Florentina Sâmihăian – Didactica lecturii

Didactica narativului

Preponderenţa studiului textului epic în şcoală se justifică, mai ales în gimnaziu prin:
 apetenţa reală a copiilor şi adolescenţilor pentru textele care conţin evenimente, personaje,
pentru modelele / antimodelele pe care le pot cunoaşte
 înţelegerea unui şir de evenimente este o capacitate pe care o deprindem cu toţii în virtutea
experienţei de viaţă (a nara, a relata, a povesti reprezintă experienţe comune)

NARAREA poate fi FICŢIONALĂ sau NONFICŢIONALĂ.

NARAREA de tip FICŢIONAL poate fi, la rândul ei, LITERARĂ sau NONLITERARĂ
(minciuna, visul, mitul).
NARAREA LITERARĂ este prezentă în special în GENUL EPIC, care se poate realiza fie în
versuri (baladă, fabulă etc.), fie în proză (schiţă, nuvelă, roman etc.).

Orice text literar este o ficţiune (lat. fictio - închipuire, născocire), adică o reprezentare a lumii
într-un mod particular, o creaţie care prezintă fapte, personaje imaginare. În literatură, ficţiunea
absoarbe, într-un grad mai mare sau mai mic, elemente din realitate. Ficţiunea este însă o
realitate „de hârtie“, o reprezentare / reflectare a unui univers posibil.
Pentru ca elevii să înţeleagă distincţia dintre realitate şi ficţiune se pot folosi texte de inspiraţie
istorică, legende sau orice texte care oferă posibilitatea realizării unor discuţii legate de
raporturile de concordanţă - discordanţă pe care ficţiunea le întreţine cu realitatea.

Concepte esenţiale pentru înţelegerea textului narativ

Autor — persoană care concepe şi care scrie o operă (literară, ştiinţifică, publicistică etc.).
Autorul şi cititorul există în spaţiul din afara textului, fiind entităţi aflate la capetele opuse ale
procesului semiotic. Primul este cel care a creat şi a semnat opera, al doilea este cel care o
receptează şi o interpretează în funcţie de propriile referinţe şi capacităţi de înţelegere. Reflexul
autorului într-un text narativ este naratorul, delegat să relateze faptele / întâmplările
universului ficţional. Atât naratorul / naratorii, cât şi personajele sunt mânuite / dirijate de
autor, în scopul dorit de acesta şi în conformitate cu propria viziune asupra veridicităţii,
autenticităţii relatării. În poezie, reflexul autorului este eul liric, voce delegată să exprime stări,
sentimente, idei imaginate de autor. Atât naratorul, cât şi eul liric sunt realităţi de hârtie,
abstracţii ale convenţiei textului beletristic, cu roluri diverse în economia operei, care mediază
contactul dintre autor şi cititor. În textul dramatic, autorul comunică direct cu cititorul prin
didascalii (indicaţiile scenice). Având însă în vedere că textul dramatic este menit a fi pus în
scenă, autorul pare a comunica mai degrabă cu regizorul, căruia îi oferă diferite sugestii privind
decorul, mişcarea actorilor în scenă, jocul acestora. Singura situaţie în care autorul îşi asumă
integral rolul de a povesti în nume propriu este cea a jurnalului, a memoriilor sau a
autobiografiei. Numai în acest caz se poate pune semnul egalităţii între autor, narator şi
personajul central.

Naratorul - cel care povesteşte istoria, instanţă intermediară între autor şi istoria romanescă.
Naratorul este o figură creată, care aparţine operei literare: „în arta povestirii naratorul nu este
niciodată autorul, deja cunoscut sau încă necunoscut, dar un rol inventat este adoptat de către
autor“ (Kayser). Naratorul este, deci, o figură autonomă, creată de autor ca şi personajele
romanului. Naratorul şi personajele sunt „fiinţe de hârtie“, expresie a imaginaţiei autorului.
Actul narării poate fi asumat de către (a) o instanţă narativă anonimă care nu participă la
acţiunea romanescă (autorul omniscient) sau (b) de către un personaj care joacă un rol în
lumea narată (personaj-narator).

Cititor — persoana care citeşte un text, o „instanţă producătoare de sens“. Pentru a înţelege /

1
 Florentina Sâmihăian – Didactica lecturii

descifra un text, cititorul trebuie să dispună de codul estetic, moral, social, ideologic al
autorului, nefiind însă obligat să-l împărtăşească integral. Estetica receptării (Jauss, de ex.),
arată că „autorul poate modifica orizontul de aşteptare al cititorului, la fel cum cititorul, la
rândul său, poate influenţa asupra producţiei literare printr-o receptare activă, critică sau
aprobatoare“.

Naratar - reflexul cititorului într-un text, cel care apare numit explicit sau, mai ales, implicit ca
destinatar al unor mesaje transmise de narator şi care au în mare parte rolul de a-i menţine şi
stimula atenţia. „Cititorul unei ficţiuni în proză sau în versuri şi naratarul în această ficţiune nu
trebuie confundaţi. Unul este real, celălalt fictiv; şi dacă se întâmplă ca primul să semene
surprinzător de mult cu cel de-al doilea, este o excepţie, şi nu regulă“ (Prince, apud Jaap
Lintvelt, Punctul de vedere). Iată ce concretizări ale naratarului imaginează autorul anonim al
Catastihului amorului (roman românesc publicat în 1865, cu o construcţie şi o scriitură foarte
moderne) pentru a exemplifica un incipit de roman în „stil humoristic“: În acea zi, mi-era urât.
Ţi-e urât ţie, scumpul meu lectore? nu este aşa că nu citindu-mă? Aşa dar, urâtul este o boală
în contra căriia singurul remediu este locomoţiunea. Mi-aprinsei dar o ţigară. Fumezi
dumneata? O! frumoasa mea lectrice, nu roşi! Pe dumneata nu voi avea indiscreţiunea să te
întreb aseminea lucruri. După ce aprinsei ţigara, mă coborâi şi mă aruncai în stradă. O,
viziune!… încântare!… Tocmai în această minută, acea stradă era străbătută de o pereche de
botine cari… etc.

Tabloul I. Instanţele textului narativ literar (Jaap Lintvelt)

opera literară

lume romanescă
autor narator cititor
autor abstract lume naratã naratar cititor
fictiv concret
concret actori lume citată fictiv abstract

Strategii didactice de diferenţiere între autor şi narator

a. Joc de rol - reprezentarea modului în care un autor concepe un fragment de text epic şi
dramatizarea fragmentului respectiv.
Etapele activităţii:
 profesorul alege un fragment cu acţiune unitară, citeşte şi discută cu elevii conţinutul
 profesorul distribuie elevilor rolurile de autor, de narator şi de personaje (se pot alcătui mai
multe grupe, astfel încât să fie antrenată întreaga clasă)
 profesorul explică rolul autorului (prezintă un proces de creaţie: autorul va gândi cu voce
tare istoria, va decide rolurile personajelor, va alege ordinea evenimentelor, va hotărî cine şi
cum va povesti întâmplările)
 profesorul explică rolul naratorului (la indicaţia autorului, acesta va intra în scenă şi va
povesti cele întâmplate)
 profesorul explică rolul personajelor (vor interpreta replicile indicate de autor şi vor mima
comportamentul relatat de narator)
 autorul, naratorul şi personajele îşi vor juca rolurile în faţa clasei
 elevii vor fi ghidaţi să ajungă la concluziile activităţii: autorul este mai degrabă un regizor,
aflat în spatele cortinei, dincolo de universul propriu-zis al textului, deşi nu-i acesta este

2
Florentina Sâmihăian – Didactica lecturii

străin. El imaginează întreaga desfăşurare epică, alege decorurile, decide perspectiva din
care va fi spusă povestea (va alege un narator), imaginează personajele etc.
b. Repovestirea (scrisă sau orală) a unui text scurt, realizată prin schimbarea perspectivei
narative. Exemplu: Rescrieţi povestea Ursul păcălit de vulpe din perspectiva ursului,
Rescrieţi Scufiţa Roşie din perspectiva Scufiţei sau a bunicii. Astfel de sarcini pun în
evidenţă nu doar distincţia autor / narator, ci şi modul în care modificarea instanţei narativei
impune modificări ale textului la toate nivelurile: tonalitate, registru lingvistic, timp narativ.
c. Lectura unui text în care naratorul este neverosimil. „Cărţile scrise la persoana întâi îl
fac pe cititorul ingenuu să creadă că cel care spune Eu este autorul. Evident că nu este, ci
este Naratorul, altfel spus Vocea-care-narează, iar faptul că vocea narantă nu este neapărat
autorul ni-l spune P.G.Wodehouse, care a scris la persoana întâi memoriile unui câine.“
(Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă)

Acţiunea (nucleul textului epic) - ceea ce săvârşeşte / face personajul.

Sensul acţiunii trebuie corelată cu un scop, explicată prin motive şi integrată unor
circumstanţe. Mai mult, ea presupune interacţiunea eroului cu alte personaje (cooperare,
competiţie / luptă). Modelul cel mai simplu al acţiunii poate fi figurat astfel:

Ce?

ACŢIUNEA

Când? De ce?

Unde? Cum?

Cine?

Într-o primă etapă, elevii trebuie ghidaţi spre înţelegerea acţiunii ca reţea conceptuală ce
cuprinde acţiunea propriu-zisă, agentul acţiunii (personajul / personajele), scopul în care este
realizată, motivele pentru care este realizată şi circumstanţele în care este realizată.
Modalităţi de abordare a problematicii acţiunii:
 exemple de acţiuni construite de elevi (Povestiţi în 5 rânduri o întâmplare la care aţi
participat sau aţi fost martori în ultimele 2 zile)
 de la analiza unui text nonficţional (articol de ziar, de pildă, în care se prezintă o întâmplare)
 discuţiile, în ambele cazuri, vor viza toate componentele acţiunii.
Cele 6 întrebări referitoare la acţiune pot deveni puncte de plecare în abordarea tuturor textelor
epice. Exersarea lor în timp creează o anumită grilă de lectură, care îi ajută pe elevi să cuprindă
acţiunea în totalitatea ei.
Etapa următoare - transformarea succesiunii evenimentelor într-o unitate semnificantă (tema
textului, semnificaţia întâmplărilor prezentate).

Fabulă / subiect, poveste / discurs, ficţiune / naraţiune - niveluri textuale

Formaliştii ruşi (Tomaşevski, Teoria literaturii. Poetica, Ed. Univers, 1973) disting între

3
Florentina Sâmihăian – Didactica lecturii

fabulă (totalitatea motivelor în legătura lor logico-temporal-cauzală) şi subiect (totalitatea

motivelor în succesiunea şi legătura în care apar în text).
Todorov (Categoriile naraţiunii literare, în Poetică şi stilistică. Orientări moderne.
Prolegomene şi antologie de M. Nasta şi S. Alexandrescu, Ed. Univers, 1972) face, la rândul
lui, diferenţa între poveste (inventio - cf. retoricii clasice şi echivalentă cu fabula formaliştilor
ruşi) şi discurs (dispositio, echivalent cu subiectul), pe care o vom prelua în continuare.
Concret, povestea este evocarea unor anumite realităţi susceptibilă de a fi identificată cu
evenimente şi personaje din viaţa reală. Discursul se referă la modalitatea narării poveştii. O
altă pereche a aceleiaşi opoziţii, curentă în naratologie, este cea dintre istorie şi povestire. Yves
Reuter (Introduction à l'analyse du roman, 1991) face distincţia între ficţiune şi naraţiune.
Ficţiunea desemnează „universul creat, istoria aşa cum poate fi reconstituită, personajele,
spaţiul, timpul“, iar naraţiunea priveşte tehnicile care permit punerea în scenă a ficţiunii, modul
în care textul structurează evenimentele, perspectiva din care le prezintă, ordinea şi ritmul
desfăşurării lor. Se poate crea o ambiguitate între ficţiune ca poveste şi ficţiune ca mod de
reprezentare a realităţii, care este mai larg decât povestea însăşi, fiind chiar o relaţie
(propunerea şi acceptarea unei convenţii) între autor şi cititor.
Demers didactic:
 identificarea componentelor poveştii: seria cronologică a evenimentelor ce compun
acţiunea, spaţiul şi timpul în care se petrece acţiunea şi profilul personajelor implicate în
acţiune;
 evidenţierea modului în care povestea este pusă în text: statutul naratorului, ordinea şi
ritmul în care sunt prezentate evenimentele, modul în care sunt sau nu constante spaţiul şi
timpul, modul în care sunt construite personajele.

Povestea (ce?) Discursul (cum?)

Care sunt evenimentele textului? Cum sunt prezentate evenimentele din text? (în
ordine cronologică sau cu abateri de la această
ordine)
Care sunt trăsăturile personajelor? Cum sunt prezentate personajele?
În ce timp şi spaţiu se petrec Cum sunt conturate timpul şi spaţiul în text?
evenimentele?

Aceste întrebări, care pot fi plasate în oricare altă ordine impusă de textul discutat, pot
constitui punctul de plecare al construirii unui comentariu al textului epic. În acest scop, se vor
adăuga întrebări precum Cine narează evenimentele?, Din ce perspectivă?, precum şi întrebări
care vizează sensul global al textului (Care este tema textului?) şi semnificaţiile lui posibile (Ce
semnificaţii generale credeţi că are textul?)

Momentele subiectului / etapele acţiunii

Privesc timpul poveştii / fabulei. Identificarea etapelor acţiunii permite nu numai analiza con-
figuraţiei textelor literare, ci şi crearea, de către elevi, a unor texte narative coerente. În plus, o
asemenea grilă permite structurarea exerciţiilor de verificare a nivelului la care s-a realizat
comprehensiunea textului. Iată, în paralel, cele două modele folosite în prezent în şcoală.

Variantă tradiţională: momentele subiectului Variantă modernă (Greimas şi Larivaille): etapele

1. Expoziţiunea
2. Intriga (prezentarea evenimentului / evenimentelor
care declanşează acţiunea)
3. Desfăşurarea acţiunii (evenimentele la care ia parte
acţiunii
1. Situaţia iniţială (prezentarea stării de echilibru care
precede declanşarea acţiunii)
2. Element perturbator / cauza care declanşează acţiu-
nea (prezentarea faptelor care rup echilibrul - conflict
exterior, între personaje, sau conflict interior)
3. Dinamica acţiunii: probele prin care trece eroul,

4
Florentina Sâmihăian – Didactica lecturii

eroul pentru a depăşi situaţia de criză, reprezentată de desfăşurarea acţiunilor declanşate de elementul
intrigă) perturbator
4. Punct culminant (punctul de maximă tensiune a
acţiunii)
5. Deznodământul (rezolvarea situaţiei de criză) 4. Depăşirea situaţiei dificile / rezolvarea sau forţa
echilibrantă (evenimentele care put capăt încercărilor)
5. Situaţia finală (noul echilibru, ce poate, la rândul
său, să devină punct de plecare al unui nou episod)
Activităţi care vizează identificarea etapelor acţiunii
 exerciţii de completare, propuse după prima lectură (Întâmplarea se petrece în ……. / la
……, Eroul este ……., Evenimentele sunt declanşate de ……., Evenimentele sunt
următoarele ……, În final, eroul…..)
 întrebări puse după prima lectură, la care elevii răspund oral (Cine este eroul schiţei /
nuvelei / basmului etc.?, Care sunt principalele evenimente?, Când şi unde se petrec
evenimentele?, Care sunt motivele care le-au determinat?, Cum se încheie povestea?)
 realizarea rezumatului sau a povestirii, după a doua lectură a textului
 lectura anticipativă (Ce credeţi că se va întâmpla în cadrul descris la începutul textului?
Ce fel de întâmplare vă sugerează atmosfera degajată din incipit?, Cum credeţi că se va
termina povestea? etc.)
 analiza mărcilor lingvistice ale naraţiunii (urmărirea timpurilor verbale şi a felului în care ele
indică trecerea de la un moment la altul / de la o etapă la alta)
 identificarea şi ordonarea momentelor subiectului /a etapelor acţiunii (Elevii primesc foi pe
care sunt reproduse pasaje din text corespunzând unor momente/etape distincte. Lucrând în
grupe, ei trebuie să recunoască momentul subiectului/etapa naraţiunii. Apoi, câte un
reprezentant din fiecare grupă va merge la tablă şi toţi reprezentanţii grupelor vor aşeza în
ordine pasajele de text primite.)

Limite şi riscuri ale cunoaşterii structurii minimale a unui text narativ

 cunoaşterea structurii canonice nu ajută elevii în înţelegerea structurii necanonice
 activităţile centrate explicit asupra structurii pot pune în umbră conţinutul textului.
Ambele limite pot fi atenuate prin ghidarea atentă şi adecvată a demersului de către profesor.

Timp şi spaţiu
Demers didactic de circumscriere a timpului şi spaţiului poveştii:
a. Exerciţii de identificare a indicilor de timp şi de spaţiu
Indicii de spaţiu circumscriu spaţiul acţiunii (care poate fi stabil, în speciile reduse ca
dimensiune - schiţa, de ex., sau dinamic, plural - în speciile epice ample) se pot referi la: poziţia
geografică (continent, regiune, oraş, sat etc.), decorul specific (stradă, casă, grădină etc.),
diferitele locuri în care se petrece acţiunea. Indicii spaţiali vizează, de asemenea, aşezarea în
spaţiu a obiectelor (decor şi poziţionare) şi deplasarea în spaţiu a personajelor.
Indicii de timp circumscriu temporalitatea acţiunii, evidenţiind momentul în care se petrece un
eveniment, cronologia (ordinea în care apar evenimentele) şi durata acestora. Ei pot arăta:
anterioritatea sau posterioritatea unei acţiuni faţă de alta, simultaneitatea a două acţiuni etc.
b. Interpretarea semnificaţiilor circumscrierii temporale şi spaţiale într-un text prin:
 justificarea alegerii unui anume spaţiu şi timp pentru desfăşurarea acţiunii sau justificarea
absenţei determinărilor spaţiale şi temporale (determinări concrete în cazul prozei realiste,
indeterminare în cazul parabolei sau a basmului, plasarea în viitor, scrierile S.F.)
 reflecţii asupra gradului de generalitate al contururilor spaţiale şi temporale (vagi în basm, în
schimb bine precizate în proza realistă)
 reflecţii legate de rolul descrierilor spaţiului în economia textului etc.

Procedee de legare a secvenţelor narative

5
Florentina Sâmihăian – Didactica lecturii

Înlănţuire - povestirea una după alta a întâmplărilor

Inserţie (povestire în ramă) - în cadrul unei povestiri-ramă se inserează una sau mai multe
povestiri de sine stătătoare (ex. Decameronul de Boccaccio, Hanu-Ancuţei de M. Sadoveanu)
Alternanţă (paralelism) - se trece dintr-un plan narativ în altul, mai multe fire narative
simultane prezentate alternativ
Demers didactic - identificarea pe texte noi a procedeelor de legare a secvenţelor

Perspectiva narativă se referă la relaţia pe care naratorul o întreţine cu povestirea şi aceasta

poate fi observată, după Lintvelt, pe două coordonate distincte: (a) perceperea lumii romaneşti
de către un subiect-perceptor (narator sau personaj) şi (b) profunzimea perspectivei narative în
raport cu obiectul percepţiei.
Din punctul de vedere al raportului cu subiectul percepţiei, cel care constituie centrul de
orientare al cititorului, pot exista trei tipuri de perspectivă narativă:
 tipul narativ auctorial: perspectiva narativă a unui narator;
 tipul narativ actorial: perspectiva narativă a unui personaj / actor;
 tipul narativ neutru: perspectiva narativă a unei camere.
Din punctul de vedere al profunzimii perspectivei, putem distinge între:
 percepţia externă, care poate fi limitată sau ilimitată
 percepţia internă, care poate fi limitată sau ilimitată

Corelarea celor două coordonate este sintetizată în tabelul următor:

percepţie externă percepţie internă percepţie externă percepţie internă
ilimitată ilimitată limitată limitată
Tipul omniscienţă externă omniscienţă internă
narativ (naratorul auctorial (naratorul omniscient
auctorial este omniscient şi dispune de o percepţie
percepe totalitatea internă ilimitată şi
lumii romaneşti infai-libilă a vieţii
exterioare) interioare şi chiar a
inconştien-tului
tuturor actorilor)
Tipul extrospecţia introspecţia
narativ (adoptând perspectiva (adoptând pespectiva
actorial unui personaj,naratorul unui personaj, narato-
e limitat la extrospecţia rul e limitat la intros-
acestui personaj, astfel pecţia personajului-
încât el nu poate oferi perceptor, ignorând
decât o prezentare ex- viaţa interioară a
ternă a celorlalţi actori) celorlalţi actori)
Tipul înregistrarea
narativ („camera“ se limitează
neutru la o înregistrare a
lumii romaneşti
perceptibile)

Tipul narativ auctorial poate fi asociat cu viziunea „din spate“, în care naratorul cunoaşte mai
mult decât personajele (cf. Pouillon, Todorov) sau cu focalizarea zero, absenţa focalizării (cf.
Genette) sau cu viziunea omniscientă, în care naratorul ştie mai mult / totul despre personaje.
Persoana a III-a este caracteristică. (Casele par pentru el fără acoperişuri, distanţele nu
există, depărtarea în vreme de asemeni nu. În timp ce pune să-ţi vorbească un personaj, el îţi
spune în acelaşi alineat unde se găsesc şi celelalte personaje, ce fac, ce gândesc exact, ce
plănuiesc. - Camil Petrescu, Noua structură şi opera lui Marcel Proust). În viziunea „din
spate“, acest izvor [care luminează opera] nu se află în roman, ci în romancier, aşa încât el
îşi susţine opera fără a coincide cu unul din personajele ei. el o susţine fiind în spatele ei; el
nu este în lumea descrisă de aceasta, ci „în spatele“ acestei lumi, fie ca un demiurg, fie ca un

6
Florentina Sâmihăian – Didactica lecturii

spectator privilegiat care cunoaşte dedesubtul problemei. (Pouillon)

Tipul narativ actorial poate fi asociat cu viziunea „cu“, în care naratorul cunoaşte tot atât cât
personajele (cf. Pouillon, Todorov) sau cu focalizarea internă (cf. Genette). Persoana I este
caracteristică, dar nu obligatorie în acest tip de viziune. Specifică literaturii care pune preţ pe
autenticitate (Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile
mele, ceea ce gândesc eu. - Camil Petrescu, ibidem). Alegem un singur personaj care va fi
centrul povestirii. Împreună cu acesta îi vedem pe ceilalţi protagonişti, abia „cu“ el vedem
evenimentele povestite. Fără îndoială, noi vedem bine ceea ce se întâmplă în el, însă numai
în măsura în care ceea ce se petrece în cineva îi apare acestui cineva“ (Pouillon).
Tipul narativ neutru poate fi asociat cu viziunea „din afară“, în care naratorul cunoaşte mai
puţin decât actorul (cf. Pouillon, Todorov) sau cu focalizarea externă (cf. Genette).
Pouillon foloseşte conceptul de viziune în dublul sens, de perspectivă narativă (viziune „din
spate“ şi viziune „cu“), şi de profunzime a perspectivei narative (viziune „din afară“, opusă
viziunii „din lăuntru“). La fel, Todorov. Focalizarea externă (Genette) nu desemnează
subiectul-perceptor, ci percepţia externă a obiectului-perceput. Nu e vorba, deci, de
perspectiva narativă, ci de profunzimea perspectivei narative.
Distincţia între perspectiva narativă şi profunzimea perspectivei narative este aşadar utilă
pentru analiza narativă a textului literar.

Personajul - elementul cel mai simplu de acces la universul ficţional, dar, în acelaşi timp, cel
mai frecvent factor de risc pentru confuzia dintre realitate şi ficţiune.
Primul pas - clarificarea relaţiei persoană / personaj. Suprapunea personajului cu o persoană
reală poate decurge dintr-o serie de situaţii asupra cărora profesorul trebuie să insiste pentru a
dezvolta la elevi capacitatea de a recepta nuanţat categoria personajului. Persoana ţine de
lumea reală, iar personajul de lumea ficţională. Calitatea de personaj a unei persoane decurge
din trecerea actelor sau a evenimentelor la care participă în ordinea ficţională.
Studiu de caz - Distincţia între persoană şi personaj în Amintiri din copilărie de Ion Creangă
 personajul principal din Amintiri, Nică, e declarat de autor persoană reală corespunzătoare
propriei persoane la vârsta copilăriei
 elevul este îndrumat să pună în relaţie evenimentele pe care le trăieşte Nică cu propria lui
copilărie şi chiar să relateze ei înşişi evenimente asemănătoare celor citite
 continuitatea persoanei I exprimă de fapt o discontinuitate (relatarea evenimentelor pe care
le trăieşte Nică, din perspectiva acestuia, dar şi din aceea a maturului) care întreţine
ambiguitatea dintre autorul-narator şi personajul-copil
Concluzii
 personajul principal este proiecţia copilului Nică, dar această persoană reală nu este
reductibilă la ceea ce aflăm despre ea în Amintiri; în schimb, personajul Nică se reduce la
ceea ce prezintă autorul în legătură cu el. Ce se întâmplă însă cu personajul unei povestiri
nonficţionale? Dacă, de exemplu, un elev povesteşte colegilor poznele pe care le-a făcut
prietenul său X în vacanţă, persoana reală X este ireductibilă la personajul din povestirea
reală.
 sub formele gramaticale ale persoanei I sunt deghizate două ipostaze ale autorului (cea de
narator - om matur şi cea de personaj-copil); această delimitare nu este uşor de sesizat, dar
se poate face printr-o analiză atentă a nivelurilor limbii şi a atitudinilor exprimate.
Relaţia persoană-personaj se complică dacă introducem autorul în ecuaţie, atunci când
persoana gramaticală a operei este persoana I. Cel care povesteşte în Amintiri este autorul
însuşi sau doar o voce a sa, o proiecţie, un alter ego prin care se proiectează?
 dacă ţinem cont că, pe parcursul cărţii, vocea maturului se interferează adesea cu vocea
copilului, e limpede că ambele sunt modalităţi prin care autorul comunică. Între autor şi
cititor se interpune un narator, un mediator care ne întâmpină în pragul lumii ficţionale.
Enunţarea la persoana I în Amintiri şi în Vizită… de I. L. Caragiale. Compararea celor două
texte evidenţiază o diferenţă privind relaţia narator-personaj; în primul text naratorul este, în

7
Florentina Sâmihăian – Didactica lecturii

acelaşi timp, actor, protagonistul evenimentelor povestite, în cel de-al doilea, el are un rol
secundar în naraţiune. Statutul autorului în aceste opere: aparent, autorul e însuşi naratorul şi
acest nivel „ingenuu“ al observaţiei se traduce prin formulări cvasi-generale ale elevilor de
genul: Creangă îşi aduce aminte de copilăria sa sau Caragiale povesteşte ce i s-a întâmplat
într-o vizită…sau chiar Creangă prinde pupăza, iar Ionel îi toarnă lui Caragiale dulceaţă în
şoşoni. Autorul nu trebuie confundat cu naratorul; este vorba de un act de simulare pe care îl
comit autorii: ei se „prefac“ a povesti ca şi cum ar fi vorba de evenimente nonficţionale. Wayne
C. Booth notează că „prin narator se înţelege în general eul lucrării, dar eul este rareori, ca să
nu spunem niciodată, identic cu imaginea implicată a artistului“. Singurul exemplu de
suprapunere între autor, narator şi personaj îl constituie autobiografia.
Personajele pot fi clasificate în funcţie de tipul de text în care „trăiesc“ (eroul sublim din
tragedia sau epopeea clasică), în funcţie de curentul literar (personaje romantice, personaje
clasice, „caracterele“ impuse de estetica clasicistă: avarul, ipocritul, mizantropul, fanfaronul
etc., personaje tipice în proza realistă), în funcţie de reperul etic (personaje pozitive şi
personaje negative), în funcţie de raportul cu realitatea (personaje istorice, legendare,
fantastice), în funcţie de profunzimea caracterizării (personaje plate / unilaterale şi rotunde /
complexe), în funcţie de rolul jucat (protagonist, antagonist), în funcţie de rolul ocupat în
economia textului (principale, secundare, episodice). Unul şi acelaşi personaj poate fi, desigur,
caracterizat având în vedere mai multe criterii. De exemplu, Alexandru Lăpuşneanu,
protagonistul nuvelei lui C. Negruzzi, este un personaj romantic, rotund / complex, istoric.

Repere de structurare a unei grile de lectură a textului narativ

Exemple de întrebări pentru abordarea prozei ficţionale
Primele reacţii Înţelegerea iniţială a Dezvoltarea Dezvoltarea unei viziuni
textului interpretărilor critice, a unei evaluări
• Care este prima ta • Există părţi neclare • Care e contextul • Este povestea plauzibilă? De
reacţie faţă de text? în textul citit? istoric al poveştii? ce?
Poţi asocia textul cu o • Care este firul • Când a fost scrisă? • Este, după părerea ta, un text
experienţă personală? naraţiunii? (Realizează Cum e reflectată bun? De ce da sau de ce nu?
• Ţi-a plăcut povestea? o cronologie a perioada respectivă? • Crezi că este un text narativ
• În ce fel te evenimentelor.) • Care e semnificaţia tradiţional sau este un text în
impresionează ce ai • Există un titlului? care autorul încearcă ceva nou
citit? protagonist? • Dar un • Cum evoluează sau unic?
• Te-a impresionat în personaj care i se personajele? Cum sunt • Ce conexiuni ai putea găsi
mod deosebit un opune, un antagonist? ele construite? între această poveste şi altele
personaj? Cu ce • Care sunt conflictele • Din ce perspectivă pe care le-ai citit?
personaj te-ai putea dintre personaje? Sunt (punct de vedere) este • Ţi-ar plăcea să citeşti şi alte
identifica? conflicte interne sau spusă povestea? texte scrise de acelaşi autor?
• Cum ţi-ai imaginat externe? Când atinge • Care e atmosfera? Ce De ce da sau de ce nu?
locul/locurile în care se conflictul un punct detalii ale textului
petrece acţiunea? Te-a critic? Cum este contribuie la crearea
impresionat într-un fel soluţionată problema? atmosferei?
descrierea spaţiului în • Unde şi când se • Cum aţi putut iden-
care se desfăşoară petrece acţiunea? tifica tema poveştii?
acţiunea? • Cine narează • Ce mijloace literare
povestea? sunt folosite
• Care e problema (naraţiune, dialog,
abordată de text? descriere, conflict,
• Ce crezi că s-ar putea intrigă, procedee de
întâmpla cu expresivitate etc.)?
personajele? • Ce tip de naraţiune
aţi descoperit
(aventuri, istorică,
S.F.)?
• Care e stilul autorului?

Grilă de lectură pentru texte aparţinând genului epic (Alina Pamfil)

Date despre autor şi despre opera studiată.

8
Florentina Sâmihăian – Didactica lecturii

Care sunt evenimentele relatate? Cum sunt prezentate în text (în ce succesiune, care e
distanţa dintre planul poveştii şi cel al discursului?)
Care sunt circumstanţele evenimentelor prezentate (spaţiu, timp)? Cum sunt ele conturate în
text?
Care sunt personajele care participă la acţiune? Cum sunt ele prezentate în text?
Cine narează evenimentele? Din ce perspectivă? Cui i se povesteşte?
Cum se povesteşte (moduri de expunere folosite, ritmul întâmplărilor, particularităţi stilistice:
umorul, ironia, patetismul etc.)?
Care este tema textului?
Care sunt semnificaţiile generale pe care le poate atribui cititorul textului?
Ce viziune despre lume se desprinde din text?
Cum se raportează cititorul la aceasta viziune ?
Ce specie literară / curent literar ilustrează textul ?