Tema XII

Republica Moldova în cadrul

Politicii Europene de Vecinătate

1. Nistrul ca frontieră naturală dintre spaţiul sud-est

european şi cel slav.
2. Istoricul Acordului de Parteneriat şi Cooperare între
Uniunea Europeană şi Republica Moldova.
3. De la Acordul de Parteneriat şi Cooperare la Planul
de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană.
4. Opinii privind perspectivele şi finalităţile parteneriatului
dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană.
Concluzii
Note
Documentar
Cronologie
Teme de autoevaluare şi reflecţie

La 22 februarie 2005, Uniunea Europeană şi Republica Moldova au căzut de acord asupra

unui Plan de Acţiuni, al cărui scop era „fortificarea şi dezvoltarea legăturilor de vecinătate”.
Semnând acest Plan, oficialii Republicii Moldova au acceptat să participe în cadrul Politicii
Europene de Vecinătate.
În accepţia mai multor analişti, Planul de Acţiuni este în realitate un fel de „respiro” pentru
procesul de extindere al Uniunii Europene şi un impas pentru unii aspiranţi mai inconsecvenţi,
cum ar fi Republica Moldova sau Ucraina.
Nici pentru oficialităţile Republicii Moldova statutul de „vecin” al Uniunii Europene nu este
unul satisfăcător deoarece, deşi sunt recunoscute aspiraţiile europene ale Republicii Moldova,
Planul de Acţiuni nu conţine o promisiune clară de aderare la Uniunea Europeană.
Dincolo de inconvenientele sale, cert este faptul că, pentru Republica Moldova, Planul de
Acţiuni constituie un test al „bunelor sale intenţii”, deoarece îndeplinirea exemplară şi cu
maximă sinceritate a prevederilor sale, deşi nu garantează perspectiva integrării în Uniunea
Europeană, ar spori cu mult şansele sale.
Din aceste considerente, evaluarea paşilor întreprinşi de Republica Moldova pe parcursul
perioadei de implementare a Planului de Acţiuni are o importanţă covârşitoare pentru
determinarea perspectivelor parteneriatului Republica Moldova – Uniunea Europeană. Aşa cum
Planul de Acţiuni prevede în calitate de direcţii principale pentru Republica Moldova
consolidarea instituţiilor democratice, asigurarea independenţei justiţiei, cooperarea şi
soluţionarea dosarului transnistrean, dezvoltarea economică şi socială, consolidarea capacităţilor
administrative, controlul frontierei şi combaterea crimei organizate, este necesară, credem, o
analiză obiectivă şi imparţială a tuturor acestor compartimente. Căci, aşa cum menţionează
oficialii europeni cu referire la un alt compartiment esenţial, - cel al libertăţii presei şi accesului
la informaţie, - există grave deficienţe în acest domeniu; iar, având un sistem de funcţionare al
mass – media precum cel din Republica Moldova, „e puţin probabil ca cineva să examineze la
modul serios posibilitatea de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană”.
În situaţia în care Planul de Acţiuni nu prevede acordarea Republicii Moldova, la finele
acestui proces, a unui nou statut, altul decât cel de vecin, care ar deschide perspectiva integrării

40
noastre europene, singura şansă a Republicii Moldova pe parcursul următorilor ani pare a fi
realizarea unui salt calitativ la principalele criterii de evaluare a Planului de Acţiuni. În aşa mod,
posibilitatea reală de integrare europeană constă în obţinerea unei foi de parcurs de la autorităţile
de la Bruxelles pentru Republica Moldova.
Aşa cum decizia de aderare a unei ţări la Uniunea Europeană aparţine ţărilor – membre, va fi
necesară, prin urmare, o intensificare considerabilă a cooperării Republicii Moldova cu toate
aceste state. Republica Moldova este sortită să rămână în albia procesului de europenizare în
virtutea susţinerii diplomatice şi a asistenţei acordate de partenerii europeni, inclusiv prin Planul
de Acţiuni. Această susţinere, la rândul ei, va depinde decisiv de voinţa politică a puterii şi
opoziţiei, dar şi în egală măsură a societăţii civile din Republica Moldova, voinţă măsurată prin
prisma unor reale rezultate în implementarea Planului de Acţiuni şi a adoptării standardelor
europene în toate sferele vieţii social – economice, politice şi culturale.

1. Nistrul ca frontieră naturală dintre spaţiul

sud-est european şi cel slav.

Precum afirmă cercetătorii separatismului transnistrean, suferinţele istorice majore ale

Moldovei dintre Prut şi Nistru provin din faptul că Nistrul constituie frontiera naturală dintre
două spaţii geopolitice: spaţiul sud-est european şi spaţiul slav. Din acest motiv, stăpânirea
Nistrului a constituit un obiectiv esenţial al strategiilor imperiilor prin care s-au manifestat politic
aceste spaţii (3; p.11-12). În funcţie de raportul de forţe dintre spaţiul slav şi cel sud-est
european, frontiera politică dintre ele s-a deplasat între Nistru şi Prut.
Astfel, o dată cu scăderea puterii otomane şi ascensiunea celei ruseşti, frontiera s-a situat pe
Prut (1812). Prin prăbuşirea ţarismului şi apariţia pe harta Europei a României Mari, frontiera s-a
mutat pe Nistru (1918). Prin victoria Uniunii Sovietice în cel de-al doilea război mondial,
frontiera revine iarăşi pe Prut (1944), situaţie ce se va menţine până la începutul anilor ’90, când
Rusia este iarăşi pusă în faţa perspectivei de a pierde cel mai important cap de pod spre Europa
Sud-Estică, pentru cucerirea căruia, conform unor estimări, au fost sacrificate vieţile a circa 150
milioane de oameni (25; p.30).
În condiţiile prăbuşirii Uniunii Sovietice, importanţa strategică a Tiraspolului, respectiv a
Transnistriei, au devenit covârşitoare, ele rămânând singurul cap de pod al Rusiei spre Europa de
Sud – Est. Astfel se explică faptul, că noile state independente apărute în spaţiul fost sovietic,
inclusiv Republica Moldova (27 august 1991), au fost calificate de oficialităţile Federaţiei Ruse
drept „nişte entităţi accidentale, instabile şi efemere” cărora, în vederea restabilirii securităţii
strategice şi geopolitice a Rusiei, era necesar să li se reducă din dreptul acestora la independenţă
politică, prin integrarea lor graduală, dar cât mai rigidă, în cadrul Comunităţii Statelor
Independente (25; p.15,44).
Scenariul aplicat de liderii de la Kremlin în noile republici independente a fost pretutindeni
pe cât de rudimentar, pe atât de rezultativ: sabotarea pe toate căile posibile a eforturilor de
emancipare a popoarelor fostei Uniuni, inflamarea şi stimularea conflictelor interetnice pentru
ca, în consecinţă, Moscova să intervină în postura de „pacificator” (3; p.6). Edificatoare în
această privinţă este confesiunea ex-preşedintelui M.Snegur, făcută în alocuţiunea rostită cu
prilejul deschiderii Ambasadei SUA la Chişinău, la scurt timp de la declanşarea conflictului din
Transnistria: „Sincer vorbind, nu ne-am aşteptat ca anume poporul nostru, ospitalier, blând şi
răbdător cu oricine i-a trecut pragul, ca anume poporul nostru, deci, să treacă prin asemenea zile
de grea încercare cum sunt cele pe care le trăim acum” (20 martie 1992). Calificând
evenimentele din stânga Nistrului drept „un conflict sângeros şi absurd, dar diabolic regizat” (1),
primul preşedinte al Republicii Moldova deconspira, în atare mod, nedorinţa Federaţiei Ruse de
a recunoaşte independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, precum şi, implicit,
neputinţa autorităţilor centrale republicane de a gestiona efectiv procesele politice, economice,
militare şi de altă natură de pe teritoriul Moldovei în hotarele anului 1990.

41
 Pierderea fâşiei de teritoriu transnistrean, constituind 12 % din suprafaţa Republicii Moldova,
a redus substanţial potenţialul economic naţional şi devenind o piedică serioasă în calea
reformelor democratice iniţiate la începutul anilor ’90.
Separatismul transnistrean a destabilizat substanţial economia naţională a Republicii
Moldova, reducându-i producţia industrială cu 36,0 %, producţia energiei electrice cu 87,5 %,
producţia mărfurilor de consum popular cu 28,0 %, producţia de legume cu 38,0 %, producţia de
fructe cu 23,0 % şi cu 24,0 % suma totală a veniturilor formate pe teritoriul republicii.

Tabelul 1. Transnistria în economia Republicii Moldova, 1991

(producţia regională ca procent din totalul la nivel naţional)
(14; p.190)

Maşini electrice mari 100,0 %

Transformatoare de putere 100,0 %
Containere de gaz 100,0 %
Textile de bumbac 96,6 %
Energie electrică 87,5 %
Ciment 58,1 %
Motoare electrice de putere mică 55,8 %
Folii metalice 23,5 %
Produse agricole 13,1 %

În pofida acestor dificultăţi obiective, conducerea Republicii Moldova a depus eforturi

notabile în vederea tranziţiei la economia liberă de piaţă prin crearea cadrului legislativ respectiv,
prin schimbarea raporturilor de proprietate din economia naţională, formarea instituţiilor şi
infrastructurii respective, viabile în condiţiile pluralismului politic şi economic, prin asigurarea,
în definitiv, a unei tranziţii reale la o societate democratică.
Ca rezultat al acestor eforturi, către începutul lunii martie 1992, independenţa Republicii
Moldova fusese recunoscută de peste 100 de state ale lumii. În mai puţin de un an de la
proclamarea independenţei, conducerea Republicii Moldova înregistrase o serie de succese
incontestabile în domeniul politicii externe. S-a reuşit, bunăoară, stabilirea unor relaţii
promiţătoare şi extrem de avantajoase cu SUA, administraţia Casei Albe angajându-se să
favorizeze investiţiile de capital în economia naţională, în vederea facilitării tranziţiei la
economia liberă de piaţă.
Astfel, în cadrul vizitei din 11 februarie 1992 a Secretarului de Stat american James Baker la
Chişinău, s-a menţionat satisfacţia SUA privind aderarea Republicii Moldova „la democraţie, în
interesul instituirii libertăţilor”, Washingtonul susţinând, în consecinţă, admiterea R.Moldova în
cadrul CSCE şi declarându-se dispus să sprijine şi în continuare eforturile Chişinăului de a
deveni membru al unor prestigioase instituţii financiare internaţionale, între care şi Fondul
Monetar Internaţional (15). Dovadă a seriozităţii angajamentului SUA faţă de Republica
Moldova, în cadrul întrevederii din 18 februarie 1992 între preşedintele M.Snegur şi preşedintele
SUA George Bush, s-a constatat faptul că stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări
„constituie un pas decisiv în direcţia acordării Republicii Moldova a clauzei naţiunii celei mai
favorizate” (6).
La acelaşi capitol al realizărilor politicii externe a Republicii Moldova se înscrie şi stabilirea
unor relaţii privilegiate cu România, conştientizându-se tot mai mult adevărul că „avem aceeaşi
limbă, aceiaşi domnitori, în mare măsură aceeaşi istorie şi acelaşi destin”, din care considerent
„nu putem să nu trăim bine cu fraţii noştri din cauza ambiţiilor învechite ale unora” (13). Mai
mult chiar, sfidând constrângerile geopolitice la care era supusă Republica Moldova, Snegur a
ţinut să menţioneze în discursul inaugural cu prilejul învestirii sale în funcţia de preşedinte al
Republicii Moldova, că „drumul nostru este anevoios, dar ţine spre Europa, unde, sunt sigur,
vom ajunge” (13).

42
 2. Istoricul Acordului de Parteneriat şi Cooperare
între Uniunea Europeană şi Republica Moldova.

În pofida faptului că oficialităţile Republicii Moldova şi-au declarat cursul pro-european încă
la începutul anului 1992, negocierile privind semnarea unui amplu acord cu Uniunea Europeană
s-au lăsat, totuşi, aşteptate până în primăvara anului 1994. Printre cauzele care au determinat
această lungă expectativă a Uniunii Europene vizavi de Republica Moldova ar putea fi
evidenţiate, în special, următoarele:
 Lipsa unui dialog politic eficient între părţi;
 Declanşarea conflictului transnistrean la 2 martie 1992, zi în care Republica Moldova era
admisă cu drepturi depline în Organizaţia Naţiunilor Unite !;
 Fragilitatea situaţiei politice interne din Republica Moldova;
 Incertitudinea politicii externe a Republicii Moldova, în situaţia în care, concomitent cu
declararea ataşamentului faţă de cursul pro-european al politicii externe, acelaşi
M.Snegur semnase, la 21 decembrie 1991, controversatul Protocol de constituire a
Comunităţii Statelor Independente (5; P.35-37);
 Consolidarea insuficientă a suveranităţii republicii;
 Slaba dezvoltare a noilor instituţii ale democraţiei şi, ca urmare,
 Identificarea dificilă a actorilor interni ai societăţii politice şi civile cu rol semnificativ în
luarea deciziilor.
Într-un studiu colectiv consacrat evaluării procesului de integrare europeană a Republicii
Moldova, elaborat de Institutul de Politici Publice din Chişinău se arată, că situaţia devenea tot
mai jenantă pentru Republica Moldova, în condiţiile în care majoritatea statelor din Europa
Centrală şi de Est îşi redefiniseră, către începutul anului, noul cadru politico-juridic al relaţiilor
lor internaţionale. În scrisoarea sa din 1 noiembrie 1993, adresată preşedintelui Comisiei
Europene Jacques Délors, preşedintele M.Snegur constata cu regret că Republica Moldova
rămase ultima ţară din spaţiul central-european, ale cărei relaţii cu Uniunea Europeană nu
depăşise nici măcar faza incipientă a creării cadrului politico-juridic. În consecinţă, preşedintele
Republicii Moldova a solicitat concursul lui Jacques Délors în vederea demarării neîntârziate a
negocierilor privind semnarea unui Acord de Parteneriat şi Cooperare cu Uniunea Europeană (4;
P.44-45). În viziunea preşedintelui M.Snegur, acest fapt ar fi însemnat un pas real în direcţia
integrării europene a Republicii Moldova, creându-se condiţiile favorabile diversificării relaţiilor
economice şi a schimburilor comerciale pe baza avantajului reciproc, precum şi facilitând
realizarea reformelor politice în Republica Moldova.
Aceeaşi solicitare va fi reiterată şi în scrisoarea lui M.Snegur din 28 ianuarie 1994, adresată
preşedintelui în exerciţiu al Consiliului Uniunii Europene, Teodoros Pangalos, şi preşedintelui
Comisiei Europene, Jacques Santer.
La 23 februarie 1994, a avut loc şedinţa Consiliului de Miniştri ai Uniunii Europene, în
cadrul căreia a fost examinată chestiunea cu privire la oportunitatea începerii negocierilor între
Uniunea Europeană şi Republica Moldova. În raportul asupra situaţiei politice şi social-
economice din Moldova s-a menţionat, printre altele, că autorităţile Republicii Moldova realizase
în ultimul timp o serie de măsuri în vederea consolidării stabilităţii politice şi accelerării
reformelor economice. Accentuându-se că Republica Moldova întrunea, practic, toate condiţiile
pentru a fi considerată ţară în tranziţie spre o societate democratică cu o economie liberă de
piaţă, s-a propus demararea negocierilor privind elaborarea acordului-cadru.
Totuşi, semnarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare între Uniunea Europeană şi
Republica Moldova se va produce abia la 28 noiembrie 1994, la Bruxelles. Întârzierea semnării
Acordului se explică prin faptul că, între timp, situaţia politică internă în Republica Moldova se
modificase sensibil în defavoarea apropierii de Uniunea Europeană.
În aprilie 1994, noul Parlament dominat de coaliţia Partidului Democrat Agrar şi blocul
prorus „Unitatea Socialistă – Edinstvo”, a ratificat acordurile de aderare a Republicii Moldova la

43
Comunitatea Statelor Independente, iar în iulie acelaşi an a adoptat şi o nouă Constituţie care
statua „neutralitatea permanentă” a Republicii Moldova. Continuând aceeaşi linie politică, la 21
octombrie 1994 va fi semnată şi o Convenţie moldo-rusă, prin care Moscova va impune clauza
sincronizării procesului de retragere a trupelor sale militare cu acordarea unui statut special
Transnistriei. În atare mod, s-a creat situaţia când prezenţa ilegală a Armatei ruse pe teritoriul
Moldovei se perpetua sine die.
Încununarea acestui nou curs al politicii oficiale a Republicii Moldova îşi va găsi expresia în
Concepţia politicii externe, adoptate de instituţia legislativă de la Chişinău la 8 februarie 1995 .
Conform acelui document, Republica Moldova urma să promoveze „politica neutralităţii
permanente”. Pornind de la „particularităţile dezvoltării istorice, specificul şi situaţia
geopolitică”, Concepţia declara „prioritare” relaţiile bilaterale cu Federaţia Rusă, Ucraina şi
Republica Belarus (7; p.10-11). Vectorul european şi euroatlantic al Republicii Moldova era
formulat într-o manieră indescifrabilă pentru oficialităţile Uniunii Europene, menţionându-se
„diplomatic” doar „atenţia sporită” acordată dezvoltării relaţiilor de parteneriat şi cooperare pe
multiple planuri cu SUA, Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Canada, extinderii
raporturilor cu ţările Europei Centrale şi de Est, cu toate ţările lumii care prezintă „interes politic
şi economic” (7; p.10-11).
Abia în decembrie 1996, cel de-al doilea preşedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi,
va adresa un mesaj preşedintelui Comisiei Europene, Jacques Santer, în care pentru prima oară
era exprimată intenţia demarării oficiale a procedurilor de pregătire pentru aderarea Republicii
Moldova la Uniunea Europeană. La finele unei proceduri de ratificare extrem de complicate,
Acordul de Parteneriat şi Cooperare între Uniunea Europeană şi Republica Moldova va intra în
vigoare în luna iulie a anului 1998 (10; p.19).
Respectivul Acord poate fi considerat o etapă calitativ nouă în relaţiile Republicii Moldova
cu Uniunea Europeană. Aceasta deoarece, pe de o parte, Uniunea Europeană se angaja să susţină
eforturile Republicii Moldova îndreptate spre consolidarea democraţiei şi finalizarea tranziţiei
spre economia de piaţă funcţională. Pe de altă parte, Republica Moldova se angaja să respecte
valorile democratice, principiile dreptului internaţional, ale drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, toate acestea fiind declarate elemente esenţiale ale Acordului (22; p.6-
7).
La modul concret, Acordul de Parteneriat şi Cooperare între Republica Moldova şi Uniunea
Europeană (APC) urmărea implementarea următoarelor obiective:
a) continuarea dialogului politic între părţi;
b) promovarea reciprocă a comerţului şi investiţiilor;
c) cooperarea în domeniile legislativ, economic, social, financiar şi cultural;
d) susţinerea eforturilor Republicii Moldova în consolidarea democraţiei, dezvoltarea
economiei şi finalizarea tranziţiei la economia de piaţă (23; p.3).
Potrivit art. 1 al APC, parteneriatul necesita a fi considerat drept o formă specifică a
cooperării între Uniunea Europeană şi Republica Moldova în diverse domenii, exceptând
problemele legate de apărare. Din acest motiv, APC nu excludea participarea Republicii Moldova
la Comunitatea Statelor Independente: articolul 3 al APC încurajează – fără a menţiona CSI ca
organizaţie – menţinerea şi dezvoltarea cooperării între statele apărute în rezultatul destrămării
URSS, aşa numitele Noile State Independente (23; p.3).
Este adevărat că Acordul de Parteneriat şi Cooperare din 28 noiembrie 1994 conţinea
promisiunea expresă, că Părţile contractante se vor consulta reciproc cu scopul de a examina
dacă circumstanţele şi, în special, progresele ulterioare ale Republicii Moldova în reformele
economice vor permite iniţierea negocierilor privind instituirea unei zone de liber schimb (23;
p.7). La fel însă de adevărat este şi faptul că, în pofida tuturor beneficiilor de pe urma
implementării Acordului de Parteneriat şi Cooperare, acel document nu conţinea o finalitate clar
definită a relaţiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, accentul fiind pus preponderent
pe aspectele cooperării şi nu pe cel al integrării (4; p.47,55).

44
 3. De la Acordul de Parteneriat şi Cooperare la
Planul de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană.

Următorii paşi în direcţia apropierii de Uniunea Europeană au fost făcuţi la 28 iunie 2001,
când Republica Moldova devine membru cu drepturi depline al Organizaţiei Mondiale a
Comerţului şi al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud – Est (10; p.18-19), iar politica
externă a Republicii Moldova şi-a asumat, în sfârşit, chiar dacă după o prea lungă perioadă de
ezitări „între Est şi Vest”, o opţiune clară în favoarea integrării europene.
Astfel, noua Concepţie a politicii externe a Republicii Moldova, adoptată după venirea la
putere a actualei guvernări (aprilie 2002), pledează nu doar în favoarea integrării europene a
Republicii Moldova, ci conţine şi argumentarea necesităţii şi avantajelor unui atare curs,
inclusiv:
Istoria Uniunii Europene constituie un bun exemplu al cooperării regionale, un mijloc sigur al
protecţiei minorităţilor naţionale. La momentul actual, procesele de integrare politică şi
economică din Europa sunt orientate spre crearea unui sistem politic pan-european, presupunând
încadrarea tuturor ţărilor de pe continent, indiferent de statutul pe care îl au în Europa (membri,
candidaţi, participanţi sau candidaţi în perspectivă). Această necesitate este dictată şi de contextul
actual al sistemului internaţional, inclusiv de globalizarea economiei şi a relaţiilor interstatale, cu
consecinţele cărora Republica Moldova se confruntă în egală măsură. Moldova va fi în stare să
facă faţă acestor probleme şi provocări, doar aflându-se într-o uniune puternică şi viabilă din
punct de vedere politic şi economico-social, similară Uniunii Europene.
Având în vedere factorii istorici şi geografici, Republica Moldova este o ţară cu cultură şi tradiţii
europene. Deci, integrarea în spaţiul european este un lucru firesc. Mai mult ca atât, declarându-
se stat independent, Republica Moldova şi-a propus în calitate de obiectiv strategic crearea unui
stat de drept, bazat pe valorile democraţiei occidentale. Uniunea Europeană constituie, în acest
sens, un model al democraţiei, stabilităţii politice şi al prosperităţii economice.
Dezvoltarea dialectică a civilizaţiilor demonstrează că, o dată cu trecerea timpului, toate ţările,
fără excepţie, situate pe continentul european, vor fi atrase în procesul obiectiv al integrării.
Republica Moldova nu poate rămâne izolată şi să se opună proceselor respective de natură
obiectivă.
Orientarea clară a Republicii Moldova spre Uniunea Europeană va atrage investiţii străine, care
sunt o componentă importantă pentru dezvoltarea şi modernizarea economiei. În consecinţă, va
creşte competitivitatea mărfurilor pe piaţa externă.
În fine, factorii care favorizează integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană sunt
relaţiile ei economice şi comerciale actuale: printre primele 28 de ţări, cu care Republica
Moldova are astfel de relaţii, 9 sunt membre ale Uniunii Europene, iar 10 ţări aspiră la această
calitate. Ponderea ţărilor Uniunii Europene în investiţiile directe străine din economia Moldovei
constituie 86,1 %, iar în comerţul exterior – 26,2 % (anul 2001) (16).
Aceeaşi prioritate strategică în politica externă a Republicii Moldova a fost reiterată după
recentele alegeri parlamentare din 6 martie 2005, în condiţiile constituirii unei alianţe
parlamentare între stânga şi dreapta politică în numele „interesului naţional” şi al „integrării
europene”. În aceste condiţii, la 22 februarie 2005, la Bruxelles a fost semnat „Planul de Acţiuni
Republica Moldova – Uniunea Europeană”, având un cadru temporar de implementare de trei
ani, până în 2008 (18). În calitate de direcţii prioritare, Planul de Acţiuni pentru Republica
Moldova prevedea: consolidarea instituţiilor democratice, asigurarea independenţei justiţiei,
cooperarea în soluţionarea dosarului transnistrean, dezvoltarea economică şi socială,
consolidarea capacităţilor administrative, controlul frontierei şi combaterea crimei organizate
(11).
În continuarea aceluiaşi curs pro-european, în cadrul primei şedinţe a noului Parlament din
24 martie 2005, deputaţii au adoptat în unanimitate „Declaraţia despre parteneriatul politic în
scopul realizării obiectivului integrării europene” a Republicii Moldova. Ministerul Afacerilor
Externe al Republicii Moldova devine, la rândul său, şi al „Integrării Europene”.

45
 Dovadă a intenţiei Uniunii Europene de a-şi spori gradul de prezenţă în Republica Moldova a
constituit-o vizita primului reprezentant special al Uniunii Europene pentru Moldova, Adriaan
Jacobovits de Szeged, desemnat în această calitate la 16 martie 2005 (24).
Este adevărat că, încă de la semnarea Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea
Europeană, părţile au apreciat diferit semnificaţia documentului respectiv. Astfel, Ministerul
Afacerilor Externe şi al Integrării Europene şi-a exprimat speranţa că realizarea cu succes a
Planului de Acţiuni „va permite Moldovei să iniţieze în 2007 negocierile privind modificarea
statutului ţării – de asociat sau candidat la aderarea la Uniunea Europeană (19). La rândul său,
înaltul reprezentant al Uniunii Europene, Javier Solana, a apreciat Planul de Acţiuni drept „un
instrument foarte bun de aprofundare a relaţiilor Uniunii Europene cu Republica Moldova”. Cât
priveşte perspectivele aderării, înaltul oficial european a menţionat, că: „acum nu este timpul
pentru a ne axa pe întrebarea cât de departe va ajunge parteneriatul nostru, ci trebuie să
continuăm lucrul în direcţia implementării Planului şi a reformelor. Relaţiile noastre vor creşte
odată cu întărirea instituţiilor democratice din Moldova, cu funcţionarea justiţiei şi consolidarea
prosperităţii şi stabilităţii” (17).

4. Opinii privind perspectivele şi finalităţile

parteneriatului dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană.

Atât Planul de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, cât şi Acordul de

Parteneriat şi Cooperare expiră la finele anului curent, o nouă formulă de parteneriat individual
cu Uniunea Europeană cu finalitate europeană fiind posibilă doar în cazul în care oficialităţile
Republicii Moldova vor reuşi să implementeze necondiţionat şi exhaustiv toate prevederile
Planului de Acţiuni. Or, tocmai la capitolul „realizări” şi „restanţe” se constată o discrepanţă
sensibilă între relatările oficialităţilor Republicii Moldova, pe de o parte, şi opiniile experţilor
independenţi şi, mai ales, ale oficialilor Uniunii Europene.
Întâi de toate, în privinţa „realizărilor” şi „restanţelor” implementării Planului de Acţiuni
putem judeca după conţinutul textului raportului de evaluare al Comisiei Europene, dat
publicităţii la finele anului 2006. Interesant este faptul aprecierii alegerilor parlamentare din
martie 2005, calificate în raport ca „relativ libere şi corecte”, ceea ce constituie o aluzie la faptul
că Occidentul semnase atunci un cec în alb, iar Chişinăul, în prezent, nu îndreptăţeşte această
încredere a europenilor. În acelaşi raport se recunoaşte franc că „libertatea presei este asigurată
într-o măsură foarte redusă”, „fenomenul corupţiei este foarte răspândit”, iar „interferenţa
guvernului în afaceri este un impediment major în calea dezvoltării economice”. De asemenea,
raportul menţionează că „există o necesitate clară de a separa afacerile de politică” (12).
În consecinţă, raportul Comisiei Europene încurajează Republica Moldova „să asigure un
respect sporit pentru drepturile omului” şi să „continue reforma sistemului judecătoresc, în
special, în vederea asigurării independenţei sale. Independenţa curţilor, puterea bine definită şi
limitată a procurorului general, transparenţa şi predictibilitatea hotărârilor judecătoreşti
constituie elemente de bază pentru o democraţie funcţională, dar şi pentru atragerea investiţiilor”
(12).
Aşadar, concluziile şi recomandările Comisiei Europene privind Planul de Acţiuni Republica
Moldova – Uniunea Europeană sunt suficient de sugestive.
Comentând acelaşi raport al Comisiei Europene, la 22 februarie curent, în ziua în care s-au
împlinit doi ani de la semnarea Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană,
vicepremierul Andrei Stratan, ministru al Afacerilor Externe şi Integrării Europene a relatat, cu
justificat temei, că Republica Moldova se află „pe ultima sută de metri” în implementarea
respectivului document politic.
În accepţia vicepremierului moldovean, „o mare parte a Planului a fost îndeplinită” de
autorităţile Republicii Moldova, iar restanţele menţionate în raportul Comisiei Europene se află
pe agenda de activitate a guvernului pentru anul în curs, fiind expuse detaliat în caietele de
sarcini elaborate pentru fiecare minister. Potrivit ministrului A.Stratan, „domeniile care s-au

46
dovedit a fi problematice” sunt: independenţa justiţiei, lupta cu corupţia şi lipsa unor progrese
semnificative în condiţionarea unui climat investiţional (2; p.2). Printre progresele înregistrate în
anul 2006, A.Stratan a enumerat obţinerea calităţii de membru cu drepturi depline a Republicii
Moldova în Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est şi aderarea la CEFTA. Printre
„reformele apreciate de Comisia Europeană”, oficialul moldovean a menţionat „abolirea
pedepsei cu moartea, reforma Codului Electoral, noul Cod al Audiovizualului, precum şi
cooperarea cu societatea civilă”.
În consecinţă, Chişinăul oficial se consideră justificat să solicite semnarea unui alt document
politic cu Uniunea Europeană, similar celui propus de Bruxelles statelor din Balcanii de Vest:
„Nu este atât de important care va fi denumirea documentului, e important ca el să includă acele
prevederi de cooperare politică între Republica Moldova şi Uniunea Europeană, care au fost
oferite de Uniune ţărilor candidate la aderarea la comunitate” (2; p.2).
De altă parte, numeroşi analişti consideră, că ar fi corect să se vorbească mai curând de
„succesele” unor acţiuni întreprinse de Uniunea Europeană, şi nu de Republica Moldova. În
susţinerea acestor afirmaţii, se invocă deschiderea la Chişinău a Delegaţiei Uniunii Europene,
instituirea misiunii de monitorizare a segmentului transnistrean al frontierei dintre Republica
Moldova şi Ucraina, precum şi includerea Uniunii Europene, cu statut de observator, în formatul
de negocieri pe marginea crizei transnistrene (21; p.3). În viziunea aceloraşi analişti, faptul că
proiectul european al Republicii Moldova rămâne unul profund declarativ, marcat doar de acţiuni
de suprafaţă se explică prin „optica deformată” a oficialităţilor de la Chişinău, prin care
Bruxelles-ul este confundat cu Moscova, Uniunea Europeană cu Uniunea Sovietică, iar ideea
„viitorului european” cu cea a „viitorului luminos” promis de PCUS (21; p.3).
Alţi experţi au recurs la o analiză punctuală a raportului Comisiei Europene privind
implementarea Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, invocând lista
obiectivelor faţă de care s-a înregistrat „un progres slab”, prin contrast cu lista în care s-au
înregistrat „anumite progrese”. Astfel, se constată că cele mai mari reticenţe ale Uniunii
Europene sunt vizavi de:
 capacitatea redusă a Republicii Moldova de implementare a strategiilor formulate de
Uniunea Europeană;
 libertatea redusă a mass-media;
 corupţia endemică şi de o amploare îngrijorătoare;
 intervenţiile nejustificate ale statului în sfera businessului;
 lipsa unor priorităţi clare de acţiuni;
 existenţa unui mediu de reglementare dificil pentru afacerile private;
 respectarea insuficientă a drepturilor omului;
 independenţa limitată a justiţiei;
 prerogativele extinse şi indefinite ale procuraturii (20; p.6).
Totodată, la capitolul progrese sunt menţionate doar câteva lucruri, faţă de care există
„anumite schimbări pozitive”, jumătate dintre acestea fiind notate cu „auto-aprecieri” pentru
implicarea mai energică a Uniunii Europene pe teren, cum este, spre exemplu, situaţia 1) Politicii
Europene de Vecinătate sau 2) a cooperării cu instituţiile financiare internaţionale, ori cu 3)
acordarea sistemului generalizat de preferinţe (GSP+), 4) aderarea Republicii Moldova la
procesul de la Bologna, 5) cooperarea pe diverse chestiuni de politică externă cu Uniunea
Europeană, şi aici lista se încheie. Cât priveşte realizările interne din Republica Moldova, acestea
bat pasul pe loc, referindu-se mai cu seamă la: reformarea sectorului de cercetare, dezvoltare şi
inovare, care încă nu dă roade în economia naţională, precum şi la combaterea traficului de
persoane (20; p.6).
Se constată, în aşa mod, că autoaprecierile oficialităţilor Republicii Moldova au mai degrabă
un sens metaforic, deoarece orice sfârşit trezeşte la viaţă un alt început, fiind astfel posibil ca
după încheierea Planului de Acţiuni să existe un spaţiu de manevră permisibil pentru negocierea
unui alt gen de document politic între Uniunea Europeană şi Republica Moldova.

47
 Concluzii

Intrarea Uniunii Europene în competiţii directe şi dispute deschise cu Rusia pentru atragerea
ţărilor din vecinătatea europeană în câmpul său de influenţă riscă să plaseze Republica Moldova
– a câta oară ! – în faţa necesităţii de a alege, iarăşi, „între Est şi Vest”.
Recent, Moscova s-a declarat deranjată şi chiar nemulţumită de „politica de ingerinţă” a
Uniunii Europene în „sfera rusească de influenţă”. Detaşându-se de „limbajul excesiv de
diplomatic”, Moscova sugerează legislativului de la Chişinău să-şi numească comisia sa
permanentă „pentru relaţii cu Rusia sau, măcar, cu CSI” şi nu „pentru Politică Externă şi
Integrare Europeană”. Şantajul economic al Rusiei este cât se poate de transparent: „Dacă
această orientare (europeană.- N.E.) urmăreşte două căi, ca şi tovarăşul Saakaşvili, e una. Însă,
dacă prietenim cu adevărat, şi noi suntem gata să facem paşi concreţi în întâmpinarea
dumneavoastră” (8).
În pofida caracterului tentant al „ofertei economice” a Rusiei, este în afara oricăror dubii că,
în condiţiile în care evoluează lumea contemporană, perspectivele modernizării / modernităţii
Republicii Moldova pot fi oferite doar de spaţiul cultural şi civilizaţional euro-atlantic şi, în
particular, de Uniunea Europeană. Este, prin urmare, în interesul naţional al Republicii Moldova
ca oficialităţile acesteia să afirme în continuare, - aşa cum sugerează şi numeroşi experţi
occidentali de notorietate (9; p.7), - că integrarea europeană constituie singura modalitate de
modernizare, de democratizare şi de rupere de spaţiul estic şi de trecut. Este, de asemenea, în
interesul naţional al Republicii Moldova de a obţine de la Uniunea Europeană cât mai multe
referinţe care să-i recunoască aspiraţiile europene, urmând cu tenacitate această linie politică,
indiferent de felul în care se comportă în momentul de faţă Uniunea Europeană.
Doar această opţiune poate menţine speranţa şi siguranţa că, într-o bună zi, lumina de la
capătul tunelului va apărea.

Documentar

Clasa politică din Republica Moldova: atitudini pro şi contra C.S.I.:

1. Vladimir Voronin, preşedintele Republicii Moldova, preşedintele Partidului Comuniştilor din

Republica Moldova (din interviul acordat postului de radio „Echo Moskvî”, 21 iulie 2006): „CSI
încă nu şi-a epuizat rezervele, această organizaţie nu se destramă, aşa cum afirmă sau încearcă să
convingă unii pe cineva. Pentru a deveni mai eficientă, membrii CSI trebuie să convină asupra
unui scop politic al Comunităţii şi asupra rolului şi locului fiecărui membru în această
organizaţie. În Moldova, oamenii sunt pentru CSI, la noi în Moldova oamenii sunt pentru o
colaborare şi relaţii strânse cu Rusia. Moldova priveşte Rusia ca pe un garant al existenţei CSI.
De locul şi rolul Rusiei în CSI, de relaţiile ei cu statele-membre ale CSI depinde succesul sau
insuccesul acestei CSI. (...) Interdicţia la importul vinurilor moldoveneşti poartă un caracter
temporar şi aceasta constituie răspunsul Rusiei la introducerea misiunii de monitorizare pe
segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene”. („Flux”, Nr.29 (557), 28 iulie 2006).
2. Iurie Roşca, vicepreşedintele Parlamentului Republicii Moldova, preşedintele Partidului
Popular Creştin-Democrat: „Iluziile care au însoţit semnarea documentelor de aderare la CSI şi
ratificarea acestor documente de către Parlamentul Republicii Moldova, s-au spulberat definitiv.
Iată, însă, că poziţia pe care eu şi colegii mei am adoptat-o şi în 1991, şi în 1994, şi în 1999, s-a
dovedit a fi corectă şi n-am nici o îndoială că, la un moment dat, Legislativul va găsi oportun ca
Moldova să abandoneze Comunitatea Statelor Independente, structură nefuncţională, care caută
să conserveze şi să menajeze orgoliile imperiale ale politicienilor de la Moscova. Însă acest
subiect nu trebuie să fie un subiect de discordie în clasa politică de la Chişinău. Vreau, de
asemenea, să menţionez că unitatea teritorială a Republicii Moldova nu a fost restabilită în urma

48
prezenţei noastre în CSI. Iluzia că vom beneficia de tarife preferenţiale la gaz, de plidă, s-a
spulberat şi ea demult. Prin urmare, singura latură a problemei care trebuie să ne preocupe, este
în ce măsură menajăm sau nu orgoliile unei administraţii agresive de la Moscova, atunci când
intenţionăm să fim prima ţară din CSI care abandonează cu de la sine putere o comunitate de
acest fel. Să ne gândim şi la faptul că Republica Moldova s-ar putea pomeni într-o stare de
izolare internaţională”. („Flux”, Nr.27 (555), 14 iulie 2006).
3. Vitalia Pavlicenco, deputat Alianţa Moldova Noastră, vicepreşedinte al Comisiei
parlamentare de politică externă şi integrare europeană: „Problema e complicată. Nu poţi fi în
CSI şi să-ţi imaginezi că eşti credibil cu un mesaj pro Uniunea Europeană. Comuniştii au ţinut în
sertar iniţiativa noastră (a AMN, de ieşire a RM din CSI.- N.n.), apoi, intempestiv, au examinat-
o. Noi, văzând avizele guvernului, ale comisiilor parlamentare şi intuind că majoritatea
comunistă avea să respingă ieşirea din CSI, nu am mai vrut, pur şi simplu să-i dăm satisfacţia să-
şi demonstreze loialitatea faţă de Rusia, printr-un vot fatal contra ieşirii din CSI. Deşi colegul
Valeriu Cosarciuc a argumentat excelent ineficienţa economică şi chiar prejudiciul cauzat de
aflarea în CSI, am retras iniţiativa, transmiţând mesajul: 1. Am arătat cartonaşul galben, dar le-
am promis comuniştilor, peste o perioadă, cartonaşul roşu; 2. Am testat poziţiile fracţiunilor, să
ştim cu cine avem de a face; 3. Poate că RM nu e pregătită azi să iasă din CSI, dar e timpul să
încheie toate acordurile bilaterale necesare cu alte state, ca mâine ieşirea din CSI să nu aibă zisul
impact negativ asupra populaţiei”. („Timpul”, An.V, Nr.129 (404), 21 iulie 2006).

II

Intervenţii în cadrul conferinţei „Implicaţiile aderării României la UE asupra relaţiilor

bilaterale moldo-române” (Chişinău, 5 decembrie 2006):

Filip Teodorescu (Ambasadorul României în Republica Moldova): „De la 1 ianuarie 2007,

România va promova, în relaţiile cu Republica Moldova, o politică europeană. În acest sens,
România este interesată de consolidarea Republicii Moldova, pentru că are nevoie de o politică
de bună vecinătate. România este deschisă pentru a susţine o proiecţie europeană clară în tot ceea
ce înseamnă raporturile de parteneriat dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Europa
doreşte ca, prin relaţiile de parteneriat dintre ţările noastre, să fie susţinute procesele de
stabilitate, cele de dezvoltare economică şi socială şi de reforme din Republica Moldova, astfel
încât programele de vecinătate europeană să contribuie la tot ceea ce înseamnă crearea unui
parteneriat favorabil între Uniunea Europeană şi Republica Moldova”.
Monica Sitaru (prim-colaborator al Ambasadei României în Republica Moldova):
„Republica Moldova, dacă va vrea, va beneficia de întregul sprijin oferit de România în procesul
de integrare europeană. Bucureştiul doreşte în continuare să convingă Uniunea Europeană să
preia Republica Moldova în pachetul statelor Balcanilor de Vest, deoarece Republica Moldova
va reprezenta unul dintre statele prioritare, cărora România le va asigura asistenţă. În 2007,
România va contribui cu 7677 mln. euro la proiectele transfrontaliere cu Republica Moldova şi
Ucraina şi îşi propune să ofere Republicii Moldova zece milioane de euro ca asistenţă pentru
dezvoltare”.

 „Integrarea europeană, pas cu pas” (supliment lunar „Timpul”), nr. 12 (30), decembrie
2006.

49
 Cronologie

 1991, 27 august – proclamarea independenţei Republicii Moldova.

 1991, 21 decembrie – preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, semnează
Protocolul de constituire a Comunităţii Statelor Independente.
 1992, ianuarie – primul preşedinte al Republicii Moldova, M.Snegur, declară oficial
cursul proeuropean al Republicii Moldova.
 1992, 2 martie – admiterea Republicii Moldova în Organizaţia Naţiunilor Unite.
Începutul agresiunii militare a Federaţiei Ruse împotriva Republicii Moldova.
 1994, 21 octombrie – semnarea Convenţiei moldo-ruse, care sincronizează procesul de
retragere a trupelor militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova cu acordarea unui
statut special Transnistriei.
 1994, 28 noiembrie – semnarea, la Bruxelles, a Acordului de Parteneriat şi Cooperare
între Uniunea Europeană şi Republica Moldova.
 1996, decembrie – cel de-al doilea preşedinte al Republicii Moldova, P.Lucinschi,
exprimă intenţia demarării oficiale a procedurilor de pregătire pentru aderarea Republicii
Moldova la Uniunea Europeană.
 1998, iulie – intră în vigoare Acordul de Parteneriat şi Cooperare între Uniunea
Europeană şi Republica Moldova.
 2001, 28 iunie – Republica Moldova devine membru cu drepturi depline al Organizaţiei
Mondiale a Comerţului şi al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.
 2002, aprilie – noua Concepţie a politicii externe a Republicii Moldova pledează expres
în favoarea integrării europene.
 2005, 22 februarie – la Bruxelles este semnat Planul de Acţiuni „Republica Moldova –
Uniunea Europeană”.
 2005, 16 martie – Uniunea Europeană îşi desemnează un prim reprezentant special în
Republica Moldova.
 2005, 24 martie – Parlamentul Republicii Moldova adoptă în unanimitate „Declaraţia
despre parteneriatul politic în scopul realizării obiectivului integrării europene”.
 2008, 18 aprilie – expirarea termenului de implementare a Planului de Acţiuni
„Republica Moldova – Uniunea Europeană”.

Teme de autoevaluare şi reflecţie

 Argumentaţi avantajele, respectiv, dezavantajele / inconvenientele amplasării geografice

a Republicii Moldova în determinarea priorităţilor politicii externe a acesteia.
 Identificaţi momentele istorice ale fluctuaţiei frontierei naturale dintre spaţiul sud – est
european şi cel slav şi consecinţele acesteia asupra mentalităţii şi comportamentului
populaţiei din interfluviul pruto – nistrean.
 Invocaţi exemple privind modificarea sistemului social – politic, economic şi cultural al
Basarabiei / RSSMoldoveneşti / Republicii Moldova în dependenţă de deplasarea
frontierei dintre cele două spaţii geopolitice între Prut şi Nistru.
 Care sunt principalele etape ale elaborării Acordului de Parteneriat şi Cooperare între
Uniunea Europeană şi Republica Moldova ?
 Identificaţi cauzele de natură obiectivă şi subiectivă, care au determinat expectativa
Uniunii Europene faţă de semnarea unui amplu acord de cooperare cu Republica
Moldova.
 Enumeraţi principalele prevederi ale Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea
Europeană.

50
 Care sunt, în opinia Dvs., domeniile în care Republica Moldova a avansat pe calea
implementării Planului de Acţiuni şi, respectiv, restanţele sau regresele înregistrate ?
 Pornind de la opiniile experţilor naţionali şi internaţionali privind rezultatele
implementării Planului de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova, identificaţi
posibilele perspective ale acestui parteneriat.
 Ce condiţii ar trebui să întrunească Republica Moldova, pentru a beneficia de perspectiva
reală de integrare în Uniunea Europeană ?

51