A fost o greșeală să ne cunoaștem așa.

Simt că am risipit o șansă, simt că am lăsat o stea să

moară – poate pentru că încă nu eram pregătit pentru ea – poate nici ea pentru mine; poate pentru
că ochii mei erau încă amorțiți, poate pentru că amândoi visam încă la o vindecare cu noi înșine.
Eram vrăjit, totuși, de privirea ei, de felul ei de a fi. Era ca și cum nu am mai trăit ceva similar în toată
existența mea.

Nu sunt o persoană care să se expună pur și simplu, decât atunci când are un oarecare
confort, o oarecare siguranță – chiar dacă, și aia, până la urmă, nejustificată îndeauns.

Tramvaiul 8 era cel care mă plimba atunci când gândul îmi fugea iar într-acolo. Mi se topeau
ochii în palme și zâmbeam de fiecare dată când aveam vreun semn prielnic. Voiam să zbor, voiam să
înot pe fundul oceanului, să las răceala iernii să îmi zdrobească oasele, doar ca să imi mai răcească
puțin sângele clocotitor. Două bătrânele tunse scurt, undeva la 1,60 înălțime, purtând acea beretă
care le dă un oarecare aer, se uitau consternate cumva, la mine. Mă purtau prin toate colțișoarele
orașului, mă trânteau de mașini, îmi tăiau capul și-și hrăneau sufletul cu setea mea – totul doar don
priviri. O vibrație avea să-mi dezlipească privirea unsă și lipită de geamul tramvaiului.

“Alo?!” Nu aveam numărul.

Nimic. Probabil cineva mă confundă iar cu acel SRL din Constanța cu care se pare, deja, că am
legături strânse. Nu-mi pasă. Destinația mea mai are de aștepta.

-Nu vă supărați, pot sta lângă dumneavoastră? O doamnă în vârstă s-a găsit să mă întrebe
asta. M-am uitat la ea mirat, m-am ridicat și am lăsat-o să se așeze la fereastră. Acum, că îmi dau
seama, mai sunt și alți pensionari care stau în picioare; se pare că nici n-am realizat până acum ce se
întâmplă în tramvai.

Soarele îmi tot lovește genele și mă ciupește de scalp, ca și când n-ar vrea să mă mai lase să-
mi trăiesc stările. Degeaba, îl armonizez cumva și pe el acolo și trăiesc cu acea căldură care pentru
alții, pare-se, e insuportabilă.

-Nu mai poți trăi în țara asta. Tinerii sunt prinși cu nasul în telefon, nimeni nu mai lucrează.
Agricultură? Ce mai e și aia. Telefoanele astea poluează planeta și de aia nu mai cresc nici plantele
cum creșteau pe vremea lu’ Ceaușescu. Uită-te, uită-te la ei, dom’le. Ce generații!

Probabil eu să fi fost cel vizat? Un oarecare stimabil, care avea grijă din când în când să mai
arunce câte-o privire cu coada ochiului înspre mine, se plângea de societate, religie, economie,
politică. Cred și eu că te plictisești acasă; mai ales dacă nici de ceea ce are internetul de oferit nu știi
să te bucuri. Într-adevăr, noi am distrus agricultura și nu am decât să-mi asum acum asta. Mă simt
vinovat și iau povara asta pe umerii mei – fraților, toți cei care aveți smartphone, sau orice altă
“aparatură” de asta malefică și distructivă, îmi asum eu totul! Iau eu totul și merg să fiu tras la
râspundere în fața Adunării Generale, se pare.

A fost un gând pe care l-am trăit și l-am trecut repede cu vederea. Nu mă impresiona
personajul într-un mod deosebit. Simțeam o frustrare a trăirilor lui și o veritabilă încercare de a
atrage, în sfârșit, după sute de ani, atenția asupra sa. Mi-am pus capul la loc, m-am uitat bine la arma
mea de distrugere în masă și, se părea, că îi era pe terminate bateria. Probabil un fel de victorie
karmică atrasă de spiritul justițiar al distinsului de față a făcut reacție cu otrava din mâna mea și a
secat-o de puterile-I malefice. Altfel nu pot să-I explic. Aș fi dat bună ziua la ieșire, dar oamenii nu
mai fac asta, fiindca s-au pierdut acele moravuri.
 Revin iar acolo. La ea. Vibrații, natură, și milioane de ochi peste tot. Oricât de deschis e
orizontul, eu sunt blocat într-o peșteră cu podea de ochi, pereți de ochi, tavan de ochi. Toți se uită la
mine inexpresivi. Un tremor îmi face coloana să danseze, iar pașii de îndepărtează și se apropie de ea
în același timp. Vibrează iar telefonul. Zâmbesc.