Toamna

A venit toamna cetoasa,

Frunzele au ruginit,
Vremea este racoroasa,
Florile s-au vestejit.

Ploi marunte-ncep sa cada,

Dealurile sunt pustii,
S-au sfarsit de prin ograda
Jocurile de copii.

Micul greieras
Spune-mi iubite copilas,
Cum canta micul greieras?
Cri, cri, cri, cri, cri, cri,
Asa canta micul greieras.
Spune-mi iubite copilas,
Cum rade micul greieras?
Ha, ha, ha, ha, ha, ha,
Asa rade micul greieras.
Spune-mi iubite copilas,
Cum plange micul greieras?
...(se imita plansul)
Asa plange micul greieras.
Spune-mi iubite copilas,
Cum doarme micul greieras?
Mmm, mmm, mmm, mmm,
Asa doarme micul greieras.
Asa doarme micul greieras.

Toamna în parc - George Toparceanu

Cad grăbite pe aleea

Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.

Prin lumina estompată

De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.

Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea striveşte foi uscate
Sub pantofii mici de lac.

Şi-ntr-o fină discordanţă

Cu priveliştea sonoră,
Merg aşa, cam la distanţă,
El major şi ea minoră...
Povestea nucii lăudaroase- Vladimir Colin

A fost odată o nucă , o nucă … ei , ca toate

nucile ! Şi nuca asta creştea într-un nuc . Dar nucul nu mai era ca toţi nucii … Şi ştiţi
de ce ? Pentru că nucul ăsta se pomenise crescând în pădure . Nu ştiu cum ajunsese
acolo , printre stejari şi fagi , dar ce ştiu e că acolo trăia de ani şi ani de zile . Şi uite
că printre nucile pe care le făcuse era şi nuca noastră .
Ei , şi într-o bună zi vine un urs mare , mai mare chiar decât nenea Niţă , şi se
întinde sub nuc să tragă un pui de somn .
-Ah , ce bine o să dorm ! spuse ursul şi se puse cu burta în sus , cu labele pe
după ceafă şi începu să sforăie : Sfârrrr-mârrr ! Sfârrr-mârrr !
Tocmai atunci , creanga pe care tocmai stătea spânzurată nuca noastră strigă
veselă :
-Ei , nucă-nucuşoară ! Gata , poţi să-ţi dai drumul , că eşti coaptă bine …
Fireşte , nuca nu aşteptă să i se spună de două ori . Se aruncă de pe creanga ei ,
fără umbrelă sau paraşută , se aruncă vitejeşte , aşa cum se aruncă nucile şi … drept
pe nasul ursului se opri .
-Văleu ! răcni ursul , deşteptat fără veste , dar nepricepând ce-l izbise tocmai de nas
( care e partea lui cea mai simţitoare ), se ridică degrabă şi-o luă la sănătoasa .
-Ehei , aţi văzut cine sunt eu ? strigă atunci nuca . Sunt pesemne nespus de
puternică dacă până şi ursul se teme de mine !
Iepurele , care văzuse tot ce se petrecuse , se apropie tremurând de nucă şi o
rugă cu glas stins :
-Puternică nucă , milostiveşte-te de un biet iepure ! … Să nu mă mănânci !
-Bine , îi răspunse nuca . De astă dată te iert , dar vezi să nu mă superi prea tare şi
să nu-mi mai ieşi înainte că de ! nu ştiu , zău …
Veveriţa se rugă şi ea , plângând :

-Of şi of , puternică nucă ! Îndură-te şi de o biată veveriţă … N-o mânca nici pe ea !

-Ia ascultaţi , făpturi neroade ! se supără de astă dată nuca . Ce , vreţi să mă lăsaţi
să mor de foame ? … Păi , mâine o să vină lupul să mă roage să-l cruţ , apoi
mistreţul , apoi cine mai ştie care alt neisprăvit … Şi eu ? V-aţi gândit că şi eu
trebuie să mă hrănesc ? Doar sunt o nucă adevărată , o nucă puternică , o nucă …
Ehei , ce ştiţi voi !
Iepurele şi veveriţa o luară la fugă şi vestiră înspăimântaţi că s-a sfârşit cu pacea
pădurii . S-a ivit o dihanie cumplită , una care pare mică şi neînsemnată , dar care
mănâncă urşi , lupi şi mistreţi , cum ai înghiţi un fir de iarbă ! Toate sălbăticiunile se
zăvorâră în vizuinile lor , aşteptând cu inima strânsă ca dihania cea cumplită să li se
ivească înaintea porţilor . În pădure se lăsase o tăcere grea şi nici măcar păsările
nu se mai încumetau să cânte . Iar în tăcerea aceea se auzeau când şi când nişte
ţipete grozave :
-Unde-s lupii , urşii şi mistreţii ? Unde-s leii , zmeii şi balaurii ? … Vreau să le trag o
mamă de bătaie şi să-i înghit pe nemestecate ! Aşa striga nuca de răsuna pădurea şi
nici lupii , nici urşii , nici mistreţii , ba nici chiar leii , zmeii şi balaurii nu cutezau să
crâcnească .
Dar într-o zi veni un băieţel , se plimbă prin pădure , găsi nuca şi , după ce-i sparse
coaja, o mâncă .
Frunza
de Emil Gârleanu

S-a desfăcut din mugur, într-o dimineaţă caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi
rază de soare s-a împletit pe dânsa ca o rază de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei
asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă, şi apropierea nopţii o mâhni. Lumina se stinse,
răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte şi să aştepte, aţipind, până a doua
zi, venirea soarelui.
Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii sus, pe cer! Raza se coborî din
nou, şi toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului.
În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte,
tocmai în vârf. De deasupra îi cădea lumină, de dedesupt se ridica, până la ea, mireasma
crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor.
Un ciripit străin o miră. Şi cea dintâi rândunică, venită de departe, tăie albastrul ca o
săgeată, înconjură copacul de câteva ori cu strigăte de bucurie, apoi se aşeză pe streaşina
casei, cântând mereu…
Dar într-o dimineaţă, raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea
dintâi picătură de ploaie o izbi repede, greoaie. Câteva zile a plouat. Nici rândunelele nu se
mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrăştia puternic, umed: o ameţea.
După zilele acestea, lipsite de scânteie, soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsând
parcă flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. În după-amiaza zilei acesteia, o
păsărică cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni, moleşit de căldură, de se furişă sub dânsa, la
umbră, la adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar aceasta ciripi
înăbuşit, din guşă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec.
Şi în fiecare zi pasărea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza
o ferea, şi seara cântecul se împrăştia vesel.
Cât n-ar fi dat acum frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii fugeau goniţi de
vânturile din înălţimi; cerul de sticlă, înflăcărat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; când şi
când, rozeta, care îşi scutura sămânţa coaptă, împrăştia mireasma în zorii unora din dimineţi.
Prea multă lumină, prea multă căldură.
Nopţile senine, cu crai nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut să fie veşnic
noapte…
Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpşorul sub
aripă.
Şi trecu mult până ce, o dată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai
răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau
ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie
piept vântului, care o clătina în toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi
fură duse departe.
Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit.
Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi
mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al
tovarăşelor ce o părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos,
într-un lăvicer pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.
De dimineaţă până seara, şi noaptea, frunzele cădeau întruna. Unele mai repezi, altele
mai domoale, legănându-se în aer ca o aripă de fluture, aninându-se de ramuri ca cerând
ajutor; numai într-un târziu, dându-se învinse, cădeau, îngropându-se între celelalte.
Într-o dimineaţă se sperie. În tot copacul rămăsese numai ea! Ramurile goale se loveau
unele de altele, tremurând ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac, în largul lui,
stoluri întregi de păsări plecau în şir; atunci băgă de seamă că şi cuiburile rândunelelor
rămaseră goale.
Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea pe care nu o mai văzuse de câteva zile. În
clipele acelea, când parcă se cutremura la gândul că poate şi dânsa va trebui să se desprindă,
să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor.
Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă
ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în
trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripei frunza care, de-abia mai
ţinându-se, căzu la rândul ei.
Şi lăvicerul de jos se mai îngroşă, din ce fusese, cu aceasta, cea din urmă, moartă.
 Povestea toamnei

Într-un ţinut îndepărtat trăia Bătrânul Anotimpurilor, cu cele patru fiice ale sale – Primăvara,
Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare era de o frumuseţe aparte, iar bătrânul le iubea pe fiecare la fel
de mult, erau lumina ochilor săi. La vremea potrivită, marele Ceas al Timpului, care guverna
acea împărăţie, a arătat că era momentul ca cea de-a treia fiică să-şi înceapă călătoria spre
ţinuturile locuite de oameni. Urma să le aducă acestora multe şi bogate daruri, pe care le
pregătise din timp – culori din cele mai blânde şi luminoase luate de la Pictorul magic, flori
delicate şi înmiresmate de la Florarul împărăţiei, ploi mănoase şi bogate din Cămara cerului,
roade gustoase de la Grădinarul Şef şi multe, multe altele.
Dar Toamna nu prea era mulţumită, şi-ar fi dorit şi altceva – ceva care să o facă şi mai
frumoasă şi iubită de oameni.
– Dar eşti minunată, îi spuse tatăl, ce ţi-ai putea dori mai mult?
– Aş vrea, se gândi îndelung fata……ca Soarele să strălucească doar pentru mine.
– Dar acest lucru nu e posibil, Soarele e prietenul vostru, deci şi al surorilor tale. Lumina sa
nepreţuită vă însoţeşte pe fiecare în călătoria voastră.
– Dar eu vreau ca Soarele să fie doar al meu, de fapt…….să fiu chiar eu Soarele.
– Ce gând mai e şi acesta? întrebă mirat Bătrânul Anotimpurilor. Ţi-am explicat, frumuseţea
ta e dată de veşmintele deosebite pe care le porţi şi toate darurile cu care eşti împodobită.
– Dacă nu vrei să-mi faci pe plac şi să porunceşti Soarelui ce ţi-am spus, atunci anul acesta nu
mai plec în călătorie. Şi nu-mi pasă ce vor crede oamenii.
Văzând că fiica sa rămase îndărătnică în hotărârea sa şi nu mai putu să facă nimic pentru a o
îndupleca, bătrânul se retrase pentru a cugeta. Fiica sa devenise mândră şi foarte aprigă în
dorinţele ei. După un timp, o chemă la sine şi îi spuse:
– Dacă vei pleca la vremea potrivită, când te întorci te voi îmbrăca în cea mai frumoasă haină
din câte au existat vreodată. E o haină cum nu există alta pe lume. Dar ai de făcut un singur
lucru – să aduni în coşul tău toate razele de soare. Şi când le vei strânge pe toate vei străluci
mai frumos ca niciodată, căci vei fi îmbrăcată în haina Soarelui.
Şi de atunci Toamna încearcă în fiecare an să adune cât mai multe raze de soare, pentru a
primi de la tatăl său haina cea minunată. Dar, Soarele deseori se retrage în spatele norilor, se
ascunde printre copaci, între ramurile şi frunzele lor, printre flori, aleargă mai iute ca vântul,
nu se lasă prins defel.
Căci razele sale sunt doar pentru acei care nu sunt mândri iar frumuseţea pentru cei care nu au
îndrăzneala de a se crede Soare.