Procesul guvernului Brătianu din vara anului 1918 –

de Dorin Stănescu, Art preluat de pe www.historia.ro

Istoria Primului Război Mondial, așa cum am învățat-o cu toții la școală,

este scrisă în două mari registre: cel liberal, acreditat de Istoria
războiului pentru întregirea României, avându-l ca autor pe
Constantin Kirițescu, în care s-a subliniat cu o tușă puternică rolul
lui Brătianu și al partidului său în război, și cel comunist,
reprezentat de lucrarea România în anii Primului Război Mondial,
scrisă în manieră național-comunistă la începutul anilor ’80. Ambele
istorii au „păcătuit” însă prin ocultarea unor episoade și subiecte
sensibile. Așa se face că, spre exemplu, în lucrarea lui Kirițescu nu
vom întâlni prea multe detalii despre lipsa de înzestrare a armatei,
despre greșelile liderilor politici și militari, iar în lucrarea din anii
’80, subiecte precum armata rusă și luptele împotriva bolșevicilor,
rolul PNL și al monarhiei în război vor fi ocolite, minimalizate ori
trecute sub tăcere.

Printre multele probleme spinoase pe care diversele epoci istorice și politicianismul lor
interesat le-au făcut să fie trecute sub tăcere s-au aflat și „răspunderile și vinovățiile”
privind faptele din perioada conflictului. Nu a existat după război, așa acum era firesc, o
necesară și serioasă dezbatere în societatea românească. Au existat în schimb suficiente
interese pentru ca orice demers serios să fie blocat. O primă încercare în acest sens a fost
intentarea unui proces împotriva fostului guvern Brătianu, acuzat de dezastrul României
din anii 1916-1918. Însă contextul în care a fost realizată această inițiativă avea să o
compromită din start.

Pregătirea militară a Primului Război Mondial și campania din toamna anului 1916 au
fost, așa cum se cunoaște, gestionate deficitar de către clasa politică și de către elita
militară românească. Lipsa unei industrii naționale de armament, precaritatea înzestrării
armatei, absența unui corp ofițeresc numeros care să fie capabil să poarte războiul cu
instrumentele și tacticile moderne, dar și amestecul politicului în armată aveau să fie
elementele care au contribuit substanţial la înfrângerea din 1916, la ocuparea Munteniei
și retragerea haotică în Moldova.

Însemnate pierderi umane, multe inutile, distrugerea infrastructurii, a rezervelor de

cereale și a capacităților de exploatare și de prelucrare a petrolului au fost alte
componente ale enormului sacrificiu făcut de România în primele luni de război. Tifosul
exantematic din Moldova, condițiile inumane de trai ale majorității populației refugiate
au completat cutia Pandorei, deschisă de campania din 1916.

O „exemplară pedeapsă” germană

Din păcate, refacerea armatei române și strălucitele sale victorii din vara anului 1917 au
fost puse în paranteze de către revoluția rusă din octombrie. Prăbușirea Rusiei a însemnat
și prăbușirea Frontului de Est. România a rămas singura forță combatantă a Antantei în

1
această zonă și, în curând, s-a văzut pusă în imposibilitatea de a menține acest statut și în
situația de a încheia pacea umilitoare de la Buftea-București, din 7 mai 1918.

O pace cu o mulțime de consecințe nefaste pentru țară. România era învinsă, iar populația
trăia la un nivel aflat la limita subzistenței deoarece resursele erau jefuite sistematic de
către cuceritor. Trebuia, în aceste condiţii, să fie găsit neapărat un vinovat. Îndrăzneala de
a lupta împotriva Germaniei trebuia şi ea sancționată. Era nevoie de un țap ispășitor! Şi el
a fost găsit rapid în partidul și liderul care au angajat România în război: PNL și Ion I.C.
Brătianu.

Din aceste considerente, Pacea de la Buftea-București a mai avut și o agendă nescrisă:

pedepsirea antantofililor și a familiei regale. Dacă, în ultimul caz, popularitatea dinastiei
și ezitările germanofililor au permis ca subiectul să fie amânat de către liderii germani
până la finalul războiului, în primul caz lucrurile au stat altfel.

Dilema liberalilor și a lui Brătianu: „trenul Take Ionescu” sau pușcăria?

Ion I.C. Brătianu, liderul politic și omul care alăturase România de partea Antantei, și
guvernul său erau considerați dușmanii cei mai înverșunați ai Puterilor Centrale. Ei erau
cei care trebuiau găsiți vinovați și reduși la tăcere. Sarcina i-a fost trasată lui Alexandru
Marghiloman de către șeful diplomației germane, Richard von Kühlmann.

„Dl Marghiloman afirmă că i s-a cerut de Puterile Centrale ca d-nii Brătianu, Take
Ionescu, Prințul Barbu Știrbei și alții să fie expulzați din Moldova. Dl Marghiloman
declară că nu poate face acest lucru după Constituția Țării, dar că a promis ca va face
demersuri pe lângă acești domni să părăsească de bună voe țara...”, notează un martor al
epocii în jurnalul său din 15 aprilie 1918 .

Misiunea era clară: Brătianu și membrii fostului său guvern puteau alege să părăsească
țara ori să rămână, iar în acest caz aveau să înfunde pușcăria. Prima variantă convenea de
minune germanilor care ar fi scăpat de inamici incomozi și ar fi ușurat procesul de
transformare a întregului teritoriu românesc într-o colonie germană.

Pe de altă parte, au fost inclusiv reprezentanţi ai elitei de la Iași cărora plecarea din țară li
s-a părut o soluție rezonabilă. Constantin Kirițescu amintește, de pildă, în istoria sa că
încă din timpul negocierilor de la Buftea câțiva dintre politicienii români, în frunte cu
Take Ionescu, au solicitat permisiunea de a părăsi țara cu un tren care să tranziteze
Austro-Ungaria cu destinația Elveția . Acest tren avea să fie numit „trenul Take Ionescu”.
Astfel că, la începutul verii lui 1918, Take Ionescu și alte 200 de persoane socotite
indezirabile de către germani au părăsit România. Sabina Brătianu îi menționează printre
cei forțați să plece cu „trenul Take Ionescu” și pe fostul primar liberal al Bucureștiului,
Emil Petrescu.

Dar de ce a dorit, cu toate riscurile pentru cariera sa, să plece un lider politic important, o
voce puternică a cauzei Antantei, precum Take Ionescu? Răspunsul este simplu: o poveste
de dragoste. I.G. Duca ne oferă câteva dintre detaliile unei idile începute în 1917 și care,
la vremea respectivă, a scandalizat opinia publică, punându-l pe Take Ionescu într-o
postură delicată. În 1917, alături de un alt ministru, Take Ionescu ceruse un concediu

2
pentru a pleca la Odessa și a se întâlni cu viitoarea sa soție, Adina Cordescu. Duca
notează: „Țara este în nenorocire și miniștrii bătrâni petrec și se țin de aventuri amoroase!
Toți puritanii cereau să se puie capăt scandalului. Nu trebuie uitat că cei stăpâniți de-o
dată de o juvenilă ardoare aveau unul aproape 60 [Take Ionescu n.n.] și celălalt peste 75
de ani [Mihail Pherekyde -n.n.]” . În 1918, Adina Cordescu se afla în Franța, iar Take
Ionescu a dorit să ajungă cu orice preț la ea.

„Trenul Take Ionescu” a părăsit țara la sfârșitul lunii iunie. Din fericire pentru el, Take
Ionescu a fost una dintre vocile puternice care au susținut cauza României la Paris. Fără
să vrea, germanii și Marghiloman i-au oferit oportunitatea de a face servicii însemnate
țării sale – iar ulterior, contemporanii i-au iertat lui Take Ionescu această călătorie și
povestea din jurul ei.

În schimb, așa cum ştim deja, Ion I.C.Brătianu și majoritatea membrilor cabinetului său
au ales să rămână în România. Ambele opțiuni erau însă părţi ale unei capcane. Dacă ar fi
ales să plece din țară, opinia publică i-ar fi judecat că și-au părăsit patria și poporul în
momente dificile și că, prin această plecare, și-ar fi recunoscut vinovăția de a fi provocat
dezastrul țării. Rămânerea atrăgea după sine pericolul încarcerării şi poate chiar
lichidarea fizică.

„Răspunderile”. Campania de denigrare a lui Brătianu

Îngenuncherea României a oferit însă ocazia adversarilor politici ai lui Ion I.C. Brătianu
să-l atace deschis. Iar un mare ecou a avut în epocă broșura intitulată Răspunderile,
semnată de generalul Alexandru Averescu.

Devenit proaspăt politician și fondator de partid, generalul a denunțat erorile săvârșite în

pregătirea războiului și în timpul campaniei militare din 1916, indicându-i pe liberali, și
direct pe Brătianu, drept responabili ai dezastrului țării, cerând totodată aducerea în fața
justiției a celor vinovați. Era o poliță pe care Averescu i-o plătea lui Brătianu care
favorizase alți generali – Constantin Prezan, spre exemplu – numindu-i în cele mai înalte
posturi de la conducerea armatei.

Ideea aceasta a „răspunderilor” și a pedepsirii celor vinovați a fost rapid preluată și de

conservatori, iar Alexandru Marghiloman a văzut ocazia de a da o lovitură puternică
Partidului Național Liberal și liderului său. În acest scop, planul conceput de
Marghiloman a avut trei componente: convingerea opiniei publice că Brătianu era vinovat
de distrugerea economică a țării, de ciuntirea teritoriului național, de sutele de mii de vieți
pierdute; instrumentarea juridică a acestei vinovății; condamnarea și compromiterea
definitivă a membrilor fostului guvern Brătianu și scoaterea lor din viața politică.

Prima parte a acestui plan a avut în centrul ei o campanie de presă fără precedent, purtată
de conservatori prin ziarele lor din București și Iași. Li s-a alăturat, ca un vârf de lance, și
publicația „Lumina”, condusă de către Constantin Stere. O lectură a presei din vara
anului 1918 este edificatoare în acest sens – titlurile sunt cu totul sugestive: „Darea în
judecată a trecutului guvern”, „Momentul se apropie”, „Responsabilitatea ministerială”,
„Guvernele Brătianu puse în acuzațiune”, „Vina guvernului Brătianu”, „Textul acuzării”.
Editorialiști indignați demască abuzurile, furturile, invocă dezastrul și toate acestea au un

3
numitor comun: Brătianu. Ca să fie compromis pentru totdeauna și împroșcat cu noroi,
presa vremii a afirmat până şi că Ion I.C. Brătianu și-ar fi transportat butoaiele cu vin cu
trenul în Moldova, în timp ce soldații s-au târât prin noroaie.

O altă metodă a fost cea a editării unor cărți și broșuri care au denunțat „crimele“ lui
Brătianu, ale liberalilor și ale tuturor personajelor considerate responsabile de starea de
fapt a României anului 1918. Trei lucrări semnificative au fost popularizate în epocă:
Omul dezastrului, semnată de Corvin Petrescu, Ion I.C. Brătianu. Un studiu politic,
autorul folosind un pseudonim – Hyperion, Vinovații de D.D. Pătrășcanu.

Ne vom rezuma doar la spicuirea unor idei din broșura Omul dezastrului, scrisă de un
publicist al epocii, uitat astăzi – Corvin Petrescu. Lucrarea sa este un virulent atac și o
contestare radicală a acțiunilor lui Ion I.C.Brătianu, prezentat drept „un inginer de clasa a
III-a cu studii mediocre în specialitatea sa, chemat mai apoi să hotărască soarta unei țări
întregi” . Ce este opinia publică, ce este țara? „Ele sunt simple expresiuni... țara se
reducea la Ionel Brătianu, el și numai el să decidă, parlamentul era o anexă a lui Ionel
Brătianu”, scrie veninosul gazetar.

Șarja la adresa lui Brătianu se încheie cu un apoteotic „bilanț al activității lui Ionel
Brătianu”, rezultatele fiind următoarele: „Asanarea moravurilor (contrabandele,
permisele de export, traficul conștiințelor); Reforma agrară – o groapă comună
încăpătoare cu 11.000 de țărani morți la 1907; România Mare (Pierderea Cadrilaterului,
Dobrogei, culmilor Carpaților, a unei părți din jud. Dorohoi); Politica economică –
pierderea independenței economice; Politica financiară – 13 miliarde lei datorii; Politica
externă – Ocupația străină” . Ideile din broșură sunt apoi preluate și detaliate în articole
din presa guvernamentală.

Trimiterea în judecată a guvernului Brătianu

Lovitura care urma să fie dată liberalilor a fost pregătită minuțios. Iar presei, care i-a
demonizat pe liberali și pe liderul lor, i s-a asociat și instituția Parlamentului. Inițial,
guvernul distribuie în parlament o broșură intitulată „Răspunderea ministerială”, iar
începând cu 11 iulie 1918, în ședințele deputaților și ale senatorilor, la tribună, se aud tot
mai des voci care cer „darea în judecată a fostului guvern”. Urmarea a fost întocmirea
unui raport de către o „comisie de informațiune”, alcătuită din 12 parlamentari juriști,
care au identificat zece capete de acuzare pentru faptele fostului guvern.

În expunerea de motive publicată în ziarul „Lumina” se arăta: „Însuflețiți de voința de a

se face deplină lumină asupra cauzelor cari au produs catastrofa: hotărâți să dăm un
exemplu [...] care să servească scut pentru viitor – subsemnații membri ai Adunării
Deputaților [...] facem propunerea de dare în judecată a următorilor miniștri: Ion I.C.
Brătianu, Take Ionescu, Vintilă Brătianu, Emil Costinescu, V.G. Morțun, Alexandru
Constantinescu, Constantin Angelescu, Victor Antonescu”. Acuzațiile erau următoarele:
violarea art. 121 din Constituție, prin deschiderea granițelor pentru armata rusă fără
acordul Corpului Legiuitor; neorganizarea și nepregătirea armatei cu armament,
echipament, nereguli și afaceri la Ministerul de Război; întrebuințarea mijloacelor de
corupție pentru a împiedica întrunirea reprezentanței naționale – în sensul că s-au dat
diurne grase pentru ca deputații să plece la Odesa ori în alte zone, iar Parlamentul să nu

4
mai poată lucra; retribuțiuni bănești de milioane acordate parlamentarilor peste diurnele
legale; cedarea flotei către Rusia; transportarea peste graniță a tezaurului și pierderea
acestuia; traficarea vagoanelor pentru export, luând mită în bani de la cei interesați;
distrugerea din ordine nejustificate a rafinăriilor; miniștrii au întrebuințat trenurile și
mijloacele de transport pentru a salva avutul lor personal în detrimentul transporturilor de
trupe, de răniți, a avutului țării; strămutarea în Moldova a copiilor de 15-18 ani prin abuz
de putere, mulți dintre ei murind de foame sau de tifos. În ziua de 7 august 1918,
Parlamentul a votat cu majoritate trimiterea în judecată a fostului guvern, iar textul
conținând acuzațiile a fost tipărit și distribuit în toată țara.

A fost numită o „comisie de instrucțiune” care să ancheteze capetele de acuzare și să

instrumenteze procesul. Comisia, formată din 17 parlamentari, era condusă de N. Mitescu
– președinte, Emil Cerkez și Mircea Cancicov, secretari. A fost modificată și legea
răspunderii ministeriale, pentru a se putea permite arestarea miniștrilor în timpul
anchetei. Inițial, Regele Ferdinand nu a dorit să ratifice această modificare, dar
Marghiloman i-a promis că niciun ministru nu va fi arestat. Regele a semnat în cele din
urmă, dar Marghiloman nu s-a ținut de cuvânt.

„Domnia Corbilor” – privire retrospectivă asupra speculei din anii de

război

Se simțea, deci, nevoia unui țap ispășitor pentru dezastrul țării – mai ales că pentru câteva
dintre punctele de acuzare exista şi fundament real. A se vedea, de pildă, afacerile și
furturile de la Ministerul de Război, faptul că unii dintre miniștri și camarilele din jurul
lor prosperaseră în timpul războiului, făcând trafic cu diverse mărfuri. Relevantă în acest
sens este lucrarea lui D.A. Ghiorghiu-Cirișanu, publicată mai târziu, în 1923, şi intitulată
Domnia Corbilor.

Purtând şi un subtitlu edificator: ,,Scrisoare deschisă adresată domnului ministru Al.

Constantinescu ca autor moral – și în unele cazuri chiar și material – al tuturor jafurilor și
abuzurilor făcute în avuția țării în ultimii 10 ani de nefastă guvernare”, broșura conține
mărturisirile lui Ghiorghiu-Cirișanu, fost secretar și funcționar în slujba liberalului
Alexandru Constantinescu. Autorul denunță specula cu alimente și traficul cu bunuri ale
statului patronată în Moldova anului 1917 de către ministrul liberal, precum și practica
profitorilor de război din jurul cercurilor puterii: incendierea depozitelor statului unde se
aflau bunuri diverse, hrană și muniții, totul cu scopul de a masca gestiunile frauduloase.
Alte practici ilegale au fost traficarea de vagoane cu cereale în anii neutralității, dar și
utilizarea abuzivă a vagoanele CFR de către demnitarii români pentru a-și pune la
adăpost bunurile.

Este suficient să răsfoim şi memoriile lui Constantin Argetoianu și să aflăm ceea ce în

1916-1918 a fost secretul lui Polichinelle: „Spectacolul pe care l-au dat puternicii zilei în
momentul părăsirii Bucureștilor a fost dezgustător, în toată accepțiunea cuvântului. Pe
când tinerii recrutabili și cercetașii... erau transportați pe jos în Moldova și mureau pe la
etape și de-a lungul șoselelor..., căci nu se găseau vagoane, Alecu Constantinescu-Porcu,
ministru al Agriculturii, încărca și transporta la Iași 17 (șaptesprezece vagoane) îmbâcsite
cu tot ce avea în casă. Pe lângă toate cele necesare unui trai comod, Excelența Sa a
evacuat la Iași obiecte ca: butoaie goale... putini cu murături... Brătienii au expediat șapte

5
vagoane încărcate cu butoaie de vin. Bibicescu de la Banca Națională a încărcat în
vagoanele ce i s-au pus la dispoziție pînă și ficușii doamnei Bibicescu” .

Până la un punct, planul lui Marghiloman a intuit bine frustrarea generală a populației și
ura împotriva celor care se îmbogăţiseră din suferința națiunii. Descriind atmosfera din
Bucureștiul verii anului 1918, memorialistul Vasile Cancicov remarca faptul că nu se
bucură nimeni că va fi tras la răspundere Brătianu sau Take Ionescu că n-au mers în
război cu nemții, ci pentru că se vor pedepsi hoții. Dar tot el afirmă în altă parte a
jurnalului său: „N-am însă încredere că rezultatul poate fi atins... Guvernanții de ieri au
avut tâlharii lor, cei de azi, pe ai lor” .

Ceea ce nu a realizat însă Marghiloman a fost ura întregii populații pentru soldații și
reprezentanții Puterilor Centrale și, mai ales, pentru cei care pactizaseră cu dușmanul,
trădătorii. Iar demersul Parlamentului de a-i acuza și a-i trimite în judecată pe Brătianu și
pe foștii săi colaboratori a fost văzut mai degrabă ca un act de răzbunare al nemților. În
plus, după cum remarca același Cancicov, acuzarea s-a făcut în paralel cu campania
reabilitării dezertorilor și a trădătorilor, unii dintre ei deveniți chiar parlamentari. Din
acest motiv, s-a declanșat un mecanism al solidarității opiniei publice cu liberalii.

Percheziţii – şi o arestare spectaculoasă: Ion Panaitescu, șeful Siguranței

Atitudinea liberalilor față de decizia Parlamentului a avut un ecou puternic în lumea

românească de atunci. PNL a răspuns printr-o întâmpinare scrisă prin care a declarat că
„nu recunoaște legalitatea parlamentului actual, deci nici darea în judecată a fostului
guvern, că acest parlament nu poate reprezenta voința țării, ci voința inamicului, iar
responsabilitățile nu pot fi judecate decât la încheierea păcii generale, când țara va fi
liberată de inamic. Judecata noastră nu o va face decât conștiința națională, când se va
putea liber rosti, și istoria, care va dezvolta roadele binecuvântate ale jertfelor de azi” , se
preciza în documentul semnat de către Brătianu și ceilalți demnitari acuzați. A fost
singura luare de poziție publică a lui Brătianu pe această temă. Avea să răspundă şi în
stilul caracteristic, dar mai târziu.

În apărarea liberalilor a venit şi Regele Ferdinand: acesta s-a declarat împotriva acestei
acțiuni, considerând-o cu totul anormală întrucât întreaga opinie publică fusese de acord
cu intrarea în război și, implicit, cu asumarea costurilor pe care le implica ea. Intervenţia
regelui n-a contat totuşi în acest caz anume pentru că demersul Parlamentului a continuat.

I.G. Duca, Emil Porumbaru, George Mârzescu, Mihai Pherekyde, Mihai Cantacuzino și
Dem. Greceanu, și ei membri ai guvernului, dar omiși de pe listă, s-au solidarizat cu
ceilalți, solicitând să fie trimiși în judecată. Răspunsul pe care l-au primit a fost aproape o
insultă: „ei n-au avut nici un rol în în guvern”.

După votarea în Parlament a actului de trimitere în judecată, la doar câteva zile au urmat
perchezițiile la domiciliile foștilor miniștri. Ionel Brătianu nu a permis intrarea în locuința
sa din Iaşi pentru parlamentarii care erau membri ai „comisiei de instrucție”, motivând că
nu recunoaște actualul parlament. În schimb, a permis accesul magistraților .

6
Perchezițiile au fost continuate de arestări. Primul care a fost arestat a fost Ion Panaitescu,
„cel mai puternic om din România”, după cum l-a numit ziarul „Lumina”. Panaitescu era
șeful Siguranței Generale. Faptul că avea dosare ale politicienilor conservatori, copii ale
scrisorilor acestora și dovezi ale afacerilor necinstite ori ale primirii de bani de la germani
a condus la percheziționarea domiciliului și apoi la arestarea sa. Contribuția șefului
Siguranței la demascarea propagandei filogermane din perioada 1915-1916 a fost, fără
îndoială, motivul principal al arestării. Oricum, el nu era o figură populară. „E curios,
arestarea lui Panaitescu a produs satisfacție generală, fără distincție de păreri politice” ,
notează Vasile Cancicov în jurnalul său.

Aroganța la ea acasă: Alexandru Constantinescu-Porcu, fost și viitor

ministru

Despre Alexandru (sau Alecu) Constantinescu zis şi Porcu nu se mai știu astăzi prea
multe. Din multiplele sale treceri pe la ministerele pe care le-a condus, ca fruntaș al PNL,
n-au rămas prea multe rezultate notabile. În schimb, el a intrat în istorie cu o replică
rostită cu ocazia procesului guvernului Brătianu din anul 1918.

Alături de șeful Siguranței, Constantinescu era un personaj detestat de o mare parte a

opiniei publice; i se zicea și Porcu pentru că avea, după cum ne spune un contemporan,
trăsăturile fizice și morale ale acestui animal. Constantinescu era un om inteligent, un bun
organizator, dar și un om pus pe căpătuială. Lăcomia lui era proverbială, iar în epocă au
circulat o mulțime de anecdote pe seama sa. Una dintre acestea era cea în care un
afacerist i-a cerut o favoare, spunând că-i oferă un milion de lei și, în plus, nu va spune
nimănui. Răspunsul ministrului: „Dă-mi opt milioane și poate să afle toată lumea”.

Arestarea sa a avut loc la 21 septembrie 1918. A fost anchetat și apoi închis în

penitenciarul de la Iași. În timpul anchetei, interogatoriul i-a fost luat de către secretarul
comisiei parlamentare, Emil Cerkez. Răspunsurile oferite de Alecu Constantinescu-Porcu
au devenit antologice. „Numele și profesia”, l-a întrebat Cerkez. „Alexandru
Constantinescu, fost și viitor ministru”, a răspuns acesta. „Ce decorații aveți?”. A urmat o
mulțime de enumerări. „Atât de multe!”, a exclamat mirat parlamentarul. A venit și
replica necruțătoare: „De ce te miri? Dacă ai avea capul meu și ai fi în stare să aduci țării
atâtea servicii câte am adus eu, ai avea și dumneata atâtea decorații”.

Constantinescu a fost singurul ministru arestat și replicile acestea, care au făcut deliciul
opiniei publice românești, l-au ajutat să se reabiliteze, umanizându-l. A stat în detenție
două săptămâni, apoi a fost eliberat datorită faptului că înfrângerea germanilor era
previzibilă pe zi ce trecea. Germanii pierduseră războiul, iar Marghiloman, șansa de a-și
compromite pentru totdeauna adversarii politici.

Începând cu jumătatea lunii octombrie, conservatorii, Parlamentul și gazetele nu au mai

vorbit despre acest proces. Acțiunea s-a stins odată cu semnarea armistițiului și nu a mai
produs efecte juridice. Marghiloman și-a depus demisia pe 6 noiembrie 1918, dar nu
înainte de a afirma în fața regelui că nu dorește ca Brătianu să sară din banca acuzaților în
banca ministerială. Poate și de aceea, succesorul său în fruntea guvernului a fost
generalul Coandă.

7
În loc de epilog: răspunsul lui Ion I.C. Brătianu

Ştim deja că Brătianu nu a răspuns atunci acuzațiilor Parlamentului și guvernului

Marghiloman. Duelul a fost purtat de oamenii săi, de presa liberală. Răspunsul lui a venit
mai târziu, într-un moment aparte, în decembrie 1919, în cadrul uneia dintre primele
întruniri ale Parlamentului României Mari. Atunci el a ținut un magistral discurs de trei
ore și jumătate, intitulat „Politica externă a României”, în care a demontat acuzațiile
aduse. A argumentat că a facut totul în interesul României Mari. Pe Marghiloman l-a
iertat, pentru că acel parlament fusese ales cu „ausweiss-uri” de la Mackensen, iar
România nu era stăpână pe sine. Însă ceea ce este demn de consemnat este faptul că,
odată în plus, Brătianu a dovedit că un om de stat se ridică întotdeauna deasupra unui om
de partid.

Pe 15 decembrie 1918, pe strada Lascăr Catargiu din București, Gala Galaction îl întâlnea
pe Ion Brătianu. Ajuns acasă, scriitorul și-a notat repede în jurnal: „Trecând prin strada
Lascăr Catargiu într-un automobil era Ion I. Brătianu și un ofițer francez. Am tresărit și,
potrivit unui obicei definitiv stabilit, am salutat pe cel din automobil. L-am salutat cu un
fel de mișcare sufletească superstițioasă. Iată omul! Iată un rar muritor, cineva care este,
în același timp – după cum pleci urechea la dreapta ori la stânga – asasinul unui milion de
români și genialul făuritor al României Mari, omul care a adus peste țara noastră cea mai
înfricoșătoare încercare economică și, în același timp, cea mai mare slavă de care neamul
nostru a avut parte până azi. Omul care a cutezat nebunește să prindă cu mâna fulgerul...
Am trecut pe lângă Ion I. Brătianu cum aș fi trecut pe lângă nu știu ce divinitate antică,
omnipotentă, prielnică, vrednică de închinare... sanghinară și nesăturată de jertfe
omenești... Am salutat pe Ion I.C. Brătianu cu fiorul satisfăcut și rar că trec, întâia oară în
viața mea, pe lângă unul din acei oameni semizei, cari pot să ridice în spinare, în același
timp, dezastrul și renașterea unui popor întreg”.