Sunteți pe pagina 1din 10

THE MINORITIES’ STATUS IN THE EUROPEAN UNION

Ionut Nistor

Abstract: The problem of the minorities’ status in the European Union represents a research topic
still less analyzed in Romanian historiography. Usefulness lies in deepening the clarification of concepts like
"minority", "national minority", "linguistic minority", etc. and the establishment of certain criteria and
scientific methodological approach to minority issues.
Our contribution in this article consists in presenting the evolution of historical, sociological and
legal concerns regarding the fate of the people belongs to national minorities, summarizing the
achievements, but also the failures of this development in European area.

Keywords: minority status, rights, European Union, EU legislation


JEL Classification: J15, J78, J71, A13

Dezbaterile legate de statutul minorităţilor, de raporturile acestora cu statul, cu majoritatea,


cu alte minorităţi sunt din ce în ce mai prezente şi în spaţiul istoriografic românesc. Acest aspect nu
poate decât să bucure istoricul care încearcă să se detaşeze într-o oarecare măsură de discursurile
politice, adesea marcate de populism şi demagogie şi să arunce o privire, nu atât sau nu numai
asupra stadiului actual în care se găseşte această problemă, ci să încerce să explice prezentul prin
apelul la trecut, la evoluţia istorică. “Tematica” minoritară este una generoasă şi invită la cercetare
nu doar prin faptul că dezbateri similare au loc în Europa Occidentală sau Uniunea Europeană, ci
pentru că ridică, de multe ori, probleme acute, la care se caută încă răspuns, iar contribuţia
istoricilor este importantă şi binevenită. Deşi în Occident s-a scris mult pe această temă, au rămas
multe întrebări fără răspuns, au rămas dileme metodologice care stârnesc încă dispute, au rămas
probleme ce îşi aşteaptă rezolvarea, atât din perspectivă juridică, dar şi din punct de vedere
sociologic şi istoric.
Una dintre aceste teme de dezbatere este, fără îndoială, cea a definirii termenului
“minoritate”. Cele mai multe dintre textele internaţionale nu dau noţiunii o definiţie generală, care
să permită identificarea grupurilor susceptibile de a beneficia de drepturile aferente acestui statut
(Vandycke, 1992, p. 98). Dificultăţile juridice sunt de fapt provocate de pluralitatea unghiurilor din
care poate fi analizată şi caracterizată o comunitate şi de necesitatea de a cuprinde într-o singură
categorie – cea minoritară – “diversităţi” de natură etnică lingvistică, religioasă, etc. Evoluţia
ultimilor trei sute de ani a marcat trecerea de la stadiul de comunitate menţinută prin multiple
alianţe de ordin natural şi spontan (cultură, familie, proximitate), la cel de societate bazată pe

1
legături de ordin asociativ şi contractual (organisme juridico-instituţionale). Obţinerea suveranităţii
şi organizarea etatică au fost obiectivele ultime ale acestei evoluţii, afirmarea particularităţilor fiind
primul act de determinare şi “prima alteritate” (Yacoub, 1998, p. 67).
În toată această evoluţie comunităţile au devenit conştiente de sine, de specificitatea lor şi s-
au grupat în funcţie de criterii şi valori spirituale comune. Trecutul, limba, religia au fost şi sunt
forme majore ale identităţii. Credinţa şi practicile rituale au fost elemente de constituire şi de
diferenţiere a comunităţilor umane, o miză pentru recunoaştere şi pentru putere şi prin aceasta, un
factor socio-politic.
Religia a unit, a coagulat sentimente, a contribuit la formarea conştiinţei identitare, ba chiar
a stat la baza creării unor state independente, dacă ne gândim numai la exemplul Pakistanului.
Ernest Renan susţinea că: “Nu există mase care să creadă într-o manieră uniformă. Fiecare crede şi
practică credinţa în maniera sa. Nu există o religie de stat. Religia este un aspect individual, ea ţine
de conştiinţa fiecăruia.” (Yacoub, 1998, p. 74). Şi totuşi, practica demonstrează contrariul şi arată că
religiile sunt forme culturale care, conştient sau nu, vizibil sau nu influenţează instituţiile politice,
modelează atitudinile, induc comportamente sociale şi politice asupra indivizilor şi a grupurilor. La
rândul lor, limbile sunt vectori ai coeziunii sociale, determină, într-o anumită măsură modalităţile de
gândire, de percepţie şi conturează universuri culturale specifice fiecărui popor. Robert Mallet scria
despre rolul limbii: ”O limbă este pentru individ, deopotrivă, un mijloc de a se identifica şi de a da
gândirii sale rezonanţa cea mai intimă către altcineva” (Yacoub, 1998, p. 80). Limbile disting,
separă, dar, în acelaşi timp, unesc indivizii. Ele sunt folosite ca mijloace ale consolidării relaţiei
cetăţeanului cu statul. Orice acţiune dusă în vederea obţinerii unităţii naţionale este însoţită de o
politică de unificare şi uniformizare lingvistică şi pentru aceasta, statul se foloseşte de o gamă largă
de mijloace, plecând de la impunerea unei singure limbi oficiale şi până la politizarea şi
ideologizarea sistemului de învăţământ. Aceste aspecte ce ţin de trăsăturile minorităţilor, de evoluţia
lor, de permanenta lor metamorfoză sunt, fără îndoială, mult mai complexe şi ele fac obiectul
cercetării unor ştiinţe speciale cum sunt minoritologia şi minoritografia (Yacoub, 1998, p. 68).
Analiza datelor strânse în urma cercetărilor sociologice şi istorice au, în acest caz, şi finalitate
practică, deoarece încercările de definire a noţiunii de minoritate, de stabilire a trăsăturilor specifice,
care să permită încadrarea în categorii a fost una din mizele disputelor internaţionale în plan juridic.
Pentru a putea acorda drepturi acestor minorităţi, pentru a da acte normative care să le precizeze
statutul în societate, să reglementeze relaţia cu statul şi majoritarii era necesar ca noţiunea să fie
definită, să se ştie exact cărui segment de populaţie i se adresează acea lege. Complexitatea
problemei, pluralitatea perspectivelor din care puteau fi privite trăsăturile potenţiale ale unui grup
minoritar au dus, în câteva rânduri, la eşecuri în încercarea de a include într-un act normativ şi
definirea termenului minoritate. La nivel european examinarea acestei probleme a fost exclusă de la
2
discuţiile conferinţei experţilor în minorităţi de la Geneva, din 1991, iar “Convenţia-cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale”, adoptată de Consiliul de miniştri al Consiliului Europei, din 10
noiembrie 1994, a eludat şi ea problema (Benoit-Rohmer, p. 55).
La nivel internaţional, actul care a reglementat multă vreme statutul minorităţilor a fost
“Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice”, elaborat în 1966 de ONU. Articolul 27 a
avut meritul de a fi stabilit unele criterii de referinţă în domeniul drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor, dar a şi lăsat destul loc interpretărilor. Analizând articolul s-ar putea deduce faptul că
drepturile membrilor acestei categorii nu sunt universale, deoarece grupurile minoritare nu “există”
în mod necesar în toate statele, nu precizează că membrii comunităţii se bucură efectiv de aceste
drepturi, ci mai de grabă că ei nu pot fi privaţi de ele şi nu prevede vreo acţiune sau mobilizare a
resurselor din partea statelor în favoarea lor (Miall, 1997, p. 35). Textul face apoi referire la dreptul
persoanelor, nu a grupului, ceea ce limitează dimensiunea comunitară, colectivă. În general,
drepturile recunoscute persoanelor aparţinând minorităţilor sunt nediscriminarea, libertatea de a
participa la viaţa publică a ţării (culturală, religioasă, socială, economică, politică), libertatea de a
stabili contacte în interiorul şi în exteriorul ţării, libertatea de a se asocia şi de a-şi păstra şi dezvolta
identitatea. Dreptul colectiv este recunoscut unui grup care, la rândul lui, poate impune unele
obligaţii membrilor săi şi care îşi alege reprezentanţii pe lângă autorităţile centrale. Colectivitatea
minoritară este titulara drepturilor şi se bucură, în acest caz, de oarecare autonomie şi are mijloace
necesare executării unui asemenea drept. Dreptul de grup vizează colectivităţile culturale şi caută să
menţină şi să dezvolte identitatea particulară a acesteia, e axat pe satisfacerea revendicărilor
membrilor săi în termenii egalităţii şi ai promovării intereselor sociale, economice şi politice.
Drepturile colective sunt drepturi de respectare şi dezvoltare a identităţii unor grupuri culturale,
drepturi la protecţie contra oricărei activităţi susceptibile de a le ameninţa existenţa sau identitatea,
dreptul de a participa la problemele statului şi la deciziile care privesc regiunile în care locuiesc. În
dreptul internaţional există, din această perspectivă, o dublă tendinţă: pe de o parte, de a pune mai
puţin accentul pe dreptul indivizilor decât pe cel al grupului şi pe de altă parte, de a garanta drepturi
minorităţilor, în loc de a le oferi o simplă protecţie (Vandycke, 1992, p. 84).
La nivel european, interesul pentru soarta persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale a
debutat o dată cu primii ani de existenţă ai Consiliului Europei. La 5 septembrie 1949, primul raport
al Comisei juridice şi administrative al Adunării consultative, prin “Raportul Teitgen”, recunoştea
“importanţa problemei unei protecţii mai atente a drepturilor minorităţilor”. La 4 noiembrie 1950 a
fost adoptată “Convenţia europeană pentru respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale”, care prevedea la articolul 14 ca “drepturile şi libertăţile recunoscute în prezenta
convenţie să fie asigurate, fără nici o deosebire fondată mai ales pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,
opinii politice sau alte opinii, origine naţională sau rasială, apartenenţa la o minoritate naţională,
3
naştere sau orice altă situaţie” (Yacoub, p. 211). Au urmat apoi o serie întreagă de documente
europene care au lărgit treptat aria drepturilor si a libertăţilor acordate minorităţilor şi au creat noi
categorii minoritare. Astfel, la 20 martie 1952, prin “Protocolul adiţional numărul 1 la Convenţia
europeană pentru respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, adoptat la Paris, se
stipula, la articolul 2, în materie de educaţie şi instrucţie că “Nimănui nu i se poate refuza dreptul la
învăţământ. Statul, în exerciţiul funcţiunilor pe care şi le-a asumat în domeniul educaţiei şi
învăţământului va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi învăţământul conform
convingerilor lor religioase şi filosofice” (Yacoub, p. 212), iar în 18 octombrie 1961 era adoptată
“Carta socială europeană de la Torino”, care conţinea un articol, 19, special pentru muncitorii
imigranţi.
O problemă nouă a apărut o dată cu discuţiile privind ratificarea “Cărţii europene a limbilor
regionale şi minoritare” La 16 martie 1988, Conferinţa permanentă a puterilor regionale şi locale în
Europa (organ al Consiliului Europei) a adoptat Rezoluţia 192 asupra limbilor regionale şi
minoritare. În mai 1989 Comitetul de miniştri a decis crearea unui Comitet ad-hoc de experţi căruia
i-a încredinţat mandatul de a elabora un proiect de cartă europeană a limbilor regionale şi
minoritare. În 1992, la 20 iunie, Comitetul de miniştri a adoptat această cartă sub forma unei
convenţii, dar câteva state: Turcia, Grecia, Franţa s-au opus adoptării ei, propunând în loc o simplă
recomandare. Roland Dumas, ministrul de externe francez, şi-a motivat decizia declarând că: “ea
conţinea prevederi incompatibile cu principiile noastre, cum ar fi egalitatea înaintea legii” (Yacoub,
1998, p. 128). În concepţia franceză statul şi naţiunea, cetăţenia şi naţionalitatea coincid. Un singur
stat, o singură naţiune, o singură limbă, acelaşi drept – iată coordonatele statului-naţiune francez,
viziune care e elocvent ilustrată de articolul 2 al constituţiei: “Franţa este o republică indivizibilă,
laică, democratică şi socială. Ea asigură egalitatea în faţa legii tuturor cetăţenilor fără distincţie de
origine, rasă sau religie. Ea respectă toate credinţele.” Convenţia preciza la articolul unu că limbile
regionale şi minoritare sunt cele “vorbite în mod tradiţional pe teritoriul unui stat, de persoane ce
constituie un grup numeric inferior faţă de restul populaţiei statului şi sunt diferite de limba oficială
a statului, nefiind incluse aici dialectele” (Miall, 1997, p. 40). Încercările de definire a conceptului
de limbă naţională, ca de altfel şi a celui de minoritate naţională, sunt marcate de evidente dificultăţi
teoretice, deoarece trebuie luate în calcul nu doar criteriile lingvistice.
În primul rând, trebuie făcută o distincţie riguroasă între dialecte şi limbi minoritare.
Termenul dialect face referire la o limbă vernaculară şi are şi o semnificaţie socio-politică, deoarece
induce ideea subordonării. Un dialect devine o limbă minoritară în momentul în care vorbitorii săi
reclamă autonomia şi încep să impună reguli gramaticale şi de vocabular limbii. Pentru a exista o
astfel de minoritate trebuie, deci, ca membrii comunităţii să fie conştienţi de particularitatea lor, să
se autoidentifice, mai degrabă, decât să fie caracterizaţi ca atare din exterior (Giordan, 1992, p. 52).
4
În 1990, Adunarea legislativă a adoptat Recomandarea 1134, relativă la drepturile
minorităţilor. Ea recomanda Consiliului de miniştri să elaboreze o cartă specială sau un protocol la
“Convenţia europeană a drepturilor omului”. În urma acestui demers, Comisia europeană pentru
democraţie prin drept (organ consultativ al Consiliului Europei) a adoptat în 1991 o “Convenţie
europeană pentru protecţia minorităţilor”. Textul cuprinde 37 de articole şi afirmă garantarea
drepturilor minorităţilor, garanţie ce nu trebuie, însă, să autorizeze nici o activitate contrară
suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei politice a statelor. Convenţia a încercat, la
articolul 2, o definiţie a termenului minoritate, care constituia, conform textului “un grup numeric
inferior faţă de restul populaţiei unui stat ai cărui membri, care au naţionalitatea acelui stat, posedă
caracteristici etnice, religioase, lingvistice diferite de cele ale restului populaţiei şi sunt animaţi de
voinţa de a păstra cultura, tradiţiile, religia şi limba.” (Miall, 1997, p. 40). Pentru a veghea la
respectarea drepturilor prevăzute de document, se constituia Comitetul european pentru protecţia
minorităţilor, căruia statele membre trebuiau să-i trimită rapoarte asupra măsurilor luate în sensul
celor asumate prin convenţie.
Continuând seria preocupărilor pentru soarta minorităţilor, Adunarea parlamentară a adoptat
în 1993 Recomandarea 1201 relativă la protocolul adiţional la convenţia europeană a drepturilor
omului. Această recomandare conţine una dintre cele mai sugestive şi valoroase definiţii a
termenului minoritate. El ar reprezenta “un grup de persoane dintr-un stat, care locuiesc pe teritoriul
acelui stat şi îi sunt cetăţeni, întreţin legături vechi, solide şi durabile cu acel stat, prezintă
caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice sunt suficient de reprezentative,
fiind totodată mai puţin numeroşi decât restul populaţiei din acel stat sau dintr-o regiune a acelui
stat şi sunt animaţi de voinţa de a păstra împreună ceea ce formează identitatea lor comună, mai ales
cultura, tradiţiile, religia sau limba” (Miall, 1997, p. 41). Tot în 1993 consiliul de miniştri a adoptat
un mandat ce însărcina un comitet ad-hoc să înceapă lucrările la redactarea unei convenţii
referitoare la minorităţi, lucrări ce s-au încheiat în 1994 prin adoptarea de către Consiliul Europei a
“Convenţiei cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale”. Acest document, ce are ca obiect
transpunerea în obligaţii juridice a angajamentelor politice luate la nivelul CSCE, trece în revistă
drepturile şi libertăţile de care se bucură persoanele aparţinând minorităţilor naţionale şi precizează
atât obligaţiile ce le revin lor, cât şi cele ale statelor pe teritoriul cărora se află. Prin complexitatea şi
cvasiexhaustivitatea prevederilor, textul este considerat principalul instrument juridic consacrat
protecţiei persoanelor aparţinând minorităţilor (Yacoub, p. 230). El prevede libertatea utilizării
limbii materne în spaţiul public şi privat, libertatea învăţământului, dreptul de a utiliza numele şi
prenumele în limba maternă, dreptul la recunoaşterea oficială a acestora, dreptul la utilizarea
denumirilor tradiţionale locale, dreptul de a învăţa în limba maternă, libertatea de asociere. Statele
se obligau prin semnarea acestei convenţii să protejeze existenţa minorităţilor naţionale, să
5
împiedice dispariţia unei minorităţi prin forţă sau asimilare de autorităţi sau de alte minorităţi, să
protejeze persoanele aparţinând diverselor grupuri de actele de discriminare, ostilitate, violenţă, de a
le apăra de tentativele de epurare, exterminare, expulzare. Statelor le era interzisă politica de
asimilare şi se obligau să păstreze particularismele, prin crearea condiţiilor conservării şi dezvoltării
culturii, religiei şi limbilor minorităţilor. Autorităţile nu puteau lua măsuri pentru modificarea
proporţiei populaţiei într-o arie geografică şi se obligau să asigure “în măsura posibilului” condiţii
care să le permită utilizarea limbilor minoritare în raporturile cu administraţia şi “dacă era necesar”
să ia măsuri în domeniul învăţământului şi cercetării pentru a promova cunoaşterea culturii, istoriei,
limbii şi religiei minorităţilor. Totodată, statele asigurau crearea de condiţii participării efective a
persoanelor aparţinând minorităţilor la viaţa culturală, socială, economică şi la afacerile publice care
le interesează în mod particular. De partea cealaltă, minorităţile se angajau să nu desfăşoare
activităţi contrare principiilor dreptului internaţional şi mai ales să atenteze la integritatea teritorială
şi la independenţa politică a statelor (Benoit-Rohmer, p.120). Convenţia are, însă, şi aspecte
criticabile sau vulnerabile. Ea nu oferă o definiţie termenului minoritate naţională, în condiţiile în
care clarificările terminologice sunt fundamentale în actele juridice. Nu recunoaşte minorităţilor
drepturi colective exercitate în comun de grupul comunitar, iar recunoaşterea individuală este
formulată într-o manieră indirectă, sub forma obligaţiilor luate de state. De exemplu, persoanele
aparţinând minorităţilor naţionale nu dispun printr-o precizare directă de libertatea religioasă, dar
statele se angajează să recunoască oricărei persoane dreptul de a-şi manifesta religia sau
convingerile. De asemenea, documentul subordonează câteodată obligaţiile statelor exigenţei unei
anumite ponderi numerice a minorităţilor, utilizând formule de genul “în măsura posibilului” sau
“dacă este necesar”, pentru a evita o sarcină financiară excesivă în raport cu importanţa grupului
respectiv. Obligaţiile ce revin statelor vizează nu doar recunoaşterea drepturilor şi a libertăţilor, ci
impun luarea de măsuri, care implică “acţiuni pozitive”, adică acordarea de fonduri pentru a garanta
efectiv aceste drepturi.
Problemele privind drepturile minorităţilor au fost şi sunt şi în atenţia Organizaţiei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care astăzi valorifică o serie de preocupări şi contribuţii
mai vechi în acest domeniu ale CSCE. Încă din 1975, principiul numărul 7 al primei părţi al actului
final de la Helsinki dispunea: “Respectul drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
înţelegând libertatea de gândire, conştiinţă, religie sau convingeri. Statele participante, recunoscând
contribuţia pe care minorităţile naţionale sau culturile regionale le pot aduce la cooperarea dintre ele
în diferite domenii de cultură îşi propun să faciliteze aceste contribuţii”. La reuniunea de la Madrid,
din noiembrie 1980-septembrie 1983 s-a discutat din nou despre minorităţi, iar concluzia întâlnirii a
fost necesitatea unei acţiuni concrete pentru a asigura acestor grupuri beneficiul efectiv al
drepturilor lor. Ca urmare a acestei concluzii, în actul final al conferinţei de la Viena se preciza, la
6
articolele 18-19, că statele participante vor lua toate măsurile necesare pentru a asigura protecţia
drepturilor omului şi libertăţilor tradiţionale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.
Conferinţa de la Copenhaga (5-29 iunie 1990) marchează, la rândul ei, un moment de
referinţă în seria preocupărilor europene pentru probleme minoritare. Actul final al conferinţei
consacră un capitol întreg drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi menţionează
în mod clar nu doar libertăţile de care se bucură aceste persoane, ci şi obligaţiile statelor de a adopta
măsuri pentru a garanta deplina egalitate a lor cu ceilalţi cetăţeni (Benoit-Rohmer, p.112). Conform
textului, persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul de a utiliza liber limba maternă în
spaţiul public şi privat, de a crea şi menţine instituţii proprii, asociaţii sau organizaţii educative,
culturale, religioase de a profesa şi practica liber religia lor, de a întreţine legături cu cetăţenii altor
state cu care au în comun originea etnică, un patrimoniu cultural sau credinţe religioase, de a difuza
şi schimba informaţii în limba lor maternă, de a avea acces la informaţii şi de a participa la activităţi
ale organizaţiilor nonguvernamentale internaţionale (Benoit-Rohmer, p.119). În urma conferinţei de
la Helsinki, din 1992 a luat fiinţă postul de înalt comisar european pentru minorităţi, un adevărat
organ de mediere, care avea rolul de a declanşa o acţiune rapidă în cazul în care tensiunile generate
de problemele minorităţilor riscau să degenereze în conflicte în spaţiul CSCE. Întâlnirea de la
Budapesta din 1994, cea care a transformat CSCE în OSCE, a însemnat, în acelaşi timp reiterarea
angajamentelor statelor participante faţă de minorităţi (Yacoub, p. 252).
În acest fel, la momentul creării Uniunii Europene, în 1995, existau deja o serie de preocupări
şi reglementări europene în materie de protecţie a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale,
exista o moştenire pe care noua Uniune a trebuit doar să o preia. Nu putem, deci, vorbi de statutul
minorităţilor în “noua Europă”, fără să nu facem referire la “vechea Europă”, cea de până în 1995,
deoarece cadrul juridic de astăzi al Uniunii se bazează pe contribuţiile anterioare în acest domeniu.
Actul fondator al UE, tratatul de la Maastricht nu putea, în aceste condiţii, decât să reafirme
preocuparea pentru soarta minorităţilor în cuprinsul a două articole: 126 şi 128. În primul se preciza
că: “Acţiunea Comunităţii vizează dezvoltarea dimensiunii europene în educaţie, mai ales prin
învăţarea şi difuzarea limbilor statelor membre”, iar în cel de-al doilea: “Comunitatea contribuie la
dezvoltarea culturii statelor membre în respect pentru diversitatea lor naţională şi regională, punând
în evidenţă moştenirea culturală comună” (Yacoub, p. 231). În spiritul aceleiaşi preocupări pentru
soarta minorităţilor, la 20-21 martie 1995 au fost puse bazele Pactului de stabilitate în Europa, care
îşi asuma printre obiective prevenirea tensiunilor şi a potenţialelor conflicte şi crearea unei zone de
bună-vecinătate şi cooperare pe continent. În text se menţiona că pentru a avea o Europă unită
trebuie combătute manifestările de intoleranţă, naţionalismul agresiv, rasismul, şovinismul,
xenofobia, antisemitismul (Benoit-Rohmer, p. 162). Pactul se constituie dintr-o declaraţie şi o listă

7
de acorduri bilaterale şi multilaterale încheiate la iniţiativa statelor interesate, pentru a contribui la
realizarea obiectivelor prevăzute în document.
Cel mai recent document european care face referire la protecţia persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale şi fără îndoială şi cel mai important este proiectul de constituţie, text adoptat
la 29 octombrie 2004, la Roma şi aflat în proces de ratificare de către statele membre ale Uniunii.
Semnificaţiile acestui document nu credem că mai pot stârni dezbateri deoarece constituţia
europeană este actul de naştere al “noii Europe”. Din cuprinsul acestui document nu puteau să
lipsească prevederile referitoare la protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. E drept
că nu sunt referiri directe şi explicite la aceste persoane, decât la articolul II 81, dar luată în
ansamblu, partea a II-a a constituţiei intitulată “Carta drepturilor fundamentale” face referiri
generale la drepturile şi libertăţile umane, în care sunt circumscrise, în mod evident, şi cele ale
minorităţilor. Constituţia stipulează că Uniunea aderă la “Convenţia europeană pentru protejarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, iar aceste drepturi fundamentale ce rezultă din
tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre fac parte din dreptul UE, cu statut de principii
generale. În preambulul părţii a doua se prevede ca Uniunea să “contribuie la păstrarea şi
dezvoltarea acestor valori comune respectând diversitatea culturală şi tradiţiile popoarelor Europei,
ca şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a organizării puterii lor publice la nivel naţional,
regional, local”. Printre drepturile şi libertăţile enunţate în această cartă regăsim: dreptul la
libertatea de gândire, de conştiinţă, de religie, dreptul de a schimba religia şi convingerile, de a-şi
manifesta religia sau convingerile individuale sau colective în public sau în cadru privat, dreptul la
libera expresie, la libera opinie, libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără
emergenţa autorităţilor publice, libertatea mass-media şi pluralismul media, libertatea de întrunire
paşnică, de asociere la toate nivelurile, dreptul la educaţie şi accesul la formare profesională şi
libertatea de a crea instituţii de învăţământ respectând principiile democratice (art. II 70, 71, 72, 74,
80). Constituţia precizează în mod explicit la articolul II 81 că “este interzisă orice discriminare
bazată mai ales pe sex, rasă, culoare, origine etnică, socială, caracteristici genetice, limbă, religie,
convingeri, opinii politice sau alte opinii, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere,
handicap, vârstă sau orientare sexuală”.
Concluzionând excursul nostru istoric, sociologic şi juridic constatăm că de-a lungul ultimilor
50 de ani au existat dezbateri din toate aceste trei puncte de vedere cu privire la minorităţi.
Discuţiile s-au soldat de multe ori cu eşecuri, dar, luate în ansamblu, ele au contribuit la clarificări
terminologice pe anumite teme, la stabilirea unor criterii metodologice şi ştiinţifice de abordare a
problemelor şi la alcătuirea unui “corp” juridic, care reglementează la nivel internaţional situaţia
grupurilor minoritare.

8
Au rămas, totuşi, o serie de probleme-cheie, a căror rezolvare ţine de capacitatea de adaptare
la schimbări a sistemelor instituţionale statale, a moştenirii culturale a fiecărei naţiuni şi nu în
ultimul rând, a mentalităţii individuale. Una dintre aceste probleme este cea a încadrării în categorii
a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Tema oferă două perspective de abordare, care se
completează reciproc, dar care pot fi luate în considerare şi separat: punctul de vedere sociologic şi
cel politic. Conform primului putem stabili categorii în funcţie de religie, limbă, cultură, etnie,
naţiune, teritoriu, iar din perspectivă politică putem distinge alte câteva categorii: minorităţi
autonomiste, cu tendinţă spre independenţă, minorităţi prenaţionale, minorităţi în formare şi
minorităţi formate. O a doua problemă ce suscită discuţii este cea a acceptării şi definirii termenului
minoritate naţională. Atributul “naţional” este mai generos din punct de vedere al cuprinderii
semantice, dar tocmai din această cauză este mai greu de definit şi conceptualizat. Dificultăţile ţin
de înţelegerea diferită a sensului termenului “naţional”, de moştenirea culturală, de modelele
specifice fiecărei naţiuni în funcţie de care judecă problema. Astfel, dacă modelul francez susţine
teoria naţiunii civice - din naţiune fac parte toţi cetăţenii statului – modelul german sprijină ideea
apartenenţei culturale şi lingvistice a unei persoane la naţiune. Tot ca urmare a acestor diferenţe de
perspectivă au existat polemici şi faţă de modalitatea de abordare a problemelor comunitare,
opţiunile fiind integrarea sau multiculturalismul. Pe de o parte existau state – cum e cazul Franţei –
care nu doreau să distrugă omogenitatea proclamată prin naţiunea etatică (un stat, o naţiune, o
limbă, o cultură). Pe de altă parte, existau state care acceptau provocările multiculturalismului şi au
pledat în favoarea acordării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. O altă
dificultate a venit în momentul în care s-a pus problema atribuirii de drepturi colective sau
individuale. Cele mai multe dintre actele internaţionale fac referire la drepturi individuale, utilizând
formula ”persoane aparţinând minorităţilor naţionale”, dimensiunea colectivă apărând ca o
completare, sub forma “de drepturi şi libertăţi se pot bucura individual sau în colectiv…” Nu în
ultimul rând, măsura implicării statelor în problemele minorităţilor a constituit o altă problemă ce a
trebuit să fie reglementată şi a stârnit reacţii diverse. Pentru a asigura păstrarea şi dezvoltarea
identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale nu e necesară doar recunoaşterea
drepturilor şi a libertăţilor, ci alocarea de fonduri, participarea directă şi activă a statelor. Cu toate
acestea, în textele internaţionale, la capitolul obligaţii se utilizează frecvent formule de genul ”dacă
este necesar”, “în măsura posibilului”, ceea ce limitează responsabilităţile şi implicarea autorităţilor
centrale.
Aceste probleme nu pot decât să invite la dezbatere, la clarificări conceptuale şi juridice în
vederea permanentei îmbunătăţiri a legislaţiei europene. Ele rămân teme importante pe agenda
specialiştilor, a teoreticienilor, dar şi a factorilor politici interesaţi să gestioneze problemele
minorităţilor la nivel continental.
9
Bibliografie:

1. Benoit-Rohmer, F. (n.d.), La question minoritaire en Europe: vers un system cohérent de


protection des minorités nationales, Strasbourg, s.a. ;
2. Giordan, H. (1992), Les minorites en Europe. Droits linguistiques et droits de l’homme, Paris;
3. Miall, H. (1997) Les droits des minorités en Europe. Vers un régime transnational, Paris-
Montréal;
4. Vandycke, R. (1992) Le droits des minorités: quels droits pour quelles minorités? Du concept à
une typologie des minorités, în L’état et les minorités. Textes des colloque tenu au Collège
universitaire de Saint-Boniface les 6 et 7 novembres 1992, sous la direction de Jean Lafontant,
Presse universitaire de Saint-Boniface;
5. Yacoub, J. (1998) Les minorités dans le monde. Faits et analyses, Paris.

10