Afectivitatea şi dezvoltarea ei în preadolescenţă şi

adolescenţă
Posted on September 9, 2011
http://psihologie-constanta.ro/blog/?tag=afectivitatea-si-dezvoltarea-ei-in-preadolesacenta-si-adolescenta

Afectivitatea constituie ansamblul de reacţii psihice ale individului în faţa unor situaţii ocazionale
ale vieţii, fie datorită unor contacte cu lumea externă, fie datorită unor modificări interne ale
persoanei. Ele sunt adesea asociate cu viaţa instinctivă, gândirea şi activitatea, motiv pentru care
acestea mai sunt denumite şi procese “instinctivo-afective” sau “ideo-afective”.(C. Enăchescu, Tratat
de psihoterapie, Ed Tehnică, 2000, pag 141.)
Între stimulii interni şi realitatea înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri ale căror efecte sunt
tocmai procesele afective. Dacă satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, satisfacţie,
mulţumire, bucurie, entuziasm, nesatisfacerea lor duce la nemulţumire, indignare, tristeţe.

Real, afectivitatea este fenomenul de rezonanţă al lumii în subiect şi care sae produce în măsura şi pe
măsura dispozitivlor rezonante ale subiectului şi este dublată de vibraţia expresivă a subiectului în
lumea sa, o lăuntrică melodie existenţială ce erupe în acţiune şi reorganizează lumea. Emoţia nu este
numai trăire subiectivă, vectorială, dar este şi o conduită afectivă. (Paul Popescu Neveanu, Curs de
psihologie, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, pag.468)

În cadrul proceselor afective, nu este valorizat obiectul, nu acesta se află pe primul plan în conştiinţa
subiectului, ci valoarea şi semnificaţia pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul emoţiei este
important ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că numai într-o astfel de relaţionare obiectul capătă
semnificaţii, în funcţie de gradul şi de durata satisfacerii subiectului. Nu conştientizarea lipsei
părinţilor sau perceperea abandonului se află pe primul plan în conştiinţa copiilor abandonaţi, cât
semnificaţia, rezonanţa în plan afectiv a acestei lipse, generată de relaţia dintre copil şi părinţii care
nu îi pot oferi, prin prezenţă, suportul afectiv de care are nevoie în dezvoltarea sa. În centrele de
plasament se poate observa cum majoritatea tinerilor internaţi îşi iubesc părinţii care i-au abandonat,
cum valorizează pozitiv şi compensator imaginea “obiectului” generator de frustrări afective.
Suferinţa în sine este produsă de prezenţa cerinţelor nesatisfăcute sau satisfăcute parţial în
relaţionarea cu proprii săi părinţi, moment unic în psihobiografia individuală, şi de semnificaţia pe
care acestă relaţie simbol o poartă pentru fiecare subiect, de conflictul existent între imaginea
părintelui investită fantasmatic-compensator şi injusteţea lipsei acestuia de lângă copil, cu întreaga
suită de complexe consecutive interiorizate.