Basm

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Basmul (din sl. basnŭ: născocire, scornire), numit și poveste[1], este alături de
povestire, snoavă și legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale,
semnalată încă din antichitate, răspândită într-un număr enorm de variante la toate
popoarele.

Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea
că prezintă evenimente și personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a
pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând,
astfel, numele de fabulos și reprezentând, de fapt, un fantastic convențional, previzibil,
ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfășurarea epică și fenomenele
prezentate sunt imprevizibile, insolite și se manifestă în realitatea cotidiană, drept o
continuare a ei.

Cenușăreasa. O ilustrație din

Cuprins 1865
Origini
Clasificare
Basmul fantastic (popular)
Basmul nuvelistic
Basmul cult
Teoria basmelor
Basmele și psihanaliza
Basmele românești
Povești și povestitori
Vezi și
Note
Bibliografie
Legături externe

Origini
Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria mitologică, teoria antropologică, teoria
ritualistă și teoria indianistă. Mitul, istoria sacră, înscrisă în timpul "circular, reversibil și recuperabil", vorbește despre zei, despre
ființe fantastice cu abilități pentru călătorii cosmice și terestre. Basmul induce și ideea de lume repetabilă, existentă tipare
în arhaice,
atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de
sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea
pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe când se întorc acasă și aruncă buzduganul
de la distanță. Unele pedepse, cum ar fi aceea de a decapita persoana și a o arde, aruncând cenușa în patru direcții, sunt de certă
inspirație arhaică, din comunitățile primitive.[2]
Relația dintre basm și mit a fost stabilită de frații Grimm, de Wesselski și de Propp: basmul are ca sursă certă de inspirație mitul, iar
cele două specii au existat de la început la popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanța pe
[3], zeii și eroii mitici fiind înlocuiți cu personaje umane, cu puteri
care o avea prin "degradarea sacrului" și transformarea lui în profan
însă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă
a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăiește; foarte băutor, devine Setilă, în timp
ce zeul ubicuu, uriașul care pășește de pe un munte pe altul, devine Munte Vânăt, avînd capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu
picioarele pe lună și cu capul sub un stejar, calități pe care le întalnim la Păsări-Lăți-Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza
basmelor, de originea multiplă, de influențele reciproce, ca și de structurarea unei tipologii coerent
e a acestei specii literare.

Clasificare
După caracteristicile personajelor, specificul și tematica acțiunii, predominanța elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de
viață, basmele se clasifică în:

fantastice, cele mai semnificative și mai răspândite, desprinse de regulă dinmit, cu o pregnanță a fenomenelor
miraculoase,
animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante sau unele
obiecte simbolice,
nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în narațiune semnalându-se o puternică inserție a aspectelor reale,
concrete de viață.
După autor, basmele pot fi

populare, creație a colectivității anonime,

culte, creație a unui autor cunoscut.

Basmul fantastic (popular)

Prin basm fantastic înțelegem o narațiune continuă, în general de o anumită lungime, practic întotdeauna în proză, serioasă în întregul
ei, deși umorul nu este exclus în nici un fel, centrată pe un erou sau o eroină, de regulă sărac(ă) sau nevoiaș(ă) la început, care, după o
[4]
serie de aventuri în care elementul supranatural joacă un rol important, își atinge scopul și trăiește fericit(ă) de atunci încolo.

Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo tempore, când a umblat Dumnezeu cu Sfântu Pătru pă
Pământ, când erau viteji cu urieși, adică într-un timp mitic. Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat și
insondabil chiar cu percepția omului modern, există accepțiunea: "nu credea nimenea, toată lumea vede că sunt basme de pierdut
vremea, poate copiii ăștia mai mici cred că așa a fost. Nu, ce să crezi în minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă, chiar
dacă n-o știut carte." Inserția în „timpul mitic” este dată de formule inițiale și finale, care fixează timpul narativ în care se
proiectează acțiunea, iar la sfârșit închide această buclă temporală, prin revenirea în
timpul real.

Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive și dezvoltate, precizând și atitudinea naratorului față de faptele povestite și
caracterul lor miraculos, aproape paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: "A fost odată ca niciodată; că, de n-
ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât
lupii cu mieii de se sărutau înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în
slava cerului de ne aducea povești: De când scria musca pe perete,/ Mai mincinos cine nu crede."[5]. Sau o formulă de final: "Iar eu,
isprăvind povestea, încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus; încălecai p-o
lingură scurtă, să nu mai aștepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând de după șea, aștept un bacșiș de la cine mi-o da:
Basm băsmuit,/Gura i-a trosnit,/Și cu lucruri bune i s-a umplut".[6] Formulele mediane mențin discursul narativ în același timp al
fabulei, făcând conexiunea între secvențele narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârșit: "Și se luptară,/ Și se
luptară,/ Zi de vară până seară" sau "Zi de vară/ Până seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă."

Basmul nuvelistic
Basmul nuvelistic este o narațiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din copilărie până la o vârstă a împlinirii în viață.
Din om simplu, el ajunge împărat sau dobândește alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligența cu viclenia, reușind, în
cele din urmă, să depășească orice întâmplare potrivnică. Din punct de vedere al vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decât
basmul fantastic, marcând și o anume demitizare a personajului[7], care este ales din lumea comună. În literatura română, basme
nuvelistice populare sunt cele cuPăcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult esteDănilă Prepeleac, de Ion Creangă.

Basmul cult
Articol principal: Basm cult.
Paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, apare basmul cult, care preia motivele și tehnicile narative ale acestuia.
Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează și recreează basmul, păstrând funcțiile
principale, formule fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adăugând o tentă ușor moralizatoare sau aluzii mitologice de sorginte
livrească. Scriitorii devin ei înșiși autori de basme, cunoscuți fiind Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai
Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.

Basmul cult, împlinit printr-o inserție expresivă specifică stilului marilor scriitori, își armonizează structurile narative, dobândind
unitate și fluență discursivă, preluând viziunea scriitorului și integrînd teme și motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul
respectă de regulă structura și tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii naratorului, alternând persoana a
treia cu persoana întâi și a doua, creând o comunicare mai directă cu cititorul și dând uneori o nuanță subiectivă expunerii faptelor. În
același timp, se pot identifica particularități ale stilului, modalități portretistice și motive proprii autorului în scenariul basmului, care
îi conferă originalitate și atractivitate.

Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul și fantasticul, dându-le o mai mare verosimilitate, și în același timp reduce
caracterul convențional al unor secvențe narative, adaugîndu-le semnificații și efecte specifice
literaturii culte.

G. Calinescu numea basmul cult “o oglindire a vietii in moduri fabuloase”, “un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie,
etica, stiinta, observatie morala etc. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si anume fiinte himerice, animale. […]
Cand dintr’o naratiune lipsesc acesti eroi himerici, n’avem de a face cu un basm.”

Basmul a aparut in epica populara, ulterior patrunzand si in literatura culta (in sec. al XIX-lea, in perioada de afirmare a esteticii
romantice). Specie a epicii (culte), naratiune ampla, implicand supranaturalul sau fabulosul.Personajele (oameni, dar si fiinte
himerice) sunt purtatoare ale unor valori simbolice: binele si raul in diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine si rau se incheie, de
obicei, prin victoria fortelor binelui. Eroul (protagonistul) este ajutat de fiinte supranaturale, animale fabuloase sau obiecte magice si
se confrunta cu un adversar (antagonistul). Eroul poate avea trasaturi omenesti, dar si puteri supra naturale (de exemplu, capacitatea
de a se metamorfoza). Clasificarea sau functiile personajelor, prin raportare la erou (in basmul popular): raufacatori (produc o dauna
care trebuie corectata de erou), donatori sau furnizori (personaje intalnite intamplator de erou, care ii daruiesc un obiect miraculos ce-
l va ajuta la nevoie), ajutoare (se pun la dispozitia eroului care duce la bun sfarsit o sarcina, cu sprijinul lor). Parcurgerea drumului
maturizarii de catre erou presupune un lant de actiuni conventionale sau momentele subiectului: situatia initiala de echilibru, intriga
(evenimentul care deregleaza echilibrul initial), actiunea de restabilire a echilibrului (calatoria eroului, aparitia donatorului si
ajutoarelor, trecerea probelor), deznodamantul (refacerea echilibrumul, rasplata eroului si pedepsire
a rau facatorului).

În basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganizează evenimentele stereotipe conform viziunii sale
artistice și propriului său stil. Basmul cult imită relația de comunicare de tip oral din basmul popular
, ceea ce conferă oralitate stilului.
Particularitățile basmului cult:

clișee compoziționale: formule tipice (inițiale, mediane, finale);

motive narative diverse: călătoria, lupta, victoria eroului, probele depășite, demascarea și pedepsirea răufăcătorului,
căsătoria și răsplata eroului etc.;
specificul reperelor temporale (timpul fabulos, mitic) și spațiale (tărâmul acesta și tărâmul celălalt) – sunt vagi,
imaginare, redate la modul general ;
stil elaborat, îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea;
cifre magice, simbolice;
obiecte miraculoase;
 întrepătrunderea planurilor real – fabulos; fabulosul este tratat în mod realist;
convenția basmului (acceptată de cititor): acceptarea de la început a supranaturalului ca explicație a întâmplărilor
incredibile.

Teoria basmelor
Toate basmele din lume corespund unui set de scheme narative arhetipale. O clasificare extrem de precisă a fost realizată în 1910 de
folcloristul finlandez Antti Aarne (1867-1925), completată mai apoi de un american, de Stith Thompson. Clasificarea Aarne-
Thompson include azi 2 340 tipuri diferite de basme.

Folcloristul rus Vladimir Propp în studiul „Morfologia basmului“ a aprofundat structura naratologică a basmelor populare rusești.
Pornind de la clasificarea sa formaliștii ruși au dezvoltat naratologia, o știință care studiază elementele din care sunt alcătuite
narațiunile.

Criticul român de literatură, George Călinescu, a studiat basmele în studiul său „Estetica basmului“, cu rezultate mai mult decât
meritorii.

Basmele și psihanaliza
Bruno Bettelheim a descris modul în care schemele narative arhetipale pot fi raportate la invarianți psihici sau psihanalitici autorizând
și o reinterpretare a conținutului lor. Recent a apărut și opera analitică a Clarissei Pinkola Estés pe un corpus de basme populare, de
fabule și de mituri, pornind de la o interpretare psihnalitică dintr-un studiu clasic al lui Carl Gustav Jung a adus o contribuție
semnificativă și o cheie de lectură contemporană. Există două categorii de basme, cele populare, care pot fi culese de un autor
oarecare sau de un folclorist sau cele culte, scrise în epoca Romantismului, după modelul basmelor populare cu spridusi. Patrimoniul
de basme europene a început să se formeze la sfârșitul secolului al XVII lea. Principalii culegători și adaptatori de basme au fost
Charles Perrault (1628-1703), Madame d'Aulnoy, în Franța, frații Jacob și Wilhelm Grimm în Germania, Alexandre Nikolaïévitch
Afanassiev (1826-1871) în Rusia.

Basmele românești
Basmele românești au intrat în atenția scriitorilor relativ târziu, în epoca marilor clasici și a Junimii. Atunci foarte activi în culegerea
basmelor și apoi în scrierea unor basme culte au fost scriitoriiVasile Alecsandri, Alexandru Odobescu („Basmul feciorului de împărat
fără noroc la vânat“ din eseul „Pseudokynegetikos“), Mihai Eminescu (autorul mai multor basme originale, între care și Făt Frumos
din Tei, Cenușotca - o variantă a Cenușăresei), Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, și puțin după aceea și Petre Ispirescu. In ultimul
timp, în România scriitorul care a publicat basme culte este Petre Crăciun (Floarea ințelepciunii și Iarba puterii, in 2002 și Basme,
Editura Zorio, 2013, Basme pentru familia mea, Ed. Zorio 2014)

Povești și povestitori
Basmele populare sunt parte a memoriei colective, a ceea ce Jung numește inconștient colectiv. Cu toate acestea primele care le-au
cules au fost femeile, deși marii povestitori europeni sunt bărbați. O perspectivă europocentristă este destul de periculoasă deorece
există foarte multe basme și în afara spațiului european, basme arabe (culese în ciclul O mie și una de nopți), basme persane, basme
africane, basme chinezești, basme coreene sau basme japoneze.

Vezi și
Listă de autori de basme
Listă de basme românești

Note
 1. ^ Dex online, „specie a epicii populare în proză în care se relatează întâmplărifantastice ale unor personaje
imaginare în luptă cu personaje nefaste și în care binele triumfă; basm”
2. ^ Hadrian Soare, Gheorghe SoareLimba și literatura română - îndrumător pentru manualele alternative , Editura
Carminis, Pitești, 200
3. ^ Mircea Eliade, Sacru și profan
4. ^ Alexander H. Krappe, The Science of Folklore[1930], The Northon Library, New.York. 1964. p.1.
5. ^ Petre Ispirescu
6. ^ D. Stăncescu
7. ^ Hadrian Soare, Gheorghe SoareLimba și literatura română - îndrumător pentru manualele alternative , Editura
Carminis, Pitești, 2002

Bibliografie
Vladimir Propp, „Morfologia basmului“, ed. Points-Seuil, Paris
Bruno Bettelheim, „Psihanaliza basmelor“, ed. Gallimard, Paris
Marie Louise Von Franz (eleva lui Carl Gustav Jung), „Interpretarea basmelor“, „La fontaine de Pierre“, Paris
Carl Gustav Jung, „Vise. Gânduri. Amintiri“.
Carl Gustav Jung, „Arhetipurile și inconstientul colectiv“
Carl Gustav Jung, In lumea arhetipurilor
Ion Pachia Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației..., Timișoara, Editura
Aethicus, 2003, pp. 50 – 53.
George Călinescu, Estetica basmului, București, Editura pentru Literatură, 1965.
M. Anghelescu, M. Apolzan, N. Balotă, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Gh. Ceaușescu, M. Duță, R. Hîncu, A. Mitescu,
G. Muntean, M. Novicov, Dinu Pillat, Al. Săndulescu, Roxana Sorescu, Marian Vasile, Ileana Verzea, Mihai Vornicu,
Dicționar de termeni literari(coordonator: Al. Săndulescu), București, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1976.
Ion Horațiu Crișan, Spiritualitatea Geto-Dacilor, Buc., Editura Albatros, 1986.
Basmul cu Soarele și Luna(din basmele timpului și spațiului – antologie, prefață și bibliografie de Iulian Chivu),
București, Editura Minerva, 1988.

Legături externe
Lume frumoasă și fascinantă, 5 decembrie 2008, Jurnalul Național
A fost odată, 1 noiembrie 2009, Andrei Bacalu,Jurnalul Național
Cum se face o poveste?, 5 decembrie 2007, Carmen Anghel,Jurnalul Național
Povestitorul sau omul orchestră, 5 decembrie 2007, Loreta Popa,Jurnalul Național
EDIȚIE SPECIALĂ/Povești de la Moș Nicolae, 4 decembrie 2008, Carmen Anghel,Jurnalul Național
Povești de Moș Nicolae, 4 decembrie 2007, Carmen Anghel,Jurnalul Național
Povești de Moș Nicolae, 5 decembrie 2007, Daniela Cârlea Șontică,Jurnalul Național
Bookfest 2011: Habarnam și prietenii săi, românii. Radu Paraschivescu: "Se vindea la fel de bine ca Apolodor"
, 26
mai 2011, Dan Arsenie,Evenimentul zilei
Poveștile secolului XXI sau mesajele nocive ale „Caprei cu trei iezi“ (AR
TICOL INTEGRAL), 2 ianuarie 2012,
Gabriela Lupu, România liberă
Literatura pentru copii în România

Cine mai scrie povești românești, 12 ianuarie 2009, Florentina Ciuverca,Evenimentul zilei

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Basm&oldid=12245364

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 8 iunie 2018, ora 19:47.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.