New Criticism

Concepte de Teorie Literară și Scriere Academică

New Criticism – inovația în perspectiva asupra poeziei; criticul

ontologic, lectura atentă, analiza detaliată a textului poetic.

New Criticism, sau “Noua Critică”, este o mișcare critică literară

manifestată în anii 1920, secolul al XX-lea cu originile în SUA.
Acesta este un stil de critică susținut de un grup de cadre universitare, care
a scris în prima jumătate a secolului al XX-lea. Critica nouă, ca
și formalismul, a avut tendința de a considera textele ca fiind autonome și
"închise". Cititorul nu are nevoie de surse externe precum biografia
autorului pentru a înțelege pe deplin un text, în timp ce noii critici nu au
renunțat complet la relevanța autorului, a fundalului sau a posibilelor surse
ale operei și au insistat că acele tipuri de cunoștințe au avut un impact
foarte redus asupra muncii ca literatură. Critici formaliști, noii critici și-au
concentrat atenția asupra varietății și gradului anumitor dispozitive literare,
în special metaforă, ironie, tensiune și paradox.
Noii critici, în special cei americani din anii 1940 și 1950, au atacat
noțiunea standard de "realism expresiv". Scopul nu este urmărirea
sincerității sau a autenticității, ci subtilitatea, unitatea și integritatea,
acestea fiind proprietățile textului, nu autorul. Așadar, lucrarea nu este
autorul. "Lipsa intenționată" este când se confundă sensul unei opere cu
intenția intenționată a autorului ( exprimată de exemplu în scrisori, jurnale,
etc. ). "Eroarea afectivă" este practica eronată a interpretării textelor în
funcție de răspunsurile psihologice sau emoționale ale cititorilor, confuzând
textul cu rezultatele acestuia. Aceștia au subliniat "lectura apropiată" ca o
modalitate de a se angaja într-un text și au acordat o atenție deosebită
interacțiunilor dintre formă și semnificație. Printre criticii noi importanți se
află Allan Tate, Robert Penn Warren, John Crowe Ransom, Cleanth Brooks
care au inventat termenii asociați cu noua critică ce include "eroarea
afectivă", "ereziea de parafrazare" și "ambiguitatea".
1
 În anul 1938 apare volumul “Understanding Poetry” ( “Înțelegerea
poeziei”) de către Cleanth Brooks si Robert Penn Warren. În acest volum,
autorii atrag atenția asupra unor erori legate de așteptările publicului atunci
când se citește o poezie. Într-o poezie, cititorul trebuie să caute mesajul și
să îl înțeleagă. Poezia este numai despre emoții, sentimente și trăiri, fiind o
îmbinare de exprimare aleasă, adevăr și aspecte plăcute.
Volumul a influențat în mare măsură studiul poeziei la nivel de colegiu din
America. Cartea este numită una dintre "Cele mai bune cincizeci de cărți
ale secolului".
“ Înțelegerea Poeziei”, conform unui articol de pe site-ul Web al Modern
American Poetry, a codificat multe dintre așa-numitele Noi Idei Critice într-o
abordare coerentă a studiului literar. Acest volum este ca un ghid pentru
modul în care se folosește noua critică sau cum se analizează îndeaproape
forma și limba unui poem. Chiar și cei care sunt extrem de critici față de
abordarea manualului de poezie au recunoscut influența și amploarea
volumului.
În anul 1941, John Crowe Ransom a publicat volumul “ The New
Criticism”, unde critică contemporanii săi și lansează conceptul de “ critic
ontologic”. Ransom crede că poezia are atât textura, cât și nucleul
parafrasabil, dar separarea dintre ele este imposibilă. Trebuie să existe
îmbinarea texturii și a structurii (nucleul parafrazabil) care face poezia ca
ființă ontologică. Pentru Ransom, critica ontologică este cea mai bună, care
spune esența găsirii ființei poeziei. Prin critica ontologică, înțelegem critica
bazată pe ontologia textului. Se crede că textul are o ontologie proprie,
adică existența proprie, astfel în orice poem există interacțiune între
structură și textura. Prin urmare, acestea sunt cele două elemente
principale pentru critici, deoarece structura este o logică centrală într-un
text.
Între New Criticism și Școala de la Chicago apare un mare conflict în
legătură cu critica literară și varietatea abordărilor critice ale unui text.
Școala din Chicago consideră critica literară ca fiind un mijloc de a aborda
textul, nu finalitatea analizei cum New Criticism susținea.

2
 Pentru noii critici, poezia era un fel de discurs special, un mijloc de
comunicare a sentimentelor și a gândirii care nu puteau fi exprimate în nici
un alt fel de limbaj. A fost diferită calitativ de limbajul științei sau
filosofiei. Astfel de critici au încercat să definească și să formalizeze
calitățile gândirii și limbajului poetic, folosind tehnica lecturii apropiate, cu
accent special pe valorile conotative și asociative ale cuvintelor și pe
multiplele funcții ale limbajului figurativ, simbol, metafora și imaginea
munca. Forma poetică și conținutul nu puteau fi separate, deoarece
experiența citirii cuvintelor particulare ale unei poezii, inclusiv a tensiunilor
nerezolvate, este "semnificația" poemului. Ca rezultat, orice reformulare a
limbajului unui poem schimbă conținutul său, o viziune articulată în fraza
"erezia parafrazei", care a fost inventată de Brooks în Urnul său bine lucrat.
În 1930 este publicat volumul “ Cele șapte tipuri de ambiguitate ale lui
William Empson”. Aceasta a fost una dintre marile cărți care au adus New
Criticism în SUA. În ea, Empson susține că poezia este plină de ambiguități
și poezii care nu au nici un sens. Dintr-o perspectivă mai detaliată, dar
impresionantă, această lucrare prezintă șapte tipuri de ambiguități care pot
apărea în poezie, inclusiv genul care vine dintr-un cuvânt care are mai mult
de o definiție și cel care provine dintr-un poem care are mai multe și chiar
conflictuale uneori.

Bibliografie:
1. https://www.shmoop.com/new-criticism/timeline.html
2. https://www.bachelorandmaster.com/criticaltheories/poetry-a-note-on-
ontology.html#.W5KlBOgzbIU
3. https://www.poetryfoundation.org/learn/glossary-terms/new-criticism
4. https://www.britannica.com/art/New-Criticism
5. https://public.wsu.edu/~delahoyd/new.crit.html