Sunteți pe pagina 1din 83

LUCRARE DE DISERTAŢIE

Imaginea persoanei cu handicap în presa


scrisă din România-între realitate și
manipulare

1
CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL I – HANDICAP, DIZABILITATE, DEFICIENȚĂ
1.1 Scurt istoric al dizabiltăților
1.2 Evoluția istorică a termenilor
1.3 Delimitări conceptuale
1.4 Clasificarea handicapului
1.5 Modalități de abordare a dizabilităților
1.6 Incidenţa şi cauzele deficienţelor şi incapacităţilor
1.7 Tipurile de deficienţe
CAPITOLUL II-STEREOTIP, PREJUDECATĂ, DISCRIMINARE, STIGMAT
2.1 Delimitări conceptuale
2.2 Prejudecata, o specie aparte de stereotip
2.3 De la prejudecată la discriminare
2.4 Dizabilitatea ca stigmat
CAPITOLUL III-MASS-MEDIA ȘI EFECTELE SALE
3.1 Mass-media – tribunalul opiniei publice deschis zi şi noapte
3.2 Mass-media-actor social, facilitator şi oglindă a societăţii
3.3 Manipulare în presă
3.4 Tehnici de manipulare în presă
CAPITOLUL IV-DISIGNUL CERCETARII
4.1 Obiective,ipoteze
4.2 Metodologie
4.3 Rezultatele obţinute
4.4 Persoanele cu handicap în presa scrisă din România – o vedere de ansamblu
4.6 Compararea rezultatelor obţinute. Verificarea ipotezelor
V. CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE

2
INTRODUCERE

M-am întrebat întotdeauna de ce în România vezi atât de puține persoane în scaun rulant
pe stradă. Eu cred că modul în care o societate tratează persoanele defavorizate indică gradul ei
de civilizație.
Dintotdeauna, societatea umană a fost deranjată de către stigmații săi. Într-o continuă
căutare a perfecțiunii și a absolutului, a frumuseții fizice și intelectuale, aceasta a respins
violent, ceea ce ieșea din limitele normalității recunoscute social.
După decembrie 1989, persoanele cu handicap apar ca o noutate pentru majoritatea
populției din România și generează modificări atitudinale la diferite nivele ale societății. În
acele prime clipe de libertate, persoanele cu deficiențe deveneau rușinea societății, purtând vina
pentru imaginea țării în lume. La mai mult de 20 de ani de când ne-am câștigat libertatea de
opinie și accesul la informație nemanipulată politic, condiția persoanei cu deficiențe din
România este din nou în atenția Europei, și din nou umbrește imaginea țării în străinătate.
Imaginea actuală a persoanei cu handicap este, astfel, cea a unui consumator din bugetul statului
– cu alte cuvinte din buzunarul nostru, al tuturor.
Este de netăgăduit că persoanele cu dizabilităţi sunt într-o poziţie de mare vulnerabilitate
socială, vulnerabilitate ridicată de-o parte de situaţia lor specifică de persoană cu dizabilităţi,
dar pe de altă parte şi de reacţia şi modul în care societatea tratează aceste persoane.
Acest studiu urmăreşte felul în care sunt privite persoanele cu handicap în România,
luând ca măsură imaginea pe care le-o conturează ziarele. Lucrarea porneşte de la lămurirea
conceptelor teoretice privind noțiunile de handicap-dizabilitate-deficiență.
Am considerat de interes și o secţiune teoretică dedicată lămuririi conceptelor teoretice
privind noțiunile de stereotip, prejudecată, discriminare, stigmat, cu accent pe prejudecăţi şi
rolul lor in fenomenele de discriminare, pe de o parte pentru că presa dă o bună măsură a
subiectelor care preocupă societatea şi a modului în care ele sunt privite, şi pe de altă parte
pentru că presa este unul din instrumentele prin care societatea în care trăim îşi pune amprenta
pe grila prin care interpretăm realitatea, deci şi imaginea “celuilalt”.
Am inclus un scurt capitor referitor la mass-media scrisă și efectele sale, mass-media-
tribunalul opiniei publice deschis zi și noapte .
În partea aplicativă va fi descrisă, la modul general, prezentarea persoanelor cu handicap
în presă, observând “despre cine se vorbeşte” şi “în ce manieră se vorbeşte despre ei”, pentru a
3
surprinde imaginea pe care i-o construiesc autorii şi cititorii articolelor – este acestă imagine
reala sau manipulată? Este ea bazată pe anumite stereotipuri?
Scopul acestei lucrări nu este să stoarcă lacrimi, ci să arate că acești oameni există lângă
noi, doar că, poate, nu-i vedem prea des. Iar dacă îi vedem coborând de la volanul unei mașini,
stând la o bere cu prietenii, jucând baschet sau plimbandu-se prin parcuri să nu-i privim ca pe
nişte ciudaţi, ori să încercăm să le dăm un bănuț, să-i lăsăm (și să-i ajutăm) să traiască normal.
Pe de altă parte, consider că este interesant pentru noi, românii, să vedem cum ne situăm,
pe o ipotetică scară a tendinţelor spre excluziune socială, este o şansă de a ne privi pe noi inşine,
ca naţie, mai obiectiv, de a ne da seama care sunt piedicile interne în evoluţia noastră ca o
societate caracterizată prin coeziune, şi, de ce nu, de a învăţa de la alţii acolo unde ei sunt
inaintea noastră.

Viața se poate schimba într-o fracțiune de secundă și în unele cazuri noi nu putem
alege ce ni se întamplă. Nu putem alege când ne îmbolnavim și nici când un inconștient ne
marchează pentru totdeauna viața, dar ea(viața) trebuie să meargă înainte....

4
CAPITOLUL I

HANDICAP, DIZABILITATE, DEFICIENȚĂ

1.1 Scurt istoric al dizabiltăților

Relația deficiență – dizabilitate – handicap a fost stabilită de către Organizația


Mondială a Sănătații1. Conform acestei surse, chiar dacă între cele trei cuvinte exista o relaţie,
ele nu sunt sinonime: primul termen se referă la boala propriu-zisă, al doilea descrie gradul de
diminuare a uneia sau mai multor abilitați, iar cel din urma semnalează lipsa amenajărilor din
mediul înconjurator.
„Handicap”, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, înseamnă greutate,
piedică intervenită în munca cuiva, același dicționar precizează însă, că handicap înseamnă un
dezavantaj pe care îl are o anumită persoană, ca urmare a unei infirmități (deficiețe) ori a unei
incapacități.
„ Infirmitatea” cuprinde orice pierdere , anomalie ori dereglare a unei structuri sau a
unei funcții la nivelul organismului, pe când „incapacitatea” înglobează orice restricție,
diminuare, lipsă ori pierdere a capacității de a efectua o activitate în condițiile considerate ca
normale pentru o ființă umană.
Termenul de „handicap” a pătruns în limbajul legislativ şi administrativ după anii 1950.
Până atunci, termenul utilizat pe scară largă pentru desemnarea unei persoane cu deficienţă era
cel de „infirm”, iar starea respectivă era considerată „infirmitate”. Ulterior, s-au înregistrat
numeroase demersuri de precizare a conţinutului şi sferei conceptului, însă, deşi poate părea
frapant, încă nu există o definiţie exactă, o accepţiune clară a acestuia.
Consultând toate dicţionarele de specialitate, am observat că la originea termenului de
„handicap” nu a fost un cuvânt simplu, ci o sintagmă. Era compusă din trei unităţi semantice
diferite: „hand în cap”. Apărută pentru prima oară pe la jumătatea secolului al XVI-lea,
sintagma s-ar traduce pornind de la fiecare unitate în parte: „hand” care este englezescul pentru
„mână”, iar „in” este echivalent pentru „în”, şi „cap” ar însemna „caschetă”, „căciulă”.

1
’’Organizația Mondială a Sănătății” OMS (sau WHO acronimul în limba engleză a denumirii Word Health
Organization) cu sediul la Geneva a fost înființat la 7 aprilie 1948, având în present un număr de 192 state
member.Este o organizație internațională care are rolul de a menține și coordona situația sănătății pe glob(sursa
Wikipedia)

5
Expresia „hand în cap” era folosită pentru desemnarea unui joc de noroc în care două persoane
participau la un pariu punând drept miză câte una dintre posesiunile lor,a căror valoare în bani
era apreciată de un arbitru. Ulterior banii erau puși într-o căciulă, la semnul arbitrului cei doi
jucători își retrăgeau mâinile fapt, indicând astfel acordul sau dezacordul de a continua jocul[...]
. Denumirea jocului a fost dată de ascunderea mâinilor în căciulă-“hand în cap” (Manea
L,2000:24). Prin contractare lingvistică, consoana „n” a dispărut, iar sintagma a devenit cuvânt
de sine stătător: „handicap”.
În 1756 termenul este aplicat la competiţiile dintre mai mulţi cai - sintagma „cursă cu
handicap” (şansele inegale ale cailor care erau egalizate de cei mai puternici care purtau o
greutate in plus) are loc, astfel, o deviere semantică: limitarea capacităţilor cailor- limitarea
capacităţilor umane- consecinţele acestor limitări.
În accepţiunea tradiţională, sfera noţiunii de „persoană cu handicap” era sinonimă celei
de „persoană cu infirmitate”. În această categorie erau cuprinse acele persoane care, din cauza
unor deficienţe senzoriale, motorii sau intelectuale dispuneau permanent sau pe durate
însemnate de posibilităţi inferioare de a acţiona, comparativ cu persoanele considerate
„normale” 2. Prin urmare, se opera cu conceptele de „normalitate” şi „diferenţă”; în mod
frecvent, „normalul” se identifică, se confundă cu ceea ce este comun, obişnuit, având frecvenţa
cea mai mare în colectivitate, în societate.La acest nivel apare şi punctul cel mai sensibil al
acestei abordări: pe de o parte, există mari diferenţe între criteriile folosite de colectivităţi în
identificarea „normalităţii”, iar pe de altă parte, există o mare varietate de reacţii sociale faţă de
ceea ce se percepe a fi diferit. De regulă, acele persoane care nu se conformează trăsăturilor
„medii” ca frecvenţă în colectivitate nu mai sunt considerate „normale”. Criteriile invocate pot
viza înfăţişarea, funcţia (rolul în colectivitate), comportamentul, credinţele etc., nefiind absolut
necesar ca o persoană să afişeze o deficienţă pentru a fi considerată „cu handicap”. În esenţă,
se face apel la o aşa-numită metodă comparativă: o anumită persoană este raportată la criterii
socialmente stabilite, mai mult sau mai puţin precizate, a căror trăsătură definitorie ţine în
primul rând de frecvenţa cea mai ridicată a lor în cadrul colectivităţii.
De la semnificaţia sa socială, pe care o poate da individului, termenul de „handicap”
este deturnat mai tîrziu spre o semnificaţie mai mult medicală. Ideea de dezavantaj şi de
dificultate pe care o indică termenul de „handicap”, nu a apărut de la bun început, decât prin
anumite rapoarte sociale, astăzi însă o întîlnim în limbajul curent tot mai des.

2
Manea Livius, Protecţia persoanelor cu handicap, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, Bucureşti.
2000, pag. 25.
6
Izolarea, discriminarea si excluderea persoanelor cu dizabilități din viata comunității au
făcut ca organizatiile persoanelor cu dizabilitati să conteste modul în care persoanele erau
tratate și etichetate de către societate și mai cu seamă de către medici.
Sintagma "persoane cu handicap/handicapați” este contestată pe plan mondial de către
organizațiile persoanelor cu dizabilităti. Termenul “handicapați” este jignitor pentru multe
persoane cu dizabilități, deoarece este asociat (din limba engleza) cu imaginea „ șapca ținută
în mană pentru cerșit" („handy”- manual, de ținut în mană; “cap”- șapcă). Termenul preferat
este este cel de "persoane cu dizabilități", pe de alta parte, termenul “handicap” este unul dintre
cuvintele care au intrat cu forța în România, încă din primele zile de după decembrie 1989.
Datorită neînțelegerii definiției sale, acest termen a capatat în cadrul societății românești o
conotație puternic peiorativă („Handicapatule!" este o injurie, o insultă deranjant de frecvent
întalnită). Din păcate aceasta utilizare incorectă se întalnește la formatori de opinie ai societăţii
româneşti, de la ziariști pâna la parlamentari, și numeroși politicieni. Pentru a combate asocierea
negativă a conotațiilor peiorative cu persoanele care sunt afectate de o dizabilitate, este
recomandată înlocuirea sintagmei de „persoana cu handicap” cu cea de „persoana cu
dizabilități”, urmând termenii Conferinței de la Salamanca3 din 1994, cu toate că demersul
ONPHR4 de înlocuire a terminologiei a început în anul 1994, inerția sociala, este, însă, enormă,
așa că, mulți ziariști, reprezentanți ai administrației centrale și locale și chiar ai organizațiilor
nonguvernamentale, precum și actele oficiale folosesc în continuare sintagma „persoană cu
handicap”.

1.2. Evoluția istorică a termenilor

3
Declaraţia de la Salamanca este un document devaloare majoră în promovarea educaţiei incluzive. Principiul-
cadru care guvernează Declaraţia de la Salamanca este acela că: „Şcolile trebuie să includă în procesul de
învăţământ toţi copiii indiferent de condiţiile fi zice, intelectuale, sociale, emoţionale, lingvistice sau de altă natură.
Acestea trebuie să includă în egală măsură copiii cu handicap şi cei supradotaţi, copiii străzii şi pe cei încadraţi în
muncă, pe cei aparţinând minorităţilor lingvistice, etnice sau culturale, precum şi copiii provenind din alte zone
sau grupuri dezavantajate sau marginalizate”.
4
Federatia “Organizatia Nationala a Persoanelor cu Handicap din Romania” (ONPHR) este o organizatie
neguvernamentala, umanitara, pentru drepturile omului, apolitica si non-profit, cu personalitate juridica si durata
nedeterminata. ONPHR este o federatie constituita din organizatii neguvernamentale ale persoanelor cu
dizabilitati si pentru persoanele cu dizabilitati care dezvolta programe vizand egalizarea sanselor, integrarea si
incluziunea sociala a persoanelor cu dizabilitati.

7
Întalnim pretutindeni oameni cu deficiențe, perceperea lor sociala nu este întotdeauna
constantă, ea variază de la societate la societate, furnizând semnificații diferite, funție de cultura
și de valorile promovate. De-a lungul timpului mulți oameni au avut puterea să treacă peste
această ștampilă de ,,neîncadrat în normal”, în zona europeană o dizabilitate era o pedeapsă de
la D-zeu, în Mexic o binecuvantare, oamenii cu anumite dizabilități erau considerați zei , semn
divin, asta ca sa nu mai amintesc de celebra Sparta unde nu erau păstrați decât copiii grași și
sănătoși, ce au uitat oamenii, e că Dumnezeu ne trimite pe pământ cu un scop, avem o cruce de
purtat.
În antichitate se considera că Homer cel orb vede ce ceilalți nu văd și nici nu ințeleg.
Despre evanghelicul orb din naștere, vindecat, Iisus Hristos spune că în aceasta se aratau
lucrările lui Dumnezeu. Tot Evul Mediu este marcat de ideea că deficiențele umane reprezintă
un semn de « ales » al lui Dumnezeu sau de « posedat » de diavol.
În cultura modernă europeană repulsia față de acestea este atât de mare, încât nu numai
că devine imposibilă propozitia « Scoala-te, ia-ți patul tău și umbă ! », dar om și minune
deopotrivă sunt izgoniți la periferia lumii, daca lumea are așa ceva.
Principiul separării oamenilor cu deficiențe de restul societații exprimă, pe de o parte, frica
acestora de contaminare, iar pe de alta parte forma de a-și transfera propriile eșecuri sociale,
politice, economice asupra celor ce nu aveau cum să se apere de asemenea acuzații.
În cadrul societăților ce promovează valori religioase, deficiențele pot fi interpretate ca pedepse
pentru păcatele săvarsite, ca semne ale « alegerii » sau ale « pedepsirii ».
Ce se crede despre persoanele cu deficiențe ? Mulți oameni au reticențe față de acestea
deoarece au o concepție greșită despre ele. Unii știu din trecut despre persoanele cu handicap
faptul că erau cerșetori sau lăutari ori au în acest domeniu o slabă experiență. Nici una dintre
aceste idei nu oferă o imagine clară a persoanelor cu deficiențe, și ele sunt oameni ca și ceilați :
unii dependenți, alții independenți ; unii lideri, alții persoane obișnuite ; unii bogați, alții săraci ;
unii grași, alții slabi etc, Dalton prin faptul că nu distingea culoarea verde ne-a lăsat niște opere
extraordinare. Bethoven, -simfoniile lui ne încantă și astîzi, Homer-poetul orb,ne a lasat ,,Iliada
și Odiseea,, o poveste frumoasa de dragoste care dăinuie de aproape un mileniu, Albert Einstein
cu dizabilități în învatare a descoperit legea gravitației. Dikens-autorul atâtor povești avea și el
dizabilități în învatare. Tom Cruise, un mare actor al timpurilor noastre-dixlesie, Leonardo da
Vinci autorul Monalisei avea asimbolie. Mai sunt și alții Newton, V.Wolf, Van Goch, Goya ...
toți acești impresionanți oameni au lăsat în urmă idei marețe. Ar trebui să găsim mai multa
înțelegere unii dintre noi să ne folosim mai mult capacitațiile și să dăm lumii mai mult din noi,
fiecare om renumit avea o dizabilitate daca nu altceva, aveam cu toții în mod sigur o boala
psihică care nu are nimic în comun cu inteligența. Mulți oameni fac o confuzie între boala
8
mentală care înseamnă retard și boala psihică care poate fi egală cu suprasolicitare sau oboseala
cronică din care se formează dupa o perioadă de insomnie și schizofrenia care se tratează exact
ca și orice altă boală.

1.3. Delimitări conceptuale

După cum am menționat și în primul capitol istoria “ handicapului’’ este una destul de
complexă , astfel că de la trăsătura unui animal de cursă s-a ajuns la o caracteristică a unui grup
social din comunitate.
Actualmente ne întâlnim cu o categorie mult mai extinsă de concepte ce ar trebui
evidențiate. În acest sens ne propunem să delimităm următoarele concepte: maladie, deficiență,
incapacitate și handicap din perspectiva semantică actuală.
Maladia sau traumatismul iniţial, existente incă de la naştere sau dobandite;
Deficienţa: pierderea sau alterarea unei structuri sau funcţii (leziune anatomica,
tulburare psihologica rezultand in urma unei maladii, accident in evoluţia normala, dar şi a unor
carenţe psihoafective (pierderea părinţilor sau neglijenţa pedagogica). Deficienţe frecvente:
auditive, vizuale, de limbaj, intelectuale,etc.
Incapacitatea: reducerea parţiala sau totala a posibilităţii de a realiza o activitate
(motrica sau cognitiva) sau un comportament. Exemple: incapacitate de comunicare, de igiena
personala, de locomoţie, etc. Incapacitatea depinde, dar nu obligatoriu, şi nu de o maniera
univoca, de deficienţa. Atat deficienţele, cat şi incapacităţile, pot fi vizibile sau invizibile,
temporare sau permanente, progresive sau regresive;
Handicap: dezavantaj social, rezultat in urma unei deficienţe sau incapacităţi care
limitează sau impiedica indeplinirea de către individ a unui rol aşteptat de mediu. Categorii
posibile: handicapuri de independenţa fizica, orientare, autonomie economica, integrarea
sociala, etc.
În concluzie, starea de handicap exprima dezechilibrul apărut in viaţa unui individ in
tentativa sa de a-şi asuma şi indeplini rolul social conferit de colectivitatea in care este
integrat.Succesul sau insuccesul acţiunii sale va fi deci condiţionat, pe de-o parte, de nivelul
posibilităţilor sale, iar pe de alta parte, de parametrii mediului in care se manifesta. 5

5
Verza, E. , Psihopedagogie specială – manual pentru şcoli normale, Bucureşti, E.D.P. 1995
9
Mult timp, cercetătorii din domeniu au căutat o definiție a persoanelor cu handicap care
să fie în același timp și riguroasă și non-stigmatizantă. P. Word este cel care a formulat o serie
de propuneri de reconceptualizare, care ulterior au fost și acceptate de Organizația Mondială a
Sănătășii în anul 1980. Astfel cuvânul handicap este înlocuit cu trei concepte diferite, astfel:
 deficiența sau infirmitatea cuprinde orice pierdere, anomalie sau
dereglare a unei structuri sau a unei funcții anatomice, fiziologice,
descriind tulburări la nivelul organismului (deficiențe ale membrelor,
organelor, ale altor structuri sau funcții);
 incapacitatea înglobează orice restricție, diminuare, lipsă ori
pierdere(rezultând dintr-o deficiență) a capacității de a afecta o activitate
în condiții considerate ca normale la o ființă umană;
 handicapul este definit ca dezavantajul unei persoane, ca urmare a unei
deficiențe sau incapacităși, care limitează sau împiedică satisfacerea
totală sau parțială a sarcinilor considerate ca normale pentru ea, în funcție
de vârstă, sex, factori sociali, culturali6”.
În literatura de specialitate există termeni specifici pentru persoanele care se abat de la
normalitate, (ca semnificaţie generală) privind intreaga dezvoltarea psihofizică a persoanei,
unele aspecte rămanand în urmă (fizic, senzorial, mintal);
o normal – adaptare echilibrată la mediu şi raportare la grup de aceeaşi varstă şi
mediu cultural;
o anormal – abateri peste standard, insuficienţe retard in dezvoltare, abateri
comportamentale, afecţiuni fizice;
Sunt considerate ca fiind normale acele persoane care au o dezvoltare medie și manifestă
capacități de adaptare echilibrată la condițiile mediului înconjurător. Pentru a putea fi apreciate,
persoanele respective sunt raportate la grupuri de aceeași vârstă și cu același standard cultural,
la tipul de activitate exercitat, la rezultatele obtinuțe în diferitele activități, la modul de
relționare cu cei din jur, la modul cum se apreciază pe sine și pe alții, la modul în care reușesc
să se adapteze și să se integreze în viața social-profesională.
În acceptiunea cotidiană, anormalitatea are o încărcatură predominant negativă. Ca
atare, anormalitatea are un conținut larg și se referă la toți indivizii cu insuficiențe sau retard în
dezvoltare, ca și la cei cu abateri comportamentale, cum sunt delicvenții, la bolnavii psihici, la

6
Zamfir C., (coord.) (1997), Pentru o societate centrată pe copil, Bucureşti, Editura

Alternative1993,pag.200

10
cei care se află în stare critică din punct de vedere senzorial, locomotor, de limbaj sau de
intelect. Pe baza acestei interpretări, conceptul de anormalitate este frecvent înlocuit de cel de
subnormalitate. Dar și acest concept nemulțumește prin caracterul său prea general și, ca și
primul, are o semnificație negativă în planul auditiv cu toate acestea, el este folosit frecvent
pentru toți indivizii care au o evoluție negativă sau pentru cei care necesită condiții speciale cu
caracter educativ-recuperativ în vederea inserției sociale și care nu pot raspunde optim unor
cerințe legate de activitate. În mod obinșuit, subnormalitatea este sinonima cu deficiența și se
apreciază că definește cu mai mare exactitate pierderea sau deficitul unor funcții ori chiar a
unui organ ce defavorizează desfășurarea activității. Totuși, și acest termen are o rezonanță
traumatizantă, fapt pentru care conceptul de handicap este folosit frecvent, deși menține
afirmarea deficitului.
Trebuie subliniat în același timp că, strict știintific, deficiența se referă la afecțiunea
fizică sau organică ce determină o stare critică în plan psihologic, iar handicapul, fară a
exclude asemenea destructurări, accentuează consecințele, dificultățile de adaptare la mediu și
ia în considerare și stările critice ce apar prin educație deficitară, condițiile de mediu ce
defavorizează evoluția normală, perturbările funcționale sau destructurarea lor, inadaptările,
obișnuințele și comportamentele neadaptative, întârzierile, retardurile și privațiunea temporară
de o funcție etc7.
Cu o frecvență mult mai mică este folosit termenul excepție sau excepțional ce se aplică,
în egală masură și persoanelor care manifestă capacități deosebite pentru un domeniu ori altul
de activitate ca și acelora care prezintă diferite dificultăți într-un plan sau altul. Imprecizia este
evidentă și cuprinde o gamă prea variată de manifestări ce sunt sugerate de conținutul
termenului. O situație similară se referă și la termenii de retardați, înapoiți, întârziați, dificili
sau cu dificultăți,neadaptați sau inadaptați, tulburare etc. care se gasesc sporatic în unele lucruri
și au un înțeles sinonim cu conceptul de deficiență.
După Traian Vrăşmaş şi colab., care ne oferă sinteza unor idei din literatura de
specialitate şi din documentele oficiale -inclusiv ale organismelor internaţionale, referitoare la
această problematică – deficienţa semnifică «absenţa, pierderea sau alterarea unei structuri ori
a unei funcţii (anatomice, fiziologice sau psihologice). Deficienţa poate fi rezultatul unei
maladii, al unui accident etc., dar şi al unor condiţii negative din mediul de dezvoltare al unui
copil, cu deosebire carenţe afective»8. După aceiaşi autori, incapacitatea implică anumite
«limite funcţionale, cauzate de disfuncţionalităţi (deficienţe) fizice, intelectuale sau senzoriale,

7
Verza E., Educaţia integrată a copiilor cuhandicap, Iaşi, Ed. Polirom,1998.
8
Vrăşmaş T. Şi colab., Integrarea în comunitate a copiilor cu cerinţe speciale, «UNICEF» , Bucureşti, 1996,
pag.10
11
de condiţii de sănătate ori de mediu», în timp ce handicapul se referă la «dezavantajul social,
la pierderea ori limitarea şanselor unei persoane de a lua parte la viaţa comunităţii, la un nivel
echivalent cu ceilalţi membrii ai acesteia9”.
Luarea în considerare numai a limitelor funcționale ale unei persoane, nu conduce
neapărat la noțiunea de handicap, deoarece în acest caz toți oamenii ar fi handicapați: fiecare
are o "limita funcțională", într-un anumit sens. Limitele funcționale ale unei persoane devin
handicap numai atunci cand acestea o impiedică să participe normal, la activitatea de zi cu zi.
De exemplu, o persoană cu vederea slabă, care poartă ochelari de citit sau de distantă,
nu este handicapată. Dacă însă, această persoană traiește într-o societate săracă, care nu-i
creează posibilitatea obținerii unei perechi de ochelari și, drept urmare, persoana nu mai poate
citi sau circula, ea devine "handicapata" sau, altfel spus, ea este impiedicată de bariere externe
să acționeze în mod normal. Uneori chiar limitele funcționale pot produce atitudini și reacții
care devin bariere: multe persoane devin intolerante atunci cand întalnesc oameni care sunt
"altfel" decât ei.
Constantin Rusu subliniază, de asemenea, că deficienţa reprezintă «orice dereglare de
structură sau funcţie psihologică, fiziologică sau anatomică», iar handicapul, în sens de
dezavantaj, «rezultă din imposibilitatea sau incapacitatea de a răspunde aşteptărilor sau
normelor mediului specific al subiectului şi se referă, îndeosebi, la dificultăţile întâmpinate în
îndeplinirea funcţiilor vitale esenţiale: de orientare, de independenţă fizică, de mobilitate, de
integrare socio-profesională şi autonomie economică» 10.
Definiţiile reproduse confirmă faptul, menţionat deja, că termenii deficienţă şi handicap
nu sunt sinonimi şi nu trebuie utilizaţi unul în locul celuilalt. Este însă incontestabil că termenii
respectivi se referă la fenomene interdependente, între deficienţă şi handicap existând un raport
de intercondiţionare: deficienţa reprezintă fenomenul iniţial, iar handicapul este efectul acestui
fenomen în planul raporturilor de adaptare şi de integrare socială a persoanelor deficiente. La
rândul său, starea de handicap, mai mult sau mai puţin accentuată, poate să agraveze sau,
dimpotrivă, să diminueze gradul de manifestare a deficienţei.
Starea de handicap se poate manifesta, însă, şi în absenţa unei deficienţe reale, atunci
când este provocată de unele incapacităţi sau dereglări, mai mult sau mai puţin temporare, mai
ales în prezenţa unor condiţii defavorabile de mediu social: familii dezorganizate şi lipsite de

9
Idem pag.11
10
Rusu, C.,Carantină D. ş.a. Handicap, readaptare, integrare, Bucureşti, Ed. Pro Humanitate, 1998, pag 51

12
potenţial educogen, instituţii de educaţie şi ocrotire, atunci când ele sunt prost organizate, când
au un caracter închis şi izolează copiii de mediul social obişnuit, ţinându-i departe de solicitările
formative ale acestuia etc.
Definițiile de care se țin astăzi cont privind problemele persoanelor cu nevoi speciale
sunt: deficiență, incapacitate, handicap. Acestea sunt respectate și urmate după urmatoarea
formă 11:
Deficienţă - absenţa, pierderea sau alterarea unei structuri ori a unei funcţii (anatomice,
fiziologice sau psihice) a individului, rezultand in urma unei maladii, unui accident sau a unei
perturbări, care ii impiedică participarea normală la activitate in societate.
Incapacitate - limitări funcţionale cauzate de disfuncţionalităţi (deficienţe) fizice, intelectuale
sau senzoriale, de condiţii de sănătate ori de mediu şi care reduc posibilitatea individului de a
realiza o activitate (motrică sau cognitivă) ori un comportament.
Handicap - dezavantaj social rezultat in urma unei deficienţe sau incapacităţi şi care limitează
ori impiedică indeplinirea de către individ a unui rol aşteptat de societate.
Dizabilitate - rezultatul sau efectul unor relaţii complexe dintre starea de sănătate a
individului,factorii personali şi factorii externi care reprezintă circumstanţele de viaţă ale
acestui individ.
Datorită acestei relaţii, impactul diverselor medii asupra aceluiaşi individ, cu o stare de
sănătate dată,poate fi extrem de diferit. Dizabilitate este termenul generic pentru afectări,
limitări ale activităţii şi restricţii departicipare12 .

1.4 Clasificarea handicapului

Handicapul descriind întâlnirea (interacțiunea) dintre persoana (cu dizabilitate) și


mediu, are rolul de a concentra atenția asupra disfuncționalităților din mediul înconjurător și a
unor acțiuni organizate de societate, ca de pildă informațiile, comunicarea și educația, care
împiedică persoanele cu dizabilități să participe în condiții de egalitate.
O prima clasificare internaţională a stărilor de handicap este adoptata oficial abia in
1976. Responsabilitatea coordonării acestor eforturi de elaborare efectiva a primei clasificări

Definiţii legale la categorii naţionale de CES adoptate pe data de 25.01.2007(HG 1251/2005 şi Legea 448/2006)
11
12
Conform CIF ( Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii, document elaborat de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Geneva, 2001)
13
interne a handicapaţilor, este încredinţată de către Organizatorii Mondiali a Sănătăţii (OMS) lui
Filiph Wood din Marea Britanie.
În Clasificarea Internaţională a Handicapului (CIH)13, handicapul era definit ca o
consecinţă a maladiilor asupra persoanei şi era analizat în trei planuri:
o deficienţă (infirmitate) – alterarea unei structuri sau a unei funcţii psihologice,fiziologice sau
anatomice;
o incapacitate – reducerea parţială sau totală de îndeplinire într-un mod normal a unei
activităţi;
o dezavantaj social sau handicap – consecinţa deficienţei sau incapacităţii asupra
posibilităţilor de incluziune socială, şcolară sau profesională; dezavantajul este rezultanta
interacţiunii dintre persoana cu deficienţă sau incapacitate şi mediul ambiant.
Această abordare a stat la baza elaborării Clasificării Internaţionale a funcţionalităţii,
dizabilităţii şi sănătăţii (CIF), adoptată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) în anul
2001, care a înlocuit vechea clasificare CIH.
Clasificările au un rol important în reducerea folosirii multitudinii terminologice şi a
etichetărilor, deseori peiorative, cum ar fi persoană: anormală, debilă, deficientă, dezavantajată
social, deviantă, handicapată, idioată, malformată, mutilată, paralizată, invalidă etc.

Deosebiri de abordare în CIH şi în CIF sunt incluse în tabelul alăturat:

CIH CIF

Deficienţă Deficienţă

Incapacitate Activitate

Dezavantaj Participare

Factori de mediu

CIF nu se referă doar la persoanele cu dizabilităţi, ci la toţi oamenii, descrie starea


fiecăreia într-o anumită zonă din domeniul sănătăţii, funcţionarea şi dizabilitatea unei persoane
sunt văzute ca o interacţiune dinamică între stările de sănătate (boli, tulburări, leziuni,
traumatisme etc.) şi factorii contextuali (personali şi de mediu). Factorii de mediu sunt apreciaţi

13
Classfication internationale du fonctionnement,du handicap et de la santé(CIH),OMS, Genève, 2001

14
prin prisma impactului lor pozitiv sau negativ, adică facilitator sau care împiedică
caracteristicile fizice, sociale sau de atitudine.
În CIF sunt folosite următoarele definiţii:
- funcţiile organismului – funcţii fiziologice ale sistemelor organismului (inclusiv funcţii
psihice)
- structurile corpului – părţile anatomice ale organismului
- afectările – probleme ale funcţiilor sau structurilor organismului
- activitatea – executarea unei sarcini sau a unei acţiuni
- participarea – gradul de implicare în situaţii cotidiene
- limitarea activităţilor – dificultăţi în executarea activităţilor
- factorii de mediu – mediul fizic, social sau de atitudine al persoanelor.
Fiecare componentă din CIF poate fi exprimată în termeni pozitivi sau negativi, spre
exemplu: integritate funcţională şi structurală sau afectare, activităţi, participare sau limitare
de activitate sau restricţie de participare, funcţionare sau dizabilitate, elemente de facilitare sau
barieră, obstacole. Afectările structurii implică o anormalitate, un defect, o pierdere sau o altă
deviere semnificativă a structurilor. Ele pot fi temporare sau permanente; evolutive, regresive
sau staţionare; intermitente sau continue; de diferit grad de severitate.
CIF, spre deosebire de CIB, prezintă simptoamele ca parte componentă a funcţiilor
organismului şi, fapt important, clasificarea funcţiilor şi structurilor este utilizată alături de
categoriile din componenta activităţi şi participare.
Afectările sunt clasificate conform unor criterii, criteriile fiind aceleaşi şi pentru
componenta funcţii, şi pentru componenta structuri ale organismului:
 pierdere sau lipsă;
 reducere;
 adăugare sau exces;
 deviere.

1.5 Modele de abordare a dizabilitații

15
Abordarea tradiţională a handicapului – ca o caracteristică individuală a persoanei, a
fost înlocuită cu abordarea socială a handicapului, cu accentul pe condiţiile defavorizante,
neadaptate ale mediului şi societăţii, care stau la baza discriminării şi accesibilităţii reduse la
drepturile generale ale omului şi care condiţionează dezavantajul şi handicapul social.
Pentru a înțelege și a explica dizabilitatea și funcționarea s-au propus mai multe modele
conceptuale14. Multe teorii, modele şi perspective discutate în literatura de specialitate pot fi
considerate cadre conceptuale. Un cadru conceptual este alcătuit dintr-un set coerent de
concepte, credinţe, valori, afirmaţii, supoziţii, ipoteze şi principii. Un asemenea cadru poate fi
gândit ca un contur al ideilor care ajută pe cineva să înţeleagă oamenii, să înţeleagă modul în
care aceştia funcţionează şi se integrează, precum şi modul în care se schimbă.
Modelele practicii reprezintă seturi de concepte şi principii care orientează anumite
intervenţii. Ele nu vizează explicaţii ale comportamentelor. Există o legătură organică între
model, ca paradigmă, ca schemă de gândire cu funcţie metodologică, menită să servească
analizei, clasificării şi înţelegerii anumitor fenomene, pe de o parte şi tipurile de intervenţie, pe
de altă parte.
Problematica handicapului poate fi abordată din perspectiva a două modele: cel
individual, de inspiraţie medicală (care consideră că dificultăţile persoanelor cu handicap sunt
datorate inferiorităţii biologice şi psihologice a acestora) şi modelul social, care pune accentul
pe mediul social neadaptat, considerat generator al dificultăţilor persoanelor cu deficienţe,
aşadar , putem afirma că există două modele principale ale dizabilităţii: modelul medical şi
modelul social.
Modelul medical este cel mai bine descris prin referire la Clasificarea Internațională a
Deteriorărilor, Dizabilităţilor şi Handicapurilor realizată de către Organizația Internațională a
Sănătăţii în 1980.

Diagrama Modelului Medical15

14
Termenul “model” înseamnă aici construcție sau paradigmă care diferă de sensul în care același termen este
folosit în secțiunea anterioară.

15
Sursa : http//ro.ettad.eu/understanding/models-op-disability consultat în 2.04.2010

16
Modelul medical ţine cont de ceea ce o persoană poate face:

Dificultate Dizabilitate
Utilizator de scaun cu rotile Nu poate urca scările sau merge la magazine

Persoană cu probleme parțiale de vedere Nu poate citi informația scrisă cu un font standard

Persoană cu afecțiuni ale creierului Nu poate vorbi la fel de repede ca alte persoane

Persoanele cu dizabilităţi resping acest model. Ei spun ca acest model a dus la scăderea
respectului propriu, nedezvoltarea abilităților vieții, educație slabă şi un grad mare de
neangajări. Pe deasupra, toți recunosc că modelul medical duce la ruperea legăturilor naturale
cu familiile, comunitatea şi societatea în general.
Între 1960 şi 1970 grupuri noi formate din persoane cu dizabilităţi au început să aducă
schimbări în modul în care erau tratați sau priviți de societate. Definițiile alternative date
dizabilităţii sau deteriorărilor de sănătate au fost dezvoltate şi formează baza a ceea ce este
cunoscut ca modelul social. Clasificările acestui model se fac ținând cont de următoarele
distincții:
- deteriorările de sănătate potrivit acestui model privesc limitarea funcțională a
individului cauzată de o deteriorare fizică, mentală sau senzorială.
- dizabilitatea, este o pierdere sau limitare a oportunităților de a lua parte la viața normală
în comunitate la un nivel egal cu alții şi datorat unor bariere fizice sau sociale16.

16
Barnes C. 1994. Images of disability in On equal terms: Working with disabled people. French S. (ed)
Butterworth-Heineman Ltd, 1994
17
Dizabilitatea nu mai este văzută ca o problemă individuală ci ca un fapt social cauzat de
politică, practică, atitudini şi/ sau mediul înconjurător. De exemplu, un utilizator de scaun cu
rotile poate avea o dizabilitate fizică dar apare absenţa rampei care nu îi permite accesul în
clădiri. Cu alte cuvinte, factorul dizabilităţii este un mediu inaccesibil.
Mișcarea persoanelor cu dizabilităţi consideră că, “cura” problemei referitoare la
dizabilitate se afla în restructurarea societăţii. Ca şi “cura” medicală, care se centrează pe
indivizi şi deteriorările lor, aceasta este un scop realizabil şi de care poate beneficia toată lumea.
Acest lucru sugerează că dezavantajul individual sau colectiv al persoanelor cu dizabilităţi este
datorat unei forme complexe a discriminărilor instituționale ca fundament al societăţii noastre,
alături de sexism, rasism sau homofobie.
Modelul social se centrează pe ridicarea barierelor sociale, mai degrabă decât pe ‘cura’
persoanelor care au probleme de sănătate:

Modelul medical al dizabilitatii considera ca problema aparține individului și că numai


un tratament medical o poate rezolva. El neagă valoarea indivizilor, utilitatea socială și
individualitatea,întrucât ei nu corespund normelor general acceptate ale societății noastre. Acest
model este, de asemenea, perceput ca o tragedie sau ca un model al carității și perpetueaza
adesea modul în care persoanele cu dizabilități sunt văzute de către societate.
Definiția OMS: Dizabilitatea este reprezentată de orice restricție sau lipsa (rezultată în
urma unei infirmități) a capacității (abilității) de a îndeplini o activitate în maniera sau la nivelul
considerate normale pentru o ființă umană.
Modelul social al dizabilității contesta definiția dată de profesioniștii din domeniul
medical și a fost elaborat de către un grup de persoane cu dizabilităși care a reușit să „evadeze”
din sistemul de îngrijire instituțional în 1976. Modelul social afirmă că „problema” trebuie

18
căutată în atitudinea societății (nu la persoana cu dizabilități) și în barierele pe care societatea
le creează pentru a impiedica participarea persoanelor cu dizabilități.
Definițiile sunt:
- Infirmitate- lipsa parțială sau totală a unui membru, sau o traumă a acestuia, a unui
organ sau unei funcții a organismului.

- Deficiența – starea fizică, senzorială, intelectuală sau comportamentală a unui individ.


(Action on Disability and Development)

- Dizabilitatea - dezavantajul sau limitarea îndeplinirii unei activități, cauzate de


societatea în care persoana respectiva trăiește. Societatea ține prea puțin sau deloc seama de
necesitățile persoanelor cu diferite deficiențe excluzându-le astfel de la participarea în cadrul
activităților sociale obișnuite.

Pentru a ține seama de toate formele de opresiune socială și de toate deficiențele,


Organizatia Internationala a Persoanelor cu Dizabilități (DPI) a redefinit dizabilitatea în 1981
ca fiind lipsa sau limitarea șanselor, care împiedică persoanele cu deficiențe să ia parte la viața
de zi cu zi a comunității la nivel egal cu ceilalți, din cauza barierelor fizice și sociale pe care le
întampină”. Prin urmare, conform modelului social dizabilitatea este o stare socială şi nu o
condiţie medicală.

1.6 Incidenţa şi cauzele deficienţelor şi incapacităţilor

Conform statisticilor oferite de O.M.S.,17aproximativ 10% din totalul populaţiei la nivel


mondial prezintă un handicap iar în viitor se preconizează o creştere a numărului persoanelor
cu handicap, pusă pe seama modificărilor în repartiţia pe grupe de vârstă a populaţiei,
modificării tabloului de mortalitate şi morbiditate, dezvoltării urbanizării şi industrializării.
În chestionarul Naţiunilor Unite adresat ţărilor lumii, factorii generatori de deficienţe
sunt împărţiţi în patru mari categorii: factori genetici, biologici, accidente şi condiţii socio-
culturale.

17
Organizaţia Naţională a Persoanelor cu Handicap din România (ONPHR), www.integration.ro.

19
Pentru factorul genetic informaţiile sunt rare, existând puţine date în legătură cu acestea.
Unul din principalii factori care favorizează apariţia deficienţelor fizice şi mentale îl reprezintă
bolile (în special în ţările în curs de dezvoltare). Dintre bolile infecto-contagioase, poliomelita,
tuberculoza, infecţiile urechii şi ale ochilor, favorizează apariţia diverselor deficienţe. Dintre
bolile somatice netransmisibile (în ţările dezvoltate) un loc important îl ocupă afecţiunile
cardio-vasculare, respiratorii, reumatismale, diabetul etc.
Afecţiunile mentale cronice sunt frecvente în ţările industrializate datorită stresului şi
problemelor psiho-sociale din societatea modernă. Accidentele ocupă un loc secundar între
cauzele de incapacitate (accidente de circulaţie, de muncă şi cele casnice).
Cauzelor socio-culturale, de mediu, de sărăcie, ignoranţă, superstiţii, urbanizare, abuz
de droguri, alcoolism, li se adaugă poluarea mediului şi a apei prin substanţe toxice sau
manipularea incorectă a unor substanţe periculoase.
O.M.S. consideră că două treimi din deficienţe pot fi atribuite următoarelor patru cauze:
leziunilor apărute în timpul naşterii, bolilor infecţioase, accidentelor, malnutriţiei. Urmează
tulburările congenitale, afecţiunile somatice, tulburările psihiatrice, funcţionale, consumul de
droguri, de alcool, factori ce intervin cu o frecvenţă mai redusă comparativ cu primele patru
cauze de îmbolnăvire. Conflictele armate şi violenţa stradală nu sunt menţionate în statisticile
O.M.S. dar trebuie luate în considerare, deoarece afectează cel puţin trei milioane de oameni.
Încadrarea în grade de handicap (dizabilitate)18 se face în raport cu intensitatea
deficitului funcțional individual și prin corelare cu funcționarea psihosocială corespunzatoare
vârstei. Pentru a se realiza asimilarea pe grade de handicap se ține seama că nu boala în sine
determină severitatea handicapului, ci gradul tulburarilor funcționale determinate de acestea, în
raport cu stadiul de evoluție, de complicați în activitatea și participarea socială, de factori
personali etc. Deci, pentru aceeași boală ca premisă a identificării și încadrării, încadrarea în
grade de handicap poate merge de la gradul ușor la gradul grav.
Gradul grav de handicap se poate acordapersoanelor care au, în raport cu vârsta,
capacitatea de autoservire înca neformată sau pierdută, respectiv au un grad de dependență
ridicat fizic și psihic. În această situație autonomia persoanei este foarte scazută din cauza
limitării severe în activitate, ceea ce conduce la restriții multiple în participarea socială a
persoanei. Drept urmare, persoana necesită îngrijire specială și supraveghere permanentă din
partea altei persoane.
Gradul accentuat de handicap se poate acorda persoanelor la care incapacitatea de a
desfasura activitatea potrivit rolului social corespunzător dezvoltării și vârstei se datorează unor

18
Ordin nr.725 publicat în M.Of nr. 781 din 1 octombrie 2002

20
limitări funționale importante motorii, senzoriale, neuropsihice sau metabolice rezultate din
afețiuni severe, în stadii înaintate, cu complicații ale unor aparate și sisteme. În această situație
participarea socială a copilului este substanțial restricționată.
Gradul mediu de handicap se poate acorda persoanelor care au capacitate de prestație
fizică (motorie, metabolică) sau intelectuală redusă, corespunzând unei deficiențe funcționale
scazute, ceea ce duce la limitari în activitate,în raport cu așteptările corespunzatoare vârstei. În
această situație ele se reflectă în restrițtii relativ semnificative ale participarii sociale a
persoanei.
Gradul ușor de handicap se poate acorda pentru cazurile în care impactul afectării asupra
organismului este minim, cu limitare nesemnificativă a activității, și nu necesită măsuri de
protecție specială, participarea socială fiind în limite rezonabile. Aceste cazuri vor fi raportate
și înregistrate statistic.

1.6.1 Tipurile de deficienţe

Tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic,
HIV/SIDA, asociat, boli rare.
În clasificarea deficienţelor, criteriul naturii morfofuncţionale lezate, asigură, se pare,
cel mai eficient şi mai operativ sistem de cercetare a diversităţii formelor şi gradelor de
deficienţă. Se disting19:

I. Deficienţe senzoriale: – datorate afectării organelor de simţ, analizatorilor.


Din această categorie fac parte:
a. deficienţe de vedere:
 orbii sau nevăzătorii;
 ambliopii sau slabvăzătorii;
b. deficienţe de auz:
 surdomuţii;
 hipoacuzicii;
c. deficienţe de vorbire (care se datoresc tot afectării organelor de simţ)
II. Deficienţe motorii

19
Verza, E,op.c. pp 60-80

21
Această categorie de deficienţe prezintă forme eterogene, determinate de cauzele şi de
locul unde ele s-au produs. Astfel, lezarea S.N. (cauză de natură centrală) produce paralizii,
hemiplegii etc care se recuperează foarte greu. Lezarea organelor afectate constituie o altă
categorie a deficienţelor motorii (cauză de natură periferică) e afectat aparatul locomotor.

III. Deficienţe intelectuale – Oligofrenia


Este o deficienţă neuropsihică survenită în urma lezării, la nivele diferite şi în grade
diferite a S.N.C. şi prin aceasta a întregii activităţi psihice.

IV. Deficienţe de comportament


Constituie o categorie deosebită. Aceştia manifestă tulburări în conduită. Deşi pot fi
normali din punct de vedere fizic, unii având chiar aptitudini speciale, bine dezvoltate, prezintă
tulburări ale unor laturi ale psihicului (caracter, voinţă, afecte). Datorită acestor tulburări care
cuprind întreaga personalitate, manifestările lor pot deveni paradoxale, anarhice, dezechilibrate,
în dezacord cu legile şi etica socială.

V. Deficienţe asociate – Polihandicapaţii


Constituie o categorie foarte gravă, care pun probleme dificile din punct de vedere
medical şi psihopedagogic. În această categorie se întâlnesc diferite asocieri de deficienţe ca:
orb-surdo-mut, orb-deficient motor, orb-ologofren-deficient motor etc.

VI. Psihopaţii cronici şi alţi deficienţi cu afecţiuni de lungă durată


Din această categorie fac parte bolnavii cu afecţiuni neuropsihice, cu afecţiuni cardiace,
reumatice, diabet, TBC osos, epilepsie etc.
La aceştia s-ar mai putea adăuga:

VII.Cazurile la frontiera handicapului


Aici sunt cuprinşi persoanele cu tulburări:
a. instrumentale:
 tulburări de limbaj
 tulburări de psihomotricitate
b. aflaţi în dificultate:
 cazuri sociale
 copii proveniţi din familii dezavantajate
 adolescenţi delicvenţi
22
 copiii străzii

Fiecare deficiență generează una sau mai multe dizabilități (în cazul deficiențelor asociate).
De aceea, fiecărei persoane cu dizabilități i se stabilește, de către Comisia de Expertiză
Medicală și Evaluare a Forței de Muncă, un grad de handicap (terminologia în vigoare foloseste
încă acest termen pentru dizabilitate): ușor, mediu, accentuat și grav.
Există și cazuri când cineva poate avea o deficiență care să nu genereze diminuarea majoră
a abilităților de bază (ex. lipsa unui deget). În această situație, nu se poate spune despre persoana
respectivă că are o dizabilitate.
Încadrarea într-un grad de handicap este, înteleasă uneori greșit. Gradul de handicap stabilit
ar trebui să reflecte măsura în care se cere a fi adaptat mediul fizic în care viețuiește persoana
în cauză. Toate facilitățile financiare sau materiale acordate de către stat persoanei cu
dizabilități și familiei sale ar trebui folosite, în cea mai mare parte, pentru creșterea gradului de
independență personală.

23
CAPITOLUL II

STEREOTIP, PREJUDECATĂ, DISCRIMINARE, STIGMAT

2.1 Delimitări conceptuale

Noţiunile de stereotip, prejudecată şi discriminare nu mai sunt demult străine omului de


rând, ele devenind parte din actualitate. Oricine poate să definească într-un fel sau altul oricare
din aceste concepte, pentru că, din fericire, oamenii au devenit din ce în ce mai conştienţi de
existenţa şi efectul lor. Ceea ce este importantă este însă încercarea de a înţelege în profunzime
motivul pentru care atribuim însuşiri în funcţie de grup, fără a cunoaşte în amănunt
individualitatea. Nu este de ajuns să recunoaştem că oameni sunt predispuşi prejudecăţilor,
folosind stereotipuri pentru a se raporta la diferite aspecte ale vieţii. Trebuie să prevenim efectul
lor negativ.
De studiul stereotipurilor s-au ocupat cercetători aparţinând atât psihosociologiei
clasice, precum si cei din cea modernă. Diferenţa dintre cele două abordări era aceea că „dacă
în perioada studiilor clasice, stereotipurile au fost frecvent conceptualizate ca având caracter
negativ, rezultând din generalizări pripite şi neconforme cu realitatea, cercetările contemporane
au nuanţat acest tablou, permiţând dezvăluirea valenţelor pozitive ale stereotipurilor,
mecanismelor cognitive care le sunt asociate”.
Dintre definiţiile stereotipului care aparţin psihosociologiei clasice, care, după cum am
mai spus, se axează doar pe caracterul negativ ale lui, putem da ca exemplu pe cea a lui
Schaefer20. În cartea sa „Sociology”, acesta defineşte stereotipurile ca generalizări lipsite de
fundament care se referă la toţi membrii unui grup social, fără a lua în considerare diferenţele
individuale din cadrul grupului.
Se poate considera că acest concept al stereotipului a avut trei părinţi fondatori. Aceştia
sunt: Walter Lippmann, Gordon Allport şi Henri Tajfel. Lippmann „este cel care, în 1922, a
introdus noţiunea de stereotip în cartea sa intitulată „Public Opinion”21. Cea mai cunoscută
metaforă a sa este aceea a imaginilor din mintea noastră.” Lippmann susţinea că oamenii au

20
Schneider, D. (2004), The Psychology of Stereotyping, The Guilford Press, New York,2004,p.30

21
Lippmann, W. (1922), „The Lipmann-Terman debate”, în N.J. Block, G. Dworkin [eds.], The IQ controversy,
Pantheon Books, New York, p. 4-44.

24
nevoie de o versiune mai simplificată a lumii. Aceste imagini din minte sunt de fapt o
reprezentare a mediului înconjurător, care este mai mult sau mai puţin creată de om. Ceea ce
contează este că aceste imagini sunt mai uşor de controlat şi de înţeles decât totalitatea
informaţiilor reale emise de mediu. Ceea ce îl diferenţiază pe Lippmann de viitorii cercetători
este că el nu priveşte stereotipuri ca fiind neapărat ceva dăunător, deoarece el consideră că
stereotipul nu impune anumite caracteristici lucrurilor percepute de simţuri înainte ca aceste
informaţii să fie preluate de inteligenţă.
Această viziune asupra caracterului inevitabil şi nu dăunător al stereotipurilor este
susţinută şi de Elliot Aronson-„Stereotipizarea nu este neapărat un ac intenţionat de abuz; cel
mai adesea este o modalitate a noastră de a ne simplifica viziunea asupra lumii, cu toţii o
facem.[…] Pe de altă parte, dacă stereotipul ne împiedică să vedem diferenţele individuale
dintr-o clasă de oameni, este un factor de inadaptabilitate şi poate fi periculos”.
Ceilalţi doi fondatori, Allport(1954) şi Tajfel(1969) sunt „părinţii abordării cognitive a
stereotipurilor,[şi]împărtăşeau punctul de vedere conform căruia originea stereotipurilor se
explică prin însăşi caracteristica sistemului de tratament al informaţiei observatorilor”. În cartea
sa „The nature of prejudice”, Allport susţine, asemenea lui Lippmann, ideea conform căreia
stereotipul nu este decât un pas derivat inevitabil al procesului de simplificare a mediului
înconjurător care este prea complex. Tejfel22 se poate numără printre puţinii care au reuşit să
influenţeze mai mult decât Allport abordarea cognitivă a stereotipurilor. El considera că
procesul de categorizare ne ajută să simplificăm mediul, fiind astfel mai uşor să ne orientăm în
el.
„În felul lor, Lipmann, Allport şi Tajfel au subliniat toţi trei rolul factorilor cognitivi în
dezvoltarea percepţiei şi a relaţiilor dintre grupuri. În concepţia lor, stereotipurile ar trebui
aşadar considerate o manifestare discutabilă, cu siguranţă- a necesităţii de a ne categoriza
mediul înconjurător pentru a-l simplifica. Această noţiune de categorizare rămâne în centrul
abordării cognitive contemporane”.
Acum că am adus în prim plan cei care au avut unele dintre cele mai importante roluri
în fondarea conceptului de stereotipuri, este momentul să ne îndreptăm atenţia asupra teoriilor
despre felul în care stereotipurile apar.
Dacă cercetările din perioada psihologiei clasice au avut ca punct de plecare întrebarea
dacă acele cogniţiile sunt sau nu conforme cu realitatea, astăzi ei cercetează un fenomen nou-
„pericolul stereotipizării (stereotype threat), impactul stereotipurilor asupra construirii realităţii

22
Tajfel, H., Human Groups and Social Categories, Cambridge University Press, Cambridge.1981

25
înconjurătoare (Seibt şi Forster)”. Efectul pericolului stereotipizării a fost semnalat de Joshua
Aronson şi Claude Steel în legătură cu performanţele intelectuale ale unor persoane de culoare.
Fenomenul este legat de faptul că, sub ameninţare unei evaluare influenţate de stereotip,
persoanele de culoare au performanţe mai slabe datorită presiunii sociale, aceea de a nu greşi.
Beate şi Forster explică faptul că dorinţa de a nu greşi duce la o atenţie mai sporită, adică la un
ritm mai lent rezolvării, chiar dacă rezultatele sunt corecte. Aceasta este manifestarea
ameninţării stereotipizării negative( conform căreia persoanele de culoare, dar şi femeile vor
performa mai slab decât persoanele albe şi respectiv bărbaţii). Însă, sub influenţa stereotipului
pozitiv, care practic dă încredere persoanei în forţele proprii, viteza poate creşte cu riscul unor
rezultate nu foarte bune dacă această aceasta nu este temperată.

2.2 Prejudecata, o specie aparte de stereotip

Stereotipurile sau stereotipiile sunt imagini simplificate, uniform fixate și apriori


oricărei judecăți profunde și obiective asupra grupului sau a unor personae ori procese sociale.
Acestea pot fi autostereotipuri, când se referă la propria persoană și aleostereotipuri, când se
referă la un grup sau la mai multe persoane.23
Potrivit unor studii, noi suntem determinați să funcționăm pe baza unor imagini din mintea
noastră, a unor generalități abuzive, a unor pierderi de memorie. Noțiunea de stereotip le evocă
pe cele de prejudecată și discriminare, datorită mediului complex putem atribui un sens diferit
celuilalt tindem să generalizăm informația.
În contextul deschiderii unei societăţi spre includerea minorităţilor din cadrul ei, un
reper important il constituie prejudecăţile existente in randurile indivizilor din acea societate
prejudecata este definită ca atitudinea in general negativă indreptată inspre membrii unuigrup,
intemeiată pe simpla apartenenţă a “subiecţilor ţintă” la acel grup24. Ne aflăm, deci, in faţa unui
stereotip, in genere negativ, ale cărui caracteristici principale sunt sumarizate in continuare.

23
Gavreliuc Alin, O călătorie alături de „celălalt”. Studii de psihologie socială, ed. 1, Editura Universităţii de
Vest, Timişoara,2002

24
Idem p. 20
25
Ibidem p.22
26
Ibidem p.50
27
Ibidem p. 66
28
Bodenhausen, G. V., Kramer, G. P. & Süsser, K. Happiness and stereotypic thinking in social judgment. Journal
of Personality and Social Psychology, 66, 621-632, 1994

26
Prejudecăţile reprezintă o atitudine operaţională ce permite o gestionare mai facilă a
informaţiei din mediul social25. Această trăsătură ţine de perspectiva cogniţiei sociale, care
consideră stereotipurile drept mecanisme mintale de economisire a energiei. Aceeaşi sursă
bibliografică descrie cele două tipuri de strategii de procesare a informaţiei: bazată în cea mai
mare parte pe informaţia anterioară) în care predomină informaţia nouă, datele observate şi
observă că stereotipurile (deci şi prejudecata) favorizează strategiile de primului tip de strategii
, desconsiderând, în mare măsură, noile informaţii. Astfel, informaţiile deja deţinute şi
cristalizate sub forma stereotipului, sau cele noi convergente cu primele, sunt mai des
frecventate şi rememorate cu o mai mare fidelitate decat cele care nu converg cu prejudecata26.
O altă trăsătură importantă a prejudecăţii este puternica ei încărcătură afectivă. Deprecierea
celui vizat de prejudecată nu se limitează la nivelul cognitiv, ci se traduce în emoţii şi sentimente
pregnant negative faţă de acesta, de la nelinişte şi anxietate pană la revoltă şi dispreţ, însoţite
de expectanţe şi credinţe neliniştitoare în privinţa subiectului şi, mergând chiar mai departe, de
tendinţa de a transfera în planul comportamental aceste stări cognitive şi afective.
Puternica semnificaţie afectivă face ca prejudecata să fie activată în mod spontan, în defavoarea
unei evaluări de natură predominant raţională. În plus, cu cât mai frecvent sunt folosite
categoriile care compun prejudecata, cu atât mai accesibilă devine aceasta şi invers, ajungandu-
se la activarea automată a prejudecăţii27.
Unele cercetări 28 au dus la concluzia că, de obicei, ne amintim mai bine informaţia care este
incongruentă cu stereotipurile decât cea care este congruentă cu acestea, ca rezultat al producerii
mecanismului atenţiei automate. Reamintirea este mai fidelă pentru că informaţia incongruentă
cu stereotipul declanşează un process atributiv, necesar pentru găsirea unui sens al
incongruenţei.
Datorită acestui proces, informaţia incongruentă nu mai apare ca neconcordantă cu aşteptările
iniţiale și ca urmare a procesării atributive, fie sensul iniţial este schimbat, ducand deci la o
diminuare a stereotipului, fie aspectele incongruente sunt diminuate sau trec printr-o schimbare
de sens, caz în care regăsim mecanismul de consolidare a stereotipului. Măsura în care o

27
persoană se angajează într-un astfel de efort cognitiv pentru a-şi explica inconsistenţele între
noile informaţii şi cele din memorie depinde în mare parte de existenţa sau absenţa
alternativelor de eliminare sau reinterpretare a informaţiei29.
Aşadar, stimulată în mod corespunzător, memoria poate ajuta şi la diminuarea stereotipurilor.
Descrierea acestui proces ţine însă de câmpul cogniţiei sociale. În cazul prejudecăţii, puternica
dominantă afectivă duce la o rezistenţă crescută în faţa reconfigurării informaţiei deja întipărite
în memorie, anumite experimente ajungând chiar să măsoare tăria inerţiei prejudecăţii; deşi
diferă de la un individ la altul, prezenţa ei este de netăgăduit30 .

2.3 De la prejudecată la discriminare

Discriminarea se manifestă de cele mai multe ori atunci când anumite caracteristici ale
unei persoane (ex: culoare, sex, etc.) ajung să genereze judecăți morale despre respectivul
individ. Unele dintre aceste caracteristici sunt înnascute (ex: culoarea nu ți-o poți alege) iar
unele dintre ele reprezintă consecințe ale politicilor injuste dintr-o societate care nu promovează
egalitatea indivizilor în drepturi și șanse. De regulă, atunci când ceva ne deranjează tindem să
îndepărtam respectivul lucru, acțiunea fiind de cele mai multe ori una spontană și aparent
instinctivă. Însă, atunci când vorbim despre discriminare și despre anumite categorii de
persoane care sunt constant discriminate pe baza unor caracteristici dobândite sau înnascute ar
trebui să luăm în considerare mai mulți factori:
 este nedrept să facem judecăți morale despre o persoana pe baza caracteristicilor
înnascute ale acesteia (culoare, etnie, orientare sexuală, dizabilități, gen), să o tratăm cu
milă/compasiune (ex: bietul de el) , să promovăm anumite automatisme de vocabular
sau glume care perpetuează sterotipuri (ex: ești murdar ca un țigan, femeie proasta, etc.).
Acești oameni trebuie tratați ca toti ceilalți, trebuie acceptați așa cum sunt, trebuie
încurajați pentru a putea participa la viața socială și în nici un caz nu trebuie judecați
sau marginalizați.

29
Ibidem p.102
30
Stangor, C., Ford, T. E., Accuracy and Expectancy-Confirming Processing Orientations and the Development
of Stereotypes and Prejudice. European Review of Social Psychology, 3, 57-89.,1999

28
 este incorect și inuman a judeca anumite situații și implicit anumite persoane sau grupuri
fără a pune rationamentul într-un context mai amplu care de cele mai multe ori se
rezumă la o inșiruire de cauze, efecte și reacții.
Din cauza discriminării care aduce cu sine marginalizarea și segregarea anumite
categorii de indivizi vizați de astfel de practici, societatea actuală perpetuează inegalitatea în
drepturi a oamenilor, judecându-i și condamnându-i pe cei cărora nu le acordă nici măcar șansa
de a putea să ducă un trai decent.
Majoritatea politicilor integratoare care sunt promovate la ora actuală pe toate canalele
media reprezintă doar o iluzie de suprafață care le este dată oamenilor pentru a nu avea
argumente și pentru a nu își pune prea multe întrebări în legătură cu situațiile în care sesizează
anumite acte discriminatorii. În realitate, majoritatea proiectelor se axează doar pe partea de
cercetare, iar intervenția socială propriu-zisă nu este realizată decât de către anumite organizații
non-guvernamentale sau grupuri informale care nu au efectiv putearea și nu dispun de resursele
necesare pentru a produce schimbări semnificative în starea de fapt a lucrurilor.
Astfel, atunci când ne raportăm la discriminare nu trebuie să o considerăm a fi numai o practică
individuală (un individ/grup discriminează alt individ/grup) ci trebuie să luăm în considerare
posibila existentă a unui întreg sistem de patternuri (educaționale, locative, profesionale,
economice, culturale, mediatice, etc.) al caror efect este perpetuarea și menținerea puterii,
influenței și bunăstării unui anumit grup în detrimentul altora. Astfel de practici discriminatorii
își au originile în modul de funcționare al unor forțe sociale ce stau în fruntea multora dintre
societăți și pot fi încadrate sub titulatura de discriminare institutională. Acestea sunt adesea mai
puțin vizibile și condamnate de către societatea civilă decât practicile discriminatorii
individuale. Deși folosesc metode mult mai subtile decât indivizii singulari, instituțiile
discriminatoare au efecte mult mai distructive pentru umanitate.
Discriminarea persoanelor cu diferite handicapuri se poate manifesta în mod direct prin:
limitarea șanselor egale de a participa la viața publică, limitarea posibilităților de a avea o viață
socială obișnuită, imposibiliatatea de a se angaja și a-și câstiga existenta, imposibilitatea de a
avea acces la anumite instituții sau utilitătți care intervin în viața de zi cu zi. Mai dureroasă însă,
este acea discriminare subtilă, pe care majoritatea oamenilor care nu suferă de nici un handicap
nu o constientizează, ci dimpotrivă o generează și o perpetuează prin standardele și normele pe
care direct/indirect sau intenționat/neintenționat le impun asupra tuturor celorlalți.
O asemenea discriminare se regăsește spre exemplu în ‘etichetele’ atribuite acestor
persoane. Termenii folosiți pentru a le identifica nevoile sunt în sine disciminatorii deoarece de
exemplu prin însuși termenul de „dizabiliatate”, analizat etimologic, li se neagă absolut orice
fel de abilitate. Aceasta falsă negare are un impact deosebit asupra identității și demnității
29
individului. O altă terminologie interpretabilă este cea a „handicapului”, o persoană nu poate fi
în sine „handicapată”. Handicapul nu este altceva decât o stare consecutivă deficienței cu care
persoana s-a născut sau pe care a dobândit-o. Societatea naște „handicapul” prin normele
impuse, norme construite de o majoritate care dictează o anumita stare de „normalitate”.
Negarea anumitor drepturi fundamentale cum ar fi dreptul la o educatie adaptata în funcție de
„diferitele abilități”, accesul la o îngrijire medicală adecvată, posibilitatea de a învata o meserie
în concordanță cu abilitățile individuale și posibilitatea de a-și câștiga propria existență, dreptul
de a își exprima sexualitatea , etc. Toate aceste aspecte reprezintă acte discriminatorii, iar privite
în ansamblu au un impact deosebit asupra individului și dezvoltării sale armonioase. Persoanele
cu dizabilitati sunt excluse de la viața socială (plimbându-se doar între locuință și instituții
specializate), fiindu-le adesea îngrădit dreptul de a intra în contact cu un mediu care i-ar putea
face să simtă realitatea care îi înconjoară. În acest context, nu este de mirare faptul că persoanele
cu handicap sunt foarte puțin vizibile în societate, neavând susținere pentru a-și putea dezvolta
aptitudinea civică și pentru a putea participa în diferite moduri la luarea anumitor decizii care
le influentează prezentul și viitorul.

2.4 Dizabilitatea ca stigmat

Conceptele de stigmat şi stigmatizare au ajuns să ocupe un loc privilegiat în discursul


sociologic, odată cu lucrările lui Goffman31. Multe din contribuţiile sale îşi păstrează
valabilitatea, dovedindu-şi actualitatea chiar şi după jumătatea de secol care a trecut de la
formularea lor.
După Goffman,32 etimologia termenului de stigmat poate fi localizată în cultura Greciei
antice, unde acesta avea accepţiunea unor semne corporale provocate prin tăiere sau prin ardere
cu fierul înroşit, menite să exprime ceva neobişnuit şi negativ, decăderea morală a celor cărora
li se aplicau (persoane blamate, de evitat îndeosebi în locurile publice: sclav, criminal, trădător).
Mai târziu, cultura creştină a mai adăugat două sensuri metaforice acestui termen: unul care se
referă la semnele corporale ale graţiei divine, celălalt (o aluzie la conotaţia religioasă) referitor
la semnele corporale asociate unor tulburări psihice. Ulterior, conotaţiile termenului au ajuns
să fie utilizate pe scară largă pentru a desemna dizgraţia, caracterul respingător al persoanei
stigmatizate.

31
Goffman, E. (1975), Stigmate. Les usages sociaux des handicaps, Les Éditions de Minuit, Paris,1975
32
Idem p.23

30
Goffman,33 utilizează termenul stigmat pentru a se referi “la un atribut care
discreditează profund”, fiind necesar să i se confere accepţiunea unui limbaj al relaţiilor şi nu
cea a unui limbaj al atributelor. «Un stigmat este într-adevăr un tip special de relaţie între un
atribut şi stereotip... ». Analiza sa a vizat trei tipuri sau categorii de stigmat : a) anomaliile
corporale (deficienţele fizice) ; b) defectele caracterului individual (perceput ca lipsit de voinţă,
dominat de pasiuni nenaturale, de credinţe rigide, trădător, lipsit de onestitate, sau asupra căruia
se pot face inferenţe pornind de la informaţiile cuprinse într-un dosar, cum ar fi tulburarea
mentală, închisoarea, dependenţa de drog , de alcool, tentativa de suicid, comportamentul
psihotic radical) ; c) trăsăturile negative asociate cu rasa, naţiunea, religia, care pot fi transmise
genealogic şi îi care pot afecta pe toţi membrii unei familii. Ceea ce au în comun toate aceste
situaţii ţine de faptul că atunci când o persoană care prezintă o astfel de trăsătură intră în relaţie
cu ceilalţi, acea trăsătură atrage atenţia prin caracterul ei indezirabil, diferit de aşteptările
considerate normale.
După Gofman, efectul fundamental al stigmatului constă în reducerea şanselor vieţii persoanei
stigmatizate prin intermediul acţiunilor discriminatorii.
Mecanismele sociale descrise de Goffman prin care se ajunge la stigmat şi la
stigmatizare ar putea fi sintetizate astfel:
 societatea stabileşte, pe de o parte, mijloacele de plasare a persoanelor în categorii şi,
pe de altă parte, atributele, caracteristicile considerate obişnuite pentru membrii fiecărei
categorii. Astfel, cadrele sociale prevăd tipurile de persoane care pot fi întâlnite acolo.
Rutina relaţiilor sociale permite inferenţe asupra „identităţii sociale”, precum şi
conturarea unor aşteptări normative faţă de acele tipuri de persoane;
 există două tipuri de identitate socială a unei persoane: o identitate socială reală, bazată
pe atributele şi pe categoria socială pe care ar putea să dovedească a le poseda în fapt,
în realitate acea persoană, şi o identitate socială virtuală, rezultată pe baza impresiilor
celorlalţi, a pretenţiilor lor faţă de respectiva persoană şi a caracterului care îi este
atribuit;
 când o persoană străină apare într-un anumit cadru social, din cauza evidenţei (afişării)
unor trăsături mai puţin dezirabile, care se abat de la cele aşteptate, considerate normale,
imaginea sa socială este redusă în mintea celor care o percep, la aspectele neobişnuite,
considerate deficite, fiind tratată cu neîncredere;

33
Idem pp.23-25

31
 caracteristicile negative atribuite persoanei respective devin stigmat, pentru că persoana
respectivă nu mai este privită în ansamblul ei, ci doar din perspectiva acelor aspecte
negative. Efectul de discreditare al stigmatului se produce pe scară largă, apărând ca o
discrepanţă specială între identitatea socială reală şi cea virtuală.
Volumul mare de informaţii necesită o procesare rapidă a acestora prin comparare,
transformare, cuantificare. În astfel de condiţii, nu mai pare eficient să se depună eforturi pentru
a se descoperi dacă o anumită persoană prezintă calităţi sub sau peste ceea ce sugerează
categoria din care se consideră că ar face parte;
- ştirile despre anumite persoane sunt multiplicate întotdeauna de televiziuni, de radiouri, de
internet, mai ales atunci când au caracterul de “senzaţional”, ceea ce permite structurarea unor
stereotipuri;
- în trecut, stereotipurile erau cu precădere “semantice”, mai mult sau mai puţin abstracte, însă
în prezent, sunt mai mult “vizuale”, cu putere mai mare de convingere în ce priveşte
autenticitatea, pe considerentul că ceea ce este perceput cu ajutorul vederii echivalează cu
realitatea (“o cameră video nu minte”).
Astfel, impactul unor astfel de stereotipuri este mult mai mare decât în trecut; de pildă,
o persoană cu schizofrenie ar putea să refuze tratamentul adecvat, pentru că acceptarea acestuia
ar echivala cu recunoaşterea ideii că suferă de “nebunie”.
Persoanele cu un nivel ridicat al inteligenţei şi al stimei de sine tind să aibă atitudini
mai pozitive faţă de persoanele cu boli mintale, pentru că nu mai este nevoie să “degradeze”
astfel de persoane pentru a considera că ele însele sunt mai inteligente şi să ajungă să se
perceapă mai pozitiv. Persoanele care stigmatizează, stigmatizatorii resimt un disconfort atunci
când se află în faţa celor stigmatizaţi, care par să le ameninţe normele, valorile şi aşteptările;
pentru reducerea disconfortului respectiv, preferă să-i evite. Boala, dizabilitatea, sunt
considerate stări indezirabile.
Link şi Phelan34 consideră că termenul de stigmat a fost aplicat unui număr mare de
circumstanţe unice, fapt care a determinat ca investigatorii să se îndrepte către anumite abordări,
având cadre de referinţă diferite, iar conceptualizările la care au ajns nu puteau fi decât diferite.
Ei propun o descriere a stigmatului ca un proces dinamic cu emergenţă în contextul puterii.
Acest proces are mai multe componente strâns interrelaţionate:

34
Link, B.; Phelan, J. (2001), „Conceptualizing Stigma”, în Annual Review of Sociology, vol. 27,2001, p. 363-
385.

32
 oamenii disting şi etichetează diferenţele dintre ei. În marea lor majoritate, diferenţele
sunt neglijate, însă apare o selecţie socială a acestora, variabilă în timp şi spaţiu, iar
rezultatul constă în atribuirea de etichete atributelor considerate proeminente, izbitoare;
 asocierea diferenţelor identificate şi reţinute cu atribute negative. Aici apare o conexiune
între etichete şi stereotipuri, acestea din urmă fiind considerate ca favorizante ale
„eficienţei cognitive”;
 separarea între „noi” şi „ei”, considerându-i „non-persoane” în raport cu „noi”, cu
oamenii obişnuiţi. În acest mod se justifică distanţarea care se impune între „ei” (din
cauza atributelor pe care le prezintă) şi „noi”, oamenii obişnuiţi, justificându-se
tratamentul negativ la care sunt supuşi, tratament considerat inacceptabil pentru unul
dintre oamenii obişnuiţi;
 pierderea sau diminuarea statusului de către persoana stigmatizată şi discriminarea faţă
de ea. Atunci când oamenii sunt etichetaţi, puşi separat şi în relaţie cu caracteristici
indezirabile, nu există alte raţiuni decât devalorizarea, respingerea şi excluderea lor.
Grupurile stigmatizate sunt dezavantajate din perspectiva unui profil general al şanselor
pe care le au în viaţă, unde sunt incluse aspectele ce ţin de venit, educaţie, locuire,
sănătate, încadraare în muncă etc.;
 stigmatizarea este integral dependentă de accesul la puterea socială, economică şi
politică. Acest acces permite identificarea şi etichetarea diferenţelor, dezvoltarea
stereotipurilor, separarea persoanelor etichetate în categorii distincte şi deplina
manifestare a dezaprobării, respingerii, excluziunii şi discriminării faţă de ele.
Astfel, Link şi Phelan consideră că termenul de stigmat poate fi utilizat atunci când apar
simultan elementele de etichetare, manifestare a stereotipurilor, separare, diminuare a statusului
şi discriminare, într-o situaţie de putere care permite componentelor respective să se desfăşoare.
La rândul lor, Parker şi Aggleton35 consideră că stigmatul se reîntăreşte într-o
comunitate prin producerea şi reproducerea relaţiilor de putere şi de control. Grupurile
dominante utilizeză stigmatul pentru legitimarea şi perpetuarea unor inegalităţi. Capacitatea de
rezistenţă a celor stigmatizaţi este limitată din cauza statusului lor marginal. Mai mult, cei
stigmatizaţi acceptă adesea normele şi valorile prin care sunt etichetaţi, ajungând să considere
că ar fi caracterizaţi de diferenţe negative. În consecinţă, persoanele şi grupurile stigmatizate
ajung să accepte că „merită” să fie tratate incorect, inechitabil, ceea ce face mai dificilă
rezistenţa lor la stigmatizare şi discriminare.

35
Parker, R.; Aggleton, P. (2003), „HIV and AIDS-related Stigma and Discrimination: a Conceptual Framework
and Implications for Action”, în Social Science & Medicine, no. 57 (1), p. 15-24.

33
34
CAPITOLUL III

MASS-MEDIA ŞI EFECTELE SALE

3.1. Mass-media – tribunalul opiniei publice deschis zi şi noapte

Sistemul mass-media asigură circulaţia informaţiilor, opiniilor şi atitudinilor


considerate a avea semnificaţie socială, reprezintă o adevărată legătură informaţională între
diverse părţi şi segmente sociale. Mass-media contribuie la cristalizarea şi, apoi, la răspândirea
opiniei publice. Mass-media – tribunalul opiniei publice deschis zi şi noapte stirile şi adevărul
nu sunt totuna
Puterea enormă a mass-mediei provine din rolul pe care îl îndeplineşte – acela de a organiza
pentru societate informaţiile, de a uşura, dar şi de a orienta percepţia socială a diverselor
fenomene. Reporterii nu pot acoperi şi nu pot reflecta tot ceea ce se întâmplă în lume; în plus,
fiecare ziar este rezultatul unei suite de selecţii privitoare la ce fapte se dau publicităţii, în ce
formă, sub ce dimensiuni, toate ghidate nu de standarde obiective, ci de evaluările fiecărei
publicaţii. Versiunea reporterului asupra adevărului este propria sa versiune, iar opinia pe care
o înfăţişează este construită pe baza propriilor stereotipuri, potrivit propriilor coduri şi sub
presiunea interesului propriu. De aceea, trebuie să facem o clară distincţie între informaţie şi
adevăr.
Acţionând asupra fiecărui om timp de 30 de minute, în fiecare zi, mass-media câştigă
teren strategic şi creează o forţă mistică, numită Opinia Publică, o forţă care va profita de
slăbiciunea instituţiilor publice. În felul acesta a devenit “tribunalul opiniei publice, deschis zi
şi noapte, care sacrifică legea pentru orice, în fiecare moment ”. Nici guvernele, nici presa,
nici instituţiile de învăţământ nu acţionează pe baza unei “imagini demne de încredere asupra
lumii” mass-media se subtituie opiniei publice, mai mult devine Tribunalul acesteia, răpind
celorlalte instituţii şi puteri din rolul lor legitim.
Orice mijloc de informare în masă urmăreşte obţinerea de profit; de regulă, mărimea
acestuia depinde direct proporţional de audienţă (cititori, ascultători, telespectatori); o audienţă
mare atrage după sine contracte de sponsorizare şi reclamă mai profitabile. Patriotismul şi
spiritul civic se traduc în tendinţa conjugată a tuturor mijloacelor de informare în masă de a-şi
făuri statutul de “a patra putere în stat” sau de “câine de pază al naţiunii” Prestigiul profesional
35
de care se bucura fiecare publicatie in parte se dobândeşte, de regulă, prin calitatea informaţiei
vehiculate, seriozitatea,consecvenţa şi profesionalismul echipei.
Publicaţiile sunt diferite şi după tirajul lor: unele au tiraje de milioane de exemplare
zilnic, iar altele doar de câteva mii. Totuşi, pentru specialistul în comunicarea cu presa, tirajul
nu trebuie să reprezinte un criteriu discriminatoriu; el colaborează cu jurnaliştii, cu oamenii
specializaţi într-un anumit domeniu, care trebuie respectaţi pentru competenţa lor, şi nu pentru
numărul de exemplare în care se vinde publicaţia la care lucrează.
Conţinutul ziarelor şi al revistelor poate fi generalist sau specializat. Marile cotidiane
trateză teme politice, economice, sociale, sportive, culturale, ale vieţii casnice, probleme
internaţionale etc.; ele încearcă să nu ignore nici un subiect de interes şi nici o arie a vieţii,
deoarece publicul lor este eterogen , răspândit pe o arie geografică foarte vastă. Publicaţiile
specializate se pot clasifica după publicul-ţintă (pentru copii, tineret, femei, bărbaţi, pentru
locuitorii zonelor rurale, pentru diverse profesii etc.) şi după conţinutul specific (publicaţii pe
teme economice, pe teme casnice, pe teme politice, religioase etc.). majoritate publicaţiilor
specializate sunt săptămânale sau lunare, dar acest lucru nu constituie o regulă obligatorie.
Peisajul presei scrise se individualizează prin creşterea rapidă şi haotică a titlurilor şi a
tirajelor, într-o perioadă relativ scurtă astfel declanşată de:
- setea de lectură a publicului larg;
- supra-oferta de teme de interes general;
- costurile reduse de producţie;
- vacuumul legislativ şi administrativ;
- convingerea generală că jurnalismul poate fi practicat de orice persoană.
După 1992, căderea tirajelor şi noua dinamică a publicaţiilor s-au produs pe fondul unor evoluţii
sociale, economice şi culturale, care, fără a anula interesul publicului pentru consumul de mass-
media, au creat noi atracţii şi noi priorităţi. În acest context trebuie relevat rolul jucat de:
- scăderea puterii de cumpărare a publicului larg;
- reducerea interesului pentru viaţa politică, pentru viaţa publică în general;
- explozia posturilor particulare din sfera audiovizualului;
- apariţia unui cadru legislativ şi administrativ mai coerent şi sever;
- scăderea credibilităţii jurnaliştilor şi a mass-media.

3.2 Mass-media-actor social, facilitator şi oglindă a societăţii

36
Analizând rolul mass-media36, argumentează că “media este noul spaţiu public”, mai
ales în contextul declinului societăţii civile şi al prestanţei organizaţiilor politice. Deşi nu deţine
putere, media este un spaţiu de desfăşurare a puterii. Absenţa din presă înseamnă absenţa din
spaţiul public, un lucru pe care niciun proiect politic nu şi-l poate permite fără a-şi compromite
din start şansele de reuşită37. Minorităţile sociale din categoria persoanelor cu dizabilități, chiar
şi atunci cand nu au o legătură directă cu componenta organizaţională a mediului politic, sunt
prezente în peisajul politic ca ţinte şi, uneori, ca iniţiatori ai unor astfel de proiecte. De aici şi
importanţa prezenţei în media a acestor grupuri sociale şi a proiectelor lor. Dar simpla prezenţă
în media nu este suficientă, desigur. Aşa cum observă Castells in acelaşi discurs, cea mai mare
importanţă o are mesajul transmis. Acesta trebuie să fie credibil şi suficient de simplu pentru a
avea impact. Unul din cele mai eficiente moduri de a ajunge la un astfel de mesaj este prin
folosirea unei personalităţi, motiv pentru care politica se află într-un proces de personalizare.
Şi cum studiile citate de Castells arată că mesajele negative din presă sunt de 5 ori mai eficace
decât cele pozitive, acesta concluzionează că strategia preferată va fi, în general, distrugerea
imaginii adversarului.
În cazul minorităţilor sociale care au deja în mentalul majoritar o imagine negativă,
acest stil de confruntare în spaţiul public al presei le dă slabe şanse de a-şi reconfigura
identitatea în
ochii majorităţii într-una pozitivă. Mesajele lor pozitive vor rămane mereu în umbra celor
negative care le atacă (şi care riscă să întărească opinia deja formată în ce le priveşte) sau prin
care ele îşi atacă “adversarii” (în cazul atacării majorităţii, reacţia neputând fi, bineinţeles, decât
una negativă din partea celor ce se simt vizaţi).
Dar pe langă rolul de transmitere a informaţiilor către public, media mai are şi rolul,
asumat sau nu, conştient sau nu, de a selecta, interpreta şi prelucra informaţia înainte de a o
transmite. O aceeaşi realitate poate avea imagini contradictorii in ziare diferite, absent sau tratat
minimalist şi fără entuziasm sau chiar cu scepticism în unele dintre ele, dezvoltat euforic şi
întins pe pagini întregi în altele, subiectul devenea un punct de cotitură istorică pentru cititorii
anumitor ziare, respectiv festivism inutil şi lipsit de importanţă pentru cititorii celorlalte ziare.
Desigur, imaginea unui subiect în mintea cititorului nu se formează exclusiv pe baza unui articol
dintr-un ziar, dar este totuşi important de conştientizat faptul că media nu este doar un facilitator

36
Castells, Manuel , Informationalism, Networks and the Network Society: a Theoretical Blueprint, Northampton,
MA: Edward Elgar, 2004 a
37
Castells M. (2004 b), Power and politics in the network society, Ralph Miliband Memorial Lecture (Delivered
at the London School of Economics and Political Science), 2004 b
37
al transmiterii de informaţii, ci îşi adaugă amprenta asupra spaţiului public, devenind totodată
şi un actor în acest cadru.
Ajungem astfel la problema manipulării prin presă. Aşa cum atrage atenţia lucrarea sa
Cristina Stan38, nu orice prezentare denaturată a realităţii este o dovadă de manipulare din partea
presei. Autoarea defineşte manipularea ca “acţiunea de schimbare a opiniilor, atitudinilor şi
comportamentelor unei persoane sau ale unui grup social în vederea atingerii unor scopuri
dorite de către altcineva (persoane, grupuri, organizaţii) fără exercitarea forţei şi lăsând impresia
că această schimbare este o decizie liberă”. În continuare, ea aduce exemple care pot fi
etichetate drept tentative de manipulare din partea presei, dar care îşi pot găsi la fel de bine
explicaţia în alte cauze, cum ar fi lipsa de profesionalism sau erorile comise cu bună credinţă.
În privinţa presei scrise, sunt prezentate şi mecanismele de inducere în eroare (fie ea
intenţionată sau nu). Acestea se referă la:
– structurarea informaţiei: localizarea şi lungimea unui articol, cadrul general în care este
plasat articolul, fotografii şi alte materiale grafice, structura ştirii;
– formă: limbajul scris (tonul, cuvinte magice, asocierea cuvintelor cu faptele, eufemisme și
tehnicisme, expresii orientate, stilul narativ), limbajul imaginilor (fotografii care schimbă
sensul unui articol, fotografii care par trucaje, campanii fotografice);
– conţinut: selecţia surselor de informare, informaţii false, zvonuri, publicitate mascată.
Fie că este intenţionat direcţionată sau nu, influenţa presei asupra opiniei publice este
recunoscută în lucrarea menţionată, în acelaşi timp fiind subliniate şi limitele acestei influenţe.
Pe de altă parte, autoarea menţionează şi relaţia inversă, aceea a felului în care presa
este influenţată de către publicul pe care vrea să îl atragă şi să îl menţină, oferindu-i îndeosebi
ceea consideră că acest public aşteaptă. Presa devine, aşadar, o oglindă nu numai prin
reflectarea realităţilor dintr-o societate, ci şi prin modul în care înfăţişează aceste realităţi.
Se conturează astfel portretul mass-media cu cele trei ipostaze: facilitator al informării,
actor social cu influenţă asupra publicului şi oglindă a societăţii.

3.3 Manipulare în presă

38
Stan,Sonia,Cristina, Manipularea prin presă, Ed. Humanitas, București, 2004 pp.46-48

38
În ultimii ani, despre manipulare se vorbeşte mult. Atât de mult încât termenul de
„manipulare” în loc să se clarifice, se încarcă din zi în zi de ambiguităţi.
În linii mari, o definiţie „cuprinzătoare” a manipulării ar putea fi aceasta: acţiunea de
schimbare a opiniilor, atitudinilorşi comportamentelor unei persoane sau ale unui grup social
în vederea atingerii unor scopuri dorite de către altcineva (persoane, grupuri, organizaţii) fără
exercitarea forţei şi lăsând impresia că această schimbare este o decizie liberă... Ce trebuie
reţinut din această definiţie? Că pentru a defini ca manipulare o acţiune, aceasta ar trebui: să
conţină intenţia de a schimba opinii, atitudini, comportamente, să influenţeze opinii, atitudini,
comportamente, să urmărească atingerea altor scopuri decât cele ale persoanelor manipulate, să
nu utilizeze forţa, să lase impresia libertăţii de acţiune.
În opinia unor autori există manipulările sunt mici, medii şi mari. Acestea se obţin prin
modificări minore sau de amploare ale unei situaţii sociale, manipulare pentru cauze mici şi
pentru cauze mari, manipularea cotidiană şi manipularea istorică. Toate au la bază concepte ca:
influenţă, putere, intenţionalitate, comunicare, schimbare, atitudine, comportament, aşa cum
sunt tratate de sociologie sau ştiinţele comunicării. Intrând şi în compunerea altor termeni –
precum persuasiunea, publicitatea, propaganda, dezinformarea, intoxicarea, îndoctrinarea –
aceste concepte sporesc ambiguitatea, ducând uneori la confundarea dezastroasă a termenilor
între ei. Toate sunt procese de comunicare. Toate sunt procese de influenţare. Toate procesele
de comunicare implică schimbarea, dar prea adesea schimbarea survenită ca urmarea a unui
proces de comunicare este echivalentă cu influenţa.Totuşi, nu totul este manipulare. Fără să
cunoască intenţia, nici manipulatorul, nici chiar faptul că sunt manipulaţi, semenii noştri au
adesea un sentiment de nelinişte şi indignare ori de câte ori se discută despre manipulare,
clasând-o cel mai adesea în sfere obscure aproape ezoterice, multe din lucrurile care li se
întâmplă şi pe care nu le înţeleg fiind plasate în lungul şi complicatul şir al acţiunilor care ar
putea face parte dintr-un eventual mecanism de manipulare.
Aceasta se întâmplă, de regulă, ca urmare a lipsei informaţiilor, sau, paradoxal, din
prezenţa lor în exces. Studiile din domeniul efectelor mass-media s-au pus de mult de acord
asupra faptului că bombardarea receptorului (în speţă a cetăţeanului, a omului de rând) cu
informaţii într-o cantitate mai mare decât poate acesta înmagazina reduce spiritul critic şi
generează efectul de „sedare”.
Dar nu numai sincopele de receptare a informaţiilor sunt responsabile de obsesia că tot
timpul se manipulează. Există multe alte cauze şi mult mai complexe: lipsa educaţiei,
intoleranţa, lecturile haotice care pot include direct sau indirect termenul de manipulare,
stereotipiile, necunoaşterea tuturor faţetelor unei probleme şi lista ar putea continua la nesfârşit.
Faptul că istoria pune adesea ceea ce se ştie într-o lumină nouă, nuanţează sau chiar răstoarnă
39
fapte cunoscute, duce la neîncredere, la scepticism şi chiar cinism sau pur şi simplu alimentează
teoriile fanteziste.
O poziţie extremă este obsesia manipulării cu ajutorul presei de către o entitate neclară,
care conduce însă prin acţiuni psihologice rafinate, în numele unei ideologii a celor mai
puternici conducători. Toate acestea sunt teorii dezvoltate odată cu expansiunea mijloacelor de
comunicare în masă şi mai ales a internetului se afirmă că „moda” manipulării prin presă tinde
să devină depăşită, locul acesteia substituindu-l internetul deoarece oamenii tind să prefere acest
mijloc de informare şi comunicare.
Tot ea, presa, este responsabilă de faptul că cineva ne foloseşte prin intermediul ei. Tot
ce nu se înţelege din ceea ce prezintă presa are drept cauză faptul că „cineva de sus” dictează
aşa. Există două mari perspective din care se analizează fenomenul manipulării: ca proces
psihologic şi ca proces sociologic. Între cele două se plasează perspectiva comunicării de masă,
care este de interes şi care interferează cu elemente psihosociologice.
De fapt, toate au la bază un mecanism psihologic: a determina pe cineva, prin diverse
tehnici, să acţioneze în favoarea ta fără a folosi forţa, lăsându-i totodată impresia că a ales singur
să acţioneze astfel. În abordarea psihologică se pune accentul pe identificarea acelor resorturi
interne ce ţin de însăşi natura umană.
Acest fapt îi face pe indivizi să ia decizia de a acţiona în favoarea altcuiva, fără să-şi
dea seama că sunt determinaţi de către altcineva să o facă, iar în cea sociologică accentul cade
pe grupuri mai mari şi pe interferenţele lor sociale-expunerea la mesaje, opinia publică.
Mecanismul însă este acelaşi, cel psihologic.
Pentru a forma sau schimba o anumită opinie publică la un moment dat, cu scopul de a-
şi promova interesele, presa dispune de propriile ei mijloace şi tehnici de care face uz după caz,
nemaifiind nevoie să apeleze la un alt intermediar sau suport pentru aceasta.
Din interior, manipularea urmează interese care ţin de jurnalist, interesele patronale sau
de trust, concurenţă. Interesele jurnalistului - deşi ar trebui să fie o meserie de rutină şi în mare
parte de anonimat, faptul că presa are putere, influenţă şi credibilitate asupra oamenilor îi face
şi pe ziarişti să-şi aroge uneori o aură de arhangheli, cărora li se cuvine orice.
Printre motivele care îi fac pe jurnalişti să-şi dorească să mistifice adevărul în favoarea
propriilor interese în numele acestei ideologii se numără şi tentaţia vedetismului – manifestat
mai ales în televiziune din încercarea de a apărea pe ecran cu orice preţ, cu motiv sau fără, în
transmisiuni însăilate sau îi „vox- pop ”- uri în care imaginea reporterului ar trebui să fie ultimul
lucru care să conteze.
Nici presa scrisă nu scapă însă de această dorinţă acută de vedetism prin grafomania
manifestată de ziarişti, tendinţa de a scrie cât mai mult cu sau fără subiect interesant, ca să nu
40
laşi altcuiva informaţiile sau ca să acoperi cât mai mult din spaţiu. Tot la această secţiune
referitoare la interesele jurnalistului putem adăuga şi unele jocuri la care unii recurg prin
publicarea unor articole favorabile, utilizarea unei publicităţi mascate sau crearea unui
eveniment în înţelegere cu subiectul.
Nici mica propagandă pe acreditarea unei idei favorabile surselor sale, nu trebuie
ignorată. Aceasta este realizată în scopul relaţiei cu acestea pentru subiecte viitoare. Ultimul
interes prezentat de către jurnalist îl constituie fixaţia unghiului de abordare prin insistenţa
păstrării unghiului de abordare pentru care şi-a pregătit demonstraţia, deşi realitatea arată
altceva. Intrând pe acest teritoriu al manipulării din interiorul mass-mediei punctez şi interesele
patronale, care nu sunt deloc de neglijat.
Aici regăsim, cu un pic de atenţie, interesele politice mascate ale patronului sau
acţionarilor şi restricţiile publicitare cum ar fi embargoul tacit de a difuza informaţii
dezavantajoase despre cei care cumpără timp sau spaţiu de reclamă în respectivul produs media.
Din graba de a publica primii, de a avea exclusivitate, de a creşte rating-ul conduc spre situaţia
ca multe dintre materialele jurnalistice să sufere de distorsionarea adevărului pentru a fi „unic”
.

3.4 Tehnici de manipulare în presă

Manipularea este un fenomen omniprezent în toate spațiile geografice și mediatice.


Viața noastră, a consumatorilor de televiziune, radio sau presă este influențată, vrem nu vrem,
de către
mass-media. Așa numitele „rețete de succes” nu sunt de multe ori decât tentative de manipulare
a
telespectatorului, radio-ascultătorului sau cititorului de ziare. Dar de cele mai multe ori nu
suntem conștienti de asta, nici chiar atunci când suntem afectați în mod direct.
În România, după revoluția din 1989, dezvoltarea explozivă a mijlocelor de comunicare
și informare în masă, precum și descoperirile din domeniul sociologiei și psihologiei au
oferitfenomenului manipulării o putere mereu crescândă. Bogdan Ficeac spune că manipularea
presupune remodelarea gândirii, a comportamentului și a sentimentelor sub acțiunea unor
factori externi, a presiunii exercitate de un manipulator care dorește să-și atingă scopul propus39.
Exact

39
Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Nemira, București, 1998, p. 6
40
Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Patologii și terapii comunicaționale, Note de curs, Timișoara, 2009, p.63
41
acest lucru și-l doresc și producătorii de mass-media. Remodelarea noastră, ca și consumatori
pentru a-și atinge scopul, acela de a vinde și de a ne convinge să credem tot ce se spune în presă,
la televizor și la radio. Factorii externi de care vorbește Ficeac, sunt în cazul nostru chiar
produsele mediatice. Vedem în fiecare zi știri fără nici o noimă, care în mod firesc nu ar trebui
să intereseze pe nimeni ("Andreea Banică este înșelată din nou de soț"), îndemnuri la violență,
la abuzuri, la consumul de droguri și băuturi alcoolice, pornografie, telenovele, scandaluri,
„vedete peste noapte”, etc.
Cum suntem manipulțti? Cât de greu sau de ușor se poate manipula publicul? Cât de
vizibile sunt metodele prin care se face acest lucru?
Potrivit lui Robert Cisimo, unele dintre principalele tehnici de manipulare prin presă,
folosite în mod curent sunt selectarea și orientarea știrilor. Selectarea știrilor este cea mai
eficientă cale de influență în spațiul informațional, deoarece aceia care o selectează dețin deja
o anumită influență în structura socială. Orientarea știrilor la rândul ei deține o mare putere de
influență și se realizează prin omiterea unor informații din mesajul inițial, publicul având acces
doar la informațiile prezentate de presă. 40
La aceste tehnici, Radu Herjeu, adaugă conceperea știrilor ca tehnică de manipulare prin aceea
că știrile sunt concepute încât să poată fi asimilate cu ușurință de telespectatori. Au formulare
simplă, stilistic accesibilă, cu tonalități ușor optimistie sau pesimiste, în funcție de senzația pe
care trebuie să o transmită. Alegerea amănuntelor este o altă tehnică propusă de Herjeu. El
susține că se face o selectare a acelor amănunte care pot fi susținute cu informații și imagini.41
Structurarea informației în presa scrisă română, forma în care ea apare și conținutul
articolelor, pot fi forme de manipulare mediatică. În lucrarea „Manipularea prin presă scrisă”
de Sonia Cristina Stan, sunt prezentate aceste tehnici de manipulare prin presă. În ceea ce
privește structurarea informației, felul în care este organizată și ierarhizată informația într-un
ziar ar putea influența în mod clar percepția cititorului. Extrem de importantă în manipulare

41
Herjeu, Radu, Oglinda mișcătoare, Editura Fundației „România de mâine”, 2000, București, pp. 176-177
42
Stan, Sonia, Cristina, Manipularea prin presă, Humanitas, București, 2004, pp.44-46

42
este în primul rând pagina în care apare articolul: informațiile de pe copertă și cele plasate în
primele pagini sunt primele citite. În plus contează și plasarea informațiilor într-o pagină
pară/impară (este știut că informațiile plasate în paginile impare se citesc mai greu). Apoi,
poziția în pagină determină citirea sau nu a informației dorite: un articol situat în partea dreaptă-
sus este primul citit. La fel mult influențează în lecturarea unui articol lungimea acestuia și
secțiunea în care apare.42 Felul în care un articol se inserează lângă altele influențează de
asemenea interpretareasa, vecinătatea celorlalte materiale generând uneori efecte neașteptate.
Uneori, asocierile de articole pot creea cele mai ciudate legături, transmitând un mesaj
subliminal. De exemplu, un articol în care este descrisă situa ia bugetarilor a ezat lângă un altul
în care sunt prezentate declarațiile de avere ale miniștrilor. Vizualul este cel mai înșelător, cel
care atrage atenția. Selecția fotografiilor în presa scrisă precum și explicațiile care însoțesc
fotografiile pot afecta semnificativ atitudinea publicului față de conținutul de imagini. O
fotografie inspirată poate face cât o mie de cuvinte.
Vizualul se adresează emoției cititorilor, care poate fi cel mai ușor influențată. Piramida
inversată este la rândul ei o tehnică de manipulare mediatică, ajutând la citirea rapidă și
înțelegerea informației. Raspunsul la cele 6 întrebări (Cine? Ce? Când? Unde? De ce? Cum?)
ierarhizează informația, cel mai important fiind titlul știrii. Mulți dintre cititori nu au timp sau
dispoziție să citească articolul în întregime, așa că jurnaliștii consideră „de ce-ul” cel mai puțin
important, punând accent pe „cine?” și „ce?”. Titlurile și subtitlurile joacă de asemenea un rol
extrem de important, deoarece pun în valoare un aspect esențial care trebuie să reiasă din citirea
articolului pe care îl susține. Ele au rolul de a atrage atenția, doearece, după cum am menționat,
cititorii nu lecturează întreg articolul, ci „în diagonală”, adică se citesc întâi titlurile, apoi
subtitlurile și abia la urmă articolul în sine. De multe ori titlul nu reflectă conținutul articolului
și chiar falsifică faptele pe care articolul le relatează, din această alăturare periculoasă reieșind
multe dintre efectele manipulării, ideea pe care și-o face un cititor dintr-o lectură superficial
fiind deformată.
Decontextualizarea este de asemenea o formă de manipulare. În general, presa are
tendința de a prezenta faptele independent, fără a fi în relație cu alte aspecte ale realității, care
ar putea fi cauze sau origini ale acestora. Atunci când cititorului îi lipsesc elementele despre

43
originea și amploarea unui fapt ce-i permit să-și facă o proprie opinie, este mult mai simplu
pentru ziar să impună propria opinie despre subiect, cititorii fiind astfel manipulați. 43
În același context al manipulării prin presă, în lucrarea lui Tran Vasile și Stănciugelu
Irina, „Patologii și terapii comunicaționale” este amintit editorialul ca mijloc de manipulare a
opiniilor cititorilor deoarece el poate transforma autorul acestuia în lider de opinie al publicului
care împărtășește punctul de vedere al editorialistului respectiv. Cititorul începe să vehiculeze
idei sau opinii care nu-i aparțin, dar însușindu-le din editorial, are impresia că este obiectiv.În
aceeași lucrare sunt precizate și mijloacele de manipulare semnatică, privită ca o formă de
falsificare a informației. În unele articole se face apel la ambiguitatea vocabularului pentru a
ascunde adevăratele scopuri, și constă în a acționa asupra cititorului/auditoriului fără ca acesta
să îsi dea seama. Cele mai utilizate procedee de manipulare semnatică ș sunt: utilizarea unui
jargon specializat într-un alt context decât cel specific; substantivarea adjectivelor; sensul
cuvintelor poate fi substanțial modificat prin tonul care însoțește folosirea lor; a face să fie
acceptate identități false (prin repetarea unor echivalențe: a avea=a fura sau prin atribuirea de
calificative unor substantive până acestea sunt acceptate inconștient); abuzurile de
semnificație.44
Limbajul este fără îndoială un mijloc de manipulare. Stan Sonia Cristina ne spune că
modul în care este redactat un articol ascunde sub aparența de neutralitate și obiectivitate,
aprecieri ale jurnalistului sau ale instituției media pentru care lucrează. Există mai multe tehnici
prin care jurnalistul poate strecura opinia sa personală în informația transmisă: tonul poate
influența perceperea unui eveniment ca fiind negativ sau pozitiv. Utilizarea ghilimelelor fără
scopul citării este o metodă subtilă de a induce îndoiala asupra unui eveniment sau a discredita
un fapt. O anumită opinie se poate impune și prin ceea ce se numește „cuvinte magice”, adică
acei termeni cu conotație pozitivă sau negativă, prin repetarea cărora se ajunge la dobândirea
unei valori de sine stătătoare a acestora (toleranță, creștere, dezvoltare, tehnologie - ilegal,
primitiv, fundamentalism, radical). Asocierea cuvintelor cu faptele este un alt mod de
manipulare frecvent utilizat de presă. De exemplu prin repetarea excesivă a unor știri în care
protagoniștii infracțiunilor sunt rromii, duce la asocierea oricărui rrom cu delincvența. Prin
asocierea excesivă a acestor termeni conduce în timp la frică sau rasism.
Manipularea prin presă se face și prin folosirea eufemismelor și tehnicismelor, care au
efectul de a banaliza, de a reduce valoarea, sensul real al unui cuvânt fiind modificat . Folosirea

43
Ibidem pp.46-48

44
Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Patologii și terapii comunicaționale, Note de curs, Timișoara, p.60, 75

44
termenilor „victime colaterale” în loc de „morți civili” face ca faptele să nu pară atât de violente
pe cât sunt în realitate. De asemenea, folosirea limbajului tehnic, specializat al anumitor profesii
face ca majoritatea cititorilor să nu înțeleagă sensul real al unei știri. Expresiile orientate,
expresii gata făcute, care tind să se repete în limbajul jurnalistic, manipulează cititorul și îl induc
în eroare (de exemplu sintagma „surse bine informate”).45
În lucrarea lui Radu Herjeu, „Oglinda mișcătoare”, sunt prezentate câteva tehnici de
manipulare a adevărului, identificate de Henri Pierre Cathala, tehnici care sunt valabile atât
pentru mass-media, cât și pentru orice tip de comunicare: amestecarea jumătăţilor de adevăr cu
jumătăţi de minciună, minciuna gogonată, contraadevărul-imposibil de verificat din cauza lipsei
martorilor, omisiunea unor elemente, valorificarea amănuntelor neesenţiale, amestecarea
faptelor, a opiniilor şi a persoanelor astfel încât să poată fi folosită oricând generalizarea,
comparaţii forţate, de multe ori poetice şi amuzante, folosirea unui ton sau a unei mimici care
să dea o greutate nejustificată informaţiei transmise, exagerarea, folosirea ironiei sau a
sarcasmului atunci când se vorbeşte despre adevăr, etichetarea interlocutorului şi atribuirea unei
aparteneţe la un anumit sistem de idei, adevărul prezentat ca o minciună sau negarea unei
afirmaţii astfel încât telespectatorul să rămână cu convingerea că , de fapt, cel ce a făcut-o este
de acord cu ea.46

45
Idem pp.60-65

46
Crișan, Corina, Danciu, Lucian, Manipularea opiniei publice prin televiziune, Editura Dacia, 2000, pp.90-92

45
CAPITOLUL IV

IMAGINEA PERSOANELOR CU HANDICAP ÎN PRESA SCRISĂ


DISIGNUL CERCETARII

4.1 Obiective,ipoteze

Scopul acestui studiu este, aşa cum s-a menţionat deja, identificarea imaginii
persoanelor cu handicap în presa scrisă din Romania în contextul noilor realități politice și
sociale, acordarea de sanse egale și participarea socială a persoanelor cu dizabilități.

Următoarele obiective detaliază acest scop:

1. Urmărirea prezenţei în articolele din presa scrisă a integrării sociale a persoanelor cu


dizabilități.
2. Atitudinea transmisa prin articolele aparute față de problematica persoanelor cu handicap.
3. Gradul de implicare a instituțiilor abilitate (private sau/și de stat) în viața persoanelor cu
handicap.
4. Imaginea persoanelor cu handicap în presa scrisă pe corpusul de articole ales spre
exemplificare.
5. Compararea rezultatelor obţinute în vederea desprinderii unei concluzii privind modul în care
sunt privite persoanele cu handicap în societatea actuală.

Tipul cercetării
Atingerea obiectivelor a fost urmărită prin intermediul sintezei informaíilor legate de
subiectul ales secondată de un studiu de natură constatativă prin care s-a investigat percepţia
asupra imaginii persoanei cu handicap în presa scrisa.

Ipoteze
46
O parte dintre premisele studiului au fost deja enunţate pe parcursul expunerii
conceptelor teoretice pe care se bazează cercetarea de faţă. Urmează o scurtă prezentare a lor,
de această dată completă şi structurată:
1. Per ansamblu atitudinea cu privire la persoanele cu dizabilitati este discriminatorie.

2. Societatea este cea care care creează dizabilitatea pentru persoanele care au diferite limitări.

3. Trebuie să înțelegem că o persoană care are o deficiență nu este neapărat limitată în activități.
4. Sa învatam sa privim lucrurile si din perspectiva celuilalt
5.O societate care include persoanele cu dizabilitati este o societate mai buna pentru toti
6. Sa ne concentram pe fiecare persoana in parte ca individ. Fiecare dintre noi merita sa fie
considerat ca o fiinta umana unica.
Fiecare dintre noi are lucruri pe care nu le poate face, multe persoane au deficiențe și cu toate
acestea fiecare este special!
In 1936, Martin Luther King jr. spunea, cu speranta dar destul de devreme pentru
omenire: “visez la ziua in care cei patru copii ai mei ar putea trai intr-o tara in care sa nu fie
judecati dupa culoarea pielii ci dupa propriul lor caracter”.

O intrebare, pe care am transformat-o in ipoteză, este dacă persoanele cu handicap, au


ei cu adevărat șanse și respect.

4.2 Metodologie

Primul pas a fost selectarea ziarelor ale căror articole vor fi analizate, interesul fiind
pentru imaginea persoanelor cu handicap la nivel naţional , nu am ales publicațiile cu cea mai
mare audienţă, așadar nu am exclus astfel niciun fel de publicaţii. Următorul pas a fost
colectarea articolelor, am ales perioada publicării lor între ianuarie 2000 şi mai 2010. Am căutat
apoi, în fiecare dintre ziarele selectate, articole care să trateze în mod cât variat teme referitoare
la problemele persoanelor cu dizabilități: respecatrea legislației în vigoare, incluziunea socială,
modul cum sunt tratate și respecate aceaste persoane. În cazul publicaţiilor preluate din arhive,
căutarea a fost mult mai anevoioasă şi nu exclud posibilitatea de a fi scăpat din vedere unele
articole care ar fi putut fi de interes, dar al căror titlu nu a fost destul de sugestiv, alte articole
coțineau doar scurte precizări aproape semnificative. Am ales totuși câteva articole din anii
anteriori pentru a le compara cu cele mai recente, atât sub aspectul structurii cât și sub aspectul
conținutului. Trebuie totuși să menționez că unele publicații nu au articole mai vechi în arhivă

47
sau au fost înființate recent, unele ziare tratează aproape identic o tema și atunci am considerat
că nu este necesar reluarea aceluiași subiect dar în publicații diferite, să nu mai vorbesc de lipsa
articolelor în publicații.
În continuare, am analizat fiecare articol în parte pentru a-i observa conținutul. Am
identificat mai apoi, care subiecte au o relevanță mai mare, aducând un plus de informație în
conturarea imaginii persoanelor cu dizabilități.
Pentru a lămuri modul de selectare a articolelor în funcţie de conţinutul lor, se impun
cateva precizări:
– am inclus în cercetare acele articole care se referă explicit la problemele cu care se confruntă
această categorie socială, vorbind fie despre obstacolele pe care le întâmpină zi de zi, fie despre
evenimente care au implicat grupuri sau indivizi din rândul acestora;
– în cazul prezentării în diferite contexte a unor persoane din rândul acestor categorii sociale,
am inclus doar acele articole în care apartenenţa la respectiva categorie socială este menţionată
şi asociată naturii particulare a celor descrise în text;
– nu am inclus articolele referitoare doar la concepte generale de excluziune socială sau la
problemele persoanelor cu handicap la nivel global;
–am urmarit cazuri concrete de integrare a acestor persoane în societate.
Am avut in vedere două criterii de selecţie a articolelor:
– articole care tratează teme legate de respectiva drepturilor;
– articole care tratează incluziunea socială.
A urmat analiza de conţinut a articolelor care tratează subiecte legate de tema în discuție,
pentru fiecare dintre aceste articole, am identificat termenii cheie utilizaţi de către jurnaliști pe
care i-am atașat în anexă.În final, însumarea acestor rezultate a dus la conturarea unui portret
destinat acestor categorii de persoane.
Portretele obţinute sugerează o anumită tendinţă de includere sau excludere a
respectivelor categorii sociale în cadrul societăţilor de care aparţin. Am comparat aceste imagini
cu aşteptările noastre și am ajuns la concluzia că societatea noastră mai are multe de învățat la
capitolul toleranță și respecatrea drepturilor acestor categorii sociale. Am comparat rezultatele
obţinute, pentru a vedea dacă într-adevăr Societatea a înregistrat unele schimbări reale în ultimii
ani, odată cu schimbarea legislației și cu abordarea mentalităților europene.

4.3 Rezultatele obţinute

48
“Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei
politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în
vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând
drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.” (Art. 46 din Constituţia României)

Dispozitii asemenea celei de mai sus au menirea de a combate consecințele negative ale
inegalităților funcționale. Mentalitatile se schimbă însă mult mai greu decât legile. Astfel se
explică de ce persoanele cu dizabilități se simt marginalizate de societate iar asociațiile pentru
protectia persoanelor cu handicap își mai desfasoara activitatile și în ziua de astăzi, când există
măsuri de protecție care să le ocrotească.
Deşi handicapul este o realitate care se manifestă în cadrul oricărei colectivităţi, în
România, prezenţa sa era situată departe de sfera vizibilităţii publice până la sfârşitul anului
1989. În România trăiesc aproximativ 650,000 de persoane certificate oficial la Autoritatea
Naţională pentru Persoane cu Handicap (ANPH) ca având o dizabilitate (inclusiv copii).47 Din
populaţia generală, persoanele cu dizabilitati reprezintă cca 3%, un procent relativ scăzut
comparativ cu alte ţări, însă aceste date trebuie analizate cu mare precauţie,deoarece datorită
birocrației se poate obține foarte ușor un certificat de handicap, pentru o indemnizație de
handicap,mai există și o categorie de personae care își pierd parțial sau total capacitatea de
muncă și care pot obține o pensie de invaliditate.
Potrivit legii nr. 448 din 2006, privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor
cu handicap, instituțiile publice sau private cu peste 50 de salariați au obligația de a angaja un
număr de persoane cu dizabilități egal cu 4% din numărul salariaților. (în 2007 doar 3,8% dintre
persoanele cu dizabilități din România sunt încadrate în muncă).
Multă vreme, persoanele cu handicap au primit îngrijiri și sprijin numai în cadrul
familiei sau comunităţii, fără a li se nega apartenenţa la colectivitate. Reacţiile sociale faţă de
asemenea persoane (îndeosebi cele de tipul carităţii, al filantropiei) erau fondate mai mult pe
principiile religioase şi morale; însă, odată cu apariţia capitalismului, această categorie de
persoane devine beneficiara unei atenţii „speciale”, în contextul noii raţionalităţii care avea
tendinţa de a se imprima la nivelul tuturor sferelor vieţii umane.

Observaţii generale

47
Potrivit Raportului întocmit de Societatea Academică din România în anul 2009

49
Punctul de plecare în alegerea articolelor a fost arhiva de unde am preluat atât articole
mai vechi cât și pe cele actuale (de pe site-ul destinat publicațiilor mass-media), pe adresa
http://www.ziure.ro , pentru a putea urmări imaginea persoanelor cu handicap în ultimii 20 de
ani.
În final au fost selectate articole aparținând ziarelor:
– Evenimentul zilei
– Adevărul
– România Liberă
– Ziua
– Jurnalul Naţional
– Informația medicală
– Evenimentul de Iași
– Evenimentul Regional al Moldovei
–Ziarul de Iași
– Evenimentul Regional
– Taifasuri
După cum era de aşteptat, sunt și ziare care nu tratează această problemă, afirm acest
lucru deoarece selecția nu am întocmit-o dupa numele ziarului ci după titlu și conținut. În ziare
precum Gândul, Gardianul , Cotidianul Libertatea, nu am găsit articole în care sunt prezentate
acest tip de persoane, menționez că nu am luat în calcul ziarele care menționau simplu cuvantul
’’handicapat’’ sau folosirea lui cu sens figurat. Ziarul care se ocupă în mod deosebit de
problemele persoanelor cu handicap este Evenimentul Zilei, care a declanșat și o campanie
adresată integrării persoanelor cu handicap, numărul articolelor alese este de 5, urmează ziarele
Adevărul și Ziua cu 3 articole și Evenimentele Regionale, cu destul de multe articole dintre care
am ales doar câteva în care găsim exemple concrete de depășire a barierelor create de handicap.
Modul diferit de abordare a problemei l-am căutat și în ziarele medicale,în ziarul Taifasuri,
precum și un articol preluat de pe www.ziare.ro.

4.4 Persoanele cu handicap în presa scrisă din România – o vedere de ansamblu

50
Dizabilitatea reprezintă afectarea uneia sau a mai multor funcții esențiale ale ființei
umane, de natura să diminueze libertatea de expresie sau de acțiune a acesteia. Din cauza
discriminarii care aduce cu sine marginalizarea și segregarea, societatea actuala perpetueaza
inegalitatea în drepturi a oamenilor, judecându-i și condamnându-i pe cei cărora nu le acordă
nici măcar sansa de a putea să ducă un trai decent. Dizabilitatea este doar o chestiune de
percepție, fiecare om poate face anumite lucruri pe care alții nu le pot face.
Discriminarea persoanelor cu diferite handicapuri se poate manifesta în mod direct prin
limitarea șanselor egale de a participa la viața publică, limitarea posibilităților de a avea o viață
socială obișnuită, imposibiliatatea de a se angaja și a-și câstiga existența, imposibilitatea de a
avea acces la anumite instituții sau utilități care intervin în viața de zi cu zi.
Mai dureroasa însă, este acea discriminare subtilă, pe care majoritatea oamenilor care
nu suferă de niciun handicap nu o constientizează, ci dimpotrivă o generează și o perpetuează
prin standardele și normele pe care direct/indirect sau intenționat/neintenționat le impun asupra
tuturor celorlalți. O asemenea discriminare se regăsește spre exemplu în "etichetele" atribuite
acestor persoane. Termenii folosiți pentru a le identifica nevoile sunt în sine disciminatorii
deoarece de exemplu prin însuși termenul de "dizabiliatate", analizat etimologic, li se neagă
absolut orice fel de abilitate. Aceasta falsă negare are un impact deosebit asupra identității și
demnității individului.
O alta terminologie interpretabilă este cea a "handicapului", o persoană nu poate fi în
sine "handicapată". Handicapul nu este altceva decat o stare consecutivă deficienței cu care
persoana s-a născut sau pe care a dobândit-o. Societatea naște "handicapul" prin normele
impuse, norme construite de o majoritate care dictează o anumită stare de "normalitate".
Negarea anumitor drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la o educație adaptată în funcție de
"diferitele abilități", accesul la o îngrijire medicală adecvată, posibilitatea de a învata o meserie
în concordanță cu abilitățile individuale și posibilitatea de a-și câstiga propria existentă, dreptul
de a își exprima sexualitatea, etc. Toate aceste aspecte reprezintă acte discriminatorii, iar privite
în ansamblu au un impact deosebit asupra individului și dezvoltării sale armonioase.
Persoanele cu dizabilitati sunt excluse de la viața socială (plimbându-se doar între
locuință și instituții specializate), fiindu-le adesea îngradit dreptul de a intra în contact cu un
mediu care i-ar putea face să simtă realitatea care îi înconjoară. Independența specifică în plan
social înseamnă, pentru acești oameni, rampe și alte mijloace de acces și de deplasare pe care
le înțelege toata lumea pentru că, daca nu sunt vizibile, pot deveni vizualizabile. Dar, peste toate
acestea, e nevoie de servicii specifice, de organizare, de educatie adecvată, de profesionalizare
onorantă și onorabilă, de amenajarea unor locuri de muncă și, mai cu seamă, de recunoașterea

51
de către autoritatea publică a adevărului ingrădirii sociale, a libertății unui important număr de
cetățeni în spiritul imperativ al drepturilor omului.
Numai că lumea e în așa fel făcută încât, prin adâncul și pe fața ei, lunecă unele
dizabilități și disfuncții omenești, care se văd și altele, care nu se văd. Odată cu acestea mai de
pe urmă, sunt afectate conștiința, spiritul... Loviturile cele mai cumplite ale sorții omului sunt
deficientele mintale si cele psihice, aici, nu se cade să mai vină vorba despre libertate, ci despre
handicap. În acest context, nu este de mirare faptul că persoanele cu handicap sunt foarte puțin
vizibile în societate, neavând susținere pentru a-și putea dezvolta atitudinea civică și pentru a
putea participa în diferite moduri la luarea anumitor decizii care le influentează prezentul și
viitorul.
În urma parcurgerii articolelor selectate, am identificat urmatoarele tipuri de deficiențe
prezente în continutul acestora (în paranteză va fi trecut numărul de articole care trateaza
respectiva deficiență):
- deficiență locomotorie (3);
- deficiență senzorială (2);
- deficiență mentală (3);
- deficiențe în general (12);
Din punctul de vedere al subiectelor articolelor, repartizarea este următoarea(articolele
care abordează mai multe dintre aceste teme au fost contorizate la fiecare temă în parte):
1. legislație ce vizează persoanele cu handicap : 3;
2. descrierea modului de viaţă : 2;
3.persoane cu dizabilități independente : 4 ;
4. persoane cu dizabilități discriminate : 3 ;
5. facilități oferite persoanelor cu dizabilități :2 ;
6. încalcarea drepturilor : 6 ;
Apariţia şi dezvoltarea categoriei de „dizabilitate” pot fi asociate cu asistenţa săracilor.
Spre exemplu, în Anglia secolului al XI-lea, s-au intensificat preocupările pentru combaterea
vagabondajului, perceput ca o problemă socială majoră. Vagabondajul şi infirmitatea
reprezentau roluri sociale care puteau fi asumate în mod legitim sau ilegitim; infirmul îşi asuma
rolul respectiv în mod involuntar, forţat de circumstanţe, ceea ce îni conferea un caracter de
legitimitate, în timp ce vagabondul îşi asuma rolul în mod ilegitim, proscris. De aici, reacţii
diferite ale colectivităţii: de caritate faţă de infirm şi de incriminare a personalităţii
vagabondului. Cu toate acestea, distincţia între boala adevărată şi simularea acesteia nu era
întotdeauna uşor de realizat. S-a constatat că, destul de frecvent, se recurgea la simularea bolii
ori a invalidităţii în scopul legitimării statusului, a acelei poziţii sociale care să aducă beneficii.
52
În acest mod s-a tins spre cristalizarea unei asocieri între dizabilitate şi impostură, ceea ce
reprezenta o ameninţare profundă a vieţii sociale: exista posibilitatea ca oamenii obişnuiţi să nu
poată cunoaşte adevărul, să nu îşi dea seama dacă cineva era într-adevăr persoană cu dizabilitate
ori simulant.
Întrucât aceste persoane erau percepute a fi diferite, cu potenţial limitat faţă de medie,
se considera în mod firesc necesitatea unor facilităţi „speciale”, menite să le reducă
dezavantajele: educaţie „specială”, locuri de muncă „speciale” şi alte asemenea prestaţii de
factură „specială”. În consecinţă, forma cea mai adecvată de răspuns la problematica
persoanelor cu dizabilităţi părea a fi instituţia. La rândul său, instituţia a înregistrat o tendinţă
de „specializare” în raport cu dimensiunile „protejate” ale vieţii (îngrijjirea sănătăţii, educaţia,
munca, locuirea) şi cu diferitele tipuri de beneficiari (în funcţie de vârstă, de categoriile şi
severitatea deficienţelor etc.).
Dacă eşti român şi ai avut ghinionul să ajungi în scaunul cu rotile, în ţara ta eşti
condamnat la o moarte socială sigură, cumplit de chinuitoare, pentru că se derulează lent şi cu
dificultăţi inimaginabile, realitatea este că, două persoane cu aceeaşi pregătire, una sănătoasă şi
una cu dizabilităţi fizice, nu au şanse egale de a obţine un loc de muncă fie şi pentru simplul
fapt că drumul persoanei în scaun cu rotile se termină la scara autobuzului sau tramvaiului, la
traversarea strazii sau a pasajului pietonal, sau la intrarea in metrou.
Este ştiut faptul că inaccesibilitatea poate genera inadaptarea la mediu şi chiar eşecul
integrării, la toate nivelurile. Mulţi dintre noi, pot spune că acest subiect nu ne priveşte, pentru
că suntem sănătosi şi nu avem în familie pe nimeni în scaunul cu rotile. Închipuiţi-vă că un
accident de maşină, cu automobilul personal sau cu un microbuz, vă poate arunca în postura de
om cu dizabilităţi locomotorii. Poate fi şi un accident medical sau o boală. Şi poate că acest
ghinion vă ocoleşte personal, dar loveşte nemilos în copiii dumneavoastră. Ziua de mîine este
incertă, accidentele nu ţin cont de vîrstă, inteligenţă, statut social, avere, sex, profesie sau
credinţă. Ele pur şi simplu se întîmplă, aşa că oamenii care sunt în scaunul cu rotile nu trebuie
compătimiţi, ci ajutaţi. Datorita dizablității locomotorii aceste persoane sunt izolate ca efect al
etichetarii, mentalităților și a dificultăților pe care le întâmpina în integrarea în societate. În
general, personalitatea persoanelor cu dizabilităţi este caracterizată de tenacitate, inteligentă,
altruism, perseverentă, bun simţ, curaj și voinţă.
În contextul socio-economic actual, numeroase familii în care traieste o persoană cu
dizabilități se confruntă cu o îngreunare semnificativa a condițiilor de viată, având drept
consecințe izolarea și destabilizarea acestora. În plus, instituția familială trece printr-o criza de
identitate caracterizată atât de schimbări în structura acesteia (concubinaj, divort,
monoparentalitate etc), cât și de redefinirea rolurilor parentale și a relațiilor între generații.
53
Această criză se accentueaza în cazul familiilor care includ și o persoana cu dizabilitate din
cauza lipsei mecanismelor de adaptare și datorită problemelor specifice pentru a căror rezolvare
nu primesc un suport adecvat.
Factorul răspunzător pentru rezolvarea problemelor persoanelor cu dizabilităţi sunt
autorităţile locale, familia, persoanele însele, comunitatea din care fac parte, mass-media,
fundaţiile și asociaţiile de profil, biserica şi nu în cele din urma guvernul.
Persoanele cu dizabilitati locomotorii nu au acces nici macar în instituții de interes
cultural. Doar cateva muzee din România sau dotat cu rampe de acces (nu vorbim de cele care
s-au dotat cu rampe impracticabile). Muzeul de Mineralogie din Baia Mare, Muzeul de Istorie
si Arheologie din Ploiesti, Muzeul National de Istorie din Bucuresti. Câte teatre din Romania
dețin rampe pentru accesul publicului cu dizabilități locomotorii? Nici măcar Biserica Ortodoxă
Romană, cunoscută pentru toleranță și intelepciune, nu stă prea bine la acest capitol.
Doar câteva primării ale orașelor din România au înțeles importanța acestor accesorii
arhitecturale, necesare persoanelor cu dizabilități locomotorii.
Cele mai multe cabinete medicale și farmacii din România nu sunt dotate cu rampe de
acces iar cele mai multe rampe de acces au fost construite doar pentru că așa îi obligă legislația
actuală, dar sunt impracticabile, fiind ori prea înclinate, ori fără balustrada de sprijin. Același
lucru îl putem constata și la intrarile spitalelor sau sediilor caselor de sănătate, puține dintre
aceste clădiri sunt dotate corespunzator, iar dacă au rampe de acces acestea sunt de multe ori
impracticabile. Metroul din Bucuresti, o importantă componentă a transportului public nu are
în dotare decât doua rampe, într-o singură stație, la o singură scară de acces. Doar o statie a
SNCFR deține rampă pentru accesul persoanelor cu deficiențe locomotorii în incinta stației, dar
pentru acces în vagon, sau pentru traversarea pasajelor pietonale între liniile de tren nu s-au
montat. Presa își face datoria și semnalează aceste aspecte, este de datoria instituțiilor abilitate
să ia masurile necesare, doar că aceste reglementări nu reprezintă principala problemă, mulți
dintre ei nu își permit o proteză sau un scaun cu rotile pentru a putea folosi acele rampe, fără a
lua în calcul aglomerația din stații și din mijloacele de transport, graba și nerăbdarea soferilor.
Ar trebui să li se ofere nu (numai) un sprijin material și rampe în magazine, ci, în primul
rând, posibilitatea de a-și însuși o meserie pe măsura aptitudinilor. Un proverb spune: "Este mai
important să înveți un om să pescuiască decât să-i dai o dată un pește". Prin urmare, prioritățile
pentru oamenii cu dizabilități ar fi sa fie învățați să se descurce, să-și pună în valoare abilitățile,
să capete o autonomie materială și afectivă.
Articolele cuprind știri despre locuri de muncă speciale pentru aceste categorii de persoane,
numai că aceștia preferă să stea acasă și să primească în continuare ajutor de la stat: Persoanele
cu handicap, preferă să stea acasă. Adevarul este cu totul altul: nicio institutie nu are interesul
54
să accepte la locul de munca un infirm care ar știrbi cu bună credință imaginea firmei respective,
chiar daca s-a emis o legislație în accest sens ea nu va fi respectată, patronii preferând să
plătească un plus la impozite, vor profita de prevederile legilor însă, persoane de rea credință,
din dorința de câștig necinstit .
Curajul și voința unor oameni fac din aceștia niște eroi demni de luat în seamă, este cazul lui
Lucian Todosia, din aricolul Printre sute de ziare, al Adelei,din articolul Adela, victima
Cernobâlului, care înfruntă cu stoicism operații după operații, al lui Costel Andronic din
articolul Oamenii care ascultă trecerile de pietoni,un nevăzător curajos, care pentru a-și câștiga
libertatea se descurcă singur în trafic. Eenimentul zile,desfășoară o campanie având în centru
persoane cu dizabilități care, în ciuda mentalităților oamenilor, dar și a lipsei de sprijin din
partea autorităților, au reușit să-și câștige independența, fiecare articol are o fotografie
reprezentând o persoană cu handicap locomotor, pentru sensibilizarea cititorilor: Cum și-au
învins handicapul persoanele cu dizabilități.
Joc video în care eroii suferă de handicapuri, pentru sensibilizarea copiilor,este un
articol preluat de pe saitul ziare com., și care ne prezină un joc video în care personajele suferă
de diferite handicapuri, jocul are trei secțiuni,corespunzătoare celor trei tipuri de handicap.
Acest joc se adresează copiilor din Uniunea Europeană, pentru a-i sensibiliza, bazându-se pe
principiul toleranței, acest principiu presupune o societate deschisa, o societate pluralistica si
democratica, care respecta libertatile civile si drepturile umane.

Unele articole de presă nu fac decât să întărească această prăpastie între „noi” şi „ei”, în
ochii societăţii, persoana cu dizabilităţi reprezintă o persoana demna de mila si cu drepturi mai
puţine. În acest mod se justifică distanţarea care se impune între „ei” şi „noi”, oamenii obişnuiţi,
justificându-se tratamentul negativ la care sunt supuşi, tratament considerat inacceptabil pentru
unul dintre oamenii obişnuiţi.
De multe ori titlul nu reflectă conținutul articolului și chiar falsifică faptele pe care
articolul le relatează, din această alăturare periculoasă reieșind multe dintre efectele
manipulării, ideea pe care și-o face un cititor dintr-o lectură superficial fiind deformată. Titlurile
și subtitlurile joacă de asemenea un rol extrem de important, deoarece pun în valoare aspectul
esențial care trebuie să reiasă din citirea articolului pe care îl susține prin rolul lor de a atrage
atenția, doarece, după cum am menționat, cititorii nu lecturează întreg articolul: Handicapații
de închiriat pentru biznis, articolul nu se bazează pe nicio informație concretă Handicapații de
lux și-au cumpărat..un articol ce nu mai trebui citit. Titlul spune tot, citindu-l,însă, nu vei găsi
nicio informație concretă, doar presupuneri. Nu toate persoanele cu handicap își pot permite
mașini scumpe, alții nu au bani să își cumpere un scaun cu roile. Statul cu handicap, acest articol

55
se folosește de persoanele cu handicap pentru a se răzbuna pe actuala putere, nu prezintă nimic
concret. În unele articole se face apel la ambiguitatea vocabularului pentru a ascunde
adevăratele scopuri, și constă în a acționa asupra cititorului/auditoriului fără ca acesta să își dea
seama. Cele mai utilizate procedee de manipulare sunt cuvintele al căror înțeles nu îl cunoaște
toată lumea, sensul cuvintelor poate fi substanțial modificat prin tonul care însoțește folosirea
lor(sine qua non)ZiarulTaifasuri publică un aticol, Adela,victima Cernobilului, unde fetița este
absentă, în tot articolul s-a vorbit doar de clinica la care a fost internată. Tendința noastră, a
oamenilor, este de a plasa într-o zonă a răului ceea ce nu cunoaștem. De obicei zona
necunoscutului, zona pe care nu o putem controla ne este mult mai la îndemana să o respingem,
mai ales atunci cand acest lucru poate acționa asupra noastra atât ca bine cât și ca rău. În
corpusul nostru avem de-a face cu toate cele trei categorii de manipulare
negativă,pozitivă,dublu pozitivă, descrise în capitolul teoretic.

Tabelul de mai jos indică spre exemplificare tipul de manipulare pe fiecare articol în
parte:

Tipul de manipulare
TITLUL ARTICOLULUI
pozitivă negativă dublu
pozitivă
Persoanele cu handicap au mai mult
asemănări X
cu persoanele normale decât deosebiri
Persoanele cu handicap preferă să stea X
acasă
Handicapații de lux și-au cumpărat X
Audi A6 de 60.000 euro
Orașul Bacau este inaccesibil persoanelor X
cu handicap
Printre sute de ziare X
Persoanele cu handicap, profitabile X
pentru angajatori
Oamenii care ascultă trecerile de pietoni X

SUA: Persoanele cu dizabilități sunt


discriminate în România
X
Statul cu handicap X
Românii strâmbă din nas la
colegii cu dizabilități X
Persoanele cu handicap
bătaia de joc a autorități X
Persoanele cu handicap, taxate pentru
160.000 € X

Legea handicapatilor s-a născut în chinuri X

Handicapații de închiriat pentru biznis X

56
Persoanele cu handicap, excluse de pe X
piaţa muncii
Drepturile pacienţilor cu boli
mintale,călcate în picioare în spitalele de
psihiatrie X
Cum și-au învins handicapul
persoanele cu dizabilități X

Adela,victima Cernobilului X
Handicapul, reprezentativ României
X
Joc video în care eroii suferă de
handicapuri, pentru sensibilizarea copiilor X

Putem spune așadar, că mass-media dă de multe ori ori dovadă de lipsă de


profesionalism și manipulează prin cele mai diverse metode și tehnici, chiar și prin tehnici care
ar trebui să fie doar mijloace sau reguli de realizare a materialelor presă, de cele mai multe ori
primează interesele ziarului și nu ale persoanelor în cauză.
Nu știu în ce măsură putem compara România cu alte țări în ceea ce priveste sprijinul și
acceptarea persoanelor cu handicap. Se pune problema care sunt șansele de afirmare ale
persoanelor cu dizabilități, cine greșește și în ce privinăa, ce ar fi de facut, dincolo de niște
facilități materiale care nu rezolvă cu nimic drama lor .
Eu am ocazia să intru în contact cu astfel de persoane și vă pot spune că nu cred ca
există om care să nu se uite lung dupa altul cu handicap. Tot ce depășește sfera normalului este
privit urât și arătat cu degetul. Lipsa de educație își spune cuvântul. Dincolo de prima reacție
pe care o are lumea în general când vede o astfel de persoană ("Doamne ferește!" urmată
eventual de ciocanirea unui lemn aflat prin zona), cred că există o destul de mare indiferență a
societății în ansamblu față de aceste persoane. Oamenii se bucura că nu sunt și ei așa și își văd
mai departe de treburi.
Șansele de împlinire profesională depind în mare măsură de ajutorul pe care persoana
cu handicap îl primește de la cei din jur. Dacă are noroc de o familie iubitoare care să o ajute și
dacă depune și ea eforturi, atunci cred că poate găsi o meserie care să-i placă (sigur , depinde și
de dizabilitatea pe care o are).
Persoanele cu handicap nu sunt dorite în societate, faptul ca pentru cei în cărucior se fac
locuri speciale de parcare, se teșesc bordurile trotuarelor și se organizează concursuri, nu
înseamnă că ceilalti, oamenii fără handicap, își doresc să stea lânga ei.
Aprecie Motivul pentru care persoanele cu dizabilităţi nu se bucură de acces comun, cu celelalte
persoane, la spaţiul public este pentru că, spre deosebire de alte ţări,suntem mai puțin toleranți
spre o societate deschisa, o societate pluralistă și democratică, care respectă libertățile și
57
drepturile omului. Misiunea noastră este să oferim tuturor persoanelor posibilitatea de a-și
exprima valoarea, de a simți bucuria vieții și de a descoperi lumea care ne înconjoară.
Cacccm cccccccri la nivel individual Aprecieri la nivel de grup Total

4.6 Compararea rezultatelor obţinute. Verificarea ipotezelor

La o primă privire și judecând după specificul discursului jurnalistic, grupul


„persoanelor cu dizabilități sau cu handicap” este o categorie generică și greu identificabilă. În
peste o treime dintre articolele analizate, discursul a fost lipsit de formulări și încadrări clare
ale tipurilor de dizabilități.
În schimb, aproape toate articolele vorbesc despre nerespectatea legislatiei în vigoare.
Per ansamblu, agenda media suprapune dizabilității și eticheta vulnerabilității. În acest moment,
pare aproape imposibil de ințeles universul persoanelor cu dizabilitati când, din o sută de
articole, doar două au prezentat profile umane.
Câți jurnalisti mă întreb își petrec câteva ore alături de o persoana cu dizabilități pentru
a vedea și înțelege povestea din spatele handicapului pentru ca mai apoi sa publice acele știri.....
În continuare voi relua fiecare din ipotezele formulate la începutul acestui capitol şi voi
concluziona în legătură cu verificarea lor.
Voi începe această comparaţie prin cateva observaţii care, deşi nu sunt susţinute prin
cifre şi nu au o legătură directă cu ipotezele cercetării, consider că sunt demne de a fi
menţionate, in contextul mai larg al scopului acestui studiu:
1.Per ansamblu atitudinea cu privire la persoanele cu dizabilitati este discriminatorie.

În România este necesară o legislație antidiscriminatorie, comprehensivă și puternică,


care să intervină în toate etapele și sub toate aspectele vieții individuale și sociale, pe care
persoanele cu dizabilități trebuie să le parcurgă, încă de la apariția și identificarea
handicapului. Noile acte normative trebuie să prevadă măsuri și termene concrete (inclusiv
pentru eliminarea barierelor) precum și sancțiuni. Toate inițiativele legislative și
administrative trebuie să țină cont și de dizabilitate (handicap), trebuie să se facă mențiunea
că persoanele cu dizabilități au acces liber la toate componentele existentiale precum și
mențiunea că orice îngrădire constituie contravenție ăi se sancționează.

2. Societatea este cea care care creează dizabilitatea pentru persoanele care au diferite
limitări.

58
Societatea, al carei echilibru și coeziune sunt determinate de valorile morale și de
exercitiul libertății, are datoria de a coopera la eliminarea sau reducerea efectelor handicapului
în viața unora dintre membrii săi, adică a unei minorități mai greu vizibile. Societatea, în
ansamblul ei, trebuie sa fie constientă că, în viața oricăruia dintre componenții săi poate să
survină, oricând, un handicap.

3. Trebuie să înțelegem că o persoană care are o deficiență nu este neapărat limitată în


activități.

Este necesar atat accesul la pregatire în orice meserie accesibilă, în funcție de capacitate,
cât și egalizarea șanselor, pe tipuri și grade de dizabilitate, inclusiv prin accesibilizarea și
adaptarea unor meserii specifice în acest sens. Un om cu dizabilităţi locomotorii poate fi
specialist în calculatoare, poate fi scriitor, pictor, poate fi croitor, bucătar, poate fi orice. Chiar
dacă viaţa şi destinul au făcut ca el să ajungă în scaunul cu rotile, el îşi poate folosi mintea şi
mainile, aducîndu-şi mai departe aportul pentru bunăstarea familiei sale şi a comunităţii unde
trăieşte. Trebuie să fie activ şi să-şi poată îndeplini activităţile de zi cu zi într-un stil cît mai
aproape de normalitate. Chiar şi în condiţiile atat de ostile pentru el din societatea românească
şi-ar putea exersa profesia.

4. Sa învatam să privim lucrurile și din perspectiva celuilalt.


Este necesar să se acționeze pentru a crește gradul de conștientizare a societății
românești, în legătură cu persoanele cu dizabilități, cu drepturile, nevoile, potențialul, valoarea
și contribuția acestora. Trebuie să se desfășoare o campanie publică națională, de conștientizare
a societății românești în problematica dizabilității. Sunt necesare acțiuni pozitive, afirmative,
în favoarea persoanelor cu dizabilități, în toate sferele vieții sociale. Mass-media poate promova
principiilele șanselor egale și ale incluziunii, prin aducerea în lumina în special a politicienilor,
a reprezentanților ONG-urilor și a jurnaliștilor care cunosc aceste concepte și care pot ajuta
opinia publică să își formeze o imagine corectă, din punctul de vedere al atitudinii față de
persoanele cu dizabilități.
5. O societate care include persoanele cu dizabilități este o societate mai bună pentru
toți.
Egalizarea șanselor presupune că societatea are datoria de a asigura egalizarea șanselor
tuturor oamenilor, inclusiv a celor cu dizabilități. Societatea trebuie să beneficieze de experiența
de viață și de valoarea umană a fiecarei persoane, inclusiv a celei cu dizabilități.
6. Să ne concentrăm pe fiecare persoană în parte ca individ. Fiecare dintre noi merită să fie
considerat ca o ființă umană unică.

59
Toți oamenii sunt născuți liberi și egali, în demnitate și drepturi. Persoanele cu
dizabilități au demnitate și valoare socială, la fel ca toți ceilalti oameni. Dorim, în primul rând,
o societate incluzivă, în care statutul de cetățean să devină o realitate, pentru toată lumea.
Lumea de azi evoluează într-o direcție nouă: învățăm că nu trăim într-un univers al
"excluderii", ci într-o lume a "includerii", nu într-o lume a scindării ci într-o lume a relației
simbiotice între interacțiune și interdependență. Fiecare persoană care locuiește această planetă
posedă o abilitate deosebită de a urca culmile sau de a cadea în disperare, dar ni se ofera tuturor
șansa de a putea încerca? Toti avem "daruri" și "talente". Toți suntem identici și, totuși,
deosebiți. Îndată ce un om este dezavantajat, marginalizat, zborul este compromis, nu mai poate
să atingă înalțimi nemarginite, este reprimat, iar aripile îi vor fi frânte, la fel și spiritul.
Egalitatea între oameni ar trebui să reprezinte un mod de viață existent, nu doar o
concepție care pare imposibil de atins din cauza unor lucruri minore care în ochii unora iau
proporții colosale. Sănătatea este unul din lucrurile esențiale la care are dreptul un om, deoarece
sănătatea este o virtute necesară unei vieți senine, ea permite tuturor celor care se bucură de ea
indestulare.
Oamenii au nume: Ion, Cristi, Dan, Florin... cu toate acestea, mulți dintre noi găsim mai
la îndemână să folosim etichete pentru a caracteriza persoanele, pentru a le descrie sau chiar
pentru a ne adresa lor. E mai ușor să spunem despre cineva: "E țigan, handicapat, boșorog,
tăran, pocăit" și gata... le-am pus o etichetă, i-am așezat într-o cutie, știm totul despre ei! Într-
adevar, avem nevoie doar de o scurtă privire pentru a observa caracteristicile exterioare,
evidente ale unei persoane. Dar cât ne spun aceste caracteristici despre acea persoană? Probabil
că nu v-ați gândit niciodată ce reprezintă aceste etichete, fiecare în parte...

V. CONCLUZII

60
Poblematica handicapului rămane prin complexitatea sa un domeniu vast ale carui
frontiere,valențe,caracteristici,nu pot fi încadrate cu precizie și exhaustiv.
Termenul handicap a preocupat mult specialiștii din domeniu, iar încercarile de a-l
defini nu au fost deloc puține. Toate definitiile prezentate în Capitolul I pur teoretic, nu fac
altceva descât sa se completeze și s se armonizeze, urmarind un scop comun, și
anume,explicarea în vederea înțelegerii fenomenului numit în literatura de specialitate
handicap.
Am reținut de asemenea că termenul handicap nu trebuie folosit ca pe o etichetă,
limbajul este cel care care influentează modul în care persoanele se privesc pe ele însele și pe
ceilalți. Câteva cuvinte legate de dizabilitate sunt: deficiență,dizabilitate, incapacitate, acești
termeni trebuie tratați în mod diferit(lipsa unui brat este o deficienta, care poate deveni
dizabilitate dacă persoana este marginalizată și nu i se acceptă locul în societate).
Pe de altă parte tipologia vastă a handicapului este un aspect demn de luat în seamă
întrucat explică într-o oarecare măsură vastitatea ,complexitatea acestuia. Pe baza cercetarilor
întreprinse,noi nu am facut altceva decat să evidentiem tipurile de deficientă începand cu
deficienţele intelectuale,alte deficienţe ale psihismului, deficienţe ale limbajului şi ale vorbirii,
trecând prin deficienţele auditive,deficienţe ale aparatului ocular și finalizând cu deficienţe ale
altor organe, deficienţe ale scheletului şi ale aparatului de susţinere, deficienţe estetice,
deficienţe ale funcţiilor generale, senzitive sau alte deficienţ.
Nu am putut epuiza posibilele clasificări propuse de un cercetator sau altul însă
considerăm ca le-am scos în lumină pe cele mai importante.
Noţiunea de stereotip, pe care am abordat-o în Capitolul II, evocă ideea de discriminare,
creatoare a unui comportament de excludere sau de limitare a accesului indivizilor la anumite
resurse, precum şi pe cea de prejudecată, ca opinie pe care indivizii şi-o formează despre un
anume grup social fără a deţine informaţii pertinente despre acesta, sau de stigmat, ca
dezumanizare, aversiune, ameninţare, chiar depersonalizare a Celuilalt, redus la o serie de
trăsături stereotipice, chiar caricaturale. Convingerea larg răspândită este că, persoanele cu
dizabilități sunt persoane limitate, fără posibilități de a învăța și participa la activități
importante, ca atare ele sunt considerate dependente. Adeseori persoanele cu dizabilități sunt
apreciate numai prin prisma productivității lor sociale. Alte atitudini frecvente sunt indiferența,
disprețul ori teama față de problematica dizabilității. Persoanele cu dizabilități nu luptă suficient
pentru redobândirea drepturilor, se închid în ei, se simt singuri, se izolează şi se marginalizează
de cele mai multe ori fiind convinşi că societatea nu îi acceptă.
Mass-media prezintă adesea dizabilitatea ca pe o problelă de "caritate și filantropie",
și nu ca un subiect de respectare a drepturilor fundamentale ale omului, deși a început
61
promovarea la nivel local și național a imaginii corecte și în general a politicii adecvate față de
persoanele cu dizabilități, considerăm că asigurarea identității lor personale, a autonomiei, a
participării la viața socială productivă, la cea culturală, de timp liber etc., nu sunt încă realizate
la nivelul standardelor internaționale - nici la nivelul politicilor, nici la cel al atitudinilor și
practicilor sociale.
Mass-media poate promova principiilele șanselor egale și ale incluziunii, prin aducerea
în lumina în special a politicienilor, a reprezentantilor ONG-urilor și a jurnaliștilor care cunosc
aceste concepte și care pot ajuta opinia publică să își formeze o imagine corectă, din punctul de
vedere al atitudinii față de persoanele cu dizabilități.
Lucrarea de faţă nu a urmărit elaborarea unor statistici detaliate sau a unui portret
complex al persoanelor cu dizabilități din societatea actuală, ci mai degrabă surprinderea unor
tendinţe generale.
Concluziile desprinse în urma analizei efectuate : atitudinea reflectata este în general
una discriminatorie, majoritatea articolelor apar ca urmarea a “goanei după
senzațional”,“poveșile de succes” sunt adeseori prezentate de media ca fiind baza pentru
discriminare și nu de lupta împotriva acesteia,atitudinea autorităților este majoritar catalogată
ca inexistentă, iar măsurile luate ca insuficiente.
Considerăm că rezultatele obţinute au deschis calea spre numeroase şi diverse intrebări
legate de tema studiată şi ar fi interesant de căutat răspunsurile lor. Voi enumera aici cateva idei
de studii care ar putea aprofunda acest subiect:
– conturarea portretului persoanei cu handicap pe baza mai multor indicatori calitativi ;
– corelarea ponderii diferitelor categorii de deficiente la nivelul populaţiei cu frecvenţa apariţiei
lor în presă;
– investigarea situaţiei acelor dizabilități mai puțin cunoscute, care sunt absente (sau aproape
absente) din presă – este acesta un semn că respectiva categorie socială este puternic exclusă la
nivelul societăţii, sau dimpotrivă?
– oricare dintre analizele de mai sus efectuată pe termen mai scurt (doi,trei, de exemplu,
societatea isi schimba sistemul de valor intr-un ritm alert);
– confruntarea rezultatelor obţinute in aceste studii cu rezultatele unor cercetări anterioare (de
exemplu, prin compararea portretului persoanei descrise in presa cu portretul aceleiasi persoane
văzute la nivelul populaţiei ţării, se poate observa dacă “intervievaţii” se inscriu in profilul
general sau există diferenţe mari intre ei şi restul populaţiei din punctul de vedere al atitudinii
faţă de persoane cu diferite deficiente);
– extinderea comparaţiei la mai multe ţări.

62
În clipa de față persoana cu dizabilități este un copil cu un singur parinte. Dacă statul a
îndraznit să-l adopte, societatea îl refuză încă datorită concepțiilor tradiționale privind
posibilitățile reduse ale acestuia de a acționa comparativ cu cele ale unei persoane sănătoase.
Doar o schimbare de mentalitate poate schimba la rându-i destinul persoanelor cu dizabilități
prin îndeplinirea unui rol la un nivel identic cu ceilalți membri ai societății.
Ce ar putea invăţa societatea romanească din rezultatele acestui studiu? Că mai avem
multe de invăţat despre “ceilalţi” şi că drumul pană la acceptarea persoanelor cu handicap
printre noi este in continuare lung, in ciuda progresului făcut in acest sens la nivel formal (al
legislaţiei, indeosebi, progres pe care unii dintre noi il văd să fi mers chiar prea departe şi găsind
in această părere un nou motiv de a-l privi cu duşmănie pe beneficiarul acestor legi). De
asemenea, am putea trage concluzia că nu suntem obişnuiţi să privim analitic subiecte
“sensibile” cum sunt persoanele cu handicap, ci punem prea multă patimă, de obicei chiar milă
sau repulsie in discuţiile referitoare la aceste subiecte (cel puţin atunci cand ne lovim de o
persoană cu handicap).

Nu trebuie să uităm că pentru a atinge perfecţiunea nu este necesar să facem


lucruri extraordinare, ci să facem extraordinar de bine, orice lucru mic pe care-l facem.

BIBLIOGRAFIE
63
*** Classfication internationale du fonctionnement,du handicap et de la santé(CIH),OMS,
Genève, 2001
*** Declarația de la Salamanca și direcțiile de acțiune în domeniul educației speciale.
Conferința mondială asupra educației speciale, acces și calitate Salamanca, Spania, 1994
(Editată în limba română de Reprezentanța Specială UNICEF în România,1995)
*** Nevoile persoanelor cu dizabilităţi, Leonardo da Vinci WBT WORLD, RO/02/B/F/PP
141053, Universitatea Transilvania, Braşov. Jean-François Le Ny, Jacques Postel, Maurice Reuchlin
(coord.), Marele dicţionar al psihologiei, Editura Trei, Bucureşti, 2006.
*** Organizaţia Naţională a Persoanelor cu Handicap din România (ONPHR),
www.integration.ro.
1. Allport, G.W., The Nature of Prejudice, Addison-Wesley Publishing Co., Cambridge,
Massachusetts.1954
2. Barnes C. Images of disability in On equal terms: Working with disabled people. French
S. (ed) Butterworth-Heineman Ltd, 1994
3. Bejan, Ştefania – Sistemul mass-media, suport de curs, Comunicare Socială şi Relaţii
Publice Vol. IV, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005
4. Bodenhausen, G. V., Kramer, G. P. & Süsser, K. Happiness and stereotypic thinking
in social judgment. Journal of Personality and Social Psychology, 66, 621-632, 1994
5. Castells M. , Informationalism, Networks and the Network Society: a Theoretical
6. Blueprint, Northampton, MA: Edward Elgar,2004 a
7. Castells M., Power and politics in the network society, Ralph Miliband Memorial
Lecture (Delivered at the London School of Economics and Political Science),2004 b
8. Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Nemira, București, 1998
9. Gavreliuc Alin, O călătorie alături de „celălalt”. Studii de psihologie socială, ed. 1,
Editura Universităţii de Vest, Timişoara,2002
10. Gavreliuc A., Mentalitate şi societate. Cartografii ale imaginarului identitar din
Banatul contemporan, Timişoara: Editura Universităţii de Vest,2003
11. Gavreliuc A., Bozian M., Gavreliuc D., Rogobete I., Vochin-Bartl F. (2006), Psihologia
interculturală. Impactul determinărilor culturale asupra fenomenelor psihosociale,
Timişoara: Editura Universităţii de Vest
12. Goffman, E. (1975), Stigmate. Les usages sociaux des handicaps, Les Éditions de
Minuit, Paris

64
13. Gherguţ, A.; Neamţu, Cristina, Psihopedagogie specială, Polirom, Iaşi, 2001.
14. Hofstede, G. , “Culture's Consequences, Comparing Values, Behaviors, Institutions,
15. and Organizations Across Nations”, Thousand Oaks CA: Sage Publications, 2001
16. Link, B.; Phelan, J. (2001), „Conceptualizing Stigma”, în Annual Review of Sociology,
vol. 27
17. Lippmann, W., „The Lipmann-Terman debate”, în N.J. Block, G. Dworkin [eds.], The
IQ controversy, Pantheon Books, New York, 1922
18. Manea Livius, Protecţia persoanelor cu handicap, Casa de Editură şi Presă “Şansa”
SRL, Bucureşti, 2000
19. Parker, R.; Aggleton, P. (2003), „HIV and AIDS-related Stigma and Discrimination: a
Conceptual Framework and Implications for Action”, în Social Science & Medicine, no.
57
20. Rusu C.și colab.- Deficiență,incapacități, incapacitate, handicap, București, Ed. Pro-
Humanitate, 1997
21. Rusu, C.,Carantină D. ş.a. Handicap, readaptare, integrare, Bucureşti, Ed. Pro
Humanitate, 1998.
22. Radu, Oglinda mișcătoare, Editura Fundației „România de mâine”, 2000, București
23. Schneider, D., The Psychology of Stereotyping, The Guilford Press, New York,2004
24. Stan,Sonia,Cristina, Manipularea prin presă, Ed. Humanitas, București, 2004
25. Tajfel, H. (1981), Human Groups and Social Categories, Cambridge University Press,
Cambridge.
26. Tajfel, H. , „Social Psychology of Intergroup Relations”, în Annual Review of
Psychology, no. 33, 1982
27. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Patologii și terapii comunicaționale, Note de curs,
Timișoara, 2009
28. Verza E., Educaţia integrată a copiilor cuhandicap, Iaşi, Ed. Polirom,1998
29. Verza E.- Psihopedagogia specială, București, E.D.P., 1998. (pg.123 – 136).Vrăşmaş
T. Şi colab. Integrarea în comunitate a copiilor cu cerinţe speciale, «UNICEF» ,
Bucureşti, 1996,
30. Vrăşmaş, T., Muşu, I. (coord.), (1999), Cartea Albă RENINCO. Integrarea/ includerea
copiilor cu dizabilităţi., Bucureşti, UNICEF
31. Zamfir C., (coord.), Pentru o societate centrată pe copil, Bucureşti, Editura
Alternative1993

Dicţionare
65
***1998, Dicţionar explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Univers Enciclopedic,
Bucureşti, (DEX)
***Jean-François Le Ny, Jacques Postel, Maurice Reuchlin (coord.), Marele dicţionar al
psihologiei, Editura Trei, Bucureşti, 2006.
***Walter Roth, Dicţionar de Pedagogie ,1979, pag. 115-116
***DP: Henriette Bloch, Roland Chemama, Eric Depret, Alain Gallo, Pierre Leconte, Jean-
François Le Ny, Jacques Postel, Maurice Reuchlin (coord.), Marele dicţionar al psihologiei,
Editura Trei, Bucureşti, 2006

Resurse web
http://www.ziare.ro
http//ro.ettad.eu/understanding/models-op-disability
http://www.leadercommunications.com/modules.php?name=Content&pa=showpage&pid=33
– legile manipularii

66
ANEXE

ANEXA 1

CORPUS DE TERMENI

Termeni cheie

Articolul 1: Persoanele cu handicap au mai mult asemănări cu persoanele normale decât deosebiri

14-02-2003 Evenimentul de Iași


implicarea comunității în strategia de dezvoltare comunitară și instituirea de voluntariate

67
depășirea mentalităților
integrarea în societate
Articolul 2: Persoanele cu handicap preferă să stea acasă

7-05-2004 Evenimentul Regional al Moldovei


AJOFM are numeroase oferte de locuri de muncă pentru aceste persoane, numai că nu sunt doritori
mulţi angajatori nu oferă decât leafa minimă
persoanele cu handicap preferă să stea acasă
trebuie schimbate mentalităţile
Articolul 3: Handicapatii de lux si-au cumparat Audi A6 de 60.000 euro

23-05- 2008 Romania Libera


din banul public au fost plătite dobânzi pentru automobile de lux
iahturile și șalupele au fost meționate pentru a atrage atenția
s-a constatat ca se pot produce riscuri
statul este exagerat de darnic
Legea 448/2006- achiziționarea unui singur "mijloc de transport", cu condiția plății la scadența
ratelor creditului (ANPH încheie un angajament de plată a dobanzii)
Articolul 4: Orașul Bacau este inaccesibil persoanelor cu handicap

05-12-2001 în Ziarul de Iași


institțiile nu sunt prevăzute cu rampe
lipsia totală a accesibilităților
Ordonanța 102 prevede:"pâna la 31 decembrie 2003 vor fi adaptate toate clădirile instituțiilor
publice, ale celor culturale, sportive".
Articolul 5: Printre sute de ziare

28-11-2005 Ev. Regional


viaţa pentru Lucian, este o luptă continuă
tânărul reuşește prin perseverență să-şi cîştige clienţii
nu îşi doreste însă, un alt loc de muncă: cine are nevoie de o persoană cu handicap?
iubeşte viaţa, adoră şahul şi muzica
Articolul 6: Persoanele cu handicap, profitabile pentru angajatori

27-05-2009 Evenimentul Zilei


facilităţi nesperate pentru unele firme
la 50 de angajaţi- o persoană cu handicap, scutitire la asigurărilor de şomaj şi subvenţie egală cu un
salariu minim brut pe economie un an
discriminare la angajare
primesc salariu mult mai mic decât o persoană sănătoasă
Articolul 7: Oamenii care ascultă trecerile de pietoni

5-02- 2010 Evenimentul Zilei


trecerea străzii este un act de curaj
Deficienții de vedere se lovesc zilnic de obstacole
nu există semnale sonore la trecerile de orice fel
cel mai mare duşman pentru ei, rămâne oboseala
Articolul 8: SUA: Persoanele cu dizabilități sunt discriminate în România

12-03- 2010 Adevarul


foarte puține facilități
persoanele cu dizabilizati mintale sunt inuman tratate

68
Articolul 9: Statul cu handicap

20-06- 2007 : Ziua


marginalizare
discriminare
lupta pentru supravietuire
aplicarea legilor lasă mult de dorit
nepăsare
dezinteres
lipsa accesibilitatilor
umilire
Articolul 10 : Românii strâmbă din nas la colegii cu dizabilități

17-03-2007 Adevărul
Potrivir sondajelor, cel mai mare dezavantaj îl constituie handicapul
intoleranța semenilor
vârstnicii sunt cei mai toleranți dintre noi
Articolul 11: Persoanele cu handicap bătaia de joc a autorităților

29-07-2004 Ziua
locuri de parcare ocupate
lipsa aplicării amenzilor
lipsta spațiilor cu dotate accesibilități,
parcări insuficiente
Articolul 12: Persoanele cu handicap, taxate pentru 160.000 €

5-05-2008 Evenimentul Zilei


reducerea cotei de contribuţii la bugetul asigurărilor de sănătate
Ministerul Sănătăţii încearcă să-şi recupereze pierderile şi de la salariaţii cu handicap
Articolul 13: Legea handicapatilor s-a născut în chinuri

7-11-2006 Ziua
modificări privind îmbunătățirea vieții persoanelor cu handicap
facilitarea incluziunii sociale
contravaloarea unor servicii plătite de stat în bani lichizi
ajutor de stat pentru persoanele cu handicap mediu
instituționalizarea serviciilor alternative (asistenți )
decontarea unor cheltuieli
obligativitatea angajatorilor de a încadra persoane cu handicap
Articolul 14 : Handicapaţi de inchiriat pentru biznis

5-12-2007 Jurnalul National


firmelor protejate profită de pe urma persoanelor cu handicap
paravane pentru profit
accesarea de fonduri destinate persoanelor cu handicap
angajatorul poate opta fie să plătească lunar către bugetul o sumă reprezentănd 50% din salariul
minim brut pe ţară, înmulţit cu numărul de locuri de muncă în care nu au angajat persoane cu
handicap, fie să achiziţioneze produse sau servicii de la unităţi protejate autorizate, în sumă
echivalentă cu suma datorată la bugetul de stat
unităţile protejate pot comercializa absolut orice de pe piaţa romănească
apariția de firme căpușă
profituri ilegal dobândite
existența handicapații de închiriat
69
Articolul 15: Persoanele cu handicap, excluse de pe piaţa muncii

27-05-2009 Adevărul
mentalitate învechită
bariere în integrarea pe piaţa muncii
creșterea respectului față de aceste persoane
angajatorii se sperie să le ofere locuri de muncă
muncă de convingere și de conștientizare
Articolul 16: Drepturile pacienţilor cu boli mintale, călcate în picioare în spitalele de
psihiatrie

27 Oct 2009 Informația medicală


spitalele de psihiatrie sunt departe de a îndeplini condiții decente de viață și tratament
lipsa medicamentalor
hrană insuficientă
nerespectarea drepturilor pacienților
Articolul 17 : Cum și-au învins handicapul persoanele cu dizabilități

3-03-2010 Evenimentul Zilei


campania de promovare a exemplelor
învingerea problemelor
găsirea căilor de supravieţuire
sprijinul fundațiilor
reglementarea legii privind unele grade de handicap
Articolul 18 : Adela,victima Cernobilului

15-21-11-2009 Taifasuri
lecții de viață
tratamente care au facut-o să meargă
este un copil normal
s-a integrat bine în societate
Articolul 19 :Handicapul, reprezentativ României

9-01-2009 Evenimentul Zilei


România este prezentata ca o țară a persoanelor cu dizabilități
Portalul Bibliotecii Digitale Europene prezintă imagini defavorabile României chiar pe prima pagină
dedicată ţării noastre.
Articolul 20: Joc video în care eroii suferă de handicapuri, pentru sensibilizarea copiilor

10-09-2008 Ziare.com
joc pentru sensibilizarea tinerilor
Jocul are trei sectiuni, corespunzatoare celor trei tipuri de handicap de care sufera personajele:
locomotor, senzorial si mental

70
ANEXA 2

CORPUS ARTICOLE

Oamenii care ascultă trecerile de pietoni

Autor: Andreea Archip Vineri, 05 Februarie 2010.Evz.ro/ Autor: Andreea Archip

Ca să traversezi strada nu trebuie decât să aştepţi să se facă verde şi, în zona marcată, să porneşti la drum. Nu e nicio filosofie, atâta timp cât
urmezi aceşti paşi.

71
 Sursa: Vlad Stănescu

1 /2.Pentru Costel Andronic însă, trecutul străzii este un act de curaj: nu se poate ghida nici după culoarea verde, nici după zebră. EVZ
continuă astfel campania prin care vrea să atragă atenţia asupra obstacolelor, de multe ori imposibil de depăşit, pe care le întâmpină zilnic
persoanele cu dizabilităţi într-o Românie europeană.
Costel s-a aflat, în această după-amiază, pe platoul emisiunii "Evenimentele Zilei", de la B1TV, unde a prezintat experienţa sa despre ce
înseamnă să ai un handicap în societatea românească.
Nevăzătorii care ies pe stradă fără însoţitor trebuie să se înarmeze cu mult curaj, să se ghideze după zgomotul maşinilor şi să înveţe să ignore
înjurăturile şoferilor. Costel merge după ce vâjâitul maşinilor încetează şi simte că în jurul lui lumea se pune în mişcare, uneori îmbrâncindu-
l. Costel Andronic este nevăzător şi unul dintre cei mai descurcăreţi în nebunia oraşului. Şi-a depăşit limitele şi uneori trece chiar prin
locurile nepermise fără să aibă un însoţitor, merge cu autobuzul, uneori şi cu metroul.
Dar cei asemenea lui Costel Andronic sunt foarte puţini. Asta pentru că în Capitală numeri pe degete semafoarele cu semnal acustic, trecerile
de pietoni nu sunt marcate corespunzător, în staţii nu sunt anunţate liniile de autobuz, iar în metrou faptul că nu există semnale sonore care să
anunţe venirea trenurilor îi derutează pe nevăzători.
Costel Andronic nu se lasă însă doborât nici de ţipetele şoferilor din trafic, nici de lentoarea cu care autorităţile se ocupă de problemele lui.
Cel mai mare duşman al său rămâne oboseala, care nu-l lasă să se concentreze atunci când are de făcut un drum.

NEPĂSARE. Au fost situaţii în care tânărul a aşteptat în zadar să-i spună cineva numărul autobuzului
Foto: Vlad StănescuINCIDENTE

„Mi-a agăţat bastonul şi după aia m-a înjurat”

Bucureşteanul Costel Andronic vede lucruri pe care ceilalţi n-ar putea să le zărească niciodată. Vede cu urechile, cu mâinile şi cu picioarele.
Asta îl ajută să fie independent. Are 32 de ani, lucrează ca tipograf Braille şi este nevăzător din naştere. Nu poartă ochelari fumurii care să-i
ascundă ca pe o ruşine deficienţa, dar ochii îi stau mereu închişi.

Se descurcă în trafic. Nu pentru că semafoarele ar avea semnal acus tic sau pentru că în autobuz s-ar anunţa mereu staţiile, ci pentru că a
exersat, cu încrâncenare. Totul, pentru a-şi câştiga libertatea.

În aşteptarea unui răspuns


Staţia autobuzului 104 de la Piaţa Unirii se umple de oameni care ţâşnesc simultan pe toate uşile, ca la o întrecere de atletism. După ce scapă
de învălmăşeală, Costel se opreşte. Îţi recunoaşte imediat vocea şi te întâmpină cu un zâmbet, te apucă firesc de braţ şi te urmează. Nu e înalt,
şi, dacă i-ai pune un rucsac în spate, l-ai putea lua drept un licean.
„La zece paşi fac la dreapta şi ştiu că e zebra. Îmi dau seama şi după trotuar, e mai aderent. Îmi scot bastonul, aici e o bordură şi aştept”,
spune tânărul, lovind cu bastonul betonul care-l desparte de şosea. „Aici există semnal acustic. Unde nu e, îmi dau seama după vâjâitul
maşinilor. Uneori risc şi trec prin locuri nepermise, asta e”, se amuză Costel.
Se face verde. Un sunet aproape imperceptibil îl determină pe Costel să pornească cu încredere pe zebră, făcând slalom printre oameni.
Merge repede şi, cu mişcări iuţi, cercetează obstacolele cu bastonul. Ajunge pe partea cealaltă şi se opreşte. „Am avut şi multe incidente.
Odată, un şofer mi-a agăţat bastonul şi dup-aia tot el m-a înjurat”, povesteşte tânărul.
Le-ar sugera celor de la primărie să facă ceva cu privire la transportul în comun. „Nu sunt anunţate tot timpul staţiile, trebuie să întrebi. La
fel şi în staţie, că nu ştii ce autobuz vine şi nu-ţi spune lumea”, explică tânărul.

La metrou e şi mai greu


Adevărata provocare este însă la metrou, unde nimeni nu anunţă venirea trenului. „E foarte greu, mai ales că sunt două linii şi de obicei asta
creează confuzie. În special dacă nu-ţi spune nimeni şi e şi foarte gălăgie. Am avut o cunoştinţă care, prin ’90, nu a fost ghidată cum trebuie
şi a căzut în faţa metroului”, povesteşte tragedia Costel. Lui însă nu-i e frică. Ştie că se poate mai bine.
Mulţi ca el preferă să nu iasă din casă. Lui Costel îi e frică doar de oboseală. „Dacă sunt obosit, nu mă pot concentra deloc”, mai spune
tânărul.
Vine autobuzul 104. Costel se poziţionează strategic în mijlocul staţiei şi, cu toate că maşina merge câţiva metri mai în faţă, se îndreaptă,
ajutat de baston, spre uşă. După ce şi-a făcut loc printre călători, se prinde de o bară şi aşteaptă ca uşile să se închidă în faţa sa.
Ceea ce pentru mulţi e automatism, pentru cei care se lasă ghidaţi doar de baston e un act de eroism. Şi pentru că se încăpăţânează să iasă
singur, zi de zi, în acest oraş nebun, Costel Andronic e un erou.

"Nu-s anunţate tot timpul staţiile, trebuie să întrebi mereu. La fel e şi în staţie, nu ştii ce autobuz vine. Mi s-a întâmplat să rămân în staţie,
aşteptând să-mi zică cineva ceva."
Costel Andronic, nevăzător
90.000 de nevăzători
trăiesc în România. Dintre ei, doar 2.000 au reuşit să se angajeze

SUA: Persoanele cu dizabilitati sunt discriminate in Romania

72
Discriminarea persoanelor cu dizabilitati este in continuare o problema in Romania, guvernul nereusind sa
puna on practica legile care interzic acest lucru.
Raportul Departamentului de Stat al SUA privind drepturile omului arata ca legea din Romania cere ca persoanele cu dizabilitati sa aiba
conditii speciale de acces in institutii si transportul in comun, dar tara are foarte putine facilitati. Raportul precizeaza, insa, ca numarul
acestora este in crestere.
De asemenea, organizatiile neguvernamentale au observat ca plasarea, conditiile de viata si tratamentul pacientilor in multe spitale psihiatrice
nu respecta standardele internationale cu privire la drepturile omului.
Autoritatile americane spun ca Centrul pentru Resurse Juridice a vizitat, de doua ori, 16 institutii de stat pentru persoane cu dizabilizati
mintale, pentru a evalua situatia acestora. In raport se precizeaza ca unele vizite au fost aprobate cu greu de conducerea institutiilor.
Raportul arata ca aceste institutii erau supraaglomerate, aveau personal insuficient calificat, care nu cunostea legea pentru aceste persoane,
iar medicatia era insuficienta. Mai mult, pacientii erau neglijati, aveau conditii de igiena precare si lipseau activitatile recreationale.
Unul dintre cazurile prezentate de raportul Departamentului de Stat este cel al unui pacient de la Spitalul din Poiana Mare care a murit dupa
ce a inghitit dezinfectant. Desi spitalul este cunoscut pentru conditiile precare care au dus la decesul a 150 de pacienti intre 2002 si 2004,
situatia in aceasta institutie a ramas aproape neschimbata.
Si BBC a prezentat situatia pacientilor din spitalele psihiatrice romanesti, intr-un documentar difuzat in luna decembrie. In raportul
autoritatilor americane, se precizeaza ca reportajul filmat cu camera ascunsa a surprins camere si paturi murdare, reci, portii de mancare
insuficiente si de proasta calitate, supraaglomerare, pacienti sedati, legati de pat, lipsa personalului medical si a tratamentului.
In replica, guvernul Romaniei a afirmat ca cele prezentate de BBC nu sunt reprezentative pentru sistemul medical al persoanelor cu
dizabilitati, se mai arata in raportul Departamentului de stat american.
Vineri, 12 Martie 2010, www.adevarul.ro
Autor: Alexandru Toreanik

Statul cu handicap

-- Persoanele cu dizabilitati sunt marginalizate de institutiile publice * Statul roman a fost dat in judecata de o tanara cu
handicap locomotor * Umilita in tara, ea este in prezent stagiar la Parlamentul European

Foto: Mediafax

Persoanele cu handicap nu se numara printre cei mai fericiti romani. Desi, potrivit Constitutiei, "cetatenii sunt egali in
fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari", exista cazuri, si nu putine, in care persoanele cu
handicap sunt grav discriminate. Problemele de care se izbesc acesti oameni depasesc de multe ori limitele
suportabilitatii unei fiinte umane. Si cu toate astea reusesc sa supravietuiasca. Pentru ca acesta este cuvantul corect.
Fiecare zi a unei persoane cu dizabilitati este o lupta pentru supravietuire. Ca si cum handicapul de care sufera nu ar fi de
ajuns, o mare parte dintre ei au de luptat, in afara de infirmitatea cu care s-au nascut sau pe care au "dobandit-o" la un moment
dat, si cu statul. Si cu societatea romaneasca. Legi pentru persoane cu handicap exista. Numai ca aplicarea acestora lasa mult
de dorit. Statul nu se grabeste sa le puna in practica. Romanii "sanatosi" nu se inghesuie sa-si ajute semenii mai putin norocosi
decat ei. Daca unui om obisnuit, fara vreun handicap fizic, ii este greu sa-si gaseasca un loc de munca, o persoana cu
dizabilitati se loveste de mult mai multe obstacole. Nepasarea autoritatilor publice, dezinteresul fata de aceasta categorie sunt
doar cateva exemple.
Nu vor mila, vor drepturile care li se cuvin

Sunt oameni care nu cer nimic in plus. Nu vor mila, vor doar sa li se respecte drepturile. Sa nu fie priviti si tratati ca niste paria ai
societatii. Pentru ca printre cei cu dizabilitati exista si persoane mai competitive decat cele normale. Si totusi sunt stigmatizate.
Una din cele mai defavorizate categorii este reprezentata de cei cu handicap locomotor. Care nu se pot deplasa decat in
carucior. Iar aici situatia este jalnica.
Spre exemplu, desi exista lege prin care se prevede obligativitatea institutiilor publice de a amenaja rampe de acces. Potrivit
legii, cladirile de utilitate publica, caile de acces, cladirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport in
comun si statiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru calatori si peroanele principalelor statii, spatiile de
parcare, strazile si drumurile publice, telefoanele publice, mediul informational si comunicational vor fi adaptate conform
prevederilor legale in domeniu, astfel incat sa permita accesul neingradit al persoanelor cu handicap. Daca in ceea ce priveste
mijloacele de transport in comun, data pana la care autoritatile administratiei publice locale au obligatia sa adapteze transportul
astfel incat acesta sa permita accesul neingradit al persoanelor cu handicap este 2010, in ceea ce priveste institutiile publice
termenul a fost depasit de mult. Adica inca din 2003 acestea trebuiau sa fie prevazute cu rampe de acces. Presedintele
Autoritatii Nationale a Persoanelor cu Handicap, Silviu Didilescu, declara la sfarsitul anului trecut ca putin peste 10% din
73
institutiile publice din Romania sunt dotate cu rampe de acces. El mai spunea ca in blocuri nu exista rampe pentru ca
persoanele cu dizabilitati sa urce, in lifturi nu incap carucioarele - motiv pentru care cei din aceasta categorie raman imobilizati
in casa -, semafoarele nu sunt dotate cu semnalizare si pentru nevazatori etc. Intrebat in urma cu cateva zile de reporterii ZIUA
care este situatia la ora actuala, Didilescu a declarat: "Nu este roza, dar este spre roz". El a spus ca lucrurile stau un pic mai
bine in ceea ce priveste rampele de acces.
O realitate crunta
Realitatea este insa dramatica. Daca la sfarsitul anului trecut doar 10% dintre institutii aveau asemenea rampe, in prezent
procentul - unul optimist - ar putea ajunge undeva la 15%. Ceea ce spune multe. Spune faptul ca persoanele cu handicap
locomotor sunt in continuare defavorizate. Si ca institutiile publice nu se grabesc sa aplice legea. Ce poate sa faca un
handicapat locomotor care se deplaseaza exclusiv intr-un scaun cu rotile, daca vrea sa ia metroul? Renunta, pentru ca este
imposibil sa circule cu acest mijloc de transport deoarece exista prea putine statii prevazute cu lift sau rampe. Doar patru, asa
cum au recunoscut chiar oficialii Metrorex.
De asemenea, ce face un om tintuit intr-un scaun cu rotile tot restul vietii care trebuie sa se deplaseze cu transportul la
suprafata? De cele mai multe ori renunta. Sunt 500 de autobuze dotate cu rampe. In ceea ce priveste tramvaiele, doar sase au
rampa de acces. Potrivit datelor oficiale furnizate de RATB, aproximativ 45% din parcul auto este adaptat pentru nevoile acestor
persoane. Numai ca aici avem de-a face cu mentalitatea soferilor.
Dupa cum declara si presedintele ANPH, chiar daca autobuzul are rampa, ar trebui ca soferul sa o lase si jos, sa nu-i inchida
usa in nas celui aflat in carut.
Drepturi calcate in picioare
In ciuda faptului ca in Romania persoanele cu dizabilitati sunt privite si tratate de multe ori ca niste paria, in afara
granitelor situatia este alta. Elvira Popa este o tanara care sufera de un handicap locomotor.
Absolventa a Facultatii de Drept, tanara a avut parte numai de umilinte in Romania. Drepturile i-au fost calcate in picioare, astfel
incat a actionat statul roman in judecata. In prezent se afla la la Bruxelles. Lucreaza la Parlamentul European. Si declara ca
oficialii europeni nu vad deloc cu ochi buni ceea ce se intampla cu persoanele cu dizabilitati.
"Am actionat statul roman in judecata in 2005. Am trecut examenul la un master la Facultatea de Sociologie, dar mi s-a spus ca
sunt in carucior si nu pot sa frecventez acele cursuri. M-au primit la examen si l-am trecut. Dupa aceea m-au intrebat daca sunt
din Bucuresti. Cand le-am spus ca nu, mi-au replicat ca in acest caz nu pot frecventa cursurile pentru ca nu am cum sa vin la
Bucuresti, eu fiind in scaun cu rotile. Comisia a recurs si la intrebari extrem de personale, care nu aveau nici o legatura cu
masterul. M-au intrebat daca traiesc cu cineva, daca ma intretine cineva, daca am bani sa ma duc la scoala. Intr-un final am
reusit sa termin masterul, dar numai eu stiu ce sacrificii am facut. Pentru ca nimeni nu s-a oferit sa-mi plateasca transportul sau
alte asemenea lucruri. Problema este ca in invatamantul romanesc este admis numai cel care are bani, cel care poate sa
mearga pe picioarele sale. Acest lucru a fost ultimul dintr-o lunga serie de respingeri, si acest lucru m-a determinat sa incep
procesul cu statul", spune Elvira Popa.
Tanara spune ca s-a hotarat sa actioneze statul roman in judecata din cauza tratamentului si discriminarii la care sunt supuse
persoanele cu handicap. "Mi s-au intamplat multe lucruri. Am fost aruncata din taxi deoarece eram in carucior. Numai spun ca
ultimul carucior, pe care l-am cumparat din banii mei, a costat peste 2000 de euro. M-am inscris pe liste pentru un loc de
munca, am asteptat doi ani fara succes. Am mers din institutie in institutie pentru a ma angaja. De fiecare data am fost respinsa,
spunandu-mi-se ca nu pot sa fac fata deoarece am acest handicap. Am fost umilita de prea multe ori. Si de ce? Doar pentru ca
nu ma pot deplasa decat intr-un carucior", spune Elvira Popa.
Tanara ne-a declarat ca instanta Curtii de Apel Pitesti (CAP) a spus ca legea a fost incalcata, ca drepturile i-au fost prejudiciate,
dar ca nu trebuia sa dea in judecata statul roman, ci institutiile care nu i-au respectat drepturile. "Decizia aceasta este o
aberatie. Nu pot sa ma judec cu fiecare institutie in parte. Am facut recurs la Inalta Curte de Casatie si Justitie impotriva hotararii
CAP, iar Inalta Curte a considerat ca legea a fost incalcata si ca sunt indreptatita sa dau in judecata statul roman. Astfel,
dosarul a fost trimis spre rejudecare Tribunalului Valcea", mai spune Elvira Popa.
Umilita in Romania, apreciata la Parlamentul European
Daca in Romania institutiile statului i-au trantit usa in nas, in prezent Elvira Popa efectueaza un stagiu la Parlamentul
European pe problema drepturilor omului.
"Aici, la Parlamentul European sunt tratata normal. Nimeni nu se uita la mine ca la un handicapat, nimeni nu are vreo problema
ca sunt intr-un carucior. Sunt trimisa la intalniri cu ambasadori, aici oamenii sunt egali. Drepturile sunt respectate indiferent daca
mergi pe picioarele tale sau intr-un scaun cu rotile. De curand, Consiliul European a adoptat o conventie pentru persoanele cu
dizabilitati prin care obliga statele sa ia masuri urgente pentru adaptarea problemelor persoanelor cu dizabilitati.
Astfel, orice persoana cu dizabilitati va putea da in judecata statul si va putea cere daune pentru lipsa accesibilitatilor. Uniunea
Europeana spune in felul urmator: am alocat o gramada de fonduri pentru persoanele cu dizabilitati din Romania si acestea
traiesc mizerabil. Au fost trimisi bani pentru rezolvarea acestor probleme de catre organismele europene, nu se stie cum au fost
folositi banii, iar persoanele cu dizabilitati traiesc in conditii mizerabile", declara Elvira Popa.
Avertismente si amenzi
Presedintele Autoritatii Nationale a Persoanelor cu Handicap, Silviu Didilescu, declara ca in prezent situatia nu este roza. El
sustine ca in urma controlului efectuat de ANPH anul acesta, a "constatat cu surprindere ca o mare parte din institutii, daca nu
si-au facut rampe de acces, au demarat procedurile. In 2005 eu am gasit o situatie dezastruoasa in ceea ce priveste rampele de
acces. Nu puteam sa amendez niste oameni pentru niste lucruri care trebuiau facute pana in decembrie 2003. Nu puteam sa-i
amendez pe cei din administratie, primari, presedinti de consilii judetene, care fusesera alesi in 2004 pentru ceva ce trebuia
facut din 2003", spune Didilescu. Intrebat daca maine se vor schimba reprezentantii autoritatilor publice care ar trebui sa
realizeze rampele de acces, ce va face, Didilescu a spus: "In mod normal, nu voi putea sa-i amendez pe cei care vin pentru
ceva ce n-au facut cei care au fost inainte in functii. In schimb am facut cateva mii de scrisori si le-am dat o perioada de gratie
pentru a rezolva problema rampelor de acces. In 2006 am dat avertismente, iar anul acesta am dat amenzi", spune presedintele
ANPH.
Statul nu se implica
La randul sau, Marian Minculescu, presedintele Societatii Handicapatilor Locomotor din Romania, sustine ca statul nu se
implica activ pentru rezolvarea problemelor persoanelor cu dizabilitati. "Drepturile din legea 448 sunt respectate partial si
arbitrar. Cea mai mare problema este lipsa accesibilitatilor, principala cauza a absentei noastre din viata socio-profesionala a
urbei. Presedintele ANPH poate declara ce vrea, oricum este doar un neavenit si un profitor al functiei sale. Noi avem plangeri
penale impotriva lor. Poate ca procentul de 10% este real (existenta rampilor) dar sa ni se spuna si cat din acest procent il
reprezinta rampele facute cum trebuie, nu doar de fatada", declara Minculescu.
Bogdan GALCA

Miercuri, 20 Iunie 2007


Sursa: Ziua

74
Romanii stramba din nas la colegii cu dizabilitati

Handicapul, apartenenta la etnia roma si varsta peste 50 de ani, cele mai mari piedici
Eurobarometrul privind discriminarea, facut public ieri, a luat in considerare sase forme
de discriminare: originea etnica, dizabilitatile, orientarea sexuala, varsta, religia, genul.

El a fost realizat in toate statele Uniunii Europene in perioada iunie-iulie 2006. In


Romania a fost stabilit un esantion de 1.001 persoane, a declarat presedintele Agentiei
Nationale pentru Egalitate de Sanse, ANES, Maria Mota.

Potrivit rezultatelor, 79 la suta din cetatenii UE si 75 la suta din romani considera ca cel mai mare
dezavantaj, in contextul societatii actuale, il constituie handicapul. Originea etnica si varsta de peste 50 de
ani sunt alte elemente care provoaca dezavantaje, acest lucru fiind afirmat de majoritatea cetatenilor
europeni si romani. Femeia la conducere, mai agreata in UECeilalti cetateni europeni accepta imaginea
unei femei in pozitie de conducere in proportie de 77%, in timp ce romanii vad sexul frumos pe un fotoliu
directorial intr-un procentaj de 72%, potrivit Eurobarometrului prezentat ieri. In aceeasi situatie se afla si
acceptarea femeilor in parlament. 64% din romani isi doresc femei-parlamentar, in timp ce restul
eurocetatenilor le vad in forul legislativ in proportie de 72%.Totusi, diferente mai mari intre media
europeana si cifrele romanesti se inregistreaza la perceptia privind nevoia de a avea mai multe persoane cu
dizabilitati printre colegii de munca. Romanii intervievati cu ocazia sondajului s-au declarat de acord in
proportie de doar 48%, cu 26 de puncte procentuale sub media europeana. In aceeasi nota refractara, nici
parlamentarii de origine etnica diferita nu sunt mai bine vazuti aici, decat in UE. Numai un sfert din
concetatenii chestionati au acceptat aceasta idee, in timp ce europenii sunt de acord intr-un procentaj de
44% cu etnici diferiti de majoritate in parlamentele lor.

Notiunile de toleranta trebuie invatate la scoalaAproape jumatate din romani considera ca notiunile de
baza ale tolerantei trebuie sa vina de la cursuri, in timp ce europenii cred in proportie de 42% ca scolile si
universitatile indeplinesc un rol important in combaterea discriminarii. Dar, cand vine vorba de parinti,
situatia se inverseaza. Mai putin de un sfert din concetateni vad in mama si tata un factor care ii educa in
spiritul tolerantei fata de semeni. In restul UE, parintii se implica mult mai mult in aceasta activitate, 40%
din europenii chestionati fiind de acord din acest punct de vedere.Presa este vazuta in proportii relativ
identice, ca factor de combatere a discriminarii; 34% la noi, 35% in UE. Guvernul este considerat mai de
incredere in lupta pentru egalitate de sanse in restul Europei (31% din repondenti) fata de Romania, unde
doar un sfert din populatie il considera de baza prin masurile antidiscriminare pe care le-a luat. Nu mai
putin de 40% din concetatenii chestionati au declarat ca printre prietenii si cunostintele lor se numara si
persoane de etnie roma, in timp ce doar 12% din europeni se afla in situatia respectiva. O posibila explicatie
ar fi si procentajul mai scazut de romi din restul tarilor membre UE.

3% recunosc ca au prieteni printre minoritatiDar daca este vorba de minoritatile sexuale, peste o
treime din europeni declara ca au prieteni printre persoanele membre ale acestei minoritati. In schimb, doar
3% din romani declara ca au prieteni si cunostinte printre ei. Cele trei procente de concetateni care
recunosc ca stiu persoane de alta orientare sexuala par putin ireale, deoarece statisticile internationale
indica faptul ca intre 5 si 7% din populatia Romaniei se plaseaza in categoria mentionata.

Sambata, 17 Martie 2007


Sursa: Adevarul

EVZ.Persoanele cu handicap, profitabile pentru angajatori

Andreea Ciupercă Miercuri, 27 Mai 2009

Firmele care angajează persoane cu handicap s-ar putea bucura de o serie


întreagă de facilităţi oferite de stat, în special în condiţiile unei pieţe a muncii serios afectate de
criza financiară.
Aşa susţin oficialii Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap (ANPH), care organizează, astăzi, la
Bucureşti, Conferinţa Anuală „Workability”, la care vor participa reprezentanţi ai unor organizaţi i din 20 de
state europene, ce luptă pentru incluziunea socio- profesională a persoanelor cu dizabilităţi.
Concret - spun specialiştii - o firmă cu mai puţin de 50 de angajaţi, care încadrează în muncă o persoană cu
handicap, va fi scutită de la plata asigurărilor de şomaj şi va primi o subvenţie egală cu un salariu minim brut
pe economie, timp de un an (sau 18 luni, în cazul absolvenţilor cu handicap). Practic, statul plăteşte până la
60% din salariul pe care societatea îl oferă angajatului cu probleme de sănătate.
Mai mult, prin programe finanţate de Fondul Social European, angajatorii îşi pot adapta sediile, astfel încât să
permită accesul persoanelor cu handicap. Cu toate acestea, la noi „persoanele cu handicap sunt discriminate la
75
angajare, primind un salariu mult mai mic decât o persoană sănătoasă”, avertizează Doina Dreţ ca nu ,
preşedintele ANPH. Potrivit statisticilor, la finele anului trecut, în România erau încadrate în muncă 25.705
persoane cu handicap.

Persoanele cu handicap, taxate pentru 160.000 €

Ana Bâtcă Sâmbătă, 05 Iulie 2008

Guvernul nu dă niciodată nimic pe

Persoanele cu handicap, taxate pentru 160.000 €

Ana Bâtcă Sâmbătă, 05 Iulie 2008


gratis. Obiceiul de a da cu o mână şi de a lua cu cealaltă se confirmă şi în cazul reducerii cotei de
contribuţii la bugetul asigurărilor de sănătate de la 6,5% la 5,5% începând cu 1 iulie.

Ministerul Sănătăţii, condus de Eugen Nicolăescu încearcă să-şi recupereze pierderea de la informaticieni şi de
la salariaţii cu handicap. Aceste două categorii de angajaţi plăteau până în prezent contribuţ ia la asigurările de
sănătate din valoarea salariului minim pe economie, indiferent de câţi bani primeau.
Odată cu intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial nr. 484 din 30 iunie, ei trebuie să plătească
5,5% din întreg salariul.
Nota de fundamentare a ordonanţei, însă, nu prezintă calcule sau estimări privind sumele care ar putea fi aduse
la buget prin această modificare. În schimb, documentul susţine că „sistemul sanitar s-a aflat o bună perioadă
de timp într-o stare de criză prelungită datorată, în principal, subfinanţării acestuia“.

Lege fără bază


Vasile Ciurchea, preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, ne-a confirmat că nu au fost făcute
calcule înainte de transformarea propunerii în lege. „Aceste calcule nu aveau cum să se facă, deoarece nu ştim
câţi informaticieni sunt angajaţi. Datele vor fi cunoscute după prima lună de colectare“, ne-a declarat acesta.
Însă, potrivit calculelor EVZ, bazate pe datele Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, ale
Institutului de Statistică şi pe estimările patronatelor, „marele câştig“ pe care mizează Ministerul Sănătăţii se
ridică abia la 1,1 milioane de euro pe lună. Din salariile angajaţilor cu handicap se vor colecta aproximativ
160.000 de euro, iar din cele ale lucrătorilor în IT - 962.000 de euro.
Această sumă este foarte mică şi oricum ar fi fost acoperită datorită creşterilor salariilor, susţine Cristian
Pârvan, secretarul general al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România.

Sursa: Evenimentul Zilei


Autor: Alexandra Sandru

Orasul Bacau este inaccesibil persoanelor cu handicap

Data publicarii: 05/12/2001 în Ziarul de Iași


Institutiile publice, magazinele, trotuarele, lacasurile de cultura nu sint prevazute cu rampe pentru persoanele cu handicapOrasul Bacau este
lipsit aproape in totalitate de accesibilitatile pentru persoanele cu handicap. In judet sint 5.546 de persoane cu handicap, dintre care 885
traiesc in Bacau. Pentru ei, nici o institutie nu este dotata cu rampe de acces. Lista incepe cu Primaria, Prefectura, Consiliul Judetean, Casa
Judeteana de Asigurari de Sanatate, Directia de Sanatate Publica, Spitalul Judetean - unde accesul persoanelor cu handicap se face pe panta
folosita de salvare -, Policlinica de adulti, Posta, Romtelecom, Politia, Agentia Judeteana de Ocupare a Fortei de Munca, Directia de Munca
si Solidaritate Sociala, Inspectoratul Teritorial de Munca, Casa Judeteana de Pensii, Inspectoratul Scolar Judetean, Teatrul Bacovia, Casa de
Cultura, Biblioteca
Judeteana C. Sturdza, Sala Ateneu, Universitatea si continua cu magazine si trotuare. Cu toate ca Ordonanta de Guvern 102/1999 prevedea
ca toate "cladirile institutiilor publice, ale celor culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber, mijloacele de transport, precum si caile
de acces vor fi amenajate astfel incit sa permita accesul neingradit al persoanelor cu handicap", in Bacau, institutiile care si-au dotat intrarile
cu asa ceva pot fi numarate pe degetele de la o mina.Mai mult, o parte dintre acestea au renuntat la rampe, in locul lor fiind preferate treptele
de gresie. "Chiar si cladirile care sint dotate cu rampe nu s-au gindit la accesibilitatea la ele de la sosea sau trotuar, ne-a declarat Dorina

76
Poinaru, presedinta societatii Handicapatilor Fizic (SHF) Bacau. Muzeul de Istorie, Banca Romana pentru Dezvoltare au rampe, dar acestea
nu au inclinatia conforma standardului si mersul pe ele este o adevarata escaladare".

O rampa care corespunde standardelor si poate fi utilizata fara teama de persoanele cu handicap este cea de la Inspectoratul Teritorial de Stat
pentru Handicapati (ISTH), dar acum este inzapezita, si deci inaccesibila pentru cei care se prezinta la audiente sau la Comisia de expertiza
pentru persoanele cu handicap. Oricum, si vara accesul la Comisia de expertiza medicala si stabilirea capacitatii de munca este o mare
problema. Aceasta se afla situata la etajul patru al cladirii 9fosta Policlinica Veche), nu exista lift, iar cei care vin

trec prin adevarate chinuri. Dintre farmacii, cea mai accesibila pentru persoanele cu handicap este Farmacia 1, care are la intrare doar o mica
treapta si poate fi trecuta cu fotoliul rulant. Intrarea in Ateneu nu este nici ea dotata cu o astfel de rampa, dar in interior, persoanele cu
handicap se pot misca usor. Pentru a avea acces pe scena, anul trecut, membrii SHF au dotat scena cu o rampa. Speranta pentru construirea
unei rampe sint si la Consiliul Judetean, unde aceasta nu este considerata o prioritate. Viorica Novac, arhitect sef al judetului, ne-a declarat ca
"proiectul pentru noile trepte ale Palatului Administrativ vizeaza si o rampa pentru persoanele cu handicap, dar totul depinde de bani. Rampa
necesita o constructie
costisitoare".Liceul Economic "Ion Ghica" este singurul care a creat o rampadestinata persoanelor cu handicap, construita pentruIonut Banu,
elev in clasa a XI-a, un elev despre care am aflat ca are rezultate foarte bune. De rampa mai beneficiaza si elevii cuhandicap de la Scoala
15.Parcul Cancicov este accesibil pentru aceasta categorie de persoane doar prin intrarea din fata Teatrului de Vara. Despre deplasarea pe
trotuare, Dorina Poinaru ne-a spus ca "strada Ionita Sandu Sturdza are rampe, dar acestea au fost facute pentru masini, nu pentru noi". Nu
exista rampe la intersectii, la trecerile de pietoni din centru, spre deosebire de municipiul Iasi, unde toate trecerile de pieton sint accesibile si
handicapatilor. Persoanele cu handicap din Bacau sint obligate sa coboare pe rampele pentru masini si sa mearga pe strada, de-a lungul
drumului.Mai grav este ca unele magazine au fost dotate cu astfel de accesibilitati, dar au renuntat la ele pentru treptele de gresie, periculoase
pe timp de iarna si pentru cei sanatosi. "Este cazul Complexului Spicul, care s-a sectionat in numeroase magazine. Inainte de 1989, avea o
singura treapta, mica, care putea fi trecuta foarte usor cu fotoliul rulant. Acum este un top al treptelor inalte de gresie", ne-a mai spus
presedinta SHF. La fel este si in cazul Librariei Vasile Alecsandri. La magazinul
Luceafarul, intrarea este accesibila pentru persoanele care stau in fotoliu rulant, care se pot ajuta de o bara de sustinere. Iesirea insa nu mai
este atit de usoara, pentru ca sint patru trepte inalte si nu este nici bara. Singurul magazin in care persoanele cu handicap pot sa-si faca
cumparaturile, teoretic, este Metro, unde s-au amenajat locuri de parcare pentru aceste persoane si este accesibila si intrarea.Ramine de vazut
cum toate aceste institutii vor tine seama de prevederile Ordonantei 102, in care se mai specifica "pina la 31 decembrie 2003 vor fi adaptate
pentru a permite accesul neingradit al persoanelor cu handicap toate cladirile institutiilor publice, ale celor culturale, sportive". (Claudiu
TANASESCU)
Data publicarii: 05/12/2001 în Ziarul de Iași

Legea handicapatilor s-a nascut in chinuri

Proiectul de Lege privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, initiat de Autoritatea Nationala pentru
Persoanele cu Handicap (ANPH), a fost adoptat, ieri, in Plenul Camerei Deputatilor. Proiectul de lege, elaborat in colaborare cu
organizatii neguvernamentale reprezentative si adoptat de Guvernul Romaniei in ianuarie 2006, aduce modificari de substanta
privind imbunatatirea vietii persoanelor cu handicap si in mod deosebit facilitarea incluziunii sociale a acestora. Potrivit
presedintelui ANPH, Silviu Didilescu, noul act normativ privind protectia persoanelor cu handicap este o lege moderna, care
promoveaza cu prioritate masurile active de protectie si independenta personala fata de ajutoarele institutionale si stimuleaza
crearea de servicii la nivel comunitar, promovarea si incadrarea in munca. Prin noul act normativ, care va intra in vigoare la 1
ianuarie 2007, persoanele cu handicap vor beneficia de buget personal complementar. Subventiile pentru persoanele cu
handicap se vor transforma din contravaloarea unor servicii, platite de stat, in bani lichizi de care fiecare beneficiar va dispune in
functie de interese, denumite generic "buget personal complementar". In plus, actul normativ citat introduce si un ajutor de stat
de 30 de lei noi (300.000 de lei vechi) lunar pentru persoanele cu handicap mediu (paralizia unuia dintre membre, n. red.),
acestea nebeneficiind de nimic pana in prezent. De asemenea, legea adoptata marti in Plenul Camerei Deputatilor va stimula
angajarea in munca a acestei categorii sociale si va preveni institutionalizarea prin dezvoltarea de servicii alternative
comunitare, precum servicii la domiciliu sau asistent personal profesionist. Institutia asistentului personal profesionist este
similara celei a asistentului maternal. Astfel, pentru un salariu de asistent social cu studii medii, o persoana sau o familie va
putea prelua in ingrijire, in anumite conditii stabilite in normele metodologice de aplicare a legii, o persoana cu handicap dintr-un
centru de asistenta sociala. In plus, pe langa respectivul venit, celui ce preia in ingrijire o persoana cu dizabilitati i se vor
deconta, pana in limita a 10-11 milioane de lei vechi lunar, cheltuielile pentru intretinerea asistatului. Legea mai introduce
dreptul de optiune pentru persoanele juridice care nu angajeaza persoane cu handicap. Astfel, angajatorii - institutii de stat sau
companii private - cu mai mult de 50 de angajati vor fi obligati ca minimum patru procente din lucratori sa fie persoane cu
handicap.
Corina SCARLAT

Marti, 07 Noiembrie 2006, ora 23:40


Sursa: Ziua

Joc video in care eroii sufera de handicapuri, pentru sensibilizarea copiilor

Un joc video in care personajele sufera de diverse handicapuri fizice, a fost lansat gratuit in cinci tari ale Uniunii
Europene, de catre organizatia Handicap International, pentru a sensibila tinerii cu privire la persoanele cu dizabilitati.
Astfel, jocul "Handigo the game" a fost tradus in franceza, engleza si germana si face parte dintr-o campanie de educare

77
destinata copiilor cu varstele cuprinse intre 10 si 14 de ani, informeaza AFP.
Jocul a fost creat in parteneriat cu Uniunea Europeana si distribuit in cinci tari: Franta, Germania, Belgia, Luxemburg si Regatul
Unit al Marii Britanii.
"Ne bucuram foarte tare ca jocul a fost foarte apreciat de tineri.Este un mijloc foarte bun de a sensibiliza tinerii fara a deveni
patetici", a declarat Sophie Couturier, purtatorul de cuvant al ONG-ului.
Noul joc are trei sectiuni, corespunzatoare celor trei tipuri de handicap de care sufera personajele: locomotor, senzorial si
mental.
In primele doua situatii, "participantul la joc trebuie sa se deplaseze in oras si sa gaseasca intr-un timp limitat mascota
Rochongo, singura din grup care nu sufera de niciun handicap", a explicat Cyril Gouel, realizatorul jocului de la Ubisoft.
Unul dintre personaje, Rigoligo, o fetita nevazatoare, pipaie in intuneric "avand o mica raza de lumina in jurul personajului,
pentru ca pe timp de zi ea sa aiba totusi cateva repere".
"Cand aceasta se apropie de obiectele care emit sunete, o raza de lumina se dezvaluie pentru a demonstra ca un nevazator se
foloseste de sunetele urbane pentru a se orienta in spatiu", a spus Gouel.
Cu totul alta este situatia in cazul lui Spidigo, aflat intr-un scaun cu rotile, acesta fiind nevoit sa isi gaseasca drumul printre
obstacole.
Cel de-al treilea personaj, Memorigo, care sufera de handicap mintal trebuie sa gaseasca obiectul bun dintr-o lista care se
deruleaza pe marginea ecranului cu o viteza din ce in ce mai mare.

Miercuri, 10 Septembrie 2008, ora 12:20


Sursa: Ziare.com

Handicapul, reprezentativ României

Vineri, 09 Ianuarie 2009


România este prezentată în Biblioteca Digitală Europeană ca o ţară a persoanelor cu disabilităţi.
Pe site-ul Bibliotecii Digitale Europene, la secţiunea dedicată României, apar imagini cu copii bolnavi de SIDA şi
cu persoane handicapate. În schimb, alte ţări sunt reprezentate de scriitori şi cercetători. Patru
europarlamentari români cer explicaţii Comisiei Europene pentru acest fapt.
"Imaginile copiilor orfani, bolnavi, abandonaţi nu mai reprezintă de cel puţin 15 ani imaginea României. Aceste
informaţii sunt irelevante pentru imaginea ţării noastre, pentru istoria şi cultura poporului român şi sunt de
natură să creeze României o imagine care nu corespunde adevărului. De asemenea, lipsesc cu desăvârşire
informaţiile cu privire la cele mai importante personalităţi ale culturii şi istoriei româneşti", spun
europarlamentarii români.
Portalul Bibliotecii Digitale Europene prezintă imagini defavorabile României chiar pe prima pagină dedicaţă ţării
noastre. La secţiunile altor ţări, Biblioteca Digitală Europeană prezintă oameni de ştiinţă şi artă, costume
naţionale şi obiecte de patrimoniu.
De exemplu, în cazul Bulgariei, sunt prezentate fotografii cu unele costume naţionale, la Olanda apar afişe la
spectacole de teatru, film sau muzică, iar pe pagina Franţei sunt obiecte de patrimoniu, scriitori şi gravuri. Nici
chiar ţări africane cunoscute pentru probleme sociale şi conflicte armate nu sunt reprezentate atât de dur ca
România. Somalia, de exemplu, este prezentată prin cărţi poştale şi fotografii de famile, Namibia - cu hărţi
politice, iar Congo - prin monede şi gravuri specifice.
Biblioteca Digitală Europeană, lansată de Comisia Europeană va oferi utilizatorilor acces la aproximativ două
milioane de cărţi digitale, filme, picturi, ziare şi înregistrări audio din cele mai mari colecţii europene. Site-ul
web al bibliotecii digitale a cedat la câteva ore de la lansare, pe 20 noiembrie 2008, a cedat din cauza
interesului masiv din partea utilizatorilor.
Peste doi ani, când va fi terminată, Biblioteca Digitală Europeană va cuprinde peste 10 milioane de opere.

Vineri, 09 Ianuarie 2009, ora 04:01


Sursa: Evenimentul Zilei
Autor: Alexandra Sandru

Handicapatii de lux si-au cumparat Audi A6 de 60.000 euro


Camelia Popa,Romania Libera
Vineri, 23 Mai 2008

» Din banul public au fost platite dobanzi in valoare de 300.000 de euro pentru automobile de lux, de genul Audi A6, preferate
de mai multe persoane cu handicap.
» Legea actuala permite statului sa deconteze orice nivel

78
de dobanda, nu numai pentru masini, salupe si iahturi, ci chiar pentru avionete.
Autoritatea nationala pentru Persoanele cu Handicap (ANPH) a platit numai intr-un an dobanzi de peste 300.000 de euro la
creditele pentru mijloace de transport contractate de persoanele cu nevoi speciale. Desi

au admis ca exista solicitanti de barcute de lux si ca actualele reglementari legale


le permit acestora cumpararea lor, cu sprijinul statului, oficialii ANPH au promis ca nu vor semna contracte vizand astfel de
facilitati si ca vor modifica Legea 448/2006, cea care deschide portita achizitiilor costisitoare. "ANPH a preluat numai dobanzi
la credite pentru masini (Audi A6, Skoda Octavia Elegance, Opel Astra etc.), cel mai mare credit fiind de 60.000 de euro", ne-a
spus Monica Stanciu, sefa serviciului de monitorizare a respectarii drepturilor persoanelor cu nevoi speciale din
cadruAutoritatii.Stanciu ne-a explicat ca iahturile si salupele au fost intr-adevar mentionate in nota de fundamentare a
proiectului ordonantei demodificare a Legii 448/2006 (publicata pe site-ul Ministerului Muncii – n.n.), dar numai pentru a se
atrage atentia Guvernului asupra faptului ca oamenii pot cere si astfel de mijloace de transport, atata vreme cat legislatia actuala
le da voie: "Cand am constatat ca se pot produce si astfel de riscuri, pentru ca veneau avalanse de intrebari, am propus
modificarea legii. Nici nu ne gandim la iahturi si nu avem in derulare un asemenea contract".
Reprezentanta ANPH nu a dorit insa sa ne furnizeze lista beneficiarilor de credite avantajoase, pentru a o publica in ziar, la
solicitarea a numeroase persoane cu handicap din intreaga tara. Ea ne-a explicat ca prin publicarea listei Autoritatea ar incalca…
principiul confidentialitatii datelor. Fiind totusi vorba despre banul public, oficialul ANPH a acceptat sa ne spuna ca volumul
total al dobanzilor platite din buget, pentru masinile cumparate in baza a 935 de contracte, in perioada 1 mai 2007-1 mai 2008,
este de 1.083.105,45 de lei si ca pentru cel mai scump Audi A6 cumparat de un beneficiar (pretul masinilor din aceeasi clasa
difera in functie de dotari) dobanda suportata intr-un an este de 117.165,79 lei."Daca o persoana cu handicap incheie un contract
de valoare mare, inseamna ca are si resurse, iar acest lucru ar trebui sa ne bucure", a mai spus oficialul ANPH. Ministerul
Finantelor a criticat insa achizitia masinilor de lux, subventionate de stat, in conditiile in care scopul acordarii facilitatilor
cuprinse in Legea 448 este acela de a asigura unui numar cat mai mare de persoane cu handicap posibilitatea de a-si cumpara un
autoturism adaptat nevoilor. Finantele au constatat, de fapt, ca "se acorda credite de catre orice institutie financiara, la orice
nivel de dobanda, pentru orice mijloc de transport, indiferent de valoarea acestora si pentru orice perioada de creditare, ceea ce
conduce la dobanzi ce depasesc pretul mijlocului de transport" (in unele cazuri creditele se intind pe 24 de ani). Mai multe
persoane cu handicap au tinut sa critice si ele aceasta darnicie exagerata a statului, solicitand ANPH nu plata dobanzilor la
masini, ci doar schimbarea carucioarelor cu rotile atunci cand ele se strica.

Lege permisiva
Legea 448/2006, emisa de Parlament, prevede ca persoanele cu handicap grav si accentuat pot beneficia de credite ale caror
dobanzi se suporta din bugetul de stat, prin bugetul ANPH, pentru achizitionarea unui singur "mijloc de transport", cu conditia
platii la scadenta a ratelor creditului. Aceasta facilitate este valabila si pentru familia sau persoana care are in ingrijire cel putin
un copil cu handicap grav ori accentuat. Norma metodologica de aplicare a acestei legi, in vigoare din 4 aprilie 2007, precizeaza
conditiile in care se obtin facilitatile. Astfel, beneficiarul trebuie sa adreseze ANPH o cerere insotita de o copie
de pe documentul care atesta incadrarea in gradul de handicap, o copie de pe actul
de identitate, o declaratie pe propria raspundere referitoare la faptul ca isi poate plati ratele creditului, o alta declaratie pe
propria raspundere referitoare la faptul ca va comunica ANPH orice modificare privind incadrarea in gradul de handicap. Mai
departe, ANPH ii elibereaza solicitantului o adeverinta privitoare la acordul platii dobanzii. Dupa obtinerea adeverintei,
persoana respectiva se adreseaza unei banci pentru angajarea creditului. La solicitarea bancii, ANPH incheie un angajament de
plata a dobanzii.

Ev. Regional 28-11-2005

Piatra Neamţ
Printre sute de ziare

Cu Lucian Todosia, un tînăr pietrean de 27 de ani, viaţa a fost


mai puţin darnică. Tînărul duce o luptă continuă cu viaţa, el
fiind condamnat la infirmitate încă de la vîrsta de un an, în urma
administrării greşite a unui vaccin. Nu i-a fost uşor, dar a cîştigat multe bătălii din momentul în care intervenţiile chirurgicale
făcute de medici din Iaşi şi Bucureşti i-au redat o parte din mobilitatea picioarelor şi l-au ajutat să cîştige o pîine. Pe Lucian
Todosia îl poţi vedea zilnic în colţul magazinului "Orion" din Piatra Neamţ. Cu zîmbetul pe buze şi cu vorbe meşteşugite, tînărul
a reuşit să-şi cîştige clienţi fideli, care îl caută în fiecare zi. Programul său începe dimineaţa la ora 6 şi după ce îşi goleşte
desaga cu ziare pe la chioşcuri, tînărul se îndreaptă şchiopătînd către locul deja cunoscut de pietreni. Absolvent al Liceului
Economic din Piatra Neamţ, Lucian face zilnic astfel de curse încă de cînd avea 18 ani. "Îmi place ceea ce fac şi nu mi-aş dori
un alt loc de muncă. Şi apoi, cine are nevoie de o persoană cu handicap? Sînt obişnuit să merg pe jos, mişcarea îmi face bine,
chiar dacă uneori mi-e greu. Iubesc oamenii, îmi place să vorbesc cu ei şi să intru în contact cu ei. Obişnuinţa şi voinţa te pot
ajuta mereu să depăşeşti greul", spune Lucian zîmbind. Tînărul trăieşte de pe urma cîştigurilor aduse de ziare şi din pensia de
1,5 milioane de lei pe care o primeşte de la stat. Nu se plînge şi este bucuros că poate munci. Locuieşte împreună cu părinţii săi
şi cu fratele lui, elev în clasa a X-a la Liceul de Informatică. Părinţii îl susţin mai mult moral, pentru că situaţia materială nu le
permite mai mult. Lucian iubeşte viaţa, adoră şahul şi muzica, prin care mai evadează uneori în lumi imaginare. I-ar plăcea să
aibă mai mulţi prieteni şi se simte uneori doborît de singurărate. "Pot spune că asta este cea mai grea boală şi uneori simt că
mă doboară. Am luat legătura şi cu cei suferinzi ca mine, dar unii dintre ei sînt prea marcaţi şi simţi în jurul lor doar suferinţă. Eu
m-am obişnuit, nu mă mai gîndesc că sînt bolnav. Iar cînd îmi este greu, mă afund în lectură", ne-a mai spus Lucian Todosia.
Tînărul pietrean îşi duce crucea cu mult curaj şi cu demnitate. Nu acceptă mila nimănui pentru că este foarte mîndru. Şi apoi,
ştie că fiecare are dreptul la fericire, trebuie doar să-ţi vină rîndul. Prieteni îi sînt toţi oamenii din jur. Nu urăşte pe nimeni, nici
măcar pe cel care l-a condamnat la o viaţă plină de suferinţă. "Ce rost ar avea? Nu-mi plîng de milă. Sînt mulţumit că am ce
face, că îmi cîştig traiul cinstit", a mai spus Lucian, în timp ce-şi aşeza mai bine ziarele pe braţ. Ingrid Ciofoaia

Evenimentul de Iasi
08-01-2007

79
Mai multe drepturi pentru persoanele cu handicap

La începutul acestui an, a intrat în vigoare Legea 448/2006,


privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu
handicap. "Ca noutăţi absolute, actul normativ introduce
titulatura de asistent personal profesionist pentru adulţii
cu handicap grav şi accentuat, asistent care va fi angajat şi plătit de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie
a Copilului, şi bugetul complementar care se acordă indiferent de venitul persoanei cu handicap, în scopul acoperirii
cheltuielilor cu telefonul, abonamentul la energia electrică pentru nevăzători şi abonamentul TV", ne-a spus Eliza
Chirica, purtătorul de cuvînt al DGASPC Iaşi. Legea mai prevede faptul că legitimaţia pentru transportul urban în comun este
valabilă pe întreg teritoriul ţării, fiind recunoscută de toate regiile locale. Persoanele cu handicap grav şi asistenţii acestora
beneficiază de gratuitatea transportului interurban în limita a 12 călătorii dus-întors pe an calendaristic, nemaispecificîndu-se
faptul că asistenţii au parte de gratuitate numai în prezenţa persoanei cu handicap adulte. Persoanele cu handicap accentuat
beneficiază doar de 6 călătorii, acestea neavînd dreptul la asistent personal.Printre facilităţile pe care le vor avea persoanele cu
handicap grav sau accentuat se mai numără scutirea de impozit pe veniturile din salarii, scutire la plata impozitului pe clădire
sau teren, a taxei asupra autoturismelor, motocicletelor şi motociclurilor adaptate nevoilor lor. Persoanele adulte cu handicap
grav şi accentuat, precum şi familiile care au în îngrijire cel puţin un copil cu astfel de handicap, pot beneficia de credit a cărui
dobîndă este suportată de bugetul de stat pentru achiziţionarea unui singur mijloc de transport şi pentru adaptarea unei locuinţe
conform nevoilor individuale de acces, cu condiţia plăţii la scadenţă a ratelor. "Întrucît pînă acum persoanele cu handicap
mediu nu beneficiau de facilităţi financiare, acum acestea avînd dreptul la bugetul complementar, şi pentru că acesta
se plăteşte începînd din luna următoare depunerii unei solicitări, aducem la cunoştinţă persoanelor încadrate în gradul
de handicap mediu că este necesară prezentarea la sediul DGASPC pentru depunerea unei cereri", a adăugat dna
Chirica. (Diana Liţă)
07-05-2004 Evenimentul Regional al Moldovei

Pentru că indemnizaţia de handicapat este mai mare


decît leafa
Persoanele cu handicap preferă să stea acasă

Conducerea Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de


Muncă (AJOFM) Iaşi susţine că pentru acest an vor fi oferite aproape 20.000 locuri de muncă pentru cele 31.000 persoane
luate în evidenţă dar şi pentru cei care nu au statutul de şomeri, dar doresc să-şi schimbe locul de muncă. Aşadar cererea este
mai mare decît oferta şi mulţi şomeri nu-şi vor găsi o slujbă. Există însă o categorie de persoane pentru care lucrurile stau exact
invers. Cadrul legislativ actual prevede că angajatorii care au mai mult de 100 de salariaţi trebuie să ofere la fiecare 100 de
angajaţi un loc de muncă pentru o persoană cu handicap. AJOFM are numeroase oferte de locuri de muncă pentru aceste
persoane, numai că nu sînt doritori. "Mulţi oameni cu handicap ar putea avea o slujbă, dar nu muncesc pentru că indemnizaţia
de handicapat depăşeşte valoarea salariului minim pe economie. Şi, din păcate, mulţi angajatori nu oferă decît leafa minimă,
astfel că persoanele cu handicap preferă să stea acasă şi să primească indemnizaţia şi, astfel, un om care ar putea fi productiv
pentru societate, se transformă într-un om pe care societatea trebuie să-l întreţină. Pentru rezolvarea acestei situaţii trebuie să
schimbăm mentalităţile. Un rol important în acest sens l-ar putea organizaţiile nonguvernamentale care au ca obiect de
activitate acest domeniu. Din păcate, aceste organizaţii nu fac nimic pentru schimbarea situaţiei. Se mulţumesc să o
monitorizeze şi atît" ne-a declarat dl Liviu Filipescu, director executiv al AJOFM Iaşi. (S.B.)

14-02-2003 Evenimentul de Iasi

"Persoanele cu handicap au mai multe asemanari cu


persoanele normale decit deosebiri"
• a spus ieri, in cadrul Forumului Judetean al
Organizatiilor Neguvernamentale, dna Carmen
Grigoras, inspector-sef al Inspectoratului de Stat
Teritorial pentru Persoane cu Handicap

Ieri, Casa Patrata a gazduit Forumul Judetean al Organizatiilor Neguvernamentale, tema principala de dezbatere fiind "ONG-uri
si administratia publica locala – parteneri pentru progresul comunitatii". La actiune, organizata de World Vision Romania,
Prefectura, Consiliul Judetean si Inspectoratul de Stat Teritorial pentru Persoane cu Handicap Iasi, au participat peste 40 de
reprezentanti ai ONG-urilor, alaturi de cei ai administratiei publice locale. "Scopul acestui forum este de a oferi ONG-urilor care
lucreaza in diferite domenii de activitate – social, ecologic, cultural, artistic – oportunitatea unor discutii interactive, constructive.
Ceea ce dorim cu totii, cred, este ca aceste dezbateri sa aiba si o latura practica", ne-a spus dl Eugen Borlea, managerul zonal
World Vision Romania. Intre temele care s-au discutat se regasesc: anul european al persoanelor cu handicap, implicarea
comunitatii in strategia de dezvoltare comunitara si institutia voluntariatului. Cit priveste colaborarea dintre administratie si ONG-
uri, in mesajul prefectului Neculai Apostol, prezentat de dl Romeo Chelaru, d-sa spune ca aceasta se va materializa in a doua
jumatate a anului, cind Prefectura va realiza un ghid al ONG-urilor prin care sa fie cunoscute programele, domeniile de activitate
ale fiecarei organizatii in parte. Din declaratiile celor prezenti a reiesit faptul ca se doreste ca una dintre cele mai cumplite
bariere in calea acceptarii persoanelor cu handicap – mentalitatea, sa fie depasita. "Nu trebuie decit sa acceptam principiile
normalizarii, care isi gasesc originea in Scandinavia, si care presupun, in primul rind, «acordarea permisiunii persoanelor cu
handicap de a duce o viata cit mai apropiata de cea normala». Oamenii trebuie sa inteleaga ca persoanele cu handicap au mai
multe asemanari cu persoanele normale decit deosebiri. Integrarea in societate ramine totusi modalitatea cea mai importanta de
a realiza normalizarea", ne-a spus dna Carmen Grigoras, inspector-sef al Inspectoratului de Stat Teritorial pentru Persoane cu
Handicap Iasi. La reuniune au participat si persoane cu handicap, care au fost deosebit de interesate de felul in care
organizatiile neguvernamentale se vor implica in a le ajuta sa fie in rind cu lumea. (M.Z.)

80
Cum şi-au învins handicapul persoanele cu dizabilităţi

Miercuri, 03 Februarie 2010


„Evenimentul zilei” vă prezintă, începând de mâine, o campanie având în centru câteva persoane cu
dizabilităţi care, în ciuda mentalităţii oamenilor, dar şi a lipsei de sprijin din partea autorităţilor, au
reuşit să-şi câştige independenţa. Prejudecăţile celor din jur, lipsa de informaţie şi discriminarea în
instituţiile publice reprezintă, de fapt, handicapul pe care trebuie să îl învingă în fiecare zi. Şi reuşesc. Vom
prezenta problemele cu care se confruntă în viaţa de zi cu zi persoanele cu dizabilităţi, din momentul în care ies
pe uşă. Cazurile pot funcţiona drept exemple pentru alţi oameni aflaţi în situaţii asemănătoare, care nu au
încredere în sine.
De asemenea, dorim să tragem un semnal de alarmă în privinţa aberaţiilor din lege care le creează şi mai multe
probleme.Fiecare persoană prezentată în campanie a reuşit să găsească o cale de supravieţuire, pe care a
transformat-o apoi într-o reţetă personală de succes.Iulian Crăciun, un tânăr în scaun cu rotile, a ajuns IT
manager la o companie de top, Vasile Stoica s-a ridicat de la statutul de „târâtor” la cel de campion şi a făcut
înconjurul lumii în fotoliu rulant, Constantin Trifu şi-a urmat visul şi a devenit specialist în SEO şi webdesign, în
ciuda picioarelor care nu-l ajută. Mihaela Mihăescu a învăţat să fie independentă şi să vorbească şi a fondat o
organizaţie pentru cei ca ea, cu dorinţa de a-i scoate din casă şi de a le stimula calităţile, iar Gabi Stroe, deşi s-
a născut cu retard psihic, şi-a câştigat independenţa şi a reuşit să îşi găsească un loc de muncă unde se simte
bine.
Toate acestea au devenit posibile cu sprijinul unor fundaţii, printre care Motivation, care îi ajută pe oamenii cu
dizabilităţi să se integreze pe piaţa muncii. Asta pentru că legile încă le sunt ostile şi de multe ori de aici pleacă
impedimentele.Din cauza aberaţiilor din lege şi a lipsei de control a celor care realizează
încadrarea/reîncadrarea în gradul de handicap, multe persoane cu dizabilităţi sunt nevoite să se deplaseze
anual la comisia de expertiză medicală.
Legea a reglementat, totuşi, accesul în spaţiile publice, dar autorităţile nu şi-au făcut treaba suficient. Veţi mai
citi în „Evenimentul zilei” cât de complicat este pentru o persoană în scaun rulant să ia metroul sau să pătrundă
în anumite instituţii publice şi cum se poate descurca un nevăzător în haosul din Bucureşti.

Eu învăţ să-mi depăşesc condiţia.


Noi învăţăm să comunicăm.
Tu învaţă să mă accepţi!

Adela,victima Cernobilului

de Claudia Stan

Mulţi dintre noi nu ne dăm seama cât de norocoşi putem fi numai pentru faptul că suntem sănătoşi şi realizăm importanţa acestui lucru doar
atunci când suntem direct afectaţi. Oamenii cu handicap ne oferă, de multe ori, adevărate lecţii de viaţă, cu voinţa şi cu seninătatea de care
dau dovadă. Printre aceştia se află şi o tânără din Sighetul Marmaţiei, Adela (foto), care s-a născut cu o malformaţie în urma accidentului
nuclear de la Cernobîl. Tehnicienii de la Centrul de Protezare „Rosal Ortopedic” Cernica, în frunte cu domnul Dan Fridrich, directorul de
producţie, au ajutat-o să ducă o viaţă normală.

„Rosal Ortopedic” i-a îndrumat primii paşi spre o viaţă normală


Centrul de Protezare „Rosal Ortopedic” de la Cernica ajută persoanele cu handicap locomotor să facă primii paşi spre o viaţă nouă, iar Dan
Fridrich, alături de toată echipa, se ocupă îndeaproape de toate cerinţele pacienţilor, dându-le în acelaşi timp şi sfaturi despre cum să
depăşească situaţia delicată în care se află. Despre tânăra maramureşeancă ne povesteşte, cu blândeţea unui părinte şi priceperea unui
profesionist, însuşi Dan Fridrich: „Adela este un caz la care am lucrat de când avea 1 an. Venea împreună cu părinţii de la Sighetul
Marmaţiei la Bucureşti ca să-şi facă proteză la «nenicu’ Dan», cum îmi spunea ea. S-a născut cu un picior malformat, din cauza accidentului
nuclear de la Cernobîl, iar protezarea sa a fost întotdeauna o problemă, din cauza diferenţei mari de femur, în timp ce laba piciorului era
deformată. Dacă în trecut avea o lăbuţă la picior ce semăna mai degrabă cu o terminaţie osoasă, după o operaţie, bontul devenise ca un ţăruş,
iar axa nu era corectă. Noi am luat mulajul de la început până la sfârşit, pentru a-i face Adelei o proteză de calitate şi cu care să se simtă
confortabil. Pentru noi contează rezultatul final, vrem să vedem copilul mergând”.

Studentă la Masterul de Informatică în Cluj


„Acum i-am făcut o proteză performantă cu lanier siliconic livrat special din Statele Unite ale Americii, pe care l-am putut aduce la
dimensiunile fetei. De asemenea, am realizat o cupă din fibră de carbon, ce a avut la bază o cupă interimară dintr-un material termorezistent
şi transparent, pentru a vizualiza mişcările. Acest lucru este deosebit de important, deoarece ne ajută să facem retuşurile corect. Adela este
foarte mulţumită de rezultate şi merge foarte bine. Vă spun sincer că mă mândresc cu acest copil, pentru că nu a abandonat nicio clipă. Mi-a
adus bucurie în suflet pentru faptul că s-a integrat atât de bine în societate, iar părinţii au făcut-o să se simtă un copil normal şi au pus-o la
treburi gospodăreşti. Adela este un copil-minune, acum este studentă la Masterul de Informatică în Cluj şi îşi trăieşte viaţa absolut normal.
Este minunat să vezi cum oameni fără speranţă pleacă din centrul nostru plini de viaţă! Să-i văd mergând, să văd că rezultatele noastre sunt
apreciate este cea mai mare satisfacţie”, ne povesteşte plin de emoţie Dan Fridrich.

„Este minunat să vezi cum oameni fără speranţă pleacă din centrul nostru plini de viaţă! Să-i văd mergând, să văd că rezultatele noastre
sunt apreciate este cea mai mare satisfacţie” (Dan Fridrich, director producţie „Rosal Ortopedic”)
81
Taifasuri/ 15-21-oct-2009

27 Oct 2009 ,INFORMATIA MEDICALA


Spitalele de psihiatrie si unitatile medico-sociale pentru persoanele cu dizabilitati mintale sunt departe de a
indeplini conditiile decente de viata si tratament necesare acestora iar personalul spitalelor le cunoaste intr-o
mica masura drepturile, se arata intr-un raport elaborat pe aceasta tema de Centrul de Resurse
Juridice (CRJ) si Liga pentru Sanatate Mintala.
Coordonatoarea proiectului, Georgiana Pascu, a declarat, pentru AGERPRES, ca, potrivit raportului,
exista institutii care se confrunta cu probleme de supraaglomerare, cum ar fi spitalele Turceni,
Dragoesti, Tarnaveni, cu precaritatea conditiilor igienico-sanitare, cum sunt unitatea socio-medicala
din Ganesti, spitalul municipal din Sighetul Marmatiei si sectia exterioara de psihiatrie din Gura Vaii, Mehedinti.
Unele unitati mentin spatii inchise si ofera o alimentatie saracacioasa - spitalele din Braila, Ganesti, Dumbraveni.
Georgiana Pascu a mentionat ca inca mai sunt unitati cu 80 de paturi in salon, o singura toaleta si aceea turceasca
si pe hol si care au apa curenta o data pe saptamana, cand pacientii se spala pe maini si pe corp, deci, nu-si fac
igiena personala. Ea a evidentiat ca in multe unitati sanitare alimentatia este foarte slaba, pacientii primesc hrana
insuficienta - o jumatate de franzela cu gem si felul doi, ceva lichid - iar legat de tratament, in unele unitati,
singurele pastile sunt cele de Diazepam. Alte probleme sunt cele legate de accesul la mijloacele de comunicare
(telefon) si acordarea asistentei medicale.
Pascu a subliniat ca, potrivit standardelor nationale si Legii sanatatii mintale, dar si altor norme, conditiile sunt
degradante si inumane, punandu-se problema utilitatii internarii.
In ceea ce priveste cunoasterea si respectarea drepturilor acestor pacienti de catre personalul medical, mai sunt
inca multe lucruri de facut. In multe unitati, dreptul pacientilor de a formula plangeri este tratat cu superficialitate,
neexistand proceduri clare si aduse la cunostinta pacientilor atunci cand acestia doresc sa reclame tratamentele
la care sunt supusi. In plus, unele spitale se confrunta cu deficit de personal.
La randul sau, conf. dr. Beatrice Ioan, de la Comisia de Bioetica a Colegiului Medicilor din Romania (CMR), aaratat
ca Legea sanatatii mintale este alcatuita dupa structurile europene, fiind o lege buna, dar care nu este cunoscuta
si corect aplicata. Nu se cunosc care sunt procedurile de notificare, revocare pentru pacientii care sunt internati
non-voluntar, a mentionat ea.
In opinia dr. Beatrice Ioan, persoanele cu probleme mintale sunt inca stigmatizate la noi in tara. Ea a facut
referire si la ingrijirile medicale, aratand ca in strainatate acestea au trecut de la spital, la ingrijiri comunitare
dupa episodul acut, pentru a se face reintegrarea si recuperarea persoanelor respective.
Dr. Ioan a apreciat raportul ca fiind de foarte mare interes si foarte important, pentru ca trage un semnal
dealarma pentru specialisti, societatea civila, dar si autoritati.
In legatura cu ceea ce poate face CMR, ea a spus ca se poate implica in educatia continua a medicilor, in analiza
cazurilor de incalcare a deontologiei profesionale si in cazurile de incalcare a drepturilor acestor pacienti.
"Raportul privind respectarea drepturilor si libertatilor persoanelor aflate in institutii medico-sociale pentru
persoane cu dizabilitati mintale" a fost realizat in urma a peste 30 de vizite neanuntate in 16 institutii medico-
sociale pentru persoane cu probleme de sanatate mintala si dizabilitati intelectuale din 15 judete, in perioada
martie-septembrie 2009.
Documentul va fi inaintat autoritatilor, directiilor de sanatate publica, pentru a evalua situatia.

82
83