Ce este arta?

Ciprian Baciu

Partea I

Despre artă s-a scris și s-a vorbit foarte mult și totuși la întrebarea "Ce este arta și care este
scopul ei?" foarte puțini vor răspunde coerent. Chiar și artiștii din ziua de azi sau profesorii din
universitățile de artă vor fi luați prin surprindere de această întrebare. La fel de ciudat este că unii
oameni își dedică viața acestui domeniu, alții fac sacrificii pe altarul artei, alții se consideră critici și își
asumă dreptul de a discerne asupra calității și valorii operelor de artă și cu toate acestea fiecare va da
din colț în colț când va fi pus în fața acestei întrebări. Evident că în epoca modernă au apărut tot felul
de teorii estetice fanteziste, însă toate nu au făcut decât să adâncească și mai mult confuzia generală.
De fapt întreaga civilizație modernă a fost constituită pe negarea principiilor metafizice universale, a
legii divine care a stat cândva la baza tuturor activităților umane și a întregului organism social. Prin
ignorarea armoniei universale lumea modernă a reușit să-și ascundă sensul profund al vieții în general
și al artei în special. De aici izvorăște neînțelegerea din perioada actuală, care de fapt reprezintă un caz
aproape unic în istorie. Chiar și în Europa, dacă ne întoarcem câteva sute de ani până în Evul Mediu,
vom constata o integrare perfectă a artei în ordinul social, cu un scop bine definit. Dacă ne uităm în
Orient, vom vedea acolo o concepție despre artă bazată pe metafizică, o artă sacră, profund simbolică și
ritualică. Punctul de vedere profan aproape că nu și-a făcut simțită prezența decât destul de recent și nu
atât de puternic ca în Occident, unde începând cu Renașterea apare și ia avânt așa zisa artă profană,
care în momentul de față se găsește pretutindeni în Europa. De fapt prăpastia care desparte astăzi
Orientul de Occident nu exista în Evul Mediu sau în Antichitate. Între cele două părți se afla o legătură
profundă și o concepție unitară la nivel artistic. Divergențele au început să apară odată cu așa-zisa
Renaștere a Europei, care s-a manifestat prin ruperea lui de propria tradiție, adică de fundamentul pe
care fusese elaborată arta. Din acest moment diferențele au început să crească între un Occident mereu
schimbător și un Orient care încearcă să-și păstreze stabilitatea. De aceea consider că nelămuririle care
se găsesc astăzi în Occident își pot găsi răspuns în cunoașterea pe care orientalii s-au străduit s-o
păstreze prin tradiția lor. Din acest punct de vedere un caz special îl reprezintă India, doctrina hindusă
având cele mai ample referiri la domeniul artistic. Toate acestea se află firesc în concordanță atât cu
celelalte doctrine metafizice orientale ca daoismul sau sufismul, cât și cu cea a ezoterismului creștin.
 La întrebarea "Ce este arta?" vom găsi răspunsul că arta la origine era pur și simplu meseria.
Însă meseria în sens tradițional era ceva diferit de ceea ce înțelegem noi astăzi prin acest cuvânt. Ea
desemna acea modalitate prin care un individ își manifesta cel mai bine în exterior propria natură
interioară, cu alte cuvinte meseria se făcea din inimă sau trebuia să vină de la Sine. De aceea meseria
nu putea fi schimbată pentru că atunci persoana nu ar mai fi fost ceea ce era de fapt. De asemenea nu
exista ideea modernă de căutare a originalității, ea izvorând din unicitatea fiecărui individ. Meseria
înțeleasă astfel era de fapt artă și putea servi ca bază unei inițieri spirituale. Orice inițiere are ca scop
găsirea Sinelui, Atma cum zic hindușii sau "Dumnezeu în noi" cum spun creștinii, care se află în inimă
și în acest sens se folosesc drept suporturi anumite mijloace exterioare. Pentru că meseria este calea din
interior către exterior ea poate fi folosită drept suport pentru o inițiere care pornește din exterior către
interior. Odată ajunsă la capătul călătoriei spirituale și inițierea devenind efectivă, meseria devenea
modalitatea cea mai potrivită prin care persoana eliberată (sau Jivanmukta cum spun hindușii) putea
comunica în exterior ceea ce cunoscuse la nivel interior. Așa cum am mai spus, în acest caz, creația
venea de la Sine și căpăta în exterior denumirea de capodoperă. Așadar capodoperele sunt produsele
artistice ale persoanelor care posedă o inițiere efectivă, adică care și-au găsit și s-au identificat cu
Sinele și prin urmare toate capodoperele omenirii sunt produse ale Sinelui, unic în toate ființele și totuși
neîmpărțit. Pe de altă parte produsele artistice erau folosite ca suport pentru meditație. Astfel întreaga
activitate umană privea și era îndreptată spre același ideal unic. Artistul nu era ca în ziua de azi un tip
mai special, ci fiecare individ era un tip special de artist. De aici își trage arta sau meseria caracterul ei
sacru.

Dar s-a întâmplat ca în Renaștere Occidentul a îmbrățișat Umanismul, care s-a manifestat prin
negarea oricărei existențe de ordin suprauman și subuman. Astfel totul s-a redus la nivelul omului:
“Omul este măsura tuturor lucrurilor” a spus Protagoras, filozof din Grecia Antica, epocă de unde își
trage rădăcinile întreaga deviație modernă. Acest curent a dat naștere raționalismului pentru că omul
limitat de propria individualitate posedă drept cea mai înaltă facultate rațiunea, intelectul fiindu-i
inaccesibil, reprezentându-se ca esențial supra-individual și supra-uman. De aici nu a fost decât un pas
până la materialism, pentru că rațiunea ca facultate individuală nu poate să investigheze decât domeniul
material, fizic sau grosier, adică o porțiune limitată din manifestarea formală sau lumea ființelor
limitate de formă, care la rândul ei reprezintă doar o parte din manifestarea universală, în care se
găsește și domeniul manifestării informale sau supra-individuale . Cu alte cuvinte cunoașterea rațională
luată ca atare nu poate să investigheze decât lumea multiplicității, a cantității sau substanței, tot ceea ce
este esențial, ce ține de calitate și care se manifestă prin unitate îi este inaccesibil. Dacă ”omul este
măsura tuturor lucrurilor” atunci vom spune că Spiritul nu poate fi măsurat.

În acest mod a luat naștere societatea materialistă modernă în care rămășițele vechilor meserii
au căpătat numele de arte și au fost izolate de restul activităților umane. Operele de artă au fost închise
în muzee și în galerii de artă și încet, încet, preocupările de acest gen au început să fie privite ca un soi
de lux sau ca o distracție. Din punct de vedere etimologic cuvântul distracție înseamnă ceva care îți
distrage atenția, fiind opus concentrării. Ori arta sacră, care servește drept suport pentru meditație este
în adevăratul sens al cuvântului o concentrare, nu o distracție. Prin urmare în lumea modernă asistăm la
un spectacol macabru de meserii profane toate fiind în adevăratul sens al cuvântului niște distracții.
Putem spune că lumea s-a întors cu susu-n jos.

În Shilpa Shastra, o colecție de scrieri tradiționale indiene dedicată artelor, sunt menționate
peste 18 arte vocaționale (în sanscrită „silpa”) și 64 de arte avocaționale (în sanscrită „kala”). Între arte
nu există nici o deosebire de rang, toate fiind de origine angelică. Diferența între cele două categorii
constă în faptul că artele vocaționale sunt practicate în mod profesionist, nu pot fi învățate fără maestru
și de obicei sunt ereditare. În ziua de azi au mai rămas sau mai sunt luate în considerare doar șase arte,
filmul cea de-a șaptea fiind o invenție modernă. În schimb au apărut tot felul de meserii profane, fără
nici o valoare estetică și spirituală.

O societate tradițională tinde spre unitate, în care toate elementele sunt îmbinate armonios și nu
spre uniformitate, un fel de caricatură a unității sau inversul ei, unde se îndreaptă civilizația modernă.
Sensul originar al cuvântului armonie este acela de imagine sau reflexie a unității, deci spunem despre
niște elemente că sunt în armonie atâta timp cât ele reprezintă o imagine a unității din care au fost
distinse. Uniformitatea nu face decât să distrugă calitățile distinctive ale elementelor și încearcă a le
face pe toate la fel. Din această tendință a luat naștere producția de serie, tot acest mașinism și
tehnologia cu care ne mândrim atât de mult, toate fiind niște adevărate distracții, produse ale unei
activități mecanice.

Dimpotrivă, arta are un caracter organic și acest lucru poate fi evidențiat dacă comparăm
unealta cu mașinăria, reprezentând arta sau meseria tradițională și respectiv meseriile profane.
Mașinăria nu este nici pe de parte o evoluție a uneltei ci mai degrabă o piedică. Unealta era privită ca o
extensie a corpului, artistul alegându-și-o pe cea care i se potrivea cel mai bine. Mașinăria, în schimb,
prezintă niște avantaje doar de ordin cantitativ, calitatea fiind sacrificată de dragul multiplicității și al
uniformității. Din acest motiv mașinăria este o piedică și chiar o capcană, omul în loc să se manifeste în
exterior cu ajutorul uneltelor devine sclavul mașinii pe care ajunge să o deservească. Dacă arta sau
meseria tradițională era un mijloc de realizare spirituală, de concentrare, meseria modernă sau profană
cu mașinăriile pe care le utilizează de cele mai multe ori nu constituie decât o piedică constantă în calea
individului care tinde spre acest ideal, o adevărată distracție zilnică. Acum putem să înțelegem
protestele meșteșugarilor la apariția primelor mașinării și de ce într-o societate materialistă, unde în
toate primează utilitatea practică, imediată și aspectul cantitativ și unde este luată în calcul doar
suprafața iluzorie și trecătoare a realității, iar latura profundă este ignorată sau negată, arta devine o
activitate accesorie omului, fără a avea un scop bine definit, iar dacă are se limitează la un soi de
plăcere considerată de unii superioară. Tot din acest motiv apare și se susține ideea unei ”arte de dragul
artei” și glorificarea unui soi de artist care se luptă și se zbate pentru a se exprima în fața unei societăți
care îi este potrivnică sau cel puțin indiferentă. Într-o societate tradițională, cum a fost mediul în care s-
a dezvoltat arta indiană, așa ceva ar fi fost mai degrabă ridicol decât eroic, de unde și aspectul
caricatural al societății moderne în general. Iată ce spune spre exemplu Ananda Coomaraswamy în
cartea Introduction to Indian Art: ” 'O artă de dragul artei', o artă 'frumoasă' sau fără scop („fine arts”
concept modern care propune o artă fără nici o utilitate) , chiar dacă ar fi fost imaginată, ar fi fost
privită doar ca un produs monstruos al vanității umane. Artele moderne nu au nici o legătură cu viața și
vorbesc în ghicitori, de aici și imposibilitatea totală de a insufla 'dragostea de artă' oamenilor în general.
Un popor care dă naștere unei arte mărețe, oricum ar face asta, nu ar fi din dragostea lui față de artă, ci
din dragostea lui față de viață. În India sculpturile și picturile sunt privite ca mijloace cu scopuri bine
definite. Aici arta este o calitate integrală proprie tuturor activităților umane, întreținută de toți în
ambianța zilnică și produsă de toți în măsura vitalității propriilor activități.”