METODA ELEMENTULUI FINIT

IAGAR OANA ALEXANDRA

Concepte în formularea metodei elementelor finite
Metoda elementelor finite este o metodă numerică utilizată la rezolvarea ecuaţiilor cu
derivate parţiale care modelează sisteme fizice cu un număr infinit de grade de libertate. În urma
aplicării metodei elementelor finite, aceste ecuaţii cu derivate parţiale sunt reduse la sisteme de
ecuaţii algebrice, adică la un sistem discret cu un număr finit de grade de libertate.
Ideea fundamentală a metodei elementelor finite constă în faptul că domeniul dat al
problemei este reprezentat ca un ansamblu de subregiuni numite elemente finite. Aceste
elemente sunt conectate între ele prin puncte cunoscute sub numele de noduri. Pe domeniul
elementului finit este posibil să se genereze sistematic funcţii de aproximare necesare în
soluţionarea ecuaţiilor diferenţiale care descriu comportarea prin oricare din metodele
variaţională sau a reziduului ponderat.
Metoda elementelor finite are aplicabilitate în diverse domenii ale ingineriei (şi nu
numai), unde există fenomene fizice descrise de ecuaţii cu derivate parţiale. Printre principalele
domenii în care se poate utiliza această metodă sunt: analiza structurală, analiza fluidelor, analiza
magnetică şi analiza electrică. Există trei moduri de formulare a metodei elementelor finite: a)
formularea directă; b) formularea variaţională; c) formularea reziduală. Formularea directă se
bazează pe calculul matriceal al structurilor cu ajutorul metodei deplasărilor. Formularea
variaţională are la bază minimizarea energiei potenţiale, a solidului deformabil, în baza unui
criteriu de staţionare a energiei potenţiale.
Metodele variaţionale utilizate în mecanica solidului deformabil folosesc principiul
lucrului mecanic virtual sau teoreme energetice cum ar fi: teorema energiei potenţiale minime
(formularea în deplasări), formularea energiei complementare minime (formularea în tensiuni),
teorema Hellinger-Reissner (formularea mixtă în tensiuni şi deformaţii) şi teorema lui Hamilton
pentru probleme dinamice. În cazul formulării variaţionale cu teorema energiei potenţiale
minime, corpul solid deformabil este discretizat în elemente finite, iar câmpul ipotetic al
deplasărilor din interiorul fiecărui element este modelat cu ajutorul unor polinoame de
interpolare. Prin minimizarea energiei potenţiale a solidului deformabil, în baza unui principiu de
staţionare, se obţine sistemul ecuaţiilor de echilibru elastic nodal. Prin rezolvarea sistemului de
ecuaţii se obţin deplasările, deformaţiile şi tensiunile corpului solid deformabil. Formularea
reziduală se poate utiliza în cazul în care nu se dispune de o formulare funcţională, acesta fiind o
formulare mai generală decât formularea variaţională. Pentru formularea reziduală a metodei
elementelor finite, se pot utiliza: metoda celor mai mici pătrate, metoda Galerkin, metoda
colocaţiei etc.
 Problemele care se pot rezolva cu ajutorul metodei elementelor finite, se pot clasifica în
trei categorii:
a) probleme de echilibru, caz în care funcţiile necunoscute nu depind de timp. Acest tip
de probleme apar la determinarea comportării elastice, a corpurilor solid deformabile, în regim
static;
b) probleme de valori proprii, în care parametrii sunt independenţi de timp,
determinându-se anumite valori critice ale acestor parametri. Problemele de valori proprii apar la
determinarea forţelor critice de pierdere a stabilităţii unei structuri sau în problemele de analiză
modală a structurilor, când se determină frecvenţele proprii şi modurile proprii asociate acestor
frecvenţe;
c) probleme de propagare, sau probleme în care funcţiile necunoscute sunt dependente de
timp. Astfel de probleme apar la studiul răspunsului dinamic al unei structuri.

Totodată, această metodă permite integrarea prin calcul numeric a ecuaţiilor şi sistemelor
de ecuaţii diferenţiale pe un domeniu, ţinând cont de condiţiile la limită sau de contur ale unei
configuraţii date care descrie diferite probleme şi fenomene fizice.
Paşii cheie în analiza cu elemente finite:
1) Idealizarea
2) Discretizarea
3) Obţinerea soluţiei
Idealizarea modelului fizic în model matematic În această etapă modelul mecanic este
transformat într-un model matematic.
Exemplu de alegere a unui model matematic: cazul unei structuri tip placă plană încărcată
normal pe planul ei median. Cel care face idealizarea are la dispoziţie cel puţin patru modele
matematice cunoscute:
1) Modelul plăcii subţiri – teoria clasică a plăcilor Kirchhoff
2) Modelul plăcii groase – teoria Mindlin – Reissner
3) Modelul plăcii foarte subţiri care cuplează starea de membrană cu cea de încovoiere – teoria
Von Karman
4) Modelul plăcii foarte groase – teoria elasticităţii 3D
Discretizarea modelului matematic
Obţinerea modelului matematic reprezintă o etapă de simplificare a sistemului fizic real, insă
rezolvarea modelului matematic nu este întotdeauna simplă. Adesea comportarea acestora este
reprezentată prin sisteme de ecuaţii diferenţiale în spaţiu şi timp, cu condiţii de margine impuse.
Aceste modele au o infinitate de grade de libertate. Pentru rezolvare se poate apela la:
a) Soluţii analitice – disponibile pentru sisteme inginereşti cu geometrie simplă, condiţii de
încărcare şi rezemare simple şi comportare a materialului după legi simple
b) Soluţii numerice – disponibile pentru o clasă extinsă de probleme şi unde regăsim procedee
ca: MEF, Diferenţe finite, etc.
Pentru ca simularea numerică să poată fi aplicată practic trebuie ca numărul de grade de libertate
să fie reduse la un număr finit. Procesul de reducere a gradelor de libertate se numeşte
discretizare, iar modelul obţinut este un model discret.
Metoda Elementelor Finite MEF este principalul procedeu de discretizare utilizat în
mecanica structurilor.
Conceptul de bază în MEF constă în subdivizarea modelului matematic în
subcomponente cu formă geometrică simplă, care nu se suprapun, numite elemente finite.
Răspunsul fiecărui element finit este exprimat în raport cu un număr finit de grade de libertate ce
reprezintă valorile funcţiei necunoscute (funcţia deplasării) într-un număr de puncte nodale.
Răspunsul modelului matematic va rezulta ca o aproximaţie a răspunsului modelului discret
obţinut prin asamblarea răspunsurilor tuturor elementelor modelului.
Aproximarea geometriei structurii reale are loc în procesul de elaborare a modelului de
calcul. Diversele forme geometrice ale structurii date se aproximează pentru ca modelul de calcul
să fie cât mai simplu şi pentru a se putea realiza pe el reteaua de discretizare.
De exemplu, contururile curbe se aproximează prin poligoane. Cu cât numărul de laturi al
poligonului este mai mare, cu atât aproximarea este mai precisă şi erorile vor fi mai mici. Dacă
configuratia geometrică este complicată, atunci este necesar ca lungimile liniilor drepte cu care se
face aproximarea să fie cât mai mici iar numărul acestora cât mai mare.

Figura 2. Aproximarea geometriei in MEF

Atributele Elementelor Finite
1) Dimensiunea – elementele pot avea una(1D), dou ă (2D) sau trei (3D) dimensiuni. Există şi
elemente speciale făra dimensiune geometrică(rezeme elastice, mase punctuale).
2) Punctele nodale – fiecare element dispune de un număr finit de puncte nodale. Ele servesc la
definirea geometriei şi la localizarea gradelor de libertate. În general pentru elemente simple
(liniare) punctele nodale sunt poziţionate la colţurile sau capetele elementelor. Elementele de
ordin superior au pe lingă nodurile de la colţuri sau capete şi noduri plasate pe laturile sau feţele
elementelor sau chiar în interiorul acestora.
3) Geometria elementului – este definită prin modul de plasare al nodurilor. Ele pot avea forme
drepte (elemente liniare) sau curbe (elemente parabolice, cubice etc.).
4) Grade de libertate – specifică parametrii de stare ai elementului. Ele sunt definite ca valori sau
derivate ale câmpului deplasărilor (u, v, w, Rx, Ry, Rz – componente ale depasărilor şi rotirilor).
Cu ajutorul lor se realizează conectarea dintre elementele care au noduri comune.
5) Forţe nodale – acestea sunt în corespondenţă de unu la unu cu gradele de libertate (deplasării
îi corespunde o foţă, iar rotirii îi corespunde un moment)
6) Caracteristici ale materialului – comportarea materialului sub încărcacări este caracterizată
prin legi constitutive. Cea mai simplă şi care corespunde comportării liniar elastice este legea lui
Hooke. În acest caz comportarea materialului este caracterizată prin modulul de elasticitate E,
coeficientul lui Poisson şi coeficientul de dilatare termică liniară.

Elementele de tip Shell

Utilizarea teoriei clasice a placilor subțiri pentru probleme de geometrie arbitrară duce
la dezvoltarea ecuații diferențiale de ordin superior care, în general, pot fi rezolvate aproximativ
folosind evaluarea numerică a seriilor infinite.

Prin urmare, există doar un număr limitat de soluții pentru structurile cu forme
geometrice simple.Aceste soluții oferă o funcție importantă în evaluarea preciziei numerice a
programelor moderne ce folosesc metoda elementelor finite.

Cu toate acestea, pentru analiza statică și dinamică a structurilor de tip shell cu geometria
arbitrară, care interacționează cu grinzi marginale și reazeme, metoda elementului finit oferă
singura abordare practică în acest moment.

Elementele Shell sunt elemente patrulatere izoparametrice cu 4 sau 8 noduri sau

elemente triunghiulare de la 3 la 6 noduri în orice directie 3-D. Elementele cu 4 noduri necesită o
discretitezare mult mai fină decât elementele cu 8 noduri pentru a oferi în modele deplasări și
solicitări care implică încovoiere în afara planului.
 Un element simplu patrulater

Elementele de încovoiere și membrană a plăcilor bidimensionale pot fi combinate pentru a forma

un element de tip shell cu patru noduri, așa cum se arată în Figura 1.1.

Figura 1.1. Formarea unui element de tip shell

Elemente triunghiulare

E demonstrat că elementul triunghiular de încovoiere a plăcilor, cu deformări de

forfecare, produce rezultate excelente. Cu toate acestea, elementul membrana triunghiular cu
rotații tinde să se blocheze, trebuie depusa o mare atenție în practică în aplicarea acestuia.
Deoarece orice geometrie poate fi modelată folosind elemente patrulaterale, utilizarea
elementului triunghiular prezentată poate fi întotdeauna evitată.
Aplicatie
Ne propunem sa analizam influenta numarului de elemente finite si tipului de rezemare
asupra preciziei calculului automat cu programul de element finit SAP2000.

Se considera o placa dreptunghiulara de beton armat cu lungimea de 5m si grosime de

15cm, incarcata cu o forta uniform distribuita p=40kN/m2 pe toata suprafata.
Se vor realiza cate 4 modelari pentru 2 tipuri de razemari ale placii (incastrata pe contur si
simplu rezemata pe contur) in care se va rafina treptat reteaua de elemente finite, folosindu-se
elemente de tip patrulater si triunghi.
Model 1 – elemente 1x1m

Model 2 – elemente 0.5x0.5m

Model 3 – elemente 0.25x0.25m

Model 4 – elemente 0.1x0.1m

Se vor compara rezultatele obtinute din fiecare modelare.

1. Modelaea placii incastrata pe contur
0.003 0.0028
0.0027
0.0027
0.0026
Comparatie deplasari
0.0025

0.002 MODEL 1 MODEL 2

MODEL 3 MODEL 4
0.0015

0.001
0.0006
0.0006
0.0006
0.0006
0.0005
0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
0
A B C D E
MODEL 1 0 0 0 0.0006 0.0026
MODEL 2 0 0 0 0.0006 0.0028
MODEL 3 0 0 0 0.0006 0.0027
MODEL 4 0 0 0 0.0006 0.0027

Comparatie M11
20

10

0
0 1 2 3 4 5 6
-10

-20

-30

-40

-50

MODEL 1 MODEL 2 MODEL 3 MODEL 4

20
Comparatie M22 16.48175
16.103
15.88
15.738
10
5.2173
0 0 1.3479
1.274
0 1 2 -6.85 3 4 5 6
-7.566
-7.635678
-7.697
-10

-20

-30
-34.63
-40 -38.178
-38.4166
-38.486465

-50 MODEL 1 MODEL 2 MODEL 3 MODEL 4

2. Modelarea placii simplu rezemata pe contur
0.01

Comparatie deplasari
0.009
0.008 0.0087
0.0087
0.0087
0.007 0.0079
0.006 MODEL 5 MODEL 6
0.005
0.004 MODEL 7 MODEL4
0.0045
0.003
0.002 0.0032
0.0032
0.0032
0.001 0000 0000 0000
0
A B C D E
MODEL 5 0 0 0 0.0032 0.0079
MODEL 6 0 0 0 0.0032 0.0087
MODEL 7 0 0 0 0.0045 0.0087
MODEL4 0 0 0 0.0032 0.0087

Comparatie M11
40
35
E, 33.365
33.2
E, 33.1
31.78
30
25
20 D, 20.416
D,
D, 15.5
16.299
15 D,
15.727875
10
5
0 A, 0.0023
A, 0.89 B, -0.00014
0.322
0.11 0.336 C, -0.00007
-0.0022
-0.0176 0.004565
-0.0084
-0.001
-5 0 1 2 3 4 5 6

MODEL 5 MODEL 6 MODEL 7 MODEL 8

40 Comparatie M22
35
33.365
33.2
33.1
31.78
30

25

20 20.416

15 16.299
15.727875
15.5

10

0 0.89
0.322
0.11
0.0023 -0.001
-0.00007
-0.0084 0.336
0.004565 -0.0022
-0.00014
-0.0176
0 1 2 3 4 5 6
-5 MODEL 5 MODEL 6 MODEL 7 MODEL 8
 3. Comparatie rezulate modele placa incastrata pe contur prin elemente patrulatere si
elemente triunghiulare

20
Comparatie M11 16.48175
16.477
10

0 0 1.833
1.609
0 1 2 3 -7.635678 4 5 6
-10 -9.599

-20

-30
-37.21
-38.178
-40

-50 MODEL 10 MODEL 2

0.003
Comparatie deplasari 0.0028
0.0025 0.0027

0.002

0.0015 MODEL 2 MODEL 10

0.001

0.0005
0.0006
0.0006
0 0 0 0 0 0
0
A B C D E
MODEL 2 0 0 0 0.0006 0.0028
MODEL 10 0 0 0 0.0006 0.0027
BIBLIOGRAFIE
o Introducere in metoda elementelor finite – M. Blumenfeld, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1995
o Note de curs Metoda Elementului Finit – C. Ghindea,
o Note de curs Rezistenta Materialelor – “Facultatea IMST, Universitatea Politehnica din
Bucuresti”