Unitatea de învățare

țare 1 – Introducere în nanotehnologie. Procesarea

nanostructurilor. Proprietă
Proprietățile nanomaterialelor

1.1 Prezentarea conceptului

Nanotehnologia este acea ramură a ştiinţei care permite crearea de materiale, de dispozitive
şi de sisteme la scară nanometrică (1 (1-100
100 nm), prin manipularea materiei la această scară, precum
şi prin exploatarea noilor proprietăţi ce rezultă la scară nanome
nanometrică,
trică, având un puternic impact
asupra numeroaselor aplicaţii comerciale, militare şi spaţiale.
În cele ce urmează va fi prezentată o descriere de ansamblu al conceptului de
nanotehnologie, pe baza unor exemple menite să ajute la înţelegerea conceptului llegat de
fabricarea, caracteristicile, aplicaţiile şi comercializarea produselor din aceasta categorie.
Conceptul de nanotehnologie se caracterizează prin faptul că toate procesele care se
studiază şi se produc, au ca unitate de referinţă nanometrul, ce repreprezintă
rezintă a miliarda parte dintr-un
dintr
metru (3 - 4 atomi).
Pornind de la definirea acestei dimensiuni, se poate uşor deduce că nanotehnologia
reprezintă practic un procedeu de asamblare la nivel molecular.
Noua tehnologie are menirea de a transforma produsele de fiecare zi şi modul în care
acestea sunt fabricate prin manipularea atomilor, astfel încât materialele să poată fi micşorate şi
îmbunătăţite în acelaşi timp.
Deşi produsele actuale bazate pe nanotehnologie sunt modeste - precum ţesături rezistente
la pete şi ambalaje pentru alimente proaspete - care au intrat deja pe piaţă, unii oameni de ştiinţă
estimează că nanotehnologia va juca un rol deosebit de important în viitor.
Datorită unor îmbunătăţiri a microscoapelor, oamenii de ştiinţă pot acum plasa pen pentru
prima dată atomi singulari acolo unde doresc. Aplicaţiile potenţiale sunt numeroase: computere
microscopice, nanoparticule pentru tratarea cancerului, motoare nepoluante, etc.
Utilizând binecunoscutele proprietăţi chimice ale atomilor şi moleculelor ((care vizează
modul de “lipire” a acestora), nanotehnologia propune construirea de dispozitive moleculare
inovatoare, cu caracteristici extraordinare. Secretul constă în a manipula atomii individual şi de aa-i
plasa exact acolo unde este nevoie, astfel încât să producă structura dorită.
Nanotehnologia se poate defini şi ca fiind abilitatea de a transforma materia ordonând cu
precizie atom după atom şi moleculă după moleculă, pentru ca în final să se producă nanostructuri
din care să se poată forma nanoprodu
nanoproduse, adică dispozitive şi maşini.
 Fig.1.1 Exemplu de nanomaşini

Rezultatele anticipate datorate mânuirii acestei tehnologii sunt dincolo de imaginaţia

omului şi de ceea ce s-a realizat până acum.

1.2 Scurt istoric

La 29 decembrie 1959, laureatul premiului Nobel, Richard Feynman în cuvântarea

intitulată “There is Plenty of Room at the Bottom” în cadrul întrunirii anuale a Societăţii
Americane de Fizică, a făcut prima aluzie la nanotehnologie, referindu-se la avantajele încă
neexplorate ale miniaturizării. În cuvântarea sa, el a descris o disciplină menită a manipula unităţi
de materie din ce în ce mai mici, permiţând aranjarea atomilor după bunul plac al cercetătorilor.
Această viziune a fizicianului este considerată de multă lume ca fiind prima discuţie
ştiinţifică despre nanotehnologie. Cu toate acestea, abia în 1974 termenul de nanotehnologie a fost
adoptat de catre Universitatea Norio Taniguchi din Tokyo. Taniguchi a delimitat ingineria la scala
micrometrică – aşa numita micro-tehnologie – de o noua inginerie, de această dată la nivel sub
micrometric, pe care a numit-o nanotehnologie.
Pentru încă un deceniu, nanotehnologia a rămas departe de cunoştinţa publicului larg. Apoi,
în 1986, fizicianul american K. Eric Drexler, a scris “Engines of Creation”, carte considerată de
majoritatea ca fiind cursul de bază al nanotehnologiei, creând nanochimia ca ramură a
nanotehnologiei, domeniu menit a schimba radical în câteva decenii, toate laturile fundamentale ale
vieţii omenirii.
În timp ce Drexler îşi scria cartea, cercetătorii de la Universitatea Rice studiau o molecula
bizară. Prin evaporarea carbonului şi condensarea acestuia într-un gaz inert, Richard Smalley şi
echipa sa au observat cum carbonul a format cristale extrem de stabile formate din cate şase atomi.
Au observat cum cristalele împart structura cunoscută sub numele de “minge de fotbal”, folosită în
domesticele geodezice ale arhitectului R. Buckminster, şi au numit descoperirea
"buckminsterfullerene", denumire scurtată apoi la "fullerene" sau "buckyball".
“Buckyball” rămâne ca cea mai importantă descoperire a nanotehnologiei. A dus la
câştigarea premiului Prize în Chimie de către Smalley şi colegii săi, în 1996 şi a consolidat
reputaţia nanotehnologiei ca un domeniu de cercetare de vârf.
Nanotehnologia, în ansamblul ei, este un domeniu multidisciplinar. Conceptele generale
provin mai ales din biologie. În plus, în laboratoare s-au construit deja “maşini” pentru
autoreproducere şi autoactivare, care îşi realizează “produsele” fără zgomot, căldură, gaze arse
toxice sau manoperă umană. În acest sens vom menţiona în cele ce urmează principalele
laboratoare cu activităţi în domeniul “nano” indicând şi obiectul de activitate al fiecăruia:
În plus, aceste “maşini” despre care s-a menţionat la începutul capitolului consumă unele
substanţe poluante la fel cum fac plantele. Fără îndoială, în funcţionarea acestor “maşini” se
respectă riguros toate legile fizicii, chimiei şi biologiei. Se apreciază că un rol foarte important îl
are chimia, deoarece practic toţi atomii (hidrogen, carbon, azot, oxigen, fluor, siliciu, fosfor, sulf,
clor, ş.a) sunt implicaţi în nanostructuri. În mod practic, se estompează graniţele dintre fizică,
chimie, biologie şi alte discipline datorită interacţiunilor la nivel submolecular ce se realizează la
scară nanometrică. Calitativ, se trece şi de la fizica clasică la cea cuantică, deoarece dispozitivele
electronice moderne se miniaturizează odată cu creşterea vitezei de funcţionare.
Practic, se vor produce două categorii principale de dispozitive, şi anume: dispozitive
convenţionale cu dimensiunea din ce în ce mai mică, până ajunge în domeniul nanometric şi
dispozitive noi, acestea din urmă concepute pe baza unor efecte cuantice direct la dimensiuni
nanometrice astfel încât “lungimea de undă” a electronilor să fie de ordinul dimensiunilor acestor
dispozitive.
Din cele prezentate rezultă că putem defini nanotehnologia ca fiind abilitatea de a
transforma materia ordonând cu precizie atom după atom şi moleculă după moleculă pentru ca în
final să se producă nanostructuri iar din aceste nanostructuri nanoproduse, adică dispozitive şi
maşini. Această metodă este cunoscută sub denumirea “de la bază în sus”, spre deosebire de
metoda denumită “cu vârful în jos” prin care se porneşte de la suprafaţă (interfaţă) spre interiorul
nanofazelor pentru a forma un nanoprodus.
Există o mare varietate de interpretări ale noţiunii de “nanotehnologie”, fiecare specialist
adaptând-o la domeniul său şi evidenţiind în primul rând dimensiunea nanometrică a produsului.
Interpretarea creatoare dată de cel mai recunoscut pionier în domeniu, K. Eric Drexler,
susţine că esenţial pentru conceptul de ”nanotehnologie” este capacitatea unei nanomaşini
(denumită în mod obişnuit “dispozitiv de asamblare”) să se autoreproducă.
Figurativ, se afirmă că dispozitivul de asamblare ar fi prevăzut cu un braţ submicroscopic
de robot asistat de un nanocalculator. Asemenea dispozitive vor funcţiona, de fapt, pe baza unor
reacţii chimice cunoscute în mare măsură, care vor aşeza diferiţi atomi cu mare precizie în
molecule, iar apoi vor aşeza moleculă cu moleculă pentru a construi în final orice produs, realizat
în conformitate cu legile naturii. Dispunând de programe şi materiale potrivite, dispozitivele de
asamblare vor fi capabile să realizeze şi copii după ele însele, respectiv să se reproducă în milioane
de exemplare. Dispunând de nenumărate tipuri de maşini reproducătoare, omenirea va putea
produce în cantităţi nelimitate orice fel de material de care are nevoie în prezent şi chiar unele
materiale pe care deocamdată nu ni le putem imagina.
În prezent, comunitatea ştiinţifică internaţională apreciază că nanotehnologia dispune de
potenţialul necesar pentru a influenţa fiecare faţetă a vieţii oamenilor cu mai multă forţă decât toate
marile descoperiri ştiinţifice şi invenţii anterioare prin aplicaţii în toate domeniile ştiinţei şi
tehnicii.
Unii specialişti teoretizează genurile posibile de aplicaţii ale nanotehnologiilor,
clasificându-le în principal în următoarele trei categorii: “umede”, “uscate” şi hibride (“umede-
uscate”).
Nanotehnologia “umedă” studiază sistemele biologice aflate, în principal, în mediul
acvatic. Nanostructurile funcţionale care prezintă interes “umed” sunt membranele, enzimele
genetice şi alte componente celulare. Succesul acestor nanotehnologii este convingător demonstrat
de existenţa organismelor vii ale căror formă, funcţie şi evoluţie sunt guvernate de interacţiunile
structurilor la scară nanometrică.
Tehnologiile “uscate” provin din studiul suprafeţelor (interfeţelor) şi, în prezent, au reuşit
să asigure fabricarea structurilor de carbon (ex. fullerene şi nanotuburi), siliciu şi alte substanţe
anorganice. Spre deosebire de nanotehnologia “umedă”, tehnologiile “uscate” permit producerea
“nanometalelor” şi “nanosemiconductorilor”. Electronii cu conductanţă activă din aceste materiale
le fac prea reactive pentru a fi utilizate deocamdată în medii “umede”. Aceiaşi electroni asigură
proprietăţi fizice care fac ca nanostructurile “uscate” să fie utilizate deja cu succes ca dispozitive
electronice, magnetice şi optice.
Un important obiectiv în acest domeniu este realizarea unor nanocalculatoare “uscate”, care
să prezinte, în principiu, aceleaşi atribute cu cele ale inteligenţei umane. S-a ajuns astfel la o nouă
abodare a “inteligenţei artificiale”, capabilă să ne asigure noi şi noi succese şi o soluţie acceptabilă
în 10–15 ani, cu o suficientă capacitate analitică şi de predicţie. Nu trebuie să omitem faptul că
naturii i-au trebuit câteva sute de milioane de ani pentru a crea pe “cale umedă” nanomaterie
(creierul uman) funcţională.
O analiză mai amănunţită a viitoarelor sisteme de nanocalcul trebuie să permită reducerea
timpului de elaborare a nanotehnologiilor atât “uscate” cât şi hibride “umede-uscate”, iar în viitorul
previzibil chiar al nanotehnologiilor “umede”. Aceste trei tipuri de aplicaţii nanotehnologice
prezintă un grad înalt de interdependenţă. Progresele majore din fiecare direcţie vor putea
determina rezultate importante în celelalte două direcţii prin adaptarea informaţiilor provenind
dintr-una din celelalte nanodomenii sau chiar din ambele.
Privind din perspectiva nanoproduselor finale (şi nu al metodei de producere), câteva
domenii vor fi probabil mai puternic afectate de nanotehnologie decât altele. Spre exemplu, într-un
raport elborat de Ministerul pentru Ştiinţe din Australia, s-au identificat trei domenii largi
considerate ca urmând să fie afectate în mod deosebit de nanotehnologie: separările Novel,
biosenzorii, electronica. Tehnologia separărilor Novel rezolvă o serie de probleme, cum ar fi
purificarea apei, asimilarea medicamentelor (în organism), filtrarea sângelui. Biosenzorii se produc
prin inginerie moleculară pentru aplicaţii în medicină. S-au conceput, de exemplu, biosenzori
pentru recunoaşterea unei molecule extrem de specifice în concentraţii foarte scăzute.
De asemeni, nanotehnologia are un puternic impact şi asupra comunicaţiilor,
calculatoarelor şi produselor din sfera automatizării. Eficienţa sporită a dispozitivelor noi, cum ar fi
capacitatea acestora de a funcţiona la viteză mare şi cu o mai mare flexibilitate, reprezintă
avantajul lor principal.
Analizând la un nivel tehnic elementar, aplicaţiile nanotehnologiei pot fi împărţite pentru o
serie de domenii generale, cum ar fi: medicină, mediul înconjurător, cosmetică, tehnologie
electronică bazată pe semiconductori, aparatură de uz casnic, etc.
Nanochimia ca ramură a nanotehnologiei se bazează pe încrederea că noile descoperiri
ştiinţifice vor face posibile şi profitabile aşa-numitele “nanotehnologii”, cu ajutorul cărora
specialiştii vor putea controla poziţia fiecărui atom şi a fiecărei molecule în structura diferitelor
materiale anorganice şi organice, inclusiv în celulele vii. Ca urmare, asamblarea structurilor noi, cu
asemenea materiale, va permite obţinerea mai uşoară şi mai ieftină a tot ce este necesar omenirii.
Noua ştiinţă porneşte de la realizări anterioare cunoscute şi aplicate astăzi la scară
industrială. Este suficient să amintim producerea diodelor, tranzistoarelor şi a circuitelor integrate
electronice, prin prelucrarea tot mai rafinată a cipurilor de siliciu, unde intervenţia omului se face,
în prezent, la dimensiunea unor microni, adică a miimilor de milimetru. Este cazul să precizăm că
un nanometru, adică o miliardime dintr-un metru, este de un milion de ori mai mic decât
dimensiunea prelucrării actuale a circuitelor integrate pe cipurile de siliciu. În plus, într-un
nanometru se înscriu zeci de atomi. Prin urmare, nanotehnologiile trebuie să aibă o precizie de zeci
de milioane de ori mai mare decât tehnologiile circuitelor integrate. Iată de ce există încă sceptici,
care consideră obţinerea preciziei respective drept o utopie, tratând nanochimia ca pe o nouă
alchimie. Câte s-au schimbat însă, în relativul scurt segment de timp de pe vremea alchimiei şi cât
de rapide sunt astăzi progresele ştiinţei!
Au fost suficienţi zece ani de la “naşterea” nanochimiei, pentru ca, în prezent, să
funcţioneze cu succes circa 2000 întreprinderi comerciale care furnizează, contra cost, produse şi
servicii nanotehnologice.
Un exemplu, luat nu la întâmplare, este dat de tuburile din diamant, prin care se introduce
cu mare precizie, picătura de azot lichid în operaţiile pe creierul uman. Nici o altă tehnologie nu
poate asigura producerea acestor tuburi, indiferent din ce material s-ar încerca fabricarea acestora.
Depunerea controlată prin nanotehnologie a fiecărui atom de carbon la locul lui este singura
capabilă să producă tubul microscopic cu rezistenţa cerută, atât la solicitările mecanice cât şi la
cele termice. Este de la sine înţeles că şi acest produs tehnologic are o contribuţie semnificativă la
schimbarea sănătăţii oamenilor.
Încă de la început, fizicianul Eric Drexler clasifică produsele nanotehnologice în
următoarele trei categorii principale: asambloare, reproducătoare şi nanocalculatoare.
“Asambloarele” sunt tehnologii menite a produce noi materiale, cu microstructurile
necesare, asigurând asigurarea fiecărui atom şi/sau molecule la locul potrivit.
“Reproducătoarele” sunt tehnologii care produc, în flux continuu, produsele finite de care
omenirea are nevoie, inclusiv maşini care sunt copii fidele după ele însele.
“Nanocalculatoarele” sunt maşini electronice de calcul, cu puterea supercomputerelor
generaţiilor viitoare, dar cu dimensiuni nanometrice.

1.3 Obiective principale

Sintetizarea şi procesarea nanostructurilor au ca obiect înlocuirea diverselor tipuri de

materiale organice, anorganice şi biologice, mai bune decât cele realizate până în prezent.
O atenţie sporită va trebui acordată sintetizării şi asamblării nanostructurilorla un înalt nivel
de precizie, prin procesări inovative. Rezultatul va consta în controlul mărimii, formei, structurii,
morfologiei legăturilor dintre molecule, nano-obiecte şi materiale nanostructurate.
Principalul obiectiv constă în realizarea de noi combinaţii la nivel nano capabile să formeze
noi materiale şi maşinării nanostructurate ale căror limite de capabilitate să fie limitate doar de
imaginaţia cercetătorului.

1.4 Tendinţe actuale de dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică

Ultimul deceniu a cunoscut numeroase realizări în obţinerea de componente organice de o

complexitate considerabilă. Descoperirea de noi tehnologii pentru polimeri, dendrimeri, a dus la
obţinerea unei clase interesante de componente la nivel nano, cu proprietăţi mecanice şi optice
deosebite.
Arhitecturile precise de tip nano, cu dimensiuni variind între 10 şi 100 nm au fost
sintetizate cu succes. Componentele de acest tip implică reacţia unui înveliş reactiv de dendrimer
cu un miez reactiv de dendrimer. Noile componente astfel obţinute se referă la compoziţii
moleculare ale dendrimerilor, ducând într-o etapă de cercetare imediat următoare la obţinerea de
noi faze folosind blocurile copolimerice. Sunt cercetări recente în cercetarea şi obţinerea de noi
blocuri copolimerice din trei componente.
Nanocristale
În ultimii ani, un semnificativ progres a fost înregistrat în obţinerea de nanocristale. Multe
materiale comune, precum metalele, semiconductorii şi magneţii pot fi obţinute din nanocristale,
având la bază procedee chimice coloidale. Conceptul schimbului de legătură a fost bine dezvoltat,
această metodă permiţând nanocristalelor caracterizaţi printr-o distribuţie limitată a mărimii
diametrului (în general cu o variaţie în diametru între 5-15%) de a fi izolaţi şi folosiţi ulterior ca
reactivi chimici. În acest domeniu un factor esenţial a constat în cercetările efectuate asupra rolului
dimensiunilor care au avut la bază studii fundamentale în domeniul chimiei fizice şi al fizicii
materiei condensate. Faptul că o simplă proprietate precum emisia de lumină depinde atât de mult
de proprietăţile semiconductorilor a facilitat dezvoltarea obţinerii efective. Aceeaşi dependenţă de
mărime a fost exploatată în obţinerea unor aplicaţii şi în alte domenii cum ar fi cel biologic.
 Nanotuburi
Captivanta descoperire a fulerenilor a fost urmată aproape imediat de descoperirea
nanotuburilor de carbon. Nemaipomenita construcţie a nanotuburilor este promiţătoare în
realizarea unor matrici pentru obţinerea de noi materiale. Graţie topologiei şi în pofida legăturilor
interatomice foarte mici, la nanotuburile de carbon nu întâlnesc efecte de suprafaţă.
În consecinţă, nanotuburile analizate individual sunt caracterizate de proprietăţi electrice,
optice şi mecanice ideale.
Structuri din nanoparticole
Obţinerea controlată a particulelor reprezintă o metodă sintetică foarte importantă necesară
realizărilor unor structuri de dimensiuni nano, constituind tehnologia de fabricare a diferitelor
produse, de la cele ceramice până la cele specifice industriei farmaceutice.
Astfel, structurile de tip nano pot fi întâlnite sub diverse forme, dintre care cele mai
importante sunt: aglomerările de nanoparticule, aerogeluri.
Trebuie menţionat faptul că în particular, aceste structuri se caracterizează printr-o
morfologie proprie, spre exemplu: dimensiunea fractalilor şi numărul de coordinaţie dar şi prin
energia de legătură care are rolul de a păstra particulele ca pe un tot unitar.

1.5 Procesarea nanostructurilor

Dezvoltarea metodologiei de autoasamblare a permis extinderea cu uşurinţă a metodelor de

obţinere a nanostructurilor. În proiectarea structurilor complexe cum ar fi componentele electrice
trebuie să ne valorificăm abilităţile în scopul realizării modelelor litografice. Astfel, au fost
dezvoltate noi modalităţi de realizare, asamblare şi legare a macromoleculelor şi nanoobiectelor,
avându-se la bază interacţiuni ce sunt cu mult mai complexe decât cele întâlnite în mod curent.

1.6 Direcţii de utilizare a nanotehnologiei în confecţionarea echipamentelor militare

Domeniul cercetării militare este unul extrem de strict, iar informaţiile care ajung la public
nu reprezintă probabil nici 5% din realitatea analizată şi procesată de oamenii de ştiinţă. Se
cunoaşte totuşi că tehnologia folosită la confecţionarea materialelor folosite pentru echipamentul
are la bază viitorului este în strînsă legătură atât cu avansata nanotehnologie precum şi cu
materialele sintetice fortificate cu diverşi polimeri.
Este cunoscut faptul că apărarea americană cheltuieşte anual sume fabuloase pentru
modernizarea forţelor militare. Miliarde de dolari sunt destinate domeniilor de cercetare care au o
singură preocupare: modernizarea echipamentelor militare.
În pofida faptului că forţele militare americane sunt şi în prezent cele mai dotate şi mai
eficiemnte din lumea întreagă, autorităţile americane sunt foarte interesate de a aduce noi şi noi
îmbunătăţiri atât echipamentelor cât şi aparaturii şi armamentului din dotare.
Ultimele descoperiri în materie de echipamente vor fi implementate curând, urmând ca
până în anul 2025 militarul american să aibă o uniformă inteligentă, capabilă să-şi adapteze
instantaneu culoarea într-o perfectă corelare cu zona geografică şi fauna, dar şi cu modificarea
proprietăţilor de izolare asigurând o temperatură optimă în funcţie de condiţiile de mediu specifice
zonelor din teatrele de operaţii unde militarii îşi execută misiunile.
Uniformele inteligente se bazează pe inserarea în materialele din care acestea sunt produse
a unor particule inteligente, programate special pentru a se adapta situaţiilor. Dincolo de faptul că
această uniformă se va comporta ca un cameleon, are şi proprietăţi inteligente: dacă se rupe, se
activează un mecanism de regenerare, iar în cazul în care intră în contact cu substanţe chimice, are
un sistem de autoapărare prin care se va evita deteriorarea. În plus, uniformele militare din viitor
nu fâşâie şi nu fac nici un fel de zgomot pe timpul mişcării.
Principala caracteristică a hainelor şi uniformelor inteligente fabricate din materiale
îmbogăţite cu anumiţi polimeri este că fac corp comun cu purtătorul. Aceste haine respiră. În ciuda
faptului că sunt rezistente şi acţionează descurajator asupra efectelor mediului exterior, purtătorului
îi dau senzaţii dintre cele mai benefice: sunt uşoare, nu se transpiră în ele, asigură o lejeritate în
mişcare. Dacă la toate acestea mai adăugăm şi faptul că aceste haine anticipează multe dintre
posibilele efecte ale mediului înconjurător şi apără purtătorul de o mulţime de pericole, putem
recunoaşte pe bună dreptate că aceasta reprezintă haina ideală pentru om şi nu doar pentru militarii
viitorului.
Cercetările efectuate au luat şi iau în considerare îmbunătăţirea ţinutei militare în ansamblul
ei, deci nu numai a uniformelor propriuzise dar şi a căştilor din dotare, accesoriu care a fost
întotdeauna cea mai blamată componentă a ţinutei militare.
Fiind de obicei dintr-un material dur – de cele mai multe ori din fier şi de câţiva ani din
kevlar – cascheta este un obiect vestimentar dificil de purtat chiar de cei mai căliţi şi antrenaţi
militari din lume. Pentru a contribui pe deplin la mmărirea gradului de mobilitate al militarului pe
timpul misiunilor, în laboratoarele americane s-au împins cercetările astfel încât se află în stadiu de
proiect o caschetă ce va fi confecţionată dintr-un material de 70 de ori mai uşor decât actuala piesă
a garderobei militare.

1.7 Cercetări în domeniul confecţiilor inteligente

Cercetarea civilă a înregistrat şi ea anumite succese în domeniul hainelor inteligente, însă

este cu siguranţă, mult în urma celei militare. Explicaţia ar putea fi simplă: în timp ce în domeniul
militar se urmăreşte în special pragmatismul şi eficacitatea hainelor, domeniul civil este dominat de
casele de modă şi de designerii preocupaţi doar de modă şi, de multe ori, de un succes imediat.
Cu toate acestea, au fost deja create cămăşile care îşi rulează singure mânecile, dar şi
tricourile cu ”ecrane” din particule speciale, oferind purtătorilor posibilitatea de a opta pentru
anumite filme care se pot derula pe obiectele vestimentare.
Însă, de departe, cea mai senzaţională realizare în domeniu o constituie haina-computer.
Este vorba de o uniformă mai puţin aspectuoasă, care include în diversele componente ale sale un
calculator miniatural cu accesoriile necesare. Practic, există un monitor miniatural şi o tastatură
delicată inclusă pe una dintre mânecile hainei. Aceste demonstraţii sunt însă departe de realizările
cercetării militare.
Un alt exemplu din categoria hainelor inteligente destinate domeniului civil îl constituie
materialul denumit Nano Dew.
Din acest nou material sunt confecţionate hainele menite a preveni îmbătrânirea. Este
produs pe baza unei tehnologii speciale ce aparţine în exclusivitate companiei japoneze Kanebo
Spinning Corp – aşa numita nanotehnologie. Acest material conţine vitamina E şi enzime speciale.
A fost deja creată o colecţie vestimentară pe baza tehnologiei Nano Dew, ce include tricouri şi
chimonouri. Hainele cu efect împotriva îmbătrânirii vor fi curând disponibile în orice magazin care
vinde medicamente şi produse cosmetice din Japonia.
Abia apărute pe piaţa niponă, hainele respective se bucură deja de mare popularitate în
această ţară, unde oamenii sunt foarte preocupaţi să aibă o viaţă sănătoasă. Specialiştii cred însă că
aceste produse vestimentare nu se vor bucura de acelaşi succes şi pe piaţa internaţională întrucât nu
se vor putea oferi europenilor haine care să-i protejeze de razele ultraviolete, dacă aceştia preferă să
meargă la plajă pentru a se bronza. Cu siguranţă însă, că acele persoane ahtiate după modă vor da o
suficient de mare importanţă şi noilor produse vestimentare.
Aşa-numitele haine inteligente civile par să se afle în perioada epocii de piatră în
comparaţie cu tehnologia militară concepută în scopul îmbunătăţirii ţinutelor militare, întrucât în
misiunilor de luptă tendinţele modei sunt cu totul diferite.

1.8 Nanoştiinţa în dezvoltarea electronicii şi a tehnicii hardware

Un adevăr incontestabil constă în faptul că evoluţia tehnologiilor de calcul a avut o

acceleraţie greu de imaginat. Timp de cel puţin 40 de ani, de la inventarea circuitelor integrate, rata
de creştere a performanţei a fost exponenţială, dublând puterea de calcul la fiecare 18 luni. Această
evoluţie a fost atât de inexorabilă încât a fost denumită “lege”: aceasta este celebra lege a lui
Moore.
Termenul poate fi însă înşelător: legea lui Moore este doar o observaţie empirică şi nu o
lege a naturii. Reputaţia ei a fost întărită de faptul că adesea experţii au prezis bariere care vor
stăvili avântul tehnologiei şi vor încetini evoluţia. De fiecare dată însă, realitatea a depăşit
predicţiile, şi legea lui Moore a funcţionat timp de 40 de ani. Limitele finale sunt însă din ce în ce
mai aproape. Într-un mod mai mult sau mai puţin surprinzător, cele mai ameninţătoare bariere care
se profilează sunt de natură economică.
Spre exemplu, dacă evaluăm costul unei fabrici care produce circuite integrate vom observa
că urmează aceeaşi curbă exponenţială pe care o urmează performanţa circuitelor integrate. O
astfel de fabrică a ajuns la ora actuală să coste cam 2 miliarde de dolari, şi la aceeaşi rată de
creştere va ajunge la 50 miliarde în 2010. Acesta este un cost pe care foarte puţine companii şi-l
pot permite, mai ales că investiţia nu este lipsită de riscuri, cum ar fi spre exemplu, războiul Intel-
AMD, cu tot spectrul de întorsături neaşteptate în poziţia de lider al pieţei.
Chiar dacă poate fi argumentată construirea fabricilor în comun de către consorţii de
fabricanţi, există o serie de costuri care nu pot fi distribuite: fiecare circuit integrat este construit
folosind o serie de măşti, şi costul acestora suferind la rândul său o evoluţie exponenţială, ceea ce
face deja prohibitivă fabricarea de chip-uri de către companiile mici.
Creşterea costului de fabricaţie este dată de costul dispozitivelor mecanice care sunt
folosite la fabricarea integratelor. Pe măsură ce dimensiunea tranzistoarelor scade, cerinţele de
precizie pentru alinierea măştilor, şlefuirea suprafeţei plăcii de siliciu, montarea nivelelor de metal
ale circuitului final, etc., cresc şi ele; costul unor dispozitive mecanice care fac operaţii atât de
precise creşte deci exponenţial cu scăderea dimensiunii.
Anticipând sfârşitul acestei ere prodigioase din istoria calculatoarelor, cercetătorii au
început să investigheze modele alternative de calcul. În cele ce urmează se va prezenta pe scurt o
alternativă pentru următoarea generaţie arhitecturală care substituie actualele circuite integrate
CMOS (Complementary Metal-Oxide Semiconductor) cu circuite construite prin nanotehnologie
electronică.

1.8.1 Componente nanotehnologice în electronică

Primul ingredient necesar pentru a construi circuite la scară moleculară este … sârma.
Astfel de sârme trebuie să fie foarte subţiri, lungi, rezistente mecanic şi să aibă o conductanţă
electrică bună. Din fericire chimiştii au descoperit o serie de molecul
moleculee care au exact proprietăţile
necesare.
Fig.1.2 prezintă un fragment din cea mai celebră dintre moleculele descoperite, şi anume
nanotubul de carbon. Nanotubul de carbon este caracterizat prin faptul că fiecare atom de carbon
este legat covalent cu veciniii săi. Pentru descoperirea acestor molecule, Richard Smalez de la
Universitatea Rice din S.U.A. a primit premiul Nobel pentru chimie în anul 1996. Astfel de
molecule au un diametru de 5nm şi pot avea lungimi de ordinul milimetrilor. Se caracterizează prin
excelente proprietăţi electrice şi mecanice, în pofida dimensiunilor minuscule.

Fig. 1.2. Nanotubul de carbon. Partea din stânga a unei singure molecule

Al doilea ingredient de care avem nevoie este un comutator, care poate închide şi deschide
circuite. Din fericire şi pentru acest dispozitiv există o pletoră de alternative. În fig. 1.3. este
prezentat un astfel de comutator molecular.
Molecula polarizată prezentată în fig. 1.3.(a) este caracterizată printr
printr-un
un nor de sarcină
electric asimetric. În poziţia din stânga norul blochează trecerea curentului electric. Aplicând un
potenţial ridicat cauzăm rotirea moleculei şi reorientarea norului electronic; molecula din poziţia
din dreapta a figurii menţionate conduce curent electric într
într-o singură direcţie,
cţie, comportându-se
comportându ca
o diodă.
Molecula are “memorie”, deoarece rămâne multă vreme în poziţia în care a fost pusă. Un
potenţial mare negativ poate muta molecula înapoi la starea neconducătoare.
 Fig 1.3 a) Comutatorul molecular căruia i s-a aplicat un potenţial ridicat;
b) Comutatorul molecular plasat între două nanosârme.

În fig. 1.3.(b) este prezentată micrografia unui comutator molecular cuplat cu două nano –
sârme. Acest comutator poate fi poziţionat cu precizie ridicată prin următoarele procedee chimice
simple, astfel:
Cele două sârme se fabrică separat;
Se înmoaie una dintre sârme într-o soluţie care conţine molecule-comutator;
Cele două sârme se suprapun în unghi drept.
Respectând cele menţionate mai sus, comutatorul de la intersecţia celor două sârme se va
cupla de ambele, devenind astfel operaţional.
Faptul că putem construi sârme izolate şi legate prin comutatoare nu este suficient pentru a
construi circuite complexe. Trebuie să fim capabili să construim în mod eficient (în paralel) multe
astfel de sârme cuplate cu comutatoare.
Din fericire, chimiştii au descoperit un fenomen care ne oferă soluţia într-un mod aproape
miraculos. Acest fenomen se numeşte auto-asamblare (self-assembly). Una din formele sale se
manifestă astfel: se realizează o soluţie cu un anumit tip de molecule.
În soluţie se înmoaie un suport după care soluţia se încălzeşte, se extrage suportul şi în mod
spontan, fără a avea vreun control dinafară, moleculele din soluţie se aşează într-o structură
aproape regulată.
În acest mod se pot construi simultan zeci sau sute de sârme paralele, aflate la distanţe
foarte mici una de alta.

1.8.2 Caracteristici ale procedeului de autoasamblare

Autoasamblarea este un procedeu foarte ieftin de construcţie a unor structuri minuscule. Cu

toate acestea, trebuiesc subliniate câteva din tre limitările sale inerente:
Prin folosirea procedeului de autoasamblare nu pot fi construite structuri neregulate,
aperiodice. Circuitele integrate prin tehnologia CMOS sunt însă structuri neregulate. Va trebui deci
să se renunţe la modelul circuitelor integrate digitale CMOS.
Cel puţin în viitorul apropiat, prin folosirea procedeului de autoasamblare se poate afirma
că este practic imposibil de construit un dispozitiv cu trei terminale, cum este tranzistorul. La
dimensiuni moleculare este imposibil de coordonat simultan poziţia a trei sârme pentru a le face să
se întâlnească aproximativ în acelaşi loc. Printr-o manipulare minuţioasă sub microscopul
electronic poate fi construit un tranzistor, dar nu pot fi construite simultan în mod automat milioane
de astfel de componente. Tranzistorul rămâne însă ingredientul fundamental al circuitelor integrate
digitale CMOS, fără de care acestea nu pot fi concepute. Rămâne de soluţionat problema realizării
circuitelor integrate digitale.
Pentru a găsi soluţia la problemele menţionate trebuie în primul rând să renunţăm la
metodele tradiţionale. Din fericire, răspunsul poate fi găsit prin răsfoirea unor publicaţii vechi,
îngropate în praf prin biblioteci.
La începutul anilor ‛50, înainte de inventarea tranzistorului, pentru o vreme cercetătorii au
studiat o metodă alternativă de a construi porţi logice, folosind numai diode şi rezistenţe.
În fig. 1.4.(a) este prezentată implementarea unei porţi logice “şi” prin folosirea diodelor şi
rezistorilor, în timp ce în fig. 1.4.(b) este prezentată posibilitatea implementării unui astfel de
circuit folosind nanotehnologia. Acest mod de a construi circuite a fost abandonat după apariţia
tranzistorului, deoarece se consumă prea mult curent şi este mai ineficient. Cu toate acestea,
consumul dispozitivelor nanoelectronice este minuscul, putând fece acest model viabil din nou.
În cazul porţii logice “şi” implementate cu diode şi rezistenţe, atunci când una dintre intrări
va avea tensiune joasă, dioda corespunzătoare va conduce, deci tensiunea la ieşire va fi şi ea joasă.
Când ambele intrări au un potenţial ridicat, nici una dintre diode nu va conduce şi potenţialul la
ieşire va fi şi el ridicat.
La folosirea nanosârmelor şi nanocomutatoarelor se observă structura regulată precum şi
folosirea exclusivă a sârmelor care se încruţişează în unghi drept.
În circuitele integrate digitale tranzistorul are un dublu rol: serveşte atât la implementarea
porţilor logice cât şi la amplificarea semnalului electric care se degradează.

Fig. 1.4 (a) Reprezentarea unei porţi logice “şi” implementate cu diode şi rezistenţe; (b)

Implementarea porţii logice prin folosirea unor nano-sârme şi nano-comutatoare

S-a arătat mai sus cum prima funcţionalitate poate fi înlocuită prin nanocristale folosind
diode. Este însă nevoie şi de amplificatoare la scară moleculară. Cercetătorii în domeniu şi-au
propus realizarea unui astfel de dispozitiv menit să îndeplinească simultan trei funcţii:
• Amplifică semnalul electric restaurându-l la valoarea normală;
• Oferă sincronizare cu un semnal de ceas;
• Poate fi folosit pe post de element de memorie.
Acesta este echivalentul molecular al unui “latch” (un registru).
Atunci când avem structuri atât de mici, este inevitabil să avem o cantitate ne-neglijabilă de
defecţiuni. Mici fluctuaţii termodinamice, un grăunte de praf, pot perturba imediat regularitatea
sârmelor şi comutatoarelor. Circuitele integrate digitale clasice trebuie să fie perfecte; după
fabricaţie fiecare circuit este testat extensiv iar cele cu defecţiuni vor fi aruncate. Această
metodologie va fi aplicată nanocircuitelor, întrucât un număr mare de defecţiuni fac practic
imposibilă existenţa unui circuit perfect. În cele ce urmează va fi prezentată încă o posibilă soluţie
pentru această ultimă problemă.
 1.8.3 Hardware reconfigurabil

Hardware-ul reconfigurabil reprezintă o nouă tehnologie de construire a calculatoarelor,

fiind caracterizată de trăsături indezirabile, cum ar fi posibilitatea de tolerare a defecţiunilor şi
capacitatea de a oferi performanţă computaţională foarte ridicată. Un dezavantaj al hardware-ul
reconfigurabil implementat în tehnologia CMOS constă în faptul că are o densitate scăzută (se pot
implementa mult mai puţine elemente computaţionale pe aceeaşi suprafaţă decât dacă s-ar folosi
hardware-ul tradiţional).
Dacă pe un substrat nanotehnologic s-ar implementa un hardware reconfigurabil s-ar putea
obţine beneficiile ambelor domenii, putându-se astfel evita dezavantajele lor, prin atingerea
următorilor performanţe:
Datorită dimensiunii foarte reduse a componentelor, nanohardware-ul va compensa
densitatea scăzută a dispozitivelor reconfigurabile;
Datorită toleranţei la defecte, hardware-ul reconfigurabil va putea exploata fără probleme
nanocircuitele cu defecţiuni;
Va putea fi exploatată viteza excelentă de execuţie a hardware-ului reconfigurabil.
Un circuit reconfigurabil (fig.1.5.) conţine, ca şi un circuit digital normal, porţi logice şi
sârme. Spre deosebire de circuitele obişnuite însă, fiecare poartă reconfigurabilă nu are o
funcţionalitate fixă, ci poate fi reprogramată electronic pentru a implementa orice funcţie logică
dorită. În plus, sârmele din hardware-ul reconfigurabil nu sunt conectate direct între porţi; între
sârme avem comutatoare care pot lega şi dezlega sârmele între ele, fiecare dintre aceştia fiind
controlat tot în mod electronic.
c) Reprezentarea memoriilor care funcţionează ca tabele de adevăr
În exemplul prezentat în fig.1.5., memoria implementează o poartă logică “şi”. Hardware-
ul reconfigurabil este deci un caz particular de circuit integrat.
Atunci când se compară un circuit reconfigurabil cu unul normal care are aceeaşi funcţiune,
cel reconfigurabil este mai mare (cam de 10 ori mai mare). Este uşor de înţeles de ce: o poartă
logică implementată cu o memorie este mult mai mare decât aceeaşi poartă făcută din tranzistori,
iar comutatoarele şi memoriile lor aferente ocupă spaţiu suplimentar. Viteza lui mai scăzută este
dată de comutatoare, care încetinesc semnalul electric.
Avantajul hardware-ului reconfigurabil vine însă din flexibilitatea sa şi anume, poate fi
schimbată funcţiunea lui pentru fiecare nouă aplicaţie cu care avem de-a face. Microprocesoarele
oferă şi ele flexibilitate, dar sunt în general mai ineficiente decât hardware-ul reconfigurabil, în
principal, din următoarele două motive:
Un procesor interpretează programele scrise în cod maşină, pe când hardware-ul
reconfigurabil le execută direct. Interpretarea introduce ineficienţă;
Programele executate de un procesor trebuie scrise prin folosirea unui set de instrucţiuni (în
cod maşină), care nu este neapărat ideal pentru orice aplicaţie. Hardware-ul reconfigurabil poate fi
adaptat special fiecărei aplicaţii (spre exemplu, pentru efectuarea unor operaţii de 5 biţi nu este
nevoie să folosim mereu câte 32 de biţi).
În plus, capacitatea de reconfigurare poate fi folosită pentru a tolera defecte. Să
presupunem că una dintre porţile universale este defectă din fabricaţie. Dacă cunoaştem acest
lucru, putem face ca niciunul din programele noastre să nu o folosească. Întrucât toate porţile sunt
echivalente, putem folosi oricare alta, pe care o putem conecta în locul celei defecte folosind
reţeaua reconfigurabilă.
 Fig. 1.5 a) Porţile logice universale legate cu o reţea de conectare în cadrul hardware-ului
reconfigurabil; b) Poziţia de închis/deschis realizată cu ajutorul memoriei de 1 bit;

Trebuie menţionat că procesul de compilare pentru hardware reconfigurabil se realizează în

două etape; în prima etapă programul este tradus într-un circuit, după care circuitul trebuie “aşezat”
în plan, atribuind fiecărei operaţii una sau mai multe porţi universale iar sârmelor atribuinduli-se
interconexiuni. Această ultimă fază se numeşte “plasare şi rutare” (place and route) şi este de
obicei foarte costisitoare şi complexă (ore sau zile întregi).
Cercetări recente au demonstrat că această fază poate fi accelerată substanţial, până la
viteze comparabile cu compilarea normală de programe.
În general, problema transformării eficiente a unui program dintr-un limbaj de nivel înalt în
hardware este încă nerezolvată satisfăcător. Un motiv constă în faptul că limbajele contemporane
au fost proiectate pentru un model de execuţie von Neumann, în care maşina are procesor şi
memorie.

1.8.4 Nanocalculatoarele

În această secţiune ne-am propus să schiţăm modalitatea de îmbinare a nanotehnologiei şi

a hardware-ului reconfigurabil în scopul construirii maşinilor de calcul.
Având în vedere cercetările în domeniu, în fig.1.6 este prezentată arhitectura unui sistem de
calcul bazat pe nanotehnologii ce constă dintr-un nanocircuit ce are la bază o grilă bidimensională
de grupuri (clusters), legate prin “sârme” configurabile de lungimi diferite, fiecare grup constând
dintr-o grilă de nanoblocuri.
Structura aceasta este foarte asemănătoare cu cea a circuitelor reconfigurabile disponibile
comercial numite FPGA (Field Programmable Gate Array), pentru care există deja multă
experienţă în proiectarea sculelor şi tehnologiilor de compilare, plasare şi rutare.
 Fig. 1.6 Reprezentarea structurii unui nanocircuit şi a unui nanobloc

Astfel de circuite pot fi fabricate printr-o mixtură de tehnologii: fiecare nanobloc este
fabricat folosind nanotehnologii. Lăcaşurile pentru grupuri şi sârmele lungi sunt fabricate prin
tehnologia CMOS, fiecare nanobloc este apoi inserat într-un astfel de locaş. Au fost puse la punct
metode prin care se pot configura nanoblocurile.
După fabricaţie, circuitele vor fi cuplate într-un calculator care va testa grupurile, pentru a
găsi unul perfect funcţional. Urmează apoi configurarea acestui grup de către calculator cu ajutorul
unui program de autotestare, prin care restul circuitului este testat pentru a găsi alte defecte.
Nanoblocurile defecte vor fi înregistrate într-o listă de defecte ataşată circuitului. Atunci
când circuitul este utilizat, compilatorul care generează configuraţia va folosi această listă de
defecte pentru a genera un circuit care foloseşte numai părţile funcţionale.

1.9 Proprităţile nanomaterialelor

Mediu condensat – este starea lichidă şi cristalină a substantei. Sistemele moleculare

complicate pot fi transformate în stare condensată ca o trecere din starea gazoasa în stare
condensată.
În stare cristalină se întilnesc toate corpurile solide. Cu studierea diferitor structuri
cristaline se ocupă cristalografia. Fără ideile de bază formate în cristalografie, nu se poate întelege
ce reprezinta un corp solid. Meritele cristalografiei au fost atât de convingatoare, că în mare măsură
au influenţat dezvoltarea de mai departe a ideilor noastre despre fizica corpului solid. Aşa că
simetria translativă a cristalelor a determinat celulă elementară a cristalului. Fiecarui tip de cristal îi
corespunde o singura celulă elementară. Unirea celulelor elementare formează structura cristalină.
Fiecare structură cristalină are proprietăţile sale geometrice. Pentru descrierea diferitelor direcţii în
cristal se introduc indici de direcţie. Toate acestea împreună permit să descriem corect structura
cristalină.
 1.9.1 Simetria cristalelor

Corpurile cristaline au proprietăţi de simetrie. Se numesc simetrice acele corpuri, care sînt
formate din parţi identice. Elementele simetriei sunt suprafaţa de simetrie şi axa de simetrie. La
axele de simetrie se adaugă şirul simetrei. Toate cristalele sunt simetrice, şi aceasta înseamnă, că în
fiecare cristal se pot defini suprafaţa de simetrie şi axa de simetrie de diferite ordine.
Dupa simetria formei exterioare cristalele se împart în 32 de clase, unite în şapte sisteme:
cubică, hexagonală, tetragonală, trigonală, rombică. Fiecare sistem se caracterizeaza printr-un
ansamblu determinat de elemente ale simetriei. În cristalele sistemului cubic sunt prezente trei axe
de ordinul patru; în sistemul hexagonal – axe de ordinul şase; în cel trigonal – axe de ordinul trei;
în sistemul rombic sunt prezente trei axe perpendiculare una pe alta de ordinul doi; în cristalele
sistem monopana se conţine numai o singură axa de ordinul doi şi în sfîrşit în sistemul tripană
lipsesc total suprafeţele de simetrie şi axele de simetrie.

1.9.2. Structurile cristaline tipice

Multe material constructive, ca metalele, au structuri cristaline simple. Dintre cele mai
răspîndite este structura hexagonală compactă (SHC.) şi structura cubică cu feţe centrate (SCFC).
Numărul de atomi în celula elementară a SHC este 5, iar în SCFC este 4. Structura cubică centrată
intern (SCCI) se întâlneşte mai rar, iar structura cubică simplă (SCS) are un singur element.
Numărul de atomi în celula elementară a acestor structuri este doi sau unu.
În structura cubică simplă atomii sunt distribuiţi numai în colţurile cubului, şi se ating
reciproc de-a lungul laturilor cubului.
Structura centrată intern se întâlneşte la toate metalele alcaline şi alte metale, iar unele au o
structura centrată intern numai într-o gamă de temperaturi. celula elementară în SCCI reprezintă un
cub cu atomii în fiecare colţ şi în centru. Aşa cum numărul de atomi în SCI este de numai doi şi
aceasta structura nu are ambalare compactă. Totalitatea atomilor în SCI sunt aranjaţi în lungul
diagonalei cubului. Fiecare atom în această structură este înconjurat de 8 atomi.
Structura cubică cu feţe centrate este destul de densa. Celula elementară conţine patru
atomi, care ocupă toate colţurile cubului şi centru fiecărei feţe. Această structură are simetrie, care
permite rotirea la 900 a fiecărei laturi a cubului. Fiecare atom din acesta structura este înconjurat de
12 vecini. Atomii se ating unul cu altul în lungul feţei pe diagonala.
Structura hexagonală compactă în cristale se întîlneste destul de des. Aceasta structura se
formeaza prin asezarea suprafetelor compacte în consecutivitate (şir) simplă: doua suprafeţe
compacte se ating uşor una cu alta, aşa ca, fiecare atom a unei suprafeţe cade între trei atomi a
suprafeţei vecine. Fiecare atom in asa structura este inconjurat de 12 vecini apropiati.
Piramida tetragonală. Această structură are 6 atomi, iar în stratul doi de coordonare se află
8 atomi, care sunt ecranaţi de 6 vecini apropiaţi. În natură se găsesc structuri şi mai compacte, ca
de exemplu diamantul.
Structura diamantului. Re’eaua diamantului are structura cubică.
În colţurile cubului de bază, având structura cu feţe centrate, sunt adaugaţi atomi, care
împart cubul de bază în 8 părţi egale. De aceea o parte din atomi se aseaza în vârfuri şi centrele
feţelor unui cub, iar alta – în vârfuri şi centrele feţei altui cub. Prima sfera de coordonate a reţelei
diamantului conţine 4 atomi, distanţa dintre ei este de 3a / 4 . A doua sfera de coordonate se află
la distanţa a / 2 şi conţine 4 atomi. A treia sfera de coordonate conţine de asemenea 4 atomi, care
sunt asezaţi la distanţa 10a / 4 , şi în sfârşit sfera patru de coordonate se află la distanţa de
13a / 4 şi are 4 atomi. În calculele energetice ale straturilor cristaline esta necesar să se analizeze
cristalul din diferite directii în spatiu. În legatură cu aceasta în cristalografie se studiaza câteva
metode descriere a proprităţilor substanţei.

1.9.3. Proprietăţile geometrice generale ale structurilor simple

Cristalele formează atomi şi molecule aparte. Aşezarea lor în cristal se determină în

corespondenţă cu legile generale ale naturii: toate corpurile tind să ocupe o energie potenţială
minimă. Aşa cum energia interacţiunii – mărime negativă, din legatura fiecarui atom cu toţi atomii
apropiaţi după valoare absolută tind la maxim. Particulele din imediata apropiere formează sfere de
coordonare. Atomii primei sfere de coordonare se află faţă de atomul urmărit la distanţa cea mai
mică. A doua sfera de coordonare se află de asemenea la distanţă mică, dar puţin mai departe ca în
prima sfera de coordonare. A treia sfera de coordonare se formează din atomi din următoarea
distanţă apropiată de faţa particula studiată. Cantitatea atomilor în fiecare sferă de coordonare –
este numărul de coordonare.
Distanţa minimă pentru prima sfera de coordonare se determină din ecuaţia forţelor de
atracţie şi respingere. Forţele de atracţie se determină din legatura covalentă şi ionică, iar mai
departe – interacţiunii dipol-dipol.
Forţele de respingere – sunt în principal forţe Culon, care iau naştere între nucleele
încarcate pozitiv ale atomilor sau moloculelor şi norii lor electronici încărcaţi negativ. În rezultatul
acţiunii reciproce a acestor forţe se formează formele exterioare a cristalelor.
Distanţa între atomi în cristale poate fi determinată în 2 moduri: 1) după mărimea densităţii
substanţei, 2) după valoarea lungimii feţei nucleului elementar. Distanţele calculate după valoarea
densităţii substanţei între atomi în cristale totdeauna sunt mai mici şi coincid rar cu distanţele
dimensiunilor geometrice ale celulei elementare.
Corpurile policristaline conţin regiuni de lipire a cristalelor independente, care trebuie să
crescă puţin distanţa dintre nuclee, care este rezultată din valoarea densităţii substanţei. În realitate
situaţia este inversă. De aceea pentru S.F.C.C. deosebirile sunt mai mari decât la S.C.C.I. Se
presupune că această deosebire se afla în limitele erorilor de dimensiune. Dar în realitate nu este
aşa. Erorile dimensionale (măsurare) ale parametrilor reţelei constituie mai puţin de 1%, iar la
măsurările densităţii substanţei ele constituie mai puţin de 1%. Rezultă că în corpurile solide există
regiuni cu densitate mai mică şi mai mare a particulelor de substanţa. Regiunile cu o densitate mai
mare prezintă nişte structuri clusterice, iar spaţiul dintre clausteri este umplut cu particule cu
densitate de concentrare mică sau în genere pot fi libere de particulele substanţei. O astfel de
interpretare schimba complet imaginaţiile noastre despre construcţia corpului solid la nivel micro.
Dupa descoperirea radiaţiei Roentgen şi proprietăţilor de undă ale microparticulelor în
mişcare a fost posibilă evidenţierea structurii cristaline a corpurilor solide.

1.10 Proprietăţile mecanice ale nanomaterialelor

Mecanica solidului rigid deformabil, se studiază în momentul actual la nivel micro, mezo şi
macro. Mult timp, deformarea solidului rigid se studia prin metoda determinarii cantitative a
proprietăţilor de deformare la nivel micro, cu trecerea la nivel macro, prin introducerea
caracteristicilor integrale ale comportării solidului rigid în condiţiile diferitor influenţe mecanice,
trecând pragul interfazal spre formarea nanoparticulelor sub forma de clustere cu compozitia lor
interioară şi influenţa intercluster. Acest gol l-a umplut mezomecanica.
Rezultatele obţinute la acest nivel de studiere a proprietăţilor solidelor rigide, a permis
cunoaşterea dinamicii solidului rigid deformabil şi în special a proprietăţilor plastice ale diferitelor
materiale compozite.
Însă în mezomecanica nu studiază mecanica formării particulelor relativ mari la nivel
micro şi interacţiunea lor la nivel mezo.
În continuare se studiază această problemă din perspectiva modelului parţial
cuantomecanic al deformării solidului rigid, aplicabil la proprietăţile mecanice ale materialelor.
Solicitările mecanice asupra solidului rigid sunt: compresiunea, răsucirea, încovoierea.
Proprietăţile electrice, magnetice şi altele vor fi studiate aparte.
Construcţia de maşini din secolul XXI pune mari probleme şi noi cerinţe în faţa diferitelor
materialelor. Materialele trebuie să lucreze în condiţii deosebite: să reziste la temperaturi joase şi
înalte, stări de tensiune prelungite, să aibă rigiditate înaltă şi oboseală joasă. Cu toate acestea,
caracteristicile masice trebuie să fie minime. Pentru a asigura astfel de proprietăţi, este necesar să
se formuleze clar modelul fizic a reacţionii solidului rigid la diferite solicitări mecanice având în
vedere ultimele descoperiri în acest domeniu.
În momentul actual s-au propus următoarele modele de teorii asupra solidului rigid: 1.
Teoria inelară a lui Frenkel; 2. Modelul volumului liber; 3. Teoria sibotaxis; 4. Modelul
cvasichimic; 5. Modelul clusterial.
În toate aceste modele, s-a revăzut interacţiunea binară cu aplicarea potenţialului Lenard-
Jones şi modelului cuantomecanic monoparticular. La prima vedere se părea că folosirea
pseudopotentialului evident în modelul monoparticular în locul potenţialului Lenard-Jones este de
perspectivă. Însă, toate modelele studiate sunt semiempirice. Fiecare model explică mulţumitor
doar unele proprietăţi ale solidului rigid, iar calculele teoretice pentru un model sau altul au condus
la diferenţe faţă datele experimentale cu cel puţin un ordin de mărime. Materialul experimental
foarte bogat obţinut în domeniul mecanicii corpului rigid, a permis aprofundarea mecanicii
diferitelor materiale constructiv pentru diferite solicitări mecanice.
De exemplu: obţinerea diagramei tensiune-deformaţie (σ-ε) la întindere a permis
determinarea precisă în domeniul deformaţiilor rigide şi plastice, de a determina pentru tip de
materiale limita rigidităţii şi limita de curgere.
Limitele deformaţiilor elastice depind de temperatură. Cu creşterea temperaturii
deformaţiei elastice scade spre zero.
În conditii dinamice ale încărcării apare deformarea neuniformă. Deformarea intirzie, adică
creşterea deformaţiei începe nu imediat ci peste un timp oarecare dupa începutul încărcării.
Pentru un rind de materiale compozite, astfel de aliaj este Cu- 12%Al-4,5%Mn si nichelat
de Ti, are loc efectul retinerii formei. Astfel de materiale la comprimare-intindere în conditii
izotermice de încărcare au proprietatea de histerezis.
Deformarea plastică a corpului solid policristalin este însoţită de o reformare structurală
când se petrece transformarea din policristalin în monocristalin. Această proprietate a corpului
solid a fost observată în etapa de început a folosirii razelor Roentgen pentru analiza corpului solid.
În articolul său Panin V.E evidenţiază foarte clar mezomecanica, ca bază pentru studierea
proprietăţilor mecanice ale corpului solid. Prima curbă "încărcare-deformare" poate fi definită prin
trei etape ale curbei deformării şi anume:
I. câmpul liniar, descris de legea lui Hook;
 II. dependenţa neliniara reversibila, care de asemenea poate fi descrisă de Legea lui Hook,
însa folosind modelul lui Young;
III. câmpul de trecere de la dependenta reversibila la ireversibila.
Primele două nivele ale dezvoltării deformării pot fi înţelese destul de convingător. Al
treilea nivel este determinat ca un mezonivel. La mezonivelul-1 se formează structuri disipative în
structura iniţială a modelului şi la mezonivelul 2 apar distribuiri stochastatice mezopolos şi are loc
fragmentarea modelului. Trebuie să presupunem ca mezonivelul-1 iîncepe să se formeze pe o
porţiune nelineară reversibilă dependenţei tensiune-deformare, şi mezonivelul 2 în zona de curgere
a modelului. La macronivel apare formarea "gâtului" modelului cu pierderea globală a rezistenţei
lui ca un întreg. Toate acestea apar ca macrolinii localizate. La dilatarea modelului apare formarea
"gâtului" exact la mijloc. Caracterul reacţiunii se transmite cu o anumită viteză prin corpul solid de
la fiecare zonă a solicitării modelului şi aceste reacţiuni se întâlnesc cu exactitate la mijlocul
modelului, se amplifică unul pe altul şi ca rezultat în aceste locuri apare o distrugere puternică.
Ce genuri de interacţiuni determină viteza distribuirii reactiunii în corpul solid poate fi
înteles doar la micronivele. Toate materialele constructive conţin un număr mare de defecte de
diferite provenienţe şi diferite mărimi. Distributia acestor defecte pe volumul corpului este ceva
aleator. Aleatoare pot fi şi acţiunile exterioare. Acest fapt a condus la descrierea problemei
distrugerii folosind metoda statistică. Datele experimentale la diferite încercări de modele din
acelaşi material confirmă natura statistica a distrugerii.
Scurta analiza efectuată a proprietăţilor mecanice iniţiale ale corpurilor solide ne permit să
punem problema foarte precis: trebuie să obţinem explicarea fizico-matematică a tuturor
proprietăţilor la micronivel. O astfel de explicare este necesară pentru modelarea la calculator a
proprietăţilor fizico-mecanice prin metoda analizei rezultate la micro-, mezo- si macronivele.
Modelul monomolecular cuantomecanic nu a permis efectuarea acestei analize pe deplin. De aceea
astfel de probleme se pot rezolva la un nivel nou prin aplicarea modelului bimolecular
cuantomecanic.

1.11 Proprietăţile mecanice ale materialelor compozite

Toate materialele constructive sunt compozite. Proprietăţile mecanice ale acestor materiale
sunt foarte apreciate. Ele diferă prin duritate înaltă, plasticitate mare, rezistenţă la oboseală mică şi
unele dintre ele au o proprietate interesanta-efectul memoriei formei. Materialele compozite sunt
de trei tipuri: amorfe, de amestec si eutectice. Materialele compozite amorfe prezinta o împărţire
haotică ale structurilor clusterale de tip reţea, ale substanţelor una faţă de alta. Interacţiunea dintre
aceste structuri cluster are loc doar printr-o legatură covalentă. Prin încălzirea materialului
compozit, energia se pierde doar pentru excitarea armonicilor şi ruperea legăturilor dintre clusterele
diferite, energia practic nu se foloseste. Amestecurile materialelor compozite prezintă în sine un
sistem independent al structurilor cluster de tip reţea, care sunt introduse unul în altul şi
interacţiunea dintre ele are loc din legatura covalentă dintre clusterii diferitor substanţe şi
interacţiunii dintre atomii suprafeţelor de contact a diferitelor clusteri. Un reprezentant clar al unui
astfel de material este TiNi. În urma interactiunii diferitor structuri cluster apare şi deformarea lor.
În nichelatul de titan structura reţelei cluster a nichelului se deformeaza puternic şi aceasta
deformaţie la rândul său are o influenţă asupra structurii reţelei titanului.
Materialele compozite eutectice - au structura cristalină unică, se formează din clustere,
care sunt compuse din atomii diferitor substanţe, care formeaza o structură cristalină generală a
clusterelor cu o legatură covalentă şi de schimbare energetică. Proprietăţile mecanice ale
materialelor constructive compozite ca de exemplu TiNi. Nichelatul de titan este compus din
domenii structurale, care au o orienatre cristalografică diferită. Fiecare domeniu este dublat pe
interior. Ca rezultat la "încărcarea-deformarea" aliajului TiNi se realizeaza două limite de curgere,
două portiuni dure şi două etape de deformare nedură.

1.12 Proprietatile termice ale nanomaterialelor

Proprietatile termice ale corpurilor solide sunt în primul rând, dependenţa legăturilor
energetice de temperatură, capacitatea termică, conductibilitatea termică, dilatarea termică,
transformările fazice. Modelul cuanto-mecanic permite obţinerea valorii energiei legăturilor
atomilor în materialele solide independent de variaţia temperaturilor. Acesta este singurul neajuns
principial. Dependenţa legăturilor energetice de temperatura este foarte importantă, încât apare
necesitatea analizarii mai detaliate a proprietăţilor fizice. Variaţia temperaturii favorizează apariţia
transformărilor fazice de primul şi al doilea ordin. Din punct de vedere termodinamic pe baza
ecuatiei lui Clapeiron-Clauss transformările fazice pot fi explicate foarte uşor.
Dacă se cunosc parametri termodinamici iniţiali ai transformării fazice, atunci se poate
obţine soluţia ecuaţei. Pînă în acest moment astfel de abordare satisfăcea practica şi nu era nevoie
de analiza mai detaliată a transformărilor de primul şi al doilea ordin. În prezent se cercetează
modul de comportare a sistemelor condensate în condiţii extremale. Ca exemple putem enumera,
arderea combustibilului în camera de ardere, arderea suprafeţei termoizolante, comportarea
materialelor în spaţiul cosmic etc. Apare necesitatea analizării transofrmărilor fazice, ţinind cont de
variaţia curgerii diferitelor structuri. Trecerile fazice în materiale compozite şi în procesul măririi
rezistenţei materialelor constructive sunt foarte puţin studiate. În toate cazurile mai sus mentionate
folosirea ecuaţiei Clapeiron-Clauss pentru descrierea transformărilor fazice nu mai este suficientă.
Este necesar determinarea unei alte proceduri de descriere a transformarilor fazice de primul şi al
doilea ordin ţinând cont de toate interacţiunile din interiorul mediului de condensare, între particule
şi molecule separate.
Dilatarea corpurilor solide (liniară şi volumică) odată cu creşterea temperaturii - este un
fapt experimental demonstrat. Cu toate acestea coeficientul dilatării liniare într-un interval de
temperatura dat este o valoare cunoscută constantă. S-a determinat că dilatarea termică este
determinată de existenţa părţii nearmonice în procesul interacţiunii. O asemenea tratare nu este
criticabilă, deoarece în banda temperaturilor mici, membrul nearmonic nu este esential. Dilatarea
termică pentru unele materiale depinde de temperatură mai mult decât alţi parametri.
Ecuaţia conductibilităţii termice obţinută de Fourier pe cale empirică, a devenit de bază în
termodinamica neliniară. Rezolvarea acestei ecuaţii prin cunoaşterea coeficienţilor termici permite
la nivel macro transpunerea corectă a datelor obţinute experimental. Apare necesitatea cunoaşterii
nu doar a rezultatului final a arderii materiei, dar si cum decurge întregul proces de ardere. Aceasta
este foarte important pentru determinarea optimă a proceselor termice tehnologice. De aceea apare
necesitatea analizării procesului conductibilităţii termice la nivel micro ţinând cont de viteza de
propagare a undei de caldură şi a dinamicii transmiterii ei în dependenţă de cantitatea de căldură
sub influenţa sursei externe. Pe baza acestei abordări obţinem, modul de propagare a căldurii în
corpuri solide în condiţii neproporţionale.
 1.13 Proprietăţile de emisie ale nanomaterialelor

Modelul de clusteri tratează proprietăţile de emisie pe baza construcţiei şi caracterului

interacţiunii elementelor în interiorul clusterului şi între clusteri. Interactiunile din interiorul
clusterilor se analizează din poziţia modelului cuanto-mecanic a două elemente, interacţiunea
dintre clusteri se determină pentru elementele pure în special prin schimb, iar pentru cele
compozite prin interactiunea dipol. Caracterul legăturilor valente cu asigurarea minimului de
energie potenţială determină construcţia geometrică a clusterului. Pentru structurile centrate
volumic cristalul clusterului reprezintă o prismă patrulateră, iar pentru structurile centrate pe feţe o
biprismă trilaterală.
Elementele separate din care este compus clusterul reprezintă o macromoleculă cu electroni
valenţi. Electronii valenţi îmbogăţiţi cu probabilitatea schimbului interacţiunii îşi formează norul
electronic exterior. Elementele interioare atomului sunt ionizate şi formează o reţea structurală a
clusterului încarcată pozitiv. În interiorul clusterului se află un nor electronic încărcat negativ
valent. Norul încarcat negativ este bine legat de cel încarcat pozitiv. Repartizarea electronilor
valenţi după energie determină caracterul interacţiunii binare a elementelor din interiorul
clusterului unele cu altele.
Suprafaţa de separare iniţială ”mediul condensat-vid” poate fi reprezentată de un strat
electric dublu legat între ele: un strat de electroni şi stratul superficial încărcat pozitiv şi ionizat a
elementelor reţelei structurale din interiorul clusterului. Fiecare electron al stratului dublu
superficial este legat de fortele coulombiene cu ai săi atomi ionizaţi şi se află în groapa potenţială
comună pentru toţi electronii. Valoarea groapei de potenţial este determinată de interacţiunea
dintre două elemente.
Ţinând cont de cele spuse mai sus sub actiunea diferiţilor parametri (termici, electrici,
electromagnetici etc.) are loc emisia diferitelor elemente de pe suprafaţa mediului condensat.
Acţiunea exterioară în primul rând are loc asupra elementelor stratului electric dublu, şi anume:
ionii încărcaţi pozitiv din interiorul reţelei cluster şi electronii norului exterior încărcat negativ. De
aceea de pe suprafaţa mediului condensat în primul rând în mediul înconjurător se vor emite ionii
şi electronii ionizaţi. Alte elemente sub formă de atomi neutri şi ioni încărcaţi negativ trebuie să
părăsească suprafaţa cu o probabilitate mai mică.
Energia minimă necesară unui element pentru ca el să părăsească suprafaţa materialului se
numeşte lucru de ieşire. Lucrul de ieşire este o constantă de bază, fundamentală care caracterizează
proprietăţile de emisie ale unui material. Teoria şi practica de obţinere a acestei constante necesită
modificări profunde din postura construcţiei clusterului mediului condensat.

1.13.1 Lucrul de ieşire al electronilor, ionilor şi atomilor de pe suprafaţa mediului

condensat

Fiecare element părăsind suprafaţa deţine un lucru de ieşire propriu. Aceasta este
determinat de energia de legatură din interiorul mediului condensat şi este diferită pentru fiecare
element. În afară de aceasta, pe măsura îndepărtării de suprafaţa, apar forţe de interacţiune între
elementele ce părăsesc suprafaţa şi suprafaţa mediului condensat, care, la fel, diferă de la material
la material.
Cristalele ionice – în general sunt nitrati, oxizi şi cloraţi, care deţin un moment electric
mare şi sunt buni dielectrici. Lucrul de ieşire pentru astfel de substanţe trebuie să fie semnificativ.
Măsurările concrete efectuate au condus la o mare împrăştiere a rezultatelor.
 Măsurările experimentale a mărimilor termoelectrice şi fotoelectrice sunt realizate funcţie
de condiţiile de lucru. Dacă analizăm condiţia în care să efectuăm măsurarea, metodelor folosite
vor putea fi sistematizate astfel:
• Substanţa conţine amestecuri;
• Măsurarea s-a produs în cîmpuri electrice puternice;
• S-a produs activizarea în jetul altei substanţe, ce deţine proprietăţi metalice;
• Straturi subţiri sunt depuse pe un miez metalic;
• Straturi subţiri sunt expuse într-un mediu oxigenat sau azotat.
La temperature înalte, de pe suprafaţa corpului solid sau lichid se vor evapora particulele
libere din golurile dintre clustere şi particulele de legătură a clusterului principal din substanţa dată.
Atât pentru particulele libere aşa şi pentru particulele de legătură lucrul de ieşirii este determinat de
energia de legătură a particulelor în clusterul principal la o temperatură dată. Pe baza construcţiei
clusterice a mediului condensat particulele libere interacţionează cu clusterele, care urmează a fi
privite ca nişte macromolecule.
Pentru atomii de legătură din cluster, electronii valenţi sunt generalizaţi iar ionii formează o
structură de reţea în interiorul clusterului (impurităţi ionice), adică se realizează un model de
constructie tip “macroatom” după Thompson, dar cu o structură ordonată.
Pentru atomii de wolfram la temperatura de 2750 K energia legăturii particulelor, îndeosebi
clusterii, au valoarea de 8,69 eV. Valoarea experimentală a căldurii de evaporare a wolframului, la
temperaturi ridicate este de 8,6 ± 0,4 eV. Se constată, că la temperaturi ridicate energia legăturii
particulelor clusterului principal al wolframului corespunde cu căldura de evaporare a atomilor
neutri ai wolframului.
În procesul de evaporare a ionilor pozitivi, suplimentar trebuie de luată în consideraţie forţa
de interacţiune opusă. Pentru wolfram lucrul pentru înlăturarea forţelor de interacţiune opuse este
egală cu 1,655 eV. Energia legăturii rezulată pentru ionii de wolfram este egală cu 10,4 eV, iar
valoarea experimentală – 11,8 ± 0,4 eV. Pentru ionii negativi lucrul de ieşire trebuie să fie de
aceeaşi valoare ca pentru ionii încărcaţi pozitiv. Rezultatele sunt destul de satisfăcătoare.

1.13.2 Evenimentul emisiei termoelectrice

În anul 1883 Edisson a descoperit, că majoritatea substanţelor, la încălzire emit electroni.

Acest eveniment a primit denumirea de emisie termoelectrică. Bazându-se pe teoria electrică
clasică, Richardson a obţinut formula densităţii de saturatie a curentului.
Plecând de la consideraţiile termodinamice ale teoriei cuantice Dasmen a descoperit o altă
formulă. Următoarele cercetări experimentale au arătat că formulele lui Richardson şi Dasmen sunt
necorespunzatoare pentru descrierea emisiei termoelectrice.
Prin suprapunerea unor câmpuri electrice relative slabe se observau nişte oscilaţii
sinusoidale ale emisiei curentului pe dreapta lui Sottchi. A trebuit să se presupună, că electronii,
trecând bariera potenţială, trebuie să se reflecte de pe pereţii acestei bariere şi ca rezultat al
interferenţei undelor electrice apare o schimbare periodică a curentului emisiei. În urma acestuia în
formula lui Dasmen s-a introdus un membru de interferenţă şi astfel a fost definită ecuaţia lui
Richardson-Laue-Dasmen. A. Modinoe comentează situaţia dată astfel: ”De remarcat, că reflexia
electronului de la limitele metalului – vacuum şi evenimentul conditionat de ea nu se supun unei
analize precise chiar şi în apropierea electronilor liberi, aşa cum în majoritatea cazurilor reflexia
electronilor la limite este legată de natura cristalică a metalului şi de structura regiunii treptelor
energetice ale sale”.
Atomii din formaţiunile de clustere sunt sub forma ionilor pozitivi. Variaţia acestor ioni în
raport cu poziţia de echilibru determină ieşirea electronilor de pe suprafaţa mediului condensat.
Această situaţie o vom analiza pe exemplul wolframului. Pentru descrierea schimbărilor atomilor
în structurile de cluster trebuie să folosim nu statistica cuantică, ci statistica Maxwell-Boltzman. În
condiţii de temperatură normală părţile sferei a treia de coordonare, de obicei sunt libere şi se află
în golurile intracluster, asigurând schimbul interacţiunii interclusterale.
Variaţiile au loc în părţile sferei a doua de coordonare. Potenţialul interacţiunii părţilor
sferei a doua de coordare pentru formaţiile clusterale ale wolvramului la temperaturi diferite ţine
seama că, pâna la temperatura de evaporare wolvramul se află în stare cristalină, iar peste
temperatura de evaporare – sub forma de stare lichidă. Atomii sferei a doua de coordonare în
formaţiunile clusterice se află sub forma ionilor pozitivi, care odată cu ridicarea temperaturii
realizează o mişcare de variaţie cu amplitudinea.
Odată cu mişcarea ionului în adâncimea cristalului distanţa dintre electron, care se află la
suprafaţa - Fermi, se micşorează cu o anumită valoare şi interacţiunea ionului pozitiv cu electronul
va creşte, iar cu electronul, care se află la suprafaţa exterioară, dimpotrivă, se micşorează.
Diferenţa acestor energii se consumă la excitarea electronilor valenţi. Dacă această energie va fi
mai mare ca lucrul de ieşire al electronului, se va produce interacţiunea electronului cu mediului
înconjurător, deci apare o emisie termoelectrică.
La cercetările asupra materialelor cu proprietăţi de termoemisive a fost nevoie de
măsurarea curentului electric termoemis. Se foloseşte pentru aceasta metoda potentialului reţinut,
ca şi metoda folosirii emisiei termice şi electrice, propusă de Sottki. Ideea lui Sotki conduce la
aceea că suprapunerea polului electric exterior să nu micşoreze lucrul de ieşire prea mult şi de
aceea calculul curentului emis trebuie să corespundă curentului termoemis. S-a presupus, că
suprafaţa este ideală şi nu are rugozităţi. În prezenţa rugozităţii pe unele zone, câmpul exterior
poate să crească de zeci sau sute de ori. Ca de exemplu, pentru suprafeţele netede ale wolframului
aceasta creştere ajuns la ≈ 100 − 300 ori. Când se produc câteva străpungeri prin impulsuri ale
încărcăturii electrice, coeficientul de concentrare scade până la 20-25 ori, iar la încălzire, la
temperaturi de 1000 – 2700 oC, acest coeficient scade până la 10 – 20 ori. Analizând această
situaţie la un câmp electric exterior slab pe micropraguri se pot realiza câmpuri electrice, din care
se poate observa o emisie autoelectrică.
La termoemisia de pe suprafaţa cristalelor ionice poziţia este deviată periodic de la curba
lui Sottki şi acest lucru este ami mult decât sugestiv.
O situaţie analoagă trebuie să aibă loc pentru toată suprafaţa cristalelor ionice. Pentru
suprafetele policristalelor deviaţiile periodice de la curba lui Sottki vor fi puţin netezite, dar
devierea trebuie să aibă loc.