Sunteți pe pagina 1din 13

Iisus Hristos în părerile Martorilor lui Iehova și învățătu-

ra ortodoxă

I. Considerații generale asupra persoanei Mântuitorului


Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, în părerea Martorilor lui Iehova are cu totul altă obâr -
șie, și este o altă persoană și ființă, față de Mântuitorul în tradiția apostolică ortodoxă.
Conform tezei lor, Iisus Hristos este una și aceeași persoană cu Arhanghelul Mihail (anexa
A), prima creație a Tatălui Dumnezeu, și unicul creat direct de către Dumnezeu – de unde i se
atribuie numele de ‘Fiu al lui Dumnezeu’. Făptura Iisus Hristos/Arhanghelul Mihail a participat
la crearea restului lumii, (n-am găsit referiri la rolul avut de făptura Iisus/Mihail în co-participa-
rea restului creației). Sumar exprimat, Iisus Hristos atât timp cât se află în ceruri, poartă numele
de Mihail, iar cât timp a fost om avea numele Iisus (anexa I).
Întruparea s-a făcut, spun ei, printr-un ‘miracol’, Dumnezeu Tatăl transferând viața Arhan-
ghelului în pântecele fecioarei Maria.
Scopul întrupării, și scopul lucrării lui Iisus pe pământ fiind jertfa de ispășire pentru păcate-
le omenirii. Jertfă, explică ei în viziunea lor, necesară pentru a plătii pentru păcatele omenirii;
Adam păcătuind a atras plata păcatului asupra sa, adică moartea și căzut fiind a transmis urma-
șilor aceeași ‘imperfecțiune’ adică incapacitatea de a mai trăi veșnic. În consecință, nici un om
imperfect fiind de acum, nu mai era capabil de a aduce o jertfă perfectă pentru ispășire, plătind
cu moartea pentru propria persoană dar nu și pentru a anula puterea morții din umanitatea în -
treaga, în sensul să nu ai moară nimeni, ci să trăiască veșnic.
Arhanghelul Mihail, oferindu-se de bună voie, din iubire de oameni, întrupându-se prin mi-
racolul făcut de Dumnezeu Tatăl uzând de Spiritul Sfânt (care în viziunea lor nu este o persoană
ci doar spiritul Tatălui – energia spirituală a Tatălui), a trăit ca om perfect, adică fără păcat și
jertfindu-se astfel, a adus jertfa de ispășire (satisfăcând adusă prin ofensarea divinului) pentru
omenire, pentru el însuși ne având nevoie – el ne-păcătuind, cum am mai afirmat.
După Înălțarea la cer, Iisus și-a reluat locul și rolul de Arhanghel, adică de conducător al
oștirilor îngerești. Dar și de Rege al Împărăței lui Dumnezeu, titulatură și funcție primită pentru
jertfa Sa, din postură și autoritate în care va venii și va instaura regatul lui Dumnezeu pe
pământ, adică guvernarea Împărăției lui Dumnezeu în care moartea va fi abolită.
Logica prin care Martorii lui Iehova deduc că Arhanghelul Mihail este tot una cu Iisus Hris-
tos este izvorâtă din expresiile din Sfânta Scriptură în care se afirmă că Mihail este conducător al
oștirilor îngerești (cuvântul Arhanghel însemnând acest lucru) și de afirmația că Iisus are oștire
cerească, or cum nu sunt două oștiri în ceruri, una a lui Mihail și una a lui Iisus rezultă că mai
marele oastei este una și aceeași persoană (anexa A. 4 ). Desigur o forțare a logicii prin asociere
arbitrară a două idei, din contexte și narațiuni diferite pentru a pronunța drept concluzie o treia
idee pe baza unui element aparent comun (cumva ca și în raționamentul: omul are două picioa-
re, găina are două picioare, rezultă sunt vietăți din aceeași regn).
În concluzie, Iisus Hristos în concepția Martorilor lui Iehova, nu este la propriu Fiul al lui
Dumnezeu ci o primă și unică făptură făcută direct de Dumnezeu, iar acest nume de ‘Fiu al lui
Dumnezeu’ îi este atribuit ca o funcție sau ca o poreclă, iar nu propriu ființei Ipostasului Cuvânt
și în consecință nu posedă nici o legătură ființială între persoana Iisus/Mihail și Dumnezeu, se
neagă deci consubstanțialitatea dintre Fiul și Tatăl, dar și ființarea din veci a Cuvântului.

Lucrarea de Mântuire
Cât despre lucrarea de Mântuire, Iisus este ispășitorul de bună voie a unei polițe spre a în-
buna mânia (aș putea spune capriciul) unei divinități jignite, ofensate.
În întreaga narațiune a catehezei lor despre Mântuire, despre căderea omului, și restaurarea
lui prin intervenția Mântuitorului, se afirmă imaginea de ansamblu al Unui Dumnezeu, care fi-
ind ofensat de neascultarea protopărinților, nu acordă iertarea până cineva nu-i oferă o jertfă de
răscumpărare, spre ai îmbuna mânia și/sau ... a orgoliul lezat prin ofensa neascultării. Această
idee sau viziune de ofensă divină, pornită de la Fericitul Augustin s-a statornicit, canonic în teo-
logia occidentală, catolică (anexa G), apoi protestantă, găsinduși loc și în ideile lui Charles Taze
Russel, fondatorul doctrinei Martorilor lui Iehova.
Neajunsul conceptului de ‘ofensă divină’ este că atribuie lui Dumnezeu sursa răului, prin
greșita înțelegere a afirmației „...în ziua în care vei mânca vei murii”, înțelegînd prin asta un
blestem, sau un decret/lege de funcționare a Împărăției Cerești, Dumnezeu obligat de faptul că
este drept, este obligat prin însăși dreptatea lui să anunțe și să păstreze condamnarea protopă -
rinților, până cumva vina neascultării nu este plătită. Departe de această viziune, este învățătura
ortodoxă, care nu este justițiară, ci are în vedere căderea și apoi restaurarea ontologică a ființei
umane, prin Întruparea, Moartea, Învierea și Înălțarea lui Iisus Hristos; nu vede în Dumnezeu și
dreptatea lui sursa a răului ci în decizia greșită, dar liberă a omului: Adam a ales, a voit să se ru -
pă de Dumnezeu, dorind să ajungă Dumnezeu dar fără Dumnezeu, accesând o posibilitate con-
trar unei atenționări că este o posibilitate mortală, sinucigașă; vedem că nu Dumnezeu a decre -
tat justițiar ‘să mori în ziua în care vei mânca’ ci a avertizat ‘În ziua în care vei mânca, vei muri’.
(Grigorie Palama – anexa F).
Atât despre aceasta, subiectul ‘păcatul strămoșesc’ vs ‘păcatul originar’ nefiind tema refera-
tului de față, dar am ținut să precizez sumar punctele de vedere diferite, deoarece înțelegerea
conceptelor de: mântuire, kenoză, întrupare, jertfă, enipostaziere, ... și celelate legate de atribu-
tele și lucrării persoanei Iisus Hristos nu pot fi înțelese limpede.

Expunere Sumară a doctrinei despre Iisus Hristos


Putem face un sumar al atributelor persoanei Iisus Hristos în părerile Martorilor lui Iehova
(M.I.):
- nu este Dumnezeu, (M.I. nu cred în Sfânta Treime)
- este Arhanghelul Mihail întrupat, în consecință kenoza este complet străină doctrinei
M.I.
- neveșnic, având început, dar creat în perioada timpului nedefinit (se presupune că a fost
creat înainte de crearea timpului, a timpului așa cum îl percepem și cunoaștem noi –
o concepție inacceptabilă rațional, adică timpul a fost creat dar înainte a fost un timp
nedefinit (necreat [?]), - nu am găsit vreun loc unde se încearcă să se explice ce se în -
țelege prin timp nedefinit, și nici vreo menționare că acest timp nedefinit este creat
sau există de la sine, sau e un timp virtual [fabulație deaoarece dacă timpul primordial
era virtual și prima creație, persoana hibrid Iisus/Mihail ar fi virtuală, ori toate rațiu-
nile logice se suspendă și/sau funcționează arbitrar – dar în acest moment nu mai
vorbim despre cosmos în sensul de armonie, și nici de ceea ce Sfânta Scriptură nu-
mește ‘rânduială’ -- vezi Ap Pavel despre ordinea din Împărăția lui Dumnezeu])
- enipostatic - fals, adică Dumnezeu nu și-a însușit firea umană în nici un fel. Dumnezeu
nedevenind Fiul al Omului, iar omul nedevenind fiul al lui Dumnezeu prin Har. De-
numirile de ‘Fiu al lui Dumnezeu’ și ‘Fiu al Omului’, în concepția M. I. sunt simple no-
minalizări formale – adică nume atribuite fără a fi expresia unui conținut ontologic.
Laic vorbind sunt porecle. Nu se precizează cât din umanitate a fost asumat de Ar-
hanghelul Mihail, dovadă că aceste idei sunt străine de gândirea Martorilor lui Ieho-
va, ei purtând un discurs, o narațiune de o logică superficială i.
- mântuirea, este o formalitate justițiară, o plată, nu ca în credința ortodoxă o modificare,
o restaurare ontologică a firii umane căzute, cu atât mai puțin în învățătura M.I. re-
zultatul mântuirii nu este o apropiere mai mare a omului de Dumnezeu, prin filiație,
decât a avut Adam în momentul căderii – el (Adam), având atunci doar potența, adică
posibilitatea de a devenii fiu prin Har a lui Dumnezeu, dar la sfatul diavolului, alegând
greșit, prin păcat / neasculatare (furt, crimă în duh, minciună, necinstire de Dumnezeu etc)
modul de a ‘ajunge’ Dumnezeu, ocolind pe Dumnezeu [ ] a căzut în postura de a fi
despărțit, (mort) față de Dumnezeu, ne având capacitatea de a reface legătura și pozi-
ția față de Dumnezeu, adică de a redevenii viu în fața lui Dumnezeu din propria ini-
țiativă și lucrare, adică din propria putere.
- și în ce privește Duhul Sfânt, Martorii lui Iehova sunt într-o confuzie, numind ceea ce în
Tradiția Ortodoxă se numește har cu însuși Sfântul Duh, cum am amintit mai sus,
considerând Spiritul Sfânt ca energia Tatălui și nimic mai mult (anexa IV).

Analiza celor expuse, din punct de vedere Ortodox


Neajunsul acestor concepte față de Persoana lui Iisus Hristos și implicit față de Mântuire, care
afirmă cu totul de neacceptat, că Dumnezeu ar fi sursa și întreținătorul morții omului, ca o neîn -
duplecare divină, ce plasează răutatea în felul de manifestare a lui Dumnezeu, cu atât mai mult
de neacceptat, o răutate la care nu ar fi dispus să renunțe până nu primește o răsplată, o ofrandă
spre îmbunare, pentru ofensa suferită.
Aceste idei răstălmăcesc textul Biblic. Cu totul ilogic față de narațiunea și logica Sfintei Scrip-
turi care afirmă că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut Om, (Ioan 1, 1-14) iar Dumnezeu a dat celor ce
cred în Iisus Hristos, nu un statut de mântuit bifat undeva, ci ontologic calitatea de fiu al lui
Dumnezeu prin har: „ ... Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine,
așa și aceștia în Noi să fie una ...” (Ioan 17, 21).

Sfântul Ioan Damaschin, susține în lucrarea sa ‘Dogmatica’ și o demonstrație silogistică (adică


o deducție care conține trei judecăți legate între ele astfel încât cea de-a treia judecată, care re -
prezintă o concluzie, se deduce din cea dintâi prin intermediul celei de-a doua. 1) despre relația
Unime în ființă între Dumnezeu Tatăl și Fiul (anexa E).
Astfel Ipostasul Tatălui are din veci Cuvânt, nefiind un timp în care nu avea și nefiind un timp
în care nu va avea Cuvânt; iar acest Cuvânt este tot ipostatic ca Tatăl, nu un cuvânt cum avem noi
oamenii, neipostatic, rezonanță a undelor prin aer, ci Ipostatic viu, desăvârșit dar și enipostatic,
adică inclusiv firea umană asumată în Ipostasul Dumnezeiesc.
Din acest punct de vedere Mântuirea este o lucrare dumnezeiască, prin care Dumnezeu însuși
prin Ipostasul Cuvântului, prin care s-au făcut toate, face lucrarea de mântuire (obiectivă) a omu-
lui, începând cu kenoza, deșertarea/smerirea/coborârea Cuvântului spre întrupare și implicit eni-
postaziere, adică, asumând firea umană cu urmările păcatului cu tot, dar fără de păcat, murind pe
cruce cu trupul, iar duhul coborând la iad și apoi înviind a treia zi. Se face Cale de mântuire, ușă
spre împrăția cerurilor, a vieții veșnice.
Omului rămânând în putere și alegere primirea cu voia această lucrare dumnezeiască, iar ur-
mând-o, trăind și acționând în consecință adică, se așează nu fără de propria voie în relație de fili -
ație cu Dumnezeu Tatăl prin harul de a fi frate al Cuvântul Întrupat. Această alegere, de urmare a
Căii, această lucrare a omului la mântuire (mântuirea subiectivă), îi deschide posibilitatea de a
1 https://dexonline.ro/definitie/silogism
conlucra cu Dumnezeu la propria și a semenilor mântuire, chiar dacă pe parcursul vieții nu ajunge
la desăvârșire; această stare de conlucrare, conviețuire cu Dumnezeu, asumată de om, după pre -
ceptele lui Dumnezeu este considerată în Ortodoxie viața în frica de Dumnezeu, sau viața întru
credința cea Adevărată.
Acest concept, sau înțelegere, primește expresie în binecuvântările adormiților la slujba în-
mormântării „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor”, atunci când omul tre-
ce de pragul vieții pământene, urmând a învia și cu trupul la vremea cuvenită.
Cât despre Sfântul Duh, credința ortodoxă, mărturisește că este persoană, purces din veci din
Tatăl, împreună închinat și cinstit cu Tatăl și cu Fiul (simbolul de credință). Persoană care are
energii necreate, prin care lucrează și se manifestă în lume. Această energie este numită Har.

Concluzii

Martorii lui Iehova, în general suferă în teologia lor de inconsecvențe logice, de asamblări arbi -
trare de noțiuni, scoase din contextul Biblic. De altfel, critici aspra acestor, rateuri teologice au
fost aduse imediat după apariția primelor expuneri ale lui Charles Taze Russel, de alți pastori
neo-protestanți, care au avut un prim contact cu ideile Russeliste.
Cum totuși au ajuns o organizație destul de mare, în care sunt un număr semnificativ de mem-
brii, este o problemă distinctă de subiectul referatului prezent.
Anexe

Surse ale Martorilor lui Iehova

A. Cine este arhanghelul Mihael?

1. ÎN BIBLIE există doar câteva pasaje în care se vorbeşte despre o creatură spirituală numită Mihael. Ori de
câte ori se face referire la el, este prezentat în plină acţiune. În cartea biblică Daniel se spune despre
Mihael că se luptă cu îngerii răi, în scrisoarea lui Iuda, că are o divergenţă cu Satan, iar în cartea Revela -
ţia, că poartă război împotriva Diavolului şi a demonilor săi. El susţine guvernarea lui Iehova şi luptă
împotriva duşmanilor Săi. Astfel, Mihael trăieşte la înălţimea numelui său, care înseamnă „Cine este ca
Dumnezeu?”. Dar cine este Mihael?
2. În Biblie, unele persoane au mai multe nume. De exemplu, patriarhul Iacob este numit şi Israel, iar apos -
tolului Petru i se spune şi Simon (Geneza 49:1, 2; Matei 10:2). În mod asemănător, Biblia arată că Mihael
este un alt nume al lui Isus Cristos, purtat atât înainte de a veni pe pământ, cât şi după ce s-a înălţat la
cer. Să analizăm câteva dovezi biblice care sprijină această idee.
3. Arhanghel. Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte pe Mihael „arhanghelul”, care înseamnă „căpetenie a înge-
rilor” (Iuda 9). Observă că Mihael este numit arhanghelul, nu arhanghel, ceea ce arată că există un singur
înger care ocupă această poziţie. De fapt, termenul arhanghel apare în Biblie numai la singular. În plus,
Cuvântul lui Dumnezeu arată că există o strânsă legătură între Isus şi poziţia de arhanghel. În 1 Tesaloni-
ceni 4:16 se spune despre Domnul Isus Cristos: „Însuşi Domnul va coborî din cer cu un strigăt poruncitor,
cu glas de arhanghel”. Din acest verset reiese că Isus are „glas de arhanghel”. Înţelegem de aici că Isus
însuşi este arhanghelul Mihael.
4. Comandant. Potrivit Bibliei, „Mihael şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul . . . şi [cu] îngerii lui” (Revelaţia
12:7). Deci Mihael este Comandantul unei armate de îngeri fideli. De asemenea, cartea Revelaţia spune
că şi Isus este Comandantul unei armate de îngeri fideli (Revelaţia 19:14-16). Apostolul Pavel aminteşte
şi el despre ‘Domnul Isus’ şi „îngerii săi puternici” (2 Tesaloniceni 1:7). Prin urmare, Biblia vorbeşte
despre Mihael şi „îngerii lui”, precum şi despre Isus şi „îngerii săi” (Matei 13:41; 16:27; 24:31; 1 Petru
3:22). Întrucât nu există nicio dovadă în Cuvântul lui Dumnezeu că în cer ar exista două armate de îngeri
fideli, una condusă de Mihael şi alta, de Isus, este logic să tragem concluzia că Mihael este, de fapt, Isus
Cristos în poziţie cerească.
5.
B. De ce este Isus numit Fiul lui Dumnezeu?2

6. Dumnezeu nu are o soție cu care să fi adus în existență copii. Totuși, el este Creatorul a tot ce are viață
(Revelația 4:11). De aceea, Adam, primul om creat de Dumnezeu, este numit un ‘fiu al lui Dumnezeu’
(Luca 3:38). Biblia arată că și Isus a fost creat de Dumnezeu, motiv pentru care este numit un ‘Fiu al lui
Dumnezeu’ (Ioan 1:49).
7. Dumnezeu l-a creat pe Isus înainte de a-l crea pe Adam. Apostolul Pavel a scris despre Isus următoarele:
„El este chipul Dumnezeului nevăzut, întâiul născut din toată creația“ (Coloseni 1:15). Viața lui Isus a
început cu mult înainte ca el să se nască într-un grajd, în Betleem. De fapt, Biblia spune că ‘originea sa
este din vremuri străvechi, din zilele timpului indefinit’ (Mica 5:2). În calitate de Fiu întâi născut al lui
Dumnezeu, Isus a trăit în cer ca ființă spirituală înainte de a se naște ca om pe pământ. Isus însuși a
declarat: „Am coborât din cer“ (Ioan 6:38; 8:23).
8. Care este adevărata sa origine?3
9. Biblia spune că existenţa lui Isus a început cu mult înainte de naşterea lui ca om în Betleem. Profeţia din
Mica, citată anterior, spune că ‘originea Lui este din vremuri străvechi, din zilele timpului indefinit’ (Mica
5:2). Întrucât este Fiul întâi-născut al lui Dumnezeu, Isus a trăit în cer ca fiinţă spirituală înainte de a se
naşte ca om pe pământ. Chiar Isus a declarat: „Am coborât din cer“ (Ioan 6:38; 8:23). Cum a fost posibil
acest lucru?
10. Prin intermediul spiritului sfânt, Iehova Dumnezeu a înfăptuit un miracol, transferând viaţa
Fiului său ceresc în pântecele unei fecioare evreice pe nume Maria, pentru a se naşte ca om perfect. *
Dumnezeului Atotputernic nu i-a fost greu să realizeze acest miracol. Aşa cum a afirmat şi îngerul care i-
a apărut Mariei, „nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu“ (Luca 1:30–35, 37, Cornilescu, 1996).
11. Biblia nu vorbeşte doar despre originea lui Isus. Din evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan,
aflăm şi cum şi-a trăit Isus viaţa.
12. Este Isus Dumnezeul Atotputernic?4
13. Împotrivitorii lui Isus l-au acuzat că se făcea egal cu Dumnezeu (Ioan 5:18; 10:30–33). Cu toate
acestea, Isus nu a pretins niciodată că este egal cu Dumnezeul Atotputernic. El a spus: „Tatăl este mai
mare decât mine“ (Ioan 14:28).
14. Primii săi discipoli nu l-au considerat pe Isus ca fiind egal cu Dumnezeul Atotputernic. De exem-
plu, apostolul Pavel a scris că, după ce Isus a fost înviat, Dumnezeu „l-a ridicat [pe Isus] într-o poziție înăl -
țată“. Așadar, Pavel nu a considerat că Isus este Dumnezeul Atotputernic. În caz contrar, cum ar fi putut
Dumnezeu să-l ridice pe Isus într-o poziție înălțată? (Filipeni 2:9)
15. În ce sens Isus şi Dumnezeu sunt „una“?5
16. „Eu şi Tatăl una suntem“ (Ioan 10:30). Unii citează acest verset pentru a susţine că Isus şi Tatăl lui
sunt două părţi ale unui Dumnezeu trinitar. Dar ce a vrut să spună Isus prin aceste cuvinte?
17. Să analizăm contextul. În versetul 25, Isus a spus că lucra în numele Tatălui său. În versetele 27 la
29, el vorbeşte despre oile figurative, pe care Tatăl i le-a dat. Ascultătorii săi n-ar fi înţeles aceste cuvinte
dacă el şi Tatăl său ar fi una şi aceeaşi persoană. De fapt, Isus voia să spună că el şi Tatăl său sunt atât de
apropiaţi, încât nimeni nu putea lua oile de la el, după cum nimeni nu le putea lua de la Tatăl său. E ca şi
cum un fiu i-ar spune unui duşman al tatălui său: „Dacă îl ataci pe tatăl meu, mă ataci pe mine“. Nimeni
nu s-ar gândi că acest fiu şi tatăl său sunt una şi aceeaşi persoană. Oricine ar înţelege că între ei există o
unitate perfectă.
18. Isus şi Tatăl său, Iehova Dumnezeu, sunt „una“ şi în sensul că între ei există un acord perfect în
privinţa normelor şi a scopurilor. Spre deosebire de Satan şi de primii oameni, Adam şi Eva, Isus nu a vrut
niciodată să fie independent de Dumnezeu. El însuşi a spus: „Fiul nu poate face nimic de la sine, ci numai
ce îl vede pe Tatăl făcând. Pentru că lucrurile pe care le face El, pe acestea le face întocmai şi Fiul“ (Ioan
5:19; 14:10; 17:8).

2 https://www.jw.org/ro/invataturi-biblice/intrebari/isus-fiul-lui-dumnezeu/
3 https://www.jw.org/ro/publicatii/reviste/wp20110401/care-este-originea-lui-isus/
4 https://www.jw.org/ro/invataturi-biblice/intrebari/este-isus-atotputernic/
5 https://www.jw.org/ro/publicatii/reviste/wp20090901/in-ce-sens-isus-si-dumnezeu-sunt-una/
19. Deşi între Dumnezeu şi Isus există o unitate perfectă, ei sunt două persoane distincte, cu perso-
nalităţi diferite. Fiul are propriile sentimente, gânduri, experienţe, precum şi liber-arbitru. Cu toate aces -
tea, el a ales să se supună voinţei Tatălui. Potrivit cu Luca 22:42, Isus a spus: „Să se facă nu voinţa mea, ci
a ta!“. Aceste cuvinte n-ar fi avut sens dacă între voinţa lui Isus şi a Tatălui său nu era nicio deosebire.
Dacă într-adevăr Isus şi Dumnezeu sunt una şi aceeaşi persoană, de ce s-ar fi rugat Isus lui Dumnezeu şi
de ce ar fi recunoscut, plin de umilinţă, că numai Tatăl său cunoştea anumite lucruri? (Matei 24:36)
20. Adepţii multor religii se închină unor dumnezei despre care se spune că sunt în conflict cu
membrii propriei familii. De pildă, în mitologia greacă, zeul Cronos şi-a detronat tatăl, pe Uranus, iar apoi
şi-a devorat propriii copii. Ce contrast izbitor între astfel de zeităţi, pe de o parte, şi Dumnezeu şi Isus, pe
de altă parte! Unitatea dintre Iehova şi Fiul său se bazează pe iubire autentică. Cunoaşterea acestui lucru
ne sporeşte iubirea faţă de ei, nu-i aşa? Într-adevăr, avem inestimabilul privilegiu de a fi în unitate cu cele
mai importante Persoane din întreg universul! Cu privire la continuatorii săi, Isus s-a rugat: „Mă rog . . .
pentru ca toţi să fie una, aşa cum tu, Tată, eşti în unitate cu mine şi eu sunt în unitate cu tine, ca şi ei să
fie în unitate cu noi“ (Ioan 17:20, 21).
21. Prin urmare, când Isus a spus „eu şi Tatăl una suntem“, el nu vorbea despre Trinitate, considerată
de mulţi o taină. Dimpotrivă, Isus s-a referit la o unitate perfectă, cea mai strânsă legătură posibilă între
două persoane.

C. Cum a venit Isus în existenţă?

c) 1. Isus în cer; 2. Pruncul Isus cu Maria şi cu Iosif; 3. Isus învăţându-i pe copii


22. De ce a fost Isus abordabil? (MATEI 11:29; MARCU 10:13–16)
23. Spre deosebire de oameni, Isus a trăit în cer ca spirit înainte de a se naşte ca om pe pământ (Ioan
8:23). El a fost prima creaţie a lui Dumnezeu şi a contribuit la crearea tuturor celorlalte lucruri. Întrucât
numai el a fost creat în mod direct de Iehova, este în mod potrivit numit Fiul „unic-născut“ al lui Dumne -
zeu (Ioan 1:14). Isus a slujit ca Purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, fiind astfel numit şi „Cuvântul“. —
Citeşte Proverbele 8:22, 23, 30; Coloseni 1:15, 16.
24. De ce a venit Isus pe pământ?
25. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său pe pământ transferându-i viaţa din cer în pântecele unei
fecioare evreice, pe nume Maria. Prin urmare, Isus nu a avut un tată uman (Luca 1:30–35). Isus a venit pe
pământ 1) ca să ne înveţe adevărul despre Dumnezeu, 2) ca să ne arate cum putem asculta de Dumnezeu
chiar şi atunci când trecem prin situaţii grele şi 3) ca să-şi dea viaţa perfectă ca „răscumpărare“. —
Citeşte Matei 20:28.
26.
27. De ce avem nevoie de răscumpărare?
28. Răscumpărarea este preţul plătit pentru a elibera o persoană ameninţată cu moartea (Exodul
21:29, 30). Bătrâneţea şi moartea nu au făcut parte din scopul pe care Dumnezeu l-a avut iniţial pentru
omenire. De unde ştim aceasta? Dumnezeu i-a spus primului om, Adam, că va muri dacă va comite ceea
ce în Biblie se numeşte „păcat“. Prin urmare, dacă Adam n-ar fi păcătuit, n-ar fi murit niciodată (Geneza
2:16, 17; 5:5). Astfel, potrivit Bibliei, moartea „a intrat“ în lume prin Adam. El le-a transmis tuturor urma-
şilor săi păcatul şi pedeapsa pentru păcat: moartea. De aceea, pentru a putea fi eliberaţi de această
pedeapsă moştenită de la Adam, era nevoie de o răscumpărare. — Citeşte Romani 5:12; 6:23.
29.
30. Dar cine putea plăti răscumpărarea ca să ne elibereze de moarte? Când un om moare, acesta
plăteşte pedeapsa doar pentru propriile păcate. Aşadar, niciun om imperfect nu poate plăti păcatele
altora. — Citeşte Psalmul 49:7–9.
31. De ce a murit Isus?
32. Isus murind pe un stâlp de tortură, iar după învierea sa domnind ca Rege în cer
33. Spre deosebire de noi, Isus a fost perfect. Prin urmare, întrucât nu a comis niciun păcat, el nu a
trebuit să moară pentru păcatele sale. În schimb, Isus a murit pentru păcatele altora. Trimiţându-şi Fiul
să moară pentru noi, Dumnezeu a arătat cât de mult îi iubeşte pe oameni. Şi Isus a dovedit iubire faţă de
noi ascultând de Tatăl său şi dându-şi viaţa pentru păcatele noastre. — Citeşte Ioan 3:16; Romani 5:18,
19.
34. Ce face Isus în prezent?
35. Când a fost pe pământ, Isus a vindecat bolnavi, a înviat morţi şi a alinat suferinţa oamenilor.
Astfel, el a demonstrat ce va face în viitor pentru toţi oamenii ascultători (Matei 15:30, 31; Ioan 5:28).
După ce Isus a murit, Dumnezeu l-a înviat ca spirit (1 Petru 3:18). Apoi, Isus a aşteptat la dreapta lui
Iehova până când El i-a acordat autoritatea de a domni ca Rege peste pământ (Evrei 10:12, 13). În
prezent, Isus este Rege în cer, iar continuatorii săi anunţă această veste bună pe tot pământul. — Citeşte
Daniel 7:13, 14; Matei 24:14.
36.
37. Nu peste mult timp, Isus îşi va folosi autoritatea de Rege pentru a înlătura suferinţa şi pe cei ce
o provoacă. Toţi oamenii care cred în Isus şi ascultă de el vor trăi pe un pământ transformat în paradis. —
Citeşte Psalmul 37:9–11.
38. Cum a fost plătită răscumpărarea?6
39. 13 Cum a fost plătită răscumpărarea? În anul 33 e.n., în a paisprezecea zi a lunii evreieşti nisan,
Dumnezeu a permis ca Fiul său perfect şi fără păcat să fie omorât. Astfel, Isus şi-a dat viaţa umană
perfectă ca jertfă „o dată pentru totdeauna” (Evrei 10:10). În a treia zi de la moartea sa, Iehova l-a înviat
la viaţă spirituală. Mai târziu, Isus i-a prezentat lui Dumnezeu în cer valoarea vieţii sale umane perfecte
ca răscumpărare pentru urmaşii lui Adam (Evrei 9:24). Iehova a acceptat valoarea jertfei lui Isus. Astfel,
această jertfă a constituit răscumpărarea de care era nevoie pentru ca omenirea să fie eliberată din scla -
via păcatului şi a morţii. (Citește Romani 3:23, 24.)

D. Ce este spiritul sfânt?7

40. Spiritul sfânt este puterea lui Dumnezeu în acțiune, forța sa activă (Mica 3:8; Luca 1:35). Dumne-
zeu își trimite spiritul în sensul că își direcționează energia oriunde dorește pentru a-și înfăptui voința
(Psalmii 104:30; 139:7).
41. În Biblie, cuvântul „spirit” este folosit pentru a traduce termenul ebraic rúaḥ și cel grecesc
pneúma. De cele mai multe ori, aceste cuvinte se referă la forța activă a lui Dumnezeu, adică la spiritul
sfânt (Geneza 1:2). Cu toate acestea, Biblia le folosește și cu alte sensuri:
• Suflare (Habacuc 2:19; Revelația 13:15).
• Vânt (Geneza 8:1; Ioan 3:8).
• Forța vitală care animă ființele vii (Iov 34:14, 15).
• Dispoziția sau atitudinea unei persoane (Numerele 14:24).
• Ființe spirituale, între care Dumnezeu și îngerii (1 Regi 22:21; Ioan 4:24).
Toate aceste sensuri transmit ideea de ceva invizibil ochiului uman, dar care produce efecte vizibile. În
mod asemănător, spiritul lui Dumnezeu, „asemenea vântului, este invizibil, imaterial și puternic” (An
Expository Dictionary of New Testament Words, de William E. Vine).
42. Biblia face referire la spiritul sfânt al lui Dumnezeu numindu-l, printre altele, „mâinile” sau
„degetele” lui (Psalmii 8:3; 19:1; Luca 11:20; compară cu Matei 12:28). Exact așa cum un meșter își folo-
sește mâinile și degetele pentru a-și executa lucrările, și Dumnezeu și-a folosit spiritul pentru a realiza
lucrări precum:
• Universul (Psalmul 33:6; Isaia 66:1, 2).
• Biblia (2 Petru 1:20, 21).
• Miracolele înfăptuite de slujitorii săi din vechime și lucrarea lor de predicare plină de zel
(Luca 4:18; Faptele 1:8; 1 Corinteni 12:4-11).
• Frumoasele calități manifestate de cei ce ascultă de el (Galateni 5:22, 23).
43. Spiritul sfânt nu este o persoană

6 https://www.jw.org/ro/publicatii/carti/invata-biblia/rascumpararea-jertfa-lui-isus/
7 https://www.jw.org/ro/invataturi-biblice/intrebari/ce-este-spiritul-sfant/
44. Referindu-se la spiritul lui Dumnezeu prin termeni precum „mâinile”, „degetele” sau „suflarea”
sa, Biblia arată că spiritul sfânt nu este o persoană (Exodul 15:8, 10). Mâinile unui meșter nu pot acționa
independent de mintea și de corpul acestuia; în mod asemănător, spiritul sfânt al lui Dumnezeu acțione-
ază doar așa cum îl îndrumă El (Luca 11:13). În plus, Biblia compară spiritul lui Dumnezeu cu apa și îl
asociază cu lucruri precum credința și cunoștința. Toate aceste comparații evidențiază natura imperso-
nală a spiritului sfânt (Isaia 44:3; Faptele 6:5; 2 Corinteni 6:6).
45. Biblia ne dezvăluie numele lui Dumnezeu, Iehova, și pe cel al Fiului său, Isus Cristos, însă nu citim
nicăieri că spiritul sfânt ar avea un nume (Isaia 42:8; Luca 1:31). Când Ștefan, un creștin martir, a primit în
mod miraculos o viziune cerească, el a văzut doar două persoane, nu trei. Iată ce spune Biblia: „El, fiind
plin de spirit sfânt, s-a uitat țintă la cer și a văzut gloria lui Dumnezeu și pe Isus stând la dreapta lui
Dumnezeu” (Faptele 7:55). Spiritul sfânt era puterea lui Dumnezeu în acțiune, datorită căreia Ștefan a
putut primi viziunea.

46. Concepții greșite despre spiritul sfânt


47. Concepție greșită: „Sfântul Duh”, sau spiritul sfânt, este o persoană și face parte din Treime,
după cum se arată în 1 Ioan 5:7, 8, versiunea Bartolomeu Anania, 2001.
48. Adevăr: În versiunea Bartolomeu Anania, 2001, textul din 1 Ioan 5:7, 8 conține și cuvintele „în
cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh; și Aceștia Trei Una sunt. Și trei sunt cei ce mărturisesc pe pământ”.
Însă cercetătorii au descoperit că aceste cuvinte nu au fost scrise de apostolul Ioan și deci nu fac parte
din Biblie. Iată ce a scris profesorul Bruce Metzger: „E o certitudine că aceste cuvinte nu sunt autentice
și, prin urmare, nu au un loc de drept în Noul Testament” (A Textual Commentary on the Greek New Testa-
ment).
49. Concepție greșită: Biblia personifică spiritul sfânt, ceea ce dovedește că acesta este o
persoană.
50. Adevăr: E adevărat, uneori Scripturile personifică spiritul sfânt, dar aceasta nu înseamnă că el
este o persoană. Biblia personifică și înțelepciunea, moartea și păcatul (Proverbele 1:20; Romani
5:17, 21). De exemplu, despre înțelepciune se spune că are ‘lucrări’ și ‘copii’, iar despre păcat că
amăgește, că omoară și că produce pofta sub toate formele ei (Matei 11:19; Luca 7:35; Romani 7:8, 11).
51. În mod asemănător, când l-a citat pe Isus, apostolul Ioan a personificat spiritul sfânt numindu-l
„ajutorul” (paraclet) care avea să aducă dovezi, să călăuzească, să vorbească, să audă, să anunțe, să glori -
fice și să primească. Ioan a folosit pronumele personal la genul masculin „el” când a făcut referire la
acest „ajutor” (Ioan 16:7-15). Iar aceasta deoarece cuvântul grecesc redat prin „ajutor” (paráklētos) este
un substantiv masculin, care, potrivit regulilor gramaticale grecești, cere folosirea pronumelui masculin.
Când însă a făcut referire la spiritul sfânt folosind substantivul neutru pneúma, apostolul a utilizat un
pronume neutru (Ioan 14:16, 17).
52. Concepție greșită: Botezul în numele spiritului sfânt dovedește că acesta este o persoană.
53. Adevăr: Biblia folosește uneori cuvântul „nume” pentru a reprezenta puterea sau autoritatea
cuiva (Deuteronomul 18:5, 19-22; Estera 8:10). Se aseamănă oarecum cu expresia românească „în
numele legii”, care nu sugerează nicidecum că legea ar fi o persoană. Prin urmare, o persoană botezată
„în numele” spiritului sfânt recunoaște puterea și rolul lui în înfăptuirea voinței lui Dumnezeu (Matei
28:19).
54. Concepție greșită: Apostolii lui Isus și alți discipoli din secolul I au crezut că spiritul sfânt este o
persoană.
55. Adevăr: Biblia nu spune așa ceva și nici istoria. The Encyclopædia Britannica afirmă: „Definiția
Sfântului Duh ca persoană divină . . . a fost elaborată în cadrul Conciliului de la Constantinopol (381
d.Hr.)”. Aceasta s-a întâmplat la peste 250 de ani după moartea ultimului apostol.
56.
57.
Surse Ortodoxe

E. Ioan Damaschin
Despre Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu. Demonstrare silogis-
tică

58. Așadar acest unic și singur Dumnezeu nu este fără de Cuvânt. Având Cuvânt, nu-L va avea pe cel neipos -
tatic, căci nu a avut început al existenței și nici nu va înceta de a exista. N-a fost un timp când n-a fost Dumnezeu
Cuvântul. Dumnezeu are pururea Cuvântul Său născut din El; nu este neipostatic cum este cuvântul nostru, care se
răspândește în aer, ci este enipostatic, viu, desăvârșit. Nu se depărtează în afară de El, ci este pururea cu El. Căci
unde va fi, dacă este în afară de El? Pentru că firea noastră este supusă morții și lesne stricăcioasă, pentru aceea și
cuvântul nostru este neipostatic. Dumnezeu, însă, pentru că există pururea și pentru că este desăvârșit, va avea și
Cuvântul Lui desăvârșit, enipostatic, pururea existent, viu, și are toate câte are cel care l-a născut. Cuvântul nostru,
care iese din minte, nu este în totul același cu mintea, dar nici cu totul deosebit de ea; dar pentru că este din minte,
este altul decât ea, și pentru că aduce însăși mintea la expresie, nu este cu totul deosebit de ea, ci este una cu ea în
ce privește natura, dar deosebit de ea în ce privește subiectul. Tot astfel și Cuvântul lui Dumnezeu, prin faptul că
există prin el însuşi, se deosebeşte de acela de la care are existența; dar prin faptul că arată în El însuşi
pe acelea care se văd la Dumnezeu, este identic cu El în ce priveşte natura. Căci după cum se vede desă-
vârşire în toate la Tatăl, tot astfel se vede și la Cuvântul născut din El.
59.
60. pr. dr. prof. Dumitru Stăniloae8
61. Dacă firea omenească n-ar fi fost încadrată în ipostasul Fiului, nu s-ar fi extins la ea cali -
tatea filiației divine (și nici Fiul n-ar fi devenit Fiu al Tatălui și ca om), dar luând firea noastră El
a putut intra prin ea și în comunicarea cu ipostasurile umane obișnuite, însă le-a adus nu numai
întregire spirituală ce și-o aduc ele, ci le-a actualizat deplin relația filială cu Dumnezeu, iar prin
aceasta și potența învierii cu trupul.” 188 Mistic, această comuniune, de care vorbește Pr. D. Stăni-
loae, este posibilă și datorită “înrudirii” între Dumnezeu și om, căci “coasta lui Adam este
femeia. Deci din însăși coasta lui Adam, adică din femeie, Dumnezeu Cuvântul a luat trup însu -
flețit și l-a zidit pe acesta bărbat desăvârșit ca să se facă cu adevărat fiu al lui Adam; dar făca -
̂ndu-Se Om și ajungând asemenea nouă în toate afară de păcat (Evr. 4,15), numaidecât S-a făcut
rudenie a tuturor oamenilor după trup.”189
62. _____________________________
188
63. PR. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, p.144
189
64. Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri Teologice şi Etice, XIII, ed. cit., p.385

8
Antropologia teologică a părintelui profesor Dumitru Staniloae – Ier. Petru Pruteanu, www.teologie.net, lucrare revi-
zuită, lucrare în rezumat 2009, pp. 53-54
Grigorie Palama

F. Despre căderea Adamică

„Pentru că cei care ascultă cu înțelepciune aceste cuvinte, pot să înțeleagă că Dumnezeu nu a creat nici moar-
tea sufletului, nici moartea trupului. Pentru că la început El nu a poruncit spunând: «Să mori în ziua în care vei
mânca», ci «În ziua în care vei mânca, vei muri». Şi nici nu a zis, «Întoarce-te în țărână» ci « ...te vei întoarce în ță -
rână», anunțând astfel anticipativ și îngăduind libertatea și neînlăturând urmarea nici măcar justificat”.

Resurse Catolice

G. Conciliul romano-catolic din Trent (1546) a statuat:

„Dacă cineva nu mărturisește că primul om, Adam, atunci când a încălcat porunca lui Dumnezeu în Paradis, a
pierdut imediat sfințenia și dreptatea în care a fost zidit; și că a suportat, prin ofensa acelei ocoliri a adevărului, ur -
gia și indignarea lui Dumnezeu, și, prin urmare moartea, cu care Dumnezeu îl amenințase mai înainte, și, împreună
cu moartea, captivitatea sub puterea celui care de atunci are stăpânirea morții, adică, diavolul, și că întregul Adam,
prin acea ofensă a ocolirii adevărului, a fost schimbat, trup și suflet, în mai rău; să fie anatema“.

(Primul canon, Şedința a V-a, http://history.hanover.edu/texts/trent/ct05.html).


i E cu totul altă problemă, cum anume au reușit implementarea doctrinei lor pe toate continentele Terrei.