UNIVERSITATEA BUCURESTI

FACULTATEA DE ISTORIE
SPECIALITATEA: ISTORIE
FORMA DE INVATAMÂNT: ID
ANUL I
DISCIPLINA: ISTORIA ORIENTULUI ANTIC
PROFESOR: Lect. Dr. Daniela Zaharia; TEL: 3 13 39 05: EMAIL:
danielazaharia@hotmail.com

Modulul nr. 1

PREZENTAREA GENERALĂ A LUMII ORIENTALE ANTICE

Obiective:
• Studenţii să identifice pe hartă principalele civilizaţii ale Orientului Antic
• Studenţii să fie capabili să facă deosebirea între principalele familii lingvistice ale
lumii orientale

Tematica:
- Descoperirea Orientului şi constituirea domeniilor orientalisticii în sec. XIX.
- Geografia istorică a Orientului antic
- Structura etno-lingvistică a lumii orientale
- Tipuri şi sisteme de scriere

Tema de control: Descoperirea civilizaţiilor mesopotamiene antice

Bibliografie: Sabatino Moscati, Marile imperii ale Orientului, Bucureşti, 1982

Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, Bucureşti, 1985
Pierre Amiet, Antichitatea orietnala, Bucuresti, 2000

1. Descoperirea Orientului antic în secolul al XIX-lea. Constituirea orientalisticii ca

domeniu academic
Europa creştină şi umanistă a Renaşterii, apoi cea a clasicismului, a fost prima, şi mult
timp singura, interesată de rădăcinile orientale ale propriei sale civilizaţii, în acelaşi timp
cu cele care ţin de antichitatea greacă şi romană. Demersul acesta a fost mai întâi o
preocupare a erudiţilor, în special a lingviştilor, iar în acest sens, crearea în 1530 a
catedrelor de ebraică şi arabă încredinţate lui Guillaume Postel la Colegiul regal al lui
Francisc I, actualul Collège de France, constituie un reper major. Cunoaşterea
aprofundată a limbilor pe care le numim semite, accesibile în mod direct, va fi decisivă în
descoperirea limbilor uitate şi a scrierilor lor, revelate de inscripţiile descrise sau copiate
de călători. Aşa se face că feniciana a fost descifrată graţie traducerii greceşti a vasului cu
inscripţie bilingvă adus din insula Malta, traducere făcută încă de la mijlocul secolului al
XVIII-lea atât de către Swinton la Oxford, cât şi de către Barthélemy la Paris. Inscripţiile
de pe cărămizile de la Babylon, care au fost numite cuneiforme, cu semnele lor “în formă
de cuie” şi mult mai numeroase decât cele ale unui alfabet, nu au putut fi înţelese decât
mult mai târziu, graţie textelor trilingve copiate în Persia, mai precis de pe impozantele
monumente de la Persepolis, pe care desenele începuseră să le facă cunoscute începând
din secolul al XVII-lea. A trebuit mai întâi ca Anquetil Duperon să meargă în India pe
urmele zoroastrienilor emigraţi din Persia, pentru a traduce cartea lor, Zend Avesta (între
1768 şi 1771), dintr-o limbă căreia trebuie să îi fi corespuns sistemul cuneiform ce părea
alfabetic, numit vechi persan, patronat de “marii regi” Ahemenizi 1. Citirea lor nu a fost
însă pe deplin asigurată decât după ce a fost copiată marea inscripţie a lui Darius de pe
stânca de la Behistun din Media, de către Henry Rawlinson în 1837. Una dintre versiunile
textelor bilingve fiind astfel cunoscută, a putut fi abordat sistemul infinit mai complex,
silabic şi ideografic, de asemenea utilizat de către perşi, dar care era împrumutat de ei de
la babilonieni; acestea transcriau propria lor limbă semită, înrudită cu cele care erau deja
cunoscute. Pentru a cunoaşte această limbă, o documentaţie mai amplă era
indispensabilă; ea avea să fie dobândită prin cercetări active, arheologice, chiar în
leagănul scrierii cuneiforme, Mesopotamia, regiune care la acea dată era parte
integrantă a Imperiului Otoman.
Într-adevăr, Persia, Iranul actual, îşi oferea în mod direct monumentele sculptate,
ilustrând o artă bine conturată şi pe care o acţiune de degajare părea inutilă; dimpotrivă,
oraşele din Babilonia şi Assiria nu mai erau decât movile informe.
Totuşi, englezul Rich raportase existenţa unor obiecte interesante aici, înainte de
moartea sa prematură în 1821. Ideea de a întreprinde săpături arheologice a fost preluată
de către P.E. Botta atunci când I-a fost încredinţată agenţia consulară creată la Mossul de
către guvernul lui Ludovic-Filip, în 1842. Acest francez născut la Turin era incitat de
către orientaliştii parizieni; el a început sondeze, pe propria cheltuială, în apropiere de
Mossul, colina Quyundjik, care prin tradiţie se presupunea că acoperă ruinele oraşului
Ninive. După un început descurajant, el s-a mutat într-o zonă nu foarte îndepărtată de
Khorsabad, unde lucrătorii săi îi semnalaseră cărămizi acoperite cu scriere cuneiformă.
Iar în martie 1843 au apărut reliefuri colosale, pe care le-a trimis la Paris. Interesul s-a
creat imediat, iar Academia de Inscripţii şi Litere i-a trimis un ajutor financiar, precum şi
pe excelentul desenator care era Flandin, revenit dintr-o misiune în Persia. Trecând peste
ostilitatea guvernatorului turc, Botta a reuşit astfel să facă operă ştiinţifică scoţând la
iveală inscripţiile, decorul mural şi planul palatului despre care credea că este cel din
Ninive. Reliefurile, în gips, erau foarte fragile şi se fisurau de îndată ce erau scoase la
lumină; desenele care le-au fost făcute vor avea de atunci înainte valoare de original. Iar
Botta a ales “părţi din cele mai remarcabile şi mai bine păstrate sculpturi” pentru a le
trimite în Franţa. Acestea au fost expuse la Luvru în 1847, în momentul în care tocmai
era descifrat numele constructorului: Sargon al II-lea al Assiriei 2, menţionat în cartea
profetului Isaia (20,1) Este la modă în zilele noastre să îi acuzăm pe pionierii arheologiei
orientale că nu s-au gândit decât să “jefuiască” în profitul muzeelor europene;
dimpotrivă, Botta şi succesorii săi ai făcut o operă de erudiţie publicând imediat
descoperirile lor.
Răsunetul acestora a fost considerabil determinase venirea în Assiria a marelui
călător şi explorator englez A.H. Layard încă din 1845. El s-a ocupat mai ales de situl de
la Nimrud, anticul Kalkhu, la sud de Ninive, unde decorul sculptat al palatului regelui

1
Formulă care face aluzie la titulatura ahemenidă “mare rege, rege al regilor”.
2
Assunazirpal al II-lea (883-859 î.Hr.) ilustra un stadiu al artei assiriene mai vechi decât
cel din epoca lui Sargon al II-lea. Asociat ulterior cu Rawlinson, Layard va explora situl
oraşului Assur şi pe cel de la Ninive, unde a fost scos la lumină palatul lui Sennacherib,
în cursul anilor care au urmat. Din păcate, Layard l-a recrutat la faţa locului pe un anumit
Ormuzd Rassam, pentru care rigoarea ştiinţifică nu a fost principala preocupare. Chiar şi
în aceste condiţii, în 1851 au fost descoperite miile de tăbliţe sin biblioteca lui
Assubanipal, depozitate în palatul lui Sennacherib. În acelaşi an, Franţa îl trimitea pe
Victor Place pentru a încheia săpăturile lui Botta la Khorsabad şi pentru a le relua pe cele
de la Ninive. Numai că aici el a fost înlăturat de către prea puţin scrupulosul Rassam, care
a preluat săpăturile în palatul lui Assurbanipal, punându-I în mod sumar în evidenţă
aşezarea. Pe de altă parte, la încheierea săpăturilor franceze, convoiul cu antichităţile
descoperite de Place a fost atacat şi aruncat în Tigru de către beduini; doar o mică parte a
putut fi salvată. Aşa se face că Luvrul a primit o colecţie mult mai puţin importantă decât
cea care avea să fie pusă în valoare în mod desăvârşit la British Museum. Cele două mai
muzee, conform vocaţiei lor umaniste, au funcţionat atât ca depozite pentru rezultatele
săpăturilor cât şi ca instituţii legate de cercetarea arheologică, în absenţa erudiţilor şi a
oricărei instituţii comparabile la faţa locului.
În aceeaşi epocă, o misiune engleză a fost însărcinată de guvernele otoman şi
persan cu delimitarea frontierei dintre cele două imperii. Şeful acesteia, Williams şi
colaboratorul său, Loftus, au profitat pentru a explora “Chaldeea”, adică partea sudică a
Mesopotamiei, unde au vizitat siturile cele mai importante, precum cele de la Ur şi Uruk
care aveau să fie identificate la scurt timp graţie lucrărilor lui Taylor. Ei au fost însă
dezamăgiţi de faptul că nu au găsit nimic comparabil cu antichităţile din Assiria. Cei doi
au plecat în Susiana în 1850 şi au identificat Susa, cunoscută sub numele modern de
Shush. Au făcut descoperiri importante, punând în evidenţă vestigiile palatului lui Darius,
cu inscripţii importante. Chiar în aceeaşi epocă erau realizate progrese decisive în
descifrarea celor trei sisteme cuneiforme: după alfabeticul vechi persan, assiro-
babiloniana (pe care o numim akkadiană) semitică putea fi considerată ca fiind descifrată
începând din 1857. Cea de-a treia limbă, elamita, care nu era nici semitică nici indo-
europeană, va rezista descifrării încă mult timp. Pentru moment, o pauză se impunea în
cercetări, pentru a permite analiza enormei documentaţii livrată arheologilor şi istoricilor
de artă, dar mai ales epigrafiştilor ce vor fi de acum înainte numiţi assirologi. La British
Museum, tânărul G. Smith a clasificat şi a început descifrarea bibliotecii lui
Assurbanipal, care regrupa o parte esenţială a literaturii assiro-babiloniene; munca sa a
cunoscut un răsunet uriaş atunci când a reuşit să identifice, în 1872, o versiune
babiloniană a Potopului biblic. Numai că, încă din acea epocă, părea că în spatele
akkadienei se afla o limbă şi mai veche, non-semitică, pe care mai târziu am putut-o
atribui poporului ţării Sumerului, complet căzut în uitare.
Din nou a fost un diplomat, Ernest Choquin de Sarzec, vice-consul al Franţei la
Basorah, cel care a descoperit mărturiile civilizaţiei sumeriene reluând explorarea sudului
extrem mesopotamian, care se dovedea că nu a devenit “Chaldeea” decât într-o epocă mai
recentă. Sarzec a săpat începând din 1877 situl Tello, despre care ştim acum că este
corespondentul anticului Girsu, din statul Lagash (citit în mod eronat “Sirtella” sau
“Sirpurla”). El a scos la iveală mărturii referitoare la două perioade succesive, mult
anterioare palatelor assiriene: cea mai recentă, ilustrată de statuile lui Gudea; cea mai
veche, foarte arhaică, pentru care resturile “Stelei Vulturilor” erau cele mai
reprezentative, înaintea apariţiei monumentelor lăsate de către o întreagă dinastie fondată
de regele Ur-Nanshe către, s-a crezut, începutul celui de-al patrulea mileniu (în realitate,
în jur de 2550 î.Hr.). Dar imediat s-a manifestat, odată cu deschiderea Imperiului Otoman
către exterior, avalanşa de săpături clandestine, favorizată de altfel, pe sub mână, de
autorităţile turce, şi care avea să se extindă progresiv în tot Orientul.
În timp ce se derulau săpăturile de la Tello, până la moartea lui Sarzec în 1901,
apoi sub succesorul său, G. Cros, alte misiuni au venit în Mesopotamia.
Oraşul sacru sumerian Nippur a fost explorat de o misiune americană, incapabilă,
la fel ca şi Sarzec, să recunoască şi din acest motiv să degajeze construcţiile din cărămidă
crudă. Miile de tăbliţe despre care S.N. Kramer va arăta mai târziu că redau o parte
esenţială din literatura sumeriană, au fost aduse la lumină într-o manieră la fel de brutală
ca şi cea în care acţionau clandestinii, odată ce plecau arheologii. În aceeaşi perioadă,
săpăturile de la Susa se dovedeau la fel de dezastruoase; ele fuseseră reluate în 1884-1886
de către M. şi J. Dieulafoy, care au descoperit de acum celebrele frize emailate ale
palatului lui Darius. Apoi J. de Morgan, geolog şi preistorician, bine susţinut de către
diplomaţia franceză, a obţinut de la şahul Naser ed-Dîn monopolul cercetărilor în
Imperiul Persan şi chiar, la scurt timp după aceea, totalitatea antichităţilor descoperite în
Susiana. Lucrările a ceea ce s-a numit Delegaţia în Persia au început în 1897, dar au fost
organizate ca o întreprindere de dezvelire masivă de către acest om care era totuşi
excepţional dotat, animat de o preocupare autentică de a face operă ştiinţifică.
Vestigiile arhitectonice, în marea lor majoritate din cărămidă crudă, au fost prost
cunoscute şi distruse, în timp ce nu erau păstrate cu grijă decât cărămizile arse,
inscripţionate, preţioase jaloane ale istoriei elamite, şi obiecte risipite, lipsite de orice
referinţe arheologice. Aceste obiecte pot fi clasificate în două serii: mărturii ale
civilizaţiei elamite, ea însăşi bilingvă, şi cele care erau aduse din Babilonia drept pradă de
război, în secolul al XII-lea î.Hr. Această a doua serie, prestigioasă, era adesea supra-
inscripţionată cu texte elamite care le transformau astfel şi în surse ale istoriei regatului
Elam ce îşi avea capitala la Susa. Toate acestea au fost repede publicate în colecţia
Mémoires de la Délégation en Perse3 (abreviat MDP) cu colaborarea marelui assirolog
care a fost P. Vincent Scheil.
Germanii sunt cei care au stabilit o metodă de săpătură convenabilă, pentru că
arheologii lor, recrutaţi dintre arhitecţi, interesaţi prioritar de vestigiile construcţiilor, erau
avizaţi.
Cu ajutorul împăratului Wilhelm al II-lea, eu au deschis o serie de şantiere, în
Sumer şi în Siria de nord mai întâi, apoi în marile capitale antice: Babylon, sub
conducerea lui B. Kodewey; Assur, sub cea a lui W. Andrae, şi capitala hittită ce
corespunde sitului de la Bogazköy, cu Winkler, începând din 1906. Aceste săpături au
oferit arhive a căror explorare a permis progresiv precizarea principalelor linii ale istoriei
orientale, în primul rând în al II-lea şi în primul mileniu, dar şi în al III-lea, graţie
fondului Inscriptions de Sumer et d’Akkad4 provenind în special de la Tello şi tradus din
1905 de către F. Thureau-Dangin. Aşa cum a fost identificată limba pierdută a poporului
uitat din Sumer, cea a hittitilor a fost descifrată în 1915 de către B. Hrozny şi a revelat
afinităţi neaşteptate cu latina.

3
“Memoriile Delegaţiei din Persia”
4
“Inscripţii din Sumer şi Akkad”
 Marele Război din 1914-1918 a impus o întrerupere a săpăturilor, şi chiar oprirea
completă a celor din Assur şi Babylon. Până atunci, domeniul arheologiei orientale se
confunda practic, cu excepţia Susianei, cu IMperiul turc otoman şi cu împovărătoarele
sale servituţi. Totul s-a schimbat odată cu victoria Aliaţilor în 1918 şi cu regimul
mandatelor Societăţii Naţiunilor asupra statelor arabe recent emancipate Irak, Palestina şi
Iordania, puse sub tutelă engleză, Siria şi Liban, încredinţate Franţei. Aceste ţări nu aveau
arheologi; cercetarea a fost deci încredinţată misiunilor străine, încurajate de o împărţire
rezonabilă a antichităţilor descoperite cu muzeele create atunci. Acestea făceau parte
integrantă din serviciile de Antichităţi organizate în acelaşi timp în care erau create
reviste specializate ca Iraq şi Syria, precum şi institute de cercetări şi, la Ierusalem,
Şcoala biblică şi arheologică franceză. Turcia lui Ataturk începuse să se modernizeze, iar
Persia, devenită Iran odată cu venirea la putere a dinastiei Pahlavi în 1925, face apel la un
francez, A. Goddard, pentru a-şi organiza serviciul de Antichităţi. Tot atunci însă,
deschiderea a coincis cu începutul săpăturilor clandestine care vor pune mari probleme,
cu masa de antichităţi “orfane”, care rămânea totuşi indispensabil să fie luată în
consideraţie.
În această epocă, între cele două războaie mondiale, săpăturile stratigrafice ale
siturilor de referinţă au permis stabilirea cadrelor de clasificare corespunzând marilor
epoci istorice, în timp ce perioada preistorică începea să se contureze. Primii veniţi pe
teren în Irak, englezii, repede asociaţi cu americanii, sub conducerea lui C.L. Woolley, au
explorat Ur şi regiunea sa, descoperind cu uşurinţă în micul sit de la El Obeid mărturiile
acestei preistorii, odată cu dovada faptului că dinastiile arhaice enumerate în listele regale
sumeriene nu erau complet mitice. Secvenţa arheologică a acestei mari epoci a fost
stabilită de misiunea Institutului oriental din Chicago, sub direcţia lui Henri Frankfort, în
regiunea udată de Diyala, la este de Bagdad. Această stratigrafie poate fi considerată ca
decisivă, cu trei sub-perioade corespunzând suitei de temple periodic reconstruite.
Începând din 1928, rigoarea excepţională a săpăturilor germane la Uruk a permis
precizarea originilor civilizaţiei sumeriene.
În timp ce săpăturile de la Susa erau continuate de R. de Mecquenem, cu mai
puţină imprecizie decât altădată, explorarea propriu-zisă a platoului iranian a debutat cu
cercetările de la Persepolis, făcute de o echipă arheologică a Institutului oriental din
Chicago. Şi o îndelungată preistorie a putut fi reconstituită mai ales prin analiza evoluţiei
stilistice a ceramicii de la Tepe Giyan, Tepe Sialk, Tepe Hissar.
Descoperirea oraşului Mari, pe locul aşezării Tell Hariri la frontiera siro-irakiană,
de către Andre Parrot, începând din 1933, va impune o lărgire a orizontului prea excusiv
“sumerian”, şi este o civilizaţie mesopotamiană cea pe care trebuie începând de acum să
o luăm în considerare începând din mileniul al III-lea, în timp ce arhivele regale ale
“palatului regelui Zimri-lim” revelau lumea puţin cunoscută a începutului mileniului al
II-lea. În ţările Levantului, studiul monumentelor de tradiţie elenistică acapara o mare
parte din activitate, dar alături de acestea, două mari situri aveau să permită o mai bună
cunoaştere a epocilor anterioare. Byblos, săpat deja de către Renan în 1860 şi cunoscut ca
fiind foarte apropiat de civilizaţia egipteană, a oferit o secvenţă dificil de interpretat,
datorită lacunelor de locuire şi a metodelor de săpătură care se doreau totuşi a fi extrem
de minuţioase. Mai la nord, în faţa insulei Cipru, descoperirea de la Ras Shamra din
1928, va revoluţiona cunoştinţele. O secvenţă stratigrafică completă, din secolul al XII-
lea până în neolitic, a fost stabilită şi precizată progresiv. Dar mai important, abundenta
documentaţie epigrafică care se eşalonează în special între secolele al XIV-lea şi al XII-
lea, a pus în evidenţă o scriere cuneiformă alfabetică necunoscută, repede descifrată, ce
exprima limba autohtonilo rdin regatul Ungarit, înrudită cu cea a canaaneenilor. Ca
pretutindeni în epocă, limba diplomatică era akkadiana, dar scrierea cuneiformă servea de
asemenea transcrierii limbii non-semitice a hurriţilor răspândiţi în Imperiul Hittit şi în
Mesopotamia de nord.
În Palestina, arheologia “biblică” fusese deja schiţată, dar cadrele ei cronologice
nu au fost cu adevărat definite decât în această perioadă, graţie exactităţii, în special, a
săpăturilor lui W.F. Albright la Tell Beit Mirsim. Paradoxal, ţările Bibliei ofereau puţine
documente scrise care să permită reconstituirea unei istorii legată de arheologie şi
independentă de cea a Egiptului, care părea o referinţă nepotrivită. Prin urmare, au fost
împrumutate cadrele tradiţionale ale Europei preistorice, fondate pe progresul tehnic la
pietrei şi al metalelor.
Dincolo de toate acestea, numărul şi calitatea misiunilor arheologice în Palestina
au făcut ca antichitatea acestei ţări să fie în cele din urmă una dintre cele mai bine
cunoscute, de la neolitic la preistoria timpurie până în neolitic, epoci abia întrevăzute în
alte zone.

2. Geografia istorică a Orientului antic

Orientul Apropiat şi Mijlociu

Rapida trecere în revistă a dezvoltări cercetării arheologice în Orient pe care am

făcut-o era o încercare de a arăta în ce măsură “Orientul” nu ar trebui să fie limitat la
“Semiluna fertilă”, la care aceste studii au tins să se limiteze pentru mult timp. Domeniul
antichităţii orientale, care se confundă practic cu cel al Imperiul Persan ahemenid, nu îşi
găseşte unitatea decât în complimentaritatea regiunilor de o mare diversitate, care au în
comun climatul lor subtropical semi-deşertic, de la Marea Mediterană la valea Indusului
şi la sud de stepele Asiei Centrale.
Formarea vastului ansamblu al lumii Orientului Apropiat este explicată astăzi, nu
fără nesiguranţă în privinţa detaliilor, prin ciocnirea marilor plăci tectonice primare,
acoperite de depozite de calcar formate în epocile secundară şi terţiară sub vechea mare
interioară numită Tethys. În sud, placa Arabiei face parte din vechiul continent
Gondwana. Mişcarea sa către nord a împins-o sub placa anatoliană şi iraniană, ale cărei
margini acoperite cu calcar s-au pisat, delimitând cele două platouri cu acelaşi nume.
Aceste cute “alpine” corespund aşadar munţilor Taurus, apoi Zagros, care se prelungesc
spre est dominând Golful Persic, apoi spre valea Indusului, sub numele de Munţii
Suleiman. Aceeaşi mişcare tectonică a făcut să se ridice placa primară sub-adiacentă,
constituind lanţurile cere compartimentează cele două platouri în bazine interioare, alături
de fracturi jalonate de vulcani stinşi astăzi, cu formaţiunile lor bazaltice. Falia cea mai
impresionantă merge de la nord spre sud, din Taurus la Marea Roşie; ea este mărginită la
vest de înălţimile care compartimentează regiunea Levantului şi care opresc norii,
provocând ploile care fertilizează aceste zone. Mai la est, înainte de zona montană, placa
arabică este străpunsă, ceea ce determină existenţa “canalului” mesopotamian,
împrumutat de Tigru şi Eufrat şi care se prelungeşte în Golful Persic. Această depresiune
nu a încetat să se adâncească sub greutatea aluviunilor depuse de fluvii şi formează o
câmpie a cărei înclinare este extrem de slabă. Prin urmare, albia fluviilor cu debite
neregulate şi violente nu a încetat să se deplaseze, mai ales în Babilonia, regiunea
actualului Bagdad şi la sud de acesta. Partea sudică este ocupată de vaste mlaştini, care
reprezintă peisajul caracteristic al anticului Sumer.
Alte mlaştini se întind la est şi constituie singura barieră naturală faţă de mica
Mesopotamie, prelungire a celei mari, ce constituie câmpia Susianei.
Marginea muntoasă a platourilor anatolian şi iranian opreşte norii veniţi din vest,
asfel încât câmpia nordică mesopotamiană, actuala Gezira siriană, apoi colinele kurde din
Irak şi, mult mai la sud, o îngustă porţiune colinară, sunt erodate de ploi. În schimb, sudul
mesopotamian este fertil mai ales datorită fluviilor, cu preţul unei indispensabile irigaţii.
Dar cu aluviunile aduse din teritoriile înalte din nord, apele sunt încărcate cu sare în
suspensie, ce se fixează prin evaporarea apei, în regiunile irigate, ameninţate în acest fel
de deşertificare prin creşterea salinităţii solului. Ceea ce numim Semiluna fertilă nu
reprezintă, deci, decât o unitate convenţională, care nu ţine cont de diversitatea sa
ecologică. Vastelor câmpii din jumătatea sa orientală, incluzând Sumerul, Babilonia de
sud şi Assiria de nord, le corespunde o fragmentare foarte accentuată ţărilor Levantului.
Faţada lor maritimă, din care o parte a devenit Fenicia odată cu mileniul I î.Hr., le
deschide către lumea insulelor egeene şi a Greciei, precum şi spre Egipt, în timp ce zona
din interior se învecinează cu deşertul ale cărui margini constituie un fel de linie de
comunicaţie utilizată de nomazii pe care îi unesc limbile şi instituţiile zise semitice.
Răspândiţi de asemenea şi în Mesopotamia, cei înrudiţi îndeaproape cu aceştia au
constituit în mare măsură liantul cultural major între componentele Semilunii fertile.
Acestei lumi în care agricultura a putut permite o populare mai densă I se opun
teritoriile înalte, în care condiţiile de viaţă sunt mai grele, dar care sunt bogate în resurse:
metale, pietre preţioase, iar la vest, lemn. Platoul anatolian a cărui latură sudică oferă
condiţii de climat asemănătoare celor din Levant, este prea compartimentată pentru a fi
putut adăposti mari civilizaţii care au nevoie de unitate, pentru că nici măcar în mileniul
al II-lea Imperiul Hittit însuşi nu a reuşit să le anexeze în totalitate. Elementul etnic
autohton cel mai stabil, hurriţii5, erau răspândit către est, în nordul Mesopotamiei, unde se
învecinau cu semiţii, precum şi dincolo de acesta, în actuala Armenie. Nu au constituit un
stat, cel numit Urartu, decât în milenil I. La fel ca şi Imperiul Hittit, acest regat reprezenta
limita lumii orientale, la nord şi la vest. Dimpotrivă, unitatea vastului ansamblu iranian a
fost asigurată de situaţia sa de intermediar între civilizaţiile de câmpie dispuse la vest, în
Mesopotamia, la nord, în Turkmenia şi la est, în India. Înaintea epocii persane, Elamul
sau “Ţara Înaltă”6 a practic singura entitate istorică din interiorul acestui paltou, asupra
căruia exercita influenţa civilizaţiei sale. Zona era, din punct de vedere teritorial, dublă,
incluzând pe de o parte principatele situate în văile munţilor Zagros, între care cel mai
important trebuie să fi fost cel care a primit numele oraşului Anshan, în actuala regiune
Fars (la vest de Chiraz), iar pe de altă parte teritoriul Susianei, unde muntenii coborau în
mod tradiţional, pentru a petrece iarna. Nomadismul lor transhumant, cu diverse variante,
5
Nu trebuie făcută confuzia între hittiţi, populaţia indo-europeană care dă numele Imperiului Hittit cu
nucleul în Anatolia şi hurriţi, populaţie cu structură etnică compozită (posibil, însă, majoritar indo-
europeană), care în mileniul al II-lea î.Hr. au constituit regatul Mitanni, în nordul Mesopotamiei, în
vecinătatea spaţiului hittit.
6
Denumire sumeriană care face aluzie la relieful colinar şi muntos ce caracteriza teritoriul celor mai multe
dintre regatele elamite.
este complet diferit de cel al arabilor, pe care ei îi pot întâlni totuşi în Susiana. Acest
nomadism este specific lumii devenite “iraniană” abia în mileniul I şi care depăşeşte
limitele Iranului actual, pentru a include Afganistanul şi Pakistanul occidental.
Comparabile cu Elamul sunt platformele înălţimilor Gorgan, la vest de Marea Caspică şi
cele din Kachi, la frontiera Indiei, pe jumătate închise la fel ca şi Susiana de masivi
muntoşi, secţionate în două în aceeaşi manieră, cu Tepe Hissar la sud de Gorgan şi Quetta
la vest de Kachi.
Elamul la est, Imperiul Hittit la nord-vest jalonează maxima extindere a scrierii
cuneiforme care face din lumea Orientului Apropiat un mare ansamblu istoric.
Documente scrise nu au fost găsite totuşi pretutindeni, astfel că se pune problema alegerii
reperelor arheologice, care să le dubleze pe cele istorice. Influenţa preistoriei europene,
ale cărei cadre se extind la ansamblul lumii antice, precum şi convingerea abuzivă a
caracterului decisiv al progresului tehnic, au condus la adoptarea referinţelor la piatră,
cupru, bronz şi fier, într-o suită de perioade divizate de manieră mai mult sau mai puţin
artificială. Credem că lucrul acesta este incorect deoarece, în realitate, periodizarea
fiecărei entităţi teritoriale sau istorice a fost inegală. Criteriile sociologice ar putea fi mai
mulţumitoare, mai ales pentru preistorie, chiar dacă adesea sunt greu de stabilit şi de
protejat în faţa tendinţelor exercitate de teorii preconcepute, precum marxismul. Pare mai
degrabă preferabilă utilizarea unui număr cât mai mare cu putinţă de referinţe culturale şi
istorice, definite pornind de la siturile arheologice cele mai reprezentative. Din păcate,
totul depinde de măsura în care reuşim să interpretăm semnificaţia “stilurilor” în care s-a
putut exprima personalitatea culturală, în special în privinţa decorului şi a formei vaselor
ceramice. Problema acestei interpretări trebuie pusă, deci, în mod constant.

Extremului Orient în antichitate

A. CHINA
Spaţiul istoric chinez a evoluat şi s-a aflat în expansiune de-a lungul întregii istorii regale
şi imperiale. Pentru a putea aprecia relaţia pe care teritoriul a avut-o cu istoria chineză
trebuie să luăm în considerare două mari ansambluri: China propriu-zisă şi periferia
chineză.

I. Limitele naturale ale Chinei propriu-zise au fost atinse de civilizaţia originală la

începutul primului mileniu al erei noastre. Acestea sunt, la est şi la sud ţărmurile
Oceanului Pacific, la vest bariera masivului tibetan, în nord deşertul şi stepele mongole şi
manciuriene.
În nord, cinci regiuni de importanţă majoră, articulate în jurul provinciei Hu nan:
la vest, platourile de loes din Shen xi (Chen-si) şi masivul Shan xi (Chan-si) (“Vestul
muntos”), având, la sud, o axă est-vest, formată din valea râului Wei şi cursul mijlociu al
lui Huang he; la est, marea câmpie a Chinei de Nord, He bei (“Nordul Fluviului”), unde
se află Beijing-ul şi masivul muntos Shan dong (“Estul muntos”) care avansează până la
mare ca o peninsulă. În sud, trei regiuni articulate în jurul fluviului Yang zi: la vest,
“bazinul roşu” din Si chuan; în centru, regiunea colinară (provinciile Jiang xi şi Hu nan),
la est, câmpia cursului inferior al lui Yang zi, cu altitudine joasă şi străbătută de
numeroase canale (provinciile An hui, Jiang su şi Zhe jiang/Tchö-kiang); se adaugă două
regiuni marginale: bazinul lui Xi jiang (provincia Guang dong, zona din jurul Cantonului)
şi masivul muntos de pe coastă, Fu jian. Pretutindeni, diversitatea umană este aproape la
fel de mare ca şi diversitatea mediului; dacă nu am lua în considerare decât harta
lingvistică actuală, care nu este decât o amintirea a complexităţii de altă dată, trebuie să
distingem între regiunile nordice şi centrale (inclusiv Si chuan), unde se vorbeşte
dialectul mandarin aproape pretutindeni şi regiunile sudice (Guan dong, Fu jian) unde
dialectele locale îşi conservă încă vitalitatea.
Altitudinea variază în interiorul acestui vast spaţiu, dar pornind de la acest criteriu
putem identifica trei paliere:
1. Zonele muntoase, cu o medie de înălţime de 3 000 de metri, ocupă zona
vestică şi centrală. Masivul cel mai important este Si chuan, aflat chiar în
prelungirea Tibetului.
2. Cel de-al doilea palier, cu altitudine între 1000 şi 2000 de metri, ocupă o
diagonală care porneşte din nord-vest, din platoul Ordos, trece prin Si chuan
în zona Bazinului Roşu, pe cursul superior al Fluviului Albastru. Chiar în
extremitatea estică a acestei zone, în China centrală, despărţind jumătatea
nordică de cea sudică, se află masivul Qin ling, unul dintre munţii consideraţi
sacri de către chinezi.
3. Palierul al treilea, cu altitudine sub 1000 de metri, reprezintă zona de câmpie
din jumătatea est-centrală şi estică a Chinei. Ea cuprinde două mari diviziuni:
câmpia aluvionară a Fluviului Galben, zonă cu o climă temperată şi câmpia
sudică, marcată de cursul mijlociu şi inferior al Fluviului Albastru, zonă cu o
climă foarte caldă, datorată apropierii de Tropice.
Această evoluţie a altitudinii face ca spaţiul chinez să prezinte o pantă continuă de
vest către est, direcţie pe care o urmează şi principalele cursuri de apă:
1. Fluviul Galben (Huang he), al cărui principal afluent este râul Wei. În spaţiul
creat de bucla fluviului, închisă în sud de Wei, se află deşertul Ordos. În
această zonă, de o parte şi de alta a buclei lui Huang he şi în valea lui Wei s-a
dezvoltat prima civilizaţie a bronzului şi primul stat din spaţiul chinez, regatul
Shang.
2. Fluviul Albastru (Yang ze), cu un bazin hidrografic foarte bogat, ceea ce
explică fertilitatea regiunii. Dacă fluviul urmează un curs vest-est, afluenţii săi
sunt orientaţi sud-nord şi nord-sud.
3. Fluviul Huai he, cu un curs mult mai scurt decât celelalte două, care străbate
câmpia centrală, la mijlocul distanţei dintre Fluviul Galben şi cel Albastru.

Nu trebuie să pierdem din vedere extrema diversitate a spaţiului chinez, nici

diferenţele uneori considerabile care opun între ele provincii la fel de vaste şi de populate
ca şi statele europene. Chiar dacă chinezii au reuşi să stabilească mai timpuriu şi mai bine
decât alţii o reţea de comunicaţii suficient de densă pentru a permite elaborarea unei
culturi comune, trebuie să păstrăm conştiinţa importanţei pe care o are distanţa şi a
rolului deţinut de regionalisme. Întreaga istorie începe aici printr-o geografie. Trebuie
mai întâi să reamintim opoziţia clasică între China Fluviului Galben (sau Huang he/
Houang-ho) şi cea a lui Yang zi/ Yang-tseu (numit “Fluviul albastru” de către europeni),
între China secetoasă din nord, unde grâul este cereala esenţială, pâinea şi pastele
constituie baza alimentaţiei, şi China mai umedă din sud, unde orezăriile inundate se
regăsesc în orice peisaj. Această diferenţă este datorată nu numai climei şi altitudinii, dar
şi tipurilor de teren caracteristice celor două zone: a) la nord de munţii Qin ling şi de
fluviul Huai, terenul este calcaros, ceea ce favorizează o evaporare rapidă a apei din sol,
care păstrează elementele calcaroase şi sarea la suprafaţă, ceea ce are drept efect o mare
fertilitate; b) în sud, unde ploile sunt abundente, solul îşi pierde mai uşor mineralele şi,
prin urmare, fertilitatea – ceea ce face din tehnologia culturii umede a orezului o soluţie
salvatoare pentru această zonă.

II. Periferia chineză înglobează Tibetul, Turkestanul chinez (actuala zonă uigură, cu
depresiunea Tarim în centru), Mongolia interioară, Manciuria şi Coreea.
Asupra acestor periferii, civilizaţia chineză şi-a făcut simţită influenţa un timp mai
mult sau mai puţin îndelungat, dar, chiar dacă cele mai multe fac în prezent parte din
teritoriul chinez, asimilarea nu a mers la fel de departe ca în cazul provinciilor centrale.
În antichitate aceste regiuni s-au aflat în relaţii variate cu lumea chineză: Tibetul
nu a devenit parte a Chinei, iar în epoca Han aici s-a format un stat independent, al cărui
rege s-a căsătorit cu o prinţesă chineză, dar nu a mers mai departe cu afilierea la puterea
imperiului vecin; Manciuria nu a făcut nici ea parte din lumea chineză în antichitate,
chiar dacă mai multe expediţii militare chineze în regiune au avut succes; nordul
peninsulei Coreea este zona în care la sfârşitul mileniului I î.Hr. un aventurier chinez a
creat un stat cu o istorie scurtă, întreruptă de cucerirea chineză din secolul II î.Hr.
Zona cea mai interesantă rămâne Tukestanul chinez, care asigură legătura dintre
China şi Asia centrală. Regiunea este mărginită de munţi: Kun lun în sud şi Tian shan în
nord. Centrul este ocupat de deşertul Takla Makan. Din fericire, prin nordul deşertului, la
sud de Tian shan, trece râul Tarim, ceea ce creează un culoar de comunicare pe care l-au
folosit atât negustorii cât şi diplomaţii şi misionarii buddhişti şi pentru controlul căruia
chinezii au făcut eforturi importante. Nevoia de a asigura securitatea acestui drum unic
este una dintre motivaţiile principale ale expansiunii chineze în epoca Han în zona nord-
vestică.
Mongolia interioară, care include şi deşertul Gobi, este zona din care în antichitate
vin cele mai mari pericole pentru lumea chineză. Aceasta este patria nomazilor, pe care
chinezii îi numesc “barbarii din nord”. În antichitate, cei mai cunoscuţi dintre aceşti
barbari, combătuţi atât de dinastia Qin cât şi de Han, sunt Xiong nü.

B. ASIA DE SUD-EST

Sudul extrem al spaţiului chinez este despărţit de Asia de Sud-Est de zona înaltă a
Platoului Yu nan şi de regiunea mlăştinoasă din valea fluviului Si jiang.
Regiunea actualului Vietnam, datorită culoarului de circulaţie de pe coastele
Golfului Tonkin şi a navigaţiei de coastă, facilitată de existenţa insulei Hai nan, a fost cea
mai influenţată de civilizaţia chineză în antichitate, din întregul nord al Asiei de Sud-Est.
Cu toate că au existat tentative de anexare a acestei zone, imperiul chinez nu a reuşit să
instaleze o stăpânire stabilă aici. În secolele I î.Hr. – I d.Hr. s-au constituit aici o structură
politice autonome: regatele Yue, Min Yue şi Nan Yue.
Asiei meridională în antichitate

Zona astfel desemnată include teritoriul actual al Indiei şi Pakistanului. Paleoliticul este
reprezentat prin vestigii care sunt răspândite pe întregul teritoriu menţionat. Prima
civilizaţie urbană şi statală din regiune s-a constituit, însă în nord-vest, în valea fluviului
Indus, nucleul său, reprezentat de siturile Harappa şi Mohenjo Daro, fiind amplasat în
Pakistanul actual. Împărţirea politică modernă a regiunii nu este relevantă, însă, pentru
antichitate, ceea ce face ca întreaga zonă să fie tratată ca un unic ansamblu istorico-
geografic.
India poate fi împărţită în patru zone geografice şi climatice diferite:
A. Zona înaltă din nord, care include Munţii Himalaya şi Hindukush, zona colinară
subhimalayană şi podişurile Kashmir, Nepal şi Bhutan. Partea vestică a acestei zone a
fost prima ocupată de arienii crescători de vite care au pătruns în peninsulă în prima
jumătate a mileniului al II-lea.
B. Câmpia aluvionară mărginită la vest de cursul mijlociu şi inferior al Indusului şi
marcată pe toată jumătatea estică de cursul Gangelui. În vest, la sud de valea
Indusului se află Deşertul Thar, creat datorită fenomenului de scăderea a
precipitaţiilor din valea Gangelui de la est către vest. Clima tropical-musonică face ca
zona să fie mai ales în anotimpul ploios ameninţată de inundaţii masive. De altfel,
inundaţiile periodice provocate de Indus au generat şi una dintre principalele
caracteristici ale civilizaţiei harapeene – reconstruirea repetată a aşezărilor – şi tot lor
pare să li se datoreze uzarea autorităţii şi a modului de viaţă urban în prima jumătate a
mileniului al II-lea. Câmpia indo-gangetică este cea de-a doua zonă de instalare a
indo-arienilor în peninsulă şi tot aici se formează regatele clasice ariene. Importanţa
acestei regiuni pentru primele secole ale istoriei indo-arienilor I-a adus şi denumirea
de Aryavartra – “patria arienilor”.
C. Platoul central indian are o altitudine superioară câmpiei şi etalează un peisaj diferit,
cu un teren accidentat, combinat adesea cu jungla, ceea ce a făcut ca pătrunderea
arienilor să fie mult mai dificilă aici. De altfel, chiar şi în epoca modernă, pe măsură
ce înaintăm spre sud, dominaţia limbilor indo-europene scade, iar limbile şi dialectele
dravidiene sunt din ce în ce mai prezente. În centrul acestei zone se află Podişul
Deccan, care este despărţit de câmpia nordică printr-un lanţ muntos – Munţii
Vindhaya. În est şi vest podişul este închis, ca un triunghi cu vârful orientat spre sud,
de către Munţii Ghaţii de Est şi Ghaţii de Vest. În sud, aceste lanţuri muntoase se
întâlnesc şi formează masivul Munţilor Albaştri. Cursurile de apă cele mai importante
străbat de la vest spre est regiunea: Godavari şi Krishna.
D. O regiune distinctă, chiar dacă nu este teritorial unitară, este cea a câmpiilor maritime.
În vest, despărţită de Deccan prin Ghaţii de Vest, se află coasta Malabar, cu ieşire la
Marea Arabiei. În est, despărţită de podiş prin Ghaţii de Est, se află coasta
Coromandel, cu ieşire la Golful Bengal. Aceasta este ultima zonă pe care în secolul
III î.Hr. Ashoka a anexat-o la Imperiul Maurya, ca urmare a victoriei împotriva
triburilor Kalinga.
Putem adăuga la aceste patru mari zone insula Sri Lanka. Deşi în antichitate insula nu a
intrat în componenţa Imperiul Maurya iar arianizarea (încă parţială) s-a produs aici
tardiv, Sri Lanka este totuşi importantă pentru cultura antică, pe de o parte ca teritoriu
mitic (în Ramayana, aici era plasat regatul demonilor conduşi de Ravana), pe de altă parte
ca una dintre ultimele zone de supravieţuire a buddhismului în primul mileniu al erei
noastre (mai precis, a buddhismului sudic, ortodox, theravada).

3. Structura etno-lingvistică a Orientului antic

Populaţia Orientului antic poate fi clasificată din punctul de vedere al apartenenţei etnic
în două mari categorii:
I. Marile familii etno-lingvistice. Aici se încadrează trei astfel de grupuri de limbi
înrudite:
A. Hamito –semiţii – care ocupă cea mai mare parte a Orientului Apropiat şi a
nord-estului Africii. Limbile care compun această familie sunt aglutinante (nu
flexionează) şi există între ele numeroase înrudiri lexicale. În prezent nu mai există decât
trei supravieţuitoare ale acestei mari familii: ebraica, araba şi copta. În antichitate, însă,
limbile hamito-semite erau mult mai numeroase. Putem face o clasificare a lor în funcţie
de aspecte lingistice, care fac distincţia între hamiţi (principala reprezentantă a grupului
fiind egipteana, căreia I se adaugă dialectele berbere) şi semiţi. La rândul lor, semiţii se
împart în mai multe grupuri, clasificate după un criteriu geografic:
- Semiţii orientali: akkadienii – care încă din mileniul al III-lea sunt atestaţi în
Mesopotamia (prezenţa lor aici fiind, probabil, mult mai veche). Akkadienii s-au
împărţit în două subgrupuri: akkado-babilonienii (în centrul Mesopotamiei) şi
assirienii (în nord-estul Mesopotamiei).
- Semiţii occidentali (care ocupă zona siro-feniciană şi Palestina): eblaiţii, ugariticii,
fenicienii, canaaniţii, arameenii, evreii, etc.
- Semiţii meridionali: arabii.
B. Indo-europenii reprezintă o familie lingvistică foarte vastă, cu
reprezentanţi pe două continente, din peninsula indiană până în extremul occident
european. Din grupul asiatic antic fac parte trei mari sub-grupuri: hittiţii, iranienii şi
indo-arienii. (vezi în anexe tabloul limbilor şi populaţiilor indo-europene orientale).
C. Sino-tibetanii reprezintă cea mai mare familie lingvistică extrem-orientală. În
antichitate, reprezentanta cea mai importantă a acestui grup este limba han, cu diversele
sale dialecte. Limba han (chineza) este atestată în forma sa arhaică prin documente scrise
începând din secolul al XVII-lea î.Hr. Dialectul nordic al acesteia, în forma sa clasică
(formată în secolele VIII-V î.Hr.) este limba civilizaţiei-centrale a Extremului Orient
antic şi limba utilizată în administraţia statului chinez (inclusiv în epoca imperială).

4. Tipuri şi sisteme de scriere

Scrierea reprezintă o convenţie prin care limba este reprezentată grafic.

Această definiţie include două elemente esenţiale:
a. Caracterul convenţional al scrierii, ceea ce presupune existenţa unor reguli
(prin urmare, scrierea are caracter de sistem) dar, mai ales, existenţa unui grup
socio-cultural care produce şi împărtăşeşte aceste reguli. Aceste condiţii,
 esenţiale pentru constituirea scrierii şi pentru desemnarea unui sistem de
semne grafice drept scriere, explică asocierea directă dintre apariţia celor mai
vechi sisteme de scriere şi a primelor state.
b. Scrierea reprezintă grafic limba, prin urmare nu este o reprezentare directă a
“ideilor”, “noţiunilor”, “obiectelor”, etc. Scrierea nu există decât în relaţie cu
fondul sonor pe care îl exprimă (limba) şi nu poate fi concepută separat de
acesta (aşa cum ar putea fi, de exemplu, cazul semnelor de circulaţie).

În caracterizarea unei scrieri recurgem la două categorii: sistemele de scriere şi

tipurile de scriere.
Sistemul de scriere se referă la relaţia care funcţionează între limbă şi expresia
grafică a acesteia.
Exemple: a. Sistemul logografic = sistemul în care un întreg cuvânt
este exprimat printr-un singur semn grafic.
b. Sistemul silabic = sistemul în care pentru notarea unei
silabe este utilizat un semn.
c. Sistemul alfabetic = sistem de scriere în care un semn
grafic corespunde unui sunet (ca regulă generală, cu
excepţii în cazul unor limbi, în funcţie de evoluţia istorică
a acestora).

Tipul scrierii este indicat de aspectul grafic al semnelor, fără relaţie directă cu
limba pe care o exprimă.
Exemple : a. Scrierea cuneiformă – apărută în prima jumătate a
mileniului al III- lea în Sumer, s-a difuzat în întreaga
Mesopotamie, în zona siro-feniciană, în Hatti, Elam, Iran.
b b. Hieroglifele egiptene – sunt semnele unei scrieri specifice
Egiptului faraonic, cu un caracter pictografic pronunţat.
c. Scrierea hieratică – scriere egipteană, rezultată din
simplificarea hieroglifelor.
d. Scrierea pătrată – scriere utilizată începând din a doua
jumătate a mileniului I î.Hr., în Canaan, pentru a transcrie
arameana şi ebraica.
e. Hieroglifele hitite – unul dintre cele două tipuri de scriere
utilizate de hittiţi, denumită astfel după hieroglifele
egiptene, dar fără nici o asemănare cu acestea.
Hieroglifele hittite au un aspect mai puţin complex şi în
acelaşi timp sunt mai puţin pictografice decât cele
egiptene.
f. caracterele Han – semnele scrierii chineze clasice,
compuse dintr-un număr variabil de trăsături lineare (de la
1 la 24).
g. Scrierea brahmi – denumire care desemnează un ansamblu
de aprox. 200 de stiluri de scriere utilizate în India. Cel
mai vechi datează din a doua jumătate a mileniului I î.Hr.
Toate au un aspect linear, cu semne pătrate sau rotunjite.
 i. Scrierea proto-sinaică – tip de scriere utilizat în sec. XV
î.Hr. în peninsula Sinai. Are un aspect linear, rezultat
adesea din simplificarea şi abstractizarea unei pictograme.
Se presupune că ar fi inspirat scrierea de tip fenician.

Sistemele şi tipurile de scriere nu se află într-o relaţie unilaterală. Un sistem se

poate servi de diverse tipuri de scriere (de exemplu, pentru o scriere în sistem alfabetic,
au fost utilizate tipurile cuneiform – în Ugarit – ,protosinaic – în peninsula Sinai şi
fenician – în oraşele feniciene). De asemenea, un tip de scriere poate servi sisteme
diverse (scrierea de tip cuneiform a fost folosită pentru un sistem logografic – în Sumer,
silabic – de către akkadieni şi alfabetic – în Ugarit).
 TABLOUL POPULAŢIILOR ŞI LIMBILOR INDO-EUROPENE DIN ORIENTUL
APROPIAT ŞI MIJLOCIU ÎN ANTICHITATE

Epoca în care apar Denumirea marilor ramuri şi sub-

ramuri
pentru prima oară
în sursele scrise

GRUPUL HITTIT GRUPUL INDO-IRANIAN

THOKARIENII ARMENII

IRANIENI
INDIENI
- 1500 hittiţi nessiţi(?) luwiţi

- 1000 sanscrita
limbi
vedică
vorbite

avestica

lydiana, lyciana persana veche

- 500 sanscrita
prakriti
clasică
(limbi vorbite)

0 iraniana medie
pali khushanii (?)

grupul vestic grupul estic

N-V S-V
Partha pehlevi sogdiana
armenii

Zone-nucleu Asia Mică Iran India +

Pakistan Pakistan+Afganistan Caucaz
Succesori moderni - iranieni (persani, kurzi, pashtuni,
hindi, bengali, bihari
ossetini, etc.)
singaleza, punjabi, etc. - armenii

15
UNIVERSITATEA BUCUREŞTI
FACULTATEA DE ISTORIE
Învăţământ la distanţă
Specialitatea: ISTORIE
ANUL I
DISCIPLINA: ISTORIA ORIENTULUI ANTIC
Coordonator de disciplină: Lect. Dr. Daniela Zaharia

Prelegerea 2: ETAPELE ŞI EVOLUŢIA STATULUI ÎN ORIENTUL MIJLOCIU ŞI ÎN

EGIPT ÎN ANTICHITATE

Cuprins:
- Constituirea şi evoluţia statelor în Mesopotamia şi în regiunile periferice
acesteia.
- Selecţie de texte regale din diversele epoci ale istoriei mesopotamiene.
- Statul în Egipt

Apariţia şi evoluţia politică a statelor în Mesopotamia şi în regiunile periferice

Constituirea statelor în Mesopotamia este direct legată de o serie de evoluţii ale

civilizaţiei de pe văile inferioare ale Eufratului şi Tigrului: neolitizarea şi dezvoltarea
agriculturii cu amenajări hidraulice, creşterea demografică şi mai ales concentrarea de
populaţie, care generează fenomenul-cheie care a fost urbanizarea, apariţia unor tehnici,
în special al celor cu utilitate administrativă (scrierea, calculul calendaristic) şi evoluţiile
intelectuale care sistematizează o ideologie regală. Mesopotamia nu s-a constituit
niciodată într-un stat care să poarte acest nume. Pe teritoriul său, însă, se desfăşoară
istoria unor state cu trăsături politice diverse, a căror influenţă s-a dovedit decisivă şi
asupra regiunilor periferice: Canaanul (în special cel nordic – Levantul), Elamul şi
Anatolia.

El Obeid (6500-3700). – Sudul mesopotamian a putut părea pustiu până la o dată

recentă, când s-a constatat că cea mai mare parte a vestigiilor din mileniul al VI-lea a fost
acoperită de aluviuni. La Tell Oueili aproape de Larsa, în inima viitorului Sumer, este
atestată deja o arhitectură cu suporţi de lemn, determinând spaţii destul de vaste ce
permiteau reuniuni şi cugetau o solidaritate socială necunoscută înainte. În cele din urmă,
la Eridu, o astfel de structură supra-înălţată cu o terasă a căpătat un aspect monumental,
cu pilaştri încastraţi în pereţi, ceea ce a făcut ca mult timp să fie considerată un “templu”
reconstruit succesiv, o îndelungată perioadă de timp, pe acelaşi loc. Civilizaţia El Obeid
caracterizează nu atât un popor cât un tip sau un model de societate ierarhizată. Acest tip
de societate se extinde în Assiria către mijlocul mileniului la VI-lea, şi până la
Mediterana orientală, în mileniul al V-lea.

Mesopotamia sumeriană. Epoca Uruk (aprox. 3700-3100)

Transformarea decisivă s-a produs în Mesopotamia sudică şi în Susiana, iar apoi
aproape imediat în Egipt, care sub anumite aspecte pare mai evident reprezentativ.

16
Această schimbare a fost marcată de inventarea scrierilor şi a administraţiilor regale, care
sunt legate exclusiv de constituirea primelor oraşe propriu-zise. În Mesopotamia şi în
Susiana, încă separate, putem urmări etapele preliminare, în epoca Obeid şi în Susa I, cu
o arhitectură ce ilustrează existenţa unei societăţi ierarhizate.
Fondat în epoca Obeid, oraşul Uruk era o aşezare dublă, dominată în epoca
istorică de două mari ansambluri de cult: în centru Eanna, templul consacrat zeiţei
Inanna, zeiţa planetei Venus, iar la vest Kullab, templul consacrat lui Anu, zeu al cerului,
unificate în a doua jumătate a mileniului IV. Dinamismul sumerian s-a manifestat prin
crearea unei reţele de drumuri comerciale, cu o arhitectură de aceeaşi concepţie ca la
Uruk, în Siria, de-a lungul Eufratului. Astfel au apărut oraşe noi, la Habuba Kabira sud, la
Djebel Aruda şi până în Turcia. Coasta siriană trebuie să fi fost atinsă, iar de acolo, Delta
egipteană, la Buto. Aceeaşi civilizaţie este prezentă la Ninive şi mai la vest, la Tell Brak;
pe de altă parte, instalări mai modeste au fost implantate, fără îndoială pornind din
Susiana, în viitoarea Medie, la Godin Tepe şi mai la est, la Tepe Sialk. Toate aceste situri
(mai puţin Buto) au oferit mărturii ale unei contabilităţi care nu s-a transformat în scriere
decât la Uruk, în pofida altor atestări izolate. Ea a fost creată pentru a răspunde nevoilor
de a păstra amintirea operaţiilor contabile specifice complexităţii societăţii urbanizate.

Epoca Djemdet-Nasr (aprox. 3100-2900)

Scrierea născută în epoca precedentă la Uruk s-a difuzat în întregul Sumer, de
acum înainte constituit. Aşa se face că în regiunea apropiată de viitorul amplasament al
Babylonului, ea a fost utilizată într-o clădire administrativă de la Djemdet Nasr, care a dat
numele său acestei noi perioade, caracterizată şi printr-o ceramică pictată de o factură
diferită de cea din epoca preistorică, alături de tipurile moştenite din faza Uruk.

Civilizaţiile proto-urbane din Levant

Nu a existat în Levant, şi cu atât mai puţin în Anatolia, un echivalent al
civilizaţiei sumeriene. Cu toate acestea, găsim aici comunităţi culturale promiţătoare,
numite convenţional “chalcolitice”, a căror dezvoltare rămâne prea puţin cunoscută, în
preajma lungului abandon al vieţii sedentare produs în mileniile VI şi V.
În Palestina, la fel ca şi la Byblos pe coasta libaneză, intensitatea cercetărilor a
permis reconstituirea cea mai bună a etapele reocupării şi re-utilizării terenurilor
cultivabile. Păstori nomazi trebuie să se fi stabilit pe marginile semi-deşertice sudice.
Organizaţi aparent în simple şefii puţin ierarhizate, ei s-au adaptat la condiţiile de climă,
într-o reţea foarte relaxată de instalări risipite, repartizate în jurul unor mici sanctuare
precum cel de la En-Gedi, în apropierea Mării Moarte.
Locuitorii lor semi-nomazi vor abandona aceste aşezări înainte de 3500 î.Hr., şi
putem presupune că au colonizat pământurile bune din centrul Palestinei, în cursul unei
perioade numită pre-urbană. Lucrul acesta presupune o creştere demografică legată de o
agricultură performantă şi de o societate sedentară mai complexă, mai puternic ierarhizată
ca altădată.

Mileniul Al III-Lea.
Mesopotamia sudică sumeriană acumulase în cea de-a doua jumătate a mileniului
al IV-lea un avans decisiv care a fost dezvoltat de-a lungul întregului mileniu al III-lea,

17
marcat de intrarea efectivă în istorie graţie dezvoltării scrierii, devenită progresiv
cuneiformă. Creşterea demografică favorizată de dezvoltarea instituţiilor s-a manifestat în
jurul oraşelor-state şi al teritoriilor agricole ale acestora, care se înmulţesc de-a lungul
celor două mari axe fluviale, corespunzând a două braţe ale Eufratului situate la este de
cursul actual.
Mesopotamia sumeriană cuprindea începând, cu zona mlăştinoasă de coastă, din
sud, vechiul oraş sfânt Eridu, posibil abandonat la mijlocul mileniului al III-lea în
favoarea oraşului Ur, situat puţin mai la nord. Veneau apoi Larsa şi enormul centru Uruk,
ce acoperea 400 ha. la începutul mileniului la III-lea înainte de declin, apoi Shurupak
(Fara) şi oraşul sfânt Nippur, aproape de Abu Salabikh, centru intelectual al cărui nume
antic este încă necunoscut. La est de aceste oraşe erau situate cele care formau, în sud,
statul Lagash, cu Lagash-ul propriu-zis (El Hiba) şi Girsu (Tello), apoi în nord rivalul său
Umma şi, mai departe Adab. Fiecare oraş cu teritoriul său reprezenta un microorganism
guvernat de regele său, purtător al unui titlu ce putea varia dar care era indicat prin
termeni în bună măsură echivalenţi: en, “stăpân” conform tradiţiei atestate pentru prima
oară la Uruk; lugal, “om mare”, sau ensi (şi nu patesi), “prinţ” sau, mai târziu,
“guvernator”. Aceşti potentaţi erau locotenenţii unui zeu-patron al fiecărui oraş, adevărat
suveran împreună cu partenerul său divin.

Imperiul akkadian
În cele din urmă, către 2340, aceste state arhaice au fost unificate într-un stat
teritorial care constituia un fel de spaţiu de pace, în care dinamismul se exprima de acum
înainte nu prin războaie interne (în pofida revoltelor), ci printr-o formă de imperialism
expansionist. Aceasta a fost opera unui şef militar semit venit din oraşul Kish, car avea de
mult timp vocaţia întâietăţii. El a luat numele de Sargon, “rege legitim”, şi şi-a fondat
propria capitală, Akkad, care va da numele ei întregii regiuni dominate până nu demult de
Kish, situată la nord de zona în care utilizarea limbii sumeriene rămâne mai răspândită.
La iniţiativa sa, scrierea sumeriană a fost adaptată la limba semită numită de acum înainte
akkadiană, şi stilizată cu o eleganţă caracteristică. Dar dacă limba semiţilor s-a impus în
administraţia regală, cu noile sale reguli, se pare că asistăm mai puţin la un triumf al
acestui element etnic, cât la o etapă decisivă a lungului proces de dezvoltare a civilizaţiei
mesopotamiene, printr-o aculturaţie reciprocă între sumerieni şi semiţi. Sargon şi
succesorii săi au căutat mai puţin să anexeze teritorii cît să-şi asigure controlul asupra
unor puncte-cheie pe traseele comerciale ale produselor exotice indispensabile. Tradiţia
legendară pretinde că Anatolia a fost atinsă; în orice caz, rivalul care era “imperiul” Ebla
a fost distrus la vest, iar la nord, ţara Subartu, viitoarea Assirie, a fost cucerită. La est,
Susa a fost anexată, poarta fiind astfel deschisă către lumea platoului, divizată într-o
nebuloasă de principate numite “elamite”. În sfârşit, către sud, expediţiile navale au
depăşit ţara Magan (Oman) bogată în cupru şi în diorită, şi au atins ţara numită Meluhha,
corespunzând coastei indiene. Acest imperialism a primit forma sa completă sub cel de-al
patrulea rege din dinastie, Narâm Sîn, care va revendica cu noul titlu de “rege al celor
patru regiuni (ale lumii)”.
Ordinea antică a oraşelor-state era încă prea puternică pentru a suporta prea mult
timp dominaţia akkadienă. În anarhia care a urmat, după 2150, susienii au fondat un
imperiu elamit efemer sub regele Puzur-Inshushinak, în timp ce Sumerul trece prin aşa-

18
numita “renaştere sumeriană”, revenirea la vechile forme politice. Astefel, era restaurat
statul Lagash. Principele său cel mai celebru, Gudea, între 2120 şi 2100, a ştiut să facă să
vină bogăţii exotice cu un minim de acţiune militară.

A treia dinastie din Ur (aprox. 2112-2004) originară din Uruk, a fost

restauratoarea unui imperiu teritorial definit ca cel al “Sumerului şi Akkadului”, cu
scopul de a marca mai bine simbioza celor două popoare, chiar dacă întâietatea aparţinea
Sumerului. După ce şi-a învins rivalii din Elam şi mai ales din Lagash, regele fondator,
Ur-Nammu, a impus o centralizare foarte puternică, cu o administraţie complexă în care
domeniul palatului interfera strâns cu cel al templelor, puternice organizaţii economice
aflate în serviciul monarhiei. Fiecare oraş-stat supus era în principiu administrat de către
doi înalţi funcţionari: un ensi şi un comandant militar care era singur responsabil de
regiunile periferice. Curieri şi responsabili diverşi, împreună cu şeful lor sukkalmah au
jucat probabil roluri de inspectori şi de coordonatori. Impozitele erau vărsate în natură
sub formă de grâne şi vite.
În cele din urmă, regele până atunci obscur al principatului Simashki, din nord-
estul Susianei, a reuşit să restaureze un stat elamit fondat ca în epoca proto-elamită pe
indispensabila asociere dintre muntenii vorbitori de elamită şi bogaţii locuitori ai câmpiei
susiene, vorbitori de akkadiană. În năvala sa, cuceritorul a distrus imperiul Ur.

Orientul Amorit (Secolele XX-XVI)

O impresionantă lamentaţie pe ruinele din Ur arată cât de dureros a fost resimţită
această catastrofă, atunci când piosul scrib sumerian nu putea percepe amploarea
transformării al cărei simbol acestea era. Mileniul al III-lea care se încheia astfel fusese o
lungă perioadă de întâietate a Mesopotamiei de tradiţie sumeriană. Amoriţii, veniţi din
Siria, au preluat puterea în numeroase dintre vechile oraşe-state, precum Isin şi Larsa, în
spaţiul sumerian, apoi în oraşul fără un trecut prestigios care era Babylonul, în inima
regiunii Akkad, în 1894 î.Hr. Ei s-au asimilat cultural în mare măsură adoptând limba şi
cadrele statului teritorial, elaborat pornind de la cel al oraşului-stat de către regii din
Akkad, ameliorat apoi de către cei din Ur.
Oraşul-stat astfel lărgit şi dinamizat a servit, dincolo de ceea ce a devenit
Babylonul, drept model adoptat de dinastia amorită care era deja instalată la Mari, pe
Eufratul mijlociu, precum şi dincolo de acesta, în Siria, în numeroase state care, în mare
parte, au intrat astfel în istorie, îmbogăţite de schimburile comerciale intense şi de o
administraţie ce utiliza scrierea şi limba babiloniană. “Coloniştii” trimişi de principii
negustori assirieni în Anatolia au introdus de asemenea scrierea şi prin aceasta au stimulat
civilizaţia urbană de aici, rămasă până atunci la marginea istoriei. , într-un vast “concert
al popoarelor” care astfel a luat naştere

Prima dinastie din Babilon

Primele trei secole ale mileniului al II-lea a fost pentru anticele ţări Sumer şi
Akkad, devenite Babilonia, o perioadă de foarte înaltă civilizaţie, marcată de nostalgia
unităţii pierdute, iar apoi prin restaurarea unui vast stat teritorial în epoca lui Hammurabi
(1792-1750). Centralizarea impusă de către regii din Ur a evoluat profitând de o
organizare economică complexă, în care Palatul avea filiale provinciale ce asigurau
gestiunea domeniului regal arendându-l unor agenţi independenţi. Dar domeniul
templelor păstra o importanţă economică considerabilă, alături de cele ale particularilor

19
bogaţi şi de pământurile concesionate în schimbul prestării de servicii. Progresul
proprietăţii private era chemat să modifice în profunzime personalitatea individuală.
Succesorii lui Hammurapi nu au putut împiedica prăbuşirea imperiului, atacat de
populaţii barbare venite din sud.

Perioada medio-babiloniană
Kassiţii, noii stăpâni ai regiunii, vin din munţii Zagros. După ce au cucerit
Elamul, aceştia pun stăpânire pe Babilon. Aici şi-au stabilit capitala religioasă, cea
politică fiind un oraş nou, Dur Kurigalzu, după numele fondatorului dinastiei. Kassiţii
inaugurează perioada babiloniană medie. Ultimul rege al dinastiei kassite, Kashtiliash
IV, a dorit să-şi extindă influenţa în nord. El se loveşte de asirieni, care jefuiesc
Babilonul.

Assiria
Primele etape ale statalităţii assiriene ne sunt necunoscute. Ştim că în primele
două secole ale mileniului al II-lea regii assirieni organizau un comerţ intens în
Cappadocia şi în restul Anatoliei, unde negustorii lor vindeau mai ales ţesături şi de unde
importau metale, în special cupru. În perioada amorită, Assiria este şi ea unul dintre
regatele dominate de dinaşti care aparţin acestei populaţii semite occidentale.
Ascensiunea politică a Assiriei începe cu adevărat abia în secolul al XIV-lea,
odată cu Assur-Uballit I, care iniţiază o politică expansionistă, dezvoltată de către doi
dintre urmaţii săi: Adad-Nirari I şi Salmanasar I. Acţiunile expansioniste au continuat, în
etape, în prima jumătate a mileniului I, momentul de maximă extindere a Imperiului
Assirian fiind legat de numele lui Tiglatpalassar al III-lea (sec. VIII î.Hr.). În epoca sa,
Imperiul cuprinde Canaanul nordic şi Babilonia. În secolul al VII-lea î.Hr. un alt rege
assirian, Assarhaddon, încearcă să cucerească Egiptul, dar dominaţi sa asupra văii Nilului
nu rezistă decât zece ani.

Babilonul chaldeean
Asirienii nu se puteau menţine nici în Babilonia. Un rege, Nabucodonosor I,
provenit dintr-o dinastiei locală originară din Isin, a restabilit independenţa şi a deschis o
perioadă neo-babiloniană după ce I-a alungat pe ocupanţii estici kassiţi şi elamiţi.
Dinastia Isin II era, însă, fragilă iar asirienii redobândesc supremaţia. Babilonul
este jefuit la fiecare tresărire de independenţă, până când un rege din sud, chaldeean, face
o alianţă cu mezii, noii inamici ai Assiriei, veniţi din munţii Zagros. Ninive, oraş
important al Assiriei, este şters de pe hartă.
În timp ce mezii domnesc la Assur, Nabopalassar se încoronează rege la Babilon
şi întemeiază dinastia chaldeeană. Aceasta îşi extinde influenţa dincolo de deşertul Siriei
şi învinge o coaliţie egipteană căreia îi aparţinea regatul Iuda. Împreună cu alţi prizonieri
de război, locuitorii acestui regat, evreii, sunt deportaţi la Babilon în 586 î.Hr., pentru a
lucra la înfrumuseţarea oraşului.
Perşii năvălesc dinspre Tigru spre Eufrat, ocupă fără luptă Babilonul şi vor stăpâni
ţara dintre fluvii până la înfrângerea lor de către armatele lui Alexandru cel Mare în 323
î.Hr. La moartea lui Alexandru, Babilonia va deveni satrapia unuia dintre locotenenţii săi,

20
Seleucos. După câteva peripeţii, el devine rege şi se instalează nu departe de Babilon,
într-un oraş nou: Seleucia, pe malul Tigrului. Babilonul nu îşi va mai reveni.

Regalitatea în civilizaţiile mesopotamiene – selecţie de texte antice

I.Regi sumerieni din Lagash: “Eannatuma, lugal din Lagash, dăruit cu forţă de către
Enlil, hrănit cu laptele vieţii de către Nin-Hursaga, dăruit cu un nume bun de către
Inanna, dăruit cu inteligenţă de către Enki, ales al inimii lui Nanse, regina puternică,
cel care a cucerit ţările pentru Nin-Girsu; mult iubit de către Dummuzi-Apsu, mult
iubit de către Hendur-saga, prieten al soţului iubit al Innanei, cuceritor al Elamului,
al Subarului şi al ţării…El a învins Susa; ensi din Umma a venit împotriva
însemnelor sale iar el l-a învins; a distrus Adna, a învins oraşul Ur.”

II. Regi ai Akkadului. Dinastia sargonidă. Naram-Sin (2254-2218) : “Naram-Sin, cel

puternic, rege al celor patru regiuni, învingător în nouă bătălii într-un an, după ce a
dus aceste bătălii şi a capturat cei trei regi şi I-a făcut să apară în faţa lui Enlil; fiul
său, Lipit-Ili , guvernator din Marad, a construit templul pentru Lugal-Marada la
Marad. Celui care va şterge acestă inscripţie, fie ca Samash şi Lugal-Marad să-I
ştergă rădăcinile şi descendenţa.”

III. Regi sumerieni din epoca “renaşterii sumeriene” .Utu-Hergal din Uruk (2123 –
2113) :
“ Utu-Hergal se îndreaptă spre Inanna, stăpâna sa, şiÎi face această rugăciune: O,
stăpâna mea, leoaică în luptă, tu care atac ţările străine! Enlil mi-a dat
misiunea de-a restitui regalitatea Sumerului. Fi sprijinul meu! Fie ca
hoardele Gutilor să fie distruse. Tirigan, regele Gutilor a spus: nimeni nu
va veni contra lui. El s-a aşezat pe cele două maluri ale Tigrului. Mai jos, a
jefuit câmpiile Sumerului, în sus, a jefuit caravanele. Pe drumurile Ţărilor,
a lăsat să crească buruienile.”

21
 V. Assiria sec. XIX-XVIII . Scrisoare a lui Shamsi Adad I către fiul său,
guvernator la Mari:
“Lui Yasmachadad îi vorbesc: astfel spune tatăl tău, Shamsi Adad. În ce-I priveşte
pe vii lui Wilanum, care se află la tine, ţi-am dat ordin ca în cazul în care
alianţa se realizează, să îi ţii sub supraveghere. Nu va fi nici o alianţă cu
Wilanum: îţi ordoni să îi faci prizonieri. Toţi fii lui Wilanum care se află la
tine să fie ucişi în aceeaşi noapte! Fără priveghi de onoare, fără cântece
glorioase, fără zile de doliu. Să le fie pregătite mormintele, trebuie să moară
şi să fie îngropaţi. Mi-ai scris în legătură cu raziile pe care (…?) le-au făcut
în regiune. Şi la Rapiqum, de asemenea, au jefuit ţara. Într-adevăr au
devenit de nesuportat. Pune-te de acord cu Tarimshkin şi Lalum şi
transmite-I lui Bachdi decizia voastră de a pune trupele în mişcare pentru a
le devasta regiunea. Apoi, pe vremea recoltei, să vă abateţi împreună
asupra lor. Vor coborî la Eufrat şi atunci, pe când ei vor încerca să îşi
adape oile, o mare expediţie punitivă trebuie îndreptată împotriva lor.
(………) În ce te priveşte, cât timp trebuie să îţi mai dăm sfaturi? Eşti prea
tânăr? Nu eşti deja bărbat? Cât timp îţi mai trebuie pentru a învăţa să îţi
conduci casa? Nu îl vezi pe fratele tău, care comandă deja o mare parte a
armatei? Învaţă măcar să îţi conduci propriul palat. Fratele tău a învins
aici un şef de armată. Dar tu, trăieşti printre femei! Aşadar, dacă te duci cu
o armată la Qatna, fi bărbat! Ca fratele tău, care deja şi-a făcut un bun
renume, fă-ţi şi tu un nume mare în ţara ta!”

VI. Babilon. Hammurabi ( 1792 – 1750)– Prologul Codului: “ De cînd sublimul Anu,
regele zeilor Anunnaki şi Enlil, stăpînul cerului şi al pămîntului, cel care stabileşte
destinele Ţărilor, i-au dat lui Marduk, întîiul născut al lui Ea, putere asupra tuturor
oamenilor, de cînd l-au făcut mai mare peste Igigi, de cînd ei au pronunţat numele
sublim al Babylonului şi l-au făcut atotputernic peste cele patru orizonturi ale lumii,
de cînd au stabilit în centrul acestora o eternă regalitate pentru Marduk, o regalitate
ale cărei fundamente sunt tot atît de sigure ca şi cele ale cerului şi ale pămîntului;
atunci a fost numele meu, Hammurapi, prinţul pios care îi venerează pe zei, a fost
cel pe care l-au pronunţat Anu şi Enlil, pentru a proclama legea în Ţări, pentru a
înlătura nedreptăţile, pentru ca cei puternici să nu-I oprime pe cei slabi, pentru a
părea poporului ca un Soare care luminează ţările, pentru a asigura bunăstarea
oamenilor.”

VII. Regi assirieni. Tiglapalassar III ( 747 – 727 î.Hr): “Palatul lui Tiglatpalassar,
marele rege, regele puternic, regele celor patru orizonturi, regele Assiriei,
rege al Sumerului şi al Akkadului, rege al celor patru părţi ale lumii; rege
urmând sub semnul zeului, rege care din răsărit şi până la apusul soarelui a
împrăştiat în vânt pe toţi duşmanii săi şi şi-a afirmat stăpânirea; rege care
subjugă popoarele pământurilor de sus şi de jos, care îi alungă pe suverani şi
în locul lor pune pe oamenii puterii sale.”

Statul în Egipt.

22
 Istoria milenară a Egiptului este periodizată după un dublu criteriu: cel al
dinastiilor (inspirat din opera preotului Manethon, sec. III î.Hr.) şi cel al ciclurilor puterii,
în care alterneză perioadele de unitate şi cele de descentralizare politică.

Cronologi Dinastii şi suverani Evenimente

e
3700- Epocile neolitice târzii -Consituirea unor centre de putere pe valea
3200 Nagada I, II şi III Nilului şi în Deltă.
- O serie de documente iconografie – “tabletele”
– ilustrează un conflict prelungit între civilizaţia
de pe Valea Nilului (dominată de centrul
Hierakonpolis) şi cea din Deltă ( dominată de
centrul Buto).

3100 Narmer/Menes Unificarea celor două regiuni ale Egiptului, de

către regele din Hierakonpolis, Narmer.
Evenimentul este comemorat prin “Tableta lui
Narmer”, care îl prezintă pe acest rege purtând
coroanele celor două regate egiptene (de Sus şi
de Jos).
3100- Epoca dinastiinor I şi Organizarea statului. Apariţia funcţiei de vizir şi
2700 II - thinite a ierarhiei birocratice. Formularea ideologiei
regale: regele este zeu, încarnare a lui Horus,
fiul lui Ossiris.
2700- Regatul vechi - Începutul arhitecturii funerare monumentale:
2180 Dinastia III – cu piramida în trepte de la Saccarah (Djoser) şi
regele Djoser ansamblul de la Giza ( cele trei mari
Dinastia IV – a regilor piramide).
Keops, Kefren şi - Afirmarea şcolii teologice de la Heliopolis.
Mikerinos - Dezvoltarea ideologiei faraonice prin
Dinastiile V-VI adăugarea numelui de “Fiu al lui Re”.
2180- Prima perioadă Fragmentarea Egiptului sub autoritatea mai
2040 intermediară : multor centre de putere rivale.
dinastiile VII-XI
2040- Regatul Mijlociu – - Reorganizarea statului.
1730 Dinastiile XI-XIII - Amenajarea oazei Fayoum.
Regii Amenemhat şi - Anexarea Etiopiei de nord.
Sesostris
1730- A II-a perioadă - Invazia hyksoşilor.
1560 intermediară - Kamose triumfă asupra invadatorilor.
Din. XIII- XVII
1560- Imperiul Nou - Expansiunea egipteană în sud şi nord-est.
1096 Din. XVIII – - Conflictele cu Imperiul Hittit
Tutmes I-IV - Hashepsut, fiica lui Tusmes I, devine primul
AmenofisI-IV rege-femeie al Egiptului.
Hatshepsut - Erezia “atoniană”: reforma religioasă a lui

23
 Tutankamon Amenofis al IV-lea, care preia numele de
Din. XIX-XX – regii Ehnaton, ca semn al dorinţei de a impune ca
cu nume de Ramses zeu unic pe Aton (discul solar).
- Pacea cu hittiţii, în timpul lui Ramses al II-
lea
- Construcţia marilor temple: Deir el-Bahair,
Karnak, Luxor, Abu Simbel.
1096-715 A III-a perioadă - invazii şi diastii străine în Egipt
intermediară – Din.
XXI-XXIV
715-332 Epoca târzie: Din. - dinastii străine: etiopieni, perşi.
XXV-XVIII - Renaştere culturală şi economică sub
dinastia a XXVI-a, saită.
- 332 î.Hr. – Alexandru cel Mare cucereşte
Egiptul.

Universitatea Bucureşti
Centrul Credis – ID
Facultatea de Istorie
Anul : I
Specialitatea : Istorie
Disciplina: Istoria Orientului antic
Profesor: lect.dr. Daniela Zaharia

Prelegerea nr. 3 – “Statul în Iran, India şi China în antichitate”.

Conţinut:
1. Imperiul Persan.
- texte persane antice
2. Etapele statului în India
3. Etapele statului în China
4. Instrumente de lucru:
- Sursele istoriei Chinei antice
- Sursele istoriei indo-arienilor
- Etapele istoriei indo-arienilor

IMPERIUL PERSAN

1. Predecesorii arienilor în Iranul occidental: proto-elamiţii şi elamiţii

Sursele arheologice atestă existenţa a două civilizaţii care s-au succedat în zona

24
Iranului occidental (între munţii Zagros şi Golful Persic), în zona istorică numită Elam.
La începutul mileniului al III-lea în regiune au început să se dezvolte centre urbane, ca
efect al dezvoltării agriculturii şi al influenţei exercitate de civilizaţia învecinată, cea
sumeriană, din sudul Mesopotamiei. Cea mai veche menţiune despre Elam apare în 2250
î.Hr. pe Stela Vulturilor, care celebrează victoria regelui sumerian al Lagash-ului
împotriva mai multor rivali, între care cei din Elam.
Cel mai important centru al regiunii, Susa, a fost cucerit în 2250 de către Sargon I
şi integrat în Imperiul Akkadian. În secolele următoare, elamiţii s-au revoltat în mai multe
ocazii împotriva dominaţiei akkadiene, sub conducerea unor centre nordice, Awan şi
Anshan. După căderea dinastiei sargonide, în regiunea Elamului s-au format mai multe
regate, care au intrat însă la începutul mileniului al III-lea sub controlul Uruk-ului.
Autonomia a fost recâştigată la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Ebarat se proclamă
“rege al Anshan-ului şi al Susei”.

2. Mezii şi perşii

Epoca instalării mezilor şi perşilor în Iranul occidental este incertă. Existenţa mezilor
în preajma Mării Caspice este probabilă încă de la începutul mileniului al II-lea, dar abia
la începutul primului mileniu î.Hr. au început să se sedentarizeze în Kurdistanul nordic şi
în zona Ecbatanei. Perşii s-au instalat în sud-vestul platoului Iranian, lângă Golful Persic,
în regiunea Fars, în secolul al VII-lea î.Hr.
În prima parte a mileniului I î.Hr., mezii şi perşii au fost, pe rând, adversari ai
assirienilor, supuşi ai sciţilor, mercenari în armatele assiriene şi babiloniene, fără a reuşi
să se organizeze politic în mod independent. Mezii au fost primii care au creat un stat, în
secolul al VI-lea î.Hr., sub conducerea lui Cyaxare, care s-a emancipat de sub dominaţia
scitică. Aliindu-se cu regele babilonian Nabopalassar, mezii au contribuit la distrugerea
capitalei assiriene Ninive, în 612 î.Hr.
În zona ocupată de perşi s-a creat de asemenea un centru de putere în secolul al
VI-lea, în regiunea vechiului regat elamit Anshan. Cel mai important suveran al acestui
stat persan s-a dovedit Cyrus al II-lea, supranumit “cel Mare”, care a reuşit să unifice
mezii şi perşii şi să pună bazele Imperiului Persan. Cyrus a deschis calea marii
expansiuni, orientându-se iniţial către est – unde ocupă zona actuală a Turkestanului şi
Afganistanului, apoi către vest: a ocupat Babilonul în 539 î.Hr. Urmaşul său, Cambyse, a
continuat expansiunea vestică, ocupând Canaanul şi Egiptul. În 522 î.Hr., într-un context
politic neclar – posibil datorită unei conspiraţii aristocratice – tronul a fost preluat de
reprezentantul unei ramuri secundare a clanului Ahemenizilor, Darius I. Darius a extins
Imperiul până la limitele sale maxime: a creat o satrapie în Valea Indusului, a cucerit
Asia Mică în totalitate şi a trecut pe continentul european, în Tracia şi Scitia Mică.
Tentativa sa de a ocupa Grecia a eşuat. Urmaşul său, Xerxes I , a fost obligat în cele din
urmă să renunţe la Tracia, dar Imperiul Persan, care se întinde de la Indus la Mediterana,
a rămas pentru încă un secol şi jumătate cel mai mare stat din zona Mediteranei.
Dispariţia sa a fost cauzată de expediţia lui Alexandru cel Mare, care a ocupat Susa în
331 î.Hr.
Regi perşi
1. Cyrus II(559 - 530) : “Marduk, marele zeu, protectorul tuturor oamenilor, a privit cu
bunăvoinţă spre acţiunile bune ale lui Cyrus şi spre inima sa dreaptă şi I-a ordonat să
meargă spre oraşul său Babylon. El l-a făcut să ia drumul Babilonului, a mers fără

25
 oprire alături de el ca un prieten….El l-a făcut să intre în Babilon fără luptă, el a
eliberat oraşul Babilon de opresiune, el I l-a dat pe nabonid, rege care nu-l respecta.
oamenii din Babylon, cu toţii, întreaga ţară a Sumerului şi a Akkadului, principii şi
guvernatorii au îngenunchiat în faţa lui şi I-au sărutat picioarele. Ei nu încetau să
mulţumească Stăpânului (Marduk) şi, cu ajutorul său au făcut să se revigoreze zeii
care erau aproape morţi…..”

2. Cambyse în Egipt – din. a XXVII-a (525-522 î.Hr.) (fragment din biografia lui
Udjahoressne):
“El a venit în Egipt, marele rege al tuturor ţărilor străine, Cambyse, iar toţi străinii din
acele ţări erau cu el. Odată ce a luat în stăpânire acest pământ, şi-a stabilit aici reşedinţa, a
devenit marele suveran al Egiptului. Maiestatea Sa m-a desemnat în funcţia de medic şef.
El m-a adus să trăiesc în preajma-I în calitate de companion şi de intendent al palatului şi
să-I compun titulatura, numele său de Rege al Egiptului de Sus şi de Jos, Mestyu-Re.”

3. Darius I către satrapul Gadatas din Asia Mică:

“ Regele regilor, Darius, fiul lui Hystaspe, către servitorul său Gadatas spune acestea:
“Am aflat că nu te conformezi instrucţiunilor mele în toate privinţele. Este adevărat că ai
cultivat pământurile mele şi ai pus arbori fructiferi până dincolo de Eufrat, pe malurile
Asiei Mici…… Dar, pe de altă parte, nu ai respectat ordinul meu regal cu privire la zei şi,
dacă nu te vei schimba, îşi voi arăta nemulţumirea mea, pentru că ai pus tribut asupra
grădinarilor sacri ai lui Apollon şi I-ai obligat să lucreze pământuri profane, nesocotind
voinţa strămoşilor mei cu privire la divinitatea care a revelat perşilor întregul adevăr…”

INDIA ANTICĂ
Perioada protoistorică

1. – Civilizaţia Indusului. – Această civilizaţie s-a răspândit pe un imens teritoriu care

cuprinde toată valea Indusului, dar de asemenea şi o parte din Gujarat. Colonii au existat
şi în Iran şi la frontiera afgano-uzbecă. Una dintre cele mai frapante caracteristici ale
civilizaţiei Indusului este uniformitatea producţiei materiale. Cele două oraşe principale,
Mohenjo Daro şi Harappa, sunt împărţite în două sectoare: oraşul înalt sau citadela şi
oraşul de jos. La Mohenjo Daro, oraşul cel mai bine conservat, a fost descoperită în
citadelă “marea baie”, o piscină rectangulară înconjurată de galerii. Două scări simetrice
dădeau acces la bazin, a cărui etanşeitate era asigurată prin umplutura cu bitum dintre
rândurile de cărămizi. Alimentarea se făcea printr-un puţ din apropiere şi evacuarea
printr-o canalizare.
Oraşul de jos este caracterizat prin orientarea nord-sud şi est-vest a străzilor care
delimitează cvartalele de locuinţe regulate. Casele din zonele rezidenţiale au o suprafaţă
care variază între 50 şi 120 m². Ele au un etaj la care se ajunge printr-o scară interioară.
Unele sunt dotate cu fântâni private, altele se aprovizionează cu apă de la fântâni publice.
Casele erau echipate cu o sală de baie, din care apa folosită era evacuată printr-o rigolă cu
plan înclinat care conducea spre rigola străzii.
Diferitele cariere din Mohenjo Daro au fost reconstruite de mai multe ori urmând
acelaşi plan. De fiecare dată, sistemul de canalizare era reamenajat, ceea ce presupune
existenţa unei autorităţi publice. Totuşi, nici una dintre construcţiile de la Mohenjo Daro

26
sau Harappa nu poate fi considerată ca fiind un templu sau un palat. Nici o urmă nu
indică dominaţia unei clase de regi sau de preoţi. Reprezentarea cea mai frecventă este
totuşi cea a unui personaj cu barbă, purtând o bandă pe cap şi un veşmânt decorat cu
motive în treflă. Această statuie este considerată adesea, fără un motiv real, ca fiind cea a
regelui-preot din Mohenjo Daro.
Numeroase sigilii din steatit au fost descoperite: mai mult de 1 200 la Mohenjo
Daro. Pe ele se află scurte inscripţii într-o scriere pictografică ce se compune din mai
mult de 400 de semne. Până astăzi, această scriere nu a fost descifrată, dar presupunem
totuşi că ea transcria o limbă proto-dravidiană.
Din lipsa documentelor, este dificil să cunoaştem baza economică şi comercială a
civilizaţiei Indusului. Arhivele mesopotamiene menţionează schimburi cu ţările
orientale; este foarte probabil ca oraşele Indusului să se fi numărat printre ele. La Lothal,
în Gujarat, existenţa unui mare bazin rectangular în apropierea unei zone de antrepozite
demonstrează că aici ancorau corabii care îşi debarcau mărfurile. A fost descoperit aici un
sigiliu care provine din golful Arabic.
Sfârşitul civilizaţiei Indusului, către 1800 î.Hr., a fost explicată prin iruperea
invaziilor venite din nord-vest, care ar fi constituit primul val de migratori arieni. Dar
cercetările făcute în Asia centrală au arătat că între aceste arii geografice existau contacte
importante. Dacă civilizaţia harapeană a influenţat puternic regiunile dintre Asia centrală
şi câmpia Gangelui, este foarte probabil ca ea să fi suportat, la rândul său, influenţa
acestora. O ipoteză care pare mai probabilă pune accentul pe uzura suferită de modul de
viaţă tradiţional în oraşele harapeene, ca urmare a repetatelor inundaţii provocate de
Indus şi a blocării porturilor maritime. Cronologia evenimentelor pare să încline balanţa
spre această interpretare, dat fiind faptul că ultimele urme de locuire harapeană în valea
Indusului sunt databile în jur de 1700 î.Hr., în timp ce prezenţa ariană în zonă este sigură
abia după 1500 î.Hr.

2. Expansiunea ariană şi perioada vedică. – Sursa literară indiană cea mai

veche pe care o avem este Rig Veda, redactată în sanscrită7, şi care a fost fără îndoială
compusă în a doua jumătate a mileniului al II-lea. Acest text sacru ne furnizează indicaţii
asupra instituţiilor ariene dar aluziile istorice sunt mult mai abundente în texte mai
recente, precum Puranele8. Arienii erau nomazi care trăiau din creşterea vitelor, chiar
dacă practicau şi agricultura. Invadarea Indiei către 2000 î.Hr. corespunde pătrunderii
altor indo-europeni în Europa. Cucerirea treptată a Indiei de către ei transpare din diferite
documente care, cu cât sunt mai tardive, cu atât se referă mai mult la teritorii situate în
est.
Pe plan politic, arienii constituiau monarhii tribale conduse de un rajah (raja),
termen înrudit cu rex în latină. Raja nu exercita o putere absolută, deoarece împărţea
autoritatea cu două consilii ale tribului, sabha şi samiti. Aceşti termeni revin destul de
des, dar nu este totuşi uşor să facem distincţia între ei. Aprobarea lor era totuşi necesară
pentru ca regele să poată fi înscăunat. Veritabile republici tribale trebuie de asemenea să
7
Utilizăm termenul “vedic” pentru a desemna limba în care este compusă Rig Veda; termenul “sanscrit”,
care nu apare decât în secolele V-VI, este utilizat odată ce procedurile de formare şi de interpretare au fost
codificate.
8
Texte cu caracter epic a căror compunere alcătuire s-a realizat între secolul al IV-lea şi al XIV-lea. Ele
relatează teoretic originile umanităţii şi ale istoriei indiene. În realitate conţin tot ceea ce un hindus trebuie
să ştie pentru a se comporta corect în orice circumstanţă.

27
fi existat, puterea fiind aici exercitată de un consiliu al tribului. Raja era asistat de un
general (senani) şi de un mare preot (purohita) care, prin sacrificii, asigura prosperitatea
tribului şi victoria acestuia în război. Purohita apare adesea ca îndeplinind ceremonii
magice.
În timpul epocii vedice se constituie cele patru mari diviziuni ale societăţii ariene:
brahmanii (sacerdoţii), kşatria (războinicii), vaisyas (ţăranii) şi sudras (servitorii). Se
crede în general că aceste patru grupuri, varna (culori) în sanscrită9, s-au constituit ca
urmare a contactului triburilor ariene cu populaţiile indigene.

3. Invaziile şi înnoirile religioase

a. Perşii în India. – Prima dată riguroasă pe care o deţinem din istoria

Indiei este invazia lui Alexandru cel Mare în valea Indusului în 326 î.Hr. Ştim totuşi că
Ahemenizii îşi extinseseră imperiul până în provinciile occidentale ale Indiei. Conform
lui Herodot (480-425 î.Hr.) şi Xenophon (558-530 î.Hr.), Cyrus al II-lea cel Mare,
fondatorul Imperiului Ahemenid, îi supusese pe indieni. Dar abia sub conducerea lui
Darius I (521-485 î.Hr.) dominaţia persană a fost instalată în Punjab şi Sind, care
formează cea de a douăzecia satrapie.
Ştim că armata uriaşă adunată de Xerxes (486-465) pentru a invada Grecia
includea un corp de armată compus din indieni. Marii Regi utilizau mulţi greci în
administraţie şi armată, dar şi pentru exploatarea provinciilor noi. În 517 î.Hr., Scylax a
studiat cursul Indusului de la punctul în care devine navigabil până la vărsare şi, de acolo,
a explorat calea maritimă până la Marea Roşie, ajungând în Egipt. Alţi autori greci,
ionieni cel mai adesea, ne informează în privinţa indienilor. În aceeaşi epocă, Heracleu
din Milet descrie diferitele populaţii din Gandhara, dar îi confundă pe indieni cu
etiopienii. Un secol mai târziu, un medic, Ctesias din Cnide (415-397), se interesează de
rasele şi de producţia ţării, fără a face distincţia dintre real şi legendar.
Anumite surse indiene fac referire la greci, pe care îi desemnează, începând din
secolul al IV-lea î.Hr., cu termenul yavana, care venea din persanul Yauna, numele
Ioniei. Conform Codului lui Manu, un text antic remaniat de mai multe ori şi a cărui
versiune finală datează de la începutul erei creştine, grecii sunt acceptaţi ca khatryas,
datorită virtuţilor lor militare şi în pofida impurităţii lor, datorată religiei lor ne-
brahmane.
b. Dinastiile Shishunigas şi Nandas. – Odată cu apariţia religiilor salvării,
buddhismul şi jainismul, în sec. V î.Hr., centrul de gravitaţie al civilizaţiei indo-ariene s-
a deplasat către est. Această epocă este marcată de rivalitatea dintre două regate, Kosala
şi Magadha. Aceste regiuni aduc mărturia avansării arienilor către este şi probabil că
brahmanismul se instalase aici superficial. Puterea regatului Kosala se afirmase în lupta
regatului Kashi (Benares), luptă la care fac referire sursele buddhiste. Cu puţin înainte de
naşterea lui Buddha, regatul Kashi a fost anexat de Kosala, care se întindea în nord până
în Nepal. Până atunci, Kashi fusese un oraş influent, centru al culturii hinduse. Magadha
(în sudul Bihar-ului) era condusă de dinastia Shishuniga încă din secolul al VII-lea î.Hr.
Cel de-al cincilea suveran al dinastiei, Bimbisara, se pare că ar fi fost
contemporanul lui Buddha şi al lui Mahavira: fie că este sau nu adevărat, atât sursele
buddhiste cât şi cele jainiste îl reclamă ca fiind unul dintre credincioşii cultelor respective
9
Fiecare varna se împarte la rândul ei în mai multe sub-grupe numite jâtis. Acestea din urmă, care sunt
endogame şi ierarhizate, corespund termenului de “castă”.

28
. El a cucerit Anga şi a construit capitala Rajagrha (Rajgir). Bimbisara a fost asasinat de
către propriul său fiu, Ajatashatru, care I-a succedat (554-527). El a dus un război contra
regelui din Kosala, Prasenajit, iar după mai multe bătălii, a sfârşit prin a cuceri regatul
rivalului său. Fiul sau nepotul său, Udayin sau Udayabhadra, a fondat o nouă capitală,
Pataliputra Nagara (Patna): propriul său fiu, Kalashoka (numit Kakavarna de către
Curtius şi Diodor) avea să fie ultimul suveran al dinastiei. El a fost asasinat de către un
bărbier care a fondat o nouă dinastie către 413 î.Hr., cea a regilor Nandas.
Arienii avansau către podişul Deccan, astfel încât în secolul al VII-lea î.Hr.
apăruseră noi regate ariene, de diverse dimensiuni. Cel numit Vamsas sau Vatsas, cu
capitala la Kosambî, a fost anexat de către regatul Avanti. Capitala acestui stat, Ujjayinî
(Ujjain) este probabil locul de origine al limbii pali, în care a fost compus canonul
buddhist înainte de a fi fost tradus în sanscrită. Regiunea care se întindea la est de Kosala,
între Himalaia şi Gange, era constituită dintr-o mulţime de mici republici conduse de
diferite clanuri. Confederaţia Vajjis reunea opt state. La graniţa Nepalului modern,
Sakyas dominau statul Kapilavastu, care era vasalul regatului Kosava. Aceasta era familia
căreia îi aparţinea Buddha.
c. Alexandru şi elenizarea Orientului. – În 330 î.Hr., Alexandru cel Mare l-a
învins pe Darius al III-lea, ultimul dintre Ahemenizi. El a preluat astfel controlul
vechiului Imperiu Persan, chiar dacă împăratul nu mai exercita de mult timp decât o
autoritate nominală asupra periferiei. După o lungă campanie în Bactriana, Alexandru a
trecut Hindu Kush şi a ajuns în India în primăvara anului 326 î.Hr. El I-a supus pe regele
din Taxila, Omphis (sanscritul Ambhi), apoi pe Porus (Paurava), regele Punjabului. A
continuat să avanseze, dar în apropiere de Hyphasis (Beas), soldaţii săi au refuzat să
meargă mai departe. Aproape de delta Indusului, armata s-a scindat în două: o parte s-a
întors în Mesopotamia pe mare, în timp ce Alexandru şi restul armatei au revenit pe uscat,
de-a lungul litoralului.
Alexandru a lăsat garnizoane şi a numit satrapi pentru a administra noile provincii.
Dar la moartea sa, în 323 î.Hr., rebeliunile au izbucnit în India şi în 317, ultimul general
al lui Alexandru, Eudemus, a trebuit să părăsească regiunea. Principala consecinţă a
expediţiei lui Alexandru a fost fondarea coloniilor greceşti din nord-vestul Indiei.
Aproape şaptezeci de ani mai târziu, greaca era încă o limbă importantă în regiune, după
cum o atestă inscripţiile lui Ashoka. Totuşi, sursele indiene nu fac nici o referire la
expediţie. În realitate, retragerea lui Alexandru a avut consecinţele cele mai importante la
nivel politic.

3. Dinastia Maurya

1. – Chandragupta Maurya, fondatorul. – Plutarh menţionează faptul că un

anume Sandrocottus l-a sfătuit pe Alexandru să avanseze până la Gange şi să-l atace pe
ultimul Nanda, care era foarte impopular. Sandrocottus nu este altul decât Chandragupta
Maurya: sursele indiene şi greceşti relatează că el este cel care în cele din urmă l-a
răsturnat pe ultimul Nanda. Acest eveniment, care s-ar fi produs între 324 şi 313 î.Hr.,
inaugurează fondarea primului mare imperiu al Indiei antice. După surse indiene,
Chandragupta era consiliat de către un brahman, numit Kautilya (sau Cânakya sau
Vishnugupta). Probabil că el a fost adevăratul conducător al imperiului; I se atribuie, pe

29
de altă parte, un tratat politic, Artashastra, care furnizează informaţii utile asupra statului
şi a administraţiei10.
2. Ashoka şi apogeul Imperiului. – Conform tradiţie jaina, Chandragupta s-ar fi
convertit la jainism şi ar fi abdicat pentru a se consacra vieţii monastice. Oricare ar fi
adevărul, după o domnie de douăzeci şi patru de ani, fiul său Bindusara, care l-a succedat,
a fost în contact cu Antiochus I , regele Siriei. Este probabil ca el să fi mărit imperiul prin
cucerirea podişului Deccan. Către 269, după un scurt interregn, fiul său Ashoka I-a
succedat. Această domnie ne este foarte bine cunoscută din inscripţiile lui Ashoka, care
constituie cel mai vechi document scris indian care are o semnificaţie istorică. Aceste
inscripţii sunt edicte gravate în piatră şi dispersate în cele patru colţuri ale imperiului.
Poate inspirate de precedentul ahemenid, edictele lui Ashoka constituie declaraţii oficiale
în materie de politică şi indicaţii pe care împăratul le adresează funcţionarilor şi supuşilor
săi.
Aceste surse unice atestă faptul că o schimbare s-a produs în politica imperială, la
aproximativ opt ani după urcarea sa pe tron; acest eveniment a fost poate legat de
convertirea împăratului la buddhism. Un edict ne arată faptul că după învingerea
triburilor Kalinga, Cel Mult Iubit de către Zei a început să urmeze dharma, termen care
desemnează aici doctrina buddhistă. Împăratul prescrie supuşilor săi să nu ucidă fără
motiv şi să practice iertarea. Războiului trebuie să I se substituie dharma: împăratul
proclamă că a obţinut astfel numeroase victorii şi că speră să îi “reformeze” chiar şi pe
locuitorii pădurilor. Este deci evident faptul că Ashoka nu renunţase la ambiţiile sale
expansioniste: nu făcea decât să le pună în acord cu morala buddhismului.
Moartea bătrânului împărat, în 232 î.Hr., a deschis un război de succesiune între
fii săi. Guvernatorii provinciilor, în general membri ai familiei imperiale, au profitat
pentru a-şi câştiga independenţa. Succesorii nu au avut anvergura sa şi în privinţa lor ne-
au parvenit doar puţine informaţii.

4.Kushanii
Începând din secolul al II-lea î.Hr, în zona Kashmirului începe să se afirme
puterea unor triburi de origine indo-europeană, alungate din zona Takla Makan-ului de
expansiunea chineză: Yue Che. Aceştia s-au organizat în triburi autonome, până când
Kujula Kadphises, din tribul Kushana, le-a unificat înainte de a ataca sub-continentul. În
prima jumătate a primului secol, fiul său Vima Kadphises a luat controlul nord-vestului
Indiei. Vima Kadphises a luat titlul de sarvalogisvara (“stăpânul întregii lumi”). Fiul şi
succesorul său a fost Kanishka (120-162 ?), care a domnit asupra unui vast imperiu care
se întinde din Asia centrală până la Benares. El a purtat deopotrivă titlul indian de
maharajah (mare rege), pe cel iranian de Rege al regilor şi pe cel chinez de Fiu al Cerului.
Kanishka este considerat un mare protector al buddhismului şi aceasta este epoca
în care această religie începe să se propage în Asia centrală până în Extremul Orient.
Declinul politic al imperiului a început odată cu fiul şi succesorul lui Kanishka, Huviska
(162-185?).
Sassanizii le-au răpit kushanilor Asia centrală, iar apoi împăratul Vaduseva (185-
220?) a fost învins de Shapur I, ceea ce a provocat fărâmiţarea imperiului.

10

30
ETAPELE STATULUI ÎN CHINA ANTICĂ

Istoria statului în câmpia chineză începe în secolele XVIII-XVII î.Hr., odată cu

dinastia Shang-Yin. Originile dinastiei sunt incerte, multe argumente pledând în favoarea
ipotezei unei colonizări, care ar fi adus în spaţiul de locuire neolitică din nordul Chinei o
populaţie purtătoare a civilizaţiei bronzului. Din punct de vedere cultural, epoca se
caracterizează prin câteva elemente fundamentale: 1. Este o civilizaţiei a bronzului,
piesele caracteristice fiind cazanele şi armele ritualice; 2. Utilizarea sistematică a scrierii,
textele tipice fiind inscripţiile de pe oase de animale, formulate ca interogaţii adresate
spiritelor strămoşilor, invocate cu scopul de a-l îndruma pe suveran în guvernare; 3.
Regalitatea itinerantă, care asigură o excepţională unitate culturală a spaţiului Shang; 4.
Reguli de căsătorie şi de transmitere a puterii menite să garanteze coeziunea familiei
regale, care funcţiona şi ca nucleu al aparatului administrativ.
Epoca Shang se încheie în secolul al XII-lea, când ultimul rege al dinastiei este
înlăturat de rivalii din dinastia Zhou, urmaşi ai unui clan periferic din regatul Shang.
Noua dinastie, Zhou, modifică radical sistemul de guvernare, adoptând practica delegării
puterii către seniori ce îşi exercită autoritatea asupra unor regiuni ale regatului. Această
metodă a condus însă la autonomizarea unor provincii şi la inerente tendinţe centrifuge.
În secolul al VIII-lea o conspiraţiei a nobililor l-a înlăturat de la putere pe ultimul suveran
al dinastiei Zhou de vest şi a instalat un nou rege, prin care începe istoria dinastiei Zhou
de est. Epoca astfel inaugurată se caracterizează printr-o putere centrală incapabilă să se
impună, o regalitate pur formală, dominată de către marii seniori locali, care îşi arogă pe
rând titul de “hegemon” – “protector al regelui”. În secolul al VII-lea Î.Hr. cronicile
înregistrează existenţa a aproximativ 40 de principate autonome şi rivale. În secolul al V-
lea î.Hr. numai şapte dintre acestea supravieţuiseră. Perioada secolelor VIII-V î.Hr. este
denumită a “Primăverii şi Toamnei”, după cronicii care relatează evenimentele perioadei.
În secolul al V-lea începe epoca Statelor Combatante, care se încheie în anul 221 î.Hr.,
odată cu victoria regatului Qin asupra tuturor celorlalte şapte. Se încheie astfel nu numai
epoca Zhou şi sub-perioada Statelor Combatante, ci şi epoca regală a Chinei, deoarece
suveranul unificator îşi asumă titlul de împărat şi deschide astfel epoca imperială a
Chinei.
Aceste eveniment este prefigurat de schimbări complexe în interiorul civilizaţiei
chineze. Începând din secolul al V-lea î.Hr., teritoriul chinez, care corespundea în epocă,
în linii mari, cu zona provinciilor riverane Fluviului Galben, a cunoscut transformări
economice şi sociale foarte profunde. Pădurea se retrăgea în faţa defrişărilor, tehnica
topirii fierului permitea utilizarea unui utilaj solid, marile lucrări colective de irigaţie de
multiplică, schimbând vechile tehnici agricole; populaţia era în creştere, pământurile
cultivate ajungeau să se învecineze la graniţele principatelor, schimburile se intensificau
şi diverse monede metalice îşi făcuseră apariţia; state de un tip nou se formau şi luptau
între ele pentru hegemonie; conştiente de aceste transformări, mai multe grupuri de
filozofi şi de politicieni (confucianiştii, daoiştii, legiştii) re-aduceau în discuţie raporturile
dintre individ, societate şi stat.
Această evoluţie avea să conducă spre o nouă ordine; în 221 î.Hr., principele
statului occidental Qin (actuala provincie Shan xi) a reuşeşte să unifice sub autoritatea sa
aproape întregul teritoriu chinez şi asumă pentru prima oară titlul de “Huang di”, pe care
îl traducem prin “împărat”. Din acest moment va fi numit Qin shi Huang di, “Primul

31
împărat Qin”. Dinastia pe care el o inaugura a fost scurtă, dar ordinea pe care a instituit-o
a servit drept exemplu succesorilor săi.
Prinţul din Qin a început prin a anexa teritoriile vecine de pe cursul mijloci şi
inferior al Fluviului Galben, statele Zhao, Wei şi Han (actualele provincii Shan xi şi He
nan), regatul central Chu (între Huang he şi râul Huai), apoi Qi (în Shan dong). Atunci
când această primă unificare a fost realizată, el a organizat campanii în zone mai
îndepărtate, în regiuni considerate încă barbare. La nord-est, a ajuns până în Coreea; în
nord, s-a lovit de Xiong nu, populaţii nomade care erau pe cale să organizeze o puternică
confederaţie ; el îi va opri pe Fluviul Galben şi, pentru a preveni o invazie, a început
construcţia faimosului Mare Zid, pornind de la fragmente de fortificaţii mai vechi,
marcând astfel pentru mai multe secole limita nordică a imperiului; către sud, el trimite
patru armate care ajung până la mare, în apropierea actualului oraş Canton şi continuă să
avanseze până în nordul actual al Vietnamului. În felul acesta este marcat, încă de la
origini, cadrul în care China istorică se va dezvolta încetul cu încetul.
Spaţiul astfel delimitat era extrem de divers. Pentru a realiza omogenizarea sa,
Qin shi Huang di a suprimat toate fiefurile, toate principatele locale şi a creat, pentru a le
înclocui, treizeci şi şase prefecturi, cu structuri identice. El a organizat o reţea de drumuri,
care porneau din noua capitală, Xin yang (aproape de actualul Xi an). A uniformizat
greutăţile şi măsurile, moneda, caracterele scrierii.
Qin shi Huang di datora o bună parte din succesul său reformelor radicale
adoptate de către predecesorii săi, şi de către consilierii legişti ai acestora, în statul Qin. O
dată ajuns stăpân al imperiului, el a continuat să acorde încredere aceleiaşi şcoli de
gândire, care dorea instaurarea unei puteri centrale absolute, precum şi a unui cod penal
sever şi a unui sistem de legi aplicabile tuturor (de unde şi numele de şcoală “legistă”).
O astfel de ordine era prea nouă pentru a nu sucita vii împotriviri şi, odată ce
Qin shi Huang di dispărut, a fost violent atacată ( revoltele din timpul domniei fiului şi
succesorului său, Er Huang di, “ al doilea împărat”). Totuşi, unele din principiile sale au
supravieţuit mult timp (ostilitatea cu privire la nobilime, neîncrederea în negustori, etc.) şi
idealul său autocratic a rămas prezent în spiritul succesorilor săi, chiar dacă aceştia au
fost obligaţi să-i tempereze rigorile.
Moartea lui Qin shi Huang di (210 î.Hr.) a fost urmată de câţiva ani de lupte
interne, în timpul cărora s-ar fi putut crede că vechea fărâmiţare politică va reapărea.
Totuşi, în 202, un om nou, originar din actualul Jiang su, Liu Bang, proprietarul unor
importante domenii agricole, dar fără trecut, a reuşit să îşi impună autoritate asupra
rivalilor şi a fondat noua dinastie, Han .
Din multe puncte de vedere, epoca Han poate fi considerată ca o prelungire a perioadei
precedente. Puterea centrală a dinastiei Han a trebuit să elimine numeroase obstacole şi,
pentru început, pe cel reprezentat de regionalisme. Teritoriul chinez reprezenta, până nu
de mult, o sumă de unităţi distincte, autonome, ataşate tradiţiilor lor, cutumelor,
dialectului local. Autocratismul lui Qin shi Huang di nu a reuşit să şteargă totul în câteva
decenii; la moartea sa, acestea au reapărut şi, în toată perioada Han, au continuat să se
manifeste (iredentismul anticului regat Chu, care, până în secolul al III-lea î.Hr. fusese
unul dintre cele mai puternice state; rivalitatea dintre regiunile învecinate Shan xi şi He
nan).
Cel mai important dintre suveranii Han a fost Wu di, care, prin personalitatea sa
şi prin durata domniei (54 de ani, din 140 în 87 î.Hr.), domină întreaga perioadă. Odată cu
domnia sa este declanşată marea expansiune chineză, orientată în trei direcţii: 1. Către

32
 nord-vest, cu scopul de a controla depresiunea Tarim şi zona deşertului Takla Makan,
regiune esenţială pentru întreţinerea comerţului cu Asia Centrală; 2. Către nord-est, unde
este ocupat nordul Coreei; 3. În sud, în zona fluviului Yang ze, regiune care nu a fost
ocupată ca urmare a unui efort militar, ci prin măsuri administrative. Principalii adversari
ai lui Wu di sunt barbarii din nord, Xiong nu, cei cu care se confruntase şi Primul Împărat
şi cu care vor continua să lupte împăraţii dinastiei Han.
În anul 9 al erei noastre, unul dintre marii demnitari ai Curţii, Wang Mang, a
uzurpat puterea şi a creat o nouă dinastie, pe care a numit-o “Xin” (Cea Nouă). În timpul
efemerei sale domnii (9-23 d.Hr.), el a încercat să aplice mai multe reforme 11, vizând, se
pare, să încetinească, pe de o parte, pauperizarea populaţiei rurale (interdicţia de vânzarea
a pământurilor şi a sclavilor) şi, pe de altă parte, întărirea puterii centrale (controlul
pieţelor şi al preţurilor, schimbarea frecventă a monedei) . Aceste tentative au rămas fără
efect; proprietarii provinciali au continuat să îşi lărgească domeniile şi marii negustori au
confiscat în folosul lor controlul comerţului. Reluarea războiului la frontiera de nord a
pus în dificultate reformatorul şi partida sa, iar înmulţirea revoltelor ţărăneşti a pus în cele
din urmă capăt dinastiei. Populaţia capitalei a invadat palatul, iar Wang Mang a fost
decapitat .
Timp de mai mulţi ani imperiul a cunoscut o criză dificilă; toate regiunile
riverane Fluviului Galben au fost afectate de răscoala ţărănească; armatele “Munţilor
verzi”, venite de la sud de râul Huai şi cele al “Sprâncenelor roşii”, din Shan dong, s-au
îndreptat spre Chang an, pe care l-au ocupat de mai multe ori (în 23 şi 25). Proprietarii
funciari nu vor întârzia să reacţioneze şi, graţie armatelor private, au reuşit să preia
controlul. Ei au impus pe tron un membru al familiei Liu, care dorea să restaureze
dinastia creată de către strămoşul său, Liu Bang, şi a inaugurat epoca Han de Răsărit
(Hou Han). Schimbare remarcabilă, el a decis să nu îşi instaleze capitala la Chang an, ci
în est, la Luo yang (de unde şi numele dinastiei).
Împăraţii minori, incapabili să se impună, neîncetatele conspiraţii şi confruntări
între partidele de la curte (funcţionarii literaţi şi facţiunile de eunuci) au slăbit progresiv
puterea imperială. În 184 izbucneşte o nouă răscoală ţărănească, considerabilă prin
amploare şi durată, cunoscută ca răscoala “Turbanelor galbene” (Huang jin). Două
regiuni sunt în primul rând afectate, estul (He bei, He nan, Shan dong) şi nordul
provinciei Si chuan. Răsculaţii se organizează în comunităţi semi-religioase, puternic
inspirate de daoism. S-au adăugat la aceasta invaziile nordice, astfel încât la începutul
secolului al III-lea d.Hr. dinastia Han şi-a încheiat existenţa.

Principalele surse pentru studierea etapelor statului în China antică

Epoca Sursele (titlu/autor/apartenenţă doctrinară) Epoca probabilă a redactării

Shang inscripţii pe carapace de ţestoasă şi pe sec. - XVI-XI

(XVI-XII) omoplaţi de animale – utilizate în divinaţie,
ca metodă de consultare a strămoşilor în
luarea deciziilor în guvernare.

11

33
Zhou de Vest inscripţii pe vasele de bronz începând din sec. - XI
sec.- XII-VIII Zhou li – “Riturile Zhou” – nomenclatorul
funcţiilor oficiale în statul Zhou dată incertă
Shu jing – “Analele istorice” – cronică
integrată între canoanele confucianiste sec. –V(?)

Zhou de Est inscripţii pe vasele de bronz

- VIII-III inscripţii în piatră
(Perioada Chun Qiu – “Cronica Primăverii
Primăvara- şi a Toamnei” – culegere de note
Toamna succinte datorate cronicarilor
-VIII-V oficiali ai ţării Lu
Sji jing – “Cartea poemelor” - texte sec. -V-IV
Perioada culegere de poeme populare confucianiste
Regatelor Li ji – “Cartea riturilor”
Combatante Guo yu – “Discursurile ţărilor”
-V- 221) Lun yu – “Analectele” – conversaţiile
lui Confucius cu discipolii
Meng zi – “Cartea lui Mencius”

Dao de jing- “Cartea Căii şi Virtuţii” texte

Zhuang zi – “Cartea lui Zhuang zi” daoiste sec. –V-IV

Hanfei zi – “Cartea lui Han fei” – text legist sec. – III

Lushi Chunqiu-“Analele Primăverii-

Toamnei Maestrului Lu” - text heteroclit sec. – III

Qin Sima Qian – Shi ji – “Memorii istorice” sec. - II

-221-206
Han shu – “Cronica dinastiei Han” sec. – I –II e.n.
Han de Apus
-206 – 9 e.n. “Raport despre sare şi fier” – dezbatere la - 81
curtea imperială”
Han de Est Huai nan zi – “Canonul Maestrului din Huai” - II
20-220 e.n. opere literare şi filozofice diverse

34
SURSELE ISTORIEI INDO-ARIENILOR

TITLU LIMBA TEXTULUI EPOCA REDACTĂRII

CARACTERUL TEXTULUI

Vedele sanscrita sec. –XIV/-IX

Texte religioase: imnuri dedicate zeilor
Rg-veda
incantanţii magice, etc. Rg-veda include
Sama-veda
principalele texte cosmogonice şi cea mai
Yajur-veda (epoca vedică)
veche relatare a mitului referitor la originea
Atharva-veda
castelor. Sunt principalele surse scrise

referitoare la ierarhia zeilor – ierarhie care

evoluează între cel mai vechi text – Rg-veda

şi
cel mai recent – Atharva-veda.

Vedanta (“sfârşitul vedelor”) sanscrita începând cu sec. –VIII

Brahmanele -
Prescripţii referitoare la desfăşurarea ritului
Upanishadele (epoca regatelor clasice indo-ariene)
- Comentarii teologice ale vedelor

Literatura epică sanscrita

Mahabharata sec. –V/V -
relatează războiul dintre triburile Kaurava şi

Pandava. Conţine de asemenea numeroase

(epoca regatelor clasice indo-ariene)
interpolări de altă natură: fabule, basme,

comentarii filozofice, povestiri morale, poezii

Ramayana sec. –IV/-III -
istoria prinţului Rama, izgonit de la curte de

către mama sa vitregă. Textul este interesant

(epoca imperiului Maurya)
nu numai pentru informaţiile legate de religia

populară, ci şi pentru relatările legate de viaţa

35
 la
curtea regală, la relaţiile de familie, etc.

Texte cu un conţinut “juridic”

şi sapienţial
Codul lui Manu sanscrita sec. – VI (?)
- Text de origine brahmană. Conţine 12 capitole
care
sintetizează principale reguli ale funcţionării
(epoca regatelor clasice)
societăţii în viziune brahmană: principiile organi-
zării sociale, obligaţiile
castelor, un cod penal,

recomandări adresate regilor(strategie militară,

organizarea administraţiei, diplomaţie etc.). Se

încheie
cu descrierea ciclului samsaric (regulile reîncarnării).

Kautilya - Artha Sastra sanscrita aprox. –300

- tratat de filosofie politică : recomandă reguli de
(imperiul Maurya)
comportament pentru regi şi miniştri, soluţii administrative
şi
juridice,
etc.

Textele legii prakriti, greacă sec. – II

- Decretele împăratului Asoka din dinastia

Maurya. Sunt inscripţii în piatră sau metal. Cele

(imperiul Maurya) mai
multe reflectă intenţia lui Asoka de impune
legi
inspirate de religiile budistă şi jainistă, de la
codul
penal până la regulile legate de alimentaţie
şi
vînătoare.

Textele budiste şi jainiste pali, prakriti, sauraseni începând din sec. –III
- Budiste: Canonul: singaleză
Conţine învăţăturile lui Buddha, notate de discipoli:

36
 - Vinaya
- fixează disciplina
- Sutra (imperiul Maurya)
- dezvoltă doctrina
- Abhidharma
- descrie organizarea universului
Cronicile singaleze
Cronici istorice, foarte imprecise şi controversate
- Jainiste :
Pavayanasara
Expuneri doctrinare referitoare la univers şi
Tattvarthadhigama
problema salvării.

Cronicile puranice sanscrita, prakriti începând din mil. I î.Hr.

Ansambluri epice (peste 80) de diverse dimensiuni, care se
referă
invariabil la cinci subiecte: creaţia, succesivele distrugeri
(epoca regatelor clasice -
şi reconstituiri ale lumii, faptele zeilor, genealogia zeilor,
epoca Maurya – ep. kushana)
genealogia dinastiilor regale. În funcţie de zeul care este
primul
invocat, sunt clasificate în: brahmanice, vishnuite şi shivaite

Textele kushane kushana, greacă, prakriti sec. I-III

Surse epigrafice: inscripţii regale, decrete, inscripţii votive etc.

(epoca imperiului Kushana)

ETAPELE STATULUI ÎN INDIA ANTICĂ

CRONOLOGIA EPOCA
CARACTERISTICI
sec. XV-VIII î.Hr. Epoca vedică - invazia arienilor în
nordul Indiei (sec. –XV)
- arianizarea nordului şi a
câmpiei indo-gangetice
- constituirea tradiţiilor
brahmane
- constituirea regatelor vedice
în valea Indusului şi în câmpia indo-gangetică

37
sec. VIII-IV î.Hr.
cele 16 regatele din câmpie, pentru deţinerea hegemoniei
Epoca regatelor clasice - conflicte între
- dispariţia unora dintre regate
- extinderea unora dintre
hegemoni: Avanti (vest), Kosala
(centru), Magadha (est)
- constituirea unor state ne-
ariene la nord de Gange:
Lichchichavi, Malla, etc.
- sec. VI-V î.Hr. – conflictul
între Kosala şi Magadha soldat cu
victoria regatului
Magadha condus de dinastia
Saisunaga
- sec. –V: profeţii Buddha şi
Mahavira găsesc refugiu în Magadha
- aprox. –500: Darius
cucereşte vale Indusului
- 326-325: campania lui
Alexandru cel Mare în Valea
Indusului înfruntă o coaliţie a
principilor indieni, la care ia
parte un disident din Mahadha –
Chandragupta

sec. IV-II î.Hr. Imperiul Maurya - 322 –

Chandragupta cucereşte Pataliputra, capitala regatului Magadha
- 322-298 – Chandragupta
reformează statul şi armata
- Chandragupta
cucereşte întreaga câmpie indo-gangetică
- 298 – Chandragupta
abandonează tronul şi pleacă în sud cu o misiune religioasă jainistă
- 298-273 – Bindusara
cucereşte podişil Deccan
- 273- 232 – domnia lui Asoka:
- cucereşte coasta Coromandel
-
reformează codul penal
- 240 – Conciliul buddhist de la
Pataliputra – schisma între Mahayana şi Hinayana.
- arianizarea Indiei centrale
- sfârşitul sec. –III – împărţirea
imperiului între fii lui Asoka

sec. II î.Hr. – I e.n. regatele post-mauriene

38
sec. I-III e.n. Imperiul Kushan - kushanii sunt o populaţie
indo-europeană, probabil din ramura tokhariană, creatori
ai unui stat în Punjab în sec. –I.
Autoritatea lor s-a extins către sud-est începând din
sec. I e.n. şi au cucerit câmpia
indo-gangetică.
- apariţia primelor şcoli de
sculptură buddhistă
- difuziunea buddhismului în
nord: Iran, Tibet, China.

39
Universitatea Bucureşti
Facultatea de istorie
Învăţămînt la Distanţă
Specialitatea: ISTORIE
ANUL I
Disciplina: ISTORIA ORIENTULUI ANTIC
Coordonator de disciplină: Lect. Dr. Daniela Zaharia

Prelegerea 4: SOCIETĂŢILE ORIENTALE ANTICE

Conţinut: I. Studii de caz:

A. Societatea indo-ariană
B. Evoluţia societăţii chineze antice.
II. Societăţile orientale antice în surse scrise:
1. Societatea egipteană
2. Societatea mesopotamiană : Sumer şi Babilon
3. Structura castelor în societatea indo-ariană
4. Comerţul în Orientul antic.

A. Societatea indo-ariană
Sursa literară indiană cea mai veche pe care o avem este Rig Veda, redactată în
sanscrită, şi care a fost fără îndoială compusă în a doua jumătate a mileniului al II-lea.
Acest text sacru ne furnizează indicaţii asupra instituţiilor ariene dar aluziile istorice sunt
mult mai abundente în texte mai recente, precum Puranele12. Arienii erau nomazi care
trăiau din creşterea vitelor, chiar dacă practicau şi agricultura. Invadarea Indiei către 2000
î.Hr. corespunde pătrunderii altor indo-europeni în Europa. Cucerirea treptată a Indiei de
către ei transpare din diferite documente care, cu cât sunt mai tardive, cu atât se referă
mai mult la teritorii situate în est.
Dacă stabilirea unei cronologii rămâne irealizabilă, Vedele13 ne permit să aflăm
care erau bazele culturii vedice a arienilor. În această epocă, arienii nu subjugaseră încă
total populaţiile din India de nord, iar centrul lor era o regiune situată între Yamuna şi
Satlaj, şi cursul superior al Sarasvati. Gangele nu este menţionat decât o singură dată.
Vedele fac refere la inamicii arienilor ca la Dâsas, ceea ce înseamnă sclavi. Aceştia sunt
descrişi ca fiind negri şi s-a presupus că este vorba de dravidieni. Orice ar fi fost, era
interzisă în Vede uciderea lor fără motiv.
Pe plan politic, arienii constituiau monarhii tribale conduse de un rajah (raja),
termen înrudit cu rex în latină. Raja nu exercita o putere absolută, deoarece împărţea
autoritatea cu două consilii ale tribului, sabha şi samiti. Aceşti termeni revin destul de
des, dar nu este totuşi uşor să facem distincţia între ei. Aprobarea lor era totuşi necesară
pentru ca regele să poată fi înscăunat. Veritabile republici tribale trebuie de asemenea să
fi existat, puterea fiind aici exercitată de un consiliu al tribului. Raja era asistat de un
general (senani) şi de un mare preot (purohita) care, prin sacrificii, asigura prosperitatea
12
Texte cu caracter epic a căror compunere alcătuire s-a realizat între secolul al IV-lea şi al XIV-lea. Ele
relatează teoretic originile umanităţii şi ale istoriei indiene. În realitate conţin tot ceea ce un hindus trebuie
să ştie pentru a se comporta corect în orice circumstanţă.
13
Rig Veda sau Cartea Imnurilor, tradusă din sanscrită de A. Langlois, A. Maisonneuve, 1984. Rig Veda
este cea mai veche dintre cele patru vede. I se adaugă Sama Veda, Yajur Veda şi Atharva Veda.

40
tribului şi victoria acestuia în război. Purohita apare adesea ca îndeplinind ceremonii
magice.
Un singur raja este numit în Rig Veda: este vorba de Sudâs, rege Bharatas, un trib
instalat pe cursul superior al lui Sarasvati. Sudâs este descris ca învingătorul unei coaliţii
de zece regi. Cel mai puternic dintre aceştia era Puru. Ulterior, un trib nou a preluat
controlul teritoriilor Bharatas, Kurus. În genealogia lor, Sudâs şi Puru apar printre numele
strămoşilor, ceea ce pare să indice faptul că după înfrângerea unuia dintre ele, cele două
triburi au fuzionat. Imnurile cele mai vechi fac deja aluzie la o diviziune socială între
kshatras, nobilii, şi vis, oamenii de rând.
În timpul epocii vedice se constituie cele patru mari diviziuni ale societăţii ariene:
brahmanii (sacerdoţii), kşatria (războinicii), vaisyas (ţăranii) şi sudras (servitorii). Se
crede în general că aceste patru grupuri, varna (culori) în sanscrită14, s-au constituit ca
urmare a contactului triburilor ariene cu populaţiile indigene. Familia reprezenta celula de
bază a societăţii ariene. Satul era adesea descris mai degrabă ca regruparea unui număr de
familii înrudite decât ca o organizare teritorială. Familia era de tip patriarhal şi patriliniar.
Femeia era supusă soţului ei şi căsătoria era monogamă şi indisolubilă.
Economia ariană era mixtă, pastorală şi agricolă, iar vitele jucau un rol foarte
important. Fermierul se ruga pentru sporirea turmei sale; războinicul aştepta un animal de
tracţiune drept recompensă. Vitele constituiau într-un anumit sens o valoare, dacă nu sunt
un mijloc de plată. Calul era la fel de important ca şi vaca, fără îndoială în scopuri
militare aşa cum arată o descriere curentă, conform căreia el tractează un car cu două roţi,
condus de doi războinici. Caprele şi oile furnizau lână. Menţiunile referitoare la
agricultură sunt rare iar această activitate pare să fi fost considerată ca plebeiană.
Arheologii indieni au cercetat siturile de la Hastanâputra, Ahicchatrâ şi Kausâmbî, care
datează dintr-o epocă cuprinsă între 900 şi 600 î.Hr. Hastinâputra a fost distrusă de
inundaţii şi s-au descoperit aici o ceramică ornată cu pictură gri, câteva resturi de cupru,
precum şi ruinele unor locuinţe din cărămidă.

B. Evoluţii sociale în China antică

Sursele chineze referitoare la epocile Shang şi Zhou se referă aproape în
exclusivitate la mediile aristocratice. Aceste elite ale societăţii întreţin în mod evident un
mod de viaţă diferit de cel popular. Caracteristicile acestuia sunt reprezentate de
preferinţa pentru familia lărgită – clanul (spre deosebire de oamenii de rând care
favorizează familia nucleară) şi de respectarea cultului strămoşilor (pe care numai
aristocraţii îl practică în perioada pre-imperială). Războiul şi vânătoarea sunt ocupaţiile
predilecte ale acestor aristocraţi, educaţi pentru cariere militară şi deţinători ai dreptului
înnăscut de a deţine funcţii în stat. Sursele devin mai bogate în privinţa mediilor ne-
aristocratice şi sugerează o serie de mutaţii sociale abia spre sfârşitul epocii Zhou, odată
cu intrarea în ultima perioadă pre-imperială: Epoca Statelor Combatante.
Începând din secolul al V-lea î.Hr., teritoriul chinez, care corespundea în epocă, în
linii mari, cu zona provinciilor riverane Fluviului Galben, a cunoscut transformări
economice şi sociale foarte profunde. Pădurea se retrăgea în faţa defrişărilor, tehnica

14
Fiecare varna se împarte la rândul ei în mai multe sub-grupe numite jâtis. Acestea din urmă, care sunt
endogame şi ierarhizate, corespund termenului de “castă”. Vezi R. Deliege, Le systeme des castes, PUF,
1993.

41
topirii fierului permitea utilizarea unui utilaj solid, marile lucrări colective de irigaţie de
multiplică, schimbând vechile tehnici agricole; populaţia era în creştere, pământurile
cultivate ajungeau să se învecineze la graniţele principatelor, schimburile se intensificau
şi diverse monede metalice îşi făcuseră apariţia; state de un tip nou se formau şi luptau
între ele pentru hegemonie; conştiente de aceste transformări, mai multe grupuri de
filozofi şi de politicieni (confucianiştii, daoiştii, legiştii) re-aduceau în discuţie raporturile
dintre individ, societate şi stat.
Această evoluţie avea să conducă spre o nouă ordine; în 221 î.Hr., principele
statului occidental Qin (actuala provincie Shan xi) a reuşeşte să unifice sub autoritatea sa
aproape întregul teritoriu chinez şi asumă pentru prima oară titlul de “Huang di”, pe care
îl traducem prin “împărat”. Din acest moment va fi numit Qin shi Huang di (Ts’in-che
Houang-ti), “Primul împărat Qin”. Dinastia pe care el o inaugura a fost scurtă, dar
ordinea pe care a instituit-o a servit drept exemplu succesorilor săi.

I. – Legile lui Qin shi Huang di

1. Proiectul unui spaţiu unificat. – Prinţul din Qin a început prin a anexa
teritoriile vecine de pe cursul mijloci şi inferior al Fluviului Galben, statele Zhao, Wei şi
Han (actualele provincii Shan xi şi He nan), regatul central Chu (între Huang he şi râul
Huai), apoi Qi (în Shan dong). Atunci când această primă unificare a fost realizată, el a
organizat campanii în zone mai îndepărtate, în regiuni considerate încă barbare. La nord-
est, a ajuns până în Coreea; în nord, s-a lovit de Xiong nu, populaţii nomade care erau pe
cale să organizeze o puternică confederaţie; el îi va opri pe Fluviul Glben şi, pentru a
preveni o invazie, a început construcţia faimosului Mare Zid, pornind de la fragmente de
fortificaţii mai vechi, marcând astfel pentru mai multe secole limita nordică a imperiului;
către sud, el trimite patru armate care ajung până la mare, în apropierea actualului oraş
Canton şi continuă să avanseze până în nordul actual al Vietnamului. În felul acesta este
marcat, încă de la origini, cadrul în care China istorică se va dezvolta încetul cu încetul.
Spaţiul astfel delimitat era extrem de divers. Pentru a realiza omogenizarea sa,
Qin shi Huang di a suprimat toate fiefurile, toate principatele locale şi a creat, pentru a le
înclocui, treizeci şi şase jun sau prefecturi, cu structuri identice. El a organizat o reţea de
drumuri, care porneau din noua capitală, Xin yang (aproape de actualul Xi an). A
uniformizat greutăţile şi măsurile, moneda, caracterele scrierii. Respingerea
particularismelor şi preocupare pentru unitate, caracteristici pe care le vom regăsi la mai
mult de un împărat după el.

2. O nouă ordine socială. – Qin shi Huang di datora o bună parte din succesul
său reformelor radicale adoptate de către predecesorii săi, şi de către consilierii legişti ai
acestora, în statul Qin. O dată ajuns stăpân al imperiului, el a continuat să acorde
încredere aceleiaşi şcoli de gândire, care dorea instaurarea unei puteri centrale absolute,
precum şi a unui cod penal sever şi a unui sistem de legi aplicabile tuturor (de unde şi
numele de şcoală “legistă”). Împăratul a căutat mai întâi să înlăture vechea nobilime; le-a
confiscat armele , le-a distrus fortificaţiile şi nu a ezitat să deporteze pe unii dintre ei (120
000 de familii sunt transferate în Shan xi). El a dorit, de asemenea, să ţină sub control
“intelectualii” care, până atunci, formaseră o mare parte din clientela seniorială, mereu
gata să critice sau să contrazică. Cărţile clasice care exprimau gândirea vechii aristocraţii

42
au fost condamnate la ardere (213 î.Hr.) şi nu au fost păstrate decât cărţile “utile”
(medicină, agricultură, divinaţie); literaţii confucianişti au fost hărţuiţi şi supravegheaţi;
câteva sute dintre ei au fost ucişi.
Prioritatea este deţinută de producţia agricolă iar ţăranul-soldat, supus corvezilor
şi conscripţiei, personaj apărut treptat în statele din perioada precedentă, devine acum
elementul fundamental. Familiile ţărăneşti sunt împărţite în grupuri, responsabile
colectiv; un cod sever, plin de pedepse crude, face recalcitranţii să se teamă de pedeapsă.
Negustorii, artizanii, profită într-un fel de centralizare şi unificare, dar statul se teme de
aceşti întreprinzători privaţi şi caută să păstreze pentru el cele mai mari beneficii; 200 000
de familii de negustori au fost deportate în actualele provincii Si chuan şi He nan.
Utilizarea paşaportului a devenit obligatorie, iar identitatea călătorilor era verificată,
seara, în hanuri.
O astfel de ordine era prea nouă pentru a nu sucita vii împotriviri şi, odată ce Qin
shi Huang di dispărut, a fost violent atacată ( revoltele din timpul domniei fiului şi
succesorului său, Er Huang di, “ al doilea împărat”). Totuşi, unele din principiile sale au
supravieţuit mult timp (ostilitatea cu privire la nobilime, neîncrederea în negustori, etc.) şi
idealul său autocratic a rămas prezent în spiritul succesorilor săi, chiar dacă aceştia au
fost obligaţi să-i tempereze rigorile.

3. Ideea de Imperiu. – Titlul de Huang di (literal – “Suveran August”) pe care

principele din Qin şi l-a atribuit în 221 î.Hr., şi prin care, după el, au fost desemnaţi toţi
împăraţii până în 1911, îşi avea originea într-o tradiţie antică, conform căreia China
avusese, la începuturile existenţei sale, trei Huang (“Auguşti”) şi apoi cinci Di
(“Suverani”). Prin mai multe elemente, noua concepţie de Imperiu era ataşată de trecut şi
împrumuta multe din vechea regalitate Zhou: alegerea unei culori, a unui număr şi a unui
element cunoscut ca fiind favorabil dinastiei (pentru Qin, acestea au fost negrul, şase şi
apa); existenţa secretă, la adăpostul palatului; călătoria în cele patru direcţii cardinale;
construcţia unui vast mormânt subteran destinat să primească corpul suveranului după
moartea sa; în fine, şi mai presus de toate, principiul dinastic.
Dar în acelaşi timp, elemente noi, inspirate de concepţiile legiste, sunt introduse.
Funcţia regală nu mai este numai religioasă; suveranul joacă o autoritate efectivă şi
doreşte să îşi etaleze puterea. El pune să se construiască la Xian yang un palat grandios
(palatul “A fang gong”), unde pot locui 10 000 de persoane şi unde reconstituite palatele
princiare ale regatelor cucerite; atunci când se exprimă, foloseşte pentru a se auto-
desemna, un pronume special: zhen, “Noi”; atunci când îşi deleagă autoritatea unuia
dintre funcţionarii săi, lucrul acesta se face prin intermediul fu, a insignei formate din
două jumătăţi potrivite perfect; una dintre ele era oferită celui care îşi primea misiunea,
cealaltă era păstrată în cancelarie, pentru control.
Opera lui Qin shi Huang di a fost atât de importantă, încât, pentru mulţi dintre
străini, ţara pe care a unit-o va rămâne inseparabilă de persoana sa. Există bune motive
pentru a crede că numele de China nu este decât o alterare a numelui său: Qin (Ts’in).

II. – Consolidarea în jurul văii Fluviului Galben

Moartea lui Qin shi Huang di (210 î.Hr.) a fost urmată de câţiva ani de lupte
interne, în timpul cărora s-ar fi putut crede că vechea fărâmiţare politică va reapărea.

43
Totuşi, în 202, un om nou, originar din actualul Jiang su, Liu Bang, proprietarul unor
importante domenii agricole, dar fără trecut, a reuşit să îşi impună autoritate asupra
rivalilor şi a fondat noua dinastie, Han.

Înflorirea agriculturii. – Din punct de vedere agricol, epoca Han poate fi

considerată ca o prelungire a perioadei precedente. Transformările profunde care, din
secolul al V-lea până în cel de-al II-lea au afectat societatea chineză, până în punctul în
care au transformat-o complet, au continuat să se petreacă. Tehnica topirii fierului, care,
atestată încă din jur de 500 î.Hr., se răspândise treptat în cursul secolelor al IV-lea şi al
III-lea, nu devine comună decât odată cu epoca Han. Vom cita aici exemplul sitului Tie
sheng gou (în apropiere de Gong xian, în actualul He nan) unde săpăturile au permis
dezvelirea, în 1958, amplasamentelor a şaptesprezece cuptoare, cu lingouri de fontă cu
33% carbon şi zgură, atestând cu precizie faptul că deja era utilizat cărbunele drept
combustibil. Acest sit a putut fi datat în secolul al II-lea î.Hr. Au fost descoperite în jur
de şaizeci de ateliere similare, în He nan, Shan dong, Jiang su. Securea şi brăzdarul de
fier permit atacarea eficientă a pădurii şi însămânţarea la adâncime; putem înţelege cu
uşurinţă ce revoluţie au putut antrena ele în regiunile unde cultura pe terenuri defrişate
prin foc (încă practicată în zilele noastre de unele etnii din munţii Asiei de sud-est) era
încă singura utilizată. Credem că ele au antrenat dezvoltarea proprietăţii private; înarmat
cu unelte solide, ţăranul putea pune în valoare pământul pe cont propriu, fără a se
preocupa de constrângerile colective pe care terenurile arse le făceau necesare altă dată.
O altă transformare importantă: multiplicarea lucrărilor de îndiguire, de irigaţie,
de canalizare. Cursul Fluviului galben a făcut obiectul atenţiei speciale a împăraţilor care
se preocupă de acoperirea breşelor care cauzau funestele inundaţii. Să menţionăm alte
câteva ameliorări tehnice: asolamentul ogor cu ogor (dai tian), utilizarea unei maşini de
însămânţat, adoptarea progresivă a morii de apă.
Toate acestea făceau posibile ameliorarea randamentului agricol şi creşterea
recoltelor şi permiteau un important progres demografic. Conform unui recensământ din
anul 2 d.Hr., populaţia imperiului era de peste 57 de milioane de persoane. Să precizăm
faptul că această cifră nu ţine cont de numeroasele regiuni, muntoase sau marginale, care
scapă încă controlului centrului. În special bazinul Si chuan şi câmpia inferioară a
fluviului Yang zi includeau un număr de regiuni în care populaţia a crescut.

Înflorirea artizanatului şi a comerţului. - Stimulată de nevoile curţii şi de cele

ale unei populaţii sporite, producţia artizanală a crescut în proporţii importante. Multe
dintre ateliere depindeau direct de palatul imperial, dar existau de asemenea unele şi în
reşedinţele notabililor, iar multe erau gerate de negustori-antreprenori. Se lucra mătasea
la Lin zi (în Shan dong), la Xiang yi (actualul Sui yang, în He nan) şi în capitală, în
Chang an (în Shan xi). Astfel de ateliere, la Lin zi, foloseau mii de lucrători. Eşantioane
de ţesături din mătase au fost găsite în morminte Xiong nu, unde clima uscată le-a
conservat culorile originale. Producţia de lacuri era foarte dezvoltată: “Pentru a face o
ceaşcă – spune un text – este nevoie de o sută de lucrători, pentru a face un paravan, este
nevoie de peste o mie.” Alături de aceste produse de lux, trebuie să menţionăm

44
metalurgia fierului şi exploatarea salinelor, care puteau căpăta dimensiuni aproape
industriale15.
Pe de altă parte, negustorii ştiau să profite de dispariţia frontierelor interioare şi de
unificarea monedei. “Ţările din interiorul mărilor au fost unificate, scrie istoricul Si ma
Qian, la începutul secolului I î.Hr.; au fost deschise trecătorile şi pasurile; au fost ridicate
interdicţiile care închideau munţii şi iazurile. Iată de ce, negustorii bogaţi şi marii
comercianţi au început să parcurgă întregul imperiu. Nu exista nici un obiect de schimb
care să nu funcţioneze oriunde; fiecare obţinea ceea ce îşi dorea”. Anumiţi negustori
reuşesc să adune averi colosale. Să luăm drept exemplu familia Zhuo, una dintre cele pe
care Qin shi Huand di le deportase în Si chuan; ea s-a îmbogăţit prin prelucrarea fierului
şi prin comerţul cu aborigenii din sud; în jur de 100 î.Hr., şeful familiei deţinea 800 de
sclavi, câmpuri cultivate, heleştee pentru pescuit şi parcuri de vânătoare, “ca un
aristocrat”; când fiica sa s-a căsătorit cu poetul Si ma Xiang ru, a primit o zestre de o sută
de sclavi şi un milion de monede (ceea ce ar însemna aproximativ 72 kg. de aur).

SOCIETĂŢILE ORIENTALE ANTICE ÎN SURSE

I. Egiptul antic
Textele următoare se referă la societatea faraonică. Sunt incluse în această selecţie
atât surse externe (Herodot) cât şi interne (inscripţii funerare, rapoarte oficiale,
etc.). Studierea acestora pune în evidenţă o serie de elemente caracteristice societăţii
faraonice: puternicul simţ al ierarhiei (determinată de relaţia cu faraonul şi de
distanţa la care fiecare dintre supuşii acestuia se situează faţă de regele-zeu),
favorizarea principiului ereditar în transmiterea funcţiilor, rolul determinant al
faraonului în acordarea funcţiilor, caracterul specializat şi sistematic al activităţilor
birocratice.

1. Herodot, Istoria, Cartea a II-a

XXXV (…) Egiptenii, trăind sub un astfel de cer şi alături de un fluviu atât de deosebit de
celelalte, şi-au statornicit şi obiceiuri şi legi care în multe privinţe se bat cap în cap cu
cele ale altor neamuri. La ei, femeile merg la târg şi desfac marfa, în timp ce bărbaţii,
stând acasă, ţes; ceilalţi oameni ţes împingând urzeala în sus, iar egiptenii în jos. Bărbaţii
poartă poverile pe cap iar femeile pe umeri. Femeile urinează din picioare, iar bărbaţii
lăsându-se jos. Îşi fac nevoile în casă, în schimb mănâncă afară, în stradă, zicând că
aceste trebuinţe, necuviincioase, trebuie făcute în taină, iar cele neruşinoase, pe faţă. Nici
o femeie nu se face preoteasă vreunui zeu sau vreunei zeiţe, cultul tuturor zeilor şi
zeiţelor fiind lăsat pe seama bărbaţilor. Nu există nici o îndatorire pentru băieţi să-şi
întreţină părinţii, dacă nu vor; întreaga îndatorite revine fetelor, chiar dacă nu o fac de
bunăvoie.

15
Nu trebuie uitată o altă industrie a cărei importanţă creşte şi care în epoca Han devine monopol imperial:
producţia de statuete funerare din ceramică. Odată cu Primul împărat fusese abandonat ritul funerar care
presupunea sacrificii umane, împăratul însuşi alegând să utilizeze statui în locul tradiţionalelor victime. În
epoca Han statuetele ceramice au devenit nelipsite în inventarul funerar, iar monopolul imperial asupra
atelierelor de producţie aducea venituri impresionante palatului.

45
2. Cariera unui arhitect (Der-el- Medine, epoca lui Ramses II)
“Pe când îl însoţeam pe fratele meu, şeful lucrărilor, serveam drept mesager, pentru
cancelaria scribului. Atunci când a fost numit adjunct, eu îi purtam paleta. Atunci când a
fost avansat constructor şef al şantierelor regale, eu am rămas să conduc aşezarea
lucrătorilor în locul său. Făceam totul conştiincios… Maiestatea Sa m-a cunoscut ca
simplu zidar. Maiestatea sa mi-a dat pe rând rangul de adjunct, de şef al zidarilor şi de
supraveghetor. Apoi m-a numit pe rând şef al şantierului, Ataşat regal şi în sfârşit
Arhitect regal.…”

3. Numirea unui mare preot al lui Amon în epoca lui Ramses al II-lea
“…Nebunnef a venit atunci în faţa Maiestăţii Sale. Pe atunci el era profet principal al lui
Onuris, prim profet al doamnei Hathor din Dendera şi şef al profeţilor tuturor zeilor
din regiune. Atunci Maiestatea sa a zis: “De acum înainte vei fi mare preot al lui
Amon: tezaurul şi grânarele sale sunt sub sigiliul tău. …Cât despre templul lui
Hathor, doamna din Dendera, acesta va trece sub autoritatea fiului tău, la fel ca şi
funcţiile tatălui tău şi scaunul pe care tu îl ocupai. …..”

4. Cariera unui mare preot al lui Amon

“Am ajuns ca adolescent în casa lui Amin, eram pe atunci preot uâb perfect: spiritul meu
era treaz, meritele mele excelente, demersurile mele îşi atingeau scopul. Fiind ales
datorită bunelor mele acţiuni am fost numit părinte divin, pentru a răspunde apelului
divinului său ka şi pentru a răspunde dorinţelor sale….Amon m-a făcut cunoscut regelui,
el m-a numit în cele mai înalte funcţii pe care le-am ocupat pe lângă regele însuşi,
Ramses al II-lea, fiul lui Amon. Pentru a mă recompensa pentru serviciile mele m-a
numit al doilea profet. Cum comorile sale şi grânarele sale aduceau un venit profitabil
pentru prosperitatea templului, el m-a făcut şef al templului, în calitate de Prim Profet al
lui Amon.”

5. Din jurnalul de la Der –el- Medine (epoca lui Ramses II)

“Pandua – prima lună din inundaţie, ziua a 14-a: a mers să bea cu Honsu.
Amenemia – prima lună din iarnă, ziua a 15-a: ajuta la mumificarea lui Hormes; luna a
doua a iernii, ziua a 7-a: absent; ziua a 8-a: făcea bere; ziua a 16-a: a lucrat la reparatul
uşii.
Seba – luna a patra din inundaţie, ziua a 17-a: l-a înţepat un scorpion; prima lună a iernii,
ziua a 25-a: bolnav.
Honsu – luna a patra a inundaţiei, ziua a 7-a şi luna a treia a iernii, ziua a 25-a şi a 28-a:
bolnav; luna a patra a iernii, ziua a 8-a: şi-a slujit zeul; prima lună a inundaţiei, ziua a 14-
a: şi-a serbat ziua; ziua a 15-a: şi-a serbat ziua.

II. Texte mesopotamiene

Textele care urmează sunt provenite din Mesopotamia. Este vorba de o serie de
sentinţe judecătoreşti pronunţate în diverse oraşe sumeriene şi de câteva articole
din Codul lui Hammurapi, ilustrative pentru structura socială în Babilonul
mileniului al II-lea.

46
Textele sumeriene aduc în centrul atenţiei problema relaţiilor de familie, ca element
cheie al constituirii şi funcţionării societăţii. Alături de această problemă, articolele
extrase din Codul babilonian pun şi problema ierarhiei statutelor sociale.

1. Sentinţă din Lagash – probabil secolul XXI:

“ Chestiune rezolvată.
Duganizi, fiul lui Seskala, a venit în faţa judecătorilor. Nin-namhani şi Ur-Lama au jurat
că (Duganizi) a declarat: “O voi lua de soţie pe Nin-dubsar, fiica lui Ka” Ca urmare,
Duganizi s-a căsătorit cu Nin-dubsar.
Dar, pentru că Nig-Baba, tatăl lui Hala-Baba se angajase (la rândul său) prin jurământ
făcut în numele regelui faţă de Duganizi, fără ca tatăl sau mama acestuia să ştie, Hala-
Baba a fost repudiată.
Ur-kigula a fost maskim; Lu-Sara, Lu-Ibgal, Lu-dingira şi Ur-Istaran au fost judecători.”

2. Sentinţă din Lagash – 2035:

“ Chestiune încheiată.
Geme-Lama, soţia lui Iskur-andul, care a adus plângere contra lui Lu-Ningirsu, fiul
paharnicului regal Ur-Ningiszida, cu privire la statutul acestuia de ginere, s-a prezentat în
faţa lui Lu-Gudea, fiul lui Ur-saga, pe când Ur-Ningiszida încă trăia.
Lu-gina, fiul lui Urani şi Kuku, soţia luntraşului Ur-gar, sunt martori că (Ur-Ningiszda) I-
a spus atunci lui Geme-Lama: “Pe numele regelui, Lu-Ningirsu, moştenitorul meu va fi
ginerele tău”, şi că Atu, soţia lui Ur-Ningiszda, era de faţă la acest jurământ.
Dar Atu I-a respins pe aceşti martori. Lu-Gudea a trebuit atunci să depună un jurământ.
Pe de altă parte, Sukud-du fiul lui Abbamu şi Ur-Baba sunt martori că Geme-Lama a
venit în faţa lui Lu-Gudea iar acesta I-a spus: “Pe numele regelui, Lu-Ningirsu va fi
ginerele tău şi nu al meu.”
Dar Geme-Lama a recuzat aceşti martori. Lu-Gudea a trebuit atunci să depună jurământ.
Lu-Ningirsu, fiul lui Ur-Ningiszida s-a căsătorit cu Geme-Nigar, fiica lui Lu-Gudea.
Kala a fost maskim; Lu-Sara, Lu-Ibgal, Lu-dingira şi Ur.Istaran au fost judecători.”

3. Sentinţă de la Nippur- 2028:

“Lugal-gizkim-zi, fiul cel mare al intendentului şef al templului Innaneim I-a intentat
tatălui să un proces pe lângă tribunalul lui Amar-Sîn. Faptele fiind stabilite şi acuzatul a
fost condamnat la moarte. Totuşi, intendentul şef s-a reconciliat cu acuzatorul său şi
regele l-a graţiat; marele vizir Ardamu a fost maskim.
Dar, pentru a doua oară, Lugal-gizkim-zi a lansat o acuzaţie contra intendentului şef al
templului Innanei, sub întreita vinovăţie de a fi comis un sacrilegiu contra divinităţii, de a
fi furat oi, unt şi făină provenind din ofranda regală şi de a fi furat unt din raţiile
obişnuite, câte trei litri pe lună, după care dilua untul pentru ofrande. El a intentat un
proces pe lângă marele vizir Ardamu, Dada, guvernatorul din Nippur şi Sag-Nanna-zu.
Dar faptele nu a u fost dovedite şi ca urmare el însuşi a fost condamnat la moarte.
Ca urmare, intendentul şef al templului Innanei I-a atribuit lui Lu-balsaga, fiul său cadet,
partea din moştenire care I-ar fi revenit lui Lugal-gizkim-zi, constând în slujba de
intendent şef al templului Inannei, locuinţa şi bunurile părinteşti, care provin din serviciul
regal sau din patrimoniul familial.

47
Lu-balsaga, Sag-Enlil şi Ur-Ababa au jurat pe numele regelui că nu vor intenta proces
tatălui lor în ceea ce priveşte partajul stabilit de către el.
Prin hotărârea lui Dada, guvernatorul din Nippur, această chestiune a fost încheiată.

4. Codul lui Hammurabi

159 “Dacă un om a adus daruri în casa socrului său şi a fost deja dăruit terhatum, iar după
aceea s-a lăsat atras de o altă femeie şi I-a spus socrului său <nu o voi lua pe fiica ta>,
tatăl fetei va opri toate lucrurile care I-au fost dăruite.”
160 “Dacă un om a luat o soţie şi ea a adus pe lume copii, iar apoi ea a murit, tatăl femeii
nu va putea cere zestrea înapoi, aceasta aparţine copiilor.” )

175 “Dacă un sclav al palatului sau un sclav al unui muşkenum a luat în căsătorie o fiică
de om liber şi dacă ea a adus pe lume un copil, proprietarul sclavului nu va putea
revendica pentru sclavaj copii fiicei de om liber.”
176 “Dacă un sclav al palatului sau sclavul unui muşkenum a luat în căsătorie fiica unui
om liber şi, dacă după ce s-au căsătorit ea a intrat în casa sclavului cu o zestre de la tatăl
ei, dacă după ce s.au căsătorit au făcut o casă şi au acumulat bunuri iar mai târziu s-au
despărţit, fiica de om liber îşi va lua zestrea înapoi, bunurile obţinute de cei dou vor fi
împărţite, iar proprietarul sclavului va lua jumătate şi femeia va lua cealaltă jumătate
pentru fii săi.”

III. Societate indo-ariană în antichitate

Lumea indo-ariană este un caz aparte: descoperim aici o obsesie pentru ordine
socială şi cosmică ce atinge paroxismul. Funcţionarea acestei societăţi nu admite –
cel puţin oficial – nici o formă de mobilitate în cadrul ierarhiei, care se compune din
grupuri închise denumite « caste ». Textele următoare, extrase din Codul lui Manu,
text definitivat probabil la începutul perioadei regatelor clasice, demonstrează care
sunt principiile logice şi ideologice după care se organizează castele.

1. Codul lui Manu – despre originea castelor – Cartea I

Suveranul Stăpîn a hotărît de la început fiecărei fiinţe o îndeletnicire aparte şi fiinţa o
îndeplineşte de sine de cîte ori vine pe lume. Oricare ar fi însuşirea care I-a dat în clipa
creaţiei, o va găsi de la sine în vieţile următoare.
Pentru înmulţirea neamului omenesc el făcu din gura, din braţul, din coapsa şi din
piciorul său pe brahman, pe kşatrya, pe vaisya şi pe sudra.
Pentru păstrarea întregii creaţiuni au fost stabilite îndeletniciri diferite celor care s-au
făcut din gura, braţul, coapsa şi piciorul său.
Brahmanilor le-a dat ca parte studierea şi învăţarea Vedelor, aducerea jertfelor,
conducerea jertfelor făcute de alţii, dreptul de a da şi a primi.
Kşatryas au primit însărcinarea de a apăra poporul, a practica binefacerea, a aduce jertfe,
a citi Cărţile Sfinte şi a nu se deda plăcerilor trupeşti.
A îngriji dobitoacele, a face milostenii, a aduce jertfe, a se îndeletnici cu negoţul, a
împrumuta cu dobîndă, a munci pămîntul, sînt îndatoririle primite de vaisyas.

48
 Dar Suveranul Stăpîn nu a dat sudraşilor decît o singură îndatorire, de a sluji castelor
precedente, fără a le nesocoti meritul.
Trupul omului de deasupra buricului a fost proclamat mai curat şi gura este partea cea
mai curată.
Prin obîrşia sa, pentru că este născut întîi , pentru că are în stăpînire Cartea sfîntă,
brahmanul este de drept stăpînul întregii făpturi.”

2. Castele mixte în Codul lui Manu – Cartea 10

În toate castele numai cei născuţi, în linie dreaptă, de femei din aceeaşi castă cu bărbaţii
lor trebuie socotiţi ca ţinînd de casta părinţilor lor.
Băieţii născuţi de renăscuţii căsătoriţi cu femei din casta imediat următoare celei a lor au
fost declaraţi de legislatori asemenea tatălui lor, dar nu fac parte din aceeaşi castă şi sînt
de dispreţuit.
……pentru băieţii născuţi de femei a căror castă este deosebită de a bărbaţilor lor iată
regula stabilită:
Din căsătoria unui brahman cu o fată de vaisya se naşte un fiu numit ambaşta, cu o fată de
sudra, un nişada sau un parasava.
Din căsătoria unui kşatrya cu o fată de sudra se naşte o fiinţă numită ugra, sălbatică în
fapte şi iubitoare de cruzime şi care se împărtăşeşte din firea castei războinicilor şi a
castei servitorilor.
Din căsătoria unui kşatrya cu o fată de brahman se naşte un fiu numit suta, din căsătoria
unui vaisya cu femei din castele militară şi preoţească se nasc magadha şi vaideha.
Din căsătoria unui sudra cu femei din castele superioare ies fii numiţi ayogava, kşattri şi
ciandala, cel din urmă dintre oameni.
Din căsătoria unui brahman cu o fată ugra se naşte un avrita, cu o fată ambaşta, un hira,
cu o fată ayogava, un dhigvana.
Un daysu căsătorit cu o ayogavă dă naştere unui sairindhra, care ştie să gătească pe
stăpînul său,
Un vaideha dă naştere cu o ayogavă unui maitreyaka, cu glas plăcut, a cărui meserie este
de a aduce laude celor puternici şi de a trage clopotul în zori…………”

COMERŢUL ÎN ORIENTUL ANTIC

În relaţie directă cu problemele de societate este problema circulaţiei

bunurilor, persoanelor şi ideilor în lumea antică. Textele următoare ilustrează unele
dintre cele mai interesante aspecte ale lumii orientale antice: formele de socializare,
raportul cu proprietatea privată, organizarea transferurilor de bunuri, implicarea
diverselor elemente culturale în viaţa cotidiană, valorile şi comportamentele umane
cele mai comune, etc.

1. Arhivele negustorilor asirieni cu privire la comerţul anatolian (sec. XIX î.Hr.)

“ Spune-I lui Puzur-Assur, astfel vorbeşte Buzazu: Pentru că eram citat la tribunal în
Kanish, eram plecat, aşa că am lăsat cositorul, al meu şi al tău, lui Ili-wedaku, spunându-
I: “Înainte de întoarcerea mea, cumpără cupru bun (în schimbul cositorului meu) pentru
mine”. Din păcate, la întoarcerea mea din Kanish, am căzut bolnav la pat. Atunci când m-
am putut ridica, I-am spus: “Dă-mi cuprul, al meu şi cel al lui Puzur-Assur, pentru că voi

49
merge la Burushattum şi îl voi schimba pe argint, cam câte 10 mina pentru mine şi pentru
Puzur-Assur.” Pe când el se tocmea cu mine, s-a produs o suspendare a comerţului şi a
trebuit să întârzii 5-6 luni, în timp ce tu nu încetai să îmi scrii de la Kanish pentru cupru.
I-am spus de cel puţin 5 sau 6 ori: “Trimite-mi cuprul”. Dar, aşa cum refuza să mi-l dea
mie, refuza să ţi-l dea şi ţie. El păstrează cuprul şi se gândeşte ce va face cu el. Nu este
momentul potrivit pentru mine să depun o plângere. De aceea spun: “Înainte de toate, să
îl las pe Puzur-assur să recupereze ce poate din capitalul meu prim mărfurile
încredinţate”. Dar, fiind îngrijorat, m-am decis să fac eu însumi pe mesagerul, gândind:
“Voi aduce eu însumi cât mai mult cupru cu putinţă, pentru mine şi pentru Puzur-Assur”.
Am dus deci eu însumi cuprul la Saladuwar, iar atunci când am plecat, Ili-wedaku
mi-a spus numele proprietarului, de teamă să nu iau cuprul pentru mine. M-am gândit
atunci: “Trebuie să fiu atent, pentru că s-ar putea să-mi spună numele oricărui proprietar
doreşte”. Atunci când eram la Saladuwar, el a angajat două persoane ca reprezentanţi şi s-
a pregătit să ne facă necazuri, afirmând că acest cupru ar fi proprietatea unui tamrakum
străin de afacere. Iar acum mă dă în judecată pentru cupru! Şi a scris pentru a cere un
acord prealabil spunând: “ Angajează-te prin contract la o jumătate de mina de argint ,
adică un siclu de argint pentru o mina de cupru.”

2. Arhivele din Mari. Comerţ de prestigiu cu regele din Qatna (sec. XVIII î.Hr.)
“Spune-I lui Isme-Dagan, astfel vorbeşte Ishi Addu, fratele tău:
Iată o chestiune de care nu ar trebui să vorbim, dar despre care de fapt trebuie să vorbesc,
pentru ca să mi liniştesc inima! Tu te comporţi ca un rege suveran! Mi-ai cerut cei doi cai
pe care îi doreai şi ţi I-am trimis. Mi-ai trimis 20 de mina de cositor. Cred că nu ai avut
dorinţa de a-mi vorbi despre asta! Totuşi, mi-ai trimis prea puţin cositor! Mai bine nu îmi
trimiteai nimic! Jur pe zeul tatălui meu, chiar dacă inima mea este întristată – preţul celor
doi cai care acum sunt la tine, aici este de 600 de sicli de argint, iar tu mi-ai trimis 20 de
mina de cositor. Cel care va afla, ce va crede? Nu va râde de noi? Casa mea este şi casa
ta. Ce îţi lipseşte? Un frate nu îi poate da unui frate ceea ce el doreşte? Dacă nu mi-ai fi
oferit cositorul, nu aş fi fost jicnit. Nu eşti pentru mine rege suveran. De ce te porţi astfel?
Această casă este casa ta!”

3. Comerţ între Egipt şi Byblos (sec. XIV î.Hr.)

“ El (regele din Byblos) m-a întrebat: “Cu ce misiune ai venit?” I-am răspuns: “Am venit
pentru lemnul destinat bărcii, mare şi magnifică, a lui Amonrasonther. Tatăl tău l-a
furnizat, tatăl tatălui tău l-a furnizat, tu trebuie să faci acelaşi lucru.” Astfel I-am spus. El
mi-a răspuns: “Ei l-au oferit, este adevărat, iar dacă tu îmi oferi mijloacele necesare şi eu
îl voi furniza. Este adevărat, strămoşii mei au îndeplinit această cerere, dar faraonul lor
le-a trimis şase nave încărcate de mărfuri din Egipt, care le-au umplut magaziile. Tu ce
mi-ai adus?” El a trimis după registrele ţinute de strămoşii săi şi mi le-a citit. În aceste
registre se găseau mii de deben de obiecte din argint…”

4. Cronica oficială a dinastiei Han de Est. Comerţul Chinei cu Imperiul Roman (166
d.Hr.)
“Regii lor au dorit atunci să trimită ambasadori în China, dar Parţii doreau să păstreze
exclusivitatea comerţului cu mătase chinezească, iar ei nu au putut niciodată să intre în
contact cu noi. An tun, regele din Da qin, a trimis o ambasadă care a adus daruri la

50
frontiera Jinhan: fildeş, corn de rinocer şi cochilii preţioase. De atunci au început relaţiile
noastre cu această ţară.”

51