Introducere

Actualitatea si importanta problemei abordate

Încă din secolul XVII marile puteri europene au stabilit un principiu de rezolvare a conflictelor
internaţionale numit principiul echilibrului puterilor. Acesta presupunea că schimbările teritoriale
trebuia să se facă astfel încât să nu producă o slăbire sau creştere prea mare a puterii unui stat.
Statele care au avut un rol important în menţinerea acestui sistem în secolul XIX, Marea Britanie,
Rusia, Austria şi Prusia au alcătuit aşa-numitul concert european. Acesta a fost creat în 1815, la
Congresul de la Viena (convocat după înfrângerea lui Napoleon).
Secolul al XIX-lea poate fi considerat ultima perioadă în care Europa a reprezentat centrul lumii
cunoscute. Spre deosebire de modernitatea timpurie, veacul XIX, în materie de relaţii
internaţionale, a fost unul al oamenilor de stat preocupaţi nu atât de Credinţă ori de ideea monarhiei
universale, cît de apărarea şi menţinerea echilibrului de putere. A fost secolul impulsului
naţionalist şi al unei revoluţii europene, iar generaţiile contemporane l-au perceput probabil ca
fiind o epocă a furtunii şi răsculării.
Cu toate acestea, veacul XIX a fost unul surprinzător de stabil în planul afacerilor internaţionale.
Comparativ nu atît cu haosul şi dezastrele secolului următor, cît cu secolele ce l-au precedat. Şi
asta pentru că Vechiul Regim (XVII-XVIII) – epoca monarhiei de drept divin şi a construcţiei
statului modern – n-a cunoscut nici pe departe o armonie şi stabilitate divine. În fapt, actorii
principali ai sistemului statal european au urcat şi au coborât de pe scena relaţiilor internaţionale
cu rapiditate ameţitoare. Dintre Puterile aşezate indiscutabil în rândul celor Mari la Congresul de
pace din Westphalia în 1648, trei – Suedia, Republica Provinciilor Unite (Olanda) şi Spania – au
încetat a mai fi Mari Puteri, în timp ce una – Polonia – a încetat să mai existe, înainte de sfârşitul
secolului al XVIII-lea. Locul lor a fost luat de Rusia – imperiul nebuloasă – şi Prusia, două state
aproape necunoscute o sută de ani mai înainte.
1. Interesele marilor puteri și principiile funcționării concertului european
Interesul general a fost acela al stabilirii unei păci „durabile şi juste”. În lipsa războiului dintre
Marile Puteri şi datorită absenţei Puterilor revizioniste existau condiţii favorabile realizării acestui
obiectiv.
Europa a trăit cea mai lungă perioadă de pace cunoscută vreodată. Vreme de 40 de ani nu a avut
loc nici măcar un război între Marile Puteri, iar după Războiul Crimeii, din 1854, nu a avut loc
nici un război timp de alţi 60 de ani.
Marea Britanie: promovează o politică externă realistă, empirică care evită declaraţiile de principii.
La momentul respectiv reprezintă singurul Imperiu colonial având puncte de sprijin în întreaga
lume cunoscută. Deţine supremaţia navală incontestabilă. Este interesată generic de afirmarea
puterii sale maritime (obţinerea de baze şi poziţii strategice suplimentare) şi de apărarea
echilibrului de forte continental. Va căuta să preîntâmpine hegemonia rusă pe continent folosindu-
se de o dublă barieră germanică: Prusia şi Austria. Adeptă a statu quo-ului teritorial, nu acordă
deocamdată o atenţie special naţionalismelor. Este interesată, din raţiuni economico-comerciale,
de soarta imperiului colonial spaniol care înseamnă potenţiale pieţe de desfacere latino-americane.
În esenţă, din aceleaşi considerente este interesată de menţinerea integrităţii Imperiului Otoman
care apără „Drumului Mătăsii” şi blochează expansiunea rusă spre Strâmtori şi accesul în
Mediterana Orientală.
Rusia – „Imperiul nebuloasă”. Este o Mare Putere prin ostentaţie, prin dimensiunile terestre şi
capacităţile demografice. Caută supremaţia continentală, nu în mod necesar în formula cuceririlor
teritoriale ci în aceea a asigurări unui rol de arbitru al sistemului. În imediata proximitate, strategia
vis-à-vis de Imperiul Otoman înseamnă, în esenţă, obţinerea liberului pasaj prin Strâmtori – Bosfor
şi Dardanele – respectiv a accesului la Mediterana, interdependente şi reclamate de interesele
comerciale şi militar-strategice. În zona Pacificului interesele sale vizează Alaska, California şi
aria Vancouver-ului.
Austria. Conglomerat etnic instabil, prezintă riscul unor mişcări naţionale şi revoluţionare. Se află
într-un declin relativ de putere în raport cu Rusia. Este interesată de consolidarea poziţiilor de
preponderenţă în Peninsula Italică şi în zona danubiană – germană – în cel din urmă caz pe
principiul armonizării şi nu al unificării.
Prusia. Puterea gardiană a Rinului, constituie unul dintre elementele esenţiale ale “cordonului
sanitar” ce înconjoară Franţa după înfrângerea lui Napoleon I. Se opune preponderenţei austriece
în spaţiul german fără a avea însă capacităţile necesare pentru a rivaliza cu Imperiul Habsburgic.
Este interesată de accesul la Marea Nordului în defavoarea Hanovrei, legată dinastic şi geostrategic
de Marea Britanie. Având teritoriile separate prin „Culoarul Wesser-ului” – protejat de Actul
Federal, este în căutarea propriei unităţi geografice.
Franţa. Este interesată de consolidarea regimului intern şi eliminarea cît mai rapidă a ocupaţiei
străine. Urmăreşte reintegrarea în sistemul internaţional în postura de Mare Putere pentru a-şi
satisface amorul propriu naţional şi pentru consolidarea monarhiei restaurate.