul dezvoltării durabile constă din două subsisteme
independente dar interrelaţionate: subsistemul condus şi subsistemul conducător.
Prin organizarea procesuală, se înţelege stabilirea principalelor categorii de muncă, a
proceselor necesare realizării obiectivelor fundamentale ale întreprinderii sau instituţiei.
Organizarea structurală constă în gruparea funcţiunilor, activităţilor, atribuţiilor şi sarcinilor
în funcţie de anumite criterii şi repartizarea acestora în scopul realizării lor, pe grupuri de lucru şi
personal în vederea concretizării condiţiilor care să asigure posibilităţi pentru realizarea obiectivelor
ecologice.
5.3.4. Noţiuni de bază privitoare la sistemul de managementul dezvoltării durabile
Cerinţele sistemului de managementul dezvoltării durabile se regăsesc în ciclul modelului

pentru sistemul de managementul dezvoltării durabile.
Se începe cu politica de dezvoltare durabilă apare ca o obligaţie a managerului organizaţiei
de a oferi această politică şi de a se asigura că aceasta:
include un angajament de îmbunătăţire continuă şi de prevenire a poluării;
asigură obligaţia de conformitate cu legislaţia şi cu reglementările de mediu aplicabile,
precum şi cu alte cerinţe pe care organizaţia Ie-a adoptat;
21
oferă cadrul pentru stabilirea şi analizarea obiectivelor generale şi obiectivelor specifice de
dezvoltare durabilă;
este documentată, implementată, menţinută şi comunicată întregului personal;
este disponibilă pentru public.
Se continuă cu planificarea, cu ajutorul căreia organizaţia trebuie să stabilească şi să
menţină proceduri de identificare a aspectelor de dezvoltare durabilă ale activităţilor produselor
sau serviciilor sale pe care le poate controla şi asupra cărora se demonstrează că are o influenţă,
pentru a le determina pe cele care au sau pot avea un impact semnificativ asupra dezvoltării durabile.
O cerinţă deosebită priveşte personalul ce îndeplineşte sarcini care pot avea impacturi
semnificative asupra dezvoltării durabile şi care trebuie să aibă competenţa necesară, fie prin
educaţie, fie prin instruire corespunzătoare şi sau prin experienţă.
Totodată, apare obligaţia ca organizaţia să aibă în vedere procesul de comunicare externă
privind aspectele semnificative de dezvoltare durabilă şi să păstreze deciziile sale.
În planul documentării, organizaţia trebuie să stabilească şi să menţină informaţiile, pe suport
de hârtie sau electronic. Şi tot în acest plan, organizaţia trebuie să stabilească şi să menţină proceduri
pentru controlul tuturor documentelor cerute de acest standard.
Revine conducerii organizaţiei obligaţia să analizeze sistemul de management de dezvoltare
durabilă la intervale prestabilite, pentru a se asigura că acesta este în permanenţă corespunzător,
adecvat şi eficient. Procesul analizei efectuată de conducere, trebuie să se asigure că informaţiile
necesare sunt colectate astfel încât să permită conducerii realizarea acestei evaluări.
După ce se stabilesc ţintele şi obiectivele, se recomandă ca organizaţia să conceapă
indicatorii măsurabili ai performanţei de dezvoltare durabilă.
Obiectivele şi ţintele se analizează şi se revizuiesc periodic, cu luarea în considerare a
punctelor de vedere ale părţilor interesate.
Nr. SUBIECTE Pag.
crt.
1. Principalele procese de muncă ce se desfăşoară în întreprinderile economice şi 91
instituţiile sociale.
2. Procesul managerial –definiţie. 92
3. Procesul managerial de dezvoltare durabilă -definiţie 92
4. Esenţa procesului de managementul dezvoltării durabile-definiţie. 92
5. Conţinutul procesului managerial de dezvoltare durabilă 93
6. Conţinutul metodologic al procesului managerial de dezvoltare durabilă. 93
7. Conţinutul ecologic al procesului managerial de dezvoltare durabilă 93
8. Conţinutul funcţional al procesului managerial de dezvoltare durabilă 94
9. Conţinutul informaţional al procesului managerial de dezvoltare durabilă 94
10. Procesul managerial de dezvoltare durabilă –trăsături. 95
11. Factorii care afectează componenta externă a managementului dezvoltării durabile 103
12. Factorii economici factori care afectează componenta externă a managementului 103
dezvoltării durabile.
13. Factorii socioculturali - factori ce afectează componenta externă a managementului 103-
dezvoltării durabile. 104
14. Subsistemele condus şi conducător. 105
15. Politica de dezvoltare durabilă în cadrul al sistemului de managementul dezvoltării 107
durabile.
NOTĂ:
22
Bucureşti, 2009
23
Lecţia 6: EXPERIENŢA MONDIALĂ ŞI EUROPEANĂ

ÎN DOMENIUL MANAGEMENTULUI DEZVOLTĂRII DURABILE
6.1. AMPLASAREA PROBLEMATICII DE MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII

DURABILE ÎN PLAN MONDIAL
6.1.1. Scurtă prezentare a situaţiei
Plecăm de la constatarea că peste tot în lume, marile progrese din domeniul sănătăţii,
dezvoltării sociale şi economice au fost brusc întrerupte de dezastre naturale şi cele datorate
activităţilor umane, cu efecte devastatoare asupra comunităţilor, ţărilor sau chiar regiunilor.
Adăugăm şi o altă constatare: continua deteriorare a mediului şi creşterea aglomerărilor
urbane au crescut vulnerabilitatea la dezastre.
La nivel internaţional, dezastrele reprezintă cauza unei medii de 25.000 de morţi şi mai mult
de 3.000 de milioane de dolari S.U.A. distrugeri anuale. Raportat la numărul de victime, cele mai
afectate ţări au fost cele puţin dezvoltate care au suferit 97% din cele 825 dezastre naturale majore
ale lumii între 1970 şi 1985, mai mult de 99% din totalul dezastrelor naţionale.
În ultimii ani calamităţile şi catastrofele au devenit tot mai dese. În faţa acestor pericole,
unele state au adoptat numeroase măsuri:
s-a trecut la instruirea periodică a formaţiilor de apărare civilă, pe linia participării la
limitarea şi înlăturarea unor astfel de fenomene, în cooperare cu toate formaţiunile
specializate pentru asemenea intervenţii;
anual la şcoala N.A.T.O. din Oberanmergau – Germania se organizează seminarii pe teme de
protecţie civilă, conduse de instructori de la Agenţia Federală pentru organizare în caz de
dezastre (catastrofe);
în ţări ca Turcia, Grecia, Anglia, S.U.A., anual sau semestrial, se desfăşoară aplicaţii de
amploare, în cadrul cărora se urmăreşte antrenarea unităţilor şi a formaţiilor de apărare civilă,
precum şi verificarea (actualizarea) planurilor de înştiinţare şi alarmare a populaţiei în cazul
unor catastrofe (dezastre);
de asemenea, au loc aplicaţii de cooperare între state vecine, în caz de necesitate în zonele de
frontieră;
concomitent cu instruirea, sunt luate măsuri de înzestrare a formaţiilor de apărare civilă, cât
şi a populaţiei cu mijloace necesare;
pentru prevenirea populaţiei asupra pericolului în caz de calamitate sau catrastrofă, se depun
eforturi pentru realizarea unor sisteme moderne, centralizate de înştiinţare şi alarmare;
pentru pregătirea populaţiei şi antrenarea organelor de apărare civilă, pentru verificarea
modului de funcţionare a mijloacelor tehnice de alarmare în fiecare ţară, au loc periodic
exerciţii la nivelul regiunilor administrative, localităţilor şi al unor obiective economice mai
importante;
paralel cu modernizarea şi crearea unor reţele centralizate de înştiinţare şi alarmare a
populaţiei, specialiştii străini continuă căutările pentru realizarea unui sistem de alarmare
fonic şi optic, care să fie instalat la locurile de muncă şi în locuinţele populaţiei.
24
6.1.2. Componente manageriale în măsurile adoptate de organismele internaţionale pentru
prevenirea şi intervenţia în caz de urgenţe
6.1.2.1. Implicarea Naţiunilor Unite
Ţările îşi îndreaptă speranţele spre Organizaţia Naţiunilor Unite, pe care o consideră ca unic
şi competent conducător.
Naţiunile Unite şi-au asumat conducerea procesului de prevenire şi intervenţie în caz de
urgenţe la scară globală:
primul tratat ecologic internaţional datează din 1946 sub forma Convenţiei Internaţionale
pentru Reglarea Golfului Whales;
în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ONU a jucat un rol fundamental în
negocierea a 240 de tratate ecologice internaţionale, începând cu conservarea păsărilor
migratoare şi până la protecţia stratului de ozon stratosferic;
negocierea protocolului de la Montreal şi aplicarea lui a pus bazele eliminării din uz a
substanţelor de tipul clorofluorocarburilor şi reprezintă unul din cele mai reuşite momente
din viaţa Organizaţiei Naţiunilor Unite;
se constituie ca o piatră de hotar Convenţia de Comerţ Internaţional cu Speciile Periclitate
din Fauna şi Flora Sălbatică, negociată în 1973 şi care, pusă în aplicare, a determinat salvarea
sturionilor din Marea Caspică;
Legea Tratatului Mării, stabilind limitele apelor teritoriale la 200 de mile, conferă guvernelor
naţionale autoritatea de protejare a zonelor piscicole din largul propriilor coaste;
Naţiunile Unite aşează la baza negocierilor internaţionale pe problemele de stabilizare a
climei cercetările şi previziunile Comisiei Interguvernamentale pentru schimbări ale climei;
în 1972, la Stockholm se desfăşoară prima Conferinţă asupra Mediului, prin care se conferă
legitimitate mişcării ecologice internaţionale, aflată în faşă;
în 1992, între 3 şi 4 iunie, a fost convocat Forumul Pământului la Rio de Janeiro, care a
adoptat Declaraţia de la Rio cu privire la mediu şi dezvoltare.
Principiile directoare internaţionale în domeniul mediului, se constituie ca declaraţii oficiale
care exprimă baza pe care poate fi clădită o politică de dezvoltare durabilă şi care asigură o
platformă de acţiune:
Dreptul la dezvoltare trebuie exercitat, astfel încât să fie satisfăcute în mod echitabil nevoile
de dezvoltare şi de mediu ale generaţiilor prezente şi viitoare.
Pentru realizarea dezvoltării durabile şi a unei calităţi superioare a vieţii pentru toţi oamenii,
statele trebuie să reducă şi să elimine modalităţile nedurabile de dezvoltare şi consum şi să
promoveze politici demografice corespunzătoare.
Pentru realizarea dezvoltării durabile şi a unei calităţi superioare a vieţii pentru toţi oamenii,
statele trebuie să reducă şi să elimine modalităţile nedurabile de dezvoltare şi consum şi să
promoveze politici demografice corespunzătoare.
Statele trebuie să coopereze ca să întărească capacitatea internă proprie de dezvoltare
durabilă, îmbunătăţind cooperarea ştiinţifică prin schimb de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologice şi
prin stimularea dezvoltării, adaptării, difuzării şi transferului de tehnologii, inclusiv a tehnologiilor
noi, novatoare.
6.1.2.2. Noul rol al mass-mediei
25
În procesul mondial de management al dezvoltării durabile, un rol important revine
informaţiei. Aceasta ajută oamenii să înţeleagă imperativul schimbărilor în domeniul ecologic,
mergându-se până la prezentarea concretă a realizărilor în evoluţia unei ecoeconomii.
6.1.2.3. ONG-urile şi personalităţile
Mişcarea ecologistă este puternic dominată de ONG-uri. Ele se dezvoltă pentru a suplini
golurile lăsate de guverne şi de sectorul afacerilor.
Datorită avansării comunicaţiilor, incluzând maşinile de fax, e-mail şi telefoanele celulare,
rolul O.N.G.-urilor s-a extins şi consolidat la nivel internaţional.
În mişcarea ecologică mondială un rol important îl joacă personalităţile.
Bill Gates de la Microsoft a pus bazele celei mai mari fundaţii din lume, alocând sume uriaşe
pentru ameliorarea asistenţei medicale şi pentru stabilizarea populaţiei în ţările în curs de dezvoltare.
Grupurile ecologice sunt preocupate să-şi lărgească agenda pentru a promova o viziune
comună a unei eco-economii şi o concentrare de eforturi pentru traducerea ei în realitate.
6.2. MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE
Uniunea Europeană îşi propune o serie de politici, obiective, activităţi şi standarde care
reprezintă niveluri de referinţă ce trebuie atinse şi menţinute de toate statele membre şi care se referă
la: realizarea unei coeziuni socio-economice, promovarea constantă a unei politici de dezvoltare
durabilă, încurajarea cercetării tehnico-ştiinţifice, programe de interes comun de educare şi instruire,
niveluri unitare de protecţie a consumatorilor, dezvoltarea de sisteme şi reţele de transport la aceleaşi
standarde, acţiuni de ameliorare a protejării sănătăţii şi a colaborării culturale, dezvoltarea cooperării
dintre aceste state şi statele externe.
S-a creat o legislaţie de mediu şi de dezvoltare durabilă extrem de cuprinzătoare, care conţine
aproximativ 300 de acte legislative (tratate, directive, reglementări, decizii şi recomandări).
Tratatele comunităţii referitoare la dezvoltarea durabilă, definesc în general principiile
comunitare referitoare la protecţia mediului, fiind documente de referinţă la elaborarea legilor şi la
stabilirea politicilor şi a obiectivelor din acest domeniu, precum şi la armonizarea reglementărilor
legale ale ţărilor din cadrul comunităţii.
Directivele comunităţii stabilesc cerinţele legale din cadrul Uniunii Europene, referitoare la
dezvoltare durabilă şi la mediu, cu caracter obligatoriu pentru toate statele membre, dar suficient de
flexibile pentru a permite manifestarea spiritului tradiţional prezent în legislaţia fiecărei ţări.
Regulamentele comunităţii sunt, de asemenea, obligatorii pentru toate statele componente ale
Uniunii Europene, fiind uzual desemnate pentru scopuri precise referitoare la dezvoltarea durabilă şi
protecţia mediului (ex.: gestiunea deşeurilor din industria chimică, etichetarea substanţelor chimice
toxice etc.).
Şi, în sfârşit, deciziile comunităţii conţin, de multe ori, date necesare pentru punerea în
aplicare a directivelor şi regulamentelor, având un caracter extrem de specific şi fiind totdeauna
obligatorii pentru cei cărora le sunt destinate.
Atât primul, cât şi al doilea program de Acţiune (1978 - 1982), au stabilit liste detaliate de
măsuri ce trebuie întreprinse pentru controlul problemelor legate de poluare.
Al treilea Program de acţiune (adoptat în 1983) se detaşează faţă de precedentele prin aceea
că a încercat să realizeze o strategie mai amplă pentru dezvoltarea durabilă prin protecţia mediului şi
a resurselor naturale în cadrul Comunităţii. După cum s-a menţionat, accentul a trecut de la control la
26
prevenirea poluării şi a lărgit conceptul de protecţie şi asupra modului de folosire a pământului şi de
integrare a problemelor de mediu în celelalte politici ale C.E.E. S-au alocat fonduri pentru activităţi
agricole, dezvoltare regională şi sprijinire a statelor din Africa, Caraibe şi Pacific, conform
Convenţiei de la Lomé.
În ultimii 30 de ani în Comunitatea Europeană s-au elaborat pentru mediu circa 300 acte de
reglementare (directive, decizii, recomandări).
6.2.2. Managementul evaluării impactului ecologic asupra dezvoltării durabile

în ţările Uniunii Europene
În ţările vest-europene, evaluările şi managementul acestora au fost elaborate de mulţi ani.

Un punct comun de referinţă pentru ele este Directiva Consiliului Comunităţii Europene din 27
iunie 1985. Această directivă tratează evaluările efectelor ecologice ale unor investiţii publice şi
private.
Considerăm că unul dintre bunele exemple ale aplicării evaluării impactului ecologic ar putea
fi experienţa daneză.
În planul desfăşurării, procedura de evaluare a impactului ecologic în Danemarca urmăreşte
următoarele etape:
propunerea proiectului de către investitor;
administraţia hotărăşte dacă proiectul necesită implementarea unei proceduri de evaluare a
impactului ecologic;
administraţia hotărăşte sfera de cuprindere şi conţinutul evaluării, ceea ce obligă investitorul să
furnizeze informaţii despre impactul proiectului, în forma documentului de evaluare a impactului
ecologic;
administraţia regională sau Ministerul Protecţiei Mediului evaluează impactul şi schiţează cadrul
schimbărilor;
propunerile sunt publicate şi urmează opt săptămâni de consultări sociale, în timpul cărora poate
rezulta necesitatea pregătirii unui document de evaluare a impactului ecologic alternativ;
rezultatul consultărilor sociale este luat în considerare de autorităţi, care pot să opereze sau nu
schimbări;
materialele sunt trimise Agenţiei Naţionale pentru Planificarea Folosirii Terenurilor, care
pregăteşte decizia pentru Ministerul Protecţiei Mediului;
autorităţile locale fac amendamentele pe plan local, apoi tipăresc licenţele şi permisele, iar până
ca acestea să devină valabile, investitorul poate începe implementarea sarcinilor.
Nr. SUBIECTE Pag.

crt.
1. Caracteristici ale dezastrului natural. 112
2. Tipologia incendiilor care produc dezastre. 114
3. Accidentele tehnologice. 114
4. Măsuri împotriva calamităţilor şi catastrofelor. 113
5. Măsuri împotriva calamităţilor şi catastrofelor. 113
6. Primul tratat ecologic internaţional. 115
7. Tratatele comunităţii referitoare la dezvoltarea durabilă. 119
8. Declaraţia de la Rio cu privire la mediu şi dezvoltare. 116
9. Principiile Declaraţiei de la Rio. 116
10. Mişcarea ecologică mondială - personalităţi reprezentative. 118
27
11. Personalităţi reprezentative în mişcarea ecologică mondială. 118
12. Niveluri de referinţă ce trebuie atinse şi menţinute de toate statele membre. 118
13. Regulamentele comunităţii-scopuri. 119
14. Directiva Consiliului Comunităţii Europene 121
15. Convenţia asupra Evaluării Impactului Ecologic în Context Interstatal – scopuri. 121
NOTĂ:
„Introducere în managementul dezvoltării durabile”, Ion Petrescu, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2009
28
Lecţia 7: STRATEGII ŞI POLITICI ÎN MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII

DURABILE
În managementul dezvoltării durabile, strategiile şi politicile ocupă un loc aparte. Prin ele se
urmăreşte şi se asigură realizarea problemelor fundamentale de dezvoltare durabilă. Vasta
problematică referitoare la managementul dezvoltării durabile este circumscrisă în principii
directoare ferme, care prefigurează orice acţiune întreprinsă, respectiv strategii şi politici adoptate,
mijloace şi instrumente preconizate.
7.1. STRATEGIA DE DEZVOLTARE DURABILĂ, PREOCUPARE PRIORITARĂ A

LUMII CONTEMPORANE
Viziunea strategică de dezvoltare durabilă discerne şi defineşte scopurile şi obiectivele de

dezvoltare durabilă şi mijloacele de pus în operă în vederea atingerii lor, precum şi alocaţiile de
resurse necesare.
În viziunea strategică un loc aparte îl deţine dezvoltarea durabilă a întreprinderii.
În literatura de specialitate putem întâlni numeroase puncte de vedere privitoare la conceptul
de dezvoltare durabilă a întreprinderii. În majoritatea lor, acest concept este definit ca ansamblul
proceselor decizionale de alegere a variantelor optime ale obiectivelor unităţii şi ale factorilor de
care depinde atingerea acestor obiective într-o anumită perioadă.
Sunt mai multe considerente care au impus elaborarea unor strategii de dezvoltare durabilă.
Dintre acestea, redăm:
înlocuirea sistemului de acţiuni întâmplătoare, ocazionale, cu acţiuni programatice şi coerente de
eliminarea unor contracdicţii interne, care indicau necesitatea luării unor măsuri de protejare a
mediului sau de dezvoltare durabilă;
adaptarea planurilor de acţiune şi de implementare la scară de timp (pe termene scurte, medii şi
lungi);
alegerea şi formarea unui personal adecvat, în funcţie de etapă şi acţiune;
controlul aplicării riguroase a măsurilor stabilite conform acordurilor, autorizaţiilor, normelor
sau altor cerinţe legale.
În cadrul strategiei de dezvoltare durabilă se detaşează două orientări caracteristice:
strategia cu caracter anticipativ;
strategia de integrare care adesea este strâns legată de strategia cu caracter anticipativ,
completându-se reciproc. În acest context, integrarea se poate manifesta sub două forme:
• în domeniul formării obiectivelor politicilor de proiecţie a mediului;
• în domeniul perfecţionării mijloacelor pentru a atinge aceste obiective atât în interiorul
mediului, cât şi în relaţiile mediului cu sectoarele economiei.
Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene a fost adoptată în anul 2001. La 9 iunie 2006 a
fost adoptată Noua Strategie de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene care, păstrând perspectivele
pe termen lung definite în anul 2001, a stabilit acţiuni pe termen scurt pentru combaterea unor
tendinţe negative poziţionale în „regim de rezolvare urgentă”. În noua strategie de dezvoltare
29
durabilă obiectivele generale se referă la protecţie mediului, echitate socială şi coeziune, precum şi la
prosperitate economică, menţinându-se în acest fel, cei trei piloni ai dezvoltării durabile globale:
mediu, societate, economie:
1. protecţia mediului
2. echitate socială şi coeziune;
3. prosperitate economică.
La baza Noii Strategii de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene au fost aşezate
următoarele principii:
1. Promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale;
2. Solidaritate în cadrul unei generaţii şi între generaţii;
3. Societate deschisă şi democratică;
4. Implicarea cetăţenilor în procesul de decizie;
5. Implicarea mediului de afaceri şi a partenerilor sociali;
6. Coerenţa politică şi guvernanţa;
7. Integrarea politicii;
8. Utilizarea celor mai bune cunoştinţe disponibile;
9. Principiul precauţiei;
10. Poluatorii plătesc.
Plecând de la cei trei piloni şi de la cele zece principii expuse anterior au fost conturate
următoarele provocări şi obiective generale ale Noii Strategii de Dezvoltare Durabilă a Uniunii
Europene:
- schimbarea climei şi energia curată;
- transportul durabil;
- consum şi producţie durabile;
- conservarea şi managementul resurselor naturale;
- sănătatea publică;
- incluziunea socială, demografică şi migraţia;
- sărăcia globală şi provocările dezvoltării durabile.
Încă nu s-a ajuns la o formulare coerentă a strategiei naţionale de dezvoltare durabilă a
României. Un prim pas l-a reprezentat crearea Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă
înfiinţat în anul 1997 în scopul realizării „unei strategii naţionale de dezvoltare durabilă în
România”.
Etapa următoare a vizat procesul de elaborare a Strategiei de dezvoltare durabilă a economiei
naţionale pe termen lung (2000-2020). Prima fază a reprezentat-o constituirea grupului de lucru
pentru elaborarea Strategiei de dezvoltare durabilă. Potrivit Hotărârii guvernamentale nr.
305/15.04.1999 în componenţa acestuia au intrat:
reprezentanţi ai ministerelor şi ai altor organe centrale de specialitate ale guvernului;
reprezentanţi ai confederaţiilor sindicale;
reprezentanţi ai confederaţiilor patronale;
reprezentanţi ai partidelor politice parlamentare;
reprezentanţi ai mediului academic şi de cercetare.
În urma unui efort insistent s-a reuşit ca în luna iulie 1999 să apară primul document intitulat
„România: Strategia naţională de dezvoltare durabilă” care, iniţial, a fost supus spre aprobare
Guvernului şi, apoi, prezentat Parlamentului.
Documentul a fost structurat în trei părţi principale şi viza următoarele scopuri:
1. identificarea obiectivelor şi a priorităţilor dezvoltării durabile în România;
30
2. evaluarea potenţialului de dezvoltare durabilă;
3. construirea unor scenarii şi propunerea de politici pentru dezvoltarea durabilă în România.
În acelaşi document, au fost stabilite şi priorităţile dezvoltării durabile în România, după cum
urmează:
sănătatea publică;
educaţia;
creşterea economică;
conservarea resurselor de energie, susţinută de activitatea complexă şi interdisciplinară de
protecţie a mediului înconjurător.
În baza tendinţelor naţionale şi internaţionale au fost definite patru scenarii de dezvoltare
durabilă a României şi anume:
scenariul de dezvoltare durabilă rapidă;
scenariul competitiv;
scenariul de dezvoltare lentă;
scenariul pesimist.
În pregătirea strategiei naţionale de dezvoltare durabilă nu au fost implicate în măsură
suficientă componentele instituţionale şi procedurale, iar rolul societăţii civile a fost în mică măsură
dezvoltat.
7.2. POLITICI ECONOMICO-SOCIALE ÎN SPRIJINUL DEZVOLTĂRII DURABILE ŞI A

MANAGEMENTULUI ACESTEIA
Acordându-i-se importanţa cuvenită pentru dezvoltarea durabilă, politica a devenit o

componentă a strategiei de dezvoltare durabilă şi a managementului strategic. Depăşind perioadele
de căutări, evoluţia politicii de dezvoltare durabilă reuşeşte să se înscrie în sistemul politicii social-
economice naţionale şi să se încadreze pe coordonatele imprimate de Uniunea Europeană.
Conceptul de politică de dezvoltare durabilă se defineşte ca ştiinţa şi arta de a utiliza activ şi
optim toate resursele organizaţiei, pentru realizarea cu eficacitate şi eficienţă a misiunilor şi
obiectivelor de dezvoltare asumate.
Conceptual politica de dezvoltare durabilă se află la confluenţa managementului personalului
şi a managementului strategic de dezvoltare durabilă.
Problema esenţială a oricărei politici de dezvoltare durabilă constă în asigurarea fezabilităţii
acesteia, pe baza unei operaţionalizări judicios concepute şi realizate. Între operaţionalizarea politicii
de dezvoltare durabilă şi asigurarea eficientizării întregului proces există relaţii de interinfluenţare, a
căror desfăşurare normală implică respectarea câtorva condiţii de bază:
asigurarea capacităţii de expertiză, dezvoltată de către un personal cu înaltă calificare;
acoperirea cazuisticii oferite de activitatea practică, prin reflectarea corectă a raportului dintre
particular şi general în cadrul structurii legislative;
extinderea şi modernizarea bazei tehnico-materiale de aplicare a politicii de dezvoltare
durabilă;
existenţa unui sistem funcţional de control şi aotocontrol al aplicării politicilor de dezvoltare
durabilă.
Esenţialul în procesul de aplicare a politicilor de dezvoltare durabilă constă în sistemul
instrumentelor pentru managementul dezvoltării durabile. În acest sistem se utilizează mai multe
tipuri de măsuri:
31
-
măsuri directe (punctuale);
-
măsuri indirecte şi de susţinere;
-
măsuri economice generale.
Se cuvin câteva sublinieri cu privire la instrumentele economice pentru managementul
dezvoltării durabile:
- nu se opun reglementărilor directe sub formă de norme şi standarde;
- în raport cu reglementările directe, instrumentele economice sunt superioare;
- în plan tipologic, instrumentele economice se divid în:
• instrumente de finanţare pentru alimentarea unor fonduri necesare proiectelor de
• instrumente de incitare prin care se urmăreşte promovarea unor tehnologii agresive faţă
de dezvoltarea durabilă;
• în cazul economiilor aflate în criză, instrumentele economice pentru protecţia mediului îşi
pot pierde caracterul operaţional.
Obiectivul general al managementului sectorului energetic în România constă în satisfacerea
necesarului de energie în prezent şi pe termen mediu şi lung, la un preţ cât mai scăzut, adecvat unei
economii moderne de piaţă şi unui standard de viaţă civilizat în condiţii de calitate, siguranţă în
alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile.
În concluzie, strategia şi politicile naţionale de dezvoltare durabilă constituie un instrument
important pentru dezvoltarea durabilă integrată a României.
Nr. SUBIECTE Pag.

Crt.
1. Considerente care au impus elaborarea unor strategii de dezvoltare durabilă. 124
2. Orientările caracteristice ale strategiei de dezvoltare durabilă. 124-
125
3. Cei trei piloni ai dezvoltării durabile globale. 126
4. Noua Strategie de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene –principii. 126
5. Principiul precauţiei – unul din principiile Noii Strategii de Dezvoltare Durabilă a 126
Uniunii Europene.
6. Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă în scopul realizării „unei strategii 128
naţionale de dezvoltare durabilă în România”
7. Componenţa grupului de lucru pentru elaborarea Strategiei de dezvoltare durabilă a 129
economiei naţionale pe termen lung.
8. Scopuri ale primul document intitulat „România: Strategia naţională de dezvoltare 129
durabilă.
9. Priorităţi ale primul document intitulat „România: Strategia naţională de dezvoltare 129
durabilă.
10. Scenarii de dezvoltare durabilă a României. 130
11. Principiile ce stau la baza activităţii Comisiei Naţionale permanente de elaborare a 130-
Strategiei de dezvoltare durabilă a României, Orizont 2025. 131
12. Condiţii de bază a relaţiilor de interinfluenţare între operaţionalizarea politicii de 134
dezvoltare durabilă şi asigurarea eficientizării întregului proces.
13. Măsuri de aplicare a politicilor de dezvoltare durabilă. 135
14. Instrumentele economice pentru managementul dezvoltării durabile. 135
15. Implementarea prevederilor politicii industriale a României. 136
NOTĂ:
32
33
Lecţia 8: PROFESIONALIZAREA MANAGEMENTULUI DEZVOLTĂRII

DURABILE.
PROFILUL MANAGERULUI-ECOLOG
Profesiunea de manager ocupă un loc central în cadrul managementului dezvoltării durabile.

Ea vizază transformarea realităţii manageriale în scopul obţinerii de rezultate economice, tehnice şi
sociale în cadrul unităţii. Prin profesiunea sa managerul ecology exprimă relaţiile sale funcţionale cu
echipa managerială şi cu salariaţii.
8.1. PROFESIONALIZAREA MANAGEMENTULUI DEZVOLTĂRII DURABILE
Profesiunea de manager – ecolog este nouă. Mangerul ecolog este un creator de condiţii
pentru utilizarea eficientă a resurselor umane, materiale şi financiare, ceea ce implică, alături de
cunoştinţe numeroase şi diversificate, o serie întreagă de calităţi şi aptitudini.
I.D.Stăncescu defineşte pe manager ca fiind specialistul modern ce corespunde noilor cerinţe,
exercită o profesiune cu un grad crescut de cunoştinţe şi practici a căror însuşire cere un lung şi
complex proces de formare şi o perfecţionare continuă. Managerul trebuie să posede cunoştinţe
tehnice şi economice, juridice şi psihosociologice, pe care să le împletească cu acţiunea.
Profesiunea presupune un ansamblu de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice care
definesc pregătirea diferiţilor salariaţi.
În vederea definirii noţiunii de profesiune se apelează la mai multe criterii şi anume:
cunoştinţe şi competenţe;
conceptul de servicii de interes social;
set de norme etice;
recunoaşterea profesiunii de către societate;
implicarea autodisciplinei şi autocontrolului.
Profesionalizarea activităţii manageriale s-a manifestat după anul 1950. Profesiunea de
manager s-a format datorită complexităţii managementului, a diversificării, a marii sale mobilităţi.
Au fost parcurse mai multe etape:
dezvoltarea înţelegerii bazelor teoretice ale activităţilor manageriale curente;
crearea centrelor de pregătire a managerilor;
conturarea standardelor privind performanţele, conduita şi criteriile etice;
transpunerea în teorie a elementelor comune ale profesiunii de manager.
O trăsătură esenţială a profesiunii de manager-ecolog, o reprezintă apariţia şi dezvoltarea
metodei de abordare profesionistă a managementului dezvoltării durabile, sau a instituţiei în care se
practică. Abordarea profesionistă managerială are numeroase caracteristici:
competenţa tehnică a managerului-ecolog;
interesul adunării generale a acţionarilor;
34
manifestarea continuă şi profundă a imparţialităţii şi obiectivităţii;
confidenţialitatea managerului profesionist;
etica în managementul profesionist cu tendinţele specifice şi modalităţile de combatere a
deficienţelor;
cunoaşterea şi tratarea corespunzătoare a implicaţiilor sociale ale misiunii întreprinse de
managerul profesionist.
8.2. MANAGERUL –ECOLOG PROFESIONIST
Managerul-ecolog profesionist, indiferent de nivelul la care este situat, urmăreşte unul sau
mai multe scopuri, unul sau mai multe obiective, este dinamic, manifestă iniţiativă şi receptivitate
faţă de schimbări, acordă atenţie problematicii manageriale de natură organizaţională, din domeniul
planificării, al motivării, al participării, al procesului decizional şi al controlului.
Rolul managerului-ecolog în exercitarea profesiunii de manager constă în influenţarea
subordonaţilor în procesul stabilirii şi, îndeosebi, a realizării obiectivelor firmei.
În practicarea profesiunii de manager-ecolog pot să apară şi anumite dezechilibre şi
dificultăţi însoţite frecvent de presiune şi conflict. Printre factorii care generează aceste stări
menţionăm:
existenţa şi dezvoltarea unor puternice dezechilibre în economie;
învechirea tehnologică şi a dotărilor;
obişnuinţa în valorificarea inferioară a resurselor;
exagerarea rolului”sprijinului”exterior;
prezenţa unei legislaţii generatoare de birocraţie;
apariţia şi manifestarea tendinţelor de uniformizare motivaţională;
inexistenţa unei strategii generale corespunzătoare;
nivelul scăzut al culturii parteneriale şi manageriale.
Prin esenţă, profesiunea de manager-ecolog este un proces de orientare a activităţii oamenilor
în scopul realizării unor obiective.
Obiectul specific al muncii manageriale este organizaţia, adică unitatea social-economică,
tratată ca un sistem compus din fiinţe umane.
Profesiunea de manager-ecolog implică numeroase responsabilităţi cu care se regăseşte în
relaţii de interinfluenţare. Dintre responsabilităţi reţinem ca semnificative:
• orientarea întreprinderii în conformitate cu misiunea şi obiectivele stabilite, cu accent pe
dezvoltarea tehnologică a unităţii;
• crearea unui climat favorabil şi dezvoltarea unor relaţii interumane eficiente în plan social,
prin satisfacerea salariaţilor;
• direcţionarea activităţilor în funcţie de particularităţile fiecărui domeniu şi vizând perpetuarea
şi direcţionarea întreprinderii;
• conceperea şi realizarea unor afaceri profitabile pentru întreprindere, prin depistarea
clienţilor şi satisfacerea exigenţelor acestora şi prin creşterea performanţelor economice;
• orientarea membrilor echipei manageriale şi a salariaţilor spre ceea ce se aşteaptă de la ei.
Definirea personalităţii managerului-ecolog trebuie să respecte criteriile epistemologice
proprii psihologiei generale.
Din această perspectivă ne vom referi la cele trei categorii de trăsături:
• trăsături profunde care individualizează, categoric şi practic, orice tip de personalitate,
inclusiv personalitatea managerului;
35
• trăsături comune în care includem educabilitatea sau creativitatea care orientează,
impulsionează şi substanţializează dezvoltarea indiferent de vârstă ori de ipostazele evoluţiei
profesionale;
• trăsături obiectivate, a căror caracteristică esenţială constă în aceea că dezvoltă resursele
interne la nivelul comportamentelor externe, concretizate în roluri sociale.
Din punctul de vedere al psihologiei manageriale şi în concordanţă cu imperativele
profesiunii de manager, studiul personalităţii managerului-ecolog corespunde celor trei dimensiuni
ale personalităţii: temperamentul, aptitudinile şi caracterul.
Caracterul managerului este strâns legat de alte componente ale personalităţii şi mai ales, de
aptitudinile şi temperamentul managerului.
Trăsăturile de caracter ale managerului-ecolog se pot grupa după cum urmează:
• trăsăturile de caracter manifestate în atitudinea faţă de firmă, faţă de echipa managerială şi
faţă de salariaţi printre care enumerăm: colectivismul, exigenţa, delicateţea, sinceritatea,
veracitatea;
• trăsăturile de caracter manifestate în atitudinea faţă de profesiunea de manager, care se
manifestă sub numeroase forme: dragostea faţă de profesiunea de manager şi faţă de munca
managerială, probitatea, iniţiativa personală, spiritul de economicitate;
• trăsăturile de caracter care exprimă atitudinea faţă de propria persoană exprimate prin:
modestie, exigenţă faţă de sine şi spirit autocritic, sentimentul demnităţii personale;
• trăsăturile voluntare ale caracterului managerului se exprimă prin pregătirea, priceperea şi
obişnuinţa de a-şi dirija conştient comportamentul şi activitatea potrivit cu anumite principii,
învingând obstacolele din calea spre scopul propus.
Aptitudinile reprezintă totalitatea unor asemenea particularităţi psihice ale omului care-i
permit să-şi însuşească una sau mai multe feluri de activităţi şi să obţină succese importante. Toate
aptitudinile se intercondiţionează şi se dezvoltă unitar.
În formarea aptitudinilor un rol însemnat îl joacă condiţiile de muncă şi de viaţă şi nu
particularităţile înnăscute.
Pentru dezvoltarea aptitudinilor manageriale este necesară asimilarea, apoi aplicarea
creatoare a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor, elaborate în procesul practicii manageriale.
Managerul valoros este acela care trăieşte în permanenţă cu ideea că profesiunea de manager
reprezintă un ciclu neîntrerupt compus din învăţătură, aplicare şi reluare. Tocmai de aceea,
managerul care doreşte să-şi pună în evidenţă valoarea este necesar să înţeleagă că orele profesiunii
sale manageriale trebuie trăite cât mai intens.
Autocunoaşterea reuneşte senzorialul şi logicul, empiricul şi teoreticul, desfăşurându-se în
ordinea interacţiunii dintre manager şi profesiunea lui.
În practica evaluării valorii managerului există o paletă largă de metode şi tehnici:
- observarea nemijlocită, directă a activităţii managerului, a comportamentului acestuia, a
membrilor echipei manageriale şi a salariaţilor;
- convorbirea (interviul);
- studierea documentelor;
- chestionarul;
- sondajul de opinie;
- analiza testelor.
Ca trăsături esenţiale ale unui manager-ecolog care are o aptitudine de autoconducere bine
reprezentată reţinem următoarele:
• asigură un echilibru normal între viaţa personală şi cea de manager;
36
• manifestă preocupări pentru autocunoaştere;
• ornanizează şi foloseşte raţional timpul de care dispune;
• acordă atenţie păstrării sănătăţii fizice şi psihice;
• îşi programează şi organizează folosirea raţională a repaosului pentru odihnă;
• dezvoltă o comunicare permanentă şi eficientă cu salariaţii;
• înlătură stările de stres şi manifestăile acestora;
• manifestă demnitate şi prestigiu;
• rezolvă problemele după priorităţile impuse de rezultate.
Promovarea managerilor –ecologi se bazează pe următoarele reguli de bază:
- stabilirea unei strânse relaţii între dezvoltarea prevăzută a firmei şi nevoile sale viitoare de
manageri;
- stabilirea unui raport judicios între vârsta managerului şi remunerarea sa;
dezvoltarea continuă a profesiunii care trebuie să lase mereu posibilitatea stimulantă a
promovării;
- dreptul fiecărui manager de a se dezvolta în limitele profesiunii şi de a cunoaşte evoluţia
acesteia.
8.4. ETICA ÎN PROFESIUNEA DE MANAGER-ECOLOG
În plan definiţional, Kant considera că etica reprezintă un îndreptar al comportamentului,

subsumat libertăţii. În concret, etica este o disciplină filozofică, care are ca obiect de studiu
problemele teoretice şi practice ale moralei, principiile şi normele care stau la baza conduitei morale
a oamenilor, în cazul nostru al managerilor şi al colectivităţilor pe care aceştia le conduc.
În profesiunea de manager-ecolog, etica este prezentă ca un însoţitor permanent şi
omniprezent.
Etica în profesiunea de manager-ecolog generează o anumită imagine personală în faţa
salariaţilor şi o imagine a firmei în faţa mediului ei.
Preocupat de practicarea profesiunii sale, managerul-ecolog, trebuie să aibe în vedere pe de o
parte, motivele, intenţiile şi scopul componentelor manageriale ale profesiunii şi, pe de altă parte,
impactul posibil al acestora.
În profesiunea de manager-ecolog etica este creată şi susţinută de cultura organizaţională,
politica organizaţiei şi de etica individuală a managerului.
8.5. PROFESIUNEA DE MANAGER DIN VIZIUNEA

PERSONALITĂŢII EFICIENTE
În profesiune ade manager-ecolog grija pentru determinarea eficienţei personalităţii, pentru

creşterea şi dezvoltarea acesteia se manifestă cu multă pregnanţă.
După A.H. Maslow, condiţia personalităţii eficiente, a sănătăţii sale psihice, o reprezintă
autorealizarea, îndeplinirea metanevoilor, îndeosebi a ultimei trebuinţe, din celebra sa „piramidă a
trebuinţelor”.
Managerul-ecolog ajuns la nevoia de concordanţă între cunoaştere, simţire, acţiune capătă o serie de
caracteristici care îl disting de alţii.
După cum subliniază C. Rogers, condiţia personalităţii eficiente o reprezintă maturizarea ei
psihică. Ajuns la un nivel superior de maturitate psihologică, managerul-ecolog capătă o serie de
calităţi: îşi concepe plenar sfera atribuţională şi alege modalităţile cele mai raţionale de transpunere a
37
lor în practica managerială, îşi defineşte comportamentele sigure şi satisfăcătoare, se angajează
deplin în exercitarea profesiunii de manager-ecolog.
Dezvoltarea personalităţii eficiente se poate realiza numai pe baza cunoaşterii de către
manager a propriei valori. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât numai managerul de valoare are o
personalitate creatoare şi eficientă. Aceasta se caracterizează prin multidimensionalitate. Valoarea
managerului este o integrare succesivă de activităţi funcţionale de ordin fizic, biopsihic, psihosocial
şi cultural.
Nr. SUBIECTE Pag.

crt.
1. Noţiunea de profesiune- criterii. 143
2. Profesiunea de manager – etape. 144
3. Abordarea profesionistă managerială – caracteristici. 145
4. Profesiune şi carieră - necesitatea diferenţierii sensurilor celor două noţiuni. 147
5. Practicarea profesiunii de manager-ecolog -dezechilibre şi dificultăţi. 148
6. Factori generatori de dezechilibre şi conflict în practicarea profesiunii de 149
manager-ecolog.
7. În practicarea profesiunii de manager-ecolog - acţiuni şi atitudini pentru ieşirea 149
de sub starea de presiune şi conflict
8. Profesiunea de manager-ecolog - responsabilităţi 151
9. Rolul şi particularităţile muncii manageriale –trăsături. 151
10. Personalitatea managerului-ecolog – trăsături. 152
11. Managerul-ecolog ca personalitate în cele trei ipostaze. 153
12. Personalitatea managerului-ecolog- dimensiuni ale personalităţii. 154
13. Orientarea personalităţii managerului-ecolog 155
14. Trăsăturile de caracter ale managerului-ecolog. 158
15. Metode şi tehnici folosite în practica evaluării valorii managerului. 163
16. Particularităţile pieţii talentelor manageriale. 166
17. Metode şi instrumente de evaluare a managerului-ecolog. 167
18. Reguli de bază în promovarea managerilor –ecologi. 167-168
NOTĂ:
38
Lecţia 9: ABORDĂRI PARTICIPATIVE

ÎN MONITORIZAREA ŞI CONTROLUL
MANAGEMENTULUI DEZVOLTĂRII DURABILE
Odată cu extinderea programelor economico-sociale în contextul paradigmei dezvoltării
durabile a apărut şi nevoia de monitorizare a acestor programe în strânsă legătură cu evaluarea şi cu
dezvoltarea metodelor de cercetare evaluativă.
9.1. NECESITATEA MONITORIZĂRII ŞI CONTROLUL IMPACTULUI ECOLOGIC

ASUPRA MANAGEMENTULUI DEZVOLTĂRII DURABILE
În plan definiţional, monitorizarea şi controlul impactului ecologic ne apare ca un proces

complex şi dinamic, prin care se urmăreşte abordarea ştiinţifică a efectelor complexe, directe şi
indirecte, care rezultă din influenţa unei activităţi ce urmează a fi promovată asupra mediului, în
general, sau asupra factorului social, cultural, economic şi chiar politic în managementul dezvoltării
durabile.
În legătura cu semnificaţia procesului de monitorizare şi control al impactului ecologi, asupra
managementului dezvoltării durabile în faţa acestora se ridică cerinţe deosebite. Astfel, investigaţia
va fi multidisciplinară şi chiar interdisciplinară şi, în nici un caz monodisciplinară.
Sub aspectul posibilităţii de realizare a monitorizării şi controlului impactului ecologic
asupra managementului dezvoltării durabile se va ţine seama de costul realizării, durata de realizare
a studiului, baza de date necesare, nivelul de pregătire şi de experienţă în domeniu şi trăsăturile şi
componenţa metodologiei ce urmează a fi utilizată. Nu vor fi scăpate din vedere nici limitele de
investigare sub aspectul extinderii şi gradului de aprofundare.
O atenţie deosebită se va acorda procesului de identificare a totalităţii efectelor impactului. În
acest scop, se va insista pe temeinica organizare a desfăşurării şi pe calitatea analizei impactului.
9.2. DIMENSIUNILE ŞI IMPLICAŢIILE MANAGERIALE ALE MONITORIZĂRII

FACTORILOR DE DEZVOLTARE DURABILĂ
Indiferent de nivelul la care operează, sistemul de monitorizare vizează un număr mare de

obiective. În aceste condiţii se impune elaborarea unor modele de monitorizare globală pentru
caracterizarea factorilor de dezvoltare durabilă în ansamblu, ceea ce se realizează după aprecierea
sectorială a fiecărui factor în parte.
Monitorizarea presupune o examinare minuţioasă şi constantă a resurselor, realizărilor
imediate şi a rezultatelor intervenţiilor publice. Montorizarea se bazează pe un sistem de informaţii
coerente care se regăsesc în rapoarte, recenzii, balanţe şi se exprimă prin indicatori. Informaţia
aferentă sistemului de monitorizare se obţine, în primul rând, de la furnizorii de servicii şi se
utilizează mai ales pentru orientarea intervenţiilor publice.
Procesul de monitorizare este conceput şi pentru a oferi feedback şi posibilitatea învăţării
directe. Monitorizarea este o responsabilitate a actorilor instituţionali care se ocupă de
implementarea programelor.
39
Monitorizarea implementării sau a procesului se realizează în toate fazele de implementare şi
ţine cont de toate activităţile din cadrul programelor şi proiectelor de dezvoltare socială. Prin
înregistrarea informaţiilor se poate cunoaşte într-o manieră statică ce anume s-a realizat.
Sistemul de monitorizare integrat al mediului orientat spre dezvoltarea durabilă a României
prezintă următoarele caracteristici:
Se bazează pe Sistemul Naţional de Supraveghere a Calităţii Apelor, cu cele cinci subsisteme,
Reţeaua de Fond şi cea pentru Supravegherea Calităţii Aerului, Reţeaua de Ploi Acide, Reţeaua
de Radioactivitate din subordinea directă a Autorităţii Mediului şi pe o serie de alte informaţii
periodice referitoare la calitatea solului, vegetaţiei, faunei, sănătăţii umane, furnizate de
ministere şi unităţi de profil;
Sistemul de monitorizare a mediului şi a dezvoltării durabile se află într-un proces de
perfecţionare şi optimizare plecând de la căteva cerinţe de natură calitativă şi cantitativă şi
anume:
- cerinţe de cunoaştere a evoluţiei calităţii componentelor de mediu;
- cerinţa de grupare, selectare şi ordonare a informaţiilor, şi de corelare a acestora cu
informaţiile de altă natură;
- cerinţa cunoaşterii şi evaluării rapide a situaţiei în cazuri de accidente sau incidente
antropice, adică a impactului asupra mediului;
- cerinţa dezvoltării bazei de cunoştinţe pentru stabilirea şi fundamentarea unor acţiuni
de protecţie a mediului, de reconstrucţie ecologică, de evaluare a impactului şi pentru
evidenţierea şi controlul unor efecte încă necontrolate asupra biodiversităţii, a
sănătăţii şi a bunurilor materiale.
Sistemul de monitoritare ala României şi-a statuat ca obiectiv fubdamental realizarea unui
sistem adecvat de supraveghere a calităţii mediului şi dezvoltării durabile din România.
Alături de obiectivul funfamental enunţat mai sus, reţinem şi următoarele obiective derivate:
• constituirea, într-o primă etapă, a unui sistem integrat de monitorizare a parametrilor fizico-
chimici, biologici, bacteriologici şi radio-chimici;
• în baza legislaţiei de mediu din România şi ţinându-se seama de problemele specifice mişcării
transfroniere a poluării, să se treacă la restructurarea actualei ierarhizări a secţiunilor de control
al mediului sub aspectul zonelor de fond şi impact;
• organizarea procesului de implementare a informaţiilor specifice de supraveghere pe termen lung
vizând modificarea ecosistemelor terestre şi acvatice de monitorizare integrată;
• conceperea şi implementarea unui sistem de prezentare sinoptică a calităţii factorilor de mediu şi
de urmărire a dinamicii acesteia;
• în crearea condiţiilor de intercondiţionare a sistemului de minitorizare integrată României la
Sistemul Global de Supraveghere a Mediului şi la alte sisteme zonale şi internaţionale de
supraveghere.
În practica sa, sistemul de monitorizare integrată a României operează cu două tipuri de
activităţi:
• sub aspect operativ se are în vedere activitatea de culegere a datelor, avertizarea unor poluări
accidentale şi luarea unor măsuri de protecţie a foloinţelor;
• din punctul de vedere al calităţii mediului, se acţionează pe termen lung pentru evaluarea
tendinţelor de evoluţie şi a măsurilor de protecţie adecvate.
Componentele de mediu urmărite de sistemul de monitorizare integrată a României se
grupează în jurul a trei categorii principale şi anume:
40
• vectori de propagare a poluării, categorie în care se includ apele şi aerul la care propagarea
poluării se efectuează diferenţiat şi care se caracterizează prin următorii parametrii principali:
concentraţiile specifice;
debitele masice asociate;
vitezele de dispersie.
• interfeţe de contact, în care se cuprinde solul, ponderea principală revenind fenomenelor fizico-
chimice şi apelează la următorii parametrii de caracterizare:
timpul de retenţie;
indicii de retenţie.
• medii de bioacumulare şi biotransformare, care se referă la ecosistemele acvatice şi cele terestre
şi cu următorii parametrii specifici:
diversitate;
cantitate;
vârstă;
rate de bioacumulare şi biotransformare.
9.3. COMPONENTELE ŞI CARACTERISTICILE CONTROLULUI ÎN MANAGEMENTUL

Managementul dezvoltării durabile reprezintă un proces ce întruneşte un complex de acţiuni

strâns corelate între ele, cu o derulare succesiv concepută şi realizată şi care în interdependenţa lor
acţională, asigură coeziunea factorilor obiectivi şi subiectivi întregii activităţi de dezvoltare durabilă.
Funcţia de control a managementului dezvoltării durabile vizează maximizarea parametrilor ce se referă
la cantitatea şi calitatea rezultatelor obţinute şi a vitezei de realizare a acestora. Menţinerea acestor parametri
în limitele eficienţei maxime se asigură prin:
verificarea continuă a rezultatelor şi a parametrilor cantitativi;
evaluarea mărimii şi direcţiei influenţei diferiţilor factori care influenţează caracteristicile acestor
parametrii;
adoptarea măsurilor de corecţie şi urmărirea efectelor respective.
Rolul deosebit al controlului constă în contribuţia sa practică atât la constatarea, cât şi la soluţionarea
problemelor cu care se confruntă factorii de conducere. Intervenţia imediată cu soluţii concrete şi prompte
pentru a preveni apariţia unor fenomene negative reprezintă aportul cel mai semnificativ al controlului la
realizarea sarcinilor ce revin organizaţiei.
Ca principale componente ale mecanismului exercitării funcţiei de control, reţinem:
modelul iniţial, concretizat în planul economico-finaciar al firmei;
rezultatele efectiv obţinute până în momentul începerii acţiunii de control şi care pun în evidenţă
activitatea desfăşurată;
confruntarea situaţiei prestabilite cu situaţia reală, fază în care, pe baza unor standarde se obţine
posibilitatea de a se constata dacă sistemul activităţilor organizaţiei funcţionează în concordanţă cu planul sau
cu alte obiective şi sarcini economice;
concretizarea constatărilor organului de control în rezultatul controlului, element ce pune în evidenţă
prezenţa unor abateri şi care declanşează acţiuni concrete de corecţie;
instrumentul decizional menit să corecteze şi regleze activitatea supusă controlului;
sistemul de acţiuni orientate spre corectarea activităţii în care s-au constatat minusuri, cu scopul de a
se menţine o stare normală în realizarea sarcinilor economice, sociale şi ecologice planificate.
Ca principale funcţii ale controlului menţionăm:
funcţia de evaluare a rezultatelor, prin intermediul căreia, alături de constatare, se obţine şi o
apreciere a performanţelor organizaţiei sau a verigilor sale componente şi care se desfăşoară sub forma de
41
constatare prin măsurarea rezultatelor, ca estimare prin compararea rezultatelor cu obiectivele şi standardele
stabilite iniţial şi ca o conturare a abaterilor şi a cauzelor care le-au determinat;
funcţia recuperativă, determinată de orientarea controlului nu numai spre constatarea şi aprecierea
situaţiilor de fapt, ci şi spre efectuarea corecturilor care se impun pentru înlăturarea deficienţelor apărute şi a
cauzelor care le-au generat;
funcţia preventivă, care se manifestă nu după ce au apărut abaterile faţă de valorile preconizate, ci
înaintea producerii lor;
funcţia informatică, în sensul că informaţiile furnizate de control oferă date asupra modului cum se
realizează deciziile adoptate, asupra tuturor aspectelor din viaţa organizaţiei;
funcţia educativ-stimulativă ce derivă din faptul că activităţile de control acţionează ca forţe ce
stimulează eforturile unităţilor pentru depăşirea situaţiei prezente şi obţinerea unor rezultate economice şi
sociale superioare, cu consecinţe asupra dezvoltării durabile.
Exercitarea controlului parcurge de regulă, opt etape, şi anume:
stabilirea obiectivelor controlului şi planificarea lui;
determinarea nivelurilor de performanţe, respectiv a standardelor, normelor şi nivelurilor care vor
trebui să fie măsurabile;
conturarea cerinţelor şi proiectarea sistemului de control în concordanţă cu acestea;
pregătirea personalului care urmează să efectueze controlul respectiv;
determinarea informaţiilor de plecare şi a parametrilor limită şi efectuarea operaţiilor de verificare,
măsurare şi analiză a abaterilor sub aspectul amplorii, naturii şi urmărilor;
interpretarea critică a concluziilor desprinse cu privire la abaterile constatate;
stabilirea măsurilor de reglaj sau de corecţie şi transmiterea lor sub formă de informaţii sau acţiuni;
evaluarea controlului şi conturarea concluziilor generale ce urmează să fie prezentate managerului.
Raportat la momentul efectuării acţiunii de control, există trei tipuri principale de control:
control preliminar, care se realizează înainte de a începe activitatea preconizată şi cu ajutorul căruia
se asigură că există condiţiile necesare pentru realizarea acţiunii, cu referire deosebită la disponibilitatea
resurselor;
controlul concomitent, care vizează în principal ceea ce se întâmplă în timpul desfăşurării acţiunii şi
se axează îndeosebi pe operaţiunile în curs pentru a stabili dacă procesul de lucru se desfăşoară corect;
controlul posterior, sau post-acţiune, care se efectuează după încheierea acţiunii şi se concentrează
pe rezultatele finale.
Un alt criteriu de clasificare a controlului se referă la poziţia managerului faţă de actul de control, în
raport de care controlul se clasifică în:
control direct, care se realizează în contactul direct şi nemijlocit între manager şi unul sau mai mulţi
dintre colaboratorii săi;
controlul indirect, care se caracterizează prin faptul că este realizat de către manager după analiza
rezultatelor obţinute şi după individualizarea lor;
autocontrolul practicat de către fiecare salariat asupra propriei activităţi, în timpul desfăşurării
muncii sau după încheierea acesteia.
În asemenea situaţii, prevenirea poluării solului ne apare ca o problemă deosebit de importantă atât în
plan conceptual, cât şi pragmatic.
Nr. SUBIECTE Pag.

crt.
1. Activităţile de monitorizare şi control a impactului ecologic. 171
2. Sistemul de monitorizare a mediului şi a dezvoltării durabile – cerinţe. 173-
174
3. Sistemul de monitorizare integrată a României operează cu două tipuri de activităţi. 177
4. Componentele de mediu urmărite de sistemul de monitorizare integrată a României. 177
5. Mediile de bioacumulare şi biotransformare - parametrii specifici. 177
42
6. Obiectivul fundamental al sistemului de monitorizare integrat al României. 174
7. Elemente specifice de organizare a sistemului de monitorizare integrată din România. 179 NOT
8. Funcţia de control a managementului dezvoltării durabile. 181 Ă:
9. Funcţia de control a managementului dezvoltării durabile - maximizarea parametrilor 182 Pentr
10. Controlul în managementul dezvoltării durabile 183 u
11. Componentele mecanismului exercitării funcţiei de control în managementul 183 detali
dezvoltării durabile. ere şi
12. Trăsăturile controlului în managementul dezvoltării durabile. 184
aprof
13. Principale funcţii ale controlului în managementul dezvoltării durabile. 184-
185 unda
14. Control în managementul dezvoltării durabile –tipologie. 185- re pe
186 linia
15. Soluţionarea problemei surselor mobile. 188
subie
ctelor de mai sus a se consulta bibliografia obligatorie:
43
Lecţia 10: INTERDEPENDENŢE ÎNTRE MARKETINGUL ECOLOGIC ŞI

MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
Mobilitatea interdependenţelor între marketingul ecologic şi managementul dezvoltării durabile este

caracterizată prin dinamism, schimbări rapide şi uneori chiar imprevizibile ale raporturilor dintre ele ceea
impune, managerilor implicarea totală şi imediată în mecanismul dezvoltării durabile. Studierea sistematică a
acestor interdependenţe necesită, punerea în acţiune a unor metode şi tehnici noi, ştiinţifice de investigare a
problematicii de marketing, de adaptare şi de implementare a acesteia, şi de adoptare a metodelor şi tehnicilor
de marketing în managementul dezvoltării durabile.
10.1. MARKETINGUL ECOLOGIC - INSTRUMENT DE AFIRMARE A

Marketingul ecologic este un proces sistematic de cercetare care duce, în final, la cunoaşterea
prealabilă a pieţei managementului dezvoltării durabile.
Într-o abordare largă, marketingul ecologic se preocupă de studierea atitudinilor incerte în condiţiile
unei informaţii imperfecte, greu controlabile, ceea ce presupune asumarea riscului în formularea obiectivelor
programelor de marketing ecologic.
Pentru folosirea marketingului ecologic la procesul de sporire a eficienţei acţiunilor de dezvoltare
durabilă se impune:
optimizarea procesului de managementul dezvoltării durabile;
organizarea şi optimizarea cercetării ştiinţifice;
repartizarea judicioasă a resurselor umane, materiale şi financiare alocate dezvoltării durabile.
Printr-o strategie corect orientată şi politici judicios elaborate şi realizate, se poate sincroniza
preocuparea marketingului ecologic pentru creşterea eficienţei procesului de managementul dezvoltării
durabile cu aceea de investigare a pieţei şi nevoilor specifice, de adaptare a firmei la dinamica mediului său.
10.2. INTEGRAREA CONCEPTULUI DE

MARKETING ECOLOGIC ÎN MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
Orientarea şi desfăşurarea activităţii întreprinderii într-o viziune de marketing ecologic necesită

integrarea conceptului de marketing la toate nivelurile procesului de dezvoltare durabilă.
În acest scop, apar necesare următoarele:
organizarea unor activităţi care să contribuie la înţelegerea şi recunoaşterea necesităţii racordării
preocupărilor de marketing ecologic la cerinţele concrete ale pieţei de dezvoltare durabilă şi ale mediului
managementului dezvoltării durabile;
orientarea activităţii practice în direcţia satisfacerii acestor cerinţe prin asigurarea unui cadru
organizatoric corespunzător;
integrarea fluxului principal al comunicărilor în domeniul marketingului ecologic şi al
Din cele de mai sus rezultă că marketingul ecologic abordează o problemă complexă, orientată
îndeosebi spre elucidarea principalelor aspecte legate de politica de piaţă ecologică şi de dezvoltare durabilă a
firmei. Abordarea ştiinţifică, logică şi comparativă a conceptului de marketing ecologic, însoţită de aplicarea
44
în practică, poate reprezenta o pârghie importantă de perfecţionare a activităţii de dezvoltare durabilă a
întreprinderilor în concordanţă cu cerinţele pieţei ecologice.
10.3. ANALIZA SITUAŢIONALĂ ŞI ORGANIZAREA ACŢIUNILOR ÎN

Analiza situaţională se vrea a fi o examinare amănunţită, parte cu parte, a întregii problematici a

managementului activităţii de marketing ecologic care se desfăşoară în scopul dezvoltării durabile a firmei. În
acest cadru se tratează fiecare problemă, obiect sau proces de marketing ecologic, se descompune în părţile
sale componente, se studiază toate relaţiile existente între acestea. Apoi se apelează la sinteză, metoda
generală de reunire, în întregul din care fac parte, a elementelor obţinute printr-o prealabilă analiză. Utilizarea
analizei, urmată de metoda sintezei, este indispensabilă pentru studierea şi înţelegerea tuturor fenomenelor şi
proceselor complexe ale marketingului ecologic.
Analiza situaţională vizează, în primul rând, evaluarea activităţii trecute a întreprinderii, reflectarea
succeselor şi nereuşitelor, sublinierea cauzelor acestora, stabilirea competenţei echipei manageriale şi a
personalului organizaţiei care tratează probleme de marketing ecologic.
Pe baza analizei situaţionale, se adoptă măsurile pentru implementarea marketingului ecologic. Dintre
acestea reţinem:
aprecierea perspectivei în marketingul ecologic;
luarea în considerare a stării şi posibilităţilor în managementul dezvoltării durabile;
elaborarea strategiei generale de dezvoltare durabilă;
punerea de acord a strategiei generale cu strategia de marketing ecologic;
realizarea sistemului de contactare a participanţilor la managementul dezvoltării durabile;
organizarea compartimentului de marketing ecologic în cadrul departamentului de managementul
dezvoltării durabile;
pregătirea de specialitate a personalului care va lucra în activitatea de marketing ecologic.
10.4. COMPONENTE MANAGERIALE DE DEZVOLTARE DURABILĂ ÎN

MARKETINGUL ECOLOGIC
Procesul managerial al marketingului ecologic reprezintă un ansamblu de intervenţii prin care mana-
gerul prevede, organizează, coordonează, ia decizii şi controlează activitatea personalului organizaţiei în
scopul realizării obiectivelor pe linie de dezvoltare durabilă.
Marketingul ecologic este un domeniu de activitate în care diferiţi specialişti se întrunesc într-o singură
operaţie. Sfera de cuprindere şi intensitatea procesului managerial în marketingul ecologic se află într-un
raport de dependenţă cu eşalonul managerial.
Programul de marketing ecologic reprezintă o formă scrisă a strategiei de marketing a întreprinderii,
cuprinzând în cele mai mici detalii toate activităţile ce trebuie efectuate, etapele ce trebuie parcurse, cele mai
importante momente de decizie care trebuie abordate, esenţa anumitor etape în vederea atingerii obiectivelor
de dezvoltare durabilă.
Ca cerinţe în vederea asigurării eficienţei programului de marketing ecologic menţionăm:
definirea precisă a obiectivelor pe linie de marketing ecologic;
asigurarea stabilităţii în timp;
coordonarea structurii marketingului ecologic;
organizarea cooperării dintre structurile organizaţionale ale întreprinderii în realizarea obiectivelor
de marketing ecologic şi de dezvoltare durabilă;
conturarea precisă a pieţelor şi a scopurilor pentru fiecare piaţă ecologică;
asigurarea capacităţii de dezvoltare durabilă pe termen lung.
10.5. ALEGEREA ŞI REALIZAREA SCOPURILOR ÎN MARKETINGUL DE
45
Necesitatea şi posibilitatea stabilirii scopurilor în activitatea de marketing ecologic sunt reliefate de

numeroşi factori de cauzalitate şi influenţă:
managerii prin scopuri se concentrează asupra unor domenii şi activităţi importante de marketing
ecologic;
asigură o identificare mai concretă şi mai profundă cu scopurile manageriale de dezvoltare durabilă
ale întreprinderii;
implică schimbarea naturii activităţii şi chiar sistarea unor activităţi desfăşurate în prezent;
înlătură posibilitatea apariţiei unor greşeli.
Trăsăturile caracteristice ale scopurilor marketingului ecologic sunt următoarele:
concretitudinea şi posibilitatea de cuantificare;
asigurarea orizontului previzional prin orientarea scopurilor în timp;
certitudinea realizării scopurilor şi legarea acestora de ridicarea eficienţei activităţii de marketing
ecologic;
posibilitatea adaptării rapide şi eficiente la schimbările ce intervin;
respectarea circuitului de alegere şi implementare, precum şi a celui de realizare a scopurilor.
10.6. MARKETINGUL ECOLOGIC ŞI PIAŢA ECOINDUSTRIILOR
Managementul mediului şi folosirea marketingului ecologic ca instrument managerial, pun în evidenţă

şi fac necesare cunoaşterea pieţei ecologice, a coordonatelor în care acţionează întreprinderea, a mecanisme-
lor, legislaţiilor şi tendinţelor ce apar în evoluţia acestei pieţe. Piaţa ecologică îşi găseşte expresia în totalitatea
relaţiilor ce apar în procesul managerial al activităţii de marketing ecologic, iar conţinutul ei este reliefat de
cele două categorii corelative ale sale, respectiv cererea şi oferta.
Principiile de piaţă au influenţat remodelare managementului dezvoltării durabile. Această influenţă se
reflectă în susţinerea cu care îi considerăm pe beneficiari mai mult parteneri decât utilizatori. Depăşim pragul
afirmaţiei şi ne întemeiem argumentaţia apelând la câteva sublinieri:
spre deosebire de utilizatori, partenerii dispun de putere;
utilizatorii se deosebesc de parteneri în sensul că aceştia din urmă îşi pot transfera opţiunile în altă
parte, posibilitate de care nu dispun utilizatorii;
în planul eficienţei, parteneri dispun de realizări incomparabile cu cele ale cetăţenilor – utilizatori
şi aceasta pentru motivul că finalitatea pe care o furnizează piaţa este puternică;
diferenţa dintre cetăţeni şi parteneri este subliniată de diferenţa dintre managementul tradiţional care
veghează la uniformitate şi acurateţe în procesul acţiunilor şi activităţilor, şi noile curente din managementul
marketingului dezvoltării durabile care se bazează pe stimularea receptivităţii faţă de nevoile de dezvoltare
durabilă;
apar diferenţe şi la nivelul statului, cu urmări directe în plan tipologic: statul orientat către
dezvoltarea durabilă – şi statul “păstrător al stagnării”, cu trena de consecinţe în procesul de dezvoltare
durabilă.
Piaţa ecoindustriilor se caracterizează prin:
dependenţă de politicile naţionale de protecţie a mediului şi de dezvoltare durabilă;
divizare în sector primar (tehnologii "curate") şi secundar (piaţa echipamentelor);
cererea ciclică a investiţiilor antipoluante;
dependenţă de politica publică.
Cererea de investiţii antipoluante este ciclică, în funcţie de durata de "viaţă" a tehnologiilor şi
echipamentelor. Este, în multe cazuri, doar de câţiva ani, până la atingerea valorilor normale de calitate pentru
factorii de mediu, apoi cererea se stabilizează la nivelul necesarului de înlocuire.
În România, nivelul total al emisiilor poluante (cantitate poluant/ loc.) este mai mic decât în ţările
O.E.C.D., dar intensitatea poluării (cantitatea substanţe poluante emise/ 1000 $ - PIB) este de 10-12 ori mai
mare pentru majoritatea poluanţilor.
46
Ca urmare a presiunii opiniei publice şi activităţii grupărilor ecologice (O.N.G.), consumatorii din
Uniunea Europeană au început să ţină cont din ce în ce mai mult de elementele de protecţie a mediului
conţinute în produsul pe care îl cumpără.
Pentru a exercita o puternică influenţă pe piaţa ecologică şi a învinge concurenţa, factorii de decizie
trebuie să opteze pentru o politică managerială puternică. Prin politici de marketing ecologic trebuie să se
influenţeze nivelul şi structura cererii, să se modeleze oferta astfel încât să poată fi fructificate avantajele de
care dispune întreprinderea, în vederea eficientizării activităţilor sale. Ei trebuie să dimensioneze corect capa-
cităţile oferite, nivelul resurselor materiale, financiare şi umane astfel încât să domine competiţia.
În vederea estimării poziţiei de piaţă, managementul dezvoltării durabile poate recurge la
instrumentarul specific al marketingului ecologic, la previziuni de piaţă, la estimări ale potenţialului cererii şi
la proiectarea produsului ecologic.
Oferta întreprinderii poate fi diferenţiată după diverse criterii, dar important este ca să se realizeze o
poziţionare justă a întreprinderii. Poziţionarea trebuie bazată pe cunoaşterea modului în care clienţii definesc
valoarea întreprinderii şi aleg între mai multe oferte. De aceea, întreprinderea trebuie să identifice diferenţa de
percepţie din partea acestora între ceea ce reprezintă ea şi ceea ce reprezintă concurenţii, identificare realizată
după anumite criterii relevante şi să semnaleze pieţei vizate, în mod eficient, ce anume o poate diferenţia, în
sens pozitiv, faţă de concurenţă. După acesta, întreprinderea poate trece la etapele de elaborare a politicii de
marketing ecologic şi ale managementului dezvoltării durabile.
Nr. SUBIECTE Pag.

crt.
1. Marketingului ecologic în procesul de sporire a eficienţei acţiunilor de dezvoltare 190
durabilă.
2. Conceptul de marketing ecologic – cerinţe. 192
3. Analiza situaţională în managementul dezvoltării durabile -conţinut. 194
4. Schema ciclului marketingului ecologic. 194-195
5. Cele trei momente principale ale planificarii strategice din cadrul schemei 195
ciclului marketingului ecologic.
6. Măsuri pentru implementarea marketingului ecologic. 195
7. Demersul celor 3 paşi în opinia profesorului francez Claude Demeure. 195
8. Procesul managerial al marketingului ecologic-definiţie. 196
9. Cerinţele asigurării eficienţei programului de marketing ecologic. 197
10. Programul de marketing ecologic. 197
11. Necesitatea stabilirii scopurilor în activitatea de marketing ecologic - factori de 198
cauzalitate şi influenţă.
12. Principalele tipuri de scopuri întâlnite în marketingul ecologic. 198
13. Principalele trăsături ale marketingului potrivit opiniei lui Daniel Durafour. 200
14. Piaţa europeană a industriilor de depoluare a mediului înconjurător - domenii 201
predominante.
15. Piaţa ecoindustriilor – caracteristici. 202
NOTĂ:
47
Lecţia 11: NATURA, SPECIFICUL ŞI FUNCŢIILE RESURSELOR UMANE ÎN

În zilele noastre, managementul dezvoltării durabile atât în plan teoretic, cât şi în cel practic, acordă o
atenţie deosebită problematicii factorului uman.
Aceste preocupări se explică prin faptul că personalul organizaţiei şi managementul său au devenit un
imperativ al practicii, mai buna sa utilizare situându-se printre factorii cu influenţă majoră în creşterea
eficienţei economice şi sociale, în general, şi a celei ecologice, în special.
11.1. CONCEPTUL DE RESURSE UMANE ŞI IMPLICAŢIILE SALE ÎN

Realitatea ecologico-managerială pune în evidenţă, fără putinţă de tăgadă, necesitatea orientării spre
oameni a managerului general şi a echipei sale şi demonstrează superioritatea unui asemenea comportament.
În fapt, acţiunea ecologico-managerială angajează în cel mai înalt grad elementele sistemului şi, în special,
elementul uman.
Din punctul de vedere al managementului dezvoltării durabile, apare necesar să se facă următoarele
referiri privitoare la factorul uman ca subiect al managementului dezvoltării durabile:
factorul uman este un proces al relaţiilor sociale;
în procesul de socializare comportamentală îşi însuşeşte şi aplică normele şi valorile mediului
ecologic;
se realizează de fiecare dată într-o formă specifică şi care depinde de potenţialul său creator;
în actul de formare a voinţei, convingerilor, a lumii sale interioare, personalitatea sa influenţează
spaţiul ecologico-social şi-l transformă în concordanţă cu valorile statuate. Întregul proces implică şi acţiunile
de autodezvoltare şi autorealizare a potenţialului uman.
În analiza fenomenelor şi proceselor care ţin de utilizarea resurselor umane, trebuie pornit de la faptul
că ele reprezintă principala forţă de producţie a societăţii şi aceasta din următoarele considerente:
resursele umane produc şi reproduc factorii obiectivi şi producţiei;
ele reprezintă nu numai creatorul ci şi stimulatorul mijloacelor de producţie;
resursele umane îndeplinesc un rol hotărâtor în procesul transformării naturii în bunuri destinate
satisfacerii nevoilor societăţii;
ele reprezintă singurul factor de producţie capabil să creeze valori noi;
influenţează într-o măsură decisivă eficacitatea utilizării resurselor materiale şi financiare.
În activitatea cu resursele umane au apărut modificări esenţiale. Câteva dintre acestea sunt redate în
continuare:
tratarea democratică a salariaţilor, pe bază de respect reciproc;
selectarea şi numirea managerilor de către adunările generale ale acţionarilor e baza unei evaluări
ştiinţifice, cu luarea în considerare a gândirii şi aptitudinilor ce le sunt proprii şi a rezultatelor concrete
obţinute;
dezvoltarea sentimentelor de satisfacţie şi a factorilor de motivare a salariaţilor şi a şefilor acestora;
îmbinarea judicioasă a recompenselor cu sancţiunile pentru rezultatele/insuficienţele ce însoţesc
munca salariaţilor;
elaborarea strategiei şi politicii în materie de resurse umane şi corelarea şi integrarea acestora în
strategia generală de dezvoltare durabilă a întreprinderii.
Orientarea de a lucra cu oamenii angajează în cel mai înalt grad elementele sistemului social şi în
special elementul uman. Cuprinşi în cadrul unor structuri psihosociale, oamenii reprezintă factorul conştient
48
care acţionează într-o direcţie precisă, pentru un scop precis. Urmărind dezvoltarea durabilă fără de care nu ar
putea fi vorba de o activitate productivă în adevărata ei semnificaţie, orientarea spre oameni îi consideră pe
aceştia ca forţă creatoare şi esenţială de producţie şi ca urmare operează prin intermediul oamenilor şi pentru
satisfacerea nevoilor social-umane din întreprinderi.
Desfăşurată sub semnul sub semnul exigenţelor educative, profesia de manager-ecolog reprezintă o
muncă cu oamenii în sens de colaborare şi mai ales o comunicare raţional-afectivă dintre managerul-ecolog şi
personalul unităţii. La rândul ei, eficienţa activităţii educaţionale a managerului este condiţionată de factori
psihosociopedagocici, de priceperea lui de a crea un climat moral ridicat bazat pe încredere şi respectul
reciproc.
Managementul dezvoltării durabile reprezintă, printre altele ştiinţa şi arta elaborării şi implementării
strategiei şi politicii de personal, în vederea realizării cu maximum de eficienţă a obiectivelor dezvoltării.
Aspectele la care ne-am referit anterior influenţează şi determină obiectivele managementului
dezvoltării durabile. Ele sunt încadrate într-un concept amplu bine orientat şi precis conturat, care constă în
dezvoltarea şi administrarea politicilor şi programelor referitoare la asigurarea unei structuri organizaţionale
eficiente, a unui personal calificat, a unui tratament echitabil, a posibilităţilor de promovare, a cointeresării în
muncă, pentru asigurarea protecţiei şi securităţii personalului.
11.2. Relaţiile umane, opinia colectivă şi starea de spirit în managementul dezvoltării durabile
Managementul dezvoltării durabile generează idei de substanţă referitoare la om, la posibilităţile şi

perspectivele sale, la căile pe care trebuie să meargă pentru a-şi afirma capacităţile sale. Soluţionând ecuaţiile
mereu complexe ale dezvoltării durabile resursele umane reuşesc tot mai mult să apropie realul de posibil şi să
stăpânească propriile destine. Fiecare salariat îşi gândeşte profesiunea şi îşi dezvoltă un sistem de idei
directoare, pe care îl amplifică şi perfecţionează odată cu propria sa maturizare.
Orice manager urmăreşte în plan strategic ca întreprinderea sa să se dezvolte durabil, să realizeze o
producţie şi un profit maxim, în condiţiile de satisfacţie superioară cu efort minim din partea salariaţilor.
Relaţiile umane funcţionale pot fi tratate în două feluri:
între muncitori şi grupul de lucru;
între maistru şi grupul său de muncă.
Relaţiile interpersonale în grupul de muncă coexistă alături de relaţiile umane de tip funcţional. Ele se
clădesc pe o structură de relaţii neoficiale, de factură psihosocială. Prin ele se exprimă atitudinea subiectivă
fată de cei din jur, într-o textură de elemente psihologice foarte variate, afective, temperamentale, caracteriale.
Se pot manifesta ca un simplu act de manifestare sau ca o stare psihică relativ stabilă în timp.
Relaţiile interpersonale comunicative sunt cele mai simple relaţii. Apar sub forma actelor de
comunicare între doi sau mai mulţi salariaţi în timpul activităţii. Nu sunt cerute de modelul funcţional al
grupei.
În relaţiile comunicative domină problemele de muncă. Pe această cale se continuă procesul de
integrare a salariatului care începe prin mecanismul relaţiilor om-obiectul muncii şi al relaţiilor umane
funcţionale.
Relaţiile perceptuale constituie un canal de informaţie socială important. Salariatul se raportează la
ceilalţi şi pe aceştia îi consideră în raport cu situaţia de muncă. Apare şi o tendinţă de codificare a percepţiei
în raport cu două serii de criterii:
una profesională, având ca criterii raportarea la sarcină, raportarea la situaţie;
şi a doua serie de criterii care se referă la comportamentul în situaţie (e sigur pe el, are bunăvoinţă,
este disciplinat etc). Pe această cale pot fi prevăzute anumite conduite ale unora (impulsive, indisciplinare,
egoistă şi reacţiile corespunzătoare ale altora faţă de ele).
Relaţiile perceptuale facilitează autoaprecierea. Salariaţii se autoapreciază, folosind următoarele căi
intermediare:
prin referire la cerinţele sarcinii de muncă;
prin referire la exigenţele comune faţă de conduita în muncă;
49
realizarea autoaprecierii prin compararea muncii şi comportării personale cu a celorlalţi;
prin folosirea drept cadru de referinţă a aprecierilor altora despre ei;
utilizarea pentru autoapreciere a unui cadru de referinţă individual salariatul comparându-se cu
etapele anterioare ale calităţii muncii lui.
Relaţiile preferenţiale constituie obiectivul principal al investigaţiei sociometrice, prin care se urmăresc
alegerile pozitive, respingerile şi indiferenţele care au loc între membrii grupului.
Epistemologia se ocupă de relaţia opiniilor, concepute ca expresii ale gândirii şi cunoaşterii comune.
Sociologia abordează distribuirea şi stratificarea opiniilor, respectiv opinia publică, raportul cu factorii
macrosociali şi cu alte laturi sau fenomene ale societăţii globale.
Psihosociologia dezvoltării durabile se ocupă de relaţia opiniei cu atitudinile sociale motivaţia,
conţinutul şi natura psihosocială a opiniilor în managementul dezvoltării durabile. Ea vizează, de asemenea,
corelaţia dintre individual-managerial, interpersonal, grupul în fenomenul de opinie, precum şi rolul
grupurilor în formarea opiniilor orientate spre dezvoltarea durabilă.
În cazul opiniei colective psihosociologia dezvoltării durabile se interesează de mecanismele
psihosociale ale formării, funcţionării, schimbării atitudinilor şi opiniilor şi de locul şi rolul acestora în
managementul dezvoltării durabile a impactului lor asupra dimensiunilor procesului de dezvoltare durabilă.
În formarea şi orientarea opiniei colective spre dezvoltarea durabilă un rol aparte revine liderilor de
opinie, care pot fi generali sau specializaţi. Ei acţionează într-un context sociocultural determinant. Firma,
prin managerul ei, induce un anumit set de valori, norme, atitudini şi comportamente care, interiorizate şi
sedimentate în personalitatea salariaţilor, vor fi reproduse după aceea în acţiunile lor. Opinia colectivă
reacţionează la sistemul de valori şi atitudini specific organizaţiei respective.
În sensul de stare de spirit a grupului, fenomenul este adesea echivalent cu coeziunea de grup, cu
moralul grupului, cu spiritul care domină în grup, cu atitudinea favorabilă a membrilor faţă de grup, în special
faţă de scopurile comune şi cele de dezvoltare durabilă.
Stările de spirit alcătuiesc potenţialul moral, prin care se înţelege o sinteză de calităţi psihice şi fizice
care, în interdependenţa lor, definesc posibilităţile salariatului de a se angaja în rezolvarea obiectivelor
întreprinderii şi a atribuţiilor de serviciu ce-i revin.
La rândul său, conceptul de forţă morală apare ca un mijloc pentru atingerea obiectivelor puse de
manager în faţa întreprinderii, a salariaţilor săi.
Forţa morală indică în acelaşi timp nivelul stabilităţii stărilor de spirit care favorizează efortul maxim
al grupurilor de lucru, profunzimea şi durata acestuia.
Tratarea corelaţiei dintre starea de spirit, potenţialul moral şi forţa morală are importanţă pentru
managementul dezvoltării durabile.
Preocupările managerului pentru a dezvolta gândirea managerială are consecinţe multiple în planul
stării de spirit.
Apropierea dintre manager şi salariaţi, pe baza unor interese comune, înseamnă apropierea în planul
gândirii, al concepţiilor, apropierea aceloraşi trebuinţe morale, cu consecinţe în planul stării de spirit orientate
spre dezvoltarea durabilă.
Atent la felul cum evaluează starea de spirit, bun cunoscător al psihologiei, managerul-ecolog se
impune ca factorul ce joacă un rol central în managementul dezvoltării durabile. Şi în planul stării de spirit,
managerul-ecolog concentrează în mâinile sale o putere foarte mare, ceea ce impune preocupare constantă
pentru ridicarea competenţei sale, a capacităţii sale de a conduce şi influenţa comportamentul salariaţilor săi.
11.3. VALOAREA COGNITIV-APLICATIVĂ A VIZIUNII PSIHOSOCIOLOGICE ÎN

Esenţialul în aplicarea psihosociologiei în procesul de dezvoltare durabilă constă în concepţia

sa de bază şi anume că investigaţiile şi aplicaţiile psihosociologice pot să se constituie ca
instrumente de ameliorare a managementului dezvoltării durabile şi de creştere a randamentului
unităţii.
50
Realitatea managerială pune în evidenţă fără putinţă de tăgadă necesitatea orientării spre
oameni a managerului-ecolog şi a echipei sale, a celorlalte cadre de conducere şi demonstrează
superioritatea unui asemenea comportament.
Psihosociologia a devenit în ultimii ani o realitate concretă, prezenţa sa făcându-se simţită îndeosebi în
domeniul cercetării menite să contribuie la cunoaşterea fenomenelor de dezvoltare durabilă.
Psihosociologia managementului dezvoltării durabile, situată la interferenţa psihologiei cu sociologia şi
cu managementul dezvoltării durabile, studiază procesul managerial de dezvoltare durabilă în context
psihosocial, în situaţie concret-organizaţională în interacţiunea de firmă. Psihosociologia managementului
dezvoltării durabile are însă şi o vocaţie acţională, plasându-se între democraţia economică şi
comportamentul salariatului. În acest cadru ea contribuie la afirmarea respectului între salariaţi şi între aceştia
şi manageri, demontează birocraţia şi sistemele învechite, propunând măsuri de schimbare ori de ameliorare.
Cu alte cuvinte, ne aflăm nu numai pe tărâmul cunoaşterii ci şi pe cel al acţiunii, al schimbării, al intervenţiei
asupra procesului managerial de dezvoltare durabilă.
Obiectivitatea psihosociologiei managementului dezvoltării durabile este rezultatul acordului între
enunţurile sale şi faptele realităţii manageriale. În abordarea sa specialistul în materie este preocupat să
înlăture parazitările generate de propriile sale valori sau aspiraţii.
Investigaţiile în acest domeniu au arătat următoarele:
satisfacţia personalului este diferenţiată în raport cu elementele separate ale situaţiei muncii. Aici nu
se pot trage concluzii generale, întrucât aceste rezultate sunt, bineînţeles, totdeauna reflectarea unei anumite
situaţii concrete din firmă (şi de aceea, în mod inevitabil adesea foarte diferenţiată);
privitor la legătura dintre datele separate din firmă adică calitatea organizării muncii, sistemul de
salarizare, comportarea cadrelor de conducere, conţinutul muncii executate etc. şi modul cum influenţează
gradul satisfacţiei generale a muncii a rezultat că satisfacţia de pe urma activităţii depuse în firmă depinde în
special de posibilităţile de a putea angaja aptitudinile spirituale.
Dezvoltarea umană a firmei este influenţată profund de motivarea personalului unităţii. Rolul acesteia
în orice unitate este de a intensifica dorinţa de cooperare a personalului firmei. Managerilor-ecologi le revine
datoria de a urmări ca activităţile care dau satisfacţii fiecărui salariat să constituie în acelaşi timp o contribuţie
la realizarea obiectivelor generale ale firmei.
Menirea conducerii este de a realiza obiectivele organizaţiei permiţând în acelaşi timp fiecăruia dintre
salariaţi să-şi realizeze obiectivele personale.
Urmărind înfăptuirea obiectivelor colective, firma aşteaptă din partea fiecăruia dintre salariaţii săi
realizări tot mai mari, o rentabilitate mereu sporită şi o eficienţă economică şi socială din ce în ce mai ridicată,
în procesul de management a dezvoltării durabile.
Conducerea de către managerul-ecolog, şi mobilizarea eforturilor acestora spre realizarea optimă a
sarcinilor de managementul dezvoltării durabile, impune orientarea acestuia "cu faţa la oameni" şi nu numai
"cu faţa la producţie". Înţelegerea sensului profund umanist al unei asemenea orientări, dublat de efortul
constant pentru transpunerea ei în fapt, utilizând valenţele metodelor şi cercetărilor psihosociomanageriale,
oferă posibilitatea de a trezi, a forma şi a educa energiile creatoare ale salariaţilor, capacitatea lor de muncă,
creativitate şi afirmare socială orientate spre dezvoltarea durabilă.
Nr. SUBIECTE Pag.

crt.
1. Factorul uman - subiect al managementului dezvoltării durabile. 207
2. Resurselor umane - principala forţă de producţie a societăţii. 207
3. Intervenţia resurselor umane în dinamica managementului dezvoltării durabile – 208
instrumente de acţionare.
4. Problema esenţială pentru ataşarea resurselor umane la procesul general de 213
dezvoltare durabilă în atenţia managerului-ecolog.
51
5. Relaţiile umane funcţionale în cadrul dezvoltării durabile a firmei. 215
6. Relaţiile umane funcţionale dintre maistru şi grupa sa – funcţii. 215
7. Relaţiile perceptuale facilitează autoaprecierea. 216
8. Psihosociologia dezvoltării durabile –definiţie. 217
9. Procesul de schimbare a opiniei colective- gradul de eficacitate. 218
10. Formarea şi orientarea opiniei colective spre dezvoltarea durabilă – rolul liderilor 219
de opinie.
11. Starea de spirit a grupului –definiţie. 219
12. Locul şi rolul stării de spirit a salariaţilor în managementul dezvoltării durabile. 220
13. Conceptul de forţă morală –trăsături definitorii. 210
14. Obiectivitatea psihosociologiei managementului dezvoltării durabile. 228
15. Principii de bază de care managerii-ecologi, sunt datori să ţină seama şi care trans- 230
puse în viaţă, pot atrage după sine succese individuale însemnate.
NOTĂ:
52
Lecţia 12: ELEMENTE DE SPECIFICITATE ALE COMUNICĂRII ÎN

De mult timp organizaţiile sunt expuse influenţei unor schimbări continue care afectează munca,
bunăstarea şi siguranţa angajaţilor. De aici nevoia ca schimbarea să fie gestionată, ceea ce se poate realiza
numai în situaţia în care li se comunică persoanelor afectate motivele şi implicaţiile schimbării în formulări pe
care aceştia să le înţeleagă şi să le accepte.
12.1. CONCEPTUL DE COMUNICARE ÎN MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII

DURABILE
O constatare ce poate fi generalizată ne arată că sub ochii noştri, luaţi de multe ori prin surprindere,
lumea contemporană parcurge una dintre cele mai formidabile revoluţii ale dramaticei sale existenţe: revoluţia
comunicării şi a comunicaţiilor sau, pe scurt, revoluţia comunicaţională.
Specialiştii constată şi reţin că începutul mileniului trei înseamnă pentru omenire globalizarea
comunicării. Tehnologiile bazate pe reţele sofisticate de sateliţi şi laseri permit deja ca informaţia, indiferent
de natura ei, să fie transmisă şi receptată în mod instantaneu, din şi în orice punct al pământului. Fiind vitale
pentru toate statele lumii şi pentru toţi indivizii, informaţiile şi comunicarea reprezintă materia primă
indispensabilă în procesul luării deciziilor la orice nivel, favorizând intervenţii rapide şi eficiente de natură
economică, militară, umanitară, ecologică etc.
Este important şi de dorit ca în conceperea şi transpunerea în viaţă a transparenţei managerul să
cunoască ce doresc angajaţii să ştie în momentul respectiv, laturile problemei, nivelul de argumentare ş.a.
Numai în felul acesta transparenţa poate însoţi normal actul managerial. În caz contrar ea se poate dezvolta în
contrasens, însoţită de o suită întreagă de consecinţe negative de natură să deranjeze procesul managerial.
Este o coincidenţă că majoritatea lucrărilor de specialitate consemnează faptul că termenul de
comunicare provine din latinescul „communis" care, în accepţia primordială înseamnă „a pune în comun".
Este cunoscut că literatura sociologică abundă în definiţii date comunicării de către cercetătorii
acesteia. Astfel, Abraham Moles înţelege comunicarea ca o corespondenţă univocă între emiţător şi receptor.
La rândul său, Roberth Escarpit în lucrarea „De la sociologia literaturii la teoria comunicării" defineşte co-
municarea drept „procesul prin care ideile şi sentimentele se transmit de la individ la individ, făcând posibilă
astfel interacţiunea socială ".
Ca elemente generale ce se regăsesc la majoritatea specialiştilor în comunicare, trebuie reţinute cele
care menţionează că, în esenţă, acesta este un proces psihosocial, o relaţie socială de transferuri informa-
ţionale, interpersonale, între indivizi şi grup dar şi intergrupale.
Din numeroasele definiţii rezultă că, în mod concret, comunicarea este mijlocul prin care se conferă
unitate întregii activităţi dintr-o întreprindere. Principalele cerinţe ale comunicării interne sunt:
asigurarea unei bune circulaţii a informaţiei interne;
operaţionalizarea fiecăreia dintre funcţiile manageriale (aprecierea conform căreia un manager
afectează cel puţin 80% din timpul său pentru a comunica este deja unanim acceptată);
în cadrul procesului de motivare, comunicarea face posibilă identificarea, cunoaşterea şi utilizarea
corectă a diferitelor categorii de nevoi şi stimulente pentru satisfacerea angajaţilor;
în cadrul grupurilor de muncă, comunicarea amplifică legăturile dintre membrii acestora,
dezvoltând un climat intern bazat pe încredere şi apartenenţă la grup, consolidând coeziunea grupurilor, o
comunicare corectă fiind baza eficienţei muncii în grup;
în cadrul politicilor de personal ale organizaţiei, comunicarea contribuie la desfăşurarea cu rezultate
pozitive a proceselor de asigurare cu personal a organizaţiei;
53
în cadrul posibilităţilor de îmbunătăţire a performanţelor, comunicarea contribuie la acestea prin
intermediul feed-back-ului existent în procesul de comunicare.
12.2. COMUNICAREA MANAGERIALĂ, FORMĂ SPECIFICĂ A

COMUNICĂRII
Comunicarea managerială1 este o formă specifică a comunicării organizaţionale în care procesul de

schimb de mesaje ce are loc între manageri şi persoane, grupuri şi niveluri organizatorice cu scopul de a
realiza atât obiectivele individuale cât şi cele ale organizaţiei. De calitatea acestei comunicări manageriale
depinde în mod direct buna funcţionare a tuturor segmentelor organizaţiei ce îşi aduc aportul la realizarea
indicatorilor de performanţă ai organizaţiei.
În lucrarea sa, H. Mintzberg2 identifică trei roluri ale comunicării şi anume:
roluri interpersonale, ce se manifestă în relaţiile cu angajaţii (sunt roluri de de lider, de persoană de
legătură sau figură de reprezentare);
roluri informaţionale, ce se regăsesc în acţiunile de creare şi dezvoltare a reţelei (managerul putând
fi monitor, diseminator de informaţii sau purtător de cuvânt);
roluri decizionale, ce se exprimă prin alegerea variantei optime de acţiune (managerul fiind cel care
va iniţia acţiuni, va rezolva disfuncţionalităţi, va aloca resurse şi va negocia resurse).
Obiectivele comunicării manageriale sunt:
receptarea corectă a mesajului;
înţelegerea corecta a mesajului;
acceptarea masajului;
provocarea unei reacţii (o schimbare de comportament sau de atitudine);
obţinerea feed-back-ului aşteptat.
Există forme de management orientate preponderent pe realizarea primelor trei obiective, după cum
sunt şi forme care accentuează ultimele două obiective. Indiferent în ce situaţie ne aflăm, efortul managerial
din societatea comercială a secolului XXI trebuie să-şi concentreze eforturile pentru îndeplinirea în aceeaşi
măsură a celor cinci obiective ce presupune o abordare sistemică a managementului comunicării.
Funcţiile comunicării manageriale:
informarea: asigurarea accesului la informaţii, furnizarea informaţiilor necesare desfăşurării unei
activităţi care să permită realizarea obiectivelor, furnizarea informaţiilor necesare implementării deciziilor;
transmiterea deciziilor: comunicarea operativă a deciziilor, crearea unui climat care să stimuleze
asumarea responsabilităţii pentru îndeplinirea deciziei;
influenţarea, convingerea, îndrumarea şi sfătuirea receptorului: organizarea de dialoguri cu
angajaţii cu asigurarea de feed-back, stimularea comunicării dintre angajaţi, impulsionarea iniţiativei şi
creativităţii;
instruirea angajaţilor: transmiterea cunoştinţelor necesare perfecţionării pregătirii profesionale,
dezvoltării spirituale, dobândirea aptitudinilor şi competenţelor necesare exercitării profesiei, amplificarea
capacităţii de a percepe şi interpreta fenomenele, de a aborda şi soluţiona eficient problemele;
crearea de imagine: asigurarea informaţiilor necesare creării de imagine personală şi
organizaţională, formarea unei cunoştinţe de apartenenţă la organizaţie;
motivarea angajaţilor: furnizarea informaţiilor menite să consolideze interesul şi participarea
angajaţilor la realizarea sarcinilor, recunoaşterea realizărilor performante evaluarea corectă a angajaţilor,
întreţinerea unui climat favorabil de muncă, stimularea încrederii în sine, creşterea răspunderii personale;
promovarea culturii organizaţionale: prin transmiterea elementelor culturii organizaţionale
(sloganuri, norme, sisteme de valori);
1
Păuş, V.A., Comunicare şi resurse umane, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.122-124
2
Mintzberg, H., ”The Manager’s Job: Folklore and Fact”, Harvard Business Review, iulie-august 1975, p.49
54
lărgirea orizontului cultural al angajaţilor: ce presupune dezvoltarea imaginaţiei şi creativităţii,
stimularea nevoilor etice şi estetice.
12.3. ASPECTE PSIHOSOCIOUMANE ÎN COMUNICAREA DIN

Activitatea managerială de dezvoltare durabilă reprezintă un proces complex şi continuu de
comunicare, cu ajutorul căruia managerii, funcţionarii publici se descoperă şi conversează, se calmează sau se
incită, se contrazic şi cad de acord, se resping sau se acceptă, atât în problemele majore cât şi în cele curente
de creştere a eficienţei organizaţiei.
Comunicarea apare în viaţa managerului ca o problemă psihosocială de bază în sistemul relaţiilor
interumane.
Comunicarea conferă managerilor şi angajaţilor contribuţia participativă. Ea stă la baza conducerii şi
constituie elementul de coeziune dintre membrii echipei manageriale, asigurându-le posibilitatea de a
înţelege şi de a se face înţeleşi de către personalul organizaţiei.
Componentele procesului de comunicare sunt: emiţătorul, transmiterea mesajului: mesaj, canal,
mijloc de comunicare; receptorul; feed-back-ul; răspunsul la feed-back; codificarea; decodificarea; factorii
perturbatori.
Prin definiţie, managementul afacerilor reprezintă templul în care regele a fost şi va rămâne
comunicarea, spaţiul psihosocial unde se realizează transferurile informaţionale la cea mai mare intensitate.
Acest univers social nu este nici mai bun, nici mai rău decât calitatea informaţiilor vehiculate, cantitatea
acestora precum şi valenţele psihosociale ale actorilor care îl populează.
Raţiunea procesului de dezvoltare durabilă este formarea elitelor prin comunicare şi transfer infor-
maţional. În afara acestora ea nu există. Din aceste motive universul comunicării îmbracă aici starea de câmp,
de reţea densă în care sunt utilizate limbajele diverse, specifice fiecărui domeniu de acţiune. În continuare
vom analiza procesele de comunicare în mediul dezvoltării durabile, considerând că ele se manifestă şi acţio-
nează sub formă de câmp, aşa cum am menţionat mai sus.
Managementul dezvoltării durabile reţine faptul că îndeplinirea obiectivelor specifice necesită activarea
şi menţinerea reţelelor, structurilor şi canalelor de comunicare.
Configurarea reţelelor de comunicare din mediul dezvoltării durabile depinde în mare măsură şi de
tipul informaţiilor care circulă prin acestea. Într-un anumit fel arată reţeaua comunicării sociale şi altfel se va
structura o reţea în vederea transmiterii informaţiilor de natură organizatorică.
12.4. TIPURI DE COMUNICĂRI

Ştiinţele sociale oferă un vast tablou al tipurilor de comunicare umană, catalogarea acestora făcându-se
după o multitudine de criterii:
După scopul urmărit, Wilbur Schramm menţionează comunicarea informativă, instructivă,
persuasivă şi distractivă. Primele două tipuri sunt prin excelenţă specifice mediului de dezvoltare durabilă;
În funcţie de caracterul comunicării, Ion Petrescu (1993) distinge comunicări cu caracter de
dispoziţii şi comunicări cu caracter informativ, comunicări pentru colaborare şi coordonare şi comunicări de
control;
Herst Reimann, utilizând criteriul localizării în câmp psihosocial a procesului de comunicare,
distinge: comunicarea primară (cea interpersonală, de cuplu, grup de joacă etc.); comunicare cvasiprimară
(interpersonală, grupuri mici); comunicare secundară (grupuri mari, oraşe, naţiuni etc.);
După acelaşi criteriu utilizat de Reimann, Ion Drăgan (1996) menţionează comunicarea
intrapersonală; comunicarea de grup sau în organizaţie; comunicarea de masă.
Literatura sociologică reţine tipuri de comunicare socială, ordonate după alte criterii şi care se regăsesc
la marea majoritate a cercetătorilor, fapt care le conferă valoare de patrimoniu ştiinţific:
După tehnica utilizată în transmiterea informaţiilor: comunicare directă; comunicare mediată;
55
După contextul psihosocial: comunicare formală pe verticală (de sus în jos şi de jos în sus);
comunicare pe orizontală (laterală sau radială);
După caracterul transmiterii mesajelor: comunicare orală; comunicare scrisă; comunicare
combinată;
După direcţia fluxurilor comunicaţionale: comunicare intragrupală; comunicare intergrupală sau
externă.
12.5. OBSTACOLE ÎN SISTEMUL DE COMUNICĂRI DIN MANAGEMENTUL

Teoria comunicării menţionează că receptarea corectă a mesajelor, indiferent de ce natură sunt acestea,
depinde de un complex de factori sociali, organizaţionali şi psihologici. Ca factori de natură individuală,
Francis Balle (1997) menţionează atenţia, percepţia, înţelegerea şi memorizarea.
Dar în calea comunicării există şi alte categorii de factori perturbatori ce se regăsesc la nivelul
emiţătorului, receptorului, canalului şi mesajului. Influenţa lor este tributară unor fenomene cum sunt:
distorsiunile, bruiajul, blocajul şi filtrajul informaţiei.
Alte obstacole importante în calea comunicării pot fi:
numărul mare al verigilor lanţului comunicaţional, acest lucru provocând de regulă distorsiuni ale
informaţiei;
ambiguitatea limbajului, adică incapacitatea acestuia de a transmite semnificaţii precise;
supraîncărcarea canalelor de comunicare, care provoacă pericolul blocării acestora;
lipsa de flexibilitate a centrelor decizionale, care provoacă sincope în mişcarea informaţiilor pe
sensurile de circulaţie verticală;
ignorarea promovării măsurilor de prevenire a situaţiilor conflictuale;
expansiunea mediului de propagare a zvonurilor, pe fondul ignorării importanţei comunicării şi
explicării pe canale oficiale a unor fapte, fenomene şi procese petrecute în mediul de dezvoltare durabilă;
autoritarismul excesiv;
promovarea monologului în sistemul de relaţii.
12.6. ELEMENTE PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREA FUNCŢIONĂRII CO-

MUNICĂRILOR DIN MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
Calitatea şi eficienţa tuturor activităţilor desfăşurate în managementul dezvoltării durabile este
dependentă în mare măsură de calitatea relaţiilor de comunicare dintre elementele care o compun. Se poate
vorbi fără îndoială, în deplin acord cu teoria acţiunii sociale eficiente, de eficienţa comunicării în
managementul dezvoltării durabile iar aceasta poate fi măsurată şi transpusă în indicatori specifici. În
momentul de faţă, managementul dezvoltării durabile capătă valenţe calitative superioare.
Creşterea performanţelor comunicării în managementul dezvoltării durabile, problemă întotdeauna
actuală într-un sistem dinamic, aşa cum este cel al dezvoltării durabile, presupune întreţinerea în bună stare
de funcţionare a unor canale, reţele şi structuri comunicaţionale între toate componentele structurii organiza-
torice. Prima condiţie necesară a fi îndeplinită în acest sens este eliminarea tuturor obstacolelor din calea
comunicării. Avem în vedere aici dificultăţile de ordin material, cultural, spiritual, psihologic. În
managementul dezvoltării durabile, mai mult decât în orice alt domeniu, comunicarea este esenţa acţiunii
practice. Între aceasta şi noţiunile de eficienţă competentă şi prestigiu se poate pune chiar semnul egalităţii.
Nr. SUBIECTE Pag.

Crt.
1. Comunicarea în managementul dezvoltării durabile –definiţie. 235
56
2. Principalele cerinţe ale comunicării interne în managementul dezvoltării durabile. 235
3. Rolul comunicării în cadrul politicilor de personal ale organizaţiei. 235
4. Rolurile comunicării potrivit teoriei lui H. Mintzberg. 237
5. Obiectivele comunicării manageriale. 237
6. Tipurile de strategii de comunicare organizaţională în funcţie de specificul organizaţiei. 237-238
7. Funcţiile comunicării manageriale. 238
8. Informarea - funcţie a comunicării manageriale. 238
9. Punctul de pornire al analizei şi înţelegerii ştiinţifice al comunicării în managementul 247
10. Tipul de comunicare ce se utilizează cu preponderenţă în structurile organizaţionale şi 248
mediul de dezvoltare durabilă.
11. Tipuri de comunicări potrivit teoriei lui Ion Petrescu. 249
12. Teoria comunicării – factori. 250
13. Procesul comunicării în managementul dezvoltării durabile - factori perturbatori. 251
14. Condiţii pentru îmbunătăţirea funcţionării comunicării în managementul dezvoltării 253
durabile.
15. Îmbunătăţirea funcţionării comunicării în managementul dezvoltării durabile- condiţii. 253
NOTĂ:
57
Lecţia 13: PROBLEMELE CERCETĂRII

ÎN MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
În zilele noastre, dezvoltarea contemporană a ştiinţei managementului, în general şi a managementului

dezvoltării durabile, în special, contribuie atât la transformarea vieţii ştiinţifice moderne, cât şi la influenţarea
întregului proces de modelare cu realităţi manageriale. Gradul de complexitate atins de mecanismele şi
procesele manageriale, ca o consecinţă a pătrunderii ştiinţei în toate componentele vizate, necesită din ce în ce
mai mult apelarea la cercetarea ştiinţifică pentru extinderea însuşirii cunoştinţelor de managementul
dezvoltării durabile şi utilizarea de instrumente de lucru necesare în rezolvarea unui număr tot mai mare de
situaţii.
13.1. OBIECTUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ÎN MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII

DURABILE
Managementul dezvoltării durabile ca ştiinţă încorporează în structura sa un ansamblu de modalităţi

specifice raportate la natura faptelor, proceselor şi fenomenelor economice, sociale şi manageriale. În acest
cadru, metodologia cercetării ştiinţifice în managementul dezvoltării durabile deţine un loc aparte. Definită ca
totalitatea demersurilor teoretice, tehnice şi epistemologice pe care le întreprinde cercetătorul pentru a putea
cunoaşte geneza, evoluţia şi dispoziţia acestui gen de fapte, metodologia cercetării ştiinţifice în
managementul dezvoltării durabile prezintă o semnificaţie aparte.
Dezvoltarea ştiinţei managementului dezvoltării durabile are loc în cadrul unor relaţii strânse cu
celelalte domenii ale ştiinţei. Managementul integrează un complex de teze teoretice şi tehnici din multe alte
ştiinţe. Statistica este probabil prima ştiinţă care a fost utilizată în management.
Înţelegerea teoretică şi fundamentarea scopurilor investigaţiilor ştiinţifice reprezintă o dovadă a
maturităţii cercetării ştiinţifice şi a consolidarii bazei sale filozofice.
În alegerea scopurilor şi în fixarea structurilor se are în vedere problema ştiinţifică.
Problema ştiinţifică reprezintă o modalitate deosebită de exprimare a scopurilor şi a confirmării
autorităţii investigatorului. În acelaşi timp ea apare ca un obstacol cognitiv, ca o dificultate teoretică sau
practică. Problema în sine reprezintă un sistem de întrebări asupra uneia sau mai multor necunoscute. Înainte
de problemă apare situaţia problematică, pe care o putem defini ca o structură generativă de probleme, când
investigatorul constată că procedeele obişnuite nu sunt suficiente pentru a acoperi anumite insuficienţe din
gândirea sa.
Obiectul cercetării ştiinţifice manageriale constă în activitatea de transformare a realităţii manageriale
în scopul obţinerii de rezultate economice, tehnice şi sociale în cadrul firmei. Cercetarea ştiinţifică
managerială vizează relaţiile funcţionale dintre manager si echipa managerială şi dintre aceştia şi salariaţii
unităţii. Investigaţiile manageriale apar ca o activitate conştientă în care oamenii de ştiinţă urmăresc scopuri
dinainte stabilite.
Definirea corectă a obiectului investigaţiei, în concordanţă cu scopurile cercetării condiţionează
rezultatele cercetării manageriale. Pentru a se ajunge la rezultate este nevoie să se apeleze la metodele formale
ale teoriei mulţimilor. Cercetătorul apelează la aceste metode pe parcursul diferitelor etape ale investigaţiei
manageriale.
Defalcarea obiectelor pe clase se realizează cu ajutorul introducerii relaţiei de echivalenţă, care posedă
mai multe proprietăţi: de simetrie, de tranziţie şi de reflecţie. Un exemplu de defalcare a obiectelor cercetării
ştiinţifice manageriale îl reprezintă clasificarea proceselor, fenomenelor şi acţiunilor manageriale.
Particularitatea obiectului constă în numărul mare al influenţelor de intrare ale factorilor de mediu, în
timp ce multitudinea parametrilor de ieşire se bazează pe indicatorii calitativi de funcţionare a sistemului
58
managerial. În rezolvarea acestei probleme pot să apară numeroase variante, deoarece unul şi acelaşi scop
poate fi obţinut cu ajutorul a diferite obiecte.
13.2. PARTICULARITĂŢILE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ÎN MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII

DURABILE
Cunoaşterea managerială este preocupată în principal de verificarea adevărului enunţurilor şi teoriilor sale.
Potrivit principiului metodologic fundamental al cercetării ştiinţifice, formulat de Descartes, prima regulă de a
se ajunge la adevăr este de a nu considera nici o cunoştinţă drept adevăr indiscutabil ci de a se supune mereu
tot ce se cunoaşte unei analize constructive.
Valoarea cercetării manageriale constă în eficienţa cu care contribuie la elaborarea strategiei de
dezvoltare durabilă a întreprinderii, la formularea mai corectă şi mai completă a deciziilor manageriale, la
definirea mai clară a problematicii firmei Ia culegerea datelor şi la conturarea diferitelor variante de activităţi.
Obiectul de activitate al cercetării manageriale constă în investigarea componentelor procesului
managerial în scopul de a se contribui la perfecţionarea metodelor de comunicare şi motivaţie managerială, de
elaborare a deciziilor, de planificare a strategiilor şi politicilor de dezvoltare a întreprinderii, de organizare,
conducere şi control în vederea realizării obiectivelor, sporirii profitului şi satisfacerii nevoilor salariaţilor.
În economia de piaţă obiectivul central al managementului activităţii de cercetare ştiinţifică constă în
ridicarea substanţială a nivelului tehnic şi calitativ al întregii producţii, prin intensificarea lucrărilor de
reproiectare şi modernizare, îmbunătăţirea structurii sortimentale şi asimilarea de noi produse cu performanţe
superioare în toate domeniile.
Cercetarea managerială se ancorează în practica economiei de piaţă şi vizează întreaga activitate
tehnico-productivă şi eco-nomico-financiară a întreprinderii. Ea generează experienţa întreprinderii şi a
managerului, a salariaţilor, interacţiunea dintre aceste componente.
Investigaţia în managementul dezvoltării durabile pune numeroase probleme şi cerinţe în faţa
cercetătorului. El nu poate fi doar un cunoscător în general al vieţii, ci un profund specialist, capabil să
pătrundă în esenţa fenomenelor şi proceselor manageriale, să le cunoască natura, structura şi dimensiunile.
Verificarea completă a ipotezelor şi a concluziilor cercetării manageriale se poate realiza numai în
activitatea practică a întreprinderii, în condiţiile complicate ale economiei de piaţă, cu o pronunţată
concurenţă.
Tematica specifică de cercetare este diversă. Nu întotdeauna se abordează esenţialul necesarul,
imediatul. Intensitatea schimbului de informaţii şi opinii este fluctuantă, cu consecinţe asupra cercetării
manageriale şi asupra rezultatelor ei. Uneori apar obstacole în calea experimentării sau aplicării rezultatelor.
Gradul de dezvoltare a cunoştinţelor manageriale depinde în principal de volumul şi calitatea faptelor
ştiinţifice şi de nivelul de prelucrare a lor. La rândul lor, volumul şi calitatea faptelor depind de nivelul de
dezvoltare a ştiinţei manageriale, de metodele şi instrumentele de culegere, selecţie şi prelucrare oferite de ea.
Teoria managerială este constituită dintr-o sumă de enunţuri teoretice ierarhizate şi corelate între
ele. Cu ajutorul teoriei manageriale se explică şi se prevede evoluţia fenomenelor şi proceselor manageriale
(teoria valorii, teoria preţurilor, teoria mecanismului economico-financiar al societăţii comerciale în economia
de piaţă, teoria informaţiei şi altele).
13.2.4. Specificul problematicii metodologice în investigaţiile de managementul dezvoltării

durabile
Metoda ştiinţifică constă dintr-un mod strict specific de a dezvolta şi rezolva problemele. Metoda
reprezintă o cercetare, apoi o cale şi un sistem prin care se ajunge la un rezultat, fie că metoda este anticipată
fie că se constată retroactiv. Ea este o structură de ordine, un program după care se reglează acţiunile practice
şi intelectuale în vederea atingerii unui scop.
În legătură cu semnificaţia deosebită a metodei în cercetarea managementului dezvoltării durabile,
trebuie avute în vedere şi transpuse în practica investigaţională câteva cerinţe:
59
• metoda de cercetare în managementul dezvoltării durabile trebuie să fie integrală;
• în cercetarea problematicii manageriale se va ţine seama de conexiunea generală direcţională şi
funcţională a fenomenelor şi proceselor specifice managementului dezvoltării durabile;
• o atenţie deosebită se va acorda abordării deterministe a conţinutului managementului dezvoltării
durabile, cu următoarele componente: cauzală, condiţională, conexională de stare;
• în analiza fenomenelor şi proceselor manageriale se va apela la o viziune profunda, largă şi
atotcuprinzătoare.
După sursele principale de obţinere a datelor, metodele utilizate în cercetarea ştiinţifică de
managementul dezvoltării durabile se pot clasifica după cum urmează:
Observaţia directă;
Experiment;
Analiza documentară;
Consultarea surselor oficiale;
Procedee particulare de recoltare a datelor.
Metoda nu se reduce la reproduceri şi constatări decât rareori, mai ales metoda experimentală recurge la
combinarea de relaţii, la tehnici împrumutate din alte domenii, la modele ipotetice, ajungând astfel la
construcţii şi inovaţii precum şi la interrelaţii funcţionale, deci de creaţie.
În pedagogia managerială metodica denumeşte disciplinele didactice speciale privind condiţiile,
Cercetarea ştiinţifică în managementul dezvoltării durabile este definită de următoarele etape:
stabilirea problemei manageriale, adică a obiectului analizei ştiinţifice;
analiza dimensională a conceptelor, altfel spus operaţionalizarea conceptelor, ceea ce presupune
descrierea părţilor componente ale proceselor manageriale care sunt exprimate în concepte ce fac obiectul
analizei;
determinarea fenomenelor şi proceselor supuse investigaţiei manageriale;
stabilirea metodelor de cercetare şi elaborarea instru-mentelor pentru recoltarea informaţiilor;
ancheta-pilot şi cercetarea de teren propriu-zisă;
prelucrarea informaţiilor;
analiza datelor şi exemplificarea proceselor şi fenomenelor manageriale studiate;
ultimă etapă a cercetării ştiinţifice manageriale, redactarea raportului de cercetare.
Experimentul în managementul dezvoltării durabile reprezintă o intervenţie activă, care se desfăşoară
controlat, în condiţii reale sau create special. Pe calea experimentului se introduc în mod intenţionat în
procesul managerial o serie de factori cu ajutorul cărora se pot observa modificările specifice, determinate de
aceştia.
Metoda convorbirii reprezintă o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat. Ea are la
bază observaţia pe care persoana o poate face asupra propriilor sale manifestări .
Chestionarele rămân forme cu valoare limitată de investigaţie. Valoarea lor creşte în măsura în care
avem asigurată participarea persoanei la acţiunea de cunoaştere şi posibilitatea acesteia în a răspunde adecvat.
De aceea pare mai puţin corectă tendinţa de etalonare a răspunsurilor, căci în acest caz subiectivitatea este
prezentată sub forma obiectivităţii matematice.
Ancheta, ca metodă de cercetare, prezintă următoarele trăsături caracteristice:
caracterul ei metodic, în sensul că trebuie să satisfacă unele cerinţe riguroase şi să permită
recoltarea unor informaţii cuantificabile;
caracterul particular al realităţii asupra căreia se apleacă: universul personal, intim al celui cercetat,
părerile lui personale despre el sau despre alţii (ancheta psihoindividuală); universul social, instituţionalizat
(ancheta socială); universul psihic colectiv, supraindividual, latent sau activ, conştient sau inconştient
(ancheta psihosocială).
13.3. MANAGEMENTUL SCHIMBĂRII ŞI CERCETAREA

ÎN MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
60
În teoria şi practica managerială numeroase cercetări de specialitate şi experienţa managerială,
subliniază faptul că în economia de piaţă, întreprinderile au nevoie de schimbare în mai toate domeniile de
activitate şi la nivelul fiecărui factor de producţie, material sau nematerial.
Schimbarea, cu cele două componente - practica schimbării şi schimbarea practicii - reprezintă o
preocupare fundamentală a cercetării ştiinţifice în managementul dezvoltării durabile.
Preocuparea de schimbare nu este nici simplă şi nici uşoară. Ea impune un volum mare de muncă, de
însuşire a noilor practici şi metodă managerială, a legilor, de cutezanţă în aplicarea lor la specificul fiecărei
unităţi, precum şi a fiecărui proces de schimbare.
Eficienţa procesului de schimbare în vederea dinamizării managementului dezvoltării durabile depinde,
în principal, de iniţiativa şi calităţile managerilor. În condiţiile actuale, o societate comercială care nu îşi
dezvoltă managementul prin schimbări este în mod sigur o unitate economică periclitată cu o stare
falimentară.
În procesul de schimbare a managementului întreprinderii, cercetătorii ştiinţifici au datoria să acorde o
atenţie sporită formalizării şi modificării elementelor operaţionale ale unităţilor pe care le investighează.
În vederea schimbării managementului întreprinderii se cer transformări şi modificări esenţiale în
domeniul motivării, al calităţii muncii şi performanţelor. Ele reprezintă pârghia fundamentală de acţiune
asupra ajutoarelor directe şi imediate ale managerului, precum şi a tuturor salariaţilor pentru a-şi fructifica cu
eficienţă potenţialul de cunoştinţe, experienţa şi creativitatea. Aceasta cere din partea managerului să asigure
condiţiile optime pentru ca salariaţii să se simtă şi să lucreze motivat în domeniul schimbării, cu efecte directe
asupra calităţii şi performanţelor muncii pe care o desfăşoară.
13.4. ORGANIZAREA PROCESULUI CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ÎN MANAGEMENTUL

Procesul cercetării ştiinţifice în managementul dezvoltării durabile trebuie să fie organizat. Prin
organizarea procesului înţelegem construcţia sa raţională în timp şi spaţiu, în concordanţă cu necesitatea
punerii de acord a muncii comune în sistemul laboratorului de cercetare ştiinţifică şi cu sarcinile creşterii
neîncetate a eficienţei cercetării ştiinţifice. Organizarea procesului presupune determinarea activităţilor pe
etape, reglementarea şi normarea desfăşurării lor şi a termenelor de execuţie, introducerea cerinţelor
obligatorii în realizarea procesului.
În economia de piaţă, rolul organizării procesului cercetării ştiinţifice manageriale sporeşte în mod
simţitor şi influenţează structura determinându-i principalele sale componente. Ca atare, calitatea deciziilor
depinde în mare măsură de organizarea procesului.
În legătură cu rolul organizării procesului se pune problema perfecţionării procesului respectiv, cu
accent pe următoarele:
intensificarea procesului prin organizarea, mecanizarea şi automatizarea operaţiilor de rutină;
reducerea cheltuielilor ciclurilor de elaborare a deciziilor, prin simplificarea operaţiilor procedurale
ale procesului;
simplificarea asigurării informaţionale a procesului.
Analiza prealabilă a condiţiilor cercetării ştiinţifice în managementul dezvoltării durabile poate fi: de
conţinut, economică, organizaţională, psihosocială, informaţională.
Procesul cercetării ştiinţifice în managementul dezvoltării durabile prin obiective include 21 de
activităţi sau operaţii, grupate în 4 etape anume:
etapa de pregătire, în care se pun premisele participării la stabilirea obiectivelor de bază;
etapa de stabilire a obiectivelor sau de planificare a acestora, în care prin participare se ajunge la
stabilirea definitivă a obiectivelor şi conexelor respective (standarde, ghid de conducere etc.) cerute de
metodă;
etapa de execuţie, în care se lucrează la executarea şi realizarea obiectivelor stabilite în faza
anterioară;
etapa de comparaţie sau de evaluare şi recompensă, în care se procedează la aprecierea
performanţelor, rezultatelor şi realizărilor, precum şi la recompensarea lor.
61
Nr. SUBIECTE Pag.
Crt.
1. Dezvoltarea ştiinţei managementului dezvoltării durabile - relaţii cu alte domenii ale 257
ştiinţei.
2. Problema ştiinţifică – definiţie. 258
3. Obiectul cercetării ştiinţifice manageriale – definiţie. 259
4. Obiectele empirice ale cercetării ştiinţifice. 259
5. Teoria managerială – condiţii. 264
6. Funcţiile pe care le îndeplineşte teoria managerială. 264
7. Tendinţele care stau la baza caracterului interdisciplinar al investigaţiilor 265
manageriale.
8. Semnificaţia deosebită a metodei în cercetarea managementului dezvoltării durabile 266
– cerinţe.
9. Metodele utilizate în cercetarea ştiinţifică de managementul dezvoltării durabile. 267
10. Etapele cercetării ştiinţifice în managementul dezvoltării durabile. 267-268
11. Schema metodologică a observaţiei cercetării ştiinţifice în managementul dezvoltării 269
durabile.
12. Caracterul particular al anchetei ca metodă de cercetare în managementul dezvoltării 273
durabile.
13. În investigaţiile manageriale în managementul dezvoltării durabile se utilizează două 273
forme ale anchetei.
14. Eficienţa procesului de schimbare în vederea dinamizării managementului 276
15. Analiza prealabilă a condiţiilor cercetării ştiinţifice în managementul dezvoltării 278
durabile.
NOTĂ:
62
Lecţia 14: PREDAREA ŞI ÎNVĂŢAREA MANAGEMENTULUI DEZVOLTĂRII

DURABILE
Introducerea managementului dezvoltării durabile în planul de învăţământ al facultăţilor şi în

programele de formare şi perfecţionare a personalului firmelor răspunde unei necesităţi stringente şi
obligatorii, determinată de serviciile deosebite ce stau în faţa managerilor, economiştilor, inginerilor,
juriştilor, psihologilor, sociologilor şi altor specialişti de a participa cât mai activ şi competent la opera de
scoatere din zona de opacitate înrădăcinată în care se află astăzi ecologia şi firmele româneşti. În acest
context, implementarea metodelor de predare şi învăţare a managementului dezvoltării durabile devine o
condiţie esenţială şi profund necesară.
14.1. OBIECTUL, SARCINILE ŞI CONTEXTUL METODIC AL PREDĂRII MANAGMENTULUI

În instituţiile de învăţământ în care se predă managementul dezvoltării durabile se manifestă un interes

sporit faţă de metodica predării disciplinei respective.
În ştiinţa pedagogică, metodica se defineşte ca ansamblul regulilor, mijloacelor şi modalităţilor de
predare a diferitelor discipline, transmitere de cunoştinţe din anumite domenii ale ştiinţei, sistemului de
metode de învăţare şi în consecinţă a educaţiei. Cu toate acestea metodica predării nu se suprapune la acest
ansamblu de mijloace şi modalităţi. Ea posedă teoria proprie (didactica), metodologia şi practica proprie.
Numai bazându-se pe acestea, cadrul universitar poate să stăpânească mijloacele şi modalităţile de învăţare a
studenţilor de la disciplina de management a dezvoltării durabile.
Pedagogia este ştiinţa educaţiei, formării şi învăţării tinerei generaţii în concordanţă cu scopurile şi
misiunile puse în faţă de societate. Pedagogia are teoria sa, legităţile proprii, iar cunoaşterea acestora este
obligatorie pentru fiecare cadru universitar. În acelaşi timp în practica instrucţiei şi educaţiei un loc însemnat
îl deţine şi arta pedagogică.
Un rol important în pedagogie ocupă didactica, parte componentă a pedagogiei, care expune teoria
instrucţiei şi învăţării.
Metodica predării unei discipline spre deosebire de didactică şi pedagogie reprezintă o parte a teoriei
învăţării, adică a teoriei învăţării disciplinei respective. Într-o abordare succintă metodica reprezintă
ansamblul mijloacelor şi metodelor de predare a diferitelor discipline.
Metodica predării managementului dezvoltării durabile mijloacelor şi modalităţilor de predare, bazate
pe principii general-didactice şi condiţionată de metodologia şi conţinutul cunoştinţelor de managementul
dezvoltării durabile. Activitatea cadrelor universitare de predare a managementului dezvoltării durabile după
misiune şi conţinut este managerială, iar după metodă este pedagogică.
Metodica depinde de conţinutul disciplinei ce se predă şi este legată în mod strâns de logică şi
metodologie. Decurge de aici că studentul trebuie învăţat să gândească logic dar gândirea logică depinde nu
numai de conţinutul disciplinei respective, de metodologia acesteia, dar şi de legile gândirii în general.
Introducerea în planul de învăţământ a managementului dezvoltării durabile este o necesitate
stringentă şi obligatorie determinată de sarcinile deosebite ce stau în faţa managerilor, economiştilor,
inginerilor, juriştilor, psihologilor, sociologilor şi altor specialişti de a participa cât mai activ şi competent la
economia de piaţă.
Plecând de la obiectul managementul dezvoltării durabile este necesar ca în predarea acestuia să se
asigure o legătură normală între metodica şi metodologia acestei discipline.
În predarea managementului dezvoltării durabile este necesar să se ţină seama de următoarele cerinţe:
63
să se pună în evidenţă, în paralel cu tratarea fenomenelor şi proceselor manageriale externe,
legislaţiile interne, mecanismul acţiunii diferitelor categorii care pot influenţa managementul dezvoltării
durabile;
să se sublinieze semnificaţia practică a fiecărei probleme manageriale care să fie pusă în legătură cu
contemporaneitatea şi cu faptele ce o însoţesc;
să se evidenţieze legăturile managementului dezvoltării durabile cu alte ştiinţe nu numai sociale, ci
şi exacte;
să se îmbine analiza cantitativă cu cea calitativă, apelându-se la mijloace tehnice de predare a
să se folosească cu pricepere principiile didacticii, investigaţiile sociologice, logica pedagogică şi
investigaţiile psihologice în predarea managementului dezvoltării durabile.
Ramură a didacticii generale, metodica studiază metodele (inclusiv normele) procesului de predare
pentru profesori, şi de învăţare pentru studenţi, la o anumită materie de învăţământ, în cazul nostru ne referim
la managementul dezvoltării durabile.
Se accentuează caracterul interdisciplinar al cercetării în domeniul metodicii predării managementului
dezvoltării durabile, în sensul că nu se mai limitează la descrierea fenomenelor dintr-un anumit domeniu,
considerat izolat. În analiza şi tratarea acestora se depăşesc frontierele observabilului, iar studiile de
cauzalitate apelează la deducţii şi structuri operaţionale ireductibile la simpla constatare.
Componentă a sistemului ştiinţelor educaţiei, metodica predării managementului dezvoltării durabile se
găseşte în relaţii interdisciplinare cu ştiinţe din alte sisteme ca: biologia, anatomia şi fiziologia omului, igiena
şcolară ş.a. Dar cele mai strânse legături le are didactica predării managementului cu pedagogia, sociologia şi
psihologia.
Pedagogia este ştiinţa care se ocupă în mod expres de formarea personalităţii omului prin educaţie.
Pedagogia studiază aspectele esenţiale ale educaţiei descoperind legităţile care guvernează acest domeniu şi
reflectă în concepte ştiinţifice procesul formării şi dezvoltării omului în condiţiile specifice de educare şi
instruire.
Sociologia, ca ştiinţă a fenomenelor sociale, a pătruns şi în metodica predării managementului
dezvoltării durabile, ştiinţă care se ocupă cu cercetarea şi modelarea acţiunii educative. Relaţia dintre
sociologie şi metodica predării managementului dezvoltării durabile întemeiază pe dimensiunea viitorologică
a ştiinţelor sociale.
Metodica predării managementului dezvoltării durabile se conjugă şi cu psihologia. Specificul legăturii
dintre ele depăşeşte cadrul obişnuit şi subliniază managementului că nu se poate desfăşura cu succes decât pe
baza unei bune cunoaşteri a psihologiei studentului. Modelarea personalităţii şi formarea sistemului de
conduită a studentului înseamnă, în esenţă, modelarea dirijată a psihicului său. În acest scop, psihologia
genetică şi psihologia învăţării fundamentează ştiinţific toate demersurile întreprinse de metodica predării
Activitatea de predare a managementului dezvoltării durabile nu poate fi concepută în afara cadrului
unitar psihosociopedagogic. Nu se poate explica nici o formă de activitate din domeniul metodicii predării
managementului dezvoltării durabile, nici un demers metodic fără a utiliza argumente pedagogice, sociologice
şi psihologice.
Modernizarea impune o apropiere a metodicii predării managementului dezvoltării durabile de actul
firesc al învăţării şi, în plus, cunoaşterea studentului precum şi apropierea activităţii didactice de cea
ştiinţifică.
Orientarea activităţii de perfecţionare a metodicii predării managementului dezvoltării durabile urmează
să se facă accentuând caracterul euristic, de activism şi de creativitate.
În procesualitatea sa, învăţământul universitar reprezintă o alternanţă continuă de activităţi de predare,
învăţare şi evaluare, care alcătuiesc o unitate organică.
Procesul de predare a managementului dezvoltării durabile poate fi considerat ca o formă specifică de
comunicare şi ca urmare poate fi examinat prin prisma modelelor oferite de teoria comunicării.
64
Comunicarea didactică se realizează, în esenţă, prin procesul de predare. Metodele de comunicare
(expozitive şi interogative) sunt încă folosite pe scară largă, întrucât într-un interval de timp scurt se comunică
un volum mare de informaţii la care studentul ar ajunge cu greu prin redescoperire.
Eficienţa metodelor de comunicare creşte în condiţiile îmbinării lor cu cele participative, angajând
studentul în elaborarea cunoştinţelor, dezvoltându-i spiritul de observaţie şi gândirea independentă.
Expunerea sistematică este folosită sub formă de povestire, explicaţie şi prelegere.
Povestirea este o formă de expunere în care domină elementele narative prin descriere sau relatare,
folosind un limbaj intuitiv şi emoţional.
Explicaţia este folosită pentru formarea noţiunilor, prezentarea unui fenomen prin analiza cauzelor care
l-au produs etc.
Prelegerea este o formă superioară de expunere folosită în învăţământul superior.
În funcţie de specificul situaţiei educaţionale, comunicarea profesorului poate fi dominant verbală,
paraverbală, nonverbală sau combinată. Această ultimă formă se pare că este cea mai eficientă, întrucât
mesajul verbal este susţinut de comunicarea nonverbală şi se sprijină pe un fond afectiv creat de profesor prin
comunicarea paraverbală (empatică).
În procesul de comunicare didactică se detaşează mecanismul, caracteristicile şi factorii de blocaje, la
care ne vom referi în continuare.
Prin definiţie, comunicarea didactică este o formă de comunicare pedagogică prin care profesorul
transmite studenţilor materia de învăţământ, în cazul nostru managementul dezvoltării durabile.
Eficienţa comunicării depinde atât de pregătirea şi de aptitudinea de a comunica a profesorului, cât şi de
capacităţile intelectuale ale studentului.
Eficienţa procesului de predare este influenţată de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt
stilul de predare al profesorului şi atitudinea (reacţia) studenţilor faţă de stilul folosit. Pentru a determina
eficacitatea predării, ca formă de comunicare didactică, o putem raporta la următoarele modele:
Modelul comunicării unidirecţionale;
Modelul bidirecţional;
Modelul multidirecţional.
14.2. BAZELE METODICE ALE ÎNVĂŢĂRII

Un loc aparte în activitatea de gândire managerială a studentului îl ocupă învăţarea, cu ajutorul căreia
acesta relevă esenţialul în procesele şi fenomenele realităţii manageriale ale firmei şi ale mediului său
învăţarea contribuie la descoperirea cauzelor obiective ale acţiunilor manageriale, a motivelor acestora, a
sensului ce li se atribuie şi a importanţelor lor economico-sociale.
Pusă în legătură directă cu realitatea managerială, învăţarea managementului dezvoltării durabile de
către student se constituie ca o activitate de însemnătate fundamentală pentru adaptarea la mediul
întreprinderii şi dezvoltarea psihocomportamentală a studentului. În accepţiune behavioristă, învăţarea
reprezintă dobândirea de noi comportamente în urma acţiunii repetate a unor stimuli asupra organismului şi a
fixării unor reacţii. Într-o accepţiune mai largă învăţarea se constituie ca un proces evolutiv, de natură
informativ-formativă şi care vizează, în principal, însuşirea şi stăpânirea activ-explorativă de către student a
propriei experienţe în managementul dezvoltării durabile şi în relaţiile acestuia cu mediul unităţii şi cu puterea
de influenţare a acestuia asupra conduitei, prin achiziţionarea de noi operaţii şi deprinderi. Principalele
coordonate implicate în definiţia de mai sus pot fi sistematizate după cum urmează:
reprezintă în esenţă o asimilare activă de informaţie, însoţită de achiziţionarea de noi operaţii şi
deprinderi manageriale cu consecinţe semnificative asupra dezvoltării studentului;
se constituie ca un proces individual managerial care devine dominant pe fondul psihosocial,
interpersonal şi colectiv ce caracterizează activitatea în sine;
situată în relaţia directă şi permanentă cu factorii de mediu, învăţarea acţionează în direcţia
perfecţionării interferenţei respective cu consecinţe în planul eficienţei economice şi sociale a
65
se disting în principal laturile informaţională şi operaţională (formativă) ale învăţării manageriale;
în raport cu procesele psihice, învăţarea acţionează atât ca premisă cât şi ca produs;
învăţarea managementului dezvoltării durabile are o desfăşurare procesuală, discursivă, străbătând
variate trepte şi faze ce decurg cu necesitate din desfăşurarea proceselor, fenomenelor şi acţiunilor
manageriale.
Învăţarea managementului dezvoltării durabile este procesul de receptare, asimilare a informaţiilor şi
influenţelor educative, de reorganizare, de construcţie şi dezvoltare a structurilor cognitiv-operaţionale,
psihomotrice şi afective, precum şi a însuşirilor psihice ale personalităţii studentului (aptitudini, interese,
temperament).
Semnificaţia învăţării managementului dezvoltării durabile este pusă în evidenţă de faptul că pe această
cale se poate releva esenţialul în fenomenele realităţii manageriale, proces al cărui caracter variază după
împrejurări.
Procesul învăţării managementului se desfăşoară în mai multe etape:
receptarea şi înregistrarea materialului pe fondul unei stări de atenţie şi activare cerebrală;
înţelegerea şi generalizarea prin formarea de noţiuni şi principii;
fixarea în memorie (stocarea), actualizarea prin reproducere a cunoştinţelor şi transferul acestora.
Rezultă că la învăţarea managementului dezvoltării durabile se poate ajunge numai pe baza
cunoştinţelor acumulate de student în experienţa anterioară, învăţarea se sprijină pe legături temporare,
respectiv pe asociaţii formate deja în experienţa trecută, în practica anterioară şi reprezintă mai ales o
actualizare a acestor legături.
Învăţarea managementului dezvoltării durabile se caracterizează prin aceea că are un caracter
organizat, este dirijată de către profesor, se realizează cu ajutorul unor metode şi tehnici eficiente de învăţare
respectând principiile didactice şi este supusă feed-back-ului, pe baza verificării şi evaluării permanente a
rezultatelor obţinute de studenţi, fiind ameliorată prin corectarea greşelilor.
Învăţarea socială constă în însuşirea experienţei social-istorice de către tânăra generaţie, în scopul
formării comportamentului social.
Există de fapt două forme mari de învăţare în care se încadrează toate tipurile analizate mai sus:
spontană şi sistematică.
Deşi demersul metodologic al formării noţiunilor şi conceptelor este variabil în funcţie de conţinutul
acestora, prezentăm orientativ unele strategii ce pot fi folosite în învăţarea managementului dezvoltării
durabile.
Strategia inductivă-explicativ-demonstrativă, în cadrul căreia, după ce se stabilesc obiectivele şi
conţinutul conceptului, profesorul porneşte de la analiza şi comparaţia unor exemple, date, fapte,
contraexemple, experienţe şi desprinde, împreună cu studenţii, notele comune şi definitorii ale conceptului pe
baza unui mecanism intern de formare şi triere de ipoteze asupra esenţialului.
Strategia deductivă, pe baza căreia formarea unei noţiuni are loc prin transferul de semnificaţie de la o
noţiune mai generală, diferenţiindu-i notele specifice. Spre exemplu, în cadrul funcţiilor managementului,
funcţia de antrenare în care diferenţa specifică este dată de totalitatea activităţilor manageriale prin care
salariaţii sunt atraşi şi determinaţi să participe la realizarea obiectivelor firmei (diferenţa specifică).
Percepţiile, ca procese de reflectare directă şi unitară a însuşirilor şi structurii obiectelor şi fenomenelor,
constituie prima sursă de cunoaştere a realităţii manageriale.
Reprezentările, ca imagini ale obiectelor şi fenomenelor în absenţa acestora, sunt importante în procesul
învăţării, întrucât oferă materialul necesar gândirii pentru generalizări sub formă de noţiuni, legi, reguli,
principii, precum şi memoriei, pentru a fi folosit mai târziu prin actualizare.
Memoria, ca proces psihic de întipărire şi stocare a informaţiei, de reactualizare prin recunoaştere sau
reproducere a acesteia într-o formă selectivă, constituie baza activităţii de învăţare.
Gândirea, ca proces psihosocial de reconstituire a ceea ce este unitar, de formare a conceptelor şi
structurilor operaţionale, de înţelegere a realităţii şi adaptare prin rezolvare de probleme, are un rol esenţial în
procesul învăţării managementului dezvoltării durabile.
66
Imaginaţia este un proces de construcţie a unor imagini sau idei noi, prin combinarea experienţei
anterioare. Ea are un rol deosebit nu numai în formarea noţiunilor prin învăţare creativă, ci şi în elaborarea de
produse noi, originale, sub diferite forme, materiale sau ideale.
Atenţia. Prin atenţie se realizează orientarea selectivă, tonificarea scoarţei cerebrale şi concentrarea
proceselor psihice în scopul cunoaşterii materialului de învăţat care este selectat şi filtrat în funcţie de interese
şi motivaţii.
Învăţarea managementului se desfăşoară pe baza unor condiţii interne şi externe, în interiorul cărora
acţionează o multitudine de factori, principii şi legităţi, determinându-i eficienţa sau ineficienţa.
Organizarea activităţii de învăţare este o condiţie externă pentru succesul la învăţământ, care trebuie să
înceapă o dată cu fiecare lecţie pentru a realiza o învăţare deplină a acesteia. În acest scop, în funcţie de
conţinutul lecţiei, după ce a realizat predarea unui obiectiv operaţional profesorul va face fixarea cunoştinţelor
prin chestionare orală, aplicaţii practice, rezolvări de exerciţii sau probleme, apoi va trece la obiectivul
următor iar în final va face o fixare generală, după care va urma tema pentru acasă. Condiţiile externe includ,
deci, o serie de factori socio-organizaţionali, temporali şi psihoergonomici.
14.2.3. Metode de învăţare a managementului dezvoltării durabile
Inducţia şi deducţia decurg una din cealaltă şi se intercon-diţionează. Raţionamentul inductiv este
operaţia mintală prin care cunoaşterea se ridică de la nivelul faptelor la concepte şi creează prin aceasta
premisele raţionamentului deductiv. Interrelaţia la care ne referim constă în faptul că inducţia dă substanţă
deducţiei, iar aceasta la rândul ei dă formă inducţiei.
Îmbinarea învăţării inductive cu deducţia realizează fundamentul logic al instrucţiei.
În activitatea de învăţare a managementului studentul operează cu ambele forme de inducţie, pe care
logica le desemnează prin termenii inducţie completă şi inducţie incompletă.
Inducţia completă este caracterizată de implicarea în actul conceptualizării a tuturor cazurilor
particulare din domeniul investigat.
Inducţia incompletă se realizează pe două căi: prin enumerare simplă, legată de observaţia empirică,
fără finalitate directă în descoperirea esenţialului şi a generalului dintr-o clasă de fenomene manageriale şi
inducţia ştiinţifică, în care se efectuează generalizări care duc la dezvăluirea esenţei, a legităţilor. Inducţia
ştiinţifică decurge din analiza legăturilor cauzale dintre fenomenele manageriale, a relaţiilor esenţiale şi
necesare dintre ele, creează deci premisele gândirii deductive.
Învăţarea deductivă este caracterizată de prezenţa raţionamentului deductiv în structurile intelectuale cu
care operează studentul. Procesul logic deductiv se materializează în reguli, legi. definiţii, care relevă
raporturi generale într-o categorie de fenomene manageriale.
Algoritmizarea în instruire nu se rezumă la dobândirea de algoritmi, deşi include şi această activitate.
Nu algoritmii rezolvă problemele, ci procesul în care se efectuează operaţii şi în care este implicat acest
instrument.
Modelarea este un mijloc de cunoaştere a realităţii managementului dezvoltării durabile, care constă în
reproducerea fenomenului managerial ce trebuie studiat cu ajutorul unui sistem construit artificial desemnat
prin termenul model. Scopul modelării este îmbogăţirea cunoştinţelor despre fenomenele şi procesele
manageriale. În general, modelul permite studiul unui fenomen managerial greu accesibil pe un fenomen care
îl poate substitui.
Educarea creativităţii reprezintă astăzi un obiectiv prioritar pentru ansamblul procesului de învăţământ,
dar pedagogia şi psihologia modernă au creat şi câteva metode speciale, destinate să formeze şi să stimuleze
dezvoltarea acestei laturi importante a personalităţii umane.
Stimularea creativităţii este o acţiune educaţională care se adresează profesorilor şi studenţilor lor.
Acţiunile orientate spre stimularea creativităţii urmăresc să determine sporul de productivitate al acestei
capacităţi umane.
Printre particularităţile studentului care pot influenţa rezultatele învăţării distingem trei grupe:
însuşirile de specie, însuşirile ţinând de dezvoltare şi însuşirile individuale.
67
La fel de evident este raportul de dependenţă existent între efectele învăţării şi condiţiile în care aceasta
are loc. Cunoaştem faptul că unele condiţii exterioare sunt mai favorabile decât altele. Ştim de asemenea că
nu toate metodele didactice sunt la fel de eficiente. Unele forme complexe de acţiuni sunt mai bune iar altele
mai puţin bune. Numai cunoaşterea lor creează premisele necesare pentru înţelegerea adecvată a rolului
mijloacelor şi formelor cu care operăm.
Nr. SUBIECTE Pag.

Crt.
1. Sublinieri cu privire la metodica predării managementului dezvoltării durabile. 281
2. Conceptul de educaţie –definiţie. 282
3. Definiţia pedagogiei. 281
4. Activitatea cadrelor universitare de predare a managementului dezvoltării durabile. 283
5. Predarea managementului dezvoltării durabile –cerinţe. 286
6. Ştiinţele care se află în relaţii de interdisciplinaritate cu metodica predării
7. Dubla vocaţie a ştiinţei pedagogiei în relaţia directă cu metodica predării 288
8. Metodele de comunicare orală – cerinţe. 293
9. Principalele tipuri de explicaţii folosite în practica universitară. 293-294
10. Prelegerea - formă superioară de expunere folosită în învăţământul superior. 294
11. Tipuri de comunicare în predarea managementului dezvoltării durabile după scopul 295
urmărit.
12. Comunicarea didactică – caracteristici. 296
13. Procesul învăţării managementului-etape. 300
14. Învăţarea managementului dezvoltării durabile –strategii. 302
15. Factorii condiţiilor interne care influenţează învăţarea managementului. 305
NOTĂ:
68

Managementul Dezvoltarii Durabile

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Managementul Dezvoltarii Durabile

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DISCIPLINA: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE

Lecţia 1: CONCEPTUL ŞI DIMENSIUNILE DEZVOLTĂRII DURABILE

1.1. CONCEPTUL, PRINCIPIILE, INDICATORII ŞI MODELELE

1.2. DIMENSIUNILE DEZVOLTĂRII DURABILE

Dimensiunea economică influenţează dezvoltarea durabilă în următoarele condiţii: (1)

1. Conceptul de „dezvoltare durabilă”-definiţie. 17

Lecţia 2: DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN SOCIETATEA

Riscul se manifestă în permanenţă şi se amplifică în momente cruciale. Riscul şi influenţa sa

2.2. RISCURI GENERATE DE AMENINŢĂRILE LA ADRESA

2.3. IDENTIFICAREA CONŢINUTULUI ŞI TRĂSĂTURILE RISCULUI ÎN

Poziţia de manager-ecolog faţă de risc este diferită. În concret, aceste diferenţieri se

Lecţia 3: COMPONENTE, ROL, CONCEPTE, DIMENSIUNI ŞI

3.1. MANAGEMENTUL, CA PRINCIPAL MOTOR AL DEZVOLTĂRII DURABILE

Concepem managementul dezvoltării durabile ca acel proces prin care se anticipează şi

3.2. COORDONATE, FACTORI DE INFLUENŢĂ ŞI EFECTELE DIMENSIUNII

În zilele noastre, dimensiunea globală a managementului dezvoltării durabile a devenit un

Nr. SUBIECTE PAG.

Lecţia 4: ÎNTREPRINDEREA VERDE –ÎNTREPRINDERE DURABILĂ

Referindu-ne la procesul de fabricaţie, vom constata că în interrelaţia dintre acesta şi

4.2. ORGANIZAREA MANAGEMENTULUI MEDIULUI ÎN

Tratată ca funcţie a managementului mediului, organizarea reprezintă ansamblul acţiunilor

4.3. CONJUGAREA DEZVOLTĂRII DURABILE CU RENTABILITATEA ECONOMICĂ A

4.4. FINALITATE ŞI DOMENII DE ACŢIUNE ALE ÎNTREPRINDERII DURABILE

Există 4 finalităţi şi 20 de domenii de acţiune a întreprinderii durabile, grupate şi detaliate

4.5. CÂTEVA RECOMANDĂRI PENTRU MANAGERUL-ECOLOG

Pe fondul avantajelor ce însoţesc procesul implementării unui sistem de managementul

Nr. SUBIECTE PAG

Lecţia 5: SPAŢIUL DE ACŢIUNE ÎN MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII

5.1.1. Factori şi particularităţi în conceptul de proces în

În analiza conceptului de proces în managementul durabil plecăm de la sublinierea că

5.2. MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE, CA SISTEM

Managementul dezvoltării durabile, utilizează un mare număr de metode şi procedee cu

5.3. STRUCTURA SISTEMULUI DE MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE

În următorii ani, rolul sistemului de managementul dezvoltării durabile şi al structurilor sale

5.3.4. Noţiuni de bază privitoare la sistemul de managementul dezvoltării durabile

Cerinţele sistemului de managementul dezvoltării durabile se regăsesc în ciclul modelului

Lecţia 6: EXPERIENŢA MONDIALĂ ŞI EUROPEANĂ

6.1. AMPLASAREA PROBLEMATICII DE MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII

6.1.2.1. Implicarea Naţiunilor Unite

6.1.2.2. Noul rol al mass-mediei

6.1.2.3. ONG-urile şi personalităţile

6.2. MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

6.2.2. Managementul evaluării impactului ecologic asupra dezvoltării durabile

În ţările vest-europene, evaluările şi managementul acestora au fost elaborate de mulţi ani.

Nr. SUBIECTE Pag.

Lecţia 7: STRATEGII ŞI POLITICI ÎN MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII

7.1. STRATEGIA DE DEZVOLTARE DURABILĂ, PREOCUPARE PRIORITARĂ A

Viziunea strategică de dezvoltare durabilă discerne şi defineşte scopurile şi obiectivele de

7.2. POLITICI ECONOMICO-SOCIALE ÎN SPRIJINUL DEZVOLTĂRII DURABILE ŞI A

Acordându-i-se importanţa cuvenită pentru dezvoltarea durabilă, politica a devenit o

Nr. SUBIECTE Pag.

Lecţia 8: PROFESIONALIZAREA MANAGEMENTULUI DEZVOLTĂRII

Profesiunea de manager ocupă un loc central în cadrul managementului dezvoltării durabile.

8.1. PROFESIONALIZAREA MANAGEMENTULUI DEZVOLTĂRII DURABILE

8.2. MANAGERUL –ECOLOG PROFESIONIST

8.4. ETICA ÎN PROFESIUNEA DE MANAGER-ECOLOG

În plan definiţional, Kant considera că etica reprezintă un îndreptar al comportamentului,

8.5. PROFESIUNEA DE MANAGER DIN VIZIUNEA

În profesiune ade manager-ecolog grija pentru determinarea eficienţei personalităţii, pentru

Nr. SUBIECTE Pag.

Lecţia 9: ABORDĂRI PARTICIPATIVE

9.1. NECESITATEA MONITORIZĂRII ŞI CONTROLUL IMPACTULUI ECOLOGIC

În plan definiţional, monitorizarea şi controlul impactului ecologic ne apare ca un proces