Sunteți pe pagina 1din 41

UNIVERSITATEA “AL.I.

CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE ISTORIE
Invăţământ la distanţă

EPIGRAFIE LATINĂ

Conf.univ.dr. LUCREŢIU BÎRLIBA

ISTORIE
ANUL II
SEMESTRUL II
2005-2006
CUPRINS

I. Dezvoltarea epigrafiei latine ca ştiinţă auxiliară a istoriei romane / 3


II. Elemente de tehnică epigrafică: abrevieri, sigle şi norme de editare / 5
1. Abrevieri / 5
2. Norme de editare a inscripţiilor latine / 8
III. Numele roman / 9
1. Tria nomina / 9
2. Transmiterea numelui. Filiaţia. Tribul / 11
3. Numele sclavilor şi liberţilor / 13
IV. Numele şi titlurile împăraţilor / 16
V. Cursus honorum / 21
1. Carierele senatoriale / 21
2. Carierele ecvestre / 23
3. Carierele inferioare / 25
VI. Principalele categorii de inscripţii / 28
1. Inscripţii onorifice / 28
2. Inscripţii monumentale / 30
3. Dedicaţii către divinităţi / 31
4. Inscripţii funerare / 33
5. Diplome militare / 35
6. Borne miliare şi teritoriale / 38
7. Documente municipale şi ale magistraţilor / 39
VII. Abrevieri / 40
VIII. Bibliografie selectivă / 40
ISSN 1221-9363
I. DEZVOLTAREA EPIGRAFIEI LATINE CA ŞTIINŢĂ
AUXILIARĂ A ISTORIEI ROMANE

Epigrafia latină antică este ştiinţa inscripţiilor, după cum o


demonstrează şi etimologia cuvântului (επι = pe şi γραφειν = a scrie).
Epigrafia desemnează, aşadar, ceea ce este scris pe un material durabil (piatră,
ceramică, metal, os, mozaic, cărămidă). Deşi inscripţii se găsesc şi pe monede,
de studiul acestora se ocupă o altă ştiinţă auxiliară a Antichităţii, numismatica.
De asemenea, datorită particularităţii problemelor ridicate de unele categorii
ceramice (amforele ştampilate, vasele cu graffiti, opaiţele cu inscripţii), în
ultima vreme pare a se contura un nou domeniu al epigrafiei, numită epigrafie
ceramică. De asemenea, studiul papyri-lor formează un obiect separat de
investigaţie, papirologia.
Ca izvor istoric, inscripţiile au fost folosite în acest sens încă din
Antichitate. Pentru cercetarea istoriei războaielor punice, istoricul grec
Polybios a utilizat documente epigrafice din arhivele romane; la fel au procedat
şi alţi mari istorici romani, precum Sallustius (în De bello iugurthino) şi
Tacitus (în Annales şi Historiae).
Epigrafia ca ştiinţă modernă îşi leagă începuturile de epoca Renaşterii.
Pentru învăţaţii acelei epoci, Antichitatea clasică greco-romană constituia un
punct de reper şi, în acelaşi timp, obiectul unei nesfârşite admiraţii. În secolul
al XVI-lea, câţiva cărturari, precum Johannes Hutichius, Georgius Fabritius
sau Martinus Smetius au copiat unele inscripţii şi le-au grupat în primele
corpora. La începutul secolului al XVII-lea, olandezul Janus Gruterus a
încercat alcătuirea unui corpus care să cuprindă toate inscripţiile latine, însă
entuziasmul său a depăşit pe alocuri deontologia sa profesională, el falsificând
textele a numeroase epigrafe.
Secolul al XIX-lea marchează pasul decisiv în publicarea corectă şi
într-un ritm nemaiîntâlnit până atunci a inscripţiilor latine şi greceşti. După ce
proiectul publicării primului mare corpus, iniţiat de Académie des Inscriptions
et Belles-Lettres din Paris, a fost abandonat, marele învăţat german Theodor
Mommsen a demarat un program complet de alcătuire a unui corpus exhaustiv
a inscripţiilor latine. Astfel, în 1863, a început să apară Corpus Inscriptionum
Latinarum (abreviat CIL), principalul instrument al epigrafiştilor şi în ziua de
astăzi. Theodor Mommsen a conceput publicarea inscripţiilor pe provincii şi pe
regiuni (Roma având consacrat un volum aparte). În demersul său a fost ajutat
de principalii săi colaboratori, H. Dessau, E. Hübner, O. Hirschfeld, E.
Bormann, A. von Domaszewski, R. Cagnat şi alţii. Primul pas a fost în
disocierea inscripţiilor adevărate de cele false. În afară de acest travaliu, care
presupunea deja o experienţă şi o erudiţie ieşite din comun, savanţii porniţi pe
calea publicării inscripţiilor latine au desfăşurat o muncă imensă de restituire a
inscripţiilor, după normele ştiinţifice pe care le-a fixat de la bun început
Theodor Mommsen. Textul apare aşa cum este el scris pe piatră, autorii
întregind lacunele cu litere mici; uneori, la sfârşitul textului, învăţaţii propun
restituirea integrală a textului. CIL prezintă totuşi câteva dezavantaje: o
restituire uneori aleatorie a unor texte, multe dintre acestea nefiind văzute de
autori; o alcătuire a informaţiilor despre inscripţii în limba latină, limbă care nu
mai este astăzi la îndemâna multor cercetători ce au, totuşi, nevoie de inscripţii;
dimensiunile mari ale volumelor (format in folio), care face dificilă mânuirea la
propriu a instrumentului şi utilizarea lui cât mai eficientă, în condiţiile în care
savantul de astăzi beneficiază de cele mai moderne mijloace de lucru
(fotocopiatoare, scannere etc.).
După primul război mondial, devenise evident faptul că publicarea
inscripţiilor nu mai poate ţine multă vreme pasul cu ritmul descoperirii
epigrafelor, chiar dacă Mommsen prevăzuse publicarea unor supplementa la
fiecare volum din CIL. În consecinţă, noile direcţii de cercetare a epigrafiei
latine, direcţii care se menţin în linii mari şi astăzi, privesc publicarea regională
a inscripţiilor. Şi acest demers îşi are dezavantajele lui: în primul rând,
teritoriile fostelor provincii ale Imperiului roman nu mai corespund cu
teritoriile statelor moderne, de aceea publicarea inscripţiilor pe provincii
romane apare oarecum ciuntită (bunăoară, teritoriul provinciei Pannonia
Superior a cuprins ţinuturi aflate azi în Ungaria, Austria şi fosta Iugoslavie,
mai precis Serbia şi Slovenia!); de aici rezidă şi al doilea dezavantaj, şi anume
publicarea unor corpora, foarte utile de altminteri, în limbile naţionale,
nefolosindu-se limbile de circulaţie internaţională (engleza, franceza, germana
şi chiar italiana sau spaniola). Totuşi realizări editoriale de excepţie au existat
şi în ultimii ani, odată cu publicarea unor inscripţii din Moesia Superior, din
Britannia, din Gallia Narbonensis. Vecinii noştri din apus au publicat corpus-ul
Die römische Inschriften Ungarns, în vreme ce bulgarii au scos la lumina
tiparului volumul Inscriptiones latinae in Bulgaria repertae. "Regionalizarea"
publicării corpora de inscripţii se vădeşte şi în apariţia unor volume care
privesc epigrafele din colecţia unui muzeu (cum ar fi cele de la Ljubljana) sau
dintr-un oraş (inscripţiile latine de la Novae - actualul Svištov în Bulgaria).
În ceea ce priveşte România, deşi încercări meritorii în dezvoltarea
epigrafiei latine au existat încă de la sfârşitul secolului trecut (prin Grigore
Tocilescu, care a publicat majoritatea inscripţiilor descoperite de el în
Archäologisch-epigraphische Mitteilungen aus Österreich-Ungarn - AEM din
Viena), secolul 20 marchează dezvoltarea epigrafiei latine ca ştiinţă în ţara
noastră. Vasile Pârvan este primul mare nume (după Tocilescu) care a publicat
majoritatea inscripţiilor descoperite de el la Histria şi Ulmetum. După al doilea
război mondial, s-a luat iniţiativa publicării unor corpora în România. Astfel,
s-au publicat inscripţiile din Dobrogea (fosta Scythia Minor), al V-lea volum
(Capidava-Troesmis-Noviodunum, editat de Emilia Doruţiu-Boilă) conţinând
în majoritate inscripţii latine. Marele merit al iniţierii publicării acestui corpus
îi revine celui mai mare epigrafist român, profesorul Dionisie M. Pippidi.
Pentru Transilvania, profesorii Constantin Daicoviciu şi Ion Iosif Russu
au iniţiat publicarea inscripţiilor din Dacia romană (abreviat IDR). După ce
primul volum se ocupă de diplomele militare şi tăbliţele cerate de la Alburnus
Maior (Roşia Montană), inscripţiile Daciei Inferior sunt publicate în al doilea
volum, apărut sub îngrijirea lui Grigore Florescu şi a lui Constantin C.
Petolescu. Volumul al III-lea conţine inscripţiile Daciei Superior (cu
subdiviziunile ulterior cunoscute, Dacia Porolissensis şi Dacia Apulensis) şi
cuprinde următoarele fascicule: IDR III/1 - zona de sud-vest, IDR III/2 - Ulpia
Traiana Sarmizegetusa şi teritoriul, IDR III/3 - zona centrală, IDR III/4 - zona
răsăriteană şi IDR III/6 - Apulum, instrumentum domesticum (adică inscripţiile
de pe cărămizi, metale, graffiti). Primele 4 fascicule sunt redactate de Ion Iosif
Russu şi colaboratorii săi Milena Dusanic, Nicolae Gudea, Volker Wollmann,
Ioan Piso, Octavian Floca, iar ultimul volum aparţine lui Cloşca L. Băluţă. De
asemenea, urmează să apară volumul IDR III/5 (inscripţiile de la Apulum),

4
redactat de Ioan Piso. Constantin C. Petolescu a iniţiat publicarea inscripţiilor
din afara provinciei Dacia referitoare la istoria Daciei. Primul volum
(Inscriptions externes concernant l'histoire de la Dacie) a apărut la Bucureşti,
în 1996.

Întrebări:
1. Care sunt principalele etape în dezvoltarea epigrafiei ca ştiinţă?
2. Care sunt dezavantajele modului în care a fost concepută publicarea CIL?
3. Numiţi câţiva reprezentanţi de frunte ai epigrafiei latine româneşti.

II. ELEMENTE DE TEHNICĂ EPIGRAFICĂ:


ABREVIERI, SIGLE ŞI NORME DE EDITARE

1. Abrevieri
În redactarea inscripţiilor latine, folosirea de către lapicizi (meşterii
pietrari) a abrevierilor şi a siglelor pentru desemnarea unor nume proprii, a
unor funcţii, a unor formule consacrate era foarte curentă. Acest sistem s-a
dovedit economicos şi pentru lapicizi (care aveau, astfel, un volum mai mic de
muncă) şi pentru cei care comandau inscripţiile, care plăteau mai puţin decât în
cazul în care textul ar fi fost scris fără abrevieri şi ar fi fost necesare cantităţi
mai mari de piatră şi de muncă.
Iată câteva abrevieri şi sigle utilizate mai frecvent în redactarea
inscripţiilor:
A Aulus
A COMM a commentariis
ADIUT adiutor
ADNEP adnepos
AED aedilis sau aedes
AEL Aelius sau Aelia
AER SAT aerarium Saturni
AGVM animo gravit vovit monumentum
AL alumnus
ALVS animo libens votum posuit
AMP ORD amplissimus ordo
AN Annius
ANN annona
ANT Antonius
AVG Augustus, Augusta, augustalis, augur
AVGG NN Augusti nostri duo
AVGGG NNN Augusti nostri tres
AVG LIB Augusti libertus
B beneficiarius
BF COS beneficiarius consularis
BM bene merenti
BMF bene merenti fecit sau fecerunt
BMP bene merenti posuit sau posuerunt
BRIT Britannicus
BVL buleuta

5
C Caius
CEN centurio
CENT centenarius
COH cohors
COHER coheres sau coheredes
COL FAB collegium fabrum
COL colonia
CON coniux
COND conductor
CORN cornicularius
COS consul
CVR AG curam agens
CVR VIAR curator viarum
D decem sau Decimus sau decurio sau domo sau dispensator
DAC Dacicus
DDD NNN Domini nostri tres
DEC decurio
DIM Deus Invictus Mithra
DM Dis Manibus sau Deus Mithra
DP donum posuit sau posuerunt
DSF de suo fecit
EDD ex decreto decurionum
EQ eques, equitata
EVOC AVG evocatus Augusti
EX T F C ex testamento faciendum curavit
EX V L M ex voto libens merito
F filius
FAB Fabia sau fabri, fabrum
FC faciendum curavit sau curaverunt
FD fecit dedicavit
FIL filius
FIL PIIS filius piissimus
FP filius posuit
FS fecit sibi
G Gaius
GAL Galeria
GN Gnaeus
H heres
HM hoc monumentum
H M H N S hoc monumentum heredem non sequetur
HSE hic situs (sita) est
HSS hic siti sunt
IMP imperator
IOM Iupiter Optimus Maximus
IOMD Iupiter Optimus Maximus Dolichenus
IT item
L Lucius sau libertus
LDDD locus datus decurionum decreto
LEG AVG P P legatus Augusti pro praetore
LEG LEG legatus legionis

6
LIB libertus sau librarius
LMD libens merito dedit
LMP libens merito posuit
M Marcus
MAG magister
MAG VIC magister vici
MAX Maximus
MAT CAST mater castrorum
MIL LEG miles legionis
MVF monumentum vivus fecit
N natus sau numerus
NAVIC navicularius
NEG negotiator
NOB CAES nobilissimus Caesar
N SING numerus singularium
OB HON ob honorem
ORN ornatus
ORN ORN DEC ornatus ornamenta decurionalia
P Publius sau posuit (posuerunt)
PAP Papiria
PAT pater
PATR patronus
PF Pius Felix
PONT MAX pontifex maximus
POS posuit sau posuerunt
PP pater patriae
PREAF COH praefectus cohortis
PROC procurator
PROC AVG procurator Augusti
PROCOS proconsul
PRONEP pronepos
PR P primus pilus
PR PR pro praetore
PR SAL pro salute
PSF pecunia sua fecit
Q Quintus
QQ quinquennalis
QVAES quaestor
QVIR Quirina
REG Regina sau regio
ROM Romanus
S Servius sau solvit
SAC sacerdos
SACR sacrum
SC senatus consultum
SEPT Septimius
SER servus
SEX Sextus
SIGN signifer sau signum
SIM Sol Invictus Mithra

7
STTL sit tibi terra levis
T Titus
TF testamenttum fecit
TFI testamento fieri iussit
TI Tiberius
TRB tribunus
TRIB MIL tribunus militum
TRIB POT tribunicia potestate
V Valerius sau vivus
VBMP votum bene merenti posuit
VC vir clarissimus
VE vir egregius
VET veteranus
VF vivus fecit
VI Vibius
VP vir perfectissimus sau votum posuit
VSLM votum solvit libens merito
Z centurio
IIVIR duumvir
IIIIVIR quatuorvir
IIIIIIVIR sexvir
XVIR decemvir
LX sexagenarius
C centenarius
CC ducenarius
CCC trecenarius

2. Norme de editare a inscripţiilor latine


Inscripţiile nu sunt găsite în cea mai bună stare. Pietrele sunt adeseori
sparte, rupte, iar în unele cazuri, bucăţile care lipsesc nu se mai găsesc
niciodată. În afară de aceasta, varietatea de abrevieri folosite de lapicizii latini
a impus o uniformizare a transcrierii moderne a inscripţiilor. Odată cu
începerea redactării CIL, Theodor Mommsen a impus câteva norme de editare
a inscripţiilor, menite să uşureze munca redactorilor, dar şi efortul cititorilor.
Aceste norme sunt, în linii mari, aplicate şi astăzi. Ele au fost oficializate de
Uniunea Academică Internaţională.
Regulile constă în folosirea unor semne diacritice atunci când editorul
textului are de semnalat o particularitate a inscripţiei. Iată aceste semne
diacritice:
- ( ) litere sau cuvinte întregite (atunci când este vorba de abrevieri);
-[] marcarea lacunelor din text (atunci când întregirea e posibilă);
- { } litere greşit redactate de lapicid, care trebuie eliminate în lectura
corectă a textului;
- < > litere adăugate sau înlocuite de editor;
- << >> litere sau cuvinte existente la prima editare a inscripţiei, dar
devenite ilizibile ulterior;
- [[ ]] litere sau cuvinte (de regulă nume proprii sau abrevierile lor)
care au fost martelate (personaje care au suferit damnatio memoriae);
- ... lacună; numărul punctelor corespunde numărului de litere
ilizibile;

8
- - - - lacună cu o lungime greu de precizat;
- ///// rasuri, martelaje;
-/ marcarea sfârşitului unui rând al inscripţiei şi debutul
următorului rând.
Exemplificări:
C = C(aius); AEL = Ael(ius)
M ERVA = M[in]erva;
IMP /////// P F = Imp(erator) [[ Publius Septimius Geta]] P(ius) F(elix). Este
vorba despre unul din cei doi fii ai lui Septimius Severus, Geta, care după ce a
fost asasinat din ordinul fratelui său Caracalla. a suferit damnatio memoriae.

Temă: Enumeraţi principalele semne diacritice folosite în tehnica de redactare


epigrafică şi explicaţi semnificaţia lor.

III. NUMELE ROMAN

1. Tria nomina
Numele unui cetăţean roman se compunea din tria nomina. Acestea
erau:
a) praenomen-ul sau prenumele, care individualiza personajul: Caius, Marcus,
Lucius, Titus etc.;
b) nomen-ul sau gentiliciul, adică numele ginţii din care făcea parte personajul.
Numele ginţii este feminin (d. ex. Aelia, Aurelia, Claudia, Iulia), dar în cazul
în care personajul este masculin, nomen-ul este la masculin (d. ex. Aelius,
Aurelius, Claudius, Iulius).
c) cognomen-ul sau porecla, un al treilea nume dat fie la naştere, fie în timpul
vieţii, care se referă la o trăsătură fizică sau de caracter a personajului (Longus,
Maximus, Flaccus, Naso etc.). Un personaj putea să poarte mai multe
cognomina, derivate din gentiliciile şi poreclele tatălui, mamei, bunicilor sau
chiar ale unor prieteni.
În afară de tria nomina, personajele purtau o altă poreclă, numită
signum sau agnomen, generalizate în Imperiu odată cu domnia lui Marcus
Aurelius; pentru a putea fi deosebite de alte elemente onomastice, ele erau
introduse, de regulă, de formula qui et care se traduce prin "numit şi", "zis şi".
Iată câteva exemple cu tria nomina:
IDR III/2, 391
DM
AVRELIAE
DONATAE
VIX ANN LV
M VLPIVS
MARTEIALIS
VET ET DEC COL
SARM METR
CONIVGI
RARISSIMAE
D(is) M(anibus) / Aureliae / Donatae / vix(it) ann(is) LV / M(arcus)
Ulpius Marteialis / vet(eranus) et dec(urio) col(oniae) / Sarm(izegetusae)
metr(opolis) / coniugi / rarissimae.

9
Traducere: Zeilor Mani. Aureliei Donata, (care) a trăit 55 ani. Marcus
Ulpius Marteialis, veteran şi decurion al coloniei Sarmizegetusa, metropola, (a
ridicat acest monument) soţiei foarte rare.
Această inscripţie reprezintă un foarte bun exerciţiu epigrafic, din mai
multe motive. În primul rând, câteva lucruri legate de traducerea textului. Se
observă că în inscripţia latină, predicatul propoziţiei este eliptic. Pentru o
traducere cât mai bună, trebuie ca sensul frazei să fie cel din limba română; de
aceea traducătorul îşi poate lua libertatea de a adăuga cuvintele eliptice,
utilizându-le însă între paranteze, pentru ca lectorul să-şi poată da seama de
absenţa lor în textul original.
În al doilea rând, observăm că, de regulă, numele persoanelor feminine
apar scrise din două elemente, gentiliciul (Aurelia) şi cognomen-ul (Donata).
Sunt destul de rare cazurile în care femeile apar cu tria nomina. În schimb,
bărbatul, Marcus Ulpius Marteialis, apare cu toate cele trei componente
principale ale numelui său. El este veteran, militar lăsat la vatră şi care a
obţinut cetăţenie romană. Marcus este prenumele, Ulpius gentiliciul, iar
Marteialis porecla. Gentiliciile imperiale sunt foarte importante. Ulpius
reprezintă gentiliciul împăratului Traian (Marcus Ulpius Traianus). În general,
persoanele care poartă gentilicii imperiale fie au dobândit ele însele cetăţenia
romană în timpul domniei respectivului împărat, fie sunt moştenitoare ale
cetăţeniei romane de la un strămoş care a obţinut-o în timpul domniei
împăratului al cărui nomen îl poartă. Marteialis ar fi putut dobândi cetăţenia
romană în timpul lui Traian, dar pare mai probabil ca un strămoş de-al lui (tatăl
sau bunicul) să fi fost în această situaţie. De ce? Gentiliciul soţiei este tot unul
imperial (Aurelia), ceea ce înseamnă că ea sau un strămoş au obţinut cetăţenia
în timpul unui împărat Aurelius, deci mai târziu. Gentiliciul Aurelius este
înşelător în privinţa datării unor inscripţii, întrucât el a fost purtat de Marcus
Aurelius, de Caracalla, de Severus Alexander şi chiar de către Heliogabalus.
Iată de ce nu Marteialis personal a obţinut cetăţenia romană sub Traian,
ci cu siguranţă un strămoş al său. În plus, faptul că el este deja veteran indică o
vârstă destul de înaintată, iar Traian a fost oficial împărat al provinciei Dacia
vreme de doar 11 ani.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, observăm cum un veteran are
posibilitatea, după terminarea serviciului militar, să ajungă în rândul elitei
municipale (el este decurion al Ulpiei Traiana Sarmizegetusa).
Următorul exemplu îl reprezintă o inscripţie specială, în care se
întâlneşte un personaj cu mai multe cognomina şi cu signum:
IDR III/2, 366
P AEL SEPT AVDEO QVI ET MAXI
MVS VET EX Z N P O VIX ANN LX
AEL SEPT ROMANVS MIL LEG XIII GEM
DIVT OFFIC CORNICVL ET SEPTIMIA
SEPTIMINA QVAE ET REVOCATA FIL ET
ORNELIA ANTONIA VXOR HEREDES
ONENDVM CVRAVERVNT CVRA AGENT
EPTIMIO ASCLEPIADE AVG COL
LIBERTO EIVS
P(ublius) Ael(ius) Sept(imius) Audeo qui et Maxi/mus vet(eranus) ex
(centurione) N(umeri) P(almyrenorum) O(ptatiensium) vix(it) ann(is) LX /
Ael(ius) Sept(imius) Romanus mil(es) leg(ionis) XIII Gem(inae) / [a]diut(or)

10
offic(ii) cornicul(ariorum) et Septimia / Septimina quae et Revocata fil(ia) et /
[C]ornelia Antonia uxor heredes / [p]onendum curaverunt cura agent(e) /
[S]eptimio Asclepiade aug(ustali) col(oniae) / liberto eius.
Traducere: Publius Aelius Septimius Audeo, zis şi Maximus, veteran,
fost centurion în Numerus Palmyrenorum Optatiensium, a trăit 60 ani. Aelius
Septimius Romanus, soldat al legiunii XIII Gemina, ajutor al oficiului de
cornicularii, împreună cu Septimia Septimina, zisă şi Revocata, fiica (sa), şi
Cornelia Antonia, soţia (sa), moştenitori, s-au îngrijit să fie pus (monumentul)
făcut prin grija lui Septimius Asclepiades, augustal al coloniei, libertul său.
Principala problemă ridicată de numele lui Audeo o reprezintă
identificarea gentiliciului, având în vedere că Aelius şi Septimius sunt, de fapt
gentilicii. Cum însă o persoană nu poate avea două gentilicii, constatăm că
Septimius (în forma feminizată) apare ca gentiliciu la fiica sa; fiicele poartă
nomen-ul tatălui, aşadar Septimius este gentiliciul lui Audeo, în vreme ce
Aelius are valoare de cognomen. Observăm o inversare a ordinii transcrierii
numelui (de obicei, întâi se scrie prenumele, apoi numele şi la sfârşit porecla),
inversare care în literatura de specialitate poartă denumirea germană de
"Namenverwirrung". Totodată, libertul său poartă gentiliciul Septimius; vom
vedea puţin mai târziu că liberţii au gentiliciile patronilor. Se remarcă, de
asemenea, ca şi in inscripţia precedentă, că soţia nu poartă gentiliciul soţului,
aşa cum se întâmplă de obicei astăzi. Chiar după căsătorie, femeia rămâne cu
gentiliciul originar, în general gentiliciul tatălui.

2. Transmiterea numelui. Filiaţia. Tribul


În inscripţiile analizate, am remarcat deja câteva particularităţi de
transmitere a numelui. În primul rând, fiii şi fiicele poartă gentiliciul tatălui,
fiicele chiar după măritiş. De regulă, întâiul născut ia şi prenumele tatălui. În
momentul în care într-o inscripţie gentiliciul soţiei este acelaşi cu cel al soţului,
este vorba fie de o coincidenţă, fie de statutul de libertă a soţiei faţă de soţ.
Coincidenţele apar cel mai des după 212, atunci când, prin Constitutio
Antoniniana, Caracalla conferă dreptul de cetăţenie tutoror locuitorilor
Imperiului; în acest moment, cei mai mulţi dintre noii încetăţeniţi îşi iau
gentiliciul de Aurelius.
În epoca republicană, copiii adoptaţi preluau gentiliciul tatălui adoptiv,
dar practica dispare treptat în epoca Principatului, unde adoptaţii păstrează
vechiul gentiliciu, adăugând doar câteva elemte onomastice de la părinţii
adoptivi.
Tot în epoca Principatului, orice cetăţean roman care "se respectă"
"semnează" în inscripţii cu iniţiala prenumelui tatălui (filiaţia) şi cu tribul
căruia îi aparţine. Cetăţenii romani erau împărţiţi în 35 triburi, după criterii
geografice, dar în epoca Principatului, acest criteriu nu mai este distinctiv,
reprezentând doar o marcă a cetăţeniei romane. Cele 35 de triburi romane sunt:
Aemilia, Aniensis, Arnensis, Camilia, Claudia, Clustumia, Collina, Cornelia,
Esquilina, Fabia, Falerna, Galeria, Horatia, Lemonia, Maecia, Menenia,
Oufentina, Palatina, Papiria, Pollia, Pomtina, Pubilia, Pupinia, Quirina,
Romilia, Sabatina, Scaptia, Sergia, Stellatina, Suburbana, Teretina,
Tromentina, Velina, Voltinia, Voturia.
Ordinea redactării pe piatră a unui nume complet de cetăţean roman
este: prenumele, gentiliciul, iniţiala prenumelui tatălui (la genitiv) urmat de
particula filius (care se acordă cu prenumele şi cu gentiliciul), tribul (a cărui

11
formă rămâne invariabilă la ablativ) şi, în sfârşit, cognomen-ul sau cognomina
(care se acordă, fireşte, cu praenomen şi cu nomen).
Prezentăm o inscripţie foarte interesantă, relevantă pentru transcrierea
numelui roman:
IDR III/2, 97.
M SEDATIO C F
QVIR SEVERIANO
IVL ACRI METIL NEPOTI
RVFINO TI RVTILIANO
CENSORI TR PL QVAES
PROV SICIL PRAET LEG AVG
LEG V MACED CVRAT VIAE
FLAMIN LEG AVG PR PR
PROV DAC COS
COL VLP TRAI AVG DAC SARM
PATRONO
M(arco) Sedatio C(aii) f(ilio) / Quir(ina tribu) Severiano / Iul(io) Acri
Metilio Nepoti / Rufino Ti(berio) Rutiliano / Censori / tr(ibuno) pl(ebis)
quaes(tori) / prov(inciae) Sicil(iae) praet(ori) leg(ato) Aug(usti) / leg(ionis) V
Maced(onicae) curat(ori) viae / Flamin(iae) leg(ato) Aug(usti) pr(o) pr(aetore)
/ provinc(iae sau arum) Dac(iae sau arum) co(n)s(uli) / col(onia) Ulp(ia)
Trai(ana) Aug(usta) Dac(ica) Sarm(izegetusa) / patrono.
Traducere: Lui Marcus Sedatius Severianus Iulius Acer Metilius Nepos
Rufinus Tiberius Rutilianus Censor, fiul lui Caius, din tribul Quirina, tribun, al
plebei, quaestor al provinciei Sicilia, pretor, legat imperial al legiunii a V-a
Macedonica, însărcinat cu supravegherea drumului Flaminia, guvernator al
Augustului în provincia Dacia, consul. Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa (a pus acest monument) patronului (său).
Este vorba de un personaj de rang senatorial, din vremea domniei lui
Antoninus Pius, cu un cursus honorum aproape complet. De acest cursus
honorum ne vom ocupa mai târziu, când vom analiza carierele senatoriale. Din
perspectivă onomastică, observăm, că personajul are nu mai puţin de 9
cognomina. Ordinea redactării numelui pe piatră este cea clasică: prenumele
(fiind vorba de o dedicaţie, apare la dativ), gentiliciul (acelaşi caz ca şi
prenumele), apoi iniţiala prenumelui tatălui (la genitiv), menţionarea gradului
de rudenie (filius, evident, la dativ), tribul (la ablativ) şi cele 9 cognomina (la
acelaşi caz - dativ - cu prenumele şi cu gentiliciul). Traducătorul îşi poate lua
libertatea să ofere numele complet al personajului, urmat de filiaţie şi de
menţionarea tribului (deci să nu respecte topica latină), pentru o apropiere cât
mai logică de limba în care traduce.
Iată un alt exemplu de menţionare integrală a numelui de cetăţean
roman:
IDR III/2, 112.
Q IANVARIO Q F
COLLINA RVFO
TAVIO FLAMINI
QQ PRIM PRO IMP
ORDO COL VLP TRAI
DAC SARM

12
Q(uinto) Ianuario Q(uinti) f(ilio) / Collina (tribu) Rufo / Tavio flamini /
q(uin)q(ennali) prim(o) pro imp(eratore) / ordo col(oniae) Ulp(iae) Trai(anae)
/ Dac(icae) Sarm(izegetusae).
Traducere: Lui Quintus Ianuarius Rufus, fiul lui Quintus, din tribul
Collina, (originar) din Tavium, flamen, quinquennalis prim în locul
împăratului. Ordinul (decurionilor) coloniei Ulpia Traiana Dacica
Sarmizegetusa (i-a înălţat monumentul).
Ordinea redactării numelui este cea obişnuită; remarcăm doar (şi cazul
este departe de a fi singular în epigrafia Imperiului) că personajul îşi
menţionează şi locul de naştere (Tavium, în Galatia, în Asia Mică). Există
cuvinte cărora ne este dificil să le găsim corespondent în limba română; de
exemplu, quinquennales erau cei care conduceau consiliu municipal (format
din decurioni). În astfel de cazuri, este preferabil ca în traducere să păstrăm
termenii latini, întrucât un corespondent modern pare uneori deplasat.
Alt exemplu de inscripţie cu o redactare "clasică" a numelui roman este
următoarea:
IDR III/2, 377.
DM
C ANT C F PAP
VRSINO DEC
COL DACIC
SARMIZ
VIX ANN XXVIII
TERENTIA HER
MIONE MA
TER INFELICIS
SIMA
MP
D(is) M(anibus) / C(aio) Ant(onio) C(aii) f(ilio) Pap(iria tribu) / Ursino
dec(urioni) / col(oniae) Dacic(ae) / Sarmiz(egetusae) / vix(it) ann(is) XXVIII /
Terentia Her/mione ma/ter infelicis/sima / [b(ene)]m(erenti) p(osuit).
Traducere: Zeilor Mani. Lui Caius Antonius Ursinus, fiul lui Caius, din
tribul Papiria, decurion al coloniei Dacica Sarmizegetusa, (care) a trăit 28 ani.
Terentia Hermione, mama (sa) nefericită, a pus (monumentul) celui care a
binemeritat.

3. Numele sclavilor şi liberţilor


Din punct de vedere juridic, sclavii la Roma erau nişte obiecte; în
consecinţă, ei nu puteau avea tria nomina. Singurul lor nume era echivalentul
poreclei. În inscripţii ei apar cu acest nume, urmat de numele (prenumele sau
numele complet) stăpânului (la genitiv) şi de particula servus (de exemplu,
Anicetus, Lucii servus sau Eutyches, Lucii Cornelii Rufini servus. Uneori,
particula servus lipseşte, doar numele stăpânului la genitiv indicând că este
vorba de un sclav (de pildă, Surus Marci Valerii Vindicis). În asemenea cazuri,
trebuie diferenţiată situaţia în care apar sclavi de situaţia în care este vorba de
peregrini (localnici care au primit o cetăţenie "limitată') şi care îşi menţionează
câteodată filiaţia folosind prenumele tatălui (la genitiv), fără a mai adăuga
particula filius (de pildă, Aia Mandonis, adică Aia, fiica lui Mandonis).
De o situaţie specială se bucură sclavii împăratului, care deţin posturi
importante în administraţia vamală şi financiară. Ei "semnează" cu formula

13
Augusti servus, Caesaris servus sau verna (adică sclav născut în casa
împăratului).
Următorul exemplu de inscripţie se referă la un astfel de sclav:
IDR III/2, 17
CAELESTI VIRGINI
AVGVSTAE SACR
NEMESIANVS CAES N
SERVOS LIBRARIVS TEM
PLVM A SOLO PECVNIA SV
A EX VOTO FECIT
Caelesti Virgini / Augustae sacr(um) / Nemesianus Caes(aris) n(ostri) /
servos librarius tem/plum a solo pecunis su/a ex voto fecit.
Traducere: Consacrat lui Virgo Caelestis Augusta. Nemesianus, sclav al
Caesar-ului nostru, însărcinat cu păstrarea registrelor, a făcut templul din
temelii pe banii săi.
Explicaţii: Virgo Caelestis sau Dea Caelestis este echivalentul latin al
zeiţei de origine semitică, adorată la Cartagina, pe nume Tanit. Deşi sclav,
Nemesianus are totuşi o funcţie care-i permite un câştig semnificativ, atâta
vreme cât îşi permite să ridice zeiţei un templu pe cheltuiala sa.
Liberţii sunt sclavii eliberaţi. În momentul eliberării, ei preiau statutul
juridic al stăpânului, devenit patron (patronus). Fiind oameni liberi, deşi nu
prin naştere, ei au dreptul la tria nomina. Praenomen-ul şi nomen-ul sunt cele
ale patronului, iar fostul nume de sclav devine cognomen. Bunăoară, dacă pe
un sclav îl cheamă Pollux, iar pe stăpânul lui Lucius Aelius Silanus, în
momentul în care sclavul se eliberează, el va purta numele de Lucius Aelius
Pollux.
Iată un exemplu de inscripţie în acest sens:
IDR III/2, 120.
TENAC P FIL
AP VINDICI
LEG XXII PRI
MIG BVLEVTAE
CIVITATIS NI
COPOLITANOR
P TENAC GEMEL
LINVS AVG COL
APVL LIBERTVS
TPCLDDD
[P(ublio)] Tenac(io) P(ublii) fil(io) / [P]ap(iria tribu) Vindici /
(centurioni) leg(ionis) XXII Pri/mig(eniae) buleutae / civitatis
Ni/copolitanor(um) / P(ublius) Tenac(ius) Gemel/linus aug(ustalis) colo(oniae)
/ Apul(ensis) libertus / t(itulum) p(onendum) c(uravit) l(oco) d(ato)
d(ecurionum) d(decreto).
Traducere: Lui Publius Tenacius Vindex, fiul lui Publius, din tribul
Papiria, centurion al legiunii XXII Primigenia, buleuta (decurion) al cetăţii
nicopolitanilor. Publius Tenacius Gemellinus, libertul (său), augustal al
coloniei Apulum, s-a îngrijit să pună inscripţia. Locul este dat prin decret al
decurionilor.

14
Remarcăm că Publius Tenacius Gemellinus are un patron important în
viaţa municipală a cetăţii Nicopolis ad Istrum. La rândul său, libertul deţine o
poziţie importantă la Apulum, fiind augustal (însărcinat cu cultul împăratului).
O poziţie privilegiată au liberţii imperiali, care ocupă posturi însemnate
şi bine remunerate în administraţia financiară. Ei pot ajunge chiar procuratores
(ai unui domeniu financiar), după cum stă mărturie inscripţia următoare:
IDR III/3, 366 (Ampelum).
DM
M VLPIO AVG
LIB HERMIAE PROC
AVRARIARVM CVIVS
RELIQVIAE EX INDVLGENTIA
AVG ROMAM LATAE
SVNT
SALONIA PALESTRICE
CONIVNX ET DIOGENES
LIB BENEMERENTI FECER
VIXIT ANN LV
D(is) M(anibus) / M(arco) Ulpio Aug(usti) / lib(ertus) Hermiae
proc(uratori) / aurariarum cuius / reliquiae ex indulgentia / Aug(usti) n(ostri)
Romam latae / sunt / Salonia Pal(a)estrice / coniunx et Diogenes / lib(ertus)
benemerenti fecer(unt) / vix(it) ann(is) LV.
Traducere: Zeilor Mani. Lui Marcus Ulpius Hermia(s), libert al
Augustului, procurator al minelor de aur, ale cărui rămăşiţe pământeşti au fost
duse la Roma, prin bunăvoinţa Augustului. Salonia Palaestrice, soţia (sa) şi
Diogenes, libertul (său), au făcut (monumentul) celui care a binemeritat. (El) a
trăit 55 ani.
Această inscripţie este un cenotaf, întrucât mormântul decedatului, aşa
cum ne spune şi textul, se află la Roma. Atunci când liberţii imperiali îşi trec
numele complet, inscripţia poate fi datată cu aproximaţie. Liberţii imperiali, ca
orice liberţi, poartă în general prenumele şi numele patronului, deci al
împăratului. Astfel, inscripţia se datează în timpul domniei împăratului
respectiv. Numele liberţilor principelui se scriu în următoarea ordine: prenume,
gentiliciu, particula Augusti libertus şi cognomen. În majoritatea cazurilor,
însă, liberţii împăratului "semnează" doar cu cognomen-ul, astfel încât o datare
este foarte dificil de efectuat.
În cazul de faţă, Hermias este libertul lui Traian (Marcus Ulpius
Traianus) şi deţine funcţia cea mai înaltă pe care o poate ocupa un libert în
administraţie, cea de procurator. El este supervizorul întregii activităţi
financiare în zona minelor de aur din Dacia romană. Situaţia sa materială este
atât de prosperă, încât are proprii săi liberţi (Diogenes este unul dintre aceştia).
Mai mult, după moartea sa, însuşi împăratul dispune ca rămăşiţele pământeşti
ale libertului său să fie aduse la Roma.

Întrebări:
1. Care sunt componentele numelui roman?
2. Care este ordinea transcrierii numelui roman atunci când se precizează
filiaţia şi tribul?
3. Care sunt particularităţile numelor sclavilor şi liberţilor?

15
IV. NUMELE ŞI TITULATURILE ÎMPĂRAŢILOR

Inscripţiile în care apar numele şi titulaturile imperiale fac parte, în


general, din categoria inscripţiilor onorifice, prin care una sau mai multe
persoane omagiază pe principe. Într-o astfel de inscripţie, numele imperial nu
poate fi tratat separat de titulatură.
În continuare, prezentăm ordinea transcrierii pe piatră a numelui,
filiaţiei şi titulaturilor unui împărat, cu precizarea că această ordine se aplică în
general, dar ea poate să apară uneori uşor modificată.
Fiind de obicei dedicaţii, numele şi atributele împăraţilor apar la dativ.
Întâi apare titlul de imperator, apoi cel de Caesar. Urmează filiaţia: împăratul
este fiu al împăratului cutare, nepot al împăratului cutare, strănepot al
împăratului cutare etc. Termenii care desemnează gradele de rudenie (nepos,
pronepos, abnepos) se acordă cu titulaturile imperiale (dativ). Numele
împăraţilor strămoşi sunt la genitiv şi apar însoţite de particula divus (tot la
genitiv), întrucât împăraţii defuncţi erau divinizaţi (în majoritatea cazurilor). În
anumite cazuri, numele împăraţilor precedenţi sunt însoţite şi de epitete primite
în timpul vieţii, după învingerea anumitor populaţii barbare (Dacicus,
Germanicus, Parthicus), tot la genitiv. După filiaţie, apar tria nomina
imperiale, urmate de titlul de Augustus (uneori, acest titlu poate fi menţionat
chiar în prima parte a textului). În inscripţie se trec în continuare epitetele de
învingător ale împăratului (exact ca în cazul predecesorilor săi). Numele
principelui şi toate atributele sale sunt, aşa cum am mai afirmat, în cazul dativ.
După menţionarea acestor epitete, în text se precizează funcţiile cele mai
importante (efective sau onorifice) deţinute de împărat: pontifex maximus (la
dativ), părinte al patriei (pater patriae, tot la dativ), deţinerea puterii
tribuniciene (tribunicia potestate sau tribuniciae potestatis, forme invariable),
urmate de cifra care desemnează de câte ori a fost investit împăratul cu această
putere, forma imperatori plus o cifră care indică de câte ori a fost aclamat
principele drept imperator, menţionarea consulatului plus cifra
corespunzătoare (forma consuli invariabilă) şi deţinerea puterii proconsulare
(forma proconsuli invariabilă).
Care este semnificaţia acestor titluri şi puteri? Imperator este
comandatul armatei romane (comanda armatei = imperium). La începutul
inscripţiei, în epoca imperială această titulatură are valoarea unui praenomen.
În a doua parte a inscripţiei, titulatura are conotaţia ei iniţială. Numărul
titulaturii de imperator, coroborat cu alte criterii de datare (pe care le vom
studia puţin mai târziu), poate oferi o datare precisă a inscripţiei.
Caesar a fost preluat, după moartea primului ilustru purtător, drept al
doilea gentiliciu imperial, chiar dacă la origine a fost cognomen; el a fost
adoptat de către toţi împăraţii romani.
Titlul de Augustus a fost adoptat drept cognomen de către toţi împăraţii
romani după moartea primului princeps.
Pontifex maximus, magistratura sacerdotală supremă, atribuită întâi lui
Caesar şi apoi lui Augustus, consfinţea practic superioritatea spirituală a
împăratului şi-i permitea controlul asupra întergii vieţi spirituale a Imperiului.

16
Titlul de pater patriae este onorific; el a fost purtat prima dată de către
Augustus, la propunerea Senatului, după care a fost preluat de către toţi
împăraţii.
Tribunicia potestas (puterea tribuniciană) este foarte importantă,
întrucât conferă împăratului două atribute majore: dreptul de veto la hotărârile
Senatului şi inviolabilitatea persoanei. Dacă în ceea ce priveşte consulatul,
împăraţii nu l-au preluat în permanenţă, investirea principelui cu puterea
tribuniciană devine quasi-perpetuă. Alături de aclamaţiile ca imperator şi de
consulat, puterea tribuniciană constituie un bun indiciu de datare a inscripţiilor.
Consulatul este magistratura republicană supremă, pe care însă
Augustus a preluat-o de câte ori a dorit. Datorită savantului italian Atilio
Degrassi, care a sistematizat în lucrarea sa I fasti consolari dell'Impero
Romano (Roma, 1952) deţinerea succesivă a acestei magistraturi, menţionarea
consulatelor reprezintă cel mai sigur criteriu de datare a unei inscripţii.
Împăratul este şi proconsul, deoarece puterea proconsulară îi conferă
dreptul să guverneze în provincii prin reprezentanţii săi, legati imperiali.
Eventualele titluri onorifice pe care le mai poartă împăratul
(Germanicus, Dacicus, Parthicus) se referă la bătăliile cu populaţiile barbare
cu care împăratul a purtat război; mai ales în perioada anarhiei militare (235-
284), orice luptă neînsemnată cu asemenea populaţie era maximalizată de către
propaganda imperială prin atribuirea unor astfel de titluri împăraţilor.
În ceea ce priveşte filiaţia, vom vedea că nu întotdeauna ea este cea
naturală sau nici măcar cea juridică. Ca exemplu, vom utiliza o inscripţie
fragmentară reîntregită:
IDR III/2, 77.
IMPERAT
TIMI SEVER
MAXIMI PON
ANTONINI PI
DIVI HADRIA
MARCO AV
COLONIA V
Imperat[ori Caesari Imp(eratoris) Caes(aris) Lu(cii) Sep]/timi(i)
Sever[i Pii Pert(inacis) Aug(usti) Arab(ici) Adiab(enici) Parthici] / Maximi
pon[tif(icis) max(imi) patris patriae f(ilio) divi M(arci)] / Antonini Pi[i
Germ(anici) Sarm(atici) nep(oti) divi Antonini Pii pronep(oti)] / divi Hadria[ni
abnep(oti) divi Traiani Parth(ici) et divi Nervae abnep(oti)] / Marco Au{relio
Antonino Augusto] / colonia U[lpia Traiana Aug(usta) Dacica
Sarmiz(egetusa)].
Traducere: Împăratului Caesar Marcus Aurelius Antoninus Augustus,
fiul împăratului Caesar Lucius Septimius Severus Pertinax Augustus, marele
învingător al arabilor, adiabenilor şi parţilor, mare pontif, părinte al patriei,
nepot al divinului Marcus Antoninus Pius, învingător al germanilor şi al
sarmaţilor, strănepot al divinului Antoninus Pius, stră-strănepot al divinnului
Hadrian, stră-stră-strănepot al divinului Traian, învingătorul parţilor şi (stră-
stră-stră-strănepot al) divinului Nerva. Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa (a aşezat monumentul).
Este vorba despre o inscripţie onorifică aşezată de către municipalitatea
Ulpiei Traiana Sarmizegetusa împăratului Marcus Aurelius Antoninus
(Caracalla). Se observă, mai întâi, că topica latină este departe de cea obişnuită

17
în limba română şi de aceea inscripţia trebuie analizată cu mare atenţie. Deşi
primele titluri, Imperator şi Caesar, se află la începutul inscripţiei, numele
împăratului onorat se găseşte abia în finalul epigrafei. Filiaţia este cea care
ocupă cel mai mare spaţiu al textului. Filiaţia este directă: se menţionează tatăl,
bunicul, străbunicul, stră-străbunicul etc. Deja de la termenul de abnepos, care
desemnează stră-strănepotul, nu mai există alt termen latin pentru indicarea
unor grade de rudenie mai îndepărtate pe aceeaşi linie paternă. De remarcat că
şi în cazul filiaţiei, trebuie să fim atenţi la topică: termenul care desemnează
gradul de rudenie (filius, nepos etc.) se aşează după persoana căreia îi este
ataşat (de exemplu Marci Antonini Pii nepos şi nu nepos Marci Antonini Pii).
Discuţia merită aprofundată în cazul filiaţiei imperiale. Aşadar,
împăratul onorat este Caracalla, fiul lui Septimius Severus. Inscripţia a fost
înălţată într-un moment în care Septimius Severus trăia (el nu apare cu
indicativul divus, cum sunt menţionaţi ceilalţi împăraţi defuncţi). Se ştie că
Septimius Severus a împărţit domnia cu cei doi fii ai săi, Caracalla şi Geta. Din
197 până în 209, Septimius Severus şi Caracalla, fiul cel mai mare, au purtat
titlul de Augustus, în vreme ce mezinul, Geta, purta doar titlul de Caesar. Din
209, Geta devine şi el Augustus. Cum Septimius Severus a murit în 211,
inscripţia de faţă se datează între 197 şi 211, întrucât nu avem nici o informaţie
despre fratele mai mic al lui Caracalla. Observăm însă că Marcus Aurelius
Antoninus (Caracalla) se consideră nepotul lui Marcus Aurelius (161-180), iar
Severii par a avea descendenţă antonină (dinastia Antoninilor- 96-192). Din
punct de vedere istoric, această filiaţie este una fictivă. Dinastia Antoninilor,
considerată a fi întemeiată de către Nerva (96-98) a avut următorii împăraţi:
Nerva, Traian (98-117), Hadrian (117-138), Antoninus Pius (138-161), Marcus
Aurelius (161-180) şi Commodus (180-192). Dintre aceşti împăraţi, doar
Commodus este fiul natural al lui Marcus Aurelius, ceilalţi împăraţi ajungând
la tron prin adoptarea lor de către predecesor. Odată cu Commodus, dinastia
Antoninilor se stinge; urmează o perioadă agitată, asemănătoare anului celor 4
împăraţi (68-69), în care împăraţii sunt proclamaţi de armată, în care garda
pretoriană intervine sângeros în asasinarea împăraţilor şi în care tronul
Imperiului este chiar scos la licitaţie. În această perioadă (anul 193) domnesc,
pentru scurt timp, P. Helvius Pertinax şi Didius Iulianus. Septimius Severus
pune capăt acestei stări de anarhie, instituind dinastia Severilor. Propaganda
imperială trebuia să justifice ascensiunea pe tron a lui Septimius Severus şi
ulterior a fiilor săi, chiar dacă această ascensiune se făcuse într-un consens al
principalelor forţe politice. De aceea, asocierea cu dinastia Antoninilor a fost
cea mai bună soluţie. Nu întâmplător, fiul cel mai mare al lui Severus,
Caracalla, şi-a luat prenumele, gentiliciul şi cognomen-ul lui Marcus Aurelius.
Deşi ultimul împărat a dinastiei a fost Commodus, Marcus Aurelius a fost
preferat ca strămoş fictiv al Severilor, întrucât Commodus suferise damnatio
memoriae, în urma comportamentului lui sângeros şi a ostilităţii faţă de ordinul
senatorial. De aici, întreaga genealogie fictivă a Severilor: Septimius Severus
este fiul lui Marcus Aurelius, nepotul lui Antoninus Pius, strănepotul lui
Hadrian, stră-strănepotul lui Traian, stră-stră-strănepotul lui Nerva, iar
Caracalla se află cu un grad de rudenie mai mic faţă de această scară
genealogică. Mai remarcăm faptul că Septimius Severus şi-a luat cognomen-ul
de Pertinax, în semn de respect faţă de unul din predecesorii săi neantonini,
care avusese un comportament apreciat de către Senat.

18
Următorul exerciţiu epigrafic îl constituie o inscripţie în care ne este
prezentată o titulatură imperială:
IDR III/2, 70.
IMP CAE
DIVI TRA
THICI F IV NER
VAE NEPOTI TRAI
ANO ADRIANO
AVG PONTIFICI MA
XIMO TRIB POTESTA
TE II COS P P COLON
VLPIA TRAIANA AVG
DACIC SARMIZEGE
Imp(eratori) Cae[sari] / divi Tra[iani Par]/thici f(ilio) [d]iv[i] Ner/vae
nepoti Trai/ano [H]adriano / Aug(usto) pontifici ma/ximo trib(unicia)
potesta/te II co(n)s(uli) p(atri) p(atriae) colon(ia) / Ulpia Traiana Aug(usta) /
Dacic(a) Sarmizege(tusa).
Împăratului Caesar Traianus Hadrianus Augustus, mare pontif, (investit
cu) puterea tribuniciană a doua oară, consul, părinte al patriei, fiul divinului
Traian, învingătorul parţilor,, nepotul divinului Nerva. Colonia Ulpia Traiana
Augusta Dacica Sarmizegetusa (a înălţat monumentul).
Este o inscripţie în care filiaţia şi titulatura imperială, aproape completă
sunt transcrise pe piatră după regulile expuse mai sus. Dacă în dreptul
consulatului nu este nici o cifră, atunci, în general, această magistratură este
deţinută pentru prima dată. Menţionarea investiturii cu puterea tribuniciană a
doua oară indică o datare a inscripţiei în anul 118.
Cum arată o titulatură imperială din perioada anarhiei militare?
IDR III/2, 80.
IMP CAESARI
MARCO ANTON
GORDIANO PIO
FELICI AVG PONT
MAX TRIB POT IIII
COS II P P PROCOS
CONCILIVM PROV
DACIARVM
DEVOTI NUMINI
MAIESTATIQVE
EIVS
Imp(eratori) Caes(ari) / Marco Anton(io) / Gordiano Pio / Felici
Aug(usto) pont(ifici) / max(imo) trib(unicia) pot(estate) IIII / co(n)s(uli) II
p(atri) p(atriae) proco(n)s(uli) / concilium prov(inciarum) / Daciarum (trium) /
devoti numini / maiestatique / eius.
Traducere: Împăratului Caesar Marcus Antonius Gordianus Pius Felix
Augustus, mare pontif, (investit cu) puterea tribuniciană a patra oară, consul
pentru a doua oară, părinte al patriei, proconsul. Conciliul celor (trei) provincii
Dacia, devotat puterii divine şi maiestăţii sale, (a înălţat acest monument).
Filiaţia nu este menţionată, lucru firesc, dacă observăm că toţi împăraţii
din această perioadă ajung la tron prin uzurparea puterii precedente. În schimb,
tiulatura imperială este completă, fiind menţionată în această inscripţie şi

19
puterea proconsulară, cea care conferă principelui dreptul de guverna în
provincii prin reprezentanţi. Datarea se poate face cu uşurinţă, având în vedere
indicarea consulatului şi a puterii tribuniciene (anul 241). Chiar şi fără aceste
menţiuni, datarea inscripţiei se putea face destul de strâns, întrucât împăratul
onorat, Marcus Antonius Gordianus, a domnit doar 6 ani (238-244). Chiar şi
fără menţionarea numelui împăratului, am fi datat inscripţia în secolul al III-
lea, deoarece la începutul acestui secol, în timpul domniei lui Septimius
Severus, ia fiinţă Concilium trium Daciarum, menţionat în textul de faţă. Iată,
aşadar, câte indicii de datare se pot găsi într-o inscripţie!
După moarte, împăraţii erau divinizaţi; primul căruia i se făcuse
apoteoza a fost Caesar. Toţi împăraţii, cu excepţia celor care sufereau după
moarte damnatio memoriae, erau divinizaţi. Menţionarea epitetului divus este
foarte utilă pentru epigrafişti, pentru că demonstrează că împăratul respectiv
este mort în momentul redactării inscripţiei. Iată un exemplu de astfel de
inscripţie:
IDR III/2, 74.
DIVO VERO PARTH MAX FRATRI
IMP CAESARIS M AVRELI ANTONINI AVG
ARMENIAC MEDIC GERM PARTHIC MAX
TRIBVNIC POTESTATIS XXVI IMP V P P
COS III PROCOS
COLONIA VLPIA TRAIANA AVG DAC SARMIZEGETVSA
Divo Vero Parth(ico) Max(imo) fratri / Imp(eratoris) Caesaris M(arci)
Aureli(i) Antonini Aug(usti) / Armeniac(i) Medic(i) Germ(anici) Parthic(i)
Max(imi) / tribunic(iae) potestatis XXVI imp(eratoris) V p(atris) p(atriae) /
co(n)s(ulis) III proco(n)s(ulis) / colonia Ulpia Traiana Aug(usta) Dac(ica)
Sarmizegetusa.
Traducere: Divinului Verus, mare învingător al parţilor, fratele
împăratului Caesar Marcus Aurelius Antoninus Augustus, mare învingător al
armenilor, mezilor, germanilor, parţilor, (investit cu) puterea tribuniciană a 26-
a oară, (aclamat) imperator a cincea oară, părinte al patriei, consul pentru a
treia oară, proconsul. Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa (a
înălţat monumentul).
Municipalitatea din Ulpia Traiana Sarmizegetusa a închinat această
placă onorifică în amintirea lui Lucius Verus, frate şi asociat la domnie cu
Marcus Aurelius, onorat şi el în text. Cei doi fraţi au domnit conjugat între 161
şi 169. După menţionarea consulatului, inscripţia se datează în 172. dacă n-am
fi avut indicate consulatul sau deţinerea puterii tribuniciene, puteam constata
că inscripţia datează după 170 (Verus este mort, dar titlul de Germanicus este
însuşit atunci de Marcus Aurelius), dar nu mai târziu de 172 (când Marcus
Aurelius renunţă la supranumele de Parthicus).

Întrebări:
1. Care sunt principalele titulaturi imperiale?
2. În ce constă importanţa deţinerii puterii tribuniciene de către împărat?
3. Care sunt criteriile de datare ale unor inscripţii cu titulaturi oficiale ale
împăratului?

V. CURSUS HONORUM

20
Un cursus honorum reprezintă ansamblul funcţiilor şi magistraturilor pe
care le poate deţine o persoană de-a lungul carierei sale. După cum vom
observa în continuare, aceste funcţii şi magistraturi pot fi de stat, municipale,
ale unor asociaţii private sau militare. Atât în epoca republicană, cât şi în
timpul Principatului, cursus honorum constituie cariera politică, militară şi
administrativă individuală, cu trepte de parcurs în mod obligatoriu. Dacă în
timpul Republicii romane, aceste cariere se respectau cu stricteţe, în timpul
Principatului, unele trepte erau parcurse mai repede, sau chiar eludate, avându-
se în vedere faptul că instituţiile republicane în general fuseseră golite de
conţinut începând cu vremea lui Augustus.
Cursus honorum diferă după împărţirea pe ordine a societăţii romane:
ordo senatorius, ordo equester, ordo decurionum.
În epigrafele latine, un cursus honorum poate fi menţionat în ordine
directă (sunt transcrise pe piatră magistraturile, pornind de la cele inferioare şi
terminând cu cele superioare) sau în ordine indirectă (când se procedează
invers faţă de cazul precedent).

1. Carierele senatoriale

Personajele care făceau parte din ordinul senatorial (ordo senatorius)


poartă titlul de vir clarissimus. De regulă, în perioada republicană, rangul de
senator se obţine de către aceleaşi familii cu tradiţie senatorială, după ce,
fireşte, membrii ei parcurgeau treptele ierarhiei senatoriale. Către sfârşitul
Republicii şi în timpul Principatului, în rândurile Senatului îşi fac loc membri
proveniţi din rândul ordinului inferior, ordinul ecvestru (aşa numiţii homines
novi). Ascensiunea homines novi are loc şi pe fondul slăbirii şi, în unele cazuri,
a stingerii familiilor cu tradiţie senatorială, astfel încât sub Hadrian, Senatul
cuprindea o majoritate covârşitoare de homines novi.
O carieră senatorială presupune deţinerea, în paralel, a unor funcţii
militare şi civile.
Tânărul care aspiră la o astfel de carieră trebuie să satisfacă un stagiu
preliminar de pregătire, îndeplinind o funcţie civilă şi una militară. Funcţiile
civile constituie vigintiviratul (de la viginti = douăzeci şi vir = bărbat, aşadar
ele erau îndeplinite în jurul vârstei de douăzeci de ani) şi sunt grupate în patru
collegia:
a) decem viri stlitibus iudicandis (aveau în responsabilitate judecarea
contestaţiilor referitoare la cetăţenie);
b) tres viri capitales (care presupunea asistarea unui magistrat);
c) tres viri monetales (supravegherea baterii mondelor din bronz);
d) quatuor viri viarum curandarum (asistarea edililor la Roma);
De asemenea, un vigintivir trebuia să efectueze un stagiu militar de un
an într-o legiune, cu funcţia de tribun (tribunum militum laticlavius).
A doua parte a carierei constituie adevăratul cursus honorum. El
presupune mai multe trepte de parcurs:
a) quaestura; quaestor-ul avea în grijă: pavarea străzilor Romei, tezaurul
public (aerarium pe vremea republicană, fiscus în timpul Principatului),
păstrau senatus consulta, citeau în Senat propunerile împăratului. Existau doi
quaestores urbani, patru ai consulilor şi 10-11 provinciali.

21
b) edilatul; edilul (aedilis) era însărcinat cu supravegherea comerţului public
(aprobarea unităţilor de măsură, supravegherea vânzărilor, a proceselor legate
de tranzacţii comerciale, stabilirea preţurilor la produse etc.), cu supravegherea
străzilor, pieţelor, edificiilor publice, întreţinerea drumurilor, celebrarea
jocurilor romane (pe 15 septembrie) şi a jocurilor plebeiene (pe 15 noiembrie);
c) tribunatul plebei; tribunul plebei avea drept de veto la hotărârile Senatului,
ius intercessionis (dreptul de a face apel la un magistrat superior);
d) praetura; pretorii posedă imperium, aveau competenţe judiciare în ceea ce
priveşte procesele între particulari; de asemenea, praetores aerarii aveau în
grijă tezaurul urban, supravegheau diversele afaceri dintre cetăţeni;
e) consulatul, magistratura supremă în timpul Republicii şi una dintre cele mai
importante în vremea Principatului. Existau doi consuli desemnaţi care erau
consules ordinarii, aleşi pentru un an, şi 8 consules suffecti, care îşi exercitau
funcţia succesiv, câte patru luni fiecare echipă.
În afară de aceste magistraturi, membrii ordinului senatorial
îndeplineau, în paralel, funcţii militare (legatus Augusti legionis - comandant
de legiune, legatus Augusti pro praetore - guvernator provincial) sau civile
(curator, praefectus aerarii etc.).
Revenim la personajul Marcus Sedatius Severianus, pe care l-am
cunoscut dintr-o inscripţie în care el purta nu mai puţin de 9 cognomina. De
data aceasta vom studia o altă inscripţie, tot de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa,
însă cu un text asemănator:
IDR III/2, 98.
M SEDATIO
C F QVIR
SEVERIANO
TR PL QVAEST
PROV SIC PRAET
LEG AVG LEG V MAC
CVRAT VIAE FLAM
LEG AVG PR PR
PROV DAC COS
COL VL RAI AVG DAC
SARMIZ PATRONO
M(arco) Sedatio / C(aii) f(ilio) Quir(ina tribu) / Severiano / tr(ibuno)
pl(ebis) quaest(ori) / prov(inciae) Sic(iliae) praet(ori) / leg(ato) Aug(usti)
leg(ionis) V Mac(edonicae) / curat(ori) viae Flam(iniae) / leg(ato) Aug(usti)
pr(o) pr(aetore) / prov(inciae sau arum) Dac(iae sau arum) co(n)s(uli) /
col(onia) Ul(pia) [T]raiana Aug(usta) Dac(ica) / Sarmiz(egetusa) patrono.
Traducere: Lui Marcus Sedatius Severianus, fiul lui Caius, din tribul
Quirina, tribun al plebei, quaestor al provinciei Sicilia, pretor, legat imperial al
legiunii a V-a Macedonica, supervizor al drumului Flaminia, guvernator al
Augustului în provincia Dacia, consul. Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa (a înălţat acest monument) patronului (său).
Este un cursus honorum redactat în manieră directă. Observăm însă că
lapicidul, sau chiar cei care au comandat textul, nu respectă întocmai ordinea
rangurilor. Bunăoară, tribunatul plebei apare înaintea quaaesturii, iar edilatul
nu este menţionat. Fiind o inscripţie onorifică, numele şi funcţiile personajului
sunt la dativ, iar numele dedicantului (în cazul de faţă, municipalitatea Ulpiei
Traiana Sarmizegetusa) la nominativ. Marcus Sedatius Severianus nu a fost

22
numai guvernator al Daciei şi consul, ci un personaj foarte bogat şi renumit,
pentru care colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa l-a desemnat patron.
Severianus este un homo novus: el este de origine celtă (probabil picton), o
inscripţie din acea regiune (descoperită la Poitiers, vechea cetate Lemonum)
pomenind de cariera sa. După consulat, el a fost trimis în Cappadocia, unde a
avut parte de un sfârşit puţin glorios: înaintea unei bătălii cu parţii, acest
"imbecil de celt", după cum relatează Lucian din Samosata, a consultat un
escroc cu pretenţii de oracol, care i-a prezis victoria. Fiind înfrânt în luptă,
Severianus s-a sinucis, tăindu-şi venele - după cum povesteşte Lucian - cu
ceramică de lux. Dincolo de episodul povestit de Lucian, rămâne imaginea lui
Severianus ca un guvernator şi militar capabil.

2. Carierele ecvestre
Cavalerii au constituit, la începutul Republicii, baza celor 18 centurii
ecvestre (după organizarea militară atribuită lui Servius Tullius), dar la
sfârşitul Republicii, ei se disting ca o categorie socială nu neapărat cu veleităţi
militare. Venitul minimal care trebuia deţinut în timpul Principatului pentru ca
o persoană să fie înscrisă în ordinul cavalerilor (ordo equester) era de 400 000
sesterţi. Cavalerii purtau titlurile de vir egregius (cei de rang inferior), vir
perfectissimus (praefecti) şi vir eminentissimus (prefecţii pretoriului).
În timpul Principatului, cavalerii sunt folosiţi ca vârfurile
administraţiei, procuratelele constituind pentru ei apogeul carierei. Pentru
aceasta, existau mai multe trepte de parcus.
În primul rând, există o cale militară "clasică" de promovare. Un stagiu
de comandă militară în armată de cel puţin 3 ani era obligatoriu (aşa numitele
militiae equestris). Militiae equestris erau prefectura de cohortă (unitate
auxiliară de infanterie), prefectura unei alae (unitate auxiliară de cavaleria) şi
tribunatul unei legiuni. Pe lângă aceste funcţii, un cavaler putea să deţină şi trei
militiae urbane (tribunus cohortis vigillum, tribunus cohortis urbanae, tribunus
cohortis praetoriae).
După aceste promovări militare, un cavaler putea ajunge procurator.
Procuratelele sunt funcţii civile care ţin de diferite domenii administrative.
Există, în provinciile considerate de mai mică importanţă, procuratori care ţin
locul guvernatorilor, dar fiecare domeniu administrativ (finanţe, mine, saline,
păşuni, vămi, impozite) sunt administrate de câte un procurator de ordin
ecvestru. Până în a doua jumătate a secolului al II-lea p. Chr., principii aveau
obiceiul să închirieze administrarea anumitor domenii economice (saline,
păşuni, vămi) unor arendaşi (conductores) de regulă tot de rang ecvestru. Acest
regim de arendă este înlocuit în timpul domniilor lui Marcus Aurelius şi
Commodus cu numirea directă de cătreîmpărat a unui procurator salariat de
către Statul roman să conducă respectivul domeniu. În funcţie de remuneraţia
pe care o primeau, procuratorii erau sexagenarii (dacă aveau un salariu de
60000 sesterţi pe an), centenarii (dacă primeau 100 000 sesterţi pe an),
ducenarii (dacă erau remuneraţi cu 200 000 sesterţi pe an) şi, începând cu
domnia lui Marcus Aurelius, trecenarii (cu 300 000 sesterţi pe an). În prima
variantă de promovare, pe care am analizat-o mai sus, după comanda unei
legiuni, un cavaler ajunge procurator sexagenarius, urmând ca salariul şi,
implicit, importanţa funcţiei, să-i crească ulterior.
Există însă şi alte modalităţi de promovare. De la simplu soldat într-o
legiune (vorbim aici numai de cetăţenii romani) se poate ajunge centurio

23
(centurion), apoi primus ordo (comandantul primei centurii a primei cohorte a
legiunii), apoi primus pilus (comandant al primei centurii de triarii, adică
primul dintre centurioni, având brevet de cavaler), cu un salariu de 100 000
sesterţi în epoca Principatului. Din acest moment există două căi de acces spre
procuratele. Prima este aceea de la primus pilus la procurator centenarius. Cea
de-a doua este mai dificilă, dar şi recompensele sunt pe măsură. De la primus
pilus se avansează la tribun de legiune, apoi la primus pilus bis, iar de aici
direct la rangul de procurator ducennarius.
În afară de procuratele, cavalerii puteau deţine şi prefecturi - funcţii
administrative - cum erau cele care presupuneau aprovizionarea cu grâne -
annona -, poşta imperială (praefectus vehiculorum) şi militare - praefectus
Aegypti sau praefectus classis - comandantul flotei.
În continuare prezentăm un cursus honorum ecvestru dintr-o inscripţie
descoperită la Capidava (Moesia Inferior):
ISM V, 10.
T IVL T FIL FAB SAT
NINVS PRAEF VEH
CVL TRIB MIL LEG I ITAL P
AEF COH I CL EQUITATAE
SCRIBA TRIBVNIC AP
PARITOR IMP CAES TI
TI AELII HADRIANI
NTONINI AVG PII
COND ILLYRICI
TRIUSQ ET RIPAE
THRACICAE
T(itus) Iulius T(iti) fil(ius) Fab(ia tribu) Sat[ur]/ninus praef(ectus)
veh(i)/cul(orum) trib(unus) mil(itum) leg(ionis) I Ital(icae) p[r]/aef(ectus)
coh(ortis) I Cl(audiae) equitatae / scriba tribunic(ius) ap/paritor Imp(eratoris)
Caes(aris) Ti/ti Aelii Hadriani / [A]ntonini Aug(usti) Pii / [p(atris) p(atriae)]
cond(uctor) Illtrici /[u]triusq(ue) et Ripae / Thracicae.
Traducere: Titus Iulius Saturninus, fiul lui Titus, din tribul Fabia,
prefect al poştei imperiale, tribun al soldaţilor legiunii I Italica, prefect al
cohortei I Claudia de călăreţi, secretar pe lângă tribunul plebei, secretar al
împăratului Caesar Titus Aelius Hadrianus Antoninus Augustus Pius, părinte al
patriei, arendaş al vămii celor două părţi din Illyricum şi al Ripei thracice.
Cariera lui Saturninus este prezentată în ordine inversă; întâi,
Saturninus a fost apparitor (un secretar inferior) al împăratului Antoninus Pius,
lucru care a presupus cunoaşterea lui personală de către împărat şi promovarea
lui rapidă. Munca de secretariat a lui Saturninus a continuat, de data aceasta cu
o funcţie mai importantă, scriba (secretar şi contabil) pe lângă tribunus plebis.
Personajul nostru urmează apoi o carieră militară clasică, prefect de cohortă,
tribun de legiune, prefect al poştei imperiale şi arendaş al vămii Illyricului şi al
Ripei thracice. Districtul vamal Illyricum cuprindea Rhetia, Noricum,
Dalmatia, Pannonia, Dacia şi Moesia. Ripa thracică era un district separat
iniţial, după anexarea Thraciei la Imperiu (46). În prima jumătate a secolului al
II-lea, aceste două districte au devenit o singură entitate vamală. de remarcat
faptul că ne aflăm într-o epocă în care vămile încă se arendau, urmând ceva
mai târziu să se folosească procuratores salariaţi şi pentru vămi.

24
3. Carierele inferioare
Aceste cariere vizează atât funcţiile civile, cât şi cele militare. În cazul
militarilor, este vorba de avansarea lor, dar într-un cadru limitat, avansare
concretizată prin promovarea în funcţii (centurion, de pildă), prin dublarea
soldei (duplicarius), prin decorare (ob virtute donis donatus).
În ceea ce priveşte funcţiile civile, este vorba de cetăţenii romani care
au mai puţine şanse să se afirme în rândul senatorilor sau al cavalerilor, dar se
pot afirma în cadrul elitelor comunităţilor locale din care fac parte. Aceste
personaje făceau parte din ordinul decurionilor (ordo decurionum) sau putea
ocupa funcţii mai importante în cadrul municipalităţii ca aedilis, duumvir,
quatuorvir sau vir quinquennalis.
O inscripţie de la Troesmis (Moesia Inferior) ne informează despre doi
magistraţi municipali.
ISM V, 148.
M VLP MARCIANO
VET EX S C A I
PONTF VIRO QQ
M TR MARCII AN
TISTIVS RVFVS
PONTF ET ANTISTIVS
DOMITIVS ED Q
FRATRES
OV
M(arco) Ulp(io) Marciano / vet(erano) ex s(ingulari) c(onsularis)
a(lae) I (Dardanorum) / pont(i)f(ici) (duum)viro q(uin)q(ennali) / m(unicipii)
Tr(oemensium) Marcii An/tistius Rufus / pont(i)f(ex) et Antistius / Domitius
(a)ed(ilis) q(uaestor) / fratres / o(ptimo) v(iro).
Traducere: Lui Marcus Ulpius Marcianus, veteran, fost soldat de elită
în serviciul guvernatorului al alae-i I Dardanorum, pontif, duumvir
quinquennalis al municipiului Troesmis. Marcus Antistius Rufus, pontif, şi
Marcus Antistius Domitius, edil (şi) quaestor, fraţi, (au pus monumentul
acestui) bărbat prea bun.
Magistraturile şi funcţiile ca aedilis, quaestor, pontifex implică aceleaşi
responsabilităţi ca la Roma, doar că ele se aplică la o scară mult mai mică, şi
anume în viaţa unui oraş de provincie. Marcus Ulpius Marcianus a fost soldat
al alae-i I de dardani (populaţie din Illyricum), ba mai mult, singularis
consularis. Această denumire presupune calităţi deosebite. Că Marcianus a fost
gardă de corp, sau a servit într-un detaşament de elită pe lângă guvernator, e
greu de spus. Cert este că, după lăsarea sa la vatră, el se implică activ în viaţa
municipiului Troesmis, iar calităţile sale îl impun ca pontif (al cultului imperial
local) şi ca duumvir quinquennalis (cu atribuţii de cenzor, adică validează
alegerea magistraţilor municipali). Remarcăm o modalitate utilizată în
epigrafia latină pentru nerepetarea a două prenume identice. Pe cei doi fraţi,
Rufus şi Domitius, îi cheamă şi Marcus. Pentru ca lapicidul să nu mai scrie
Marcus Antistius Rufus şi Marcus Antistius Domitius, el a preferat varianta
Marcii (adică cei doi Marcus). Observăm că ar fi putut adopta şi varianta
Antistii, dar nu a făcut-o. Editoarea inscripţiei consideră că cei doi Antistii ar fi
fraţi şi cu Marcianus. Ne simţim datori să facem precizarea că nu trebuie
exclusă şi altă variantă. Cei doi pot fi doar ei fraţi, iar Marcianus să le fie un
prieten foarte bun. De altfel, particula fratres nu sugerează neapărat că ar fi

25
fraţi cu Marcianus, ci mai degrabă propria lor legătură de sânge. Gentiliciile
stau şi mărturie în acest sens. În cazul în care şi Marcianus ar fi frate cu ceilalţi
doi, editoarea textului consideră că cei doi Rufi şi-ar fi obţinut cetăţenia în
condiţiuni deosebite. Nu este însă exclus ca unul din părinţii unuia din fraţi să
fie diferit de al celorlalţi, astfel explicându-se gentiliciile deosebite.
O altă epigrafă de la Troesmis ne informează despre un duumvir.
ISM V, 151.
IMP CAESARI M
AVRELIO A TONI
O PIO FEL AVG
DIVI SEVERI N OTI
DIVI ANTONINI IL DEDI
CANTE T FL NOVIO RVFO
LEG AVG PR PR M VLP ANTIPATER
SACERD PROV ET BIS DU
UMVIRAL OB HON PONTIF
Imp(eratori) Caesari M(arco) / Aurelio A[n]ntoni/[n]o Pio Fel(ici)
Aug(usto) / divi Severi n[ep]oti / divi Antonini [f]il(io) dedi/cante T(ito)
Fl(avio) Novio Rufo / leg(ato) Aug(usti) pr(o) pr(aetore) M(arcus) Ulp(ius)
Antipater / sacerd(os) provinc(iae) et bis du/umviral(is) ob hon(orem)
pont(ificatus).
Traducere: Împăratului Caesar Marcus Aurelius Antoninus Pius Felix
Augustus, nepotul divinului Severus, fiul divinului Antoninus, sub îngrijirea lui
Titus Flavius Novius Rufus, guvernator imperial, (şi) a lui Marcus Ulpius
Antipater, preot al provinciei şi fost duumvir de două ori, în cinstea
pontificatului (a aşezat acest monument).
Marcus Ulpius Antipater a fost duumvir de două ori. Funcţia era
eligibilă, aşadar Antipater dăduse dovadă de calităţi deosebite pentru a fi ales
în două rânduri duumvir. Faptul că este un personaj respectat de către autorităţi
este demonstrat şi de dedicaţia alături de guvernatorul provinciei. În plus, el
închină acest altar în cinstea numirii sale ca sacerdos provinciae, preot
însărcinat cu oficierea cultului imperial la Troesmis.
Unele ginţi puternice şi cu avere au chiar o tradiţie în deţinerea
onorurilor municipale. Două inscripţii de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa stau
mărturie în acest sens.
IDR III/2, 376.
DM
L ANT RV
IIVIRAL
SARMIZ
VIX AN
L ANTON
CVS EQ
ET RVFV
FINVS
CO
FILI ET
D(is) M(anibus) / L(ucius) Ant(onius) Ru[fus] / IIviral(is) [col(oniae)] /
Sarm[iz(egetusae)] / vix(it) an[n(is) ...] / L(ucii) Anton[i(i) Pris]/cus eq(ues)

26
[Rom(anus)] / et Rufu[s et Ru]/finus [decur(iones)] / co[l(oniae)
s(upra)s(criptae)] / fili(i) et [heredes].
Traducere: Zeilor Mani. Lucius Antonius Rufus, duumvir al coloniei
Sarmizegetusa, a trăit ... ani. Lucius Antonius Priscus, cavaler roman, împreună
cu Lucius Antonius Rufus şi Lucius Antonius Rufinus, decurioni ai coloniei
sus-menţionate, fii şi moştenitori, (au pus monumentul).
IDR III/2, 440.
DM
QVINTINIAE
MAGNILLAE
VIX AN XXX
ANT RVFVS
IIVIRAL COL
MARITVS ET
ANTONII PRIS
CVS RVFVS
RVFINVS DEC
COL FILII
D(is) M(anibus) / Quintiniae / Magnillae / vix(it) an(nis) XXX /
Ant(onius) Rufus / IIviral(is) col(oniae) / maritus et / Antonii Pris/cus Rufus /
Rufinus dec(uriones) col(oniae) filii.
Traducere: Zeilor Mani. Quintiniaei Magnilla, (care) a trăit 30 ani.
Antonius Rufus, duumvir al coloniei, soţul (ei), şi Antonius Priscus, Antonius
Rufus, Antonius Rufinus, decurioni ai coloniei, fiii (săi), (au pus monumentul).
De fapt, cea de-a doua inscripţie se situează cronologic înaintea celei
dintâi. Tatăl, Antonius Rufus, este duumvir, iar cei trei fii îi calcă pe urme:
deocamdată, ei sunt decurioni, dar cu perspective de a deveni duumviri, mai
ales cel mai mare, Priscus, care este şi în ordinul ecvestru.

Întrebări:
1. Care sunt etapele parcurgerii unui cursus honorum senatorial?
2. Explicaţi semnificaţia fiecărei funcţii din cadrul unui cursus honorum
senatorial.
3. Care sunt modalităţile de promovare în cadru unui cursus honorum
ecvestru? Descrieţi în amănunt aceste modalităţi.
4. Ce presupune un cursus honorum inferior?

VI. PRINCIPALELE CATEGORII DE INSCRIPŢII

În continuare vom studia fiecare tip de inscripţie în parte, chiar dacă am


analizat, în cadrul cursului nostru, câteva dintre aceste tipuri de texte.

1. Inscripţii onorifice
Acest tip de texte îşi are rădăcinile în vechile elogia pe care le adresau
romanii bărbaţilor vrednici. În epoca Principatului, aceste texte capătă o
evidentă notă propagandistică. De regulă, o inscripţie onorifică se adresează
unui împărat sau personajelor puternice şi bogate ale provinciilor. Am analizat,
cu prilejul studierii titulaturilor imperiale, mai multe dedicaţii în onoarea

27
împăratului. Inscripţiile în cinstea persoanelor private cuprind: numele şi
eventualele titluri sau funcţii ale persoanei onorate (în cazul dativ), numele
dedicantului (eventual cu titluri sau funcţii), la nominativ, şi o formulă de
încheiere, în care se preciza motivul dedicaţiei şi se marca acţiunea de dedicare
a inscripţiei. Câteodată, textul putea începe cu formula pro salute (pentru
sănătatea), urmată de numele şi titlurile persoanei onorate la genitiv.
Iată câteva exemple de inscripţii onorifice de la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa în care persoanele onorate sunt altele decât împăraţii.
IDR III/2, 91.
C CVRT
OLL IUST C S
IARVM CVRANDARVM
QVAESTORI VRBANO
INTER TRIBVNICIOS A DIV AD
PRAETORI PEREGRINO IIIIIIVIRO
TVRMIS DVCENDIS PRAEF VMEN DA DI
CVRATORI VIA CLODIAE ANNIAE CASSIAE
IMINIAE LEG IMP ANTONINI AVGVSTI PII
LEG X VAL VICT PROCO PROVINCIAE
COLLIAE LEG PR IMP ANTON AVG PII
PROVINCIAE DACIAE
COL VLP TRAIANA DACIC
SARMIZ PATRONO
C(aio) Curt[io C(aii) fil(io)] / [P]oll(ia tribu) Iust[o] c[o](n)s(uli)
[IIIIviro / v]iarum curandarum ... / quaestori urbano [adlecto] / inter
tribuncios a div[o H]ad[riano] / praetori peregrino IIIIIIviro [eq(uitum)
R(omanorum)] turmis ducendis praef(ecto) [fr]umen[t(i) da[n]di / curatori
via[r(um)] Clodiae Anniae Cassiae / [C]iminiae leg(ato) Imp(eratoris)
Antonini Augusti Pii / leg(ionis) X[X] Val(eriae) Vict(ricis) proco(n)[s(uli)]
provinciae / COLLIAE? leg(ato) pr(o) [pr(aetore)] Imp(eratoris) Antonini
Aug(usti) Pii / provinc(iae) Daciae / col(onia) Ulp(ia) Traiana Dacic(a) /
Sarmiz(egetusa) patrono.
Traducere: Lui Caius Curtius Iustus, fiul lui Caius, din tribul Pollia,
consul, quatuorvir însărcinat cu supravegherea drumurilor, quaestor urban, ales
între tribunicii de către divinul Hadrian, praetor peregrinus, sevir comandant
al călăreţilor romani în cetele de marş, prefect al aprovizionării cu cereale,
supervizor al drumurilor Clodia, Annia, Cassia, Ciminia, legatul împăratului
Antoninus Augustus Pius al legiunii XX Valeria Victrix, proconsul al
provinciei Collia (?), guvernator al împăratului Antoninus Augustus Pius în
provincia Dacia. Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (a pus acest monument
patronului).
Avem în acest text întregul cursus honorum al personajului onorat,
Caius Curtius Iustus. Oraşul îşi alege în general patronii dintre oamenii nu
numai influenţi, dar şi bogaţi, capabil să-l susţină financiar în caz de nevoie.
IDR III/2, 110.
C CVRTIO C
POLLIA RVFIN
TRIBVNO LATICL
LEG XIII GEM IIIVIRO
AAAFF

28
COL VLP TRAIAN
DAC SARMIZ
C(aio) Curtio C(aii) [f(ilio)] / Pollia (tribu) Rufin(o) / tribun(o)
laticl(avio) / leg(ionis) XIII Gem(ina) IIIviro / a(ere) a(rgento) a(uro) f(lando)
f(eriundo) / col(onia) Ulp(ia) Traian[a] / Dacica Sarmiz(egetusa).
Traducere: Lui Caius Curtius Rufinus, fiul lui Caius, din tribul Pollia,
tribun laticlavius al legiunii XIII Gemina, trevir însărcinat cu supravegherea
baterii monedelor din aramă. Colonia Ulpia Traiana Dacica Sarmizegetusa ( i-a
pus acest monument).
Personajul onorat este Caius Curtius Rufinus, fiul lui Iustus (din textul
precedent), el însuşi tribun de legiune din ordinul senatorial (laticlavius).
O epigrafă de la Sarmizegetusa ne prezintă doi dedicanţi particulari:
IDR III/2, 126.
L C FIL PAP
VALENTINO DEC
COL SARMIZ METR
AEDILIC IIVIRALI
ET QQ PRAEF COL
LEG FABR ET PATRO
NO EORVNDEM
AVRELI THEOPHI
LVS ET CASTOR DEC
MVN POROL AMICO
FIDISSIMO L D D D
[Va]l(erio) C(aii) fil(io) Pap(iria tribu) / Valentino dec(urioni) /
col(oniae) Sarmiz(egetusae) metr(opolis) / aedilic(io) IIvirali / et
q(uin)q(uennalis) praef(ecto) col(legii) fabr(um) et patro/no eorundem /
Aureli(i) Theophi/lus et Castor dec(uriones) / mun(icipii) Porol(issensis) amico
/ fidissimo l(oco) d(ato) d(ecurionum) d(ecreto).
Traducere: Lui Valerius Valentinus, fiul lui Caius, din tribul Papiria,
decurion al coloniei matropolă Sarmizegetusa, edil, duumvir şi quinquennalis,
prefect al colegiului fabrilor (de meşteşugari) şi patronul aceloraşi. Aurelius
Theophilus şi Aurelius Castor, decurioni ai municipiului Porolissum, (au
înălţat monumentul) prietenului lor foarte fidel. Locul a fost dat prin decret al
decurionilor.
Dedicanţii nu sunt rude cu onoratul (e foarte probabil ca Theophilus şi
Castor să fie fraţi, sau tată şi fiu), dar în virtutea prieteniei şi a solidarităţii
sociale (toţi aparţin elitei municipale, chiar dacă din oraşe diferite), cei doi
decurioni de la Porolissum îl cinstesc astfel pe Valerius Valentinus.
Alteori, onoratul nu este reprezentat de către o persoană individuală, ci
de către o colectivitate, ca în exemplul următor de la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa.
IDR III/2, 134.
ORDINI
AVGVSTALIVM
P ANTONIVS
SVPER DEC COL
SARMIZ METRO
POLIS D D

29
Ordini / augustalium / P(ublius) Antonius / Super / dec(urio) col(oniae)
/ Sarmiz(egetusae) metro/polis d(ono) d(edit).
Traducere: Ordinului augustalilor. Publius Antonius Super, decurion al
coloniei Sarmizegetusa, metropola, a dat în dar (monumentul).
În această dedicaţie, se observă că onoratul este chiar ordinul
augustalilor (funcţionarii însărcinaţi cu oficierea cultului imperial). Dedicantul,
Publius Antonius Super. face parte din elita locală de la Sarmizegetusa şi nu ar
fi exclus să facă el însuşi parte din corpul slujitorilor cultului imperial (poate
flamen?).

2. Inscripţii monumentale
Aceste texte sunt dedicate cu prilejul inaugurării unor edificii publice
sau private. În multe cazuri, textele sunt legate de un fenomen cu deosebite
conotaţii sociale în întreaga lume romană - fenomenul evergetismului (everget
= binefăcător; prin extensie, cel care oferă pe propria cheltuială un bun în
beneficiul comunităţii). Edificiile reprezintă doar un element al actelor de
evergetism. Ele pot fi temple, palate, pieţe, băi etc.
Nu există un tipic foarte net al redactării acestui tip de inscripţii.
Formula de început poate fi ori o dedicaţie către o divinitate (dacă este vorba
de un templu), ori către casa imperială (formula in honorem Domus Divinae),
ori o urare de genul pro salute (pentru sănătatea), ori menţionarea permisiunii
unei instituţii privind construirea edificiului. Uneori, nu există o formulă de
început. Dedicaţia poate începe direct cu numele celui (sau celor) care a (au)
plătit ridicarea clădirii, în cazul nominativ. Se precizează apoi tipul edificiului
construit (de regulă, la acuzativ); dacă este vorba doar de o refacere a unei
construcţii, se menţionează şi starea ei iniţială. Finalul marchează acţiunea de
construcţie (fecit, dedit, aedificavit, restituit sau la plural, după caz), însoţită
uneori de o declaraţie plină de mândrie a dedicatului că a ridicat edificiul pe
propria cheltuială (pecunia sua, de suo).
În continuare vom studia câteva exemple de la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa.
IDR III/2, 6.
PRO SALVTE IMP CAES M AVR
//////// PII AVG
M POMPON SEVERVS DEC COL QVAEST
PAT COLL FABR
ET M VRBIVS VALERIANVS
PATR COLL EIVSD
AEDEM PECVNIA SVA FECERVNT
Pro salute Imp(eratoris) Caes(aris) M(arci) Aur(elii) / [[Antonini]] Pii
Aug(usti) / M(arcus) Pomponius Severus dec(urio) col(oniae) queast(or) /
pat(ronus) coll(egii) fabr(um) / et M(arcus) Urbius Valerianus / patr(onus)
coll(egii) eiusd(em) / aedem pecunia sua fecerunt.
Traducere: Pentru sănătatea împăratului Caesar Marcus Aurelius
Antoninus Pius Augustus. Marcus Pomponius Severus, decurion al coloniei,
quaestor, patron al colegiului fabrilor (meşteşugarilor), împreună cu Marcus
Urbius Valerianus, patron al aceluiaşi colegiu, au făcut edificiul din banii lor.
Împăratul are numele martelat; este vorba despre Caracalla, al cărui
nume a fost supus damnatio memoriae de către uzurpatorul său Macrinus.
IDR III/2, 19.

30
DEAE GINAE
M COM Q INTVS EQ P
PON ET QQ COL ET ANTO
NIA VALENTINA EIVS
PRO SALVTE CLAVDI
AE VALENTINAE
TEMPL A SOLO FECERVNT
Deae [Re]ginae / M(arcus) Com(inius) Q[u]intus eq(uo) p(ublico) /
pon(tifex) et q(uin)q(uennalis) col(oniae) et Anto/nia Valentina eius / pro
salute Claudi/ae Valentinae / templ(um) a solo fecerunt.
Traducere: Zeiţei Regina. Marcus Cominius Quintus, cavaler, preot şi
quinquennalis al coloniei, împreună cu Antonia Valentina, (soţia) lui, pentru
sănătatea Claudiei Valentina, au făcut templul din temelii.
Dea Regina este zeiţa Nemesis. Equo publico însemna la începuturile
Republicii "cavaler cu cal de la stat", întrucât membrilor ordinului ecvestru le
era alocată o sumă cu care puteau să-şi cumpere un cal. Acest titlu rămâne pur
onorific în timpul Imperiului, el marcând, de fapt, apartenenţa la ordinul
ecvestru. Expresia a solo, care ad litteram înseamnă " de la pământ", se traduce
prin "din temelii": constituie un prilej de mândrie pentru dedicanţi.

3. Dedicaţiile către divinităţi


Aceste dedicaţii constituie marea majoritate a inscripţiilor votive (după
cuvântul votum = promisiune). Tipicul redactării unei inscripţii votive este
următorul: întâi, se menţionează numele divinităţii la dativ, urmat adeseori de
formula sacrum (de exemplu Deae Reginae sacrum = consacrat zeiţei Regina).
Dedicantul îşi trece numele la nominativ, eventual funcţiile sau titlurile. În
final, se marchează acţiunea de dedicare prin verbe precum fecit, posuit, dedit
sau prin formule ca votum solvit libens merito, dono dedit dedicavit, ex voto, ex
visu etc.
Dedicaţiile către divinităţi prezintă o deosebită importanţă istorică,
întrucât viaţa spirituală în întregul Imperiu se bazează pe astfel de surse. În
plus, este deosebit de interesant să cunoaştem persoanele care dedică aceste
inscripţii, deoarece conexiunile de ordin social şi cultural sunt multiple.
Exemplul următor, de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ne oferă o
multitudine de divinităţi adorate în aceeaşi inscripţie.

IDR III/2, 246.


IOM
IVNONI M NERVAE
DIIS CONSENTIBUS
SALVTI FORTVNAE
REDVCI APOLLINI
DIANAE V CTRICI
NEMESI ME CVRIO
HERCVLI SOLI INVICTO
AESCVLAPIO HYGIAE DIIS
DEABVSQ IMMORTALIB
P AELIVS HAMMONIVS
V E PROC AVGG

31
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) / Iunoni M[i]nervae / Diis consentibus /
Saluti Fortunae / Reduci Apollini / Dianae V[i]ctrici / Nemesi Me[r]curio /
Herculi Soli Invicto / Aesculapio Hygiae diis / debusq(ue) immortalib(us) /
P(ublius) Aelius Hammonius / v(ir) e(gregius) proc(urator) Aug(ustorum
duorum).
Traducere: Lui Iupiter cel prea bun şi mare, Iunonei, Minervei, celor 12
mari zei, Norocului, Fortunei care te readuce nevătămat acasă, lui Apollo,
Dianei Învingătoarea, lui Nemesis, lui Mercur, lui Hercule, Soarelui Nebiruit,
lui Aesculap, Hygiei, zeilor şi zeiţelor nemuritoare. Publius Aelius
Hammonius, bărbat distins, procurator al celor doi Auguşti, (a înălţat
monumentul).
Textul prezintă nu mai puţin de 13 divinităţi. Surprinde nu atât
numărul, cât caracterul eterogen al semnificaţiei acestor divinităţi. Dedicantul
închină inscripţia triadei capitoline (Iupiter, Iunona, Minerva), unor divinităţi
cunoscute ale panteonului greco-roman (Apollo, Diana, Mercur, Hercule), unor
divinităţi cunnoscute fiind ca protectoare a destinului individual (Salus,
Fortuna Redux, Nemesis) şi unor zei vindecători (Aesculap şi Hygia). Cu atât
mai surprinzătoare ne apare aici prezenţa unei divinităţi orientale şi anume cea
mai răspândită dintre acestea, Mithra, apărută aici sub denumirea de Sol
Invictus (Soarele Nebiruit). Dedicantul este un personaj de seamă al provinciei
procurator imperial, membru al ordinului ecvestru, a cărui carieră o cunoaştem
dintr-o inscripţie de la Tomis datând din vremea lui Gordian III.
În continuare prezentăm dedicaţia unui "străin" stabilit la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa.
IDR III/2, 18.
DIIS PATRIIS
MALAGBEL ET BEBELLAHA
MON ET BENEFAL ET MANA
VAT P AEL THEIMES IIVIRAL
COL TEMPLVM FECIT SOLO ET
IMPENDIO SVO PRO SVISQ
OMNIBVS OB PIETATE IPSORVM
CIRCA SE IVSSVS AB IPSIS FECIT
ET CVLINAM SVBIVNXIT
Diis Patriis / Malagbel(o) et Bebellaha/mon(i) et Benefal(i) et
Mana/vat(i) P(ublius) Ael(ius) Theimes IIviral(is) col(oniae) templum fecit solo
et / impendio suo pro suisq(ue) omnibus ob pietate(m) ipsorum / circa se iussus
ab ipsis fecit / et culinam subiunxit.
Traducere: Zeilor părinteşti Malagbel şi Bebellahamon şi Benefal şi
Manavat. Publius Aelius Theimes, duumvir al coloniei, a făcut templus din
temelii şi pe cheltuiala sa pentru sine şi pentru toţi ai săi. Datorită bunăvoinţei
lor (a zeilor n. n.) faţă de sine, din porunca lor a făcut (templul) şi i-a adăugat
un mic altar.
Divinităţile aparţin panteonului palmyrean: Malagbel este zeul
caravanelor, care formează o triadă împreună cu Aglibol (zeul soarelui) şi
Baalshamin (zeul furtunii); Bebellahamon (sau Bel Hamon) este tot o divinitate
semitică, probabil stăpânul coloanelor; Benefal (mai curând Fenebal) este
echivalentul divinităţii semitice Tanit, care apare în interpretatio Romana sub
denumirea de Dea Caelestis; Manavat aparţine, de asemenea, panteonului
palmyrean. Însuşi personajul care a efectuat această evergezie consistentă est

32
un palmyrean, ajuns la Sarmizegetusa cu una din unităţile auxiliare de
palmyreni atestate pe teritoriul Daciei (numeri Palmyrenorum sau poate chiar
cohortes I sau II Flavia Commagenorum). În orice caz, după lăsarea la vatră,
Theimes ajunge duumvir, în primul rând datorită averii de care dispune.

4. Inscripţii funerare
Aceste texte reprezintă categoria cea mai bine atestată cantitativ în
epigrafia latină şi, drept urmare, principalul instrument de lucru al
epigrafistului. Inscripţiile funerare conţin date despre numeroase personaje,
despre raporturile familiale existente, despre relaţii afective şi despre condiţia
socială a defuncţilor sau a supravieţuitorilor.
În general, un epitaf conţine câteva elemente mereu prezente: numele
defunctului (la nominativ, genitiv, dacă e precedat de formula Dis Manibus
(dar nu întotdeauna) sau dativ), eventualele lui titluri şi funcţii, formula vixit
annis ... (a trăit ... ani) numele dedicantului (sau dedicanţilor) la nominativ,
precizarea gradului de rudenie sau de afectivitate care leagă dedicantul (sau
dedicanţii) de cel decedat, şi un termen prin care se marchează dedicarea
monumentului, precedat de un epitet pentru defunct (de exemplu bene merenti
posuit = a pus monumentul celui care a binemeritat, sau dulcissimo filio fecit =
a făcut monumentul fiului prea dulce etc.).
Alte elemente: formula Dis Manibus apare întotdeauna la început, dar
numai după ca. 80 d. Chr. Alteori, o formulă consacrată (mai ales în secolul I şi
în prima jumătate a secolului al II-lea) este hic situs est (odihneşte aici); pentru
militarii activi sau în rezervă decedaţi se menţionează câteodată numărul anilor
de serviciu militar; în unele cazuri, supravieţuitorii adresau urări defunctului
(sit tibi terra levis = să-ţi fie ţărâna uşoară) sau răposatul adresa urări
supravieţuitorilor (vale viator = mergi cu bine, călătorule).
Prezentăm câteva exemple de inscripţii funerare de la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa.
IDR III/2, 413.
DM
Q IANVARIO
ZOSIMO VIX
ANN XXXV
ET IANVARIAE
CANDIDAE VIX
ANN XXX
Q IANVARIVS AGATHAN
GELVS FIL PIIS POSVIT
AD FVNVS AVTEM ZOSIMI
ET TITVLO CONTVLERVNT
COLLEG FABR CCCC
Q IA
D(is) M(anibus) / Q(uinto) Ianuario / Zosimo / vix(it) / ann(is) XXXV /
et Ianuariae / Candidae vix(it) / ann(is) XXX / Q(uintus) Ianuarius
Agathan/gelus fil(is) piis(simis) posuit / ad funus autem Zosimi / et titulo
contulerunt / colleg(ium) fabr(um) CCCC (denarios) / Q(uintus) Ia(nuarius).
Traducere: Zeilor Mani. Lui Quintus Ianuarius Zosimus, (care) a trăit
35 ani, şi Ianuariei Candida, (care) a trăit 30 ani. Quintus Ianuarius
Agathangelus a pus (acest monument) copiilor (săi) prea pioşi. Iar la

33
înmormântarea lui Zosimus şi la inscripţie a contribuit colegiul fabrilor
(meşteşugarilor) cu 400 denari. Quintus Ianuarius.
Deşi contulerunt este o formă de plural, în traducerea în limba română
am considerat necesar acordul corect. Este o informaţie foarte preţioasă despre
faptul că aceste asociaţii preluau o parte din cheltuielile de înmormântare a
membrilor ei.
IDR III/2, 372.
DM
AEL ANDENAE
AEL MACRINVS
EPIDIANVS QVI ET
EPIDIVS AV
COL ET MACRINIA
MARCIA FIL
POSVERVNT
D(is) M(anibus) / Ael(iae) Andenae / Ael(ius) Macrinus / Epidianus qui
et / Epidius au[g(ustalis)] / col(oniae) et Macrinia / Marcia fil(ia) / posuerunt.
Traducere: Zeilor Mani ai Aeliei Andena. Aelius Macrinus Epidianus,
zis şi Epidius, augustal al coloniei, împreună cu Macrinia Marcia, fiica (sa), au
pus (monumentul).
IDR III/3, 159.
DM
AELIA HYGIA VIXIT
ANNIS XVIII
AEL VALENT
COL APVL FL
LIBERTAE ET CONIVGI
GRATAE
QVAM TEMPVS DVRVM
RAPVIT FAMILIAM
QVAE SIMVL DACIA TE
VOLVIT POSSEDIT
MICIA SECVM HAVE
PVELLA MVLTVM ADQVE
IN AEVVM VALE
D(is) M(anibus) / Aelia Hygia vixit / annis XVIII / Ael(ius) Valent[inus
dec(urio)] / col(oniae) Apul(ensis) fl(amen) / libertae et coniugi / gratae /
quam tempus durum / rapuit familiam / quae simul Dacia te / voluit / possedit /
Micia secum have / puella multum adque / in aevum vale.
Traducere: Zelior Mani. Aelia Hygia a trăit 18 ani. Aelius Valentinus,
decurion al coloniei Apulum, flamen, (a pus acest monument) libertei şi soţiei
(sale) dragi, pe care timpul necruţător a răpit-o şi, totodată, a distrus familia.
Dacia te-a dorit, (acum) te are Micia (în pământul ei). Să fii salutată, fetiţă, de
mai multe ori, şi adio pe veci.
Este o dedicaţie frumoasă şi care iese din tiparele obişnuite ale unei
inscripţii funerare: un exemplu de afecţiune familială.

5. Diplome militare
Acest tip de inscripţii reprezintă acte de liberare din serviciul militar şi,
totodată, încetăţenirea soldaţilor din unităţile auxiliare. Diplomele militare erau

34
fornmate din două tăbliţe din bronz, prinse la mijloc de două inele. Astfel, cele
4 părţi astfel constituite erau dispuse în două feţe exterioare (extrinsecus, I şi
II) şi două interioare (intus, I şi II). Textul de pe faţele interioare era identic cu
cel de pe feţele exterioare şi reprezenta o copie după decretul imperial de lăsare
la vatră; ele erau validate prin sigiliile de ceară a şapte martori. Numele şi
sigiliile acestora se aplicau pe a doua faţă exterioară a diplomei.
Iată formulele cuprinse într-o astfel de inscripţie:
1. Numele şi titlurile împăraţilor, la nominativ.
2. Numele soldaţilor din unităţile auxiliare din care se făcea liberarea
(la dativ).
3. Provincia în care staţiona unitatea şi numele guvernatorului
provinciei.
4. Durata serviciului militar, menţionarea tabelului nominal, cetăţenia
romană şi ius conubii (dreptul de căsătorie legală).
5. Data decretului (de aceea, diplomele militare constituie un criteriu
excelent de datare).
6. Numele unităţii militare din care provenea posesorul diplomei şi
numele comandantului acestei unităţi.
7. Numele posesorului diplomei, uneori şi etnia sau numele soţiei şi
copiilor acestuia.
8. Formula de validare a textului, după "originalul de la Roma"
(descriptum et recognitum ex tabula aerea quae fixa est Romae).
A doua faţă exterioară a diplomei (extrinsecus II) conţinea numele
martorilor (de regulă, la genitiv) şi sigiliile acestora. În interior era repetat
textul de pe extrinsecus I.
În continuare prezentăm un exemplu de diplomă militară descoperită în
castrul de la Gilău (Dacia Porolissensis):
IDR I, DiplD XVIII.
Extrinsecus I.
IMP CAESAR MARCVS AVRELIVS ANTONINVS
AVG ARMENIACVS PONTIF MAX TRI
BVNIC POT XVIII IMP II COS III ET
IMP CAESAR LVCIVS AVRELIVS VERVS AVG AR
MENIACVS TRIB POTEST IIII IMP II PROCOS
II DIVI ANTONINI FILI DIVI HADRIAN NEPOTES
DIVI TRAIANI PERTHICI PRONEPOTES
DIVI NERVAE ABNEPOTES
EQVITIBVS ET PEDITIBVS QVI MILITAVER IN
ALIS TRIBVS QVAE APELL II GALLOR ET PANN
ET SILIAN C R ET I TVNGR FRONT ET COHORTIB
DECEM ET DVAB I BRITTON ET I BRITANN
EQVIT ET I HISPAN ET I BATAVOR ET I AELIA
GAESAT ET II NERV BRITT ET II BRITANNOR
ET I HISPAN ET I CANNANEF ET II HISPAN
ET V LING ET VI THRAC ET SVNT IN DACIA
POROLISENSI SVB SEMPRONIO INGENVO PROC
QVINIS ET VICENIS PLVRIBVSQVE STIPENDIS
EMERITIS DIMISIS HONESTA MISSIONE
QVORVM NOMINA SVBSCRIPT SVNT CI
VITAT ROMAN QVI EOR NON HABER DEDER

35
ET CONVB CVM VXORIB QVAS TVNC HABVISS
CVM EST CIVIT IS DATA AVT CVM IIS QVAS POS
TEA DVXISSENT DVMTAXAT SINGV
LIS A D XII K AVG
TI HATERIO SATVRNINO Q CAECILIO AVITO COS
ALAE SILIANAE C R CVI PRAE EST
AVRELIVS ATILIANVS
EXGREGARE
ACILIO SABINI F DVBITATO CASTR
DESCRIP ET RECOG EX TABVL AER
QVAE FIXA EST ROMAE IN MVRO
POST TEMPL DIVI AVG AD MINERVAM
Extrinsecus II.
M SERVILI GETAE
TI IVLI FELICIS
C BELLI VRBANI
L PVLLI PRIMI
L SENTI CHRYSOGONI
C POMPONI STATIANI
L PVLLI ZOSIMI.
Imp(erator) Caesar Marcus Aurelius Antoninus / Aug(ustus)
Armeniacus pontif(ex) max(imus) tri/bunic(ia) pot(estate) XVIII imp(erator) II
co(n)s(ul) III et / Imp(erator) Caesar Lucius Aurelius Verus Aug(ustus)
Ar/meniacus trib(unicia) potest(ate) IIII imp(erator) II proco(n)s(ul) / II divi
Antonini fili(i) divi Hadrian(i) nepotes / divi Traiani Parthici pronepotes / divi
Nervae abnepotes / equitibus et peditibus qui militav(erunt) in / alis tribus
quae apell(antur) II Gallor(um) et Pann(oniorum) / et Silian(a) c(ivium)
R(omanorum) et I Tungr(orum) Front(oniana) et cohortib(us) / decem et
duab(us) I Britton(um miliaria) et I Britann(orum) / equit(ata) et I
Hiaspan(orum miliaria) et I Batavor(um miliaria) et I Aelia / Gaesat(orum) et
II Nerv(ia) Britt(onum miliaria) et II Britann(orum) / et I Hispan(orum) et I
Cannanef(atium) et II Hispan(orum) / et V Lingon(um) et VI Thrac(um) et sunt
in Dacia / Porolis(s)ensi sub Dempronio Ingenuo proc(uratore) / quinis et
vicenis pluribusque stipendis / emeritis dimis(s)is honesta missione / quorum
nomina subscript(a) sunt ci/vitate(m) Roman(orum) qui eor(um) non
haber(ent) deder(unt) / et cnub(ium) cum uxorib(us) quas tunc habuiss(ent) /
cum est civit(as) i(is) data aut cum iis quas pos/tea duxissent dumtaxat
singu/lis a(nte) d(iem) XII k(alendas) Aug(ustas) / Ti(berio) Haterio Saturnino
Q(uinto) Caecilio Avito co(n)s(ulibus) / Alae Silianae c(ivium) R(omanorum)
cui prae(ses) est / Aurelius Atilianus / exgregare / Acilio Sabini f(ilio) Dubitato
castr(is) / desrip(tum) et recog(nitum) ex tabul(a) aer(ea) / quae fixa est Romae
in muro / post templ(um) divi Aug(usti) ad Minervam. Urmează numele
martorilor.
Traducere: Împăratul Caesar Marcus Aurelius Antoninus Augustus,
învingător al armenilor, mare preot, investit cu puterea tribuniciană a 18-a oară,
aclamat imperator a doua oară, consul a treia oară, şi împăratul Caesar Lucius
Aurelius Verus Augustus, învingătorul armenilor, investit cu puterea
tribuniciană a patra oară, aclamat imperator a doua oară, proconsul a doua
oară, fiii divinului Antoninus, nepoţii divinului Hadrianus, strănepoţii divinului
Traian, învingătorul parţilor, stră-strănepoţii divinului Nerva, călăreţilor şi

36
pedestraşilor care au servit în trei alae numite astfel: a II-a de Galli şi Pannoni,
Siliana de cetăţeni romani, I deTungri Frontoniana şi în douăsprezece cohorte:
I de brittoni de 1 000 soldaţi, I de călăreţi britanni, I de hispani de 1 000
soldaţi, de batavi de 1 000 soldaţi, a II-a de britanni de 1 000 soldaţi, I de
hispani, I de cannanefaţi, II de hispani, V de lingoni şi VI de traci, care sunt în
Dacia Porolissensis, sub (comanda) procuratorului Sempronius Ingenuus, după
un serviciu de 25 ani sau mai mulţi, (fiind) eliberaţi din armată, cinstiţi cu
recompense, ale căror nume se află scrise mai jos, le-au dat cetăţenia romană
celor care nu o aveau încă, precum şi dreptul de legitimă căsătorie cu soţiile pe
care le aveau atunci când li s-a acordat cetăţenia sau cu acelea pe care le vor
avea după aceea, (dar) numai pentru câte una, la înaintea zilei a 12-a până la
calendele lui august, în timpul consulatului lui Tiberius Haterius Saturninus şi
al lui Quintus Caecilius Avitus. Pentru ala Siliana de cetăţeni romani, al cărei
comandant este Aurelius Atilianus, soldatului Acilius Dubitatus, fiul lui
Sabinus, originar din castru. (Acest document) este copia autentificată după
plăcuţa de bronz pusă la Roma pe zidul din spatele templului divinului
Augustus, lângă Minerva. (Sigiliile lui): Marcus Servilius Geta, Tiberius Iulius
Felix, Gaius Bellius Urbanus, Lucius Pullius Primus, Lucius Sentius
Chrysogonus, Gaius Pomponius Statianus, Lucius Pullius Zosimus.
Inscripţia datează din 21 iulie 164 şi este actul de liberare şi de
încetăţenire a lui Acilius Dubitatus, ostaş al alae-i Siliana de cetăţeni romani.

6. Borne miliare şi teritoriale


Bornele miliare marchează distanţele dintre localităţile principale de pe
un drum public sau momentul în care o parte a drumului a fost reparată. Ele se
numeau astfel, fiindcă erau amplasate la câte 1 000 paşi distanţă (aproximativ
1,479 km). O bornă miliară conţinea numele şi titulatura completă a
împăratului (la nominativ), de unde şi datarea precisă a reparaţiei efectuate,
numele guvernatorului care a supervizat lucrarea (la acuzativ, precedat de
prepoziţia per) şi formula milia passuum, indicatorul distanţei.
Exemplificăm cu o bornă miliară de la Histria, din timpul domniei
împăratului Maximinus Tracul (235-238).
ISM I, 321.
VS FEL INVICTVS
AVG ET C IVL VERVS
MAXIMVS NOBI
LISSIMVS CAES
RESTITVERVNT
PER FL LVCILIA
NVM LEG
PR PR
MPC
[Imp(erator) Caes(er) C(aius) Iul(ius) / Verus Maximinus Pi]/us Fel(ix)
Invictus / Aug(ustus) et C(aius) Iul(ius) Verus / Maximus nobi/lissimus
Caes(ar) / restituerunt / per Fl(avium) Lucilia/num leg(atum) / pr(o) pr(aetore)
/ m(ilia) p(assuum) C.
Traducere: Împăratul Caesar Caius Iulius Verus Maximinus Pius Felix,
neînvinsul August, şi Caius Iulius Verus Maximus, prea nobilul Caesar, au
refăcut (această bornă miliară) prin grija lui Flavius Lucilianus, guvernator.
Mii de paşi 100.

37
Primele două rânduri ale inscripţiei nu se pot citi, dar s-au putut
reconstitui cu uşurinţă după numele fiului lui Maximinus, asociat la domnie.
Bornele teritoriale erau destinate să delimiteze teritorii ale unor
comunităţi rurale sau urbane. Ele conţin numele împăratului sau a magistratului
care a ordonat amplasarea lor (la nominativ), urmate de formula limitavit (sau
restituit). Tipicul redactării acestor borne se poate schimba atunci câd se
utilizează cuvintele finis sau terminus (limită, hotar) la nominativ, iar numele
împăratului sau al magistatului sunt la genitiv, alături de o formulă gen ex
decreto, iussu, ex auctoritate etc.
Exemplul următor este din teritoriul histrian.
ISM I, 359.
VSSV ET EX DEC
O V C OVINI TER
LI COS TERMINI
POSITI INTER ES
SIAM PVD
LAM VICANO
BVT RIDAVE
SES PER VIND
VM PR
[I]ussu et ex dec[ret]/o v(iri) c(larissimi) Ovini(i) Ter[tul]/li(i)
co(n)s(ularis) termini / positi inter [M]es/siam Pud[entil]/lam [et] vicano[s] /
But[e]ridave[n]/ses per Vind(i)u/[m Verian]un pr/[aefe(ectum) cl(assis)].
Traducere: Din porunca şi prin decretul prea strălucitului bărbat
Ovinius Tertullus, guvernator de rang consular, s-au pus pietre de hotar între
(proprietăţile) Messiei Pudentilla şi ale sătenilor din Buteridava, prin grija lui
Vindius Verianus, prefectul flotei.

7. Documente municipale şi ale magistraţilor


Este vorba despre documente oficiale, care cuprind hotărâri fie ale
magistraţilor, fie ale consiliului municipal, cu privire la varii probleme ale
vieţii locale.
Iată un exemplu de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

IDR III/2, 105.


X ATT
CVNDO
PATRON
FABR HVIC
D ORDO COL
MENT DECVR
CREVIT
ERE CONLATO
[Se]x(to) Att[io / Se]cundo / [aug(ustali)] patron(o) / [coll(egii)]
fabr(um) huic / [splen]d(idissimus) ordo col(oniae) / [orna]ment(a)
decur(ionalia) / [de]crevit / [ex a]ere conlato.
Traducere: Lui Sextus Attius Secundus, augustal, patron al colegiului
de meşteşugari. Acestuia prea strălucitul ordin al coloniei i-a acordat prin
decret ornamentele decurionale, din bani colectaţi.

38
Întrebări:
1. Care sunt elementele principale ale inscripţiilor onorifice?
2. În exemplele oferite de noi pentru inscripţii onorifice, numiţi onoraţii şi pe
cei care onorează.
3. Care sunt elementele principale ale unei inscripţii monumentale?
4. Din inscripţiile monumentale oferite ca exemple, precizaţi natura actului
evergetic.
5. Descrieţi tipicul redactării unor dedicaţii către divinităţi.
6. Care sunt elementele principale ale unei inscripţii funerare?
7. În ce scop sunt redactate diplomele militare?
8. Care sunt elementele unei diplome militare?
9. La ce serveau bornele miliare şi teritoriale? Care este diferenţa între tipicul
redactării lor?
10. Din exemplul oferit pentru documente ale magistraţilor, identificaţi
onoratul şi pe cel care onorează.

VII. ABREVIERI

CIL = Corpus inscriptionum Latinarum, Berlin.


IDR = Inscripţiile din Dacia romană, Bucureşti.
ILBR = Inscriptiones latinae in Bulgaria repertae, Sofia.
ILN = Inscriptions latines de Novae, Poznan.
ISM = Inscripţiile din Scythia Minor, Bucureşti.
RIU = Die römische Inschriften Ungarns, Budapesta.

VIII. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

O. Bounegru, Introducere în epigrafia latină2, Iaşi, 2002.


R. Cagnat, Cours d'épigraphie latine, Paris, 1914.
I. Calabi Limentani, Epigrafia latina4, Milano, 1991.
P. B. Huguet, Epigrafia Latina, Barcelona, 1946.
E. Meyer, Einführung in die lateinische Epigraphik, Darmstadt, 1973.
C. C. Petolescu, Epigrafia latină, Bucureşti, 2001.
J. E. Sandys, Latin Epigraphy. An introduction to the Study of Latin
Inscriptions, Cambridge, 1927.
L. Schumacher, Römische Inschriften: Lateinisch-Deutsch; ausgewählt,
übersetzt, kommentiert und mit einer Einführung in die lateinische Epigraphik,
Stuttgart, 1988.

39