Sunteți pe pagina 1din 11

I.

Generalitati

Exploatarea iraţională, în primul rând a


resurselor regenerabile (păduri, floră, faună),
apoi a celor neregenerabile (bogăţiile minerale
ale subsolului) a accentuat efectul nociv al
acţiunilor omului asupra naturii. Dezvoltarea
civilizaţiei industriale de la mijlocul secolului
trecut a produs modificări profunde şi accelerate
mediului înconjurător, datorită solicitării din ce în
ce mai mari a resurselor naturale, a extinderii suprafeţelor cultivate şi a schimbării sistemelor
de cultură, a despăgubirilor masive, a dezvoltării exploatării subsolului precum şi a altor
activităţi cu impact asupra mediului.
Folosirea pe scară largă a ştiinţei şi a tehnologiei în scopul dezvoltării industriale s-a
făcut cu ignorarea necesităţii păstrării în permanenţă a unui echilibru între satisfacerea
nevoilor materiale proprii, în continuă creştere şi protecţia tuturor componentelor mediului
înconjurător.
Energia nucleara a debutat cu descoperirea radiatiilor ionizate, care au constituit doar
o curiozitate de laborator, cunoscuta numai câtorva initiati. Descoperirea radioactivitatii
artificiale si apoi aceea a fisiunii uraniului, în deceniul al patrulea al acestui secol, au dat un
puternic imbold cercetarilor de fizica nucleara. Pentru marele public, energia nucleara a iesit
însa din anonimat abia dupa aruncarea celor doua bombe nucleare în 1945 asupra Japoniei.
Aceasta sursa de energie - energia nucleara - a fost adusa la cunostinta omenirii prin forta
distructiva si va fi multa vreme privita cu teama si suspiciune, întâmpinând destule obstacole
în drumul dezvoltarii ei în scopuri pasnice. De aceea se impune familiarizarea maselor largi
cu problema nucleara, atat cu partile bune, cat si cu pericolele poluarii radioactive, astfel
incat deciziile sa fie luate cunoscandu-se toate datele problemei.
Poluarea radioactivă este o agresiune “aproape perfectă” cu caracter multilateral şi
universal fiind contaminate concomitent, aerul, apa, solul şi subsolul iar prin intermediul
elementelor ecosistemului se distruge în mod lent tot ce este viu. Poluarea radioactivă are
impact instantaneu şi pe termen lung asupra tuturor formelor de viaţă vegetală şi animală.

1
Pentru om, această nouă formă de poluare este cea mai perfidă întrucât este
invizibilă, fără culoare, fără miros, nu produce durere imediată şi nu are limite cunoscute.
Poluarea radioactivă afectează toate componentele mediului înconjurător.
În sol se găsesc în general următoarele substanţe radioactive: kaliu, toriu, uraniu, cesiu
134/137 şi stronţiu 90, cu perioadă de fisiune între 25 şi 50 de ani.
Pe parcursul evoluţiei sale omul s-a adaptat acestor radiaţii şi celor provenite de la
soare, atmosferă şi de la apele ocenelor, acest fapt dovedind că radiaţiile, în anumite limite,
sunt inofensive pentru viaţă.
Apariţia radioactivităţii artificiale, implementarea tehnicilor nucleare şi utilizarea
izotopilor în mai toate sectoarele vieţii (economie, cercetare, medicină, transporturi, domeniul
militar şa) au determinat creşterea vertiginoasă a riscului de poluare radioactivă.
Extinderea ariei de folosinţă a energiei nucleare şi a izotopilor a făcut să se
mărească numărul potenţialelor surse de poluare radioactivă şi, implicit, gradul de risc.
Principalele surse de poluare radioactive sunt: exploziile nucleare, centralele
atomonucleare, armele nucleare, navele cu propulsie nucleară, iradierea medicală, extracţia,
transportul şi prelucrarea minereului radioactiv, deşeurile radioactive etc.
Astfel, în ceea ce priveşte poluarea radioactivă a atmosferei una dintre surse o
constuie exploziile nucleare experimentale care prin temperatura pe care o degajă
transformă substanţele radioactive în stare gazoasă sub formă de particule ce sunt
proiectate în atmosferă, constituind poluarea atmosferică primară.
Produşii de fisiune ajung în sol sau în apa oceanelor fiind vehiculaţi sub formă de
precipitaţii. Depunerile radioactive constituie poluarea secundară. Poluarea radioactivă a
apei se datorează în mare măsură deşeurilor industriei nucleare. Acestea pot fi solide sau
lichide foarte radioactive ce trebuie depozitate deoarece dispersarea lor în reţeau
hidrografică reprezintă un risc cert.
Un caracter mai limitat are poluarea radioactivă asupra solului şi subsolului. În mod
permanent, aceasta se constată în vecinătatea imediată a unităţilor miniere şi în locurile de
depozitare radioactive.
În legătură cu poluarea radioactivă a solului o problemă majoră o constituie găsirea
celor mai bune soluţii pentru depozitarea deşeurilor radioactive. Se ştie că, acestea emit
radiaţii timp îndelungat iar depozitarea lor în sol scoate din circuit terenuri utile. Un singur
exemplu este edificator: printre deşeurile lăsate de producţia atomoelectrică cel mai redutabil

2
este plutoniul care îşi păstrează jumătate din virulenţă încă 240 de secole. Este suficient ca
un gram să scape în atmosferă pentru a ucide un miliard de oameni.

II. Impactul asupra mediului a diferitelor faze ale ciclului combustibilului


nuclear

Extractia uraniului

În timpul extractiei minereului de


uraniu are loc si contaminarea mediului cu
substante radioactive. Deoarece, în mod
natural, uraniul se descompune în alte
substante, tot radioactive, minereul de uraniu
contine o varietate de elemente radioactive.
Reziduul radioactiv scos din minereu care, în
esenta, l-a imobilizat, se prezinta ca lichid
sau ca pudra, amândoua numite steril.
Sterilul lichid este în mod normal tinut în
bazine speciale, pâna când solidele se separa, dar poate aparea poluarea apei subterane
locale, daca bazinele curg sau se revarsa. Mai mult, sterilul solid expus aerului este dizolvat
partial de ploaie si poate contamina alimentarea locala cu apa. Folosirea sterilului solid ca
baza de sustinere în constructii duce, de asemenea, la probleme, pentru ca radonul produs
de deteriorarea radioactiva a radiului din steril este foarte fluid.
Radonul este o particula riscanta pentru minerii din minele de uraniu, pentru ca gazul
radioactiv este mereu prezent în minereu si este eliberat în aerul din mina. Într-adevar,
prezenta cancerului pulmonar printre minerii din minele de uraniu a fost frecventa, pâna a
fost introdusa ventilatia în mina. Concentratiile ridicate de uraniu din depozit pot conduce la o
cantitate mai mica de deseuri si la un consum mai mic de energie. Extragerea cu concentratii

3
mai mici, din punct de vedere al mediului,
poate fi realizabila în mine unde se extrag si
alte materii prime, conducând astfel, la o
distributie a impactului asupra mediului.
Emisiile de la fata locului sunt mici în
comparatie cu alte metode de extractie a
uraniului. Extractia uraniului are o contributie
majora din punct de vedere al impactului
asupra mediului.

Conversia uraniului
Acest proces prezinta doua subprocese, curatirea dioxidului de uraniu extras si
conversia hexafluoridei de uraniu. Impactul conversiei asupra mediului este mic, în
comparatie cu alte faze ale ciclului combustibilului nuclear. Volumul mare de reziduuri care
ramân dupa ce uraniul este extras chimic din minereu este si el radioactiv.

Îmbogatirea uraniului
Procesele de îmbogatire a uraniului sunt: centrifugarea gazoasa si difuzia gazoasa,
ultimul dintre acestea necesitând o cantitate mare de energie. În ciuda faptului ca 80 % din
uraniu este îmbogatit prin metoda centrifugarii gazoase, îmbogatirea prezinta a doua
contributie în cadrul emisiilor atmosferice de SO2 (28%) si CO2 (31 %) si a treia contributie la
nivelul NOx (19%). Motivul principal este utilizarea energiei produse din surse clasice, în care
cea mai mare contributie o are arderea combustibilului fosil. În majoritatea reactoarelor
nucleare de putere (sistemul canadian CANDU fiind principala exceptie), combustibilul de
uraniu trebuie îmbogatit în izotopul 235U fisionabil; prezenta sa trebuie crescuta la 3 % fata
de 0.7 %, cât exista în mod natural.
Gradul de îmbogatire cerut pentru folosirea uraniului în bombe este mult mai mare;
uraniul suficient îmbogatit pentru acest scop contine cel putin 90 % 235U.
Îmbogatirea este foarte scumpa, necesitând un consum foarte mare de energie pentru
procesare, deoarece aceasta este de tip fizic si nu chimic, stiindu-se ca toti izotopii unui
element dat se comporta chimic identic.

4
Fabricarea combustibilului
Fabricarea combustibilului are un impact mic asupra ecoprofilului ciclului
combustibilului nuclear, cu exceptia emisiilor gazoase care contribuie la formarea ozonului
fotochimic (21 %). Aceasta se datoreaza în principal emisiilor de metanol. Contributia la
gazele cu efect de acidificare (în principal SOx si NOx) este de circa 15 %.

Centrala nucleara

Construirea si decomisionarea
unei CNE are o contributie relativ mare în
cadrul impactului asupra mediului a
ciclului combustibilului nuclear, în
principal din cauza emisiilor de NOx.
Constructia cladirii si decomisionarea
contribuie cu 32 % la emisia atmosferica
de NOx, o treime din aceasta fiind
emanata în timpul operarii.
Din pacate, atât perechea de nuclee de 235U, între care se realizeaza fisiunea, cât si
produsul secundar 239Pu sunt substante foarte radioactive; deci, combustibilul consumat
este mult mai radioactiv decât a fost uraniul original. Multi dintre produsii comuni de fisiune ai
uraniului emit radiatii β si/sau γ.

Deseurile

Pentru a ajunge la zacamantul de uraniu, trebuie extrase mari cantitati de roca, ce


sunt depozitate in halde in zona minei. Aceste halde afecteaza mediul si sanatatea prin
radioactivitate, scurgeri de apa acida care mobilizeaza metale grele, nori de praf. In stadii
ulterioare, dupa extragerea uraniului din minereu, materialul steril este pompat in iazuri de
decantare, in alte cuvinte lacuri in care materialul toxic este expus lumii vii. Pe langa pericolul
radioactiv, sterilul contine substante periculoase precum cianuri, arsenic, plumb si mercur, ce
se raspandesc in mediu prin infiltrari, scurgeri, vant.
Functionarea de zi cu zi a centralelor nucleare produce deseuri radioactive. O mica
parte din acestea sunt eliberate in mod controlat in mediu, prin emisii lichide sau gazoase, in

5
limite stabilite prin lege. Deseurile cu nivel scazut de radioactivitate (ca de exemplu,
imbracamintea de protectie) sunt fie arse, fie compactate si stocate intr-o incinta din beton de
pe amplasamentul centralei. Deseurile cu nivel intermediar de radioactivitate (rasini, filtre
etc.) sunt stocate in structuri de beton ingropate sau la suprafata.
In timpul functionarii unei centrale nucleare, aceste tipuri de deseuri radioactive reprezinta
aproximativ 1% din totalul deseurilor radioactive solide, daca nu luam in calcul: haldele de
deseuri radioactive rezultate din mineritul si procesarea uraniului; apele contaminate din
zonele miniere uranifere; deseurile radioactive rezultate la inchiderea si dezafectarea
centralei.
Cea mai importanta parte din deseuri este reprezentata de combustibilul uzat, cu nivel
foarte ridicat de radioactivitate. Combustibilul produce caldura in reactorul nuclear o perioada
de aproximativ 2 ani, pana cand este utilizata o parte din uraniul 235 (U-235). Dupa ce
fasciculul de combustibil este introdus in reactor, atomii de uraniu din pastilele de combustibil
fisioneaza. In acest proces se elibereaza caldura, ce este utilizata pentru transformarea apei
in abur; apar noi elemente (neutroni), care pot continua reactia nucleara, si noi elemente
radioactive, denumite produse de fisiune si actinide. Acumularea acestor elemente, in timp,
impiedica desfasurarea normala a procesului de fisiune, fasciculul de combustibil devenind
ineficient si trebuie inlocuit. In acest moment, fasciculul de combustibil este puternic
radioactiv si necesita luarea unor masuri speciale de protectie, depozitare si reducere a
radioactivitatii; combustibilul uzat este stocat in aceasta faza intr-un bazin cu apa pentru a
limita domeniul de actiune al radiatiilor emise si pentru a-l „raci”. Combustibilul uzat isi pierde
aici o parte din radioactivitate, insa ramane inalt radioactiv o foarte mare perioada de timp
(zeci de mii de ani).
Urmatoarea faza este stocarea permanenta, ce presupune depozitarea deseurilor in
conteinere construite din materiale rezistente, optiunea considerata optima fiind depozitarea
in subteran. In prezent, nu exista nicaieri in lume un depozit permanent pentru deseuri inalt
radioactive, datorita problemelor de risc seismic, de eliberare a materialului radioactiv in apa
freatica etc. Protectia deseurilor depozitate poate fi asigurata prin: tuburile de protectie ale
combustibilului, conteinere, inchiderea etansa a incintelor de depozitare.

6
Depozitarea deseurilor radioactive

Cel mai important impact asupra mediului, din aceasta categorie, provine din
producerea explozivilor si a cimentului necesar constructiei facilitatilor destinate deseurilor.
Cantitati mari de cupru sunt necesare pentru încapsularea combustibilului epuizat, înainte de
depozitarea finala. Nu s-a ajuns înca la un consens privind cea mai buna metoda pentru
depozitarea deseurilor radioactive. Initial, elementele de combustibil folosite sunt depozitate
deasupra pamântului, adesea în apa rece, pentru câtiva ani sau chiar decenii, pâna când
nivelul radioactivitatii s-a redus. În acest stagiu, ele pot fi transferate la depozitare uscata, de
exemplu, în cutii de metal.
Chiar daca este sau nu este îndepartat plutoniul, multe planuri au ca obiectiv
încapsularea si imobilizarea reziduurilor, apoi îngroparea acestora adânc sub suprafata
terestra.
Containerul pentru aceasta încapsulare ar fi mai bine sa fie realizat dintr-un metal puternic,
rezistent la coroziune, cum ar fi titanul, sau cuprul. Cutiile sunt facute pentru a dura câteva
sute de ani cel putin, înainte de a aparea scurgerile. În Suedia, cutiile sunt proiectate sa
dureze 100.000 ani, dupa aceasta perioada nivelul reziduurilor nefiind mai mare decât cel al
minereului natural de uraniu. Cutiile vor fi îngropate la 500-1000 m sub scoarta.
Caracteristicile geologice ale partilor îngropate trebuie sa includa stabilitate mare, pentru a
nu fi distruse de cutremure sau eruptii vulcanice si permeabilitate scazuta pentru prevenirea
interactiunii cu apa.
Singura metoda prin care se realizeaza cele necesare fara a îngreuna situatia
generatiilor viitoare, este îngroparea foarte adânc în pamânt. Unele guverne nu accepta
ideea de depozit permanent a acestor reziduuri, ei vor sa poata recupera plutoniul din
combustibilii folositi daca e nevoie de energie nucleara în viitor. La peste jumatate de secol
de utilizare a energiei nucleare, nu exista insa o solutie tehnica la problema depozitarii
permanente a deseurilor radioactive.

7
Fig. 1 Schema de depozitare a deseurilor radioactive la Ştei-Băiţa jud. Bihor

Riscuri si impact

Uraniul pericliteaza sanatatea minerilor si a comunitatilor aflate in vecinatatea minelor.


Minerii sunt in principal expusi la radiatii ionizante produse de uraniu si de gazele emise de
minereu, respectiv radiu si radon. Radiatiile ataca celulele si influenteaza structura ADN,
producand mutatii, afecteaza sistemul imunitar si cauzeaza cancer.
Este general acceptat de catre comunitatea stiintifica faptul ca nu exista un nivel de
siguranta a expunerii la radiatii. Industria nucleara nu poate accepta acest fapt, avand in
vedere ca centralele nucleare depind de posibilitatea expunerii populatiei la doze ‘inofensive’
de radiatii. Aparitia cancerului cauzat de expunerea la nivele joase de radiatie poate avea loc
si 20 de ani mai tarziu, astfel incat nu se poate stabili o corelatie exacta intre efectul
radiatiilor si aparitia bolii. Sunt necesare inregistrari medicale de lunga durata, in special in
zonele miniere si in jurul centralelor nuclear-electrice.
Riscul major pentru populatie il constituie acele accidente ce duc la emisii mari de
substante radioactive in mediu. Centralele nucleare sunt proiectate si realizate astfel incat
emisiile de elemente radioactive in cazul unui accident sa fie reduse la minimum. Nici o
modalitate de obtinere a energiei electrice nu este lipsita de risc, de exemplu mii de oameni
pot muri in cazul ruperii unui baraj de la o centrala hidroelectrica.
Protectia centralelor nucleare se bazeaza pe asigurarea calitatii componentelor, pregatirea
operatorilor centralelor, detectarea si corectarea erorilor, sisteme independente de

8
securitate, si bariere fizice multiple pentru retinerea emisiilor radioactive. Accidente nucleare
pot avea insa loc, cu o probabilitate mai mare odata cu imbatranirea componentelor
centralelor; spre deosebire de alte tipuri de accidente, in cazul accidentului nuclear efectele
persista o perioada extraordinar de mare. In plus, industria nucleara este responsabila si de
siguranta peste milenii a depozitelor de deseuri radioactive, un alt risc major pentru sanatate
si mediu.
In ciuda afirmatiilor ca industria de energie nucleara are un ‘rezultat extraordinar’ in
domeniul sigurantei si sanatatii, istoria ne arata mai multe exemple de dezastre nucleare,
sau de situatii ajunse foarte aproape de dezastru, de exemplu la Windscale (Marea Britanie,
1957), Celiabinsk (Rusia, 1957/8), Brown's Ferry (SUA, 1975), Three Mile Island (SUA,
1979), Cernobil (Ucraina, 1986). In mod evident s-au facut progrese in ceea ce priveste
standardele de siguranta, dar reactoarele nucleare nu au putut fi niciodata sigure.
In cazul unui accident nuclear, pericolul la care este supusa populatia este evident.
Expunerea la precipitatiile radioactive duce la boli genetice, cancer si leucemie. In cateva
zone din Bielorusia, de exemplu, rapoarte nationale indica o crestere de peste o suta de ori a
incidentei cancerului tiroidian la copii, comparativ cu perioada de dinainte de accidentul de la
Cernobil.
Dincolo de posibilele probleme tehnice, riscul greselii umane nu poate fi niciodata
exclus. Riscul va creste o data cu privatizarea si de-reglementarea pietei de energie
electrica, ce forteaza operatorii nucleari sa isi mareasca eficienta si sa reduca costurile. In
cazul energiei nucleare, aceasta este mai greu de realizat, costurile constructiei
reprezentand aproape 75% din costurile totale (comparate, de exemplu, cu numai 25%
pentru termocentralele pe gaz). Toate economiile trebuie astfel sa vina de la 25% din costuri,
in special din cresterea eficientei si reducerea numarului de angajati.

Mineritul uranifer prezinta urmatoarele probleme :


- poluarea cu ape de mina ;
- poluarea solului cu particule de praf care contin substante toxice (uraniul si alte
substante asociate: thoriu, nichel, cobalt s.a.), atat pe parcursul transportului (care se face cu
camioane, intre gura minei si punctele de incarcare in trenuri) cat si in timpul macinarii si altor
activitati;

9
- poluarea aerului cu radon, un gaz care, prin inhalare, produce atat iradiere interna
cat si efecte asupra sistemului osos din cauza descendentilor sai;
- iradiere externa a muncitorilor (care, prin acumulare in timp, poate avea efecte
importante) ;
- iradiere interna a muncitorilor (care, de foarte multe ori, daca depaseste o anumita
“doza” poate avea, dupa ani, efecte letale);
- cancer al cailor respiratorii (boala cea mai frecventa la mineri, din cauza inhalarii atat
de particule de praf cat si a radonului) ;
- cancer al cailor digestive (din cauza introducerii prin ingestie, in organism, a
substantelor toxice) ;
- afectarea pe termen lung a functiilor renale (din cauza uraniului);
- afectiuni hepatice, ale sistemului vascular, ale pielii, oboseala cronica s.a.m.d., unele
produse din cauza slabirii generale a organismului supus iradierii, altele din cauza toxicitatii
generale a mediului de lucru;
- efectele genetice sunt discutabile, promotorii energiei nucleare sustinand ca ele nu
exista sau ca sunt neglijabile.

Orasul Pripiat

10
Concluzii

Impactul asupra mediului are loc cu precadere înainte de generarea electricitatii în


CNE, în principal datorita extractiei de minereuri. Componentele cele mai importante ale
impactului se manifesta cu precadere datorita unor factori precum: continutul scazut de
uraniu, alocarea din punct devedere economic a electricitatii, electricitatea obtinuta pe baza
combustibililor fosili. Consumul de energie are singur cel mai mare impact asupra mediului în
cadrul ciclului combustibilului nuclear.

11