Sunteți pe pagina 1din 9

TEMA I: ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Sinteză

Ce trebuie să înţelegem prin romanitatea românilor?


 descendenţa romană a românilor din colonişti aduşi de romani în Dacia Traiană
 latinitatea limbii române
 continuitatea geto-dacilor după 106
 continuitatea daco-romană după 270-275
 unitatea de neam a românilor pe întreg teritoriul locuit de ei
 păstrarea esenţei romane în datini şi obiceiuri
Romanitatea orientală (poporul român), apare documentar la cumpăna dintre primul şi cel de al doilea
mileniu al erei creştine sub numele de vlahi (volohi, blachi, valahi), nume dat de străini românilor şi
marchează sfârşitul etnogenezei.
Românii s-au numit mereu cu termenul de români.

Izvoare

1. Izvoare bizantine:
 Strategikon (tratat militar bizantin din sec. al VII-lea) ne spune despre români că „datorită limbii aceştia
erau numiţi romani.”
 Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959), în lucrarea sa „Despre administrarea imperiului”, preciza
că „aceştia se mai numesc şi romani, pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de
astăzi.”
 Ioan Kynnamos, afirmă în cronica sa: „se zice că sunt veniţi demult din Italia.”
 Sursele bizantine menţionează la nord de Dunăre, între sec. X-XIII, populaţii sub numele de „daci” şi
„geţi.”

2. Izvoare maghiare
 Anonymus, în cronica „Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor), afirmă că „la sosirea lor, ungurii au
găsit în Pannonia slavi, bulgari şi blachi, adică păstorii romanilor.”
 Simion de Keza, în „Gesta Hunnorum et Hungarorum”, că românii erau în Pannonia la venirea hunilor,
iar în vremea lui Attila, romanii, locuitori ai oraşelor (civitas), s-au înapoiat în Italia, doar „vlahii, care au
fost păstorii şi agricultorii acestora, au rămas de bunăvoie în Pannonia.”

3. Papalitatea a luat la cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la „ritul grecilor.”

4. Umaniştii
 Între sec. XV-XVI sunt preocupaţi să explice existenţa insulelor de romanitate din răsăritul Europei şi să
cunoască poporul român care dăduse mari luptători antiotomani.
 La toţi se găseşte ideea descendenţei românilor din „coloniile romanilor.”
 Poggio Bracciolini a afirmat „originea romană a poporului român.”
 Flavio Biondo, afirma că românii „invocau cu mândrie originea lor romană.”
 Enea Silvio Piccolomini, devenit papă cu numele de Pius al II-lea, a introdus în circuitul ştiinţific
european ideea „originii romane a românilor.”

1
 Laonic Chalcocondil îi numeşte „daci” pe locuitorii din nordul Dunării şi „vlahi” pe cei din sudul
fluviului.
 Antonio Bonfini preciza că „din legiunile romane şi din coloniile duse în Dacia de Traian şi ceilalţi
împăraţi s-au tras românii.”
 Filippo Bounaccorsi, află despre „descendenţa românilor din colonişti romani.”

5. În secolul al XVI-lea
 Nicolaus Olahus, în lucrarea „Hungaria” (1536), este primul care susţine unitatea de neam, limbă,
obiceiuri şi religie a românilor.
 Johannes Honterus, înscrie în harta sa (1542) numele Dacia pe întreg teritoriul locuit de români.

6. În secolul al XVII-lea
 Grigore Ureche în „Letopiseţul Ţării Moldovei”
 Miron Costin în „De neamul moldovenilor”, vorbesc despre originea latină a românilor „De la Râm ne
tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul.”
 Constantin Cantacuzino, în „Istoria Ţării Româneşti”, a subliniat „continuitatea de viaţă a dacilor sub
stăpânire romană, unitatea şi continuitatea românilor.”

7. Cărturarii români
 Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Nicolae Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino, Dimitrie
Cantemir exprimă „autohtonia şi romanitatea românilor.”
 Dimitrie Cantemir în lucrarea „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, spune că „Aceştia dară
(…) vestiţi romani (…) sunt moşii, strămoşii noştri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor.”

8. Secolul al XVIII-lea
 Împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi socotea pe români „incontestabil cei mai vechi şi mai
numeroşi locuitori ai Transilvaniei.”
 Contele Teleki recunoştea în 1791 că „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei.”
 Istoricul Huszti Andras afirma că „Nicio naţiune nu are limba atât de apropiată de cea veche romană ca
naţiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşele că ei sunt în Transilvania urmaşii
vechilor colonii romane.”

Secolul al XVIII-lea a reprezentat momentul luptei pentru drepturile politice refuzate de „naţiunile
privilegiate” românilor din Transilvania. În 1791 a fost elaborat Supplex Libellus Valachorum în care se
subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui
Traian.
În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraţionistă” a lui Franz Joseph Sulzer, în lucrarea
„Geschichte des transalpinischen Daciens” potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia,
ci, s-au născut ca popor la sud de Dunăre, într-un spaţiu neprecizat, undeva între bulgari şi albanezi. De aici,
ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea, în nordul Dunării şi Transilvania, unde ii vor găsi stabiliţi
pe unguri şi saşi. Scopul lansării acestei teorii era anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta
politică în Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a statutului
de „toleraţi” atribuit românilor.
După realizarea dualismului austro-ungar în 1867, care îngloba Transilvania, Banatul şi Bucovina,
teoria imigraţionistă a fost reluată de Robert Roesler, în lucrarea ”Studii româneşti. Cercetări cu privire la
istoria veche a românilor” (1871).
Idei:
 dacii au fost exterminaţi în timpul celor două războaie

2
 lipsa cuvintelor dacice în limba română
 imposibilitatea romanizării în cei 165 ani de stăpânire romană
 Dacia a fost complet părăsită după retragerea aureliană
 românii s-au format ca popor la sud de Dunăre
 românii sunt un popor de păstori nomazi
 inexistenţa izvoarelor istorice anterioare secolului al XIII-lea, care să-i ateste pe români la nord de
Dunăre

George Bariţiu observă că disputa pe această temă „nu a fost atât dorinţa sinceră de a descoperi adevărul,
cât mai vârtos tendinţe curat politice (…).”

În legătură cu evoluţia romanităţii de la nordul Dunării şi din Carpaţi s-au conturat două opinii:
 continuitatea daco-romană în Dacia
 imigrarea târzie din sudul Dunării
Servind interese politice, începând cu secolul al XVIII-lea, unii istorici au elaborat teorii potrivit cărora
românii nu s-ar fi format în ţara lor de azi.

Szamoskozy Istvan
1. într-o lucrare din 1593, susţinea că românii sunt urmaşii coloniştilor romani.
2. după domnia lui Mihai Viteazul şi-a schimbat radical părerea afirmând că românii nu pot fi urmaşii
coloniştilor romani deoarece au fost mutaţi la sudul Dunării în vremea împăratului Gallienus.
El a fost combătut de :
1. Laurentius Toppeltinus
2. Johannes Troster - care afirmă că „românii de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi Munţii
Transilvaniei nu sunt decât urmaşii legiunilor romane” prin urmare “cei mai vechi locuitori ai acestei ţări.”

Benko Iozsef (1778), în cartea “Transilvania, sive magnusTransilvaniae Principatus” arată că la


abandonarea provinciei traiane „mulţi români împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc.”

Teoria imigraţionistă a fost susţinută şi de I.C. Eder, Bolla Marton, I.Ch. Engel. Aceştia identificau absenţa
surselor scrise asupra românilor în mileniul marilor migraţii cu absenţa însăşi a românilor. În replică, în
1784, învăţatul sas Michael Lebrecht scria că românii ca urmaşi ai romanilor sunt “cei mai vechi locuitori ai
acestei regiuni.”
În 1787, istoricul englez E. Gibbon arată că în Dacia după retragerea aureliană, a rămas “o parte însemnată
din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decît de stăpînitorul got.”
Teoria imigraţionistă a mai fost combătută şi de Paul Ioseph Schafarik, care în 1844, susţinea că „valahii de
la nord şi de la sud de fluviu au toţi aceeaşi origine” evoluând din “amestecul tracilor şi geto-dacilor cu
romanii.“
Primul istoric român care ia atitudine faţă de teoria imigraţionistă este B. P. Haşdeu. Acesta susţine în
lucrările sale:
 supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei
 continuitatea daco-romană
 continuitatea românilor în cursul Evului Mediu la nord de Dunăre
Este urmat de A. D .Xenopol care a dat cea mai viguroasă replică imigraţioniştilor. În lucrarea „Teoria lui
Roesler. Studiu asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”, din1884, contestă teoria lui Robert Roesler.

Idei:
 elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român

3
 suprapunerea elementului roman
 daco-romanii s-au retras în munţi din calea migratorilor
 continuarea procesului de romanizare după retragerea romană, prin creştinism şi menţinerea legăturilor cu
Imperiul Roman la sud de Dunăre
 există numeroase dovezi ale continuităţii dacilor şi dacă-romanilor
 contribuţia elementului slav la formarea poporului şi a limbii române
 caracterul romanic al poporului roman

Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer şi a susţinătorilor săi a fost reliefată şi de reprezentanţii Şcolii Ardelene
(Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu) dar şi de slavistul Joseph Schafarik, care
susţinea în 1844, că „valahii de la nord şi de la sud de fluviu au toţi aceeaşi origine” evoluând din „amestecul
tracilor şi geto-dacilor cu romanii.”

Romanitatea românilor a fost susţinută şi de:


 Dimitrie Onciul
 Dimitrie Fotino
 Mihail Kogălniceanu
 Alexandru Rosetti
 Nicolae Iorga (prin izvoare scrise)
 Vasile Pârvan (cu argumente arheologice care pun în evidenţă ideea latinităţii poporului român)
 Gheorghe Brătianu în lucrarea „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”, (1937), în care
demonstrează că romanitatea şi continuitatea românilor sunt procese reale şi nu miracole.
Alături de istorici şi filologii români au susţinut romanitatea:
 Aurelian Sacerdoţeanu
 Constantin C. Giurescu
 David Prodan
 Constantin Daicoviciu
 Sextil Puşcariu
 Nicolae Drăgan
 Emil Petrovici
Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi istoricii străini:
 Theodor Mommsen
 Carl Patsch
 Paul Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor
în Dacia Traiană.
Teoriile istoriografice tendenţioniste referitoare la formarea poporului român au fost lansate în scopul
menţinerii controlului asupra teritoriilor româneşti de către statele dominante, în condiţiile luptei pentru
emancipare naţională a românilor din provinciile româneşti aflate sub stăpânire străină.

Dicţionar

Continuitate = persistenţa populaţiei băştinaşe dacii şi daco-romanii pe teritoriul vechii Dacii.


Dialect = particularitate locală a unei limbi

4
Emigrarea = părăsirea ţării de origine pentru a se stabili într-o altă ţară.
Etnogeneză = procesul de formare a unui popor.
Imigrare = deplasarea şi stabilirea într-o ţară străină.
Imigraţionism = curent în istoriografie care se opune ideii continuităţii de locuire a poporului român în
spaţiul fostei provincii Dacia, da la formarea sa şi până astăzi.
Romanitate = caracter romanic al unui popor sau al unei culturi; origine, descendenţă romană.

5
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
Explicatii

Sintagma “romanitatea românilor” se referă la descendenţa romană a românilor din coloniştii aduşi
de romani în Dacia Traiană, latinitatea limbii române, unitatea de neam a românilor din întreg teritoriul locuit
de ei, păstrarea esenţei romane în datini şi obiceiuri. Romanitatea este sintetizată de etnonimul ,,român” care
face trimitere la originea neamului – România. Romanitatea este legată de continuitatea geto-dacilor sub
stăpânire romană şi continuitatea daco-romană la nord de Dunăre după retragerea aureliană (271-274/275).
Dovezile acestei continuităţi sunt de ordin logic, arheologic, lingvistic, etnografic, istoric.
Romanitatea orientală este o realitate ce nu poate fi pusă în discuţie şi ea se identifică cu poporul
român, care este de altfel singurul moştenitor direct al romanităţii orientale.
Romanitatea românilor a reţinut atenţia cronicarilor, filosofilor, etnografilor, geografilor, literaţilor,
dar cei care s-au ocupat cel mai mult de această temă au fost istoricii. Ei au stăruit să demonstreze
continuitatea romană în Dacia după retragerea aureliană, originea latină a limbii române, formarea conştiinţei
de neam, a originii romane a românilor. Romanitatea românilor a determinat multe controverse, polemici,
teorii contradictorii sau total greşite, unele urmărind alte scopuri decât cele ştiinţifice.
Romanitatea românilor în conştiinţa europeană în secolele VII-XIII
În secolul VII, se exercită influenţa Imperiului bizantin, care stăpânea teritorii la Dunărea de Jos.
Aceştia au fost primii care au adus informaţii cu privire la originea romană a poporului român. În izvoarele
bizantine, locuitorii de la nordul Dunării apar sub denumirea de romani. Acest lucru se poate vedea în tratatul
militar bizantin, Strategikon, scris în timpul domniei împăratului Mauricius. Alte informaţii ne oferă călătorii
străini, printre care armeni şi persani. O altă sursă o reprezintă Cronica rusă de la Kiev, cea mai veche
cronică rusă, din secolul XI. Grăitoare în acest sens sunt şi izvoarele maghiare, precum Gesta hungarorum,
scrisă în secolul XII, în timpul regelui Bella al IV-lea. O altă lucrare este cea a lui Simon de Keza, Gesta
Hunorum et Hungarorum, din secolul XIII.
În ceea ce priveşte etnonimele folosite de diverse izvoare pentru a desemna locuitorii de la nordul
Dunării, aceştia apar la cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea mileniu al erei creştine sub numele de vlahi
(volohi, valahi), termen care desemnează un popor neslav, un popor de origine romanică. Numele de vlahi,
volohi, dat de către străini românilor marchează sfârşitul etnogenezei poporului român şi exprimă caracterul
său romanic. Alte denumiri folosite sunt blachi, olohi (ultimul folosit de maghiari). Toate aceste etnonime au
semnificaţia de latinofoni (vorbitori de limbă latină).
Înaintând cronologic pe firul istoric, în secolul al VIII-lea, informaţiile se înmulţesc. Apare
însemnarea de la Castamonitu (o mănăstire situată în sudul Greciei), în care apar menţionaţi vlaho-rinchinii
de pe râul Rinkos. Totodată, în lucrarea Cronographia, Theophanes Confesor face referire la prima formă
păstrată din limba protoromânească, şi anume îndemnul rostit de un soldat: Torna, torna fratre!
În secolul al IX-lea, reprezentative sunt Cronica armeanului Moise Chorenati, în care se vorbeşte
despre ţara Balak şi cronica turcă Oguzname, în care se menţionează locuitorii din spaţiul carpato-dunăreano-
pontic cu numele de uluk-ili.
Secolul al X-lea se afirmă prin tratatul bizantin De administratio imperii, redactat de Constantin al
VII-lea Porfirogenetul, împăratul bizantin. El denumeşte populaţia neslavă din Balcani, în contextul aşezării
slavilor, cu numele de romani, în opoziţie cu bizantinii, care sunt denumiţi romei. Vlahii mai sunt menţionaţi
şi în corespondenţa împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, din secolul al XI-lea. Tot atunci, se
menţionează şi răscoala vlahilor şi bulgarilor de către Kynnamos.
În secolul al XII-lea sursele se diversifică. Apare lucrarea maghiară Gesta hungarorum, care
aminteşte de blachii ac pastorem Romanorum şi de voievodatele conduse de Menumorut, Glad şi Gelu,
quidam Blachus (un oarecare român), făcând referire deci la etnie.

6
În secolul al XIII-lea, avem corespondenţa lui Ioniţă Caloian cu Papa Inocenţiu al III-lea, în care se
pune în evidenţă originea romană a vlahilor. Tot atunci apare şi lucrarea lui Simon de Keza, Gesta Hunorum
et Hungarorum, în care locuitorii din Pannonia apar sub sub numele de vlahi.
Toate aceste izvoare narative susţin ideea unei conştiinţe europene privind romanitatea românilor.

Romanitatea românilor în Epoca Renaşterii (secolele XIV-XVI)


În această perioadă, interesul pentru acestă realitate creşte, datorat pe de o parte creşterii interesului
pentru Antichitatea greco-romană. În acelaşi timp, originea latină a limbii şi a poporului român, precum şi
prezenţa neîntreruptă a românilor în teritoriile nord-dunărene, au fost pentru multe secole un fapt de
conştiinţă istorică europeană, în condiţiile apariţiei şi dezvoltării pericolului otoman - implicarea Ţărilor
Române în ,,cruciada târzie.” Reprezentanţii acestei perioade au fost umaniştii italieni: Poggio Bracciolini,
Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini cu cea mai cunoscută lucrare Cosmographia, Antonio Bonfinius,
Francesco della Valle. Toţi aceştia susţin ideea romanităţii românilor, afirmând că românii sunt urmaşii
coloniştilor romani aduşi de Traian în Dacia. Ca mărturie stă limba latină, cea mai pură limbă neolatină
vorbită în Epoca Renaşterii. Denumirea de români vine de la termenul Romanus.
În secolele XVII-XVIII, ideea descendenţei românilor din coloniile romane ale lui Traian a prins şi
mai mult contur, iar mărturiile asupra originii românilor sunt tot mai numeroase şi atestate pe tot continentul
european. În afirmarea autohtoniei românilor în ţinuturile carpato-dunărene un rol important l-au jucat
cărturarii saşi din Transilvania, aflaţi direct în contact cu românii. Unul dintre cei care au abordat latinitatea
poporului român a fost Hermann David, care arăta că atât cei de dincolo de Carpaţi, cât şi cei din
Transilvania, îşi trag originea şi numele, ba chiar şi limba română, din coloniştii aduşi de Traian. Un altul
este Martin Opitz. Însă sunt şi unii cărturari maghiari care îşi exprimă neîncrederea faţă de teoria
originii romane a românilor şi a autohtoniei lor, ca Istvan Szamoskoszy (primele contestaţii apar încă de
la sfârşitul veacului al XVI-lea, începutul veacului al XVII-lea). Nu lipsesc însă nici cei care susţin teoria
descendenţei românilor din romani, ca Andras Huszti, la mijlocul veacului al XVIII-lea. Însă în general
istoriografia externă susţine în aceste secole problema romanităţii românilor. Dintre reprezentanţii străini,
amintim şi pe Andras Huszti, Martin Lebrecht şi Edward Gibbon. Istoriografia internă se remarcă prin
lucrarea Hungaria a lui Nicolaus Olahus, personalitate de anvergură europeană, umanist, care considera ca
românii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania sunt descendenţii coloniştilor romani, ceea ce explică
limba lor latină. În secolul al XVII-lea, se afirmă cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin (De neamul
moldovenilor), Nicolae Costin. Pe lângă aceştia, se remarcă şi Constantin Cantacuzino şi Dimitrie
Cantemir, care exprimă în scrierile lor, bazate pe tradiţiile locale şi scrierile umaniştilor străini autohtonia şi
romanitatea românilor. Lucrarea de seamă pentru Cantacuzino este Istoria Ţării Româneşti. Dimitrie
Cantemir, domn al Moldovei între 1710-1711, scrie o lucrare sub influenţa iluminismului Descriptio
Moldaviae. Învăţatul domn mai scrie în lucrarea sa reprezentativă Hronicul vechimei a romano-moldo-
vlahilor că aceştia dară (…) vestiţi romani (…) sunt moşii, strămoşii noştri, ai moldovenilor, muntenilor,
ardelenilor (…).
Secolul al XVIII-lea aduce politizarea problemei, pe fondul afirmării mişcării de emancipare
naţională din Transilvania. Evenimentele derulate îşi au punctul de plecare în 1699, când Transilvania a
intrat oficial sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, prin pacea de la Karlowitz. În 1698 s-a întrunit Sinodul
de la Alba Iulia, format din 38 de protopopi români ortodocşi care acceptă unirea cu Biserica Romei şi astfel
ia fiinţă Biserica Greco-Catolică. În 1699, împăratul emite nişte diplome prin care recunoaşte drepturile
protopopilor iar în 1701 le extinde aceste patente asupra celorlalti români greco-catolici. Maghiarii se opun
aplicării acestor norme. În 1728, Ioan Inochentie Micu, înnobilat cu particula Klein, episcop greco-catolic,
alcătuieşte memorii precum cel intitulat Supplex Libellus. În 1744, I. I. Micu trimite aceste memorii
împărătesei Maria Tereza, la Viena şi le fundamentează cu argumente istorice, filosofice şi umanitare. I. I.
Micu convoacă apoi la Blaj un sinod, format din cele două biserici. Maria Tereza îl exilează la Roma, unde
va muri în 1768. Ideile sale sunt preluate şi dezvoltate de preoţi, pătrund în mediile intelectuale, în rândul
negustorimii, funcţionarilor români care se aflau în administraţia Imperiului. În 1784, are loc răscoala lui

7
Horea, Cloşca şi Crişan. În 1791, se alcătuieşte primul program politic românesc, Supplex Libellus
Valachorum. Ca reacţie în plan cultural, textul este adnotat critic de Franz Joseph Sulzer, care neagă
romanitatea şi autohtonia românilor în Transilvania, susţine că retragerea aureliană a fost totală şi că poporul
român s-a format în Peninsula Balcanică la sud de Dunăre, de unde a emigrat la nord de Dunăre în secolul
XIII. Este deci un popor de păstori nomazi, de aceea nu se cuvine să aibă drepturi. Se naşte astfel teoria
imigraţionistă, care le neagă românilor dreptul de a se fi constituit în spaţiul carpato-danubiano-
pontic. Maghiarii susţin această idee, ca Josef Karl Eder, Johann Christian von Engel şi Bella Marton.
Combaterea se face pe fondul unei polemici violente de către reprezentanţii Şcolii Ardelene, mişcare
culturală şi ideologică iluministă a intelectualităţii româneşti din Transilvania de la sfârşitul secolului
al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea: Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuel Micu şi Ion
Budai- Deleanu. Ei scriu lucrări cu caracter istoric şi filologic, demonstrând latinitatea limbii române,
vechimea şi continuitatea românilor, descendenţa romană. Însă, în focul dezbaterilor, ei comit şi o eroare şi
anume admit exterminarea dacilor, susţinând originea pur romană a poporului român. Ideea purismului latin
va fi reluată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, de o grupare care susţine “purismul latin”, în frunte cu
August Treboniu Laurian. Istoriografia externă nu acordă atenţie teoriei lui Sulzer. Autohtonia românilor este
susţinută în continuare.
Secolul al XIX-lea aduce în prim plan politizarea problemei. După reprimarea revoluţiei de la
1848- 1849 (expresia luptei pentru emancipare naţională), imperiul caută soluţii pentru adaptare. Pe fondul
situaţiei politice a Transilvaniei ca provincie anexata Ungariei in cadrul dualismului austro-ungar
format la 1867, pe baza Pronunciamentului de la Blaj, din 1868 şi constituirii partidelor naţionale P.N.R. din
Transilvania (pasivism) şi P.N.R. din Banat (activism) se reactivează teoria imigraţionistă. În 1871,
Robert Roesler publică la Leipzig Studii româneşti. Cercetări de istorie veche a românilor. El încearcă să
dea contur ştiinţific teoriei imigraţioniste. De acum încolo aceasta se va numi teoria imigrationista sau
roesleriană după numele celui care a fondat-o.
Idei de bază: dacii au fost exterminaţi în urma războaielor cu Traian – dovada: dispariţia
toponimelor. Acest argument este fals, întrucât dovezile narative, istorice arată că oraşele continuă să aibă
nume vechi dacice, precum Napoca, Apullum, Potaissa, Drobeta, Porolissum; dacii nu au putut fi romanizaţi
în 165 de ani cât a durat ocupaţia efectivă romană (în realitate, romanizarea a fost un proces total şi
ireversibil); Aurelian a retras întreaga populaţie din Dacia - izvoare medievale timpurii, care au ca text de
plecare Eutropius şi creează impresia evacuării întregii Dacii. Argumente aduse în favoarea acestei afirmaţii:
-lipsa elementelor germane în limba română - nu lipsesc total;
-prezenţa cuvintelor sud-slave în limba română;
-dialectele sud-dunărene ale limbii române;
-cuvintele comune cu albaneza;
-românii s-au creştinat în Peninsula Balcanică, de aceea folosesc în biserică limba slavonă şi alfabetul
chirilic. (cultura medievală românească până în secolul al XVI-lea). Se susţine că poporul român s-a
format în vestul Peninsulei Balcanice, ca popor nomad şi a emigrat la nordul Dunării în secolul al
XIII-lea, după venirea maghiarilor.
Pe plan extern, teoria nu prezintă ecou deosebit. Pe plan intern, se afirmă Bogdan Petriceicu Haşdeu
cu un studiu Perit-au dacii? în care susţine supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma
cuceririi Daciei. Este urmat de A. D. Xenopol, care a dat cea mai sistematică şi viguroasă replică
imigraţioniştilor bazându-se pe argumente solide. A scris Teoria lui Roesler. Studiu asupra stăruinţei
românilor în Dacia Traiană. Componentele fundamentale ale etnogenezei sunt dacii şi romanii. Susţine
continuitatea, unitatea pe timpul migraţiilor şi latinitatea limbii române. Altă lucrare este Istoria
românilor din Dacia Traiană. Alţii precum Dimitrie Onciul, Mihail Kogălniceanu, susţin că aria de formare a
romanităţii orientale se găseşte atât la nordul cât şi la sudul Dunării.
Din exterior, Paul Schafarik, vorbeşte despre linia Jirecek, care delimita romanitatea orientală. În
dialectele sud-dunărene ale limbii române el vede rămăşiţele limbii protoromâneşti. Alţii din istoriografia

8
externă au fost Thomas Mommsen, Paul MacHandrick, Johann Jung, Carl Parch susţin latinitatea,
romanitatea, autohtonia românilor.
În secolul al XX-lea, în perioada interbelică, se afirmă Nicolea Iorga prin monumentala lucrare în
10 volume Istoria românilor. Altul este Vasile Pârvan, primul mare arheolog, totodată mare istoric, care
demonstrează cu argumente arheologice romanitatea poporului român în lucrările Începuturile vieţii
romane la gurile Dunării şi Getica. Un răspuns bine argumentat cu privire la continuitatea şi romanitatea
românilor l-a dat istoricul Gheorghe Brătianu în lucrarea O enigmă şi un miracol istoric: poporul român
(1937) în care demonstrează fără drept de apel, în context european, că romanitatea şi continuitatea
românilor sunt procese reale şi nu miracole.
În perioada comunistă, în prima etapă, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, istoriografia se substituie
tendinţelor de sovietizare. În 1947, Roller scrie Istoria românilor şi încearcă prin această lucrare să
anuleze rolul românilor în formarea poporului român, punând accent pe elementul slav. În a doua
etapă, a lui Ceauşescu, se remarcă tendinţe de exagerare a influenţei elementului dac în formarea
poporului român.
După prăbuşirea comunismului din 1989, are loc o demitizare a istoriei românilor. Spre
exemplu, Lucian Boia spune că ideea de romanitate trimite la limba latină şi la denumire. Realitatea
istorică este existenţa poporului român, continuator al romanităţii orientale şi făuritorul unei civilizaţii de
factură romană, parte componentă a civilizaţiei europene. Românii au avut conştiinţa originii comune, a
unităţii de neam, a vechimii, continuităţii şi originii latine în tot cursul secolelor trecute, ceea ce a stat la baza
formării conştiinţei naţionale şi făuririi statului român modern.