Sunteți pe pagina 1din 14

1.

Specificul metodei

Psihodrama este o metodã terapeuticã si de consiliere de sine stãtãtoare. Ea abordeazã


personalitatea din punctul de vedere al specificitãtii individuale, cât si al integrãrii acesteia în
structurile sociale. Bazele teoretice ale psihodramei servesc la explicarea dezvoltãrii
indivizilor, a grupurilor si a sistemelor sociale, precum si a tulburãrilor acestora.
J.L.Moreno este unul dintre întemeietorii psihoterapiei de grup si întemeietorul psihodramei.
În conceptia lui despre om si viatã individul, grupurile si societãtile sunt considerate entitãti
cu potential de schimbare. Punctul de pornire al conceptiei moreniene este ideea cã în fiecare
om existã un potential creativ, care însã stã la dispozitie numai limitat. Psihodrama
favorizeazã descoperirea si activarea acestui potential.
Cu posibilitãtile ei creative, bazate pe joc, psihodrama creazã conditiile evocãrii unor situatii
de viatã cu scopul deschiderii de noi perspective în autocunoastere si dezvoltare. Cu ajutorul
metodelor specifice ale psihodramei pot fi experientiate si fãcute transformabile cele mai
diferite situatii de viatã, de asemenea procesele sociale în grupuri, organizatii si societate. Prin
procedura sociometricã se fac vizibile structurile sociale si relationale într-un grup, devenind
astfel accesibile dimensiuni sociale si politice.

2. Domenii de aplicabilitate ale psihodramei

2.1. Psihodrama terapeutica ofera posibilitati de interventie in domeniul clinic ca si terapie


preventiva, suportiva si in situatii de criza. Specificul metodei permite interventia pe o gama
variata de simptomatologie si diagnostic. Punerea pe scena a starilor interioare face posibila
descoperirea si prelucrarea conflictelor si traumelor psihice. Retrairea acestor experiente
uitate, prelucrarea lor prin actiunea psihodramatica conduce pacientul in procesul de
insanatosire. Psihodrama se foloseste ca:

· tehnica terapeutica independenta, in grup sau individuala (monodrama),

· tehnica potentatoare sau mod de lucru intr-o abordare terapeutica eclectica.

Fiind o metoda orientata spre actiune, beneficiul terapeutic este bine interiorizat, usor
transportabil in cotidian, cu efect de lunga durata.

2.2. Psihodrama pedagogica asigura aplicabilitatea conceptiei si metodelor psihodramatice


in domeniul educatiei (copii, tineri, adulti) si in domenii specifice asistentei sociale. Prin
activarea creativitatii si a spontaneitatii procesul educational câstiga in eficienta si calitate.

2.3. Psihodrama organizationala ofera organizatiilor metode pentru a descoperi si activa


competentele individuale si profesionale, contribuind la un management mai eficient al
resurselor umane. Tot mai multe organizatii recunosc faptul ca flexibilitatea si angajamentul
colaboratorilor, sunt decisive in dezvoltarea pe termen lung si succesul organizatiei.

2.4. Psihodrama in teatru aduce un plus de calitate in congruenta si autenticitatea


personalitatii prin punerea pe scena a dinamicii personale. Libertatea de actiune astfel
dobândita confera un plus de expresivitate si bogatie actului artistic.

2.5. Bibliodrama aplica conceptia si tehnicile psihodramatice in pedagogia teologica.


Conceptul de psihodramă formativă

Conceptul de formare este destul de recent şi a fost definit în mod organic în


ultimul timp ca urmare a cererilor din domeniile învăţământului, industriei, asigurărilor
sociale, militare. În paralel cu cererea s-a dezvoltat oferta care este extrem de variată: în
funcţie de cadrul teoretic de referinţă este pus accentul pe planul relaţional, pedagogic sau
structural. Atât cererea cât şi oferta sunt în strânsă legătură cu evoluţia comunităţii sociale
şi transformarea rolurilor tradiţionale profesionale. În acest context devine tot mai
necesară achiziţionarea capacităţilor şi abilităţilor pe care structurile propuse de
educaţie şi instrucţie nu reuşesc să le furnizeze. Exemple clasice de roluri sunt: a şti să
lucrezi în grup, a gestiona rolurile de coordonare, flexibilitate în gestionarea propriului rol
sau a construcţiei unui contrarol viabil într-o situaţie dată.

Contextul furnizat de sistem impune necesitatea axării pe elementul de formare


deoarece tipul de relaţionare necesar specificităţii activităţii nu este asigurat de instituţiile
de învăţământ superior.

În perioada dintre cele două războaie au existat psihologi implicaţi în


selecţionarea şi formarea militarilor cu scopul de a-i antrena în dezvoltarea unor roluri noi,
roluri care nu mai erau compatibile cu vechile modalităţi cu antrenament militar.

Formarea este mereu configurată deci – ca o necesitate impusă de momentul


social şi de specificul activităţii care funcţionează ca cerere. Modalităţile şi tehnicile
utilizate în domeniul formării provin din domeniile cercetării experimentale, psihoterapiei
şi psihodiagnosticului. Metodologia moreniană este o mină fertilă de idei şi tehnici (arată
L. Dotti) pentru cei ce se ocupă de formare deoarece acordă o mare atenţie realităţii
sociale, proceselor din interiorul grupului, problemelor învăţării spontane şi creative ca şi
problematicii rolului.

Dacă abordarea terapeutică are în vedere personalitatea umană în ansamblu ei.


Latura formativă se limitează la schimbarea sau perfecţionarea (în sens de adaptare la
cerinţele specifice) a modurilor de relaţionare asupra cărora se îndreaptă intervenţia
psihodramatică. Obiectivul explorării nu este personalitatea individului ci modul în care
persoanele aparţinând unui grup omogen (sub un anumit aspect, cum ar fi spre exemplu
tipul de activitate desfăşurat) gestionează relaţiile specifice spaţiului lor circumscris. Ca
urmare domeniul de investigaţie se restrânge aici la relaţiile cerute de rolurile cu care se
identifică activitatea profesională.

În realitate, psihodrama formativă constă într-o intervenţie psihologică de grup


care ar e ca termeni de referinţă individul şi instituţia a cărui participant este acesta.
Conexiunea cu domeniul terapeutic constă în faptul că relaţiile profesionale implică şi
stilul de relaţionare în general care este dependent şi “atinge coarde profunde ale
afectivităţii sale. Ori stilul propriu de relaţionare bazat pe afectivitatea proprie este exclus
din orice formă de pregătire care se axează în mod dominant pe construcţia unei scheme
general valabile de acţiune. Ca urmare accentul pus de psihodrama formativă pe
construcţia unui stil propriu devine un obiectiv important care nu poate fi exclus din
formarea oricărei persoane a cărui contrarol este personalitatea celuilalt.
În cadrul activităţii de formare psihodramatică există obligaţia formatorului de a
respecta aspectele private ale celor care sunt formaţi: aceştia participă în măsura în care
sunt operatori care acoperă un rol profesional şi nu ca o persoană privată.

Forme concrete / particulare de intervenţie formativă

Intervenţia formativă îşi asumă forma unei sesiuni de psihodramă în structura


clasică cunoscută: activitatea iniţială cu grupul, lucrul cu protagonistul, participarea finală
a auditoriului. Necesitatea evitării domeniului privat a condus încă de pe timpul lui
Moreno la structurarea unor tehnici specifice. În continuare sunt exemplificate câteva
modalităţi.

 Role playing sau jocul de rol.

Este tehnica cea mai utilizată în câmpul formativ, fiind folosit ca tehnică auxiliară
de o largă arie de şcoli psihologice. Constă din lucrul cu un rol predefinit de grupul care
participă, experimentând cu o anumită marjă de libertate un tip de rol.

În role playing există ocazia de a “pune în acţiune ” un rol legat de o temă despre
care se discută, caz în care membrii grupului au posibilitatea de a alege un rol care este
important pentru ei ca activitate profesională. Acţiunea conduce la posibilitatea
achiziţionării unei forme de structurare a rolului prin favorizarea insight-urilor personale
iar la nivel de grup există un insight colectiv determinat de confruntarea între diferite
trăiri. De regulă, se ajunge la reformularea problemei care a cauzat role-playing.

Pe scurt prin role playing se pleacă de la o temă (de regulă problematică sau
inedită pentru membrii grupului).

Un exemplu tipic de joc de rol este inventarea cazului: participanţii construiesc


împreună un caz emblematic care oglindeşte experienţa de lucru comună a grupului.
Exerciţiul, care se dezvoltă într-un climat de joc este proiectiv în raport cu problemele pe
care participanţii le trăiesc în activitatea lor specifică. Odată construit cazul acesta poate fi
elaborat ca un role playing şi în consecinţa vor fi individualizate anumite propuneri
operaţionale ca şi cum cazul ar fi real. De aici porneşte un joc de rol în care toţi sau doar o
parte din membrii grupului interpretează un rol.

Există atât posibilitatea ca la jocul de rol să participe toţi membrii grupului cât şi
menţinerea unora ca observatori exteriori. Aceste modalităţi permit experimentarea unor
roluri noi prin care se creează posibilitatea lărgirii ariei comportamentale. Se evidenţiază
rolurile deja existente în domeniu care sunt puse în acţiune şi este favorizată dezvoltarea
lor în cadrul procesului formativ.

 Role training

Role training se bazează pe crearea rolului, fiind lăsat un spaţiu larg iniţiativei
subiectului. În role trainig există mai multe etape:
1. În contextul organizaţiei rolurile profesionale de tip operativ sunt cele care
nasc aşteptări, atribuie prestigiu şi statut. Contextul grupului favorizează definirea
acestor caracteristic generale, fiind prima etapă care permite integrarea unei persoane
cu o motivaţie adecvată într-un context organizaţional.

2. Rolul viitor este esenţial pentru cei care îşi propun să abordeze roluri noi
(iniţierea unei relaţii într-un context dat este o experienţă de acest gen de care sunt
interesaţi şi ceilalţi membrii ai grupului).

3. Plusrealitatea este realitatea îmbogăţită de dorinţă. Prin exploatarea acestei


dimensiuni se dă formă rolurilor neîmplinite care sunt surse de frustrare şi de
demotivare.

4. Activitatea in situ constă în lucrul efectiv asupra elementelor parţiale ale


rolului (mimică, gesturi, rigiditate corporală sau lingvistică, etc.) asigurând capacitatea
de construcţie într-un mod controlat (graţie observaţiei şi autoobservaţiei a elementelor
care de regulă nu sunt observate).

5. Scena temută. Orice rol care priveşte relaţiile interpersonale conţine şi


marje de risc psihologic şi are o fantasmatică proprie. Prin lucrul cu acest gen de
temeri se asigură atât o funcţie catartică cât şi posibilitatea ca membrul (membrii)
grupului să ia “în stăpânire spaimele” şi să se confrunte cu potenţialităţile de
schimbare

 Sociodrama

Este o metodă de acţiune care intervine asupra conflictului nodal sau asupra
problemei unui grup specific. Ca urmare o folosire eficientă a sociodramei există în
contextul unui grup deja constituit (grupul de lucru care există deja). Prin activitatea de
încălzire rezultă roluri colective. Subiectul a ceea ce se întâmplă nu este un individ ci o
categorie de indivizi (spre exemplu atunci când se abordează relaţiile din cadrul unui grup
subiectul nu este un coleg ci o anume “categorie de colegi ”. Demersul sociometric este
considerat ca fiind ideal pentru studiul interacţiunilor culturale (în special când două
culturi existente intră în contact).

În cazul folosirii sociodramei ca metodă de intervenţie în grupuri problematice


atunci accentul este pus pe parcurgerea rolurilor care decurg din activităţile comune ale
grupului: în acestea vor fi evidenţiate şi recunoscute conflictele nodale latente (care
determină conflicte deschise sau atmosfera tensionată).

IV. Psihodrama ca terapie

Activitatea psihodramatică orientată spre explorarea conţinuturilor mentale ale


persoanelor implicate în ea cu intenţia principală de a produce schimbări semnificative în
modul de funcţionare a personalităţii se desfăşoară în domeniul psihoterapiei.

Psihodrama nu se reduce la cazurile patologice ci cuprinde aria largă a


persoanelor care, din punct de vedere psihologic, se află în dificultate. Fie în forma
parcurgerii unei perioade dificile, fie ca urmare a unor stări de “nefericire ”, sau pentru
rezolvarea unor probleme de personalitate (cum ar fi stările de timiditate, dificultăţile de
relaţionare, etc.).

Una din cerinţele care asigură eficienţa psihoterapiei este ca relaţia terapeutică să
fie solicitată de client. În cazul existenţei unui grup organizat această cerinţă îşi
diminuează importanţa prin existenţa matricei de grup care conduce la asimilarea, în mare
măsură, a celor mai puţin motivaţi sau celor care au fost trimişi în terapie.

Expectaţiile clienţilor cu privire la propria structură de personalitate reprezintă


elementul central care direcţionează modul de lucru cu grupul. Cerinţele individuale sunt
axate pe problematica personală în sensul lucrului cu anumite caracteristici ale
personalităţii sau cu structura în sine pentru cei care acceptă riscurile şi simt nevoia unei
transformări în ansamblu a modului de a fi.

În afara beneficiilor individuale există beneficii care intervin automat şi implică


membrii grupului în ansamblu. Aceste beneficii pot fi ierarhizate pe momentele unei
sesiuni de psihodramă:

 Activitatea de încălzire

 Starea de spontaneitate văzută ca o calitate de prelucrare a schemelor comportamentale


într-un mod adecvat şi inedit.

 Comunicarea intersubiectivă. Descoperirea capacităţii de comunicare adecvată într-un


context securizant.

 Experienţa unei activităţi în cadrul matricei grupului

 Lucrul cu protagonistul

 Asigură exploatarea conţinuturilor afective, a obiectelor interne.

 Implicarea afectivă în scenă

 Posibilitatea de abordare a unor roluri prin care o persoană poate descoperi valenţe
personale inedite.

 Participarea auditoriului

 Constatarea că experienţa personală nu este unică

 De oferire a suportului afectiv protagonistului.

 Capacitatea de a trage concluzii şi a adopta o poziţie raţională faţă de conţinuturile


afective existente.
. Paradigme despre acţiunea psihoterapeutică

Specificul psihodramei constă în existenţa unui spaţiu clar definit (purtând


numele de scenă) unde se creează posibilitatea parcurgerii unor roluri nemulţumitoare sau
noi. Este un spaţiu securizant prin faptul că, fiind artificial, greşelile nu sunt drastice iar
participanţii descoperă că riscul poate fi pozitiv.

Rolul reprezintă forma concretă pe care o capătă acţiunea noastră faţă de un


obiect al realităţii. Astfel jocul psihodramatic permite învăţarea comunicării la nivel de
grup prin accentul pe care îl pune pe modul de comunicare ( nu este atât de important ceea
ce se spune comparativ cu modul în care este spus). Spre exemplu în cadrul terapiei o
persoană poate învăţa să spună tatălui ceea ce nu a reuşit în 35 de ani. Protagonistul are
prilejul (bazat pe dorinţa sa) să o facă în cadrul spaţiului menţionat unde rolul tatălui este
jucat de un coleg de grup. Având această experienţă securizantă protagonistul a reuşit şi în
viaţa reală să facă acelaşi lucru fără a declanşa “cearta de care se temea ”. Această reuşită
este extrem de importantă deoarece permite reaşezarea unor conţinuturi afective cu
caracter nevrotic (cu implicaţii asupra eficienţei sociale a protagonistului) şi schimbarea
imaginii despre sine şi despre agresivitatea proprie. Acest exemplu din practica terapeutică
reprezintă o paradigmă: “a învăţa să faci ceea ce vrei dar din teamă sau alte motive nu
reuşeşti”.

O altă paradigmă este exemplificată de o şedinţă de psihodramă în care


protagonista parcurge un moment de confuzie cu privire la propria organizare a timpului.
Experimentând concret cele trei variante prin trei roluri diferite jucate în spaţiul scenic
protagonista reuşeşte să se clarifice şi să descopere cauzele confuziei. Această situaţie este
deseori întâlnită în viaţa cotidiană fiind unul din cauzele generatoare de stress. Tipul de
intervenţie psihodramatică conduce astfel la diminuarea cauzelor generatoare de stress.

Un alt exemplu este desprins dintr-o şedinţă de sociodramă. După parcurgerea


unei activităţi de încălzire participanţilor li se propune să identifice problema pe care o
consideră specifică tuturor participanţilor. Următoare cerinţă constă în a se grupa pe teme.
Structura rezultată a fost de genul grupul fără un participant. Conştientizarea acestei
distribuţii a condus în mod inevitabil grupul spre o altă temă: integrarea persoanei izolate
(de altfel membrul izolat avea probleme de integrare în cadrul grupului). Sub presiunea
emoţiei şi descoperirea faptului că de fapt el era cel ce se izolează a făcut primul pas spre
integrare, fapt care se reflectă ulterior (în viaţa reală) în creşterea gradului de comunicare
cu ceilalţi colegi. Practic prin intervenţia sociodramatică s-a eliminat un posibil conflict
care ar fi putut conduce la discrepanţe între membrii grupului.

Aceste exemple desprinse din experienţa noastră au rolul de a oferi o imagine


aproximativă despre modul de intervenţie psihodramatică. Ele nu epuizează aria de
acţiune ci sunt câteva repere pentru cei care nu cunosc această metodă de terapie.

VI. Repere organizatorice

Un grup de psihodramă ideal cuprinde un număr de 8-12 persoane. Numărul este variabil,
se poate lucra şi cu o persoană dar este recomandabil ca un grup să nu fie foarte extins
(peste 16 persoane este dificil de asigurat o eficienţă).
Frecvenţa şedinţelor este de 1-2 pe săptămână, durata unei sesiuni fiind de 90
minute.

În psihodrama terapeutică este recomandabil ca membrii grupului să nu aibă


relaţii în afara grupului (grade de rudenie, colegi de birou, prieteni, etc. ). În psihodrama
formativă această recomandare nu există. În cazul în care scopul activităţii este de a
identifica problemele la nivel de grup este inevitabil ca participanţii să facă parte din
acelaşi grup real.

Capacitatea de adaptare a psihodramei fiind foarte ridicată ea poate satisface


cerinţe complexe cu condiţia ca acestea să fie clar definite în cadrul contractului şi să
beneficieze de adeziunea matricei grupului.

Activitatea de incalzire

Psihodrama este o terapie centrată pe individ (protagonist) caracteristică care devine posibilă
în condiţiile existenţei unui grup. Existenţa grupului permite posibilitatea existenţei
intervenţiei psihoterapeutice. Deci, se poate spune că grupul capătă o funcţie instrumentală
faţă de protagonist. Astfel se poate concluziona că psihodrama este o formă de psihoterapie
individuală care se desfăşoară în grup. Elementele care o apropie de psihoterapia de grup sunt
determinate de beneficiile pe care toţi participanţii le au indiferent de poziţia pe care o capătă
pe parcursul şedinţei.
Activitatea de încălzire este tipul de intervenţie prin care centrul interesului este
reprezentat de grup. Faza de încălzire ia sfârşit atunci când a fost identificat un protagonist.
Între membrii grupului trebuie să circule energie, cunoştinţe, emoţii reciproce. Aceste
elemente contribuie la ridicarea implicării emoţionale pentru parcursul ulterior. Este important
ca între membrii grupului să funcţioneze şi să dureze un tele pozitiv. Fiecare membru al
grupului trebuie să aibă încredere în ceilalţi, să aibă o dorinţă de intimitate, curajul de a
acoperi roluri necunoscute sau temute care sunt condiţii pentru a asigura o eficienţă
terapeutică. Atunci când aceste condiţii sunt îndeplinite grupul recepţionează printr-o reacţie
de respingere la o persoană nouă care “tulbură intimitatea grupului”. În aceste condiţii este
necesară alocarea unui timp pentru a uşura şi accepta primirea unui nou membru.
Psihoterapeutul face aceasta printr-o prezenţă activă şi spontană. El trebuie să
elimine eventualele anxietăţi în interiorul grupului şi să nu favorizeze apariţia unor
comportamente şi imagini de natură transferenţială.
Psihoterapeutul ajută în mod explicit grupul să aprofundeze sentimente de
polaritate pozitivă care să elibereze spontaneitatea şi dorinţa de expansiune afectivă.
Eventualele posibilităţi de conflicte, tensiuni, suferinţe sunt localizate şi delimitate în fiecare
individ care le va putea înfrunta fie în cadrul grupului fie în cadrul activităţii cu protagonistul.
Nivelul energetic este fundamental pentru realizarea unei şedinţe. Pentru atingerea
acestui scop se intersectează o serie de elemente cum ar fi: implicarea corporală, expansiunea
afectivă, starea de spontaneitate, disponibilitatea pentru sondarea propriilor trăiri afective.
Practic nivelul cultural şi aptitudinal joacă o importanţă minoră în activitatea psihoterapeutică.
Unele scopuri pot fi:
1. Construirea unei reţele de legături, a unui curent afectiv între persoanele
participante. Este nevoia de a face ca între membrii grupului să se nască sentimente
reciproce. Pentru a fi vorba de sentimente reciproce este necesar ca psihoterapeutul să
determine pe toţi participanţii să facă ceva în comun. Poate fi vorba de activităţi foarte
simple cum ar fi: comunicarea propriului nume, trecerea unui obiect de la unul la altul,
deplasarea împreună în spaţiu. Poate fi vorba despre implicarea în unele acţiuni bazate
pe emoţii care ating persoanele la nivel profund (activităţi bazate pe conţinuturi ca
sexualitatea, moartea ura vinovăţia, etc.).
2. Explicitarea propriilor alegeri în grup. Este important ca membrii unui grup
să ştie să recunoască, să accepte şi să expliciteze faptul că reţeaua invizibilă care leagă
pe fiecare de ceilalţi variază în calitatea şi intensitatea sa, funcţie de persoanele care
sunt implicate. Aceste legături au calitatea atracţiei sau repulsiei (respingerii) şi o
intensitate care se plasează între un sentiment abia perceptibil şi o emoţie care se
revarsă. Fiecare persoană poate să-şi exprime “simţirea” sa în grup folosind
instrumentele oferite de sociometrie.
3. Schimbarea. Moreno consideră grupul ca un instrument de neînlocuit care
aduce “sănătate”. El este cu atât mai eficace cu cât oferă mai mult ocazii de “dragoste şi
implicare” acolo unde se evidenţiază relaţii caracterizate de repulsie, acolo unde există
jenă şi anxietate care atenuează această forţă salutară a grupului: calitatea relaţiilor
trebuie explicitată tocmai pentru ca fiecare persoană să-şi asume responsabilitatea în
vederea unei schimbări în sens pozitiv.
4. Evidenţierea sursei de disconfort. Spre exemplu dacă acest gen de trăire este
determinat de istoria unei persoane, simpla conştientizare a unei stări nu este suficientă.
Este necesară o intervenţie în care persoana respectivă să fie protagonist. În
determinarea acestui moment este necesară cunoaşterea psihologică a persoanei
respective, în sensul cunoaşterii elementelor centrale ale copilăriei cu efecte de lungă
durată, cunoaşterea relaţiilor cu părinţii, tipul de rol dificil sau schematizat pe care îl are
o persoană. În esenţă este vorba de spre relaţia Eu – Inconştient.
5. Implicarea corporală este una din intuiţiile inovatoare ale lui Moreno. Corpul
apare ca şi conţinător al emoţiilor şi ca receptor de mesaje emoţionale. Prin implicarea
corporală în activitatea de încălzire devine posibilă ocolirea acelor obstacole şi apărări
pe care cuvântul, instrument mult mai elaborat le interpune în relaţia dintre o persoană
şi alta. Efectul terapeutic al implicării corporale este determinat de trecerea de la un stil
de comunicare foarte favorizat de viaţa socială obişnuită (verbalizarea) şi găsirea unor
modalităţi de comunicare care nu este de obicei percepută la nivel conştient (mimică,
gesturi, tonalitate, tensiune musculară, etc.). este datoria psihoterapeutului să stimuleze
implicarea corporală deoarece aceasta avantajează capacitatea unei persoane de a regăsi
trăiri vechi, relativ scoase din câmpul conştient, senzaţii noi.
6. Găsirea unei teme vizează de regulă crearea unui context care să conducă la
existenţa unor conţinuturi tensionate pe care o persoană să le poată conştientiza,
experimenta sau lucra asupra lor într-un mod direct. Tema unei psihodrame poate fi
determinată de o fotografie, de o catenă în care elementul central este de o anumită
factură, etc. de regulă continuarea din acest punct al unei şedinţe este determinată de
strategia psihoterapeutică. El poate propune ca un element central o activitate de grup
sau una cu protagonistul. De regulă există un joc central care ocupă o parte
semnificativă a şedinţei. Pentru a fi vorba despre o temă este necesar să existe un grad
relativ ridicat de încălzire.
Activitatea de încălzire poate acoperi cu uşurinţă aria unei şedinţe. În activitatea cotidiană
primele şedinţe cuprind, în esenţă, numai acest moment al şedinţei. Ulterior, când grupul
este în ansamblul său pregătit se poate trece la această fază a lucrului cu protagonistului.
În activitatea de încălzire nu există scheme cu caracter general, starea de spontaneitate a

psihoterapeutului este esenţială şi, funcţie de imaginea psihologică pe care o are despre

grup, conduce la acele interpretări prin care jocul capătă formă.

Repere în activitatea de grup:


 Jocuri care să vizeze comunicarea.
 Jocuri care să determine grupul să acţioneze împreună.
 Creşterea nivelului de spontaneitate (corporal, verbal, acţional).
 Alegerea unei teme care să constituie jocul central ulterior al psihodramei.
 Gradarea cerinţelor.

Atenţie! Activitatea de încălzire este destinată dezvoltării şi unor calităţi de expresie, altele
decât cele uzitate de o persoană în viaţa socială. De regulă noi folosim preponderent formele
verbale de comunicare. Găsirea unor forme specifice de expresie a rolurilor noi este poate un
ajutor terapeutic general, un beneficiu pe care orice persoană o poate avea într-un demers
psihodramatic. În esenţă trebuie să existe o delimitare între un conţinut social şi unul
psihodramatic, pentru a marca intrarea în semirealitatea specifică şi ruperea de problemele
sociale inerente. Intrarea în câmpul psihodramatic trebuie să marcheze trecerea de la
problemele exterioare (care aparţin socialului la conţinuturile psihologice proprii asupra
cărora este dificil să ne raportăm în existenţa cotidiană).
Exemple de activităţi de încălzire se pot cu uşurinţă concretiza. Practic fiecare terapeut poate
să-şi construiască modalităţi proprii de adaptare la grup. Prin acestea se poate construi, în
conformitate cu scopul urmărit. Criteriile de alegere ale tipurilor de activităţi sunt dependente
de mai mulţi factori, cum ar fi:
- nivelul de încălzire a grupului
- momentul de dezvoltare a grupului
- relaţiile din cadrul grupului
- dacă se urmăreşte alegerea unui protagonist sau momentul central este reprezentat
de o activitate de grup
ca o schemă care poate reprezenta un criteriu este modalitatea de implicare la nivel de grup.
Astfel, implicarea corporală1[1] iniţială este o soluţie. Prin această încălzire se poate creşte
nivelul de vitalizare a membrilor grupului, se evită schemele de raportare, etc. Dacă grupul
este constituit deja, având o experienţă îndelungată în trecut, acest moment poate fi absent.

1
 Inversiunea de rol: este tehnica prin care o persoană ia locul altei persoane jucându-i
rolul.

 Dublul: tehnica prin care un membru al grupului redă în cuvinte atunci când un alt
membru al grupului are dificultăţi de verbalizare, (de regulă, din cauza conţinutului
emoţional foarte puternic).

 Întâlnirea: modalitatea de rezolvare a conflictelor între membrii grupului. Modalitate de


comunicare bazată pe o relaţie bipolară în care conţinuturile schimbate conduc la
clarificare unor aspecte necunoscute.

 Corporalitatea: modalitate de punere într-o formă corporală (postură, reprezentare


sociometrică) a conţinuturilor afective.

 Punerea în act: caracterul aici şi acum asigură desfăşurarea logică a faptelor în cadrul
unui grup. Spre exemplu nu se povestesc de regulă întâmplări ci ele se “joacă”
respectându-se timpul şi locul acţiunii.

 Comunicarea intersubiectivă: tipul de comunicare bazat pe respectarea timpului de


expresie a fiecăruia. De asemenea, în comunicarea intersubiectivă se evită aprecierile de
tip: “ceea ce s-a afirmat este bine sau rău” deoarece ar conduce la blocarea spontaneităţii
unei persoane nevoită să se raporteze la ceea ce gândeşte celălalt ceea ce ar avea drept
consecinţă tendinţa de a da expresie doar a elementelor compatibile.

 Sociometria de acţiune: stilul de conştientizare a relaţiilor din cadrul grupului. Fără


desfăşurarea regulată a unor sociometrii, un grup îşi pierde caracterul deschis. Sociometria
reprezintă pentru psihoterapia de acţiune ceea ce este transferul în terapia de factură
analitică.

 Oglinda: tehnica prin care se oferă posibilitatea unui membru al grupului de a privi din
afară o anumită întâmplare, situaţie, etc. prin această formă care antrenează eul observator
se permit în primul rând conştientizări prin includerea elementelor raţionale. Oglinda are
loc, de regulă, după parcurgerea unei experienţe emoţionale.

 Fuziunea: starea specifică psihodramei prin care alături de exprimarea verbală apare
atingerea celuilalt, este starea celui care aparţine unui grup. Fuziunea asigură şi
exprimarea trăirilor proprii prin atingerea celuilalt. Starea de fuziune iniţială este relaţia
mamă-copil, care funcţionează ca un model etern.

 Alternanţa fuziune-separare: fiecare joc este integrat în cadrul scopului urmărit. Un joc
nu constituie un scop în sine. În tehnicile de acţiune de factură psihodramatică nu se
urmăreşte conştientizări pe termen scurt, care au o valoare terapeutică limitată, fiind de
cele mai multe ori pretexte pentru evitarea expresiei propriilor trăiri şi înlocuirea acestora
cu “intelectualizări”. Conştientizarea cu influenţe pozitive este cea personală bazată pe
parcurgerea trăirilor proprii şi punerea în rol în momentul când o persoană este pregătită.
(acest moment poate fi şi după terminarea relaţiei terapeutice).

 Determinarea emoţiei: unul din scopurile şedinţei poate fi crearea unei stări emoţionale
care să asigure parcurgerea unei experienţe dificile, traumatizante, a unei stări de încredere
reciprocă între membrii grupului. În momentul în care există această implicare emoţională
din partea persoanelor prezente, matricea grupului asigură o eficienţă terapeutică ridicată
chiar dacă conţinuturile comunicate nu exprimă elemente “deosebite”. Sentimentul
apartenenţei la un grup este un vector terapeutic important.

 Ruperea schemelor: prin această modalitate se asigură creşterea gradului de spontaneitate


iar fără această cerinţă nu este asigurat un beneficiu esenţial al activităţii: spontaneitatea.
Modalităţile sunt dependente de gradul de spontaneitate al regizorului şi de capacitatea de
lucru al grupului. Astfel, modalităţi inedite de deplasare, posturi rar sau deloc întâlnite în
viaţa socială, comunicarea unor conţinuturi proprii intime, personale asigură atingerea
obiectivului propus.

 Scaunul gol: tehnică prin care un anumit rol este reprezentat printr-un scaun liber.
Scaunul poate fi în anumite momente ocupat de protagonist, timp în care joacă rolul
respectiv. Tehnica este foarte folosită în contextul în care se lucrează individual.

 Fixarea contrarolului. În orice moment regizorul are un contrarol. El poate fi grupul în


ansamblu sau un membru al grupului. Fixarea contrarolului are importanţă în desfăşurarea
matricei grupului. În mod tradiţional există o schimbare a contrarolului mergând de la
contrarol grup la contrarol persoană. Aceasta deoarece scopul regizorului este de a
determina grupul să relaţioneze în sine, să determine grupul să fie pregătit şi să accepte
concentrarea pe un anumit membru al grupului.

 Fixarea momentului de dezvoltare a grupului: etapele de dezvoltare ale grupului sunt


relativ aceleaşi, însă funcţie de grup există multe variabile care pot fi rezolvate pe baza
spontaneităţii regizorului. Astfel etapele ar putea fi sintetizate astfel:

 Etapa comunicării directe, a cunoaşterii membrilor grupului

 Etapa construcţiei matricei de grup

 Etapa exprimării libere

 Etapa aprofundării personale

 Etapa separării de grup

 Momente particulare ale grupului (noul venit, pauze mai lungi, etc.)

 Fixarea emoţiei, a tipului de problematică. În momentul în care se lucrează cu grupul se


are în vedere o anumită trăire. De multe ori aceasta este dependentă de ceea ce simte
grupul în momentul respectiv. În absenţa cunoaşterii acestei stări o şedinţă riscă să
degenereze deoarece nu satisface expectaţia grupului. Variabilele construite de stările din
momentul desfăşurării grupului pot conduce la schimbarea unui scop al regizorului. Este
necesar ca regizorul să se adapteze la grup pentru a-I solicita lucruri pertinente (care să nu
depăşească posibilităţile de lucru ale participanţilor în momentul respectiv).
 Formarea grupului este un element important, fiind de fapt prima etapă pe care o
reprezintă începutul unei activităţi de tipul psihoterapiei de grup. Astfel, prin formarea
grupului înţelegem crearea regulilor generale de funcţionare, formarea matricei de grup
prin implicarea cognitivă şi emoţională a participanţilor, construcţia unei reţele de
relaţionare care să asigure contextul optim al acţiunii psihoterapeutice. Aceste elemente
menţionate sunt condiţii sine quo non nu se poate desfăşura o activitate bazată pe tehnici
de acţiune. Ca urmare este important ca aceste repere să fie urmărite în prima fază de
regizorul grupului.

 Identificarea rolului. În orice moment, o anumită persoană este marcată de o anumită


stare psihică, se află sub impresia unei trăiri paroxismatice. Această trăire cunoaşte, de
regulă, o transbordare în elemente corporale. O anumită poziţie a corpului, o anumită
privire (orientarea spre…), o anumită culoare în obraji, anumite gesturi ale mâinii, etc.
Toate aceste elemente aparent izolate permit lecturarea rolului existent la un moment dat
al unei persoane. Pentru a vorbi însă de rol avem nevoie şi de existenţa şi, mai ales, de
acţiunea contrarolului asupra sa. În contextul în care există o anumită (re)acţiune se
defineşte rolul care poate fi lecturat. Toate elementele izolate devin un tot. Spre exemplu,
o persoană este concentrată asupra unei alte persoane care vorbeşte. În primul rând vom
fixa persoana care are interes pentru noi. (în lucrul terapeutic persoana este membru al
grupului iar contrarolul poate fi o altă persoană din grup sau o persoană din viaţa ei reală
(jucată de o persoană din grup). Atunci vom considera ca fiind rol ceea ce face clientul de
psihoterapie, pe care îl vom numi protagonist. În relaţie cu tatăl persoana respectivă
încearcă să se retragă, când discută cu ea palmele îi transpiră, vocea devine tremurată.
Aceste elemente definesc rolul unei persoane care resimte teamă faţă de un tată care (în
momentul respectiv) vorbeşte. Capacitatea de identificare a rolului este singura care
permite o abordare interpretativă spontană. Spre deosebire de reţetele analitice lectura
rolului asigură o abordare realistă a stării protagonistului şi odată rolul identificat, lucrul
se axează pe el, lucrul în psihoterapia de acţiune devenind coerent. În exemplul nostru
şedinţa poate lua forma lucrului cu sentimentul de teamă faţă de tată, relaţia cu tatăl, ce
înseamnă imaginea tatălui, etc. Pentru a merge mai departe avem nevoie de o ipoteză
terapeutică. Însă, până în acest moment, implicarea teoriilor psihoterapeutice conduce la
îngreunarea activităţii cu protagonistul.

 Abordarea unor subiecte delicate. Acest moment este unul care reprezintă un moment
de maturitate al grupului. Schimbul acestui gen de date conduce la creşterea încrederii în
matricea de grup, la construirea unei stări de comunicare tonică, la posibilitatea (iar acesta
este de fapt esenţa) lărgirii ariei tipurilor de problematică puse în jocul psihodramatic.
Aceste genuri de subiecte pot fi strict individuale sau ţin de percepţiile şi schemele
sociale. Trăiri ca decese ale unor persoane importante sau experienţe personale
traumatice, odată exprimate în contextul grupului de către o persoană reprezintă o
abordare a unor subiecte personale. Sunt momente importante pentru grup în care starea
emoţională cunoaşte o modificare în sensul creşterii implicării şi trăirilor faţă de persoana
care le prezintă. Există, de asemenea, unele subiecte tabu, care sunt evitate de către foarte
multe persoane. Subiectul clasic care reprezintă acest gen de tabu este sexualitate şi
trăirile faţă de ea.
 Schimbarea poziţională ca formă de intervenţie sociometrică. Indiferent de grup (real
– grupul de colegi sau artificial – grupul de psihodramă), fiecare membru al grupului are
tendinţa de a ocupa un loc în spaţiu, funcţie de trăirile sociometrice. Spre exemplu dacă un
grup de 8 persoane se întâlneşte în această formulă pentru prima dată, fiecare subgrup va
căuta să-şi construiască un spaţiu al său. Acest spaţiu este marcat şi prin locul în cameră
(un anumit colţ) şi prin poziţia corpului – comunicarea are loc astfel încât o persoană
închide cercul, existând tendinţa de a sta cu spatele la celelalte grupuri. Un rol important
în analiza momentului de evoluţie a grupului este tocmai această distribuţie spaţială.
Datoria regizorului este de a aduce grupul într-o formă unitară motiv pentru care apar
cereri de genul: mergi şi vorbeşte cu persoana pe care o cunoşti cel mai puţin.
Comunicând membrii grupului ajung să se cunoască, să se apropie şi, în timp, dispar într-
un mod dominant acele elemente izolatoare din cadrul grupului.

Un grup care lucrează împreună în cadrul matricei de grup are tendinţa de a ocupa acelaşi
spaţiu, un spaţiu apropiat care permite o comunicare lejeră. De asemenea persoanele din
grupul de psihodramă au tendinţa de a ocupa posturi relaxate, şi nu neapărat stereotipe. De
fapt, este de preferat ca şi spaţiul de lucru să permită asemenea posturi.

 Evitarea interpretărilor. Stilul de lucru specific psihoterapiei de acţiune este centrat pe


oferirea unor elemente de acţiune care să conducă în timp la conştientizări iar e de altă
parte să fie o bază pentru rolurile sociale aşa cum le vede o persoană. Ca urmare tehnicile
de acţiune de tip psihodramatic nu îşi propun să ofere o interpretare imediată acţiunii
emoţionale ci lasă libertatea persoanei să-şi integreze în propria afectivitate şi să-şi
traducă cu propriile cuvinte problematica exprimată pe scena terapeutică. O interpretare
venită din partea unui membru al grupului sau mai ales din partea terapeutului ar bloca
spontaneitatea protagonistului. Astfel o interpretare indiferent dacă este acceptată sau
refuzată e protagonist îl va obliga să accepte în conştiinţa sa ipoteze ca atare. O va analiza
sau nu, îi va aloca timp, va fi fixat asupra ei. În acest moment lipsit de această interpretare
va fi atent asupra emoţiei ca atare, va fi un timp de “introectare” a emoţiei. Nu fi un proces
analitic bazat pe separarea elementelor izolate şi supunerea acestora unui tir cognitiv (în
stil psihanalitic) ci va fi un proces sintetic în care emoţia şi gândirea funcţionează
concomitent. Cu cât există o interpretare mai rapidă, exprimată verbal cu atât o persoană
este mai frustrată de experienţa terapeutică.

 Proiecţia în viitor. Este modalitatea de lucru bazat pe conştientizarea şi exprimarea


propriilor aspiraţii actuale cu privire la existenţă prin plasarea scenei psihodramatice într-
un timp viitor. Este foarte binevenită în contextul lucrului pentru creştere personală pe
grupuri de tineri sau de adolescenţi. Tehnica depinde de spontaneitatea regizorului. Este
bine ca această scenă să pună în valoare autonomia de lucru a grupului, să se bazeze pe
comunicarea între ei. Este un moment care determină mult entuziasm, în general. Astfel se
pot pune în valoare tipul de aspiraţii pe care îl are o persoană la un moment dat, idealul
său, etc.
 Primordialitatea acţiunii asupra observaţiei. Este principiul de bază a stilului de lucru
psihodramatic indiferent de contextul în care se desfăşoară. Pentru a putea înţelege ceea ce
se întâmplă trebuie ca mai întâi să treci prin această experienţă iar apoi să o integrezi
autoobservării respective. Nevoia noastră de a face planuri de viitor reprezintă o
manifestare a nesiguranţei, anxietăţii sau chiar, angoasei cu privire la ceea ce ne aşteaptă.
O persoană spontană ştie că poate greşi, ştie că poate obţine rezultate, ştie că realitatea
este suficient de complexă pentru a nu încăpea în planurile imaginate. Ca urmare a te lăsa
în cursul apei atunci când eşti în acţiune fără a te agăţa de schemele personale presupune o
implicare adecvată în situaţie şi, totodată, o formă de a te simţi mai liber pe plan interior.
Foarte multe din grijile noastre sunt legate de viitor (ce voi face la examen, cum să mă
înţeleg cu partenerul, etc.). Acest model reprezintă un scop terapeutic. Este în anumite
proporţii traducerea termenului de “spontaneitate”. Şi cel care conduce terapia trebuie să
urmărească aceste elemente atât la nivel de grup cât şi la nivelul propriei persoane.

 Jocul de rol. Este tehnică de antrenament pentru abordarea unor roluri. De regulă putem
folosi jocul de rol pentru a crea o atmosferă plăcută, pentru a marca apropierea unor
momente importante din existenţa noastră. Aceste jocuri de rol trebuie subordonate
scopului final al şedinţei respective. Scenele cu secvenţe tragice pot crea anumite stări
emoţionale (decese, muribunzi), secvenţele cu roluri obişnuite (două vecine care se ceartă,
de exemplu) creează stări de amuzament, secvenţele care presupun tabuuri pot conduce la
deblocarea grupului. Jocul de rol nu este recomandabil, în opinia mea, pentru a face
terapie prin el. Putem cere unei persoane să fie mama sa însă nu putem să-i cerem să joace
rolul ei. Fără implicarea afectivă a persoanei se ajunge cu uşurinţă la o caricaturizare a
imaginii. Facem distincţia între inversiunea de rol şi jocul de rol. În jocul de rol este o
persoană străină trăirilor personale ale protagonistului. Dacă cerem cuiva să joace un rol şi
el este de acord rolul este prelucrat preponderent raţional şi nu afectiv, iar faptul că el nu
simte necesitatea de a prezenta rolul în momentul respectiv echivalează cu implicarea
activă a elementelor de raportare la ceilalţi (rolurile sociale cu alte cuvinte). Inversiunea
de rol este atent construită, ea presupune o perioadă de încălzire, o aducere la lumină
explicită a conotaţiilor afective, emoţionale prin faptul că rolul apare în mod natural în
persoana respectivă. În jocul de rol, fiind preponderent o implicare la nivel de rol social,
elementele problematice sunt percepute implicit, având o funcţie de aducere la lumină ca
orice test proiectiv – prin mecanismul proiecţiei.