Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti

Facultatea de Drept

TEME la disciplina
ECONOMIE
Lect.univ.dr. Radu Emilia Carmen

Intocmit :
Student : Dragomir (DUMITRESCU ) I. Valeria
Drept ID , Anul 3 -Grupa 01

1
 I. Definiţi economia naţională şi etapele evoluţiei sale.

Economia a fost definită în maniere diferite de-a lungul timpului. Astfel, adepţii
clasicismului considerau ştiinţa economică o ştiinţă a avuţiei sau bogăţiei, impresionaţi fiind
de ideile mercantile şi fiziocrate. Mai târziu economia devine o ştiinţă a schimburilor de
mărfuri, conform concepţiei neoclasice. În sfârşit, după marea criză economică din perioada
1929-1933, economia a început să fie definită ca fiind o ştiinţă a gestionării resurselor rare şi
a alegerilor eficiente. Oricum ar fi fost privită economia în trecut, astăzi este considerată de
majoritatea cercetătorilor ei ca fiind o ştiinţă socială, care situează omul în centrul atenţiei
dar şi relaţiile pe care acesta le stabileşte în procesul muncii. Din acest context se desprinde
definiţia economiei ca fiind o ştiinţă socială, care studiază procesele şi fenomenele
economice în strânsă legătură cu factorii şi împrejurările care le determină, producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri şi servicii, în vederea desprinderii legilor şi
raporturilor de condiţionare, interdependenţă şi funcţionalitate şi a punerii în evidenţă a
metodelor şi soluţiilor de utilizare eficientă a resurselor şi a mobilurilor care îi animă pe
agenţii economici în activitatea economică. Se poate spune că ştiinţa economică este o
ştiinţă istorică ce încearcă să observe obiectiv şi să explice o repetabilitate a fenomenelor,
formând legi, concepte şi teorii care vin să îmbogăţească continuu această ştiinţă. De aceea,
considerăm în prezent, că economia utilizează un aparat format dintr-un complex de ştiinţe
ca istoria, statistica, econometria, matematica, sociologia ş.a.
Sistemul ştiinţelor economice integrează: ştiinţe economice general teoretice şi istorice
(economie politică, istoria gândirii economice, istoria economiei naţionale); ştiinţe
economice teoretico-aplicative (finanţe, monedă, bănci, economia muncii, industriei sau
agriculturii); ştiinţe de măsurare şi funcţionale (statistică, management, marketing,
sociologie sau cibernetică economică).

Economiile naţionale, la diverse popoare, s-au format în epoci diferite.

Stabilirea perioadelor de evoluţie a istoriei economice naţionale şi universale este disputată
de istorici şi de economişti, neexistând încă o părere unanimă acceptată sau un punct de
vedere comun. Pe de altă parte, condiţiile social-istorice, în care a avut loc dezvoltarea
economică a unor state şi popoare face să nu existe o corespondenţă între periodizarea
universală a istoriei economice şi cea naţională.
Atât în plan universal cât şi naţional etapele de evoluţie a dezvoltării economice sunt
stabilite în funcţie de succesiunile formaţiunilor sociale, a transformărilor ce au avut loc în
evoluţia forţelor şi relaţiilor economico-sociale.
În evoluţia economiei universale vom distinge următoarele epocii:
 epoca străveche şi veche. Acestea corespund orânduirii comunei primitive şi
modului de producţie sclavagist;
 epoca evului mediu corespunde orânduirii feudale. Istoriceşte această epocă începe
din sec. V adică din momentul împărţirii Imperiului Roman până la mijlocul secolului al 17-
lea, când a avut loc în Anglia revoluţia burgheză, atât trecerea la feudalism cât şi durata
feudalismului, a economiei caracteristice acestui mod de producţie are momente şi durate
diferite.
În periodizarea feudalismului distingem trei momente:
a) feudalismul timpuriu, (secolele V-XI) caracterizat prin:
 persistenţa relaţiilor sclavagiste şi împletirea lor cu cele feudale;
 schimbul de mărfuri este slab, el fiind de regulă determinat de necesitate;
 sub aspect social dominantă este ţărănimea liberă.
b) feudalismul dezvoltat secolele XII-XV caracterizat prin:
 dominaţia relaţiilor sociale feudale;

2
 structurarea societăţii în ţărănimea iobagă lipsită de mijloace de producţie în special
pământ şi nobilime deţinătoare a pământului;
 deşi economia păstrează încă un caracter natural, locul ei începe treptat să fie luat de
economia de schimb.

c) descompunerea feudalismului secolele XVI-XVII caracterizat prin:

 împletirea vechilor relaţii de producţie feudale cu cele noi capitaliste;
 sub aspect social începe cristalizarea viitoarelor clase, burghezia şi proletariatul;
 economia naturală deţine o pondere tot mai mică – locul ei fiind luat de economia de
schimb. În urma descoperirilor geografice, a intensificării şi extinderii schimbului de
mărfuri se formează piaţa mondială.

Epoca modernă cuprinde istoria economică a capitalismului. Ea începe cu revoluţia

burgheză din Anglia (1642 ) şi durează până în 1918. Caracteristicile acestei perioade sunt:
 economia are un caracter de marfă, ea este destinată schimbului;
 are loc un avânt puternic al forţelor de producţie materializat în dezvoltarea
industriei, transporturilor, comerţului, a culturii etc;
 apar statele naţionale şi piaţa naţională. Naţiunea devine formă de comunitate umană
dominantă;
 către sfârşitul acestei perioade are loc procesul de trecere de la faza premonopolistă
la cea monopolistă. Îndeosebi în preajma primului război mondial şi mai ales după acesta,
forma dominantă de organizare a vieţii economice va fi monopolul.
Epoca contemporană începe după sfârşitul primului război mondial şi a revoluţiei
socialiste din Rusia. Această perioadă care continuă şi astăzi se caracterizează în mare prin:
 generalizarea şi dominaţia relaţiilor de producţie capitaliste;
 apariţia unui nou sistem social-economic - socialismul, diametral opus
capitalismului. După cel de al II-lea război mondial sub influenţa politică şi militară a
Uniunii Sovietice, la acest nou sistem economic sunt incluse şi unele ţări din Europa, Asia şi
America Latină. Acest sistem social-economic şi politic s-a dezintegrat începând cu anul
1989;
 restructurarea, reformarea şi democratizarea vieţii sociale în fostele ţări ale
sistemului socialist. Reformele economice întreprinse îndeosebi în ţările Europei de Est,
urmăresc trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă, precum şi privatizarea
în diferite proporţii şi prin diferite mijloace a unor sectoare ale economiei naţionale.
 globalizarea economiei impune astăzi din ce în ce mai mult trecerea la societatea
bazată pe cunoaştere.

Evoluţia istoriei economice a României, în special perioada veche şi străveche corespunde

în mare măsură etapelor de evoluţie ale istoriei economice universale. Condiţiile specifice în
care s-a desfăşurat istoria României fac însă ca perioadele de evoluţie să fie diferite faţă de
cele din istoria economică europeană. De exemplu, epoca modernă în istoria economică
mondială începe cu revoluţia burgheză din Anglia (1642) – în timp ce la noi începutul
aceleiaşi epoci e marcat de revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821).
1. Epoca străveche şi veche a istoriei economice naţionale corespunde ca formaţiuni
sociale: comunei primitive, sclavagismului şi prefeudalismului. Ca dată o putem încadra
între 600.000 î.e.n. deci odată cu apariţia omului pe teritoriul naţional până la sfârşitul sec.
VII d.Hr.

3
2. Epoca medievală cuprinde o perioadă de peste un mileniu – adică sec. VII- până la
revoluţia de la 1821. Ca formaţiune socială această perioadă corespunde feudalismului care
se structurează în:
 feudalism timpuriu sec.(VIII-XIV-lea)
 feudalism dezvoltat (sec.XIV-XVII)
 descompunerea feudalismului (începutul sec.XVIII până la revoluţia lui T.
Vladimirescu 1821)

3. Epoca modernă care începe cu revoluţia din 1821 şi se încheie cu făurirea statului
naţional unitar român în 1918. Pentru Transilvania începutul epocii moderne poate fi plasat,
odată cu mişcarea revoluţionară a lui Horia, Cloşca şi Crişan (1784). Acestei epoci îi
corespunde capitalismul ca formaţiune socială. În cadrul acestei epoci distingem două
momente:
 prima de la 1821 până la războiul de independenţă (1877-1878) - perioada formării
României moderne;
 a doua după 1878 – până la făurirea României Mari 1918.

4. Epoca contemporană începe după făurirea statului naţional unitar român (1918) -
desfăşurându-se şi în perioada contemporană. Sub aspectul formaţiunilor social-politice ei îi
corespund:
 Perioada capitalistă 1918-1944 – când capitalismul ajunge la maximă dezvoltare în
România;
 1945-1947 – perioada de trecere la dictatura comunistă;
 1948-1989 - perioada socialistă cu economie centralizată socialistă;
 după revoluţia din 22 dec.1989 când începe refacerea economiei de piaţă, a
proprietăţii individuale, a restructurării şi democratizării României;

II. Care sunt premisele economico-istorice de formare a economiei naţionale?

Apariţia economiilor naţionale marchează intrarea popoarelor într-o etapă superioară a vieţii
economice şi, totodată, trecerea la forme superioare de dezvoltare şi organizare a activităţii
economico-sociale.
În aceste condiţii, următoarele elemente:
 teritoriul naţional cu resursele sale naturale,
 forţa de muncă a locuitorilor,
 capitalul şi tehnicile de producţie folosite,
 stocurile de informaţie, devin factori de producţie naţională şi avuţie naţională şi
asigură împreună acel mediu ambiant de manifestare a omului în/şi prin activităţi
economice.
Economia naţională se prezintă în epoca contemporană drept cadru al dezvoltării societăţii.
Acest cadru trebuie privit în complexitatea lui, în care activităţile economico-sociale, tot mai
diversificate sunt înalt integrate, îmbrăcând forma complexelor economice naţional-statale.
Aceasta îmbină, în genere, industria, agricultura, transporturile, serviciile, cercetarea
ştiinţifică, sistemul de pregătire şi perfecţionare al cadrelor, toate activităţile sociale.
Ele se caracterizează prin:
 înaltă eficienţă economică;
 niveluri înalte ale indicatorilor relativi ai rezultatelor activităţii economice;
 structuri sectoriale, de ramuri şi teritoriale, relativ avansate;

4
 mare capacitate de asimilare şi propagare a cuceririlor tehnico-ştiinţifice;

III. Definiţi structura economiei naţionale şi enumeraţi tipurile de structuri

cunoscute.
Din punct de vedere al sistemului de factori de producţie dar şi a evoluţiei istorice, sistemul
economiei naţionale cuprinde următoarele tipuri de structuri:
 structura materială - reflectă compartimentarea activităţilor economico-sociale în
funcţie de diviziunea muncii, corespunzător specializării producţiei din cadrul societăţii. Ea
se regăseşte în structura de ramură a economiei naţionale şi, ca o lărgire a acesteia, în
structura pe produse. Structura de ramură pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale pe
ramuri şi subramuri. Ramura economiei naţionale reprezintă, de fapt, o totalitate de activităţi
omogene şi înrudite, grupate ca urmare a diviziunii muncii, care se desfăşoară în unităţi
specializate sau cu caracter mixt şi care se concretizează în anumite produse sau servicii. La
rândul lor, ramurile economiei naţionale se pot grupa în sectoare de activitate. Economia
naţională este structurată pe trei sectoare: sectorul primar, ce cuprinde agricultura,
silvicultura, pescuitul şi industria extractivă; sectorul secundar, ce cuprinde ramurile
prelucrătoare ale industriei şi construcţiile şi sectorul terţiar, care cuprinde transporturile,
telecomunicaţiile, comerţul, finanţele şi alte servicii;
 structura tehnică pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale, privită prin
prisma instrumentelor tehnice şi a tehnologiilor existente. Structura tehnică completează
structura materială a economiei naţionale, caracterizând nivelul existent al tehnicii şi modul
de distribuţie a acesteia pe ramuri;
 structura demoeconomică pune în evidenţă gruparea populaţiei active, sau a
populaţiei ocupate, pe sectoare, ramuri şi subramuri şi în cadrul acestora, pe sex, vârstă,
nivel de pregătire etc;
 structura organizaţională pune în evidenţă, pe de o parte, gruparea activităţilor
economice pe domenii mari ce se constituie în subsisteme ale economiei naţionale
(subsistemul productiv, subsistemul comercial, subsistemul financiar-bancar ş.a.), iar pe de
altă parte, compartimentarea activităţilor pe niveluri şi verigi organizatorice, constituite în
raport cu diviziunea socială a muncii, cu nivelul tehnicii şi tehnologiilor existente, cu
concepţia de conducere şi dirijare a economiei, a factorului politic etc;
 structura teritorială reflectă compartimentarea economiei naţionale pe zone şi
regiuni economice, părţi ale teritoriului naţional;
 structura de proprietate pune în evidenţă componenţa, alcătuirea internă a
economiei din punct de vedere al proprietăţii. Ea se referă în mod concret la relaţia dintre
individ şi rezultatele muncii lui, la relaţia dintre membrii societăţii şi bogăţia acesteia. Ea
poate să apară sub forma proprietăţii private a fiecărui individ din societate (proprietate
privată individuală), sub forma proprietăţii asociate, a mai multor indivizi care s-au asociat,
fiecare păstrându-şi controlul asupra cotei părţi adusă la asociere sau renunţând la acest
control (sunt diferite combinaţii de asociere, principalul este să nu se piardă din vedere
esenţialul, şi anume că asocierea nu neagă caracterul privat al proprietăţii), sub forma
proprietăţii mixte, ca proprietate colectivă a unor indivizi asociaţi, pe de o parte şi a statului,
pe de altă parte, care reprezintă interesele publice şi participă cu o cotă la realizarea şi
exploatarea unor obiective economice, sub forma proprietăţii publice gestionate de stat, în
calitate de agent economic şi purtător al intereselor naţionale. Pot exista şi alte forme –
mintea omului a fost şi este foarte inventivă, atunci când intervine interesul personal. În
conformitate cu reglementările actuale, în România, proprietatea este structurată în felul

5
următor: proprietate individuală (privată); proprietate de stat; proprietate mixtă (capital de
stat şi privat); proprietate cooperatistă; proprietate obştească. Pluralismul formelor de
proprietate constituie premiza manifestării libertăţii agenţilor economici.

IV. Comentaţi structura materială a economiei naţionale.

Dintre componentele mai importante ale unei economii nationale amintim urmatoarele:
a) organizare statala inchegata
b) piata nationala proprie, corespunzatoare gradului ei de dezvoltare
c) cadru adecvat al diviziunii muncii, corespunzator specificului economiei respective
d) un sistem functional dinamic, un sistem concret de relatii de productie si repartitie a
bunurilor si serviciilor, un organism de tip deschis
e) un sistem institutional corespunzator
f) o legislatie adecvata, care sa permita atat individualizarea economiei nationale cat si
posibilitatea cooperarii si colaborarii pe plan mondial
Principalele trasaturi care caracterizeaza economia nationala sunt:
a) este un sistem complex de activitati, relatii si fluxuri economice istoriceste constituit. El a
aparut pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii (in tarile mai dezvoltate procesul
formarii lui a inceput odata cu a doua jumatate a secolului al XVI si s-a incheiat spre
sfarsitul secolului al XVIII-lea)
b) factorii principali care au determinat formarea economiilor nationale:
- constituirea pietelor nationale
- formarea natiunilor
- constituirea statelor nationale
- aparitia si consolidarea diviziunii sociale a muncii
- aparitia si dezvoltarea unui subsistem de relatii de cooperare la scara
macroeconomica
c) subiectii economiei nationale sunt oamenii, ce au o determinare economica multilaterala
(proprietari, intreprinzatori, creditori si debitori, producatori si consumatori, furnizori si
clienti)
d) economia nationala se compune dintr-o suma de intreprinderi (firme, companii sau
corporatii, societati comerciale), care reprezinta entitatile sale celulare
e) economia nationala este un sistem cibernetic inzestrat cu capacitate de autoreglare
f) este o realitate dinamica. Fortele motrice principale care pus si pun in miscare subiectii
economici si deci economiile nationale au fost si au ramas trebuintele, interesele, dorintele
si contradictiile economice, care au dat continut si esenta scopurilor nemijlocite, imediate si
de perspectiva
g) fiecare economie nationala ocupa o anumita suprafata geografica pe care o stapaneste
impreuna cu bogatiile solului si subsolului. Ea evolueaza in cadrul unui multiplu mediu:
natural, economic, international, social-national si international determinate.
Avand in vedere aceste aspecte, se poate spune ca economia nationala este un agregat
economic complex, o entitate de sine statatoare, care reuneste in perimetrul unui stat
(federatie de state) o retea de activitati, de relatii si fluxuri materiale (reale) si financiare,
functionand in principal pe baza resurselor proprii si a macrodivizoiunii muncii sociale,
subordonata satisfacerii trebuintelor, intereselor individuale, dar si de grup, interesul
national predominand.

6
 V. Comentaţi structura de proprietate a economiei naţionale.
Structura de proprietate pune în evidenţă componenţa, alcătuirea internă a economiei din
punct de vedere al proprietăţii. Ea se referă în mod concret la relaţia dintre individ şi
rezultatele muncii lui, la relaţia dintre membrii societăţii şi bogăţia acesteia.
Ea poate să apară sub forma:
 proprietăţii private a fiecărui individ din societate (proprietate privată individuală),
 proprietăţii asociate, a mai multor indivizi care s-au asociat, fiecare păstrându-şi
controlul asupra cotei părţi adusă la asociere sau renunţând la acest control (sunt diferite
combinaţii de asociere, principalul este să nu se piardă din vedere esenţialul, şi anume că
asocierea nu neagă caracterul privat al proprietăţii),
 proprietăţii mixte, ca proprietate colectivă a unor indivizi asociaţi, pe de o parte şi a
statului, pe de altă parte, care reprezintă interesele publice şi participă cu o cotă la realizarea
şi exploatarea unor obiective economice,
 proprietăţii publice gestionate de stat, în calitate de agent economic şi purtător al
intereselor naţionale.

VI. Definiţi întreprinderea şi apreciaţi principalele dimensiuni ale acesteia.

Întreprinderea, ca unitate economică de bază a economiei naţionale, este rezultatul
procesului diviziunii muncii şi al autonomizării proprietăţii. De aceea, ea poate fi privită ca
spaţiul în care se reunesc şi se combinăfactorii de producţie, se desfăşoarăprocesul de
producţie, se produc bunurieconomice şi se creeazăvaloare nouă, pe baza diviziunii sociale a
muncii şi acooperării directe şi indirecte, între toţi cei care o compun şi o reprezintă.
În societate, întreprinderea îndeplineşte concomitent funcţii economice şi funcţii sociale
putând fi privităca entitate, cu mai multe dimensiuni:
 dimensiune economică– deoarece în întreprindere se creeazănavuţia;
 dimensiune socială– pentru cădesemneazăo comunitate de indivizi care muncesc
împreună şi a căror interacţiune o fac funcţională;
 dimensiune juridică– pentru căse bucură de autonomie, indiferent de mărimea sau
natura activităţii desfăşurate.
După forma de constituire şi organizare a afacerilor, în marea majoritate a ţărilor dezvoltate,
întâlnim următoarele tipuri de întreprinderi:
 întreprinderi personale - sunt acelea în care un singur proprietar înfiinţează,
organizează şi conduce activitatea unităţii. Avantajul acestor întreprinderi este că se
organizează rapid, necesită investiţii relativ mici, intră rapid în activitate, se pot adapta
repede la cerinţele pieţei. Au dezavantaje determinate de dimensiunea relativ redusă a
capacităţii, care generează greutăţi în obţinerea creditelor şi implicit în dezvoltarea
întreprinderii şi în tipul de răspundere. Răspunderea este nelimitată, ceea ce înseamnă că
proprietarul răspunde cu întreaga sa proprietate, nu numai cu capitalul investit,
 întreprinderi asociate (asociaţii de forme diferite) sunt constituite atunci când se
asociază două sau mai multe persoane, convenind să-şi aducă contribuţia (în bani sau
natură), pentru a constitui un capital social menit să servească la înfăptuirea unor activităţi
aducătoare de câştig, în scopul de a împărţi între ele beneficiile realizate. Se întâlnesc
variate forme de asociere, cunoscute cu denumiri diferite şi care au caracteristici diferite.
Marea majoritate a lor sunt forme simple de asociere, în care răspunderea este nelimitată şi
solidară. Formele superioare de asociere se creează, de regulă, atunci când volumul
activităţilor propuse a se organiza este mare şi foarte mare, fapt ce necesită un volum sporit
de capital. La aceste forme întâlnim atât răspunderea nelimitată şi solidară, cât şi
răspunderea limitată la aportul social subscris;

7
 corporaţiile (societăţile pe acţiuni) constituie, de fapt, forme superioare de asociere a
capitalurilor. Cotele de participare ale asociaţiilor sunt reprezentate prin titluri numite
acţiuni. Obligaţiile corporaţiei (societăţii pe acţiuni) sunt garantate numai prin patrimoniul ei
social, membrii asociaţi având fiecare îndatorirea de a depune cota parte subscrisă şi de a
răspunde faţă de toţi numai în limitele aportului lor (adică, fiecare cu suma) ce s-a obligat să
o aducă în societate, sau cu valoarea acţiunilor sale. Principalul avantaj al corporaţiei ca
formă de organizare a afacerilor este limitarea răspunderii proprietarilor. Tot ceea ce se
poate pierde este investiţia iniţială.
În economia românească, întreprinderile îmbracă forma regiilor autonome şi societăţilor
comerciale. Primele se află în proprietatea statului, funcţionând în ramuri strategice ale
economiei naţionale.
Un număr semnificativ dintre ele au fost transformate în societăţi comerciale, care parcurg,
sau au parcurs, procese de privatizare. Societăţile comerciale care reprezintă marea
majoritate a întreprinderilor din economia românească, au fost şi sunt organizate sub
următoarele forme: societăţi în nume colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi în
comandită pe acţiuni, societăţi pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată.
Regiile autonome, organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni, având ca obiect activităţi de
interes public naţional, au devenit companii naţionale sau societăţi naţionale.

VII. Clasificaţi întreprinderile după forma de proprietate.

Există mai multe criterii de clasificare a întreprinderilor.
În dependență de forma de proprietate deosebim:
 întreprinderi de stat;
 întreprinderi private;
 întreprinderi cu proprietate mixtă;
Pentru întreprinderea de stat este caracteristic faptul că întregul său patrimoniu aparține
statului pe al cărui teritoriu se află. Înființarea și dezvoltarea acestor întreprinderi depinde în
mare parte de anumiți factori decizionali, potrivit reglementărilor ce există în fiecare țară.
Întreprinderile private se caracterizează prin aceea că patrimoniul lor se află în proprietatea
uneia sau a mai multor persoane. Este un tip de întreprindere veche, care își are rădăcinile în
sclavagism. Odată cu dezvoltarea și progresarea societății, numărul, diversitatea și mărimea
întreprinderilor private au crescut considerabil.
În dependență de numărul posesorilor de capital, întreprinderile private pot fi individuale
sau de grup. Întreprinderea individuală aparține unei singure persoane. Această formă este
caracteristică în special pentru întreprinderile mici și mijlocii.
Întreprinderea de grup se caracterizează prin faptul că patrimoniul întreprinderii aparține a
cel puțin două persoane, și poate fi:
 întreprindere familială, în situația în care patrimoniul se află în proprietatea
membrilor unei familii. De obicei, aceste întreprinderi sunt mici, iar membrii familiei
posedă integral competențele privind conducerea tuturor activităților. De aceea, în
majoritatea cazurilor, membrii familiei nu sunt numai proprietarii întreprinderii, ci și
lucrători efectivi în cadrul acesteia;

8
 întreprindere asociativă, cea care este înființată prin dorința și participarea în condiții
egale a mai multor persoane, ce desfășurau anterior activități comerciale similare în calitate
de mici producători. Cât despre patrimoniul întreprinderii, prin actul de constituire, mai
multe persoane devin, sub anumite forme, coparticipanți la administrarea întreprinderii.
Fiecare membru are dreptul, pe lângă salariu, la o parte din venitul final corespunzător cotei-
părți din capital, conform unor proceduri și reguli stabilite la înființarea întreprinderii;
 întreprinderea cu proprietate mixtă, este cea al cărei patrimoniu aparține o parte
statului, iar cealaltă — persoanelor fizice sau juridice private;
În funcție de natura activității deosebim:
 întreprinderi agricole;
 întreprinderi industriale;
 întreprinderi prestatoare de servicii (bănci, asigurări, transport);
 întreprinderi de distribuție, care pun la dispoziția clienților diferite bunuri de
consum;
În dependență de obiectul muncii, întreprinderile se împart în extractive și prelucrătoare.
Cele extractive se ocupă cu extracția obiectelor muncii din natură (petrolifere, carbonifere
etc.), iar cele prelucrătoare — transformă materiile prime în produse finite.
În raport cu destinația economică deosebim întreprinderi producătoare de mijloace de
producție, iar după caracterul producției finite — întreprinderi producătoare de bunuri de
consum.
În dependență de continuitatea procesului tehnologic există:
 întreprinderi cu procese tehnologice continue;
 întreprinderi cu procese tehnologice discontinue;
După timpul de lucru în cadrul anului calendaristic deosebim:
 întreprinderi ce activează tot anul;
 întreprinderi sezoniere;
În funcție de nivelul de specializare se diferențiază:
 întreprinderi specializate;
 întreprinderi universale;
 întreprinderi mixte;
În raport cu metoda de organizare a producției există:
 întreprinderi cu producția organizată în flux;
 întreprinderi cu producția organizată pe obiecte;
 întreprinderi cu producția organizată în unicate;
În raport cu statutul organizatorico-juridic există:
 societate cu răspundere limitată;
 societate pe acțiuni;
 societate în nume colectiv

9
  societate în comandită
 întreprindere individuală
 cooperativa de producție
 cooperativa de întreprinzători
După mărime (în raport cu numărul de angajați, cifra de afaceri și capitalul social) se poate
vorbi de:
 microîntreprinderi;
 întreprinderi mici;
 întreprinderi mijlocii;
 întreprinderi mari;

VIII. Definiţi întreprinderile funcţie de criteriul dimensional.

Dimensiunile diferite ale întreprinderilor conduc la obţinerea de bunuri la costuri diferite,
ceea ce prezintă interes pentru analiza comparativă a factorilor de competitivitate şi
rentabilitate.
Într-o economie modernă poate şi trebuie să coexiste întreprinderi mari, mijlocii şi mici,
fiecare cu avantajele şi dezavantajele lor.
Potrivit noilor reglementari, întreprinderile mici şi mijlocii se clasifică nu doar în funcţie de
numărulmediude salariaţi, ci şi în funcţie de cifra de afaceri anuală netă sau activele totale
pe care le deţin, în următoarele categorii.
Tipul de întreprindere:
 microîntreprinderi dacă acestea au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri
anuală netă sau deţin active totale de până la 2 milioane euro (echivalent în lei)
 întreprinderi mici dacă au între 10 şi 49 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri
anuală netă sau deţin active totale de până la 10 milioane euro (echivalent în lei)
 întreprinderi mijlocii dacă au între 50 şi 249 de salariaţi şi realizează o cifra de
afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro (echivalent în lei), sau deţin active totale
care nu depăşesc echivalentul în lei a 43 milioane euro
 întreprinderi mari între 250 şi 999 şi cifra anuala de afaceri peste 50 milioane euro
şi/sau total bilanţ anual peste 43 milioane euro45;
 întreprinderi foarte mari peste 1000 de salariaţi

IX. Comentaţi următorul text:

„Fondatorii teoriei utilităţii marginaliste au tratat etalonul de măsurare a utilităţii ca

ceva problematic. Menger şi Walras nu au pus niciodată în mod serios problema
măsurării utilităţii. Jevons a fost primul care a negat că utilitatea era măsurabilă […]
ca şi posibilitatea de a face comparaţii de utilitate interpersonale arătând că teoria
preţului nu necesită astfel de comparaţi. Toţi cei trei fondatori ai teoriei utilităţii au
lucrat cu aşa-numita funcţie activă a utilităţii, tratând utilitatea unei mărfi ca funcţie a
cantităţii din […] marfa independentă de cantităţile altor mărfuri consumate”

10
 Mark Blaug: „Teoria economică în retrospectivă”, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti 1992.
O serie de gânditori de la finele secolului al XIX – lea au încercat o revigorare a
liberalismului prin despărţirea problemelor economice de aprecierile morale, adică ruperea
eficienţei de etică; totodată ei pun accentul pe probleme de microanaliză statică. Menţionăm
trei economişti înscrişi iniţial în acest curent de gândire: W.Stanley Jevons, Carl Menger,
Leon Walras care, lucrând în mod independent, au ajuns la teorii şi concluzii asemănătoare
pentru că au fost confruntaţi cu aceleaşi probleme. Gândirea lor a fost denumită neoclasică.
Aceşti autori au inversat optica tradiţională a liberalismului, au pornit de la sfera consumului
de bunuri şi au divizat demersul teoretic din economie în două ramuri sau discipline
distincte:„teoria pură”, a economiei, care se ocupă de principiile universale după care se
face schimbul de bunuri economice privit sub formă fizică sau naturală, şi „teoria monetară”
a economiei, care studiază implicaţiile intervenţiei banilor. Chiar terminologia folosită de
neoclasici diferă destul de mult de cea clasică. Liberalii neoclasici fac distincţie între
bunurile libere (aflate dinabundenţă) şi bunurile economice (procurabile doar în urma unui
efort).
Teoria utilităţii marginale
Fenomenul central care i-a preocupat pe neoclasici a fost oscilaţia preţurilor, modificarea
mărimii acestora în funcţie mai ales de modificarea rarităţii bunurilor.Izvorul preţurilor este,
după părerea lor, utilitatea bunurilor economice finale, mai precis,aprecierea subiectivă pe
care o fac consumatorii. Mărimea preţurilor este determinată nu de orice fel de utilitate, ci
numai de utilitatea marginală, adică utilitatea ultimei unităţi consumate,respectiv utilitatea
cea mai mică dintr-o serie descrescândă de utilităţi. Cât priveşte preţurile bunurilor
intermediare sau de capital (clădiri, unelte, maşini etc), era determinat indirect, pe baza
utilităţii marginale a bunurilor finale. Conţinutul termenului„utilitate” capătă două sensuri :
1. La modul general, utilitatea reprezintă proprietatea, capacitatea reală sau presupusă
a unui bun de a satisface o nevoie, o trebuinţă, datorită caracteristicilor intrinseci;
2. În sens economic, utilitatea este satisfacţia pe care crede că o obţine un consumator
dat, prin folosirea unei cantităţi determinate dintr-un anumit bun, raportarea făcându-se la o
trebuinţă concretă a non posesorului bunului respectiv, în condiţii de timp şi loc.
Aceste specificaţii apar deoarece individul e dispus să facă un efort economic pentru a
dobândi un anumit bun. În teoria economică regăsim două curente de abordare a utilităţii:
concepţia clasică şicea neoclasică.
În gândirea clasică se consideră că bunurile identice au aceeaşi utilitate economică pentru
persoane diferite (în măsura în care ele sunt necesare, indiferent de intensitatea nevoilor sau
de mărimea sacrificiului pentru a le obţine).
Utilitatea apare ca unitate a proprietăţilor bunului şi a nevoii consumatorului
În concepţia neoclasică , utilitatea unui bun capătă sens economic doar atunci când sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- caracteristicile bunului vin în întâmpinarea a cel puţin uneia din nevoile individului sau so-
cietăţii, indiferent de natura acesteia – ea putând fi reală sau imaginară;
- conştientizarea relaţiei dintre caracteristicile bunului economic şi nevoi, oamenii trebuind
săfie convinşi că bunurile consumate le aduc un serviciu;
- cumpărătorul să fie capabil să se folosească de utilitatea pe care el o apreciază la bunul
economic. Existenţa celor trei condiţii relevă că utilitatea economic exprimă preţuirea pe
care unindivid o acordă, la un moment dat şi în condiţii determinate de timp şi de loc,

11
fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice.Din cele prezentate rezultă că, deşi
utilitatea la modul general, are determinări în proprietăţile intrinseci ale fiecărui bun, cea
economică are un pronunţat caracter subiectiv , depinzând de raportul pe care fiecare individ
îl stabileşte între un bun economic şi nevoile sale,în condiţii date de timp şi de loc
Modificarea utilităţilor totale prin creşterea consumului cu o doză, se apreciază prin
conceptul de “utilitate marginală”.
Utilitate marginală reprezintă variaţia utilităţii totale care rezultă prin creşterea cu o unitate a
cantităţii consumate dintr-un bun, sau satisfacţia resimţită de unconsumator dat la
consumarea ultimei cantităţi dintr-un bun:
Calculul economic al consumatorului se fundamentează pe două legi:
 legea descreşterii utilităţii marginale;
 legea egalităţii utilităţilor marginale.
Ipoteza descreşterii utilităţii marginale a fost enunţată de H. Gossen şi poate fi exprimată
astfel: „când cantitatea consumată dintr-un produs creşte, utilitatea marginală a produsului
(adicăutilitatea suplimentară adăugată de ultima unitate) tinde să se diminueze”. Acest
aspect a fost subliniat şi de Marshall, care spunea că mărimea intensităţii unei plăceri, care
este satisfăcută în mod continuu, descreşte progresiv până la saturare.
Teoria utilităţii marginale explică „paradoxul valorii”sesizat de Adam Smith. De exemplu -
apa, esenţială pentru viaţă, este mai ieftină decât diamantele, mult mai puţin folositoare.
Explicaţia presupune distincţia dintre utilitatea totală şi marginală a unui bun. Utilitatea
totală obţinută prin consumul apei este enormă dar cu cât consumăm mai multă într-un
interval de timp, utilitatea ei marginală scade la o valoare foarte mică. În cazul diamantelor
utilitatea lor totală este mică în comparaţie cu a apei dar cumpărând foarte puţine, utilitatea
lor marginală este foarte înaltă. În aceste cazuri utilitatea marginală pe unitatea monetară
este aceeaşi.
Echilibrul consumatorului
Se presupune faptul că fiecare consumator se comportă raţional pe piaţă.
Până acum s-a făcut abstracţie de preţ, singurul obiectiv urmărit fiind maximizarea
satisfacţiei obţinute prin utilizarea unui bun. Se pune problema cum poate cumpărătorul să-
şi ajusteze cumpărăturile astfel încât să le maximizeze utilitatea totală. În deciziile de
cumpărare trebuie să se ţină cont şi de utilitatea marginală, şi de preţ, până la epuizarea
bugetului. Ca titular de venituri, consumatorii vor cumpăra acele produse şi servicii care la o
sumă egală le asigură maxim de satisfacţie. În teoria marginalistă, acesta se numeşte
comportamentraţional. Regula de bază a acestui comportament este egalizarea utilităţii
marginale pe unitatea monetară cheltuită pentru procurarea diferitelor bunuri şi servicii
Cea mai bună alegere a consumatorului este acel program de achiziţii care să-imaximizeze
utilitatea totală, la tot venitul disponibil cheltuit.
• Consumatorul foloseşte din fiecare bun o anumită cantitate, astfel încât utilităţilemarginale
ale diverselor bunuri să fie egale, el le compară şi nu le priveşte izolat.
• Fiecare consumator urmăreşte aceeaşi regulă, apreciind dacă un bun îşi merită banii sau
nu, şi face implicit un calcul al utilităţii marginale pe unitate monetară cheltuită. Acest
comportament îi dă atributul de consumator raţional.
• Comportamentul raţional al consumatorului se concretizează într-o alegere eficientă.
Eficienţa alegerii înseamnă recunoaşterea efectului consumului sub forma satisfacţiei, iar a
efortului sub forma preţurilor plătite.
Aprecieri critice la adresa teoriei utilităţii marginale:

12
• Printre meritele mai importante ale teoriei utilităţii:
-a contribuit la analiza aprofundată a rolului cererii de bunuri pe piaţă în funcţionarea
economiei moderne şi în influenţarea preţurilor,-a demonstrat importanţa studierii concrete a
factorului raritate în economie,
-a sugerat multiple direcţii de studiere a comportamentului consumatorilor pe piaţă,
-a introdus calculul marginal în economie.
• Limitele teoriei utilităţii marginale:
-n-a găsit o unitate de măsură adecvată pentru aprecierile subiective ale utilităţii;
-n-a reuşit să elaboreze o concepţie unitară asupra preţului;
-a inversat raportul real dintre preţul bunurilor finale şi preţul bunurilor intermediare,
-a pornit de la o formă simplificată a psihologiei individuale, ignorând rolul instituţiilor
sociale.
X. Ce este piaţa financiară?
Piața financiară colectează disponibilitățile bănești în favoarea solicitanților prin emisiunea
și plasarea de titluri mobiliare precum: acțiunile, obligațiunile, certificatele de investiții și
alte produse financiare. De asemenea, pe această piață, au loc tranzacții cu titluri emise
anterior, între vânzătorii de titluri, care doresc să își recupereze capitalul bănesc avansat și
diferiți cumpărători, care își propun să investească. Acțiunile reprezintă titluri de valoare
care reprezintă o parte din capitalul social al unei societăți pe acțiuni. Valoarea nominală sau
prețul acțiunii se determină prin raportarea capitalului social la numărul de acțiuni emise de
o firmă. Obligațiunile sunt titluri de valoare care reprezintă o cotă parte dintr-un împrumut
colectiv, pe termen mediu sau lung, solicitat de un agent economic. Valoarea nominală a
obligațiunii se restituie posesorului la scadență, iar pe întreaga perioadă a creditului, acesta
va primi o dobândă anuală fixă, înscrisă pe obligațiune.
Pentru o desfășurare normală a activității, agenții economici au nevoie de împrumuturi pe
termen lung cu care să își finanțeze investițiile. Aceste capitaluri bănești pot fi procurate pe
piața financiară. Oferta de capital este realizată de către deținătorii de resurse financiare care
plasează aceste resurse pe piața de capital, prin cumpărarea de titluri de valoare. Deținătorii
de capital bănesc sunt: firmele, băncile, persoanele fizice și juridice.
Conform economistului Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel "a fost întotdeauna un
decalaj între ceea ce se întâmplă în economia reală și piețele financiare".
Piața financiară primară este piața pe care au loc emisiuni de titluri de valoare noi.
Tranzacțiile se realizează prin intermediul băncilor, iar cursul se identifică cu valoarea
nominală. Piața financiară secundară are rolul de a asigura tranzacțiile cu titluri emise
anterior. Pe această piață, tranzacțiile se realizează prin intermediul burselor de valori.
Cursul la care se fac tranzacțiile pe piață depinde de câtiva factori precum:

1. raportul dintre cererea și oferta de titluri

2. rata comercială a dobânzilor bancare
3. situația economico-financiară a firmei exprimată prin profit.
4. starea economiei naționale
5. situația politică și socială internă și internațională

13
XI. Care este diferenţa dintre piaţa primară şi cea secundară de capital?

In functie de momentul in care se realizeaza tranzactia, piata de capital se imparte in doua

segmente:

 Piata primara. Este piata pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt
negociate pentru prima data. Concret, este vorba de procesul prin care
intermediarii financiari, care de regula
fac legatura intre societatea emitenta si investitori, se obliga sa plaseze valorile mobil
iare nou emise in schimbul unui comision;
 Piata secundara. Odata puse in circulatie valorile mobiliare pe piata
primara, acestea fac obiectul tranzactiilor pe piata secundara. Functionarea efectiva a pietei
secundare se realizeaza prin intermediul pietelor de negocieri sau organizate: este in
principal vorba de bursa de valori si de piata extrabursiera (sau piata OTC - Over the
Counter Market).

Diferenta dintre cele doua forme organizate ale pietei de capital (bursa si piata OTC) consta
in existenta unor conditii si criterii de eficienta economico-financiara, de informare a
investitorilor, referitoare la numarul de actiuni puse in circulatie, etc. pentru accesul la
bursa, conferind societatii cotate pe aceasta piata garantii superioare pentru investitori.

De asemenea, exista diferente intre modul de functionare si organizare a celor doua piete -
bursa de valori este o piata de licitatie, in timp ce piata Rasdaq este o piata de
negociere.Miscarea fondurilor in economie se poate realiza in doua mari moduri :

 prin concentrarea disponibilitatilor banesti la banci si utilizarea de catre acestea a

resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor banesti;
 prin emisiunea de titluri financiare de catre utilizatorii de fonduri, pe piata
financiara.

In acest din urma caz se pun in circulatie titluri financiare si odata cu ele se stabileste o retea
de relatii intre emitentii de titluri, care reprezinta cererea de fonduri si cumparatorii
acestora, investitorii, cei care reprezinta oferta de fonduri.

Piata de capital asigura legatura permanenta dintre emitenti si investitori, atat in momentul
acoperirii cererii de capital, cat si in procesul transformarii in lichidati a valorilor mobiliare
detinute.

Piata primara reprezinta acel segment de piata pe care se emit si se distribuie valorile
mobiliare catre primii detinatori. Aceasta piata permite transformarea directa a economiilor
in resurse pe termen lung, de care vor beneficia colectivitatile publice si private. Pe piata
primara se emit valori mobiliare ce confera anumite drepturi posesorilor lor, deci celor care
au calitatea de furnizori de fonduri. Prin intermediul pietei primare se pun in evidenta
miscarile de capitaluri dintr-o economie, generate de catre emitenti, in calitatea lor de
solicitanti de capitaluri. Aceasta piata permite finantarea agentilor economici.

Participantii pe piata financiara primara, in cadrul careia se vand si se cumpara valori

mobiliare nou emise, sunt:

- solicitantii de capital : statul si colectivitatile locale, intreprinderile publice si cele private;

14
- ofertantii de capital : persoane particulare, agenti economici, banci, case de
economii, societati de asigurare;

- intermediarii : societati de servicii de investitii financiare, banci comerciale, societati de

investitii financiare care, prin reteaua proprie, asigura vanzarea titlurilor.

Pretul de vanzare al titlurilor (curs) este valoarea nominala, suma inscrisa in titlu si este un
pret ferm.

Piata primara are deci rolul de a transforma activele financiare pe termen scurt in capitaluri
disponibile pe termen lung. Se vand valori mobiliare emise de societatile economice care au
nevoie de resurse financiare si se cumpara de catre alte entitati posesoare de economii pe
termen mediu si lung.

Piata primara permite atragerea capitalurilor in scopul constituirii sau majorarii capitalului
social, precum si apelarea la resurse imprumutate. De asemenea, ea ofera cadrul si
posibilitatea practica ca o societate inchisa sa devina o societate comerciala deschisa, prin
oferta publica de vanzare de actiuni, prin emiterea unor obligatiuni convertibile in
actiuni, etc.

Piata secundara asigura, prin intermediul bursei de valori mobiliare si al pietelor

extrabursiere, atat buna functionare a pietei primare, cat si lichiditatea si mobilitatea
economiilor. Investitorii au posibilitatea de a negocia, in orice moment actiunile si
obligatiunile detinute in portofoliu sau pot cumpara noi valori mobiliare.

Piata secundara concentreaza cererea si oferta derivata, care se manifesta dupa ce piata
valorilor mobiliare s-a constituit.

Un rol important pe piata financiara revine societatilor de intermediere a valorilor mobiliare

care:

èisi asuma angajamentul de distribuire a titlurilor emise;

 efectueaza comertul cu titluri, respectiv, vanzarea - cumpararea de valori mobiliare

in nume si in cont propriu;
 efectueaza intermedierea in comertul cu titluri, respectiv vanzarea - cumpararea
acestora in contul tertilor.

Societatile de intermediere se pot specializa in una sau mai multe activitati:

- unele actioneaza prioritar pe piata primara, asigurand distribuirea si plasamentul noilor

emisiuni,

- altele actioneaza numai pe piata secundara, fiind considerate firme de "broker/ dealer".

Piata secundara este o piata organizata care asigura operatorilor urmatoarele avantaje:

- ofera informatiile referitoare la produsul ce urmeaza a fi tranzactionat;

- informatiile despre produs si despre emitent sunt difuzate in marea masa a investitorilor;

15
- ofera informatii privind nivelul si miscarea pretului de piata.

Obiectivele pietei secundare sunt :

- protectia investitorilor, realizata prin transparenta, reglementarea si supravegherea pietei;

- lichiditatea pietei si stabilitatea cursului.

Caracteristic este faptul ca pe o piata de capital matura pretul este corelat cu rentabilitatea
societatii cotate. Cele doua segmente de piata se interconditioneaza.

Piata secundara nu poate exista fara piata primara si, totodata, functionarea pietei primare
este influentata de capacitatea pietei secundare de a realiza transferabilitatea valorilor
mobiliare si transformarea lor in lichiditati.

Piata primara si cea secundara isi desfasoara activitatea dupa reguli specifice impuse de
organismul de reglementare si supraveghere a pietei de capital.

XII. Analizaţi competiţia dintre sistemul bancar şi sistemul bursier.

Preocupările pentru reforma economică au vizat, constituirea cadrului instituţional specific

economiei de piaţă, din care, poate cea mai reprezentativă şi cu mare impact
macroeconomic, o reprezintă bursa de valori. În principiu, ea reprezintă cea mai serioasă
concurenţă pentru sistemul bancar.

Experienţa ţărilor dezvoltate relevă faptul că economia se poate consolida atât prin
dezvoltarea sistemului bancar – exemplul Europei Continentale (Germania), cât şi prin
dezvoltarea burselor şi a fondurilor de investiţii, ca în cazul ţărilor anglo-saxone.

De regulă, se constată o legătură între modalitatea de guvernare şi dezvoltare a pieţelor

bancare sau a celor de valori mobiliare. Astfel, sistemul bancar este asociat guvernanţei prin
intervenţie (sau finanţării controlate), iar piaţa titlurilor de valoare şi a fondurilor de
investiţii este asociată guvernanţei prin obiective (finanţarea de la distanţă). În acest context
apar divergenţe de opinii ale specialiştilor în ceea ce priveşte primordialitatea acordată
băncilor sau pieţei de capital, în susţinerea activităţii agenţilor economici, aşa cum se arată
în continuare.

Argumente legate de avantajele bursei de valori, respectiv ale sistemului bancar:

a. Bursa de valori:

 În dezvoltarea autentică a economiei, apelul la bursa de valori reprezintă un avantaj

mare prin lipsa costurilor atragerii resurselor investiţionale;
 Atragerea resurselor investiţionale de la populaţie este mai mare şi mai rapidă;
 Într-un timp scurt ar putea fi puse să funcţioneze instituţii esenţiale ale unei
economii de piaţă consolidate;
 Privatizarea se accelerează şi mediul economic ar fi mai favorabil investitorilor
străini, condiţie esenţială pentru relansarea economiei naţionale;

16
 Monitorizarea firmelor ar fi mai uşoară şi s-ar favoriza creşterea productivităţii
factorilor de producţie;
 Eficienţa, competitivitatea şi solvabilitatea sectorului financiar ar spori;
 Eficienţa de alocare a investiţiilor ar fi mai mare;
 Solvabilitatea sectorului societăţilor comerciale ar fi mai mare;
 Este favorizată descentralizarea proprietăţii şi distribuirea avuţiei.
 S-ar înlesni accesul societăţilor noi şi în formare la finanţarea prin acţiuni.

b. Sistemul bancar:

 Reforma sistemului bancar a avansat foarte rapid datorită numărului mare de bănci
înfiinţate. Astfel, în România perioadei 1990-2000 sistemul bancar a cunoscut o dezvoltare
fără precedent, ajungând, în prezent, la existenţa şi funcţionarea unui număr de 39 de bănci,
acestea având filiale şi sucursale în toată ţara;
 Băncile, prin natura activităţii lor, cunosc foarte bine situaţia financiară a agenţilor
economici pe care-i creditează, putând astfel influenţa deciziile acestora asupra anumitor
oportunităţi de faceri;
 Este cunoscut faptul că una dintre căile de reducere a blocajului financiar o
constituie transformarea creditelor restante în acţiuni deţinute de bănci la firmele debitoare.
În lume, se păstrează încă o poziţie antitrust în domeniul bancar, dar legislaţia română
încurajează dezvoltarea oligopolului, considerându-se că un număr de 5-7 bănci dominante
pot conferi stabilitatea sistemului.

Dezvoltarea pieţei de capital urmează cursul transformării economiei de piaţă, iar

contribuţia ei la consolidarea economiei va fi dovedită în timp. Această instituţie va avea un
rol major care nu poate fi îndeplinit de alte segmente ale mecanismului economic. Dar, într-
o perioadă în care se impun puternice modificări structurale ale economiei, nu ne putem
aştepta prea curând ca piaţa de capital să creeze soluţii viabile, prin ea însăşi, la conturarea
guvernanţei corporative. Astfel, printre recomandările făcute de UE Guvernului României se
numără şi dezvoltarea pieţei de capital, dat fiind faptul că în ţările OCDE această piaţă este
majoritară în raport cu piaţa monetară.

Compararea naturii bursei de valori, inima pieţei de capital, cu cea a sistemului

bancar poate convinge asupra convergenţei economico-financiare teleologice a celor
două entităţi

a. Misiunea şi funcţiile îndeplinite

17
Piaţa de capital
MISIUNEA
Alocarea resurselor financiare latente, ca Depozitar al unei părţi importante din
un vehicul,pentru mobilizarea populaţiei
şi a capitalului pentru dezvoltare, prin
care ea este un semnal al performanţelor
şi un barometru al stării economiei.
FUNCŢIILE
Funcţiile tehnice:– emisiunea şi
vânzarea pentru prima dată de titluri
financiare ale emitenţilor sau debitorilor
către posesorii de capitaluri financiare
care doresc să cumpere valori
mobiliare;– negocierea de valori
mobiliare, cu condiţia ca acestea să fie
vândute şi transformate în lichidităţi de
primii lor posesori şi mai înainte de
scadenţă.Funcţiile economice:–
concentrarea ofertei şi cererii
companiilor listate;– transferarea
riscului inclus în investiţiile
companiilor;– realizarea protecţiei
acţionarilor;– realocarea eficientă a
resurselor financiare disponibile către
sectoarele productive ale economiei.
Sistemul bancar
masa monetară,creează bani prin
depozitele pe care le primesc, acţionează
ca intermediar la conversia depozitelor în
investiţii, creează informaţie superioară şi
cumulează principalele instituţii prin care
este pusă în practică politica monetară.
Funcţiile Băncii Centrale:– asigurarea
stabilităţii preţurilor şi a monedei
naţionale;– supravegherea preventivă a
sistemului bancar;– reglementarea
sistemului bancar prin stabilirea unuicadru
general care permit desfăşurarea
activităţilor financiar-bancare pe
principiile concurenţei şi
menţinereacontrolului asupra mişcărilor de
bani în economie.Funcţiile băncilor
comerciale:– asigurarea informaţiilor
financiare necesare pentru facilitarea
acordării creditelor de către deţinătorii
unui surplus de resurse către cei care
resimt lipsa acestora;– reprezintă un
important sistem circulator al banilor în
economie pe calea unui transfer care
18

b. Caracteristicile care conferă specificitatea (varianţa) entităţii
Caracteristici
Instituţia centralizatoare
Originea investiţiilor
Costul investiţiilor
Garantarea resurselor
investiţionale atrase
Tipul de finanţare
Viteza atragerii
resurselorinvestiţionale
Riscurile specifice
Dimensiunea riscului
Gradul de incertitudine
Calculul performanţelor
creează „rute ocolitoare”, „bucle” în cadrul
fluxurilor monetare.
Bursa de valori Sistemul bancar
Comitetul Indicelui Banca Centrală
economiile creditele
zero rata dobânzii
nu este cazul se cere
direct indirect
lentă mare
1) riscul inflaţional;2) 1) riscul de
riscul afacerii;3) riscul nerambursare;2) riscul de
opţional;4) riscul pieţei;5) lichiditate;3) riscul de
riscul creditului;6) riscul imobilizare;4) riscul de rată
solvabilităţii;7) riscul a dobânzii;5) riscul de
lichidităţii selectivitate a creditului;
(vandabilităţii);8) riscul
schimbării cadrului
legislativ;
mare moderată
mare moderat
1) valoarea titlurilor 1) rata rentabilităţii
mobiliare pe piaţă;2) financiare;2) rata
dividendele; rentabilităţii economice;
19
Coeficientul speculativ mare moderat

Capacitatea de manipulare foarte mare redusă

Echilibrul echilibrul bursier este echilibrul monetar este un

permanent deziderat

Ţinta echilibrului creşterea indicilor bursieri egalitatea dintre cererea şi

oferta de monedă

Influenţa asupra mică direct şi mare foarte mare şi directă

sectoruluisocial indirect

c. Evaluarea performanţelor economico-financiare

Diferenţele arătate între caracteristicile celor două entităţi îşi găsesc expresia cea mai
concludentă în indicatorii prin care se măsoară performanţele economico-financiare
(Tabelul 3).

Tabelul 3. Evaluarea performanţelor bursei de valori şi ale sistemului bancar

Bursa de valori Sistemul bancar

Total piaţă:– valoarea tranzacţionată Indicatori de rentabilitate:– rentabilitatea

totală (acţiuni listate şi nelistate, capitalului propriu ROE (return on
obligaţiuni) – mil. USD (mil. equity);– rentabilitatea activelor ROA
RON);Societăţi listate:– număr (return of assets);– marja dobânzii;–
societăţi;– capitalizarea bursieră – mil. ponderea pierderilor din credite în total
USD (mil. RON);– valoarea credite;– rata solvabilităţii
tranzacţionată – mil. USD (mil. RON);– patrimoniale.Indicatori de risc:– riscul de
rata valorii tranzacţionate;– PER piaţă;– credit;– riscul de lichiditate;– riscul ratei
preţ piaţă/valoarea nominală;– dobânzii;– riscul insolvabilităţii.
randamentul dividendului

d. Conţinutul managementului

Misiunea şi funcţiile pieţei de capital şi ale sistemului bancar îşi regăsesc convergenţa în
conţinutul specific al managementului celor două entităţi economice (Tabelul 4) care, din
acest motiv, apar ca veritabile alternative de finanţare a economiei naţionale.

20
Tabelul 4. Managementul pieţei de capital comparativ cu managementul bancar

Piaţa de capital Sistemul bancar

Urmărind scopul capitalizării societăţilor Urmărind scopul de a satisface diversele

comerciale, utilizând emisiunea de titluri dorinţe, atât ale celor care împrumută, cât
de valoare prin ofertă publică sau şi ale celor care dau împrumuturi în
plasamente private, piaţa de capital economie, sistemul bancar realizează
sprijină interesele economice ale transferuri de fonduri de la unităţile cu
operatorilor:– băncile beneficiază de o surplus către unităţile cu deficit direct prin
sursă permanentă de fonduri fără a se împrumuturi sau contracte de capital în
solicita plăţi fixe sau dobânzi.Finanţarea calitate de intermediary
cu ajutorul acţiunilor poate permite financiar.Satisfacerea acestor dorinţe
acumularea acelor fonduri mari de plată menţionate se referă la mărimea,
care sunt necesare pentru rambursarea maturitatea, lichiditatea, rambursabilitatea
obligaţiilor;– întreprinzătorii beneficiază şi riscul creditului solicitat.
de scăderea
Atragerea resurselor investiţionale se poate face:

– prin sistemul bancar concretizat în existenţa a 39 de bănci, din care marea lor majoritate
sunt cu capital privat;

– prin intermediul pieţei de capital cu segmentele: Bursa de Valori Bucureşti, cu un număr

de 115 societăţi listate în anul 2000; Piaţa OTC (Over The Counter) pe care se
tranzacţionează titlurile a peste 3150 de societăţi comerciale; peste o sută de societăţi de
servicii de investiţii financiare cu activitate de brokeraj la care se adaugă fondurile deschise
de investiţii, societăţile de investiţii, casele de asigurări private şi casele de pensii.

Sistemul bancar pune la dispoziţia clienţilor săi o paletă largă de instrumente financiare care
vizează, în primul rând, consolidarea unei strategii bancare, cât şi atragerea majorităţii
posesorilor de fonduri financiare. Deşi, în prezent, sistemul bancar deţine o supremaţie de
necontestat în privinţa atragerii şi valorificării fondurilor financiare, băncile se adaptează
rapid la cererea de investiţii, devansând astfel încercările timide de plasare a surselor
disponibile prin intermediul sistemului bursier. În această competiţie inegală, băncile
româneşti se aliniază tendinţelor internaţionale în privinţa strategiilor de organizare şi
dezvoltare bancară.

Piaţa de capital, în condiţiile funcţionării într-un mediu economic echilibrat, poate oferi
condiţii mai avantajoase solicitanţilor de fonduri financiare decât sistemul bancar.
Întreprinderile care au nevoie de fonduri pentru finanţarea unor proiecte pe termen lung,
emit acţiuni purtătoare de dividende, conducând la majorarea capitalului propriu sau
obligaţiuni purtătoare de dobânzi fixe. Finanţarea prin intermediul pieţei primare de capital

21
 prezintă un avantaj cert faţă de finanţarea prin intermediul împrumuturilor bancare deoarece
se scurtează drumul între economiile disponibile şi finanţarea efectivă şi, totodată, nu
presupune nici un cost.

Sursa: V. Stoica, I. Corbu, I. Morariu – Sistemul bursier internaţional, Bucureşti: Editura

Fundaţiei România de Mâine, 2006

XIII. Ce sunt valorile mobiliare?

Din punctul de vedere al investitorului, valorile mobiliare reprezinta acele active nebancare
de capital negociabile emise in forma materiala sau evidentiate prin inscrisuri in cont care
confera detinatorilor drepturi egale.
Cele mai des uzitate si cunoscute valori mobiliare sunt actiunile si obligatiunile.
Actiunile sunt fractiuni din capitalul social al unei societati comerciale si desemneaza
raporturi juridice intre detinatorul acestora si societatea emitenta.
Obligatiunile reprezinta fractiuni dintr-un capital de imprumut, care desemneaza raporturi
de creanta a detinatorului asupra emitentului.
Caracteristicile valorilor mobiliare:
 Negociabile - acestea pot fi transmise de la o persoana la alta la un pret care va fi
stabilit in functie de raportul cerere-oferta
 Materizalizate sau evidentiate in cont - reprezinta forma in care acestea pot fi emise
si tranzactionate
 Drepturile asupra emitentului - patrimoniale, de vot pentru actiuni si de a fi
remunerat in cazul obligatiunilor.
Aceste instrumente financiare sunt concretizate in documente de valoare precum:
- Actiuni emise de societati comerciale, negociate pe piata de capital;
- Obligatiuni corporatiste emise de societati comerciale, emise inclusiv de stat, cu o scadenta
ce depaseste un an, negociabile pe piata de capital;
- Alte titluri negociate pe piata de capital care pot fi achizitionate prin schimb sau subscriere
si care implica o decontare baneasca ( exceptand instrumentele de plata ).
Conform Organizatiei Internationale a Standardelor in ISO 10962, valorile mobiliare sunt
grupate pe doua nivele:
- nivelul 1, in functie de natura relatiilor juridice de drepturi si obligatiuni numite categorii;
- nivelul 2, categoriile dupa drepturi si obligatii specifice numite grupe.
La nivelul 1, clasificate pe categorii in ISO 10962, valorile mobiliare se prezinta in acest
mod:
Categorii Definitii

Instrumente financiare care reprezinta atat relatia, cat

Instrumente de si interesul de proprietate intr-o unitate economica
1 proprietate sau fond comun de active.

Instrumente ale
Instrumente financiare prin care se evidentiaza banii
2 datoriei
datorati de emitent detinatorului, in conditii

22
 specificate.

Instrumente financiare ce ofera detinatorului

privilegiul de a subscrie sau de a primi active
3 Drepturi specifice in conditii specificate.

Contracte care garanteaza detinatorului dreptul de a

cumpara sau a vinde active specifice la un pret
4 Optiuni determinat la sau pana la un moment fixat in viitor.

Contracte care il obliga pe cumparator sa plateasca si

pe vanzator sa livreze active specifice la un pret
5 Futures prestabilit si o data fixa in viitor.

Instrumente financiare care nu intra in categoriile

6 Altele definite anterior.

Cele 6 categorii de la nivelul 1 sunt detaliate la nivelul 2 pe grupe de valori mobiliare:

- actiuni ordinare;
- actiuni preferentiale;
- actiuni convertibile;
- certificatate de investitii in fonduri;
- altele.
In Romania, gruparea valorilor mobiliare de pe piata de capital este reglementata de Legea
297/2004.

XIV. Tipuri de instrumente derivate şi caracteristicile lor.

Instrumentele financiare derivate (IFD) sunt instrumente financiare al caror randament are
la baza randamentul oferit de un alt instrument financiar sau marfa, denumit activ suport
(underlying asset). Prin urmare, randamentul IFD este derivat din evolutia pretului unui
instrument, marfa sau alt activ.
Instrumentele financiare derivate pot fi dezvoltate avand la baza orice tip de activ /
eveniment care are drept valoare / rezultat aleatoriu, cum ar fi: aur, valute, actiuni, indici
bursieri sau chiar temperatura atmosferica (weather derivatives).
Tranzactionarea contractelor futures si options reprezinta o strategie complementara la
tranzactionarea instrumentelor care constituie active suport (actiuni listate, titluri de stat,
marfuri, etc.) pentru administrarea unui portofoliu adecvat riscului dorit de fiecare investitor
in parte.
Tranzactionarea de catre un investitor pentru prima data a unui instrument financiar derivat
conduce la initierea unei pozitii deschise (open position), astfel:
 Cumparare: pozitie deschisa Long;
 Vanzare: pozitie deschisa Short.

a) Managementul riscului este cel mai important obiectiv al tranzactionarii IFD:

 forma de asigurare impotriva pierderilor financiare determinate de evolutia
nefavorabila a pretului sau valorii activului suport;
 accesul facil pe piata IFD din punct de vedere al costurilor de operare reduse ca
urmare a faptului ca IFD reprezinta o modalitate de asigurare impotriva riscului financiar.

23
b) Descoperirea pretului (price discovery) reprezinta un aspect important in ceea ce priveste
functionarea pietelor la vedere si la termen. Instrumentele financiare derivate au un rol
important in procesul de descoperire a pretului „corect” (fair price), premisa necesara pentru
o piata eficienta:
 pietele futures furnizeaza indicii valoroase referitoare la pretul activelor suport;
 pietele options furnizeaza informatii privind volatilitatea activelor suport.
c) Cresterea lichiditatii si eficientei pietelor la vedere si la termen reprezinta un beneficiu al
tranzactionarii instrumentelor financiare derivate ca urmare a utilizarii de catre o anumita
categorie de participanti la piata a tehnicilor de arbitraj, realizate indeosebi prin intermediul
tranzactionarii asistate de calculator (program trading). Astfel, instrumentele financiare
derivate contribuie la:
 alinirea preturilor din piata la vedere si la termen la nivelurile teoretice (preturile
corecte);
 cresterea volumului tranzactionat atat in piata activului suport cat si a instrumentului
financiar derivat.

XV. Ce este bursa de valori şi care este rolul său economic?

Bursa este o piaţă pe care se oferă şi se desfac, după o procedură specială, mărfuri sau
valori mobiliare. Denumirea instituţiei provine de la numele unei vechi familii de hangii,
Van der Bursen, care a înfiinţat la Bruges, în Flandra (Belgia de azi) un local numit Hotel de
Bourses, în holul căruia se negociau metale preţioase (aur, argint, platină) precum şi hârtii
de valoare.
Cel mai frecvent termenul de bursă desemnează o instituţie a economiei de piaţă care se
bucură de interes în lumea afacerilor, în măsura în care asigură un cadru organizat pentru
realizarea tranzacţiilor, un sistem de principii şi norme care să garanteze încheierea şi
executarea contractelor, în condiţii de exactitate, corectitudine şi transparenţă.
Bursele de valori mobiliare reprezintă segmentul cel mai important al pieţei secundare de
capital. Fiecare tranzacţie este generată de interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor şi la
rândul ei, produce efecte asupra cursului valorilor mobiliare. Se poate concluziona deci
că bursa este cea care asigură lichiditatea şi mobilitatea capitalurilor. Prin intermediul
bursei, agenţii economici care şi-au plasat capitalurile pe piaţa primară pot reintra în posesia
capitalurilor, înainte de scadenţă.
Funcţiile bursei de valori mobiliare în economie sunt:

 concentrarea cererii şi ofertei de valori mobiliare pe o anumită piaţă la un moment

dat;
 efectuarea tranzacţiilor cu valori mobiliare în conformitate cu ordinele adresate de
clienţi;
 urmărirea sistematică a cursului valorilor mobiliare înregistrate la cota bursei;
 reflectarea conjuncturii economice, într-o anumită perspectivă, determinată atât de
factori specifici pieţei în cauză, cât şi de factori externi.

Principalul rol al bursei îl constituie, efectuarea de tranzacţii cu hârtii de valoare emise de

agenţii economici şi plasate de agenţii de schimb, acestea punând fi comercializate datorită
caracterului lor negociabil. Activitatea pe piaţa bursieră este urmărită prin intermediul
cursului valorilor mobiliare şi indicelui bursier. Aceşti indicatori sunt consideraţi barometre
ale stării economice din ţara respectivă.

24
 Bursa este sensibilă la toate evenimentele de ordin economic, financiar-monetar, social,
politic. Ea pune în evidenţă, starea economiei naţionale în cadrul căreia funcţionează bursa
la un moment dat.

XVI. Principalele tipuri de burse de valori.

In cadrul burselor se tranzactioneaza o gama variata de marfuri si hirtii de valoare. In functie de

varietatea tranzactiilor pe care le mijlocesc, bursele pot fi :

 Generale
 Specializate - fie numai de marfuri fie numai de hirtii de valoare si pot fi:
1) Burse da marfuri
2) Burse de valori mobiliare
3) Burse valutare sau burse de devize
4) Burse complementare comertului international (de exemplu burse de asigurari, de navlu, etc. )

Dupa forma de organizare pot fi:

 Burse private - infiintate si organizate de particulari sub forma de societati pe actiuni,

asociatii comerciale. Reprezinta asociatii ale persoanelor fizice si juridice ce dau nastere unei noi
persoane juridice care se autoreglementeaza si se autoguverneaza. Forma legala cea mai cunoscuta de
sorginteamericana o constituie corporatia fara scop lucrativ - in SUA ( NYSE, AMEX ), JAPONIA (
TSE ),CANADA ( Toronto, Montreal ), etc.
 Burse infiintate si supravegheate de stat - indeosebi in tarile de drept latin (Franta, Belgia,etc )
Fata de aceste modele in practica sunt o serie de variante, cele mai multe piete bursiere adoptind
principiul autoreglementarii, institutia bursei avind in acest caz dreptul de a-si stabili in limetele legii,
modul de organizare si functionare, prin elaborarea si adoptarea statutului si regulamentelor.
In Romania bursele de valori se infiinteaza si functioneaza conform Legii 525/2002, Art1, pct.9 "
ca institutii de interes public, cu personalitate juridica, prin decizia de infiintare si autorizatia de
functionare emise de CNVM ", iar bursele de marfuri conform OUG 27/2002 aprobata prin Legea
512/2002 sunt conform Art.12 " piete de interes public " si conform Art.5 " se constituie sub forma
unei societati pe actiuni, persoana juridica romana ". ( E veche, in prezent avem Lg. 297/2004 ).
Distingem deasemenea alte doua categorii de burse:
 Burse inchise - unde numarul de locuri este limitat iar un tert nu poate dobindi calitatea de
membru decit daca obtine un loc din parte unui titular ( exemplu NYSE, iar la noi RASDAQ )
 Burse deschise - in care numarul de locuri nu este limitat, iar membrii se impart in membri
fondatori si membri asociati.

XVII. Care sunt funcţiile preţului?

Pretul se defineste ca valoarea de schimb a bunurilor si a serviciilor pe piata (Dictionaire

d’économie – C.D. Echaudemaison). In acceptiunea generala a cuvantului, pretul se refera la
suma de bani pe care o plateste sau o primeste cineva pentru a intra in posesia respectiv
pentru a ceda posesia unui bun. Daca ne referim la servicii, similarul pretului este tariful: el
reprezinta suma platita sau incasata pentru a beneficia sau pentru a oferi un serviciu. Pretul
este expresia baneasca a valorii bunurilor sau serviciilor iar in ceea ce priveste categoria
economica pret, aceasta a aparut odata cu introducerea banilor ca element de mijlocire a
schimburilor si de tezaurizarea a valorilor.
Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie concurenţială:

25
 1. Funcţia de evaluare a cheltuielilor şi rezultatelor se referă la capacitatea preţurilor de
exprimare monetară a cheltuielilor şi veniturilor agenţilor economici.
2. Funcţia de corelare a cererii cu oferta se explică prin tendinţa preţului de a se forma în
jurul nivelului său de echilibru, la care cererea coincide cu oferta, iar cantitatea cerută
egalează cantitatea oferită. De aceea, dacă preţul este la un moment dat superior acestui
nivel, piaţa se caracterizează prin exces de ofertă, iar cantitatea oferită se va diminua, ceea
ce antrenează o scădere a preţului până la nivelul său de echilibru şi invers.
3.Funcţia de informare a participanţilor la viaţa economică. Preţul transmite informaţii
privind situaţia pieţei, respectiv raportul cerere-ofertă şi presiunile care există pe piaţă,
activităţile cele mai profitabile şi abundenţa sau raritatea factorilor de producţie.
4. Funcţia de motivaţie a producătorilor se reflectă în practică prin stimularea agenţilor
economici atunci când preţul este ridicat şi prin distribuirea veniturilor acestora în funcţie de
nivelul costurilor.
5. Funcţia de distribuire a veniturilor. Corespunzător activităţii depuse, fiecare agent
economic obţine venitul individual. Acesta depinde, în ultimă instanţă, de diferenţa dintre
preţurile primite pentru bunurile şi serviciile vândute şi preţurile plătite pentru procurarea
factorilor de producţie.

XVIII. Comentaţi rolul de informare pe care îl are preţul pentru agenţii economici.
Funcţia de informare a agenţilor economici, prin intermediul căreia pe de o parte, factorii de
producţie sunt orientaţi spre utilizările cele mai eficiente, iar consumatorii spre alegerile cele
mai convenabile. Preţul este acela care îl determină pe producător să extindă, să restrângă
sau să abandoneze anumite activităţi. În acest fel, el este cea mai importantă sursă de
informaţii pentru adoptarea deciziilor de alocare şi realocare a resurselor pe domenii
XIX. Ce sunt preţurile libere?
Preturi libere – se formeaza in conditiile unei concurente perfecte si nici unul dintre
agentii economici nu poate influenta nivelul pretului.

XX. Cum intervine statul în controlul preţurilor?

Statul intervine în viaţa economică fie printr-un comportament obişnuit al unui agent
economic, fie prin exercitarea atributelor sale de reglator al pieţei. In prima situaţie, statul
poate fi producător, consumator, partener în operaţii de schimb. In cea de-a doua situaţie,
statul este titular unic de emisiune monetară, este principalul realizator al protecţiei sociale,
este responsabil al executării bugetului. Statul se implică în economie atat la nivel
microeconomic, cat şi macroeconomic.
Măsurile adoptate în vederea reglementării activităţii unor agenţi economici vizează:
 domeniul microeconomiei şi include:
1) stabilirea unor preţuri, fixarea unor limite minime sau maxime de preţ
2) determinarea salariului minim şi mediu pe economie
3) gestionarea şi administrarea proprietăţii publice
4) acordarea unor subvenţii
5) medierea unor conflicte de muncă
6) acordarea de ajutoare etc.

26
 la nivel macroeconomic, implicarea statului vizează măsurile adoptate în vederea
eliminării sau înlăturării unor dezechilibre cum ar fi inflaţia şi şomajul şi capătă
forma politicilor macroeconomice cum ar fi politica fiscală, a cheltuielilor publice,
monetară, bugetară etc.
Intervenţia statului are caracter limitat , impus de următoarele aspect:
 autonomia organelor administrative de stat, care prezintă o limită în ceea ce
priveşteacţiunile acestor instituţii
 libera iniţiativă a agenţilor economici care este o trăsătură generală într_o economie
de piaţă şi este aplicabilă tuturor în mod egal
 raportul de interese dintre cei pro şi contra intervenţiei statului şi care se află în
poziţii de influenţare a deciziei publice.
Astfel, într_o economie de piaţă în care guvernarea revine unor forţe politice care se
pronunţă pentru o implicare mai mare a statului în economie, se constată că
intervenţia acestuia este mai puţin franată, dar ea are totuşi o limită care decurge din
celelalte două aspecte, respectiv, autonomia organelor statului şi libera iniţiativă care
nu pot fi depăşite respective încălcate, fiind reglementate prin legi juridice, ele însele
o consecinţă a intervenţiei statului înviaţa economică.

27