Sunteți pe pagina 1din 22

Politica Agricolă

Comună în Uniunea
Europeană şi
România – prezent
şi perspective

Coordonator:
Prof.univ.dr. Ioan Popa
Prof.univ.dr. Gheorghe Hurduzeu

Doctorand:
Olescu (Sima) Isabella – Cristiana
Anul I FR – Economie şi afaceri
internaţionale
CUPRINS:

Introducere ......................................................................................................... pag.2


Capitolul I
Politica Agricolă Comunitară ........................................................................... pag.3
I.1. Obiectivele şi principiile P.A.C. ................................................................. pag.3
I.2. Etape, instrumente şi mecanisme de implementare .................................... pag.4
I.3. Reformele Politicii Agricole Comune ........................................................ pag. 6
Capitolul II
Politica Agricolă Comună la nivelul României ............................................... pag.11
II.1. Prevederile Tratatulu de Aderare referitoare la agricultură ....................... pag.11
II.2. Cele două agriculturi ale României şi Politica Agricolă Comună ............. pag.15
II.3. Reforma post 2013 a Politicii Agricole Comune
– priorităţile româneşti .............................................................................. pag.19
Concluzii ............................................................................................................. pag.20
Bibliografie ......................................................................................................... pag.21

2
INTRODUCERE

Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comune ale Uniunii
Europene, fiind fundamentată pe principiile pieţei unice, preferinţei comunitare (favorizarea
consumului de produse originare din Uniunea Europeană) şi al solidarităţii financiare
(măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget comun).
PAC este constituită din doi piloni – pilonul organizaţiilor comune de piaţă (măsurile
comune de reglementare a funcţionării pieţelor produselor agricole) şi cel al dezvoltării rurale
– măsurile structurale care vizează dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale.
PAC a cunoscut o serie de reforme succesive, influenţate de evoluţia agriculturii
europene (gestionarea costurilor bugetare mari şi a stocurilor excedentare de produse
agricole), de procesul de extindere a UE şi de negocierile comerciale multilaterale din cadrul
GATT (runda Uruguay) şi a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (runda Doha) privind
liberalizarea comerţului mondial cu produse agricole. Reformele au vizat in principal
simplificarea modului de acordare a subvenţiilor, eficientizarea politicii şi reducerea costurilor
bugetare, PAC evoluând de la o politică care se concentra pe sprijinirea directă a producţiei, la
o politică orientată către cerinţele pieţei, axată pe parametri calitativi, ecologici, de siguranţa
alimentelor şi utilizarea eficientă şi durabilă a resurselor. Cea mai recentă reformă (2003 –
2008) s-a finalizat prin aşa-numitul « control de sănătatate al PAC » şi a vizat o simplificare
mai radicală a sistemului de acordare a subvenţiilor directe, eliminarea sau ajustarea unor
măsuri de sprijinire a pieţei, realocarea progresivă a fondurilor UE către măsurile de
dezvoltare rurală pentru a răspunde noilor provocări (schimbările climatice, asigurarea
securităţii alimentare, protecţia bio-diversităţii, bio-energia).
În contextul negocierii viitorului cadru financiar al UE pentru perioada 2014-2020,
este aşteptată o dezbatere asupra structurii cheltuielilor în UE. Ponderea importantă deţinută
de cheltuielile agricole în cadrul bugetului comunitar pot determina ca tema
reformării bugetului alocat PAC să devină una din mizele dezbaterii pe tema bugetului UE.
Având un potenţial agricol semnificativ, România consideră că PAC trebuie să se
fundamenteze în viitor pe un buget consistent, în contextul actual caracterizat de dificultăţi
financiare şi economice la nivel global, şi pe mecanisme adaptate la necesităţile specifice ale
noilor state membre, pentru a asigura securitatea alimentară, a satisface cerinţele pieţei
europene şi a atenua impactul posibilei liberalizări a comerţului agricol mondial asupra
agriculturii comunitare.

3
CAPITOLUL I
POLITICA AGRICOLĂ COMUNITARĂ

I.1. Obiectivele şi principiile P.A.C.

Libera circulaţie a bunurilor a debutat cu produsele agricole, Piaţa Comună fiind


înfăptuită pentru prima oară în agricultură. La sfârşitul anului 1962, politica agricolă a fost
aceea care dădea semnalul demarării vastei întreprinderi pe care o reprezintă elaborarea politicilor
comune economice şi monetare, latură esenţială a procesului de integrare inter-statală.
De la început, produsele agricole au beneficiat de un regim aparte în comparaţie cu
produsele industriale. În timp ce faţă de producţia şi comerţul cu produse industriale se aplică
principiul liberei concurenţe, neintervenindu-se pentru sprijinirea competitivităţii acestora şi
aplicându-se o protecţie redusă la importurile din ţările terţe, producţia agricolă comunitară s-
a bucurat de susţinere pe toate planurile.
Diferenţele de tratament ridică un mare semn de întrebare: cum se explică faptul că ţări
puternic industrializate (la început în formula „celor şase”) au ales să dea prioritate
agriculturii ?
Imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi chiar şi după aceea, Germania,
ţara cu cele mai vechi tradiţii industriale, a avut o poziţie politică dezavantajată de statutul ei de
ţară învinsă1. Franţa, în schimb, se prezenta la masa tratativelor CEE de pe poziţia de ţară
învingătoare. În aceste condiţii, ea s-a folosit de avantajul ei comparativ politic, pentru a-şi
impune punctul de vedere. Dintre cele şase ţări care antamaseră procesul de integrare, Franţa
avea cea mai mare pondere în producţia agricolă comună. În demersul ei, Franţa a mai fost
sprijinită de Olanda şi Belgia, care, deşi ţări mici, au o agricultură foarte specializată şi
productivă. Aşadar, factorul politic explică în cea mai mare măsură, starea de fapt descrisă mai
sus.
Desigur că au contat şi alţi factori specifici perioadei din primii ani de după război. În
ţările Europei occidentale, care fuseseră teatrul principalelor operaţiuni militare, se
manifestau, din această cauză, fenomene de penurie alimentară, iar dependenţa de importurile
agricole extra europene, mai ales din SUA, era mare.
Este una dintre cele mai importante politici ale UE, care urmăreşte, pe de o parte,
asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatorii Uniunii, iar pe de altă parte, remuneraţii
echitabile pentru agricultorii europeni. Aproximativ 45% din totalul bugetului comunitar
reprezintă cheltuieli cu agricultura. În cadrul P.A.C. competenţa UE este împărţită cu statele
membre, pieţele agricole sunt organizate în comun şi sunt respectate următoarele principii:
preţuri unice, solidaritate financiară şi preferinţa comunitară. Deşi garantarea autosuficienţei
alimentare a Comunităţii Europene, principalul obiectiv al P.A.C., a fost îndeplinit, pentru a
corecta dezechilibrele şi excedentele de producţie care rezultă din P.A.C. s-au impus o serie
de reforme de-a lungul timpului. Acestea vizează reducerea preţurilor de producţie şi implicit
a gradului de subvenţionare a agriculturii, iar sprijinul fermierilor să se facă direct (prin plăţi
directe) şi nu indirect prin susţinerea preţurilor P.A.C. Susţinerea şi orientarea agriculturii va
beneficia de circa 400 mld. Euro, în perioada 2007–20142.
Principiile fundamentale care stau la baza politicii agricole comunitare sunt
următoarele:
1. Liberalizarea treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi
comercializarea lor la preţuri unice3, comunitare: în principiu, s-a stabilit ca preţurile
comunitare să reprezinte media aritmetică a preţurilor naţionale din ţările membre ale CEE;

1
Chiar dacă Adenauer, cancelarul ei, a fost un partener fidel al generalului De Gaulle.
2
Niţă Ion, Voicu Iulica, Scărlătescu Iuliana, Sima Isabella-Cristiana, „Dicţionar explicativ al Uniunii
Europene”, Ed. Irecson, Bucureşti, 2009
3
Fixate de Consiliul de Miniştri European, aceste preţuri dau naştere, anual, unor negocieri dificile
4
2. Preferinţă din partea ţărilor membre pentru produsele agricole ale comunităţii.
Acele ţări care ar dori să cumpere produsele agricole mai ieftine din ţări din afara
comunităţii, vor suporta diferenţa de preţ prin instituirea unor taxe de prelevare;
3. Compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole
disponibile ale ţărilor membre în afara Comunităţii Economice Europene în cazul în care
aceste exporturi s-ar realiza la preţuri mai mici decât cele comunitare; compensarea acestor
preţuri se realizează prin sistemul aşa numitelor taxe de restituire (acestea fiind. subvenţii
directe la export);
4. Protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa extra-comunitară printr-un
sistem foarte amplu de măsuri de politică comercială, tarifare şi netarifare şi restructurarea
acesteia pentru sporirea gradului de autoaprovizionare cu produse agricole;
5. Finanţarea pe plan comunitar a măsurilor de politică agricolă prin intermediul
unui organism comunitar specializat denumit Fondul European de Orientare şi Garanţie
Agricolă(FEOGA).
Principalele obiective ale politicii agricole comune, aşa cum sunt ele menţionate în
Tratatul de la Roma (art. 139) sunt:
a) Creşterea productivităţii agriculturii prin promovarea progresului tehnic şi asigurarea
dezvoltării raţionale a producţiei agricole, precum şi a utilizării optime a factorilor de
producţie, în special a forţei de muncă.
b) Asigurarea unui nivel de trai pentru populaţia agricolă, la paritate cu alte sectoare
de activitate.
c) Stabilizarea pieţelor produselor agricole.
d) Garantarea securităţii aprovizionării.
În acelaşi articol se precizează luarea în considerare la elaborarea P.A.C. a următoarelor
elemente:
a) Caracterul special al activităţilor agricole care decurge din structura socială a
agriculturii şi din diferenţele structurale între regiunile agricole.
b) Necesitatea de a opera gradual adaptările necesare.
c) Faptul că, în statele membre, agricultura constituie un sector strâns legat de
ansamblul economiei.
Orientările de mai sus au fost cu timpul precizate şi chiar extinse, la ele adăugându-se şi
altele ca:
- frânarea exodului rural;
- dezvoltarea regiunilor agrare rămase în urmă;
- protecţia mediului înconjurător prin activitatea agricolă;
- protejarea sănătăţii consumatorilor prin realizarea de produse agro-alimentare în
condiţii cât mai ecologice;
- dezvoltarea activităţilor agro-industriale în zonele rurale;
- dezvoltarea agroturismului etc.

I.2. Etape, instrumente şi mecanisme de implementare

a) Etape de realizare
- 1958-1968 a fost perioada realizării pieţei comune a produselor agricole; primele
produse supuse reglementărilor au fost stabilite în 1962, iar preţurile comune au intrat în
vigoare din 1968; în aceeaşi perioadă s-a aplicat principiul preferinţei comunitare prin
introducerea taxelor de prelevare la importul de produse agricole provenind din terţe ţări.
- 1972 a fost anul când a început introducerea unor măsuri structurale menite să
încurajeze modernizarea unităţilor agricole, au fost sprijiniţi fermierii să-şi perfecţioneze
pregătirea, iar tinerii să îmbrăţişeze activitatea agricolă. De asemenea, au fost ajutaţi agricultorii
din zonele de munte sau mai izolate, inclusiv prin livrarea şi comercializarea produselor realizate.

5
- 1979, s-au iniţiat măsuri de coparticipare a agricultorilor la finanţarea
excedentelor pe care le provocau. Astfel s-a introdus o taxă de coresponsabilitate la producţia
de lapte, cu scopul transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şi
din subvenţiile necesare exportării excedentelor acumulate;
- 1984-1987 a fost perioada când s-au contingentat producţiile la unele produse
excedentare şi s-au adoptat o serie de programe de distribuţie a unor alimente persoanelor
aflate în dificultate. Pentru a apropia cât mai mult oferta de nivelul cererii (consum intern +
export) a fost introdus sistemul cotelor de producţie la lapte, iar pentru a plafona cheltuielile
P.A.C. s-a stabilit ca acestea să crească într-un ritm inferior PIB –ului comunitar(74% din rata
acestuia);
- 1988 este anul când s-au luat noi măsuri de raţionalizare a cheltuielilor PAC şi de
stabilizare a producţiei pentru a reduce stocurile şi excedentele. În acest scop s-au stabilit
cantităţile maxime ce beneficiază de ajutoare garantate. În ce priveşte cheltuielile s-a introdus
o nouă concepţie de măsuri structurale în sensul realizării unei coordonări mai strânse între
componenta “orientare” a PAC şi cea de dezvoltare socială şi regională a UE. S-a conturat o
strategie globală mai eficientă pentru zonele rurale şi cele defavorizate.
- 1992 a marcat demararea unei reforme radicale a PAC, reformă impusă de
evoluţiile celor 30 de ani parcurşi de această politică şi anume:
• Garantarea unor preţuri minime ridicate i-a determinat pe producători să practice o
agricultură superintensivă pentru a creşte cât mai mult producţia şi implicit profiturile. S-a
ajuns astfel la o utilizare excesivă a terenurilor, degradându-se mediul şi realizând produse cu
calităţi îndoielnice pentru sănătatea omului. Aceasta explică măsura ca, din 2007, marilor
ferme să li se reducă sprijinul financiar din partea PAC.
• producţiile mari au condus la realizarea unor excedente gigantice („munţi de unt”,
„mări de vin”) şi deci la stocuri a căror întreţinere a costat din ce în ce mai mult. În medie
producţia agricolă a crescut în cei 30 de ani de PAC cu 2%/an, în timp ce consumul cu numai
0,5%.
b) Instrumente şi mecanisme de implementare a PAC
Pentru asigurarea securităţii aprovizionării populaţiei comunitare cu produse agro-
alimentare necesare, inclusiv prin stabilizarea preţurilor produselor agricole de bază, în vederea
garantării unor venituri echitabile producătorilor agricoli, PAC foloseşte următoarele
instrumente şi mecanisme:
Pentru reglementarea pieţei interne se foloseşte mecanismul preţurilor indicative la
majoritatea produselor agricole; acestea se stabilesc anual de către miniştrii agriculturii. La
fixarea lor se are în vedere asigurarea unui venit echitabil agricultorilor din UE care realizează
un volum dat de produse şi de o calitate predeterminată.
În cazul că preţul pieţei la un produs scade sub cel de intervenţie, atunci se
achiziţionează de către organismele comunitare produsul respectiv şi se trece pe stoc. În unele
cazuri se lansează cereri de ofertă pentru plasarea unor produse şi în stocuri private.
Pentru piaţa externă reglementările PAC prevăd posibilitatea ca anumite exporturi către
ţările terţe să beneficieze de restituirea diferenţei care există între preţurile comunitare şi cele
obţinute pe piaţa mondială. De asemenea, la importul de produse agricole din ţările terţe se
prevede plata diferenţei dintre preţurile comunitare şi preţurile mondiale (cele de import) prin
mecanismul aplicării taxelor de prelevare şi a celor vamale.
La unele produse agricultorii primesc direct contribuţii financiare pentru a-şi păstra
nivelul de venituri. Acestea sunt în general plăţi efectuate în cadrul politicii socio-structurale
şi vizează compensarea handicapului situării agricultorului într-o zonă defavorizată.
Categoriile de preţuri în jurul cărora pivotează mecanismul PAC sunt:
• Preţul orientativ, cel în jurul căruia sunt menţinute preţurile produselor agricole în
întreaga comunitate şi este situat la un nivel care să-i remunereze pe producătorii comunitari,

6
chiar dacă nu sunt eficienţi. Preţurile trebuie să fie uniforme, inclusiv pentru toţi consumatorii
comunitari. Aceste preţuri sunt mai mari decât cele practicate pe piaţa internaţională;
• preţul prag, care constituie baza pentru calcularea prelevărilor la importul de produse
agricole din terţe ţări, astfel încât să existe siguranţa că aceste produse extracomunitare nu
pătrund în UE la un nivel de preţ situat sub acest prag şi deci să anuleze preferinţa pentru
produsele comunitare;
• preţul de ecluză, respectiv preţul minim la care se poate importa un produs în UE;
• preţul de intervenţie, cel la care organismele comunitare sau naţionale trebuie să
cumpere de la producători produsele ce le sunt oferite. Acestea se stabilesc simultan cu cele
indicative şi sunt la un nivel inferior acestora cu câteva procente. Ele sunt de fapt preţurile
garantate pentru producătorii comunitari.
Mecanismul cotelor (introduse la zahăr, lapte şi la alte produse) a fost completat cu
alte limitări denumite stabilizatoare, destinate să controleze cheltuielile comunitare pentru
organizarea comună a pieţei. Acesta funcţionează pe baza principiului: dacă producţia
depăşeşte un nivel determinat (cantitatea maximă garantată) atunci sprijinul acordat
agricultorilor se reduce automat, iar reducerea se aplică ansamblului producţiei şi nu numai
părţii ce depăşea cantitatea maximă garantată. Pentru cereale cantitatea respectivă a fost fixată
la 160 milioane tone anual, iar, dacă se depăşea acest plafon, preţul se reducea cu 3% în anul
următor. Reducerile sunt cumulative, orice depăşire conduce la o nouă reducere. Stabilizatorii
au avut însă efect limitat, excedentele la carnea de bovine şi lapte au continuat să crească, iar
la cereale, datorită devalorizării dolarului, au crescut subvenţiile şi s-au pierdut pieţe
tradiţionale în Est şi Orientul Mijlociu.
În vederea modernizării şi restructurării sectorului agricol şi în general pentru
dezvoltarea rurală a UE, instrumentul folosit a fost Fondul European pentru Orientare şi
Garantare Agricolă (FEOGA) constituit din 1972. Începând cu 1988, acest fond a fost
alăturat Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER) şi Fondului Social
European (FSE) creându-se astfel o structură integrată pentru dezvoltarea rurală comunitară.
Obiectivul acestei noi structuri este diversificarea activităţilor economice din zonele rurale şi
dezvoltarea infrastructurii aferente acestora, în scopul susţinerii agriculturii ce va continua să
reprezinte temelia Europei rurale.
FEOGA încurajează investiţiile destinate ameliorării competitivităţii unităţilor agricole
prin finanţarea proiectelor de modernizare, instalarea tinerilor fermieri, pensionarea
anticipată, ajutorarea agricultorilor din zona montană şi alte regiuni defavorizate etc.
Din fondurile comunitare se finanţează şi proiecte menite să conducă la:
- reducerea producţiilor excedentare;
- ameliorarea prelucrării şi comercializării produselor agricole şi silvice;
- îmbunătăţirea folosirii neagricole a terenurilor arabile;
- protecţia mediului înconjurător;
- mărirea suprafeţelor împădurite etc.
În 1991, a fost lansat programul “LEADER” de asistenţă a regiunilor agrare periferice
sau colectivităţilor rurale care au între 5 000 şi 10 000 de locuitori. În cadrul acestui program
sunt finanţate proiectele diversificării bazei economice a zonelor rurale, cele de asistenţă
tehnică şi consultanţă de specialitate etc.
În 1992 mecanismul şi instrumentele de intervenţie au fost completate cu noi măsuri ce
vizau reducerea preţurilor şi scoaterea din cultură a terenurilor. A avut loc trecerea de la
sistemul de garantare a preţurilor la sprijinirea directă a veniturilor agricultorilor.
Cea mai importantă sursă de finanţare a PAC o reprezintă contribuţia ţărilor membre
(circa 50%), urmată de TVA şi taxele de prelevare la importurile agricole.

I.3. Reformele Politicii Agricole Comune

7
I.3.1. Reforma McSharry

Reforma McShary este considerată cea mai radicală pe care agricultura europeană a
cunoscut-o până în momentul respectiv. Obiectivele sale esenţiale erau în număr de cinci:
- Creşterea competitivităţii agricultorilor proprii;
- reducerea ofertei la nivelul cererii;
- concentrarea ajutorului pentru susţinerea celor mai defavorizaţi;
- încurajarea restrângerii terenurilor agricole;
- protecţia mediului şi creşterea potenţialului natural al statelor4.
Elementul cheie al acestei reforme este reducerea preţurilor la produsele agricole de bază şi
scoaterea din cultură a unor terenuri arabile prin compensarea pierderilor de venituri ale celor ce
contribuie la realizarea acestui obiectiv (compensaţii directe). Culturile vizate erau: cerealele,
oleaginoasele, plantele proteice şi carnea de bovină. Astfel, preţurile minime garantate la cereale
s-au redus cu 29% în decurs de 3 ani, începând cu campania agricolă 1993/1994, şi în felul acesta
s-au apropiat de cel existent pe piaţa mondială.
Pentru păstrarea preferinţei comunitare (de cca. 40%) s-a menţinut un preţ minim de
import. În funcţie de cererea estimată, s-a stabilit şi suprafaţa arabilă retrasă din cultură (în
primul an reprezenta 15% din suprafaţa cerealieră a UE), care însă nu se aplică şi micilor
producători de cereale, respectiv celor cu mai puţin de 20 ha, cât reprezintă media comunitară.
Producătorilor de cereale li se compensează direct şi integral pierderea de venit rezultată din
reducerea preţurilor garantate, cu condiţia retragerii din cultură a 15% din suprafaţa
cultivată cu cereale, oleaginoase şi plante proteice. Toate plăţile compensatorii sunt calculate
pe baza randamentelor medii ale fiecărei regiuni agricole a UE. De menţionat că, acest sistem
de sprijinire directă a veniturilor producătorilor de cereale se aplica deja celor de legume
prelucrate, ulei de măsline şi tutun.
O altă măsură a reformei a fost reducerea preţurilor garantate la carnea de bovine cu
15% în decursul aceloraşi 3 ani.
Pentru crescătorii de vite această reducere era compensată în două moduri: agricultorii
ce folosesc păşunatul liber primesc primă suplimentară pe cap de animal peste pierderea
propriu-zisă, iar cei care le cresc în sistem industrial beneficiază doar de compensarea
pierderilor rezultate din utilizarea cerealelor furajere comunitare.
Reforma urmăreşte schimbarea şi a altor componente ale mecanismului de susţinere a PAC
sau completarea lor cu măsuri de acompaniere adiacente, destinate să încurajeze metodele de
cultură ecologice, bazate pe utilizarea într-o mai mică măsură a îngrăşămintelor chimice şi a
pesticidelor, finanţării programelor de împăduriri şi de gestionare a terenurilor scoase din circuitul
agricol. De asemenea, vizează cofinanţarea regimului de pensionare anticipată a agricultorilor
cu vârsta de peste 55 de ani.
Această reformă nu poate fi interpretată drept o abandonare a obiectivelor şi principiilor
PAC, deoarece şi în condiţiile preţurilor mai scăzute veniturile agricultorilor sunt garantate,
preferinţa pentru produsele comunitare respectată, piaţa unică a produselor agricole şi
preţurile unificate, menţinute.
În linii mari, reforma declanşată în 1992 a fost un succes deoarece:
- ponderea agriculturii în bugetul comunitar s-a redus (de la 54,4% în 1993 la 49,0% în
1997, cu perspectiva de a ajunge la 40,1% în 2006);
- la majoritatea produselor stocurile au scăzut;
- agricultorii şi-au adaptat mai bine producţia nevoilor consumatorilor;
- piaţa comunitară a devenit mai deschisă.

I.3.2. Reforma Fishler

4
„Agricultura în UE – în pas cu timpul”, Delegaţia Comisiei Europene în România, Bucureşti august 1996
8
Analizele detaliate5 ale reformei Fischler din 2003 (numită inițial neutru Mid Term
Review) scot în evidență următorii factori:
- extinderea spre est a UE;
- negocierile din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC);
- nemulțumirile legate de ponderea prea mare a PAC în bugetul comun;
- îngrijorările legate de mediu şi de siguranța alimentelor.
Într-o mare măsură aceşti factori continuă să fie şi astăzi motorul reformei PAC.
Reforma Fischler a produs câteva mutații radicale:
a) decizia de decuplare a sprijinului acordat fermelor de producția obținută;
b) trecerea de la o politică orientată spre cantitate şi controlul piețelor către o politică
orientată spre calitate, libertatea pieței şi dezvoltare rurală.
Desigur, reforma Fischler nu a fost atât de radicală cum doreau unii, iar pentru a fi
acceptată, unele elemente conservatoare au rămas:
a) sprijinul total acordat fermelor a rămas în principiu la acelaşi nivel, iar schimbările
în distribuția beneficilor PAC între țări şi între categorii de ferme au fost foarte mici;
b) reforma nu a avut efect asupra protecției vamale a UE, Europa își protejează încă
agricultura față de exterior.
c) accentul mai mare pus pe politica de dezvoltare rurală nu a fost însoțit de o
finanțare corespunzătoare a Pilonului II;
d) acceptarea unor compromisuri, printre care cererea britanică pentru renunțarea la
limitarea plăților către fermele mari şi cererea germană pentru implementarea plăților
decuplate după modelul regional şi nu după cel istoric (decizia nu ține cont de plățile istorice,
ci fiecare regiune stabilește un nivel adaptat realităților locale).
Mid Term Review a fost considerat de cei mai mulți dintre protagonişti, aşa cum îi spune
şi numele, o simplă evaluare a Agendei 2000, la jumătatea perioadei de implementare (2000-
2006), aşteptându-se doar propunerea corecțiilor necesare din perspectiva extinderii spre est.
De aceea propunerea lui Fischler, făcută în 2002, a şocat statele membre, care se opuneau în
cea mai mare parte unei reforme radicale. Surpriza a fost posibilă datorită modului de
organizare a lucrului la propunerea de reformă: aceasta fusese pregătită de un cerc restrâns de
înalți oficiali, iar analizele de impact, realizate de administrație (DG Agri) au evaluat
diferitele efecte ale propunerilor, fără a da posibilitatea formării unei imagini de ansamblu
asupra schimbărilor propuse. Deși comisarul Fischler a prezentat anumite elemente cheie ale
reformei în unele discursuri şi articole, acestea nu fuseseră luate în serios de oponenții
reformei.
După obținerea aprobării propunerii de reformă de către Comisie (cu două voturi
împotrivă, dintre care unul al comisarului francez), urma obținerea sprijinului Consiliului
(guvernele țărilor din UE). Inițial propunerea a fost sprijinită numai de Marea Britanie şi de
Suedia. După un timp li s-au alăturat Olanda şi Danemarca, formând grupul pro-reforma
PAC. Grupul anti-reformă cuprindea Franța, Spania, Germania, Portugalia şi Irlanda.
Celelalte țări, în general mai mici, nu se opuneau reformei, dar aveau diferite probleme
specifice pe care Comisia ştia că le poate rezolva pentru a le convinge să sprijine reformele.
Grupul anti-reformă, cuprinzând trei țări mari (Franța, Spania şi Germania), putea
realiza minoritatea de blocare a votului. Chiar se considera în mod tradițional că dacă Franța
şi Germania au o poziție comună în indiferent ce problemă, aceasta este suficientă pentru a
considera decizia ca şi luată. Poziția comună a celor două țări față de războiul din Irak a
funcționat o perioadă ca un liant al poziției anti-reformă PAC, dar după trecerea Spaniei în
tabăra susținătorilor reformei (cu contribuția decisivă a lui Tony Blair, pe fondul afinității în
privința aceleiaşi intervenții în Irak), Germania a revenit la o poziție mai aproape de interesele
sale naționale şi, în schimbul acordării unor concesii, a trecut şi ea de partea reformiştilor.

5
Swinnen, J.F.M.,“The Perfect Storm. The Political Economy of the Fishler Reforms of the Common
Agricultural Policy”, CEPS, Brussels, 2008
9
Până la urmă şi Irlanda şi-a schimbat poziția, iar Franța nemaiputând bloca adoptarea deciziei
de reformă a încercat să obțină unele concesii pentru a vota propunerea. Negociind însă de pe
o poziție slabă nu a obținut foarte mult.
Rezultatul acestei reforme, dincolo de radicalismul adus de decuplare – care a fost din
totdeauna susținut de economişti, cu argumente centrate pe eficiență şi reducerea
distorsiunilor – este paradoxal din perspectiva bugetului UE. Deşi la începutul mandatului
Comisiei Prodi exista aproape un consens asupra reducerii bugetului agriculturii cu circa
30%, aprobarea reformei a făcut ca reducerea să fie mult mai mică, reforma Fischler putând fi
astfel considerată nu ca un instrument al reducerii importanței PAC, ci ca o modalitate de
salvare a acesteia.
Introducând un cadru conceptual cu o denumire metaforică, „the perfect storm”,
Swinnen6 sintetizează mai multe modele şi teorii care argumentează că acceptarea reformei
Fishler a fost facilitată de trei factori:
1 a) efectul reformelor instituționale
Tratatele succesive au dus până în 2003 la introducerea votului cu majoritate calificată
pentru anumite decizii care până atunci erau luate în unanimitate. Deşi după 1990 votul cu
majoritate calificată a fost folosit în multe decizii de mai mică importanță, marile decizii
referitoare la PAC erau în continuare luate prin unanimitate. Votul din 1999 asupra Agendei
2000 a fost primul în care o reformă a PAC a fost adoptată fără a fi votată de o țară importantă
(Franța). În ce priveşte MTR, comisarul Fishler a depus eforturi pentru a forma o coaliție
învingătoare şi pentru a rupe o coaliție minoritară de blocare. Renunțarea la unanimitate a
făcut ca decizia în sine să se ia mai ușor, dar a schimbat și regulile de negociere: înainte,
statele care doreau menținerea status-quo-ului erau avantajate, în regula majorității fiecare stat
este interesat să prevadă pozițiile de negocieri și să facă concesii, astfel încât conservatorii
trebuie să fie activi în a căuta sprijin, nu se mai pot baza pe o eventuală blocare.
1 b) o Comisie cu o orientare pro-reformă
Dacă regulile de decizie favorizează schimbarea, iar presiunile externe sunt suficient
de puternice, atunci rezultatul final depinde mult de poziția Comisiei, cea care propune
agenda. Tradițional, Comisia nu este organul de decizie în UE pentru marile reforme, ci doar
propune. O Comisie eficientă prevede încotro merge opțiunea majoritară și va pune pe masă o
propunere care urmează trendul. Astfel, în cazul în care Comisia are o puternică preferință
pro-reformă, ea va face propunerea cea mai reformistă posibil pentru care va putea obține
acordul țărilor pro-reformă. Astfel, preferințele pro-reforma PAC sau dimpotrivă pro-status
quo ale Comisiei, şi în cadrul acesteia ale Comisarului pentru agricultură, pot face diferența
între o propunere de reformă acceptată sau respinsă. Cazul Comisarului Fischler, care a reuşit
să-şi impună propria viziune asupra PAC este relevant. Ulterior, despre realizările comisarului
Fischer-Boel, care îşi încheie în acest an mandatul, se poate spune că poartă amprenta
preferinței sale spre liberalizarea sectorului agricol, chiar dacă pozițiile sale de la Bruxelles nu
au mai fost la fel de liberale ca acelea susținute pe când era ministru danez al agriculturii.
1 c) schimbările în ce privește decidenții politici implicați
Acest factor ia în considerare o conjunctură politică de moment prin care comisarul
pentru Agricultură Fischler a găsit parteneri pro-reformă în statele membre (de exemplu,
prezența la putere a Partidului Verzilor din Germania sau disponibilitatea la dialog a
sindicatelor franceze).

I.3.3. Viitoarea reformă post 2013

La Paris, producătorii francezi de cereale au protestat din cauza scăderii veniturilor, dar
şi împotriva preconizatei modificări a Politicii Agricole Comune. În mod concret, cei circa
6
Swinnen, J.F.M., “The Political Economy of the Fishler Reforms of the EU’s Common Agricultural Policy:
The Perfect Storm?”, în ”The Perfect Storm. The Political Economy of the Fischler Reforms of the Common
Agricultural Policy”, CEPS, Brussels, 2008
10
10.000 de agricultori, dintre care unii la volanul a aproximativ 1.300 de tractoare, au reclamat
scăderea cu 51% a veniturilor în 2009, pe fondul căderii cursului cerealelor cu 24%.
Agricultorii sunt nemulţumiţi şi faţă de redistribuirea ajutoarelor europene în favoarea în
special a crescătorilor de animale, dar şi faţă de perspectiva modificării Politicii Agricole
Comune europene, ceea ce ar expune agricultura legilor pieţei. După cum a transmis
corespondentul Radio România la Paris, ministrul francez al agriculturii, Bruno Le Maire, şi-a
manifestat susţinerea faţă de protestatari, cerând Comisiei Europene să intervină pentru
regularizarea acelor preţuri care au fost extrem de volatile în ultimii ani. De altfel, la începutul
acestei luni, şi preşedintele Nicolas Sarkozy se angajase să-i susţină pe agricultori.
În răspunsul său, Roger Waite, purtătorul de cuvânt al comisarului pentru agricultură şi
dezvoltare rurală Dacian Cioloş, a reamintit că, în 2009, în timpul crizei laptelui, Comisia
Europeană a reacţionat cu măsuri de piaţă adiţionale, în valoare de 600 de milioane de euro,
pentru că piaţa avea nevoie. El a adăugat că reuniunea comitetului însărcinat cu gestionarea
chestiunilor legate de producţia de cereale este prevăzută chiar pentru astăzi, iar acest comitet
examinează, în cadrul fiecărei reuniuni, evoluţiile cotaţiilor bursiere.
În cadrul reformei Politicii Agricole Comune, ajutoarele pentru export ar urma să
dispară până în 2013, însă până atunci ele rămân un instrument legal. În februarie, după cum
reaminteşte Agenţia France Presse, comisarul pentru agricultură Dacian Cioloş a declarat că
este conştient de dificultăţile de pe piaţa de cereale furajere, în special cea a orzului, dar a
adăugat că se aşteaptă la o ameliorare reală a situaţiei.
Pe de altă parte, la o conferinţă desfăşurată la Copenhaga, Dacian Cioloş a precizat că
haosul provocat de norul de cenuşă generat de erupţia vulcanului islandez demonstrează
necesitatea unei Politici Agricole Comune puternice, care să permită statelor europene să facă
faţă unor probleme neprevăzute, precum cele care ar putea apărea în aprovizionarea cu
legume şi fructe a Europei. Evocând reforma Politicii Agricole Comune, Cioloş a estimat că
subvenţiile trebuie repartizate într-o manieră echitabilă şi transparent. El a adăugat că trebuie
pusă problema repartizării mai echitabile a fondurilor între statele membre, între regiuni şi
diferitele tipuri de agricultori. "Nu trebuie permis ca această criză să distrugă mari părţi ale
agriculturii europene, în numele realităţii pieţei", a spus el, cerând să se ţină cont de veniturile
din 2009 ale fermierilor.
La sfârşitul lunii martie, preşedinţia spaniolă a UE a prezentat miniştrilor europeni două
texte privind aspectele cele mai importante ale reformei Politicii Agricole Comune după 2013,
respectiv măsuri de gestionare a pieţelor şi îmbunătăţirea funcţionării reţelei de aprovizionare
cu alimente. Iar un grup mic de state susţinătoare ale unei liberalizări mai mari a sectorului
agricol, în frunte cu Marea Britanie, Suedia, Danemarca şi Cehia, au refuzat să susţină
proiectele.
După cum a estimat la Bucureşti comisarul Dacian Cioloş, pachetul legislativ de
reformare a Politicii Agricole Comune ar putea fi adoptat până la sfârşitul anului 2012. El a
spus că a lansat o dezbatere publică la nivelul Uniunii Europene, inclusiv în România, iar
până la sfârşitul lunii iunie aşteaptă opiniile celor interesaţi.
În raportul său privind viitorul PAC după 2013, George Lyon (Grupul Alianţei
Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, regatul Unit) a identificat cinci puncte cheie:
• Securitatea alimentară şi comerţul echitabil;
• Agricultura în toată Europa;
• Biodiversitatea şi protecţia mediului;
• Durabilitate;
• Creştere ecologică
Creşterea costului energiei şi necesitatea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră
reprezenta constrângeri majore pentru creşterea producţiei. „Impactul schimbării climatice va
elimina opţiunea de a exploata mari porţiuni de teren suplimentar. Schimbarea climatică va
cauza, de asemenea, penurii de apă şi secete, care vor acţiona la rândul lor ca o piedică
împotriva creşterii producţiei", a declarat domnul Lyon.
11
Agricultura europeană şi de pretutindeni va trebui să producă mai multă hrană, utilizând
mai puţine terenuri, apă şi energie. „Fermierii europeni şi PAC trebuie să demonstreze că au
răspunsuri la provocările secolului 21 şi că ei înşişi reprezintă o parte din soluţie, nu o cauză".
Raportul privind viitorul politicii agricole comune va fi dezbătut în cadrul Comisiei PE
în iunie şi votat în iulie.
CAPITOLUL II
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ LA NIVELUL ROMÂNIEI

II.1. Prevederile Tratatului de Aderare referitoare la agricultură

Adoptarea unei Politici Agricole Comune – P.A.C. – a fost stabilită de Tratatul de la


Roma (1957) şi s-a realizat rapid prin cele 3122 de reglementări (cca. 40% din aquis-ul
comunitar). Principiile acestei politici sunt: unicităţii pieţei şi a preţurilor, preferinţei pentru
produsele comunitare, solidarităţii financiare în susţinerea acestei politici şi coresponsabilităţii
în finanţarea stocurilor.
Până în prezent principalul instrument de susţinere a P.A.C. a fost sistemul de garantare
a preţurilor prin Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii – F.E.O.G.A. –
înfiinţat în 1962, însă, în viitor, plăţile directe către agricultori vor ocupa locul principal şi se
va acorda o atenţie sporită dezvoltării rurale.
Principalele recomandări în cadrul criteriilor de aderare s-au referit la: pregătirea
structurilor administrative necesare elaborării, implementării, coordonării, monitorizării,
controlului şi evaluării programelor de dezvoltare rurală finanţate de Uniunea Europeană;
întărirea structurilor administrative în vederea îmbunătăţirii capacităţii de formulare a
politicilor şi de analiză economică; aplicarea mecanismelor de coordonare specifice Politicii
agricole comune, în special a sistemului integrat de administrare şi control, inclusiv a
sistemului de identificare şi înregistrare a animalelor şi a sistemului de identificare a
parcelelor de pământ; constituirea registrului viticol şi a unui sistem de control în sectorul
viti-vinicol; alinierea legislaţiei în domeniul veterinar şi fitosanitar şi modernizarea inspecţiei,
în special la viitoarele frontiere externe.
Pentru România negocierile la acest capitol au fost dificile, dovadă că au început în
2002 şi s-au încheiat în 2004 cu o serie de exceptări şi perioade de tranziţie prevăzute în
Tratatul de aderare.
Articolul 41 al Tratatului prevede că „În cazul în care sunt necesare măsuri tranzitorii
pentru a sprijini tranziţia la P.A.C., (organizarea comună a pieţei, aplicarea normelor
comunitare în materie veterinară, fito-sanitară şi siguranţă a alimentelor etc.), Comisia le
poate lua după procedura stabilită de Regulamentul 1784 / 2003, într-un termen de 3 ani de la
data aderării, iar aplicarea lor este limitată la acest termen.
În anexa a III – a Tratatului există următoarele prevederi7:
• denumirea „Rachiu de fructe” poate fi înlocuită de „Palincă” numai pentru băutura
spirtoasă produsă în România
• pentru „Vinars” sunt recunoscute următoarele denumiri geografice de origine:
Târnave, Vaslui, Murfatlar, Vrancea şi Segarcea;
• la băuturile aromatice este recunoscută denumirea „Pelin”
• la tutunul brut sunt recunoscute denumirile de origine: Molovata, Ghimpaţi şi
Bărăgan;
• pragurile de procesare (greutatea netă a produselor proaspete) sunt: 50,390 to la roşii
şi 523 to la piersici. La pere cantitatea este fără relevanţă;
• pragul de garantare pentru grupurile de producători de tutun brut este de 2%;
• se acordă, de la data aderării, drepturi de plantare nou create pentru viticultură de
2830,5 Ha;
7
Niţă, I., „Integrarea României în Uniunea Europeană”, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2007
12
• cantitatea naţională garantată la fibrele de in lungi este de 42 to, la fibrele de in scurte
şi fibre de cânepă 921 to;
• valoarea medie a ajutorului comunitar este de 120,75 euro care se înmulţeşte cu
suprafaţa naţională garantată;
• plăţile directe către agricultori vor fi introduse din 2007 exprimate în procente din
nivelul comunitar: 25% în 2007, 30% în 2008, 35% în 2009, 40% în 2010, 50% în 2011, 60%
în 2012, 70% în 2013, 80% în 2014, 90% în 2015 şi 100% începând cu 2016. Aceste plăţi
directe pot fi completate din fonduri naţionale încât sprijinul să reprezinte cel mult 55% din
nivelul plăţilor directe din UE stabilite la 30.04.2004, în 2007; 60% în 2008 şi 65% în 2009,
iar începând cu 2010 până la 30% peste nivelul menţionat
• schema unică de plată pe suprafaţă a fost valabilă până la finele lui 2009, urmând să se
treacă la schema unică de plată pe fermă;
• plafoanele naţionale pentru plăţile directe, calculate după procentele stabilite (25% în
2007, 30% 2008 etc. – până la 100% în 2016), sunt: 440,0 mil. Euro în 2007, 527,9 în 2008,
618,1 în 2009, 706,4 în 2010, 883,0 în 2011, 1059,6, în 2012, 1236,2 în 2013, 1412,8 în 2014,
1589,4 în 2015 şi 1766,0 începând cu 2016;
• suprafeţele de culturi arabile de bază naţionale şi producţiile de referinţă sunt:
7.012.666 ha cu 2650 kg/ha;
• în măsura în care consumul de lapte şi produse lactate pentru gospodăria proprie va
scade în favoarea producţiei pentru piaţă se constituie o rezervă ce va completa cota de
producţie stabilită, ce s-a eliberat la 01.04.2009 şi este de 188400 to (rezervă specială de
restructurare);
• cantitatea de referinţă naţională (cota de producţie) este la lapte de vacă de 3.057.000
to, iar conţinutul de referinţă la grăsime g/kg de 35,93;
• cota de zahăr este stabilită la 109.164 t, cea de izoglucoză la 9981 to, iar importurile
de zahăr brut la 329.636 to.
• plafoanele ajutoarelor comunitare pentru seminţe vor fi de 0,19 mil. € în 2007, 0,23 în
2008, 0,26 în 2009, 0,30 în 2010, 0,38 în 2011, 0,45 în 2012, 0,53 în 2013, 0,60 în 2014, 0,68
în 2015 şi 0,75 începând din 2016 şi anii următori. Cantitatea naţională maximă de seminţe
pentru care se plăteşte sprijinul fiind de 100 t la orez şi 2294 t la celelalte seminţe;
• pragul naţional al garanţiei pentru tutun la care se acordă sprijinul este stabilit la
12312 to ;
• stocurile publice deţinute la data aderării sunt preluate de Comisie dacă îndeplinesc
cerinţele comunitare iar cele care depăşesc cantitatea unui stoc normal de report se elimină pe
cheltuiala României;
În anexa VII, la punctul 5 „Agricultura”, se completează prevederile din acest domeniu
cu următoarele:
• Dreptul de replantare (înlocuire) prin defrişarea varietăţilor hibride este de 30.000 ha,
poate fi utilizat până la 31 XII 2014 şi exclusiv pentru „vitis vinifera” (viţă nobilă). Această
reconversie nu primeşte ajutor comunitar iar cel de stat nu poate depăşi 75% din costul total
pe plantaţie.
• Normele speciale de igienă a alimentelor de origine animală (Regulamentul 852 şi
853/2004) pot fi amânate până la 31.12.2009 în condiţiile următoare:
 Produsele din unităţile care nu întrunesc aceste norme sunt destinate exclusiv pentru
piaţa naţională şi trebuie să poarte o marcă de salubritate diferită, iar fermele care produc şi
manipulează lapte crud în afara acestor norme, să figureze pe o listă întocmită de autorităţi;
 Se vor înainta rapoarte cu privire la modernizarea fiecărei unităţi în parte şi din 31
XII 2009 vor funcţiona numai cele care respectă cerinţele comunitare;
 Lista acestor unităţi cuprinde 25 de prelucrare a cărnii, 2 a cărnii de pasăre şi 27 de
prelucrarea laptelui şi produselor lactate.

13
• Poate fi amânată până la 31 XII 2009 furnizarea informaţiilor privind produsele de
uz fitosanitar, utilizate exclusiv pe teritoriul românesc care cuprind compuşi de cupru, sulf,
clorură de acetil, etc.
În anexa VIII există următoarele prevederi referitoare la dezvoltarea rurală8:
• Se acordă un sprijin pentru fermele de semi-subzistenţă (care produc în primul rând
pentru consumul propriu, dar comercializează o parte din producţie), dacă prezintă un plan de
afaceri (de viabilitate cu necesar de investiţii, obiective şi etape). Analiza acestui plan se face
după 3 ani şi dacă nu a fost îndeplinit nu se restituie ajutorul dar nici un sprijin suplimentar nu
se primeşte. Sprijinul se acordă anual sub forma unei sume forfetare, nu poate fi pe un termen
mai mare de 5 ani şi este de 1000 € anual.
• Idem pentru constituirea şi administrarea grupurilor de producători au condiţia să fie
recunoscuţi oficial între data aderării şi 31.XII.2009. Sprijinul se acordă în tranşe anuale
pentru primii 5 ani şi se calculează pe baza producţiei comercializate anual şi nu va depăşi 5%
(primul an), 5% (al doilea an), 4% (al treilea an), 3% (al patrulea an), şi 2% (al cincilea an)
din valoarea acesteia în cazul în care este de cel mult 1.000.000 € anual şi 2,5%, 2,5%, 2%,
1,5%, 1,5%, în cazul în care depăşeşte această valoare. Sumele ce se pot acorda sunt
descrescătoare, respectiv 100.000 € în primul şi al doilea an, apoi 80.000, 60.000 şi 50.000.
• Se poate acorda sprijin pentru conceperea şi punerea în aplicare a unor strategii locale
de dezvoltare rurală de tipul „LEADER”.
• Se poate acorda sprijin agricultorilor eligibili pentru plăţile directe din partea UE şi
plăţi directe suplimentare cu condiţia ca sprijinul total pentru 2007,2008 şi 2009 să nu
depăşească 40% din nivelul plăţilor directe aplicat în UE la data de 30.04.2004.
• Se acordă sprijin pentru investiţii exploataţiilor agricole a căror viabilitate economică
la data dării în folosinţă a investiţiei poate fi demonstrată şi poate reprezenta 50% din valoare,
respectiv 60% în zonele defavorizate şi 55% respectiv 65% dacă investiţiile sunt efectuate de
fermieri tineri.
• Pentru perioada 2007-2013 sprijinul UE pentru ansamblul măsurilor de dezvoltare
rurală se va face în conformitate cu Regulamentul 1260/1999 şi dispoziţiile generale privind
Fondurile structurale, iar în zonele corespunzătoare Obiectivului nr.1 contribuţia financiară a
UE poate ajunge la 85% pentru măsurile agro-ecologice şi privind bunăstarea animalelor,
respectiv la 80% pentru alte măsuri, sau la nivelul procentelor prevăzute de regulamentele
privind dezvoltarea rurală, în vigoare la data aderării, oricare dintre acestea este mai mare.
 În declaraţia comună privind dezvoltarea rurală se prevăd la secţiunea garantare a
FEOGA, următoarele alocări de fonduri: 577 mil. € pentru 2007, 770 pentru 2008 şi 961
pentru 2009 (în total 2308 mil. €).
Conform unor studii O.C.D.E., România ar avea nevoie de cel puţin opt ani pentru a
implementa acquis-ul comunitar agricol, din care 3-4 ani după aderare şi în condiţiile în care va
beneficia de o infuzie de fonduri substanţială.
Agricultura va fi principalul beneficiar al aderării la U.E., deoarece s-a bucurat
întotdeauna de un sprijin substanţial în cadrul Politicii Agricole Comune, absorbind aproape
50% din bugetul de circa 102 miliarde € la cât s-a ridicat în 2004. Impactul aderării ne este net
favorabil, chiar dacă sunt şi vor fi multe greutăţi, deci, dezavantaje.
Agricultura românească a pornit pregătirea pentru aderare cu un mare handicap, cel
creat de Legea 18/1991 care a făcut să avem în prezent 4,2 milioane de proprietari cu circa 40
milioane de parcele agricole, 37% din populaţie să depindă de agricultură (faţă de 4,5% în
U.E. - 15 membri) având în posesie numai 2,5 ha în medie pe gospodărie, faţă de 20 ha în
U.E., un randament ce nu depăşeşte 50% din media comunitară şi suprafeţe întinse
necultivate. Deficitul balanţei comerciale la produsele agricole a atins cote alarmante –
recordul, 2.511 mil. $ în 2002, peste 50% din necesarul intern fiind acoperit din import.

8
Niţă, I., „Integrarea României în Uniunea Europeană”, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2007
14
Acesta este contextul în care trebuie apreciată importanţa aderării la U.E. în privinţa
agriculturii.
Avantaje:
• Fondurile de preaderare prin programul SAPARD au totalizat pentru întreaga
perioadă 1.609 mil. € repartizate astfel: 256 mil. € pentru îmbunătăţirea procesului de
prelucrare şi comercializare a produselor agricole şi piscicole, 439 mil. € pentru dezvoltarea şi
îmbunătăţirea infrastructurii rurale, 226 mil. € pentru investiţii în exploataţii (ferme) agricole,
450 mil. € pentru dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice, 157 mil. € petru
activitatea forestieră şi 81 mil. € pentru îmbunătăţirea pregătirii profesionale; 75% din aceste
fonduri reprezintă contribuţia U.E. diferenţa revenind statului, iar în funcţie de domeniu
beneficiarul trebuie să contribuie cu cel mult 50% din valoarea (costul) proiectului.
• Fondurile post-aderare nu se vor reduce, ci vor creşte, cu deosebire că vor avea un
alt mecanism de gestiune şi repartizare, respectiv prin FEOGA.
• în afara asistenţei financiare şi tehnice primite prin programul SAPARD, România a
beneficiat de importante fonduri şi asistenţă tehnică prin programul PHARE;
• punerea bazelor unei agriculturi moderne, inclusiv prin reducerea gradului de
fragmentare a acesteia, care să răspundă exigenţelor de randament şi calitate existente în U.E.,
valorificarea mai bună a avantajelor pedoclimatice şi a costului redus al forţei de muncă la o
serie de culturi şi produse în care România s-ar putea specializa;
• costul redus al terenurilor şi abundenţa forţei de muncă vor atrage investitori străini în
scopul realizării unor producţii ecologice pe terenuri ce s-au „odihnit” mai mult de 15 ani;
• modernizarea infrastructurii rurale şi asigurarea unor venituri decente pentru
agricultori vor contribui la atenuarea diferenţei mari existente în prezent între oraş şi sat şi la
reducerea migraţiei;
• îmbunătăţirea balanţei comerciale la produse agro-alimentare prin creşterea exporturilor
(datorită competitivităţii sporite şi restituirilor la exportul în ţările terţe) şi a ponderii produselor
indigene la asigurarea necesarului intern, precum şi urmare a reducerii importurilor din ţările terţe
prin aplicarea taxelor de prelevare (alinierea la preţurile interne prin plata diferenţei dintre acste
preţuri şi cele internaţionale). Până în prezent am fost excedentari în comerţul cu U.E. la animale vii,
orz, floarea soarelui, grâu, vin, porumb, legume şi nuci;
• pe termen mediu şi lung alături de agricultorii cărora li se va asigura un trai decent
(venituri sigure şi cât mai apropiate de media naţională) principalii beneficiari vor fi
consumatorii care vor avea acces la o gamă variată de produse, garantate calitativ şi la preţuri
rezonabile;
• pe măsura schimbului de generaţii din agricultură se va realiza şi o nouă mentalitate şi
pregătire profesională a celor care lucrează în acest domeniu;
• dezvoltarea unor activităţi neagricole în mediul rural creând posibilităţi suplimentare de
câştig, noi locuri de muncă şi modernizarea satului.
Dezavantaje:
• costurile bugetare importante la care obligă cofinanţarea proiectelor ce beneficiază de
sprijin SAPARD şi apoi FEOGA.
• reducerea drastică a numărului de persoane care lucrează în agricultură şi dificultăţile
reconversiei profesionale a acestei populaţii, care nu are calificare şi este îmbătrânită;
costurile sociale ale acestei schimbări;
• liberalizarea pieţei funciare (terenuri agricole şi forestiere) şi în special accesul
străinilor (după cei şapte ani de tranziţie) la această piaţă
• ar putea conduce la un transfer semnificativ de proprietate, cu avantajele, dar mai ales
dezavantajele acestei situaţii;
• pe termen scurt preţurile la produsele agro-alimentare vor creşte ceea ce va avea un
impact negativ asupra consumatorilor;

15
• în cazul în care oferta internă nu se va îmbunătăţi pentru a acoperi necesarul intern vor
creşte şi importurile (în special din ţările care au aderat la U.E. în 2004) înrăutăţind şi mai
mult balanţa comercială agricolă;
• datorită concurenţei importurilor şi resurselor limitate unii agenţi economici din sectorul agro-
alimentar ar putea avea dificultăţi de adaptare, ieşind de pe piaţă;
• majoritatea micilor producători care practică agricultură de subzistenţă vor părăsi în
timp această activitate prin: vânzarea sau cedarea folosinţei pământului ce-l au în posesie,
îmbrăţişarea unei activităţi neagricole, emigrare sau pensionare/deces.

II.2. Cele două agriculturi ale României şi Politica Agricolă Comună

Ponderea populaţiei ocupate în agricultură în România este cea mai mare din UE, dar
este în scădere încă din perioada de pre-aderare. Sursa cea mai importantă a descreşterii pare a
fi migraţia externă, mai ales spre Spania şi Italia, facilitată de libertatea de mişcare în Europa.

Figura 1 – Ponderea populaţiei ocupate în agricultură din totalul populaţiei ocupate (2007)
1%1%1%1%1% GB
1%
LU
2% MT
2% BE
2%
DE
17% 2%
SE
2% DK
NL
2%
FR
3% CZ

9% IT
3% SK
CY
3% ES
FI
3% HU
EE
7%
3% IE
AT
3% BG
LV
7% 3%
SI
LT
4%
GR
6%
6% 6% PT
PL
RO

Sursa: Grafic întocmit de autor pe baza datelor furnizate de Eurostat (2008)

Deşi în România multă lume are o impresie contrară, modelul european de agricultură
nu se bazează pe uriaşe exploataţii agricole, ci pe ferma mijlocie, de obicei familială. E drept
că există diferenţe între ţările UE, cu Marea Britanie şi Danemarca, dar şi Cehia având
exploataţii mai mari decât media europeană. România însă nu corespunde acestui model şi are
o structură agricolă bizară pentru un stat european modern. Exploataţia medie în România are
3,3 hectare, avem o populaţie ocupată în agricultură uriaşă ca procent, dar şi un număr
semnificativ de ferme foarte mari care consumă cea mai mare parte din subvenţiile agricole.
De fapt, România are două agriculturi, fără legătură între ele şi cu obiective, interese şi
chiar soluţii de dezvoltare divergente:
1 I. Agricultura de subzistenţă - foarte multe micro-exploataţii, care nu trăiesc pentru
piaţă ci pentru auto-consum (2,6 milioane gospodării din România deţin sub 1 hectar de
pământ).
16
1 II. Agricultura agro-industrială compusă din exploataţii de sute, dar mai curând de mii
de hectare – o agricultură adaptată la piaţă şi relativ performantă din punct de vedere tehnic
(9600 de gospodării deţin peste 100 hectare).
Exploataţiile mijlocii (între 10 şi 100 ha) utilizează doar în jur de 12% din suprafaţa
agricolă din România.

Tabelul 1 - Suprafaţa agricolă utilizată în funcţie de mărimea exploataţiilor (2007)

Categorii de exploataţii Numărul exploataţiilor Suprafaţa utilizată


(mii) (mii ha)
Sub 10 ha 3.751 6.846
Între 10 şi 100 ha 90 1.733
Peste 100 ha 5.225 5.173
Sursa: Tabel întocmit de autor pe baza datelor furnizate de Eurostat

În mod paradoxal, agricultura europeană care se bazează masiv pe ferme mijlocii este
Polonia. Dar această structură nu se datorează politiciii europene, Polonia ieşind din
comunism cu o structură bazată pe asemenea ferme. La rândul său, Danemarca este cazul tipic
de agricultură din spaţiul anglo-nordic: ţară puternic industrializată, cu populaţia ocupată în
agricultură insignifiantă (3%) şi cu producţie realizată în ferme foarte mari.
Figura 3 – Procent comparativ categoria 20-50 ha (2007)

40 120
30 100
80
20
60
10 40
0 20
Spania Rom ânia Polonia 0
Spania Rom ânia Polonia
Procent exploataţii 20-50 ha din total num ăr
exploataţii Num ăr gospodării între 20-50 ha (m ii)

Sursa: Grafic întocmit de autor pe baza datelor furnizate de Eurostat

Cum este posibil ca cea mai mare populaţie rurală din Europa să lucreze cel mai mare
număr de ferme neviabile economic şi nici măcar conectate la piaţă? Răspunsul ţine de
structura socială a mediului rural românesc: agricultura de subzistenţă ascunde de fapt lipsa de
şanse, şomajul ascuns şi sărăcia. Cea mai mare parte a producţiei exploataţiilor agricole mici
este folosită pentru consumul propriu şi nu pentru realizarea de venituri băneşti. Astfel
veniturile băneşti din agricultură contribuie cu doar 2,8% la formarea veniturilor pe ansamblul
gospodăriilor şi cu 20,6% în cazul gospodăriilor de agricultori. În 2007 nivelul mediu al
veniturilor băneşti realizate din agricultură era de şapte ori mai mic decât cel realizat în medie
de un salariat. Aceasta face ca unul din doi agricultori să trăiască în gospodării aflate sub
pragul sărăciei. În anii ’90 agricultura a absorbit şocurile economice prin care a trecut
România. Astfel populaţia ocupată în agricultură a crescut de la 28,5% în 1989 la 43,5% în
2001 pentru ca apoi să scadă la 30% în 2008. Dezindustrializarea forţată din anii `90 a împins
mase de orăşeni recenţi înapoi la ţară, unde au supravieţuit cu mici loturi de pământ care nu
le-au oferit nici o şansă să realizeze venituri decente, nici măcar pe termen lung. Nu degeaba
17
se constată o corelaţie între populaţia ocupată în agricultură şi sărăcia la nivel regional: 13%
în judeţul Braşov, puternic industrializat, faţă de mai mult de jumătate din populaţia ocupată
în judeţe precum Teleorman (55%) sau Giurgiu (53%) – poluri ale sărăciei.
Cum se arăta mai sus, cele două agriculturi româneşti atât de diferite au interese de cele
mai multe ori divergente şi cer genuri de intervenţie diferită din partea statului. Din nefericire,
marja de manevră a guvernelor naţionale în cadrul PAC nu e foarte mare, iar PAC este
gândită ca o politică unitară, indiferent de mărimea exploataţiilor. România se integrează
treptat în mecanismele de aplicare ale PAC şi ar trebui să mediteze serios la modul în care
politica europeană comună afectează structura sa agricolă.
Deocamdată, PAC înseamnă pentru România în principal subvenţii pentru producători
şi bani pentru dezvoltare rurală. Doar că echilibrul dintre cele două este invers faţă de ţările
din Occident, în sensul că în România dezvoltarea rurală are alocate mai multe fonduri decât
subvenţionarea fermelor.
Subvenţiile
Ţările din Est care au intrat în UE în 2004 şi 2007 au intrat pe o schemă de plăţi diferită
faţă de membrii vechi ai Uniunii. Aşa cum am arătat mai sus, reformele succesive ale PAC au
făcut ca fermierii europeni să primească sume fixe anuale care ţin cont de criteriul istoric (cât
au primit în trecut). Estul Europei a aderat după ce schema fusese deja reformată, fiecare stat
nou intrat avusese în trecut propriile politici de subvenţionare a agriculturii, astfel încât
criteriul istoric nu putea fi aplicat. Soluţia a fost găsită în plata subvenţiei pe suprafaţă:
fermierii est-europeni primesc bani în funcţie de suprafaţa deţinută (nu neapărat şi cultivată,
dar menţinută în bune condiţii agricole). În plus, schema a fost gândită astfel încât subvenţiile
din Est să se alinieze treptat la cele din Vest, începând de la un nivel de 25% faţă din plăţile
din vechile state membre:

Tabelul 2. – Alinierea treptată a subvenţiilor faţă de UE

An 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016
România – 25 30 35 40 50 60 70 80 90 100
% subvenţii
Sursa: Tabel întocmit de autor pe baza datelor Eurostat

În ce priveşte România, Bucureştiul a optat în timpul negocierilor pentru o suprafaţă


minimă pentru exploataţiile care pot primi subvenţii de 1 ha – cu alte cuvinte, exploataţiile de
sub 1 ha nu primesc subvenţii europene. Teoretic, s-ar fi putut alege o limită minimă de 0,3
ha. A fost o decizie dificilă pentru că în mod practic asta înseamnă că 2,6 milioane de
gospodării de subzistenţă nu primesc subvenţii. Considerăm totuşi că opţiunea a fost corectă
pentru că:
• sumele primite pentru gospodării de sub 1 ha ar fi fost nesemnificative pentru scopul
conectării la piaţă (pentru a înţelege ordinul de mărime, subvenţia pe 1 ha a fost în jur
de 100 euro anual);
• în schimb, administrarea plăţilor pentru gospodării minuscule ar fi fost un coşmar,
oricum România nu pare a fi capabilă să gestioneze riguros nici măcar plăţile pentru
gospodăriile de peste 1 ha.
În ce priveşte fermele agro-industriale mari, există o dezbatere aprinsă la nivel european
asupra lor. Deşi intenţiile iniţiale ale PAC erau de a proteja fermele mijlocii familiale,
subvenţiile tind să se concentreze spre cele mari. Ecologiştii susţin că acestea distrug mediul
prin agricultura intensivă, cei care militează pentru combaterea sărăciei globale spun că e
nedrept ca din banii contribuabililor europeni să fie subvenţionate firme mari care oricum s-ar
descurca fără aceşti bani, în defavoarea ţăranilor săraci din Africa şi America de Sud, cei
interesaţi de bunăstarea animalelor arată cu degetul spre tratamentul acestora în complexele
agro-industriale. Fermele mari sunt supuse focului încrucişat în toată lumea dezvoltată, chiar
18
mai mult în SUA, unde dominaţia lor este mai evidentă decât în Europa. Propunerile
actualului comisar pentru Agricultură Mariann Fischer Boel privind fixarea unei limite
superioare a sumei pe care o exploataţie o poate primi au fost respinse prin presiunea lobby-
ului agricol, dar ceva mijloace timide de limitare au fost introduse. În România, ruptura între
agricultura de subzistenţă şi fermele foarte mari face ca distribuţia subvenţiilor să fie cea mai
inechitabilă din toată UE.

Figura 4 – Subvenţii/suprafaţă primite în 2008, pe principalii beneficiari

Sursa: APIA, prelucrare Centrul Român de Politici Europene

Fig. 4 suprinde distribuţia subvenţiilor pe suprafaţă în România în funcţie de mărimea


exploataţiilor. Se vede o concentrare puternică a plăţilor în categoria fermelor foarte mari.
Astfel, în 2008, 0,2% din exploataţii (cele de peste 500 ha) au luat 30% din subvenţiile PAC
alocate României. Dacă includem şi fermele de 100 – 500 ha, rezultă că 0,9% din exploataţii
au primit 51% din subvenţii. Cifrele pentru 2007 arată o situaţie asemănătoare, iar pentru
2009 centralizarea cererilor făcută de APIA dă o distribuţie similară. Evident, statistica
procentuală este influenţată de fragmentarea extremă a terenurilor la categoria 1 – 5 ha, dar nu
trebuie să uităm că în acelaşi timp această statistică nu include cele 2,6 milioane de gospodării
care au mai puţin de 1 ha.
Situaţia celor mai mari primitori de subvenţii PAC din România este prezentată în Fig.
5.

Figura 5 – Top 10 beneficiari plăţi în România

Firma Localitatea Suma primită din fonduri europene – plăţi directe


(euro)
SC TCE 3 BRAZI SRL Brăila 2.811.952
SC COMCEREAL SA Vaslui 1.535.855
SC AGROCEREAL CARANI SRL Sânandrei 1.130.462
SC INTERAGRO SA Bucureşti 1.116.872
SC AGROCOMPLEX BÂRLAD SA Bârlad 594.332
SC INTERCEREAL SA MOVILA Movila 567.868
SC MARIA TRADING SRL Constanţa 543.229
SC ZIMBRUL SA Lehliu Gară 511.776
SC DELTA-ROM AGRICULTURE Chilia 502.115

19
SRL Veche
SC AGRO CHIRNOGI SA Chirnogi 497.853
TOTAL 9.799.162
Sursa: Organismul de Coordonare al agenţilor de Plăţi

Dezvoltarea rurală
În general la nivelul UE, Pilonul I (subvenţii) are alocată cea mai mare parte a
fondurilor PAC. În România însă, situaţia e inversă. Dacă analizăm suma alocată (nu
cheltuită) României în perioada 2007 – 2013 observăm că Pilonul II ar trebui să absoarbă
55% din fondurile agricole. Cazul României este tipic pentru statele din est, unde în general
dezvoltarea rurală ocupă o pondere mai mare în alocarea bugetară decât subvenţiile pentru
ferme (vezi Fig. 6).

Figura 6 – Ponderea Pilonului II în bugetul PAC

Sursa: Comisia Europeană, prelucrare Centrul Român de Politici Europene

Cum se face că România şi ţările din est în general deţin o atât de mare pondere a
fondurilor pentru dezvoltare rurală? Este şi un efect indirect al faptului că subvenţiile nu au
fost încă aliniate cu cele din Vest (deci ponderea în total e mai mică), dar în principal
explicaţia ţine de formula generoasă pentru Est la care s-a ajuns în precedenta dezbatere
asupra PAC: dorind să reducă fondurile pentru subvenţii, premierul britanic de atunci Tony
Blair a adresat un fel de provocare ţărilor din Occident: reducem Pilonul I, dar ca să nu fim
acuzaţi că dorim să obţinem banii rămaşi, vom mări fondurile de dezvoltare rurală pentru
ţările care au cea mai mare nevoie de ele. Formula de calcul negociată politic se baza în
principal pe suprafaţa agricolă şi pe dimensiunea populaţiei rurale. Aşa se face că România
poate accesa sume dintre cele mai semnificative procentual pentru dezvoltare rurală. Va
rămâne însă această formulă în practică şi după 2013? Guvernele succesive ale României s-au
comportat ca şi cum deja fondurile de dezvoltare rurală apreciabile alocate României sunt un
dat natural, care nu poate fi schimbat, aşa că se concentrează pe creşterea subvenţiilor.
Subvenţii care merg, cum am arătat mai sus, în mare parte spre fermele foarte mari. Nu este
exclus un scenariu prin care sumele alocate României pentru dezvoltare rurală post- 2013 ar
putea să scadă, ca urmare a schimbării formulei de alocare. Asta ar însemna ca posibilitatea
satelor româneşti de a accesa fonduri pentru canalizare, apă potabilă, igienizare, de pildă, să
fie redusă. Prioritatea guvernelor româneşti ar trebui să fie păstrarea şi eventual creşterea
fondurilor de dezvoltare de care satele au disperată nevoie, mai mult decât creşterea
subvenţiilor, care nu au efect practic asupra peisajului social rural sau au chiar efecte
negative.

II.3. Reforma post 2013 a Politicii Agricole Comune – priorităţile româneşti

20
Una din priorităţile majore, dacă nu cea mai importantă, atunci când vorbim de reforma
agricolă în România ar trebui să fie rezolvarea problemei structurale a satului românesc. Atâta
vreme cât acesta se află într-o tendinţa continuă de „golire” alimentată de lipsa fundamentală
de mijloace economice de supravieţuire, dezvoltarea agriculturii este imposibilă dat fiind că
resursa umană fundamentală cât şi interesul pentru dezvoltarea agricolă lipsesc.
Apartenenţa la Uniunea Europeană ne oferă posibilitatea de a beneficia de o Politică
agricolă comună înzestrată cu un buget generos. Mai mult decât atât, în contextul reformării
post 2013 a PAC, ne putem aduce şi contribuţia la redefinirea acesteia în funcţie de nevoile
noastre specifice. Iar contrar opiniei publice larg răspândite potrivit căreia prezenţa lui Dacian
Ciolos în Executivul european este suficientă pentru a rezolva această problemă, este datoria
şi responsabilitatea României de a veni cu o strategie coerentă şi de a o susţine în dezbaterea
reformării PAC care se anunţă deja extrem de aprinsă.
Până în prezent, însă, România nu doar că pare să fi înţeles exact pe dos problemele
agriculturii naţionale, ci s-a şi încăpăţânat să meargă într-o direcţie inversă trendului
european, minimizandu-şi astfel şansele de reuşită. Spre exemplu, România a susţinut până în
prezent următoarele tipuri de măsuri: mărirea sau păstrarea la aceleaşi proporţii a subvenţiilor
pe suprafaţă deşi marea majoritate a fermelor româneşti sunt prea mici pentru a putea profita
de aceste subvenţii, a fost împotriva modulării progresive care ar aduce mai mulţi bani pentru
dezvoltarea rurală pentru care a şi obţinut de altfel o exceptare până în 2016, s-a opus
plafonării sumelor pentru fermele foarte mari împiedicând astfel suplimentarea fondurilor
pentru dezvoltarea fermelor mici şi medii.
Se observă astfel o tendinţă a autorităţilor române de a-şi concentra atenţia în special pe
dezvoltarea macro-agricolă, de tip industrial, mizând în special pe dezvoltarea de mari
exploataţii agricole care să le permită acestora dobândirea unui acces mai amplu la subvenţiile
europene din pilonul I al PAC. Trebuie spus că acest obiectiv este unul legitim dacă se ţine
cont de fărâmiţarea extremă a suprafeţelor agricole în România. Pe de altă parte, concentrarea
suprafeţelor nu va putea soluţiona problema structurală a agriculturii care depăşeşte sfera
strict agricolă.
Aşa cum s-a spus mai devreme, o problemă esenţială a agriculturii româneşti este
"golirea" satelor şi lipsa cronică de şanse a ţăranului/fermierului român. În acest context,
strategia autorităţilor române ar trebui reechilibrată în mod decisiv şi orientată mai degrabă
către dezvoltarea rurală (pilonul II al PAC) decât înspre subvenţionarea marilor suprafeţe.
În mod concret, pilonul II de dezvoltare rurală al PAC ar oferi posibilitatea finanţării de
proiecte de infrastructură şi de devoltare care ar aduce în mediul rural canalizare, igienizare,
apă potabilă. În plus, aspectele de promovare a unei agriculturi „multifuncţionale” incluse în
pilonul II al PAC ar putea oferi României şansa de a-şi prezerva specificitatea cadrului
natural, tradiţional şi ecologic şi de a-l promova şi integra în scheme de eficientizare
economica şi de nişă precum agricultura organică, turismul ecologic şi tradiţional,
promovarea de produse locale şi regionale etichetate şamd.
În plus, această strategie ar fi şi în acord cu tendinţele generale de reformă a PAC, ceea
ce ne asigură astfel ca nu am mai merge, ca până acum, într-o direcţie opusă celei majoritare
şi ne-am maximiza astfel şi sansele de reuşită.
În acest fel, agricultura româneasca ar putea fi revigorată de la baza ei şi, în plus, ar
putea rezolva pe termen mediu şi lung problematica importantă a subdezvoltării şi alienării
satului românesc.

CONCLUZII

Dacă pentru țările care au aderat la UE în 2004, primii cinci ani de aplicare a PAC au
fost considerați în general un succes major, pentru România acest lucru nu este deloc evident.
La aproape trei ani de la aderare situația sectorului agroalimentar nu s-a îmbunătățit
substanțial din nici un punct de vedere, deşi anumite semne (slabe) ale unei apropieri de
21
modelul european de agricultură sunt vizibile. Totuşi, caracteristicile principale ale
agriculturii româneşti au rămas aceleaşi din perioada de pre-aderare:
a) pondere ridicată a populației ocupate în agricultură, ca urmare a caracterului de
subzistență al activității din cea mai mare parte a gospodăriilor individuale;
b) slaba reprezentare a fermelor familiale comerciale, terenul agricol fiind utilizat
preponderent de un mare număr de exploatații individuale mici şi un număr redus de
exploatații foarte mari;
c) sumele mari primite de sectorul agricol de la bugetul UE şi de la bugetul național au
avut un impact nesemnificativ asupra performanțelor tehnice şi economice ale fermelor.
Pe acest fond de subdezvoltare a sectorului agricol românesc, Politica Agricolă
Comună nu poate suplini lipsa unei viziuni naționale cu privire la rolul agriculturii în
modernizarea economică a României. De altfel, principalele preocupări ale administrației
româneşti în ultimii trei ani au fost de a implementa regulamentele europene (destul de
sofisticate) cu scopul absorbției fondurilor comunitare destinate agriculturii, şi mai puțin de a
elabora unele programe de transformare a sectorului agroalimentar şi a spațiului rural. Avem
nevoie de o viziune proprie asupra agriculturii, care să plece de la realitatea celor două
sectoare – subzistență / agro-industrie - și care să se integreze în PAC. De asemenea, România
trebuie să fie un participant activ în dezbaterile privind reforma PAC și să caute aliați pentru
propuneri care servesc cel mai bine structura agriculurii românești.

BIBLIOGRAFIE:
• Câmpeanu Virginia, Reforma politicilor comunitare în perspectiva lărgirii UE, IEM,
2003
• Dumitrescu S., Ciochină I., Niţă I., Construcţie europeană. UE, Ed. Independenţa
Economică, Piteşti, 2010
• Luca Lucian, Ghinea Cristian - Centrul Român de Politici Europene, O ţară şi două
agriculturi – Policy memo, nr. 4, 2009
• Niţă I., Integrarea României în Uniunea Europeană, Ed. Independenţa Economică,
Piteşti, 2007
• Niţă Ion, Voicu Iulica, Scărlătescu Iuliana, Sima Isabella-Cristiana, Dicţionar
explicativ al Uniunii Europene, Ed. Irecson, Bucureşti, 2009
• Peadar O Broin, Consolidated version of the Treaties amended by the Treaty of
Lisabon, Institute of International and European Affairs, Dublin, Ireland, November
2007
• Wallace, H., William Wallace şi Mark A. Pollack, Elaborarea politicilor în Uniunea
Europeană, Ed. a V-a, Bucureşti: Institutul European din România, 2005
• *** Analysis of the 2003 CAP Reform, OECD, 2004
• *** Analysis of the 2003 CAP Reform Agreement, FAPRI Staff Report 2-03, 2003
• *** Parlamentul European, Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală - Proiect de
raport referitor la viitorul Politicii Agricole Comune după 2013 (2009/2236(INI)) –
24.3.2010
• *** http://eurojurnal.eu/?p=8
• *** www.euranet.eu
• *** www.europarl.europa.eu
• *** www.iiea.com

22