Sunteți pe pagina 1din 19

5.3.

Fisurea hidraulică a sondelor orizontale

5.3.1. Aspecte generale

Tratamentele de stimulare prin fisurare hidraulică sunt benefice pentru


sondele orizontale când permeabilitatea rezervorului este mică.
Succesele depind de caracteristicile iniţierii şi propagării fisurilor
hidraulice provocate, de orientarea acestor fisuri în jurul găurii de sondă. Pentru
aprecierea acestor rezultate se consideră două cazuri limită prezentate în figurile
5.3 şi 5.4 .
În figura 5.3 este ilustrată o fisură longitudinală asociată cu o sondă săpată
pe direcţia σ2 sau σ1, iar în figura 5.4 este reprezentată o fisură transversală, când
sonda este săpată pe direcţia efortului unitar principal minim. Între aceste două
cazuri sunt configuraţii geometrice mult mai complicate.
În aceste circumstanţe o fisură se poate iniţia longitudinal sau transversal,
dar se reorientează singură într-o direcţie perpendiculară pe σ3.

σv
σv

σh,max

σh,min
σh,max

σh,min

Fig. 5.3. Fisură Fig. 5.4.Fisură transversală.


longitudinală.
O rotaţie are efect mic, dar în realitate profilul lăţimii fisurii se schimbă
faţă de cel clasic. De fapt lăţimea lângă perete poate fi chiar mică şi determină
podirea materialului de susţinere în timpul injecţiei şi limitează lăţimea după
închidere.
În cazul prezenţei fisurilor naturale într-un zăcământ, în timpul injecţiei,
acestea pot fi extinse chiar dacă nu sunt aliniate cu direcţia efortului.
O fisură iniţiată longitudinal, chiar dacă se roteşte probabil întâlneşte un
număr mic de perforaturi. Pierderile de presiune prin frecare în timpul
tratamentului şi producţiei sunt probabil similare cu cele întâlnite într-o sondă
verticală.
O fisură care se iniţiază sub un anumit unghi faţă de gaura de sondă, se va
reorienta, intersectând gaura de sondă în mai multe moduri şi probabil numai în
câteva perforaturi. Un acces limitat la acea gaură de sondă constituie o
ştrangulare, o piedică potenţială a producţiei de hidrocarburi, care poate fi
exagerată prin reducerea concentraţiei materialului de susţinere în apropierea
găurii de sondă. În plus pierderile mari de presiune prin frecare asociate cu
fisurarea printr-un număr restrâns de perforaturi pot fi un rezultat al efectelor
întârziate de eroziune cauzate de materialul de susţinere.

Fig. 5.5 Fisuri multiple transversale

La forarea unei sonde noi, direcţia ei poate fi determinată, astfel încât


problemele de stabilitate să fie minimalizate şi cele mai apropiate fisuri naturale
să fie intersectate. Dacă o sondă a fost deja săpată sau constrângeri operaţionale
sau geografice determină modul de foraj, tratamentele de fisurare pot fi
proiectate după situaţiile specifice individuale (exemplu: fisuri hidraulice
multiple paralele cum sunt schematizate în figura 5.5.).

5.3.2. Iniţierea şi propagarea fisurii

Presiunea de iniţiere a fisurii, locul de unde aceasta porneşte şi orientarea


iniţială a fisurii depind de starea de eforturi predominantă în sondă.
Microfisurile pot fi iniţiate şi propagate înainte ca presiunea de rupere să fie
atinsă.
Într-o găură de sondă stabilă va apare indiferent de orientarea şi azimutul
acesteia o tendinţă de iniţiere a fisurii de-a lungul găurii de sondă netubată.
Această fisură se va reorienta într-o direcţie mai favorabilă de propagare.
Conform teoriei fisurării elaborate de Hubbert şi Willis, Haimison şi
Fairhurt fisurile se vor propaga într-o direcţie normală la cel mai mic efort unitar
principal. Alţi cercetători arată că pentru unele fluide nepenetrante, fisurile se
pot iniţia cel puţin paralel cu axa găurilor de sondă. Această posibilitate va nega
crearea fisurilor multiple verticale la sondele înclinate.
În găurile de sondă tubate şi perforate, fisura iniţiată trebuie să se plaseze
într-un punct sau o cavitate sferică. Orientarea va fi guvernată de condiţiile de
eforturi unitare din teren.
De aceea coloana trebuie perforată numai într-un punct sau într-un interval
mic longitudinal. Dacă este perforat un interval lung, condiţiile de tensiune din
gaura deschisă pot fi din nou accesibile.
Teoria deformaţiilor elastice plane (Carvalho şi Baumgarther) prevede că
urma fisurii într-o sondă deviată face un unghi γ cu axul găurii de sondă. La
debite mici aceste fisuri nu au şansa să se extindă înainte ca o nouă fisură să se
iniţieze.
σ1 σ2

σ3 σ3

σ1
σ2
a. b.

Fig. 5.6. Situaţia fisurării longitudinale controlată de orientarea


efortului unătar principal maxim:
a. fisură iniţiată vertical; b. fistură iniţiată orizontal..
Carvalho a luat în considerare două situaţii pentru o sondă netubată, săpată
în direcţia efortului unitar principal minim (fig.5.6). În prima situaţie, (fig.5.6, a)
efortul unitar principal maxim σ1 este vertical. Condiţiile de efort forţează fisura
să se iniţieze vertical, crescând de-a lungul sondei. În a doua situaţie (fig.5.6, b),
efortul unitar principal maxim σ1 este orizontal. În acest exemplu (gaură
deschisă), fisura este prevăzută să se iniţieze orizontal. În ambele cazuri va fi o
tendinţă puternică de reorientare. Fisura va încerca să se rotească până ajunge
perpendiculară pe direcţia efortului unitar principal minim şi se propagă la
distanţă de gaura de sondă.
Geometria fisurii este într-o schimbare continuă pentru a consuma energia
disponibilă cu minimalizarea energiei necesare pentru propagare.
Pentru mărirea fisurilor în sondele deviate, situaţia este mai complexă,
datorită tridimensionalităţii asociate cu rotaţia fisurilor (propagare neplanară).

Fig. 5.7. Reorientarea fisurii şi conturul stresului.

Figura 5.7 ilustrează complexitatea propagării fisurii. Este simulată o fisură


care ulterior se reorientează pentru a deveni perpendiculară pe direcţia efortului
unitar minim.Viteza reorientării este funcţie de viteza de propagare a fisurii, de
omogenitatea mediului, anizotropia zăcământului şi de presiune.
Figura 5.7 afirmă ipoteza că iniţierea fisurii este legată de componenta de
forfecare. Deşi forfecarea provoacă suprafaţa totală a fisurii hidraulice, această
forţă este la limita de întindere şi poate influenţa conductivitatea hidraulică a
fisurii în timpul tratamentului (împiedicând injecţia materialului de susţinere) şi
în timpul producţiei.
Prin determinarea eforturilor din teren şi a caracterului fisurii naturale,
sonda poate fi săpată direcţional pentru a optimiza crearea fisurilor hidraulice
orientate.
Când iniţierea fisurii este colineară cu gaura de sondă pot fi considerate
două cazuri extreme:
a. Dacă efortul unitar minim este perpendicular pe direcţia traiectui sondei,
fisurile nu se vor roti departe de gaura de sondă. În aceste circumstanţe fisurile
nu se interferează dacă nu sunt foarte apropiate (Vandamme).
Spaţiul dintre zonele tratate poate fi determinat aproximativ pe baza
lungimii dorite a fisurii. Figura 5.8 arată efectul distanţei dintre fisuri în funcţie
de lărgimea lor.
Lăţimea maximă adimensională
1
0,9

0,8

0,7

0,6

0,5
0 2 4 6 8 10
Distanţa adimensională

Fig. 5.8. Efectul distanţei dintre fisurile colineare


asupra lăţimii maxime a fisurii

b. Dacă efortul unitar minim nu este perpendicular pe gaura de sondă, şi


fisurile se iniţiază numai coliniar cu gaura de sondă, problema nu este clară.
Fisurile s-ar putea să se rotească departe de gaura de sondă şi acest lucru
depinde de tratament, de completarea specifică a sondei şi nu se pot face
anticipări.
În găurile tubate tendinţa de creştere a fisurii de-a lungul găurii de sondă
rezultată din concentrarea eforturilor din jurul acesteia poate fi micşorată. Urma
fisurii de-a lungul găurii de sondă nu poate fi extinsă departe de intervalul
perforat.
În găurile netubate situaţia este mai complexă şi spaţiul de fisurare trebuie
să fie conservat până ce câmpul experimental este cunoscut.
Studii numerice arată că fisurile transversale nu sunt influenţate reciproc
dacă nu sunt apropiate. Astfel distanţa dintre fisuri nu trebuie să fie mai mică
decît înălţimea de penetrare (fig. 5.9). Interacţiunea determină creşterea presiunii
de tratare şi reducerea lărgimii fisurii.
Pentru cazul unei injecţii selective o viitoare fisură va influenţa fisura în
propagare proporţional cu lărgimea ei.
Pe baza celor menţionate se pot face unele aprecieri :
- pentru tratamente secvenţiale pe zone se pot utiliza pentru izolare:
dopuri de gel; dopuri de închidere, packere gonflabile.
1,80

Raportul presiunilor şi lăţimilor


1,60
Raportul presiunilor
pw/pwd
1,40

de fisură
1,20 2xf
2y
1,00

0,80
Raportul lăţimilor Ww/Wwd
0,60
10-5 10-4 10-3 10-2 10-1 1 10
Spaţiul y/xf
Fig. 5.9 Lăţimea şi presiunea în funcţie de spaţiul
dintre două fisuri transversale, paralele, şi radiale.

- zone multiple pot fi tratate simultan prin separarea anterioară a zonelor


individuale;
- se acceptă o descreştere progresivă a debitului de-a lungul găurii de sondă
pe zone individuale, dar debitul de pompare pentru zona finală poate fi
insuficient pentru a transporta materialul de susţinere.

5.3.3 Determinarea direcţiei de orientare a sondelor orizontale

O primă problemă care apare este orientarea găurii de sondă în funcţie de


starea de eforturi din stratul productiv.
Din cercetările efectuate s-a constatat că în general efortul unitar orizontal
este mai mic decât cel vertical. De asemenea se ştie că ruperea formaţiunii se
realizează într-un plan perpendicular pe planul de efort minim. Acesta este
motivul pentru care la sondele săpate vertical se formează de obicei fisuri
verticale, cu excepţia sondelor cu adâncimi mici sau care traversează zone cu
încălecări de strate.
În mod analog, la fisurarea sondelor orizontale, fisura se va realiza pe o
direcţie perpendiculară pe planul efortului orizontal minim. Se va forma fie o
fisură longitudinală, fie o fisură transversală, perpendiculară pe traiectul
orizontal al sondei (deci fisuri verticale fig. 5.10 şi 5.11). după cum sonda este
orientată pe direcţia efortului σmax, respectiv σmin.
Dacă traiectul orizontal al sondei nu este orientat pe una din aceste două
direcţii majore, fisurile care se formează, vor avea direcţii care depind de axa şi
planul efortului minim, precum şi de densitatea şi distribuţia perforaturilor,
putând apare interferenţe şi comunicaţii între fisuri.
D
σmin σhmax σhmax

strat xf
σmin
xf
σmax
σmin

Fig. 5.10. Fisură longitudinală Fig. 5.11. Fisuri transversale

Este deci necesar să se cunoască valoarea şi direcţia efortului orizontal


minim din strat şi în funcţie de aceasta să fie orientată sonda orizontală.
Pentru a realiza acest scop se recomandă ca sonda să fie săpată mai întâi
vertical până sub stratul productiv, eventual cu prelevare de carote. În gaura
liberă, se fac teste de microfisurare pentru determinarea efortului unitar minim şi
orientării fisurii, urmate de un carotaj acustic cu rază mare de investigare pentru
a estima valoarea efortului.
După aceste teste gaura este cimentată până deasupra stratului şi se dirijează
sonda în direcţia determinată prin microfisurare aşa cum se observă în figura
5.12.

Carotă +
minifrak

Carotă + Strat productiv


minifrak

Carotă +
minifrak

Fig. 5.12.Determinarea direcţiei


sondei orizontale.
Referitor la alegerea orientării sondei faţă de direcţia efortului minim
minim se menţionează că pentru stratele cu permeabilitate mică, la care
conductivitatea fisurii este mare se recomandă realizarea unor fisuri transversale,
iar în cazul stratelor cu permeabilitate mare se recomandă obţinerea unei fisuri
longitudinale. Deci în primul caz sonda va fi săpată pe direcţia σ Hmin (fisură
transversală), iar în al doilea caz pe direcţia σhmax (fisură longitudinală).
Considerând că din motive economice, operaţia de fisurare hidraulică va fi
utilizată în special pentru stimularea zăcămintelor cantonate în strate puţin
permeabile, rezultă că în majoritatea cazurilor se urmăreşte obţinerea unor fisuri
verticale (transversale).

5.3.4. Determinarea numărului optim de fisuri

Presupunând că fisurile ar avea conductivitate infinită şi lungime xf debitul


sondei orizontale q va fi:
q  nqf , (5.9)

unde: qf este debitul produs de o fisură;


n – numărul de fisuri.

q nq f
sau  . (5.10)
p p

Considerând că distanţa dintre două fisuri este 2 x şi curgerea în formaţie


este liniară rezultă:
qf 2x f h
 2k h bx . (5.11)
p 

Debitul sondei orizontale, care produce dintr-un zăcământ omogen şi


anizotrop este:

2πk h hp
q
 2 
 a  a 2   L  
 2 h kh  h k h  . (5.12)
μb ln  ln  
L L k v  2rs k v 
 
 2 
 
2x

Fig. 5.13. Schema traiectului orizontal al sondei


pentru determinarea numărului de fisuri transversale.

Din combinarea ecuaţiilor (5.10), (5.11) şi (5.12) se obţine:

2k h h 2x f h
 2nk h
 2  bx
 a  a 2   
L

 2 h kh  h k h  , (5.13)
b ln  ln 
L L k v  2rs k v 
 
 2 
 

 n
sau  2x f , (5.14)
D x

S-a notat cu D paranteza dreaptă din ecuaţia (5.13) .


Din figura 5.13 se observă că:
L
x . (5.15)
2( n  1)

 n n  1
Deci  4x f , (5.16)
D L

L
sau n n  1  . (5.17)
4 Dx f

Din ecuaţia (5.17) se poate calcula numărul de fisuri:


1  L 
n 1 1 . (5.18)
2  Dx f 
Acesta ar fi numărul minim de fisuri care trebuie realizate într-o sondă
orizontală tubată, cimentată şi perforată pentru a obţine productivitatea pe care
aceasta ar avea-o dacă ar produce din gaură liberă.

5.4. Studiu comparativ între sondele orizontale fisurate şi


sondele verticale fisurate
În general la sondele fisurate hidraulic se consideră că fluidul trece din strat
în fisură şi din fisură în sondă, suprafaţa laterală a găurii de sondă (tubată sau
nu) contribuind neglijabil la curgere.

5.4.1. Fisură transversală sau ortogonală la o sondă orizontală

Realizarea unei singure fisuri verticale în sondele orizontale are principalul


dezavantaj că trecerea fluidului din fisură în sondă se face printr-o suprafaţă
cilindrică foarte redusă determinată de raza sondei şi lăţimea fisurii (At = 2πrsw).
Creşterea producţiei este mai puţin spectaculoasă comparativ cu cea
obţinută la fisurarea unei sonde verticale, unde trecerea fluidului din fisură în
sondă se face prin suprafaţă longitudinală de contact (Al = 2wh).
Rezultă că traversarea unor asemenea strate este preferabil să se facă prin
sonde verticale la care să se realizeze ulterior fisuri verticale (curgere orizontală
prin fisură).
Există însă o posibilitate mai avantajoasă şi anume exploatarea prin sonde
orizontale la care să se realizeze mai multe fisuri transversale verticale, egal
distanţate pe traiectul orizontal al sondei (fig. 5.11). Această configuraţie asigură
mărirea suprafeţei de pătrundere a fluidului în sondă şi cea mai bună drenare a
zăcământului.
Soluţia optimă este deci fisurarea multiplă a sondelor orizontale.
Contactul limitat al sondei cu fisura, similar cu strangularea intrării
fluidului în sondă, conduce la apariţia unui efect skin s, care este maxim la
sondele orizontale cu fisură verticală (comparativ cu sondele înclinate cu fisuri
verticale şi cu cele orizontale al căror ax nu respectă direcţia σ hmin), deoarece
acestea au cea mai mică suprafaţă de trecere a fluidului din fisură. Acest skin
efect constă de fapt într-o cădere suplimentară de presiune generată de curgerea
radială din strat spre sondă.
Pentru o sondă orizontală săpată la mijlocul stratului productiv de grosime
h, raza zonei de curgere radială este h/2.
Căderea de presiune în această zonă este:
h
q ln
2rs , (5.19)
 p  ps  r 
2k f w

unde: p este presiunea la conturul de rază h/2.


Dacă ar fi curgere liniară prin fisură (sondă verticală), căderea de presiune
pentru aceeaşi distanţă h/2 ar fi:

h
q
 p  ps  L  2 , (5.20)
2whk f

unde: 2wh este suprafaţa de curgere liniară, deoarece fisura se extinde în


ambele părţi ale sondei.
Căderea de presiune care apare între curgerea radială şi curgerea liniară prin
fisură este datorată strangulării la intrarea fluidului în sondă, deci factorului
skin:

p f   pc  p f  r   pc  p f  L , (5.21)
sau

 h 
ln
qμ  2rs π 
p f    . (5.22)
2π  k f w 2k f w 
 

Relaţia (5.21) poate fi scrisă şi sub forma:

qμ  kh  h π 
p s    ln   . (5.23)
2 πkh  k f w  2rs 2 

Expresia din paranteză de natura unei căderi de presiune adimensională,


reprezintă factorul skin pentru contact limitat între fisură şi gaura de sondă.
kh  h 
s  ln   . (5.24)
k f w  2rs 2 

Relaţia 5.24 reprezintă valoarea maximă pentru s, valabilă pentru sonda


perpendiculară pe planul fisurii. Pentru sondele verticale sau orizontale cu fisuri
longitudinale s = 0. Este însă inutil ca sonda orizontală să fie săpată pe direcţia
σh max, pentru a obţine fisură longitudinală, deoarece, cu rare excepţii aceasta nu
va atinge performanţa sondei verticale fisurate, mult mai uşor de realizat.
Prin obţinerea de fisuri multiple transversale verticale în sonde orizontale se
îmbunătăţesc substanţial performanţele sondei, asigurând drenarea eficientă a
întregului volum al zăcământului.
Deşi fiecare fisură este afectată de skin efect, căderea totală de presiune
(adimensională) se micşorează datorită creşterii suprafeţei de intrare a fluidului
în sondă.

5.4.2. Fisură longitudinală la o sondă orizontală

O a doua opţiune pentru realizarea unei fisuri la o sondă orizontală este să


se sape sonda în direcţia în care se propagă fisura.
În figura 5.14 este5 prezentată o comparaţie a productivităţii unei sonde
orizontale cu o fisură penetrată de a lungul traiectului orizontal (2xf = L) şi a
unei sonde verticale cu o fisură cu jumătate de lungime egală cu xf. Ordonata
reprezintă raportul indicelui de productivitate al sondei orizontale cu fisură
longitudinală, (IPh) la indicele de productivitate al sondei verticale fisurate (IP)v.
Pe abscisă sunt reprezentate la o scară logaritmică valorile conductivităţii
adimensionale FCD pentru sonda verticală fisurată. Mai sunt reprezentate trei
rapoarte L/h, adică lungimea sondei orizontale raportată la grosimea de strat.
Din figura 5.14 se pot trage următoarele concluzii:
Pentru conductivităţi mari FCD > 20 sau L/h < 5 rezultă (IP)h/ (IP)v ≈ 1 şi
deci o sondă orizontală săpată în direcţia fisurii nu va fi recomandată.
Pentru (IP)h/ (IP)v = 2 rezultă următoarele cerinţe pentru ca o sondă
orizontală săpată în direcţia fisurii să poată fi atractivă: FCD < 2 şi L/h = 20 sau
FCD < 8 şi L/h = 40.
Cu cât este mai subţire o formaţiune productivă cu atât este mai atractivă
această configuraţie pentru o sondă orizontală. Comparaţia se realizează cu o
sondă verticală fisurată într-un zăcământ de grosime h, o con ductivitate FCD şi o
lungime a fracturii xf. Pentru o sondă orizontală săpată pe direcţia fisurii dacă se
neglijează efectul gravitaţiei şi fisura se roteşte cu
4

L/h=40
3

(PI)h/(PI)V L/h=20
2
L/h=10

0
1 10 100
FCD
Fig.5.14.Ratia indicilor de productivitate(IP)h(IP)v
în funcţie de factorul de conductivitate

900 atunci FCD creşte la valoarea kfw/k(h/2) şi astfel xf devine h/2 iar h devine L.
Aceasta echivalează cu o fisură foarte scurtă cu conductivitate foarte mare într-o
formaţiune cu o grosime semnificativă.
În ceea ce priveşte fisurile transversale sau longitudinale decizia de a fora
paralel sau perpendicular cu direcţia fisurii trebuie să fie bazată pe calcule
economice. Oricum efectul skin cauzat de contactul dintre o fisură
perpendiculară şi o sondă orizontală (ecuaţia 5.24) este direct proporţional cu
permeabilitatea. Acest efect de skin are valoare mică când permeabilitatea este
mică şi de aceea FCD este mare. Aceasta duce la o reducere mică a debitului în
fiecare fisură transversală din sonda orizontală comparativ cu a debitului unei
sonde verticale fisurate.
Ca o generalizare la cele menţionate se pot face următoarele afirmaţii:
• dacă FCD > 10 este indicată o sondă orizontală cu o fisură transversală;
• dacă FCD < 2 este indicată o sondă orizontală cu o fisură longitudinală
7.4. Stimularea sondelor prin tehnologii noi de fisurare

7.4.1. Tehnologia de fisurare frack - pack.

Operaţiile de fisurare în rocile neconsolidate sau slab consolidate trebuie


însoţite de operaţii de control al nisipului şi prin combinarea a două tehnici
(fisurare şi gravel packing) s-a realizat tehnologia „frac - pack”.
Îdeia combinării celor două tehnici într-un singur tratament a fost pentru
prima dată pusă în practică în 1964 în Venezuela.Tratamentul a constat în
perforarea zonei productive şi apoi aplicarea unei operaţii de fisurare prin care s-
a urmărit crearea unei fisuri scurte, dar care să depăşească zona de blocaj.
Pentru fisurare s-a folosit ţiţei cu vâscozitatea între 10 – 20 cP.
Nisipul utilizat la susţinerea fisurii a fost acelaşi cu cel utilizat la
împachetare (ales după criteriul lui Saucier). Pentru intervalele perforate cu
lungimi mari au fost utilizate bile de cauciuc pentru blocarea temporară. Această
tehnică a furnizat creşteri mari de productivitate a sondelor datorită scăderii mari
a factorului de skin şi a controlului eficient al nisipului.
Tehnologia a fost experimentată ţn 1984 în Louisiana pe zăcământul
Hackbery, unde combinarea celor două tehnici de fisurare şi de împachetare au
fost denumite „Hack – Frack”.
Această ehnologie s-a extins o dată cu dezvoltarea cercetărilor asupra
aspectelor teoretice ale procesului.
Experimentarea cu succes pe scară largă a tehnologiei „frack – pack”
utilizaând tehnica TSO (Type Screen – Out) a fost realizată pe zăcământul
Mississipi Canyon în golful Mexic, unde a condus la dublarea producţiei
zăcământului.
Tehnologia s-a extins în Europa, Africa şi Asia dovedindu-se cea mai
eficientă metodă de echipare şi control la sondele cu viituri de nisip.
Operaţia de fisurare hidraulică şi gravel – packing se pot executa la sondă
într-un singur marş sau în două marşuri.
Această operaţie de stimulare are următoarele scopuri:
• crearea unei căi de cmunicaţie stat – sondă foarte conductive care să
depăşească zona de blocaj;
• schimbarea liniilor de curent în jurul găurii de sondă (liniile de curent vor
fi perpendiculare pe suprafaţa fisurii).
TSO (Type Screen Out) înseamnă blocarea propagării fisurii prin podirea
nisipului. Aceasta se realizează prin creşterea raţiei de agent de susţinere în
timpul injecţiei de fluid cu agent de susţinere, şi are ca scop oprirea extinderii
fisuriii pentru a realiza umflarea acesteia. După oprirea propagării fisurii
presiunea creşte rapid, iar raţia de agent de susţinere este raţia maximă admisă
de capacitatea de transport a fluidului folosit, pentru a putea susţine lăţimea de
fisură realizată.
Prin creşterea deschiderii fisurii (prin umflarea acesteia) se realizează fisuri
de conductivitate mai mare decât la operaţiile clasice de fisurare. Dacă nu se
aplică această tehnică şi se realizează fisuri de deschidere mică de cele mai
multe ori agentul de susţinere este înglobat de nisipul din strat.
În figura 7.1 sunt prezentaţi parametrii operaţiei şi evoluţia fisurii
comparativ pentru cele două tehnici de fisurare, clasică şi respectiv fisurare prin
folosirea tehnicii TSO.
După operaţia de fisurare se realizează operaţia de împachetare. De regulă
cele două operaţii se efectuează într-un singur marş, adică operaţia de fisurare se
realizează cu echipamentul de împachetare introdus în sondă, în poziţie de
injecţie sub presiune.
Tehnologia „frack – pack” este cunoscută pe plan mondial în două
variante, ce diferă în funcţie de fluidul de fisurare utilizat:
a) gel pe bază de polimer sau amine cuaternare;
b) apă aditivată precedată de soluţie acidă.
Eficienţa celor două metode diferă de la un zăcământ la altul în funcţie de
caracteristicile acestora.
Parametrii caracteristici ai operaţiilor frack – pack sunt diferiţi faţă de
operaţiile clasice de fisurare. Intervalele perforate maxime ce pot fi fisurate sunt
diferite în funţie de fluidul de fisurare folosit. La fluidele cu filtrare mare, cum
ar fi soluţiile lineare de HEC, se pot fisura intervale de maxim 30 m, în timp ce
cu fluide pe bază de polimeri reticulanţi se pot fisura intervale mai mari. Dacă se
foloseşte apă aditivată sau ţiţeiul ca fluid de fisurare şi transport al nisipului,
filtratul depinde exclusiv de permeabilitatea stratului şi vâscozitatea fluidului.
În aceste cazuri, intervalul maxim ce poate fi fisurat rezultă din calculul de
proiectare.
Debitul este în general între 1300 - 3000 l/min, el finnd limitat de
echipamentul folosit pentru împachetare.
Dacă se utilizează echipament clasic de împacheta, şi nu echipament
Debit
Presiune
Raţia de agent de susţinere

Faza 1 Faza 2 Faza 1 Faza 1 Faza 3


TSO

Fisurare clasică: Fisurare cu TSO

Faza 1: Iniţierea fisurii Faza 1 : Iniţierea fisurii

Faza 2: Extinderea Faza 2: Extinderea fisurii


şi susţinerea fisurii terminată prin TSO

Faza 3: Umflarea şi
împachetarea fisurii

Fig. 7.1. Comparaţie între fisurarea clasică şi fisurarea cu tehnica TSO

Faza I Armare packer Faza II Injecţia de acid


şi probe de circulaţie

Faza III Injecţia de pad Faza IV Injecţia de nisip

Fig. 7.2. Fazele fisurării „water - frack – pack”


special, pentru frack – pack, debitele maxime admisibile sunt de 1200 – 2000
l/min, în funcţie de diametrul echipamentului.
Raţiile de agent de susţinere sunt în general mai mari faţă de operaţiile de
fisurare clasice deaoarece se urmăreşte crearea unor fisuri susţinute de lăţime cât
mai mare. Atunci când se utilizează geluri cu filtrat mic şi capacitate mare de
transport, raţia de agent de susţinere trebuie să fie cât mai mare, pentru a susţine
un procent cât mai mare din fisura creată. La o raţie de agent de susţinere de 480
kg/m3 se susţine un procent de 20% din fisura creată, în timp ce la o raţie de
2400 kg/m3 se susţine un procent de 71% din fisura creată.
În practică, pe plan mondial, se utilizează raţii de agent de susţinere de până
la 350 kg/m3, în cazul folosirii apei ca agent de transport, şi raţii crescătoare,
între 50 şi 1200 – 2000 kg/m3, în cazul fluidelor cu capacitate mare de transport.
Volumul de fluid şi cantitatea de agent de susţinere variază în funcţie de
lungimea intervalului perforat şi de eficienţa fluidului.
În general, cantitatea de agent de susţinere este mai mare decât la operaţiile
clasice de fisurare.
Fazele unei operaţii complete de frack – pack se vor descrie în cele ce
urmează.
Varianta A (când se foloseşte gel ca fluid de fisurare şi transport):
1. Se armează packerul şi se fac probele de circulaţie.
2. Se efectuează o operaţie de minifisurare, cu dispozitivul de încrucişare a
circulaţiei plasat în poziţie de injecţie sub presiune în strat, pentru a
determina în primul rând coeficientul de filtrare al fluidului şi presiunea
de închidere a fisurii.
3. Se face analiza rezultatelor operaţiei de minifisurare şi se optimizează
parametrii operaţiei de frack – pack.
4. Se injectează volumul de pad (fluid fără agent de susţinere) la debitul
prestabilit.
5. Se injectează fluidul cu agent de susţinere, crescând progresiv raţia de
agent de susţinere.
6. Se urmăreşte permanent presiunea, pentru a putea identifica momentul
când se realizează TSO.
7. După atingerea TSO se pompează fluid cu raţie maximă de agent de
susţinere până se ajunge la presiunea maximă proiectată pentru umflarea
şi împachetarea fisurii.
8. Se realizează împachetarea filtrelor cu nisip. Este foarte probabil ca
filtrele să se împacheteze în timpul injecţiei de agent de susţinere după
atingerea TSO.
9. Se extrage surplusul de nisip din garnitura de manevră.
Varianta B (când se foloseşte apa ca fluid de fisurare şi transport) se
realizează prin parcurgerea următoarelor etape:
1. Se armează packerul şi se fac probe de circulaţie.
2. Se execută un test de variaţie a debitului în trepte cu dispozitivul de
încrucişare a circulaţiei, plasată în poziţie de injecţie sub presiune în
strat. Se realizează graficul presiunii în funcţie de debitul de injecţie şi
se determină debitul şi presiunea de fisurare în punctul de schimbare a
pantei.
3. Se face analiza rezultatelor obţinute la testul de variaţie a debitului în
trepte şi se optimizează parametrii operaţiei de frack – pack.
4. Se injectează un volum de soluţie acidă la un debit inferior debitului de
fisurare.
5. Se injectează un volum de fluid fără agent de susţinere pentru iniţierea
fisurii.
Din cauza filtratului mare a apei, extinderea fisurii se va opri când
debitul pompat egalează debitul filtrat prin pereţii fisurii Acest volum de
fluid în cazul folosirii apei ca fluid de fisurare, este limitat la volumul la
care se realizează extinderea maximă a fisurii.
6. Se pompează fluid cu agent de susţinere în suspensie, prin creşterea raţiei
de agent de susţinere în trepte, până se atinge TSO.
7. Se continuă injecţia de fluid cu agent de susţinere cu debit mic, până se
atinge presiunea maximă proiectată.
8. În cazul când sunt mai multe strate perforate izolate hidrodinamic ce se
împachetează simultan, se reia înjecţia cu fluid şi se repetă fazele de la 4
la 7.
9. Se împachetează filtrele.
10. Se elimină excesul de nisip din garnitura de manevră.

În general atunci când se proiectează fisuri de lungimi şi conductivităţi


mari, unde se folosesc cantităţi mari de material de susţinere, granulaţia se alege
cu o clasă mai mare decât cea impusă de criteriul Saucier (dacă de exemplu la
gravel – packing s-a utilizat nisip de 30 – 50 mesh la frack – pack se poate
utiliza nisip de 20 – 40 mesh). În anumite cazuri s-a folosit şi nisip cu două clase
mai mari decât cel utilizat la gravel – packing şi s-a reuşit un bun control al
nisipului de strat chiar fără echipament de împachetare în sondă.
În cazuri în care se proiectează fisuri de dimensiuni mici, în special când se
utilizează apa ca fluid de fisurare şi transport (water – frack) materialul de
susţinere se recomandă să fie acelaşi cu cel utilizat la gravel – packing.

7.4.2. Tehnologia de fisurare superfrack

La operaţia de fisurare, utilizarea fluidelor vâscoase contribuie la creşterea


fisurilor, la pierderi mici de fluid în strat, şi conferă o bună capacitate de
transport a nisipului în strat.
Pomparea acestora la adâncimi mari necesită presiuni ridicate datorită
creşterii pierderilor de presiune prin frecare.
Procedeul de fisurare „superfrack” constă în micşorarea acestor pierderi
prin frecare prin realizarea unui inel de apă pe pereţii ţevilor de extracţie care are
rol de lubrifiant asupra fluidului vâscos care este pompat prin ţevi, rezultând o
pierdere de presiune prin frecare mai mică.
Fluidul de fisurare este o emulsie, formată dintr-o treime de apă sărată,
două treimi de ţiţei vâscos şi 0,1% agent tensioactiv.
Inelul de apă (ce reprezintă circa 10% din volumul de fluid injectat) conţine
de asemenea 0,1% agent tensioactiv.
Această metodă extinde posibilitatea stimulării prin fisurare a sondelor de
mare adâncime.