SCURT ISTORIC AL SATULUI

BOIERENI

 prilejuit de sfinţirea Bisericii Unite 

2016

1
2
 SCURT ISTORIC AL SATULUI
BOIERENI

Numele de familie Boer (de la care

provine numele satului) desemna pe cei care
acum 4 – 6.000 de ani au domesticit boul şi
l-au pus la jug. Oamenii aceştia închiriau boi
celor ce nu aveau, mai ales pentru arat. Astfel,
au fost numiţi boieri, adică stăpâni de boi.
Boier, în română, este numit nobilul posesor
de pământ. În slavă, boje(r), înseamnă
stăpân, domn şi, prin extensie, Dumnezeu iar
în olandeză, „boer”, pronunţat bur, înseamnă
ţăran înstărit.
Măritul rege Boerebista (după grafia
interbelică), posibil să fi făcut parte din tribul
numit de greci Bur, ce ocupa ambele maluri
ale Oltului şi posibil şi Ţinutul Făgăraşului.
În perioada medievală, cnezatele şi
voivodatele din Ţara Făgăraşului se numeau
boernate iar conducătorii boeri. De aici
provine şi numele propriu în variantele: Boer,
Boier, Boeriu, Boerescu.
Din Făgăraş au pornit spre nord şi
străbunii noştri, cam pe la anul 1500. Legenda
spune că, mai întâi s-au oprit lângă Gherla, dar
având vite multe nu au fost bine primiţi de
localnici şi au plecat mai departe. Trecând pe
lângă Dej, au intrat între dealuri pe Valea
3
Strâmbului şi s-au aşezat aici. Tot legenda
spune că o vrăjitoare făcea să nu le stea vitele
în păşune, mereu treceau dealul, coborând prin
păduri, până la o poiană cu iarbă grasă, de la
confluenţa Luncii cu Valea Tâlharului.
Boer Mihai, sătul să-şi tot întoarcă
vitele, şi-a ridicat aici casă, locul numindu-se,
până în ziua de azi, Mihoceni.
În 1530, apare în acte Valea Boerului
(Boerpatak) iar în anul 1584, aşezarea apare ca
sat (Boerfalwa). Deci, alături de Mihai, au mai
venit familii precum: Bud, Man şi Pop.
În 1590 – 1592, Boer Ştefan apare ca
administrator al Zonei Lăpuşul Unguresc şi
poartă titlu nobiliar.
În 1603 mai apare un Boer Kelement.
Noi familii vin şi se stabilesc în sat:
Petruţ, Michiş şi Chindriş care a dat şi un
preot, pe Vasile.
În 1700, borenaşii se unesc cu Biserica
Romei iar în 1751 este sfinţită biserica de
piatră din vale, închinată Sfintei Fecioare, iar
în 1817, biserica de lemn din Dealul Cârjii, cu
hramul Sf. Mihail.
În anul 1850, se sfinţesc minunatele
clopote de la biserica din vale.
În 1866, satul număra 103 familii de
nemeşi, iobagi au fost puţini; într-o vreme 6
familii, iar apoi o singură familie.
4
 Vântul Revoluţiei de la 1848 a atins şi
satul nostru. Ţăranii n-au iubit revoluţia, au
refuzat să se înroleze, ei ţineau la împărat şi la
Biserică, dar am avut un intelectual, Manu
Gavril sau Man Gabriel, cum apare consemnat
de istoricul Vaida. Împreună cu prietenul său
Ioan Dragomir, venind dinspre Băiuţ (probabil
de la taberele din Bistriţa) se adăpostesc la un
schit părăsit din Valea Rohiţii. În anii aceia
tulburi de frământări şi nevoi, călugării erau
plecaţi în lume. Oamenii au spart mănăstirea
(au demontat-o), uşa mănăstirii ajungând
tocmai în Rohia la un găbănaş (bucătărie de
vară). Când au revenit, călugării au blestemat
„creştineşte” satul: „de şapte ori să-l mâie apa,
de şapte ori să-l ardă focul, fir de stejar să nu
mai crească pe hotar!”.
Amnistierea revoluţionarilor vine
extrem de repede, de parcă împăratul însuşi
aprecia în taină idealurile revoluţiei. Al nostru
Găvrilă, îşi recapătă averea confiscată, titlul
nobiliar şi funcţia „Judex comitatensis”, un fel
de prefect al Comitatului Solnoc Dăbâca. În
această calitate, ajută cu influenţa şi averea sa
la construirea Şcolii Superioare din Lăpuşul
Unguresc, şcoală patronată de Biserica Unită
dar în care vor învăţa copii de toate naţiile şi
religiile din Zona Lăpuşului.

5
 Manu Gavril era rudă şi prieten cu
preotul satului Manu Emiliu (popa Melea).
Împreună pun la cale să taie un drum de la
Dâmbul Păvălenilor în sus, pe deasupra
caselor, ca oamenii să nu mai umble cu carele
pe firul văii. Toamna şi primăvara era foarte
greu să umbli prin vale în opinci, fără să te uzi
la picioare. Supăraţi că drumul nou le taie
grădinile, cinci gazde din suseni se ceartă cu
preotul, spunându-i: „lasă părinte că ne facem
noi biserică”. Aduc o biserică de lemn pe care
o aşează în Dâmbul Păvălenilor. Tânărul
Manu Petru este trimis la şcoală, încă două
familii se mai adaugă celor cinci şi se
reînfiinţează parohia greco-ortodoxă din
Boiereni.
Blestemul călugărilor nu întârzie să se
împlinească; două incendii, din care unul
devastator au cuprins satul. De la pipa unui
bătrân adormit în şură a luat foc turnul bisericii
şi de aici toată partea de jos a satului.
Fierbinţeala verii şi vântul de sus-est au
favorizat focul. Draniţe aprinse au ajuns pe
podul Lăpuşului. Oamenii s-au mutat la
neamuri în suseni doar cu ce aveau pe ei.
Când a venit potopul, întâi s-a ivit un
nor negru de după Dealul Unilor, lucru total
nefiresc. Creşte ameninţător şi se rupe
deasupra Culmii Breaza. Apa surprinde în
6
luncă ciurda, păstorul şi câteva vite sunt duşi
până dincolo de sat. Pohoiul ia grajduri, coteţe
şi încă şase oameni. Preotul unit Bud Cornel,
ridică o cruce de piatră cu inscripţia: Roagă-te
şi lucră, 1904, pe locul prestolului vechii
mănăstiri. Oamenii se leagă cu jurământ, în
biserică, alături de preot că „nu vor mai băga
fier în pământ vinerea „ adică nu vor săpa şi
ara vinerea.
În perioada imperială şi interbelică,
satul era prosper. Era o femeie, Petrucoaia,
văduvă, ce creştea cai pentru armată, mânji
sălbatici ce n-au văzut grajdul. Iarna rodeau
scoarţă de pe mestecenii din Faţa Rohii. Satul
avea porcar ce umbla cu porcii la pădure,
turme mari de oi, vite multe. Se ara cu câte
patru boi, în sat era pace. Preoţii celor două
confesiuni colaborau între ei, se înlocuiau
reciproc la ore, dacă era nevoie. Când umblau
cu crucea, amândoi mergeau la toate casele.
Când s-a construit Mănăstirea a Rohia,
1923-1926, ortodocşi şi uniţi din mai multe
sate au scos împreună cărămidă, din drum
până în deal, cu desagii, patru cărămizi la
desagă.
Uniţi şi neuniţi, avem obiceiuri
deosebite, dar şi comune, aproape aceeaşi
credinţă dar cu nuanţe diferite. Spre exemplu:
catolicii spun că există un timp de ispăşire,
7
curăţire, numit Purgatoriu, după apostolul care
zice: de va zidi cineva paie, lemne… i se vor
lămuri ca prin foc, iar el va fi salvat.
Greco-ortodocşii spun (prin glasul preotului
Ioan Bune) că între judecata particulară şi cea
de obşte sufletul are o stare provizorie. De
aceea se fac pomeni, parastase şi rugăciuni.
Un obicei specific Boiereniului este
ţinutul văduvelor de-a treia seară pentru mort.
Femeile solicitate ajună de cu seara până a
doua zi pe înserat. Se adună la casa mortului şi
fac rugăciuni speciale şi mătănii. Stau în
genunchi mai mult de o oră.
Perioada 1940 - 1965 a fost una foarte
neagră pentru sat. Războiul îşi ia tributul şi din
Boiereni. Au murit feciori la Cotul Donului
sau, căzând prinşi, au fost duşi în Fundul
Siberiei. Tinere femei şi fete duse la muncă în
Germania, cele patru familii de evrei au fost
ridicate şi nimic nu s-a mai auzit de ei. După
nemţi, vin ruşii şi slugile lor, comuniştii. Au
fost puse biruri grele pe grumazul ţăranului.
Bisericii Unite, pentru că era puternică, fiindcă
nu a acceptat compromisuri şi avea legături cu
Apusul, i se hotărăşte moartea. În vizita sa de
încurajare, episcopul Iuliu Hossu, trece şi prin
Boiereni. Este primit de feciori călări şi cu
„porţi de flori”. Biserica a fost împodobită de
grupul marian la sugestia preotesei Cornelia
8
doar cu flori galbene. Când s-au aprins
lumânările, toată biserica părea scăldată în aur.
Nu numai episcopul îşi intensifică activitatea
pastorală. Şi tinerii studenţi de la Cluj umblau
prin sate încurajând oamenii să-şi păstreze
credinţa. Printre ei, Ionuc de la Ţaga, fiul popii
Cornel din Boiereni. Hăituit, a trăit o vreme
adăpostit de căsoaiele şi pădurile strămoşeşti,
alături de Mircea Dobre. După moartea
preotului Oniga Tănase şi prinderea lui
Mircea, pleacă spre casă vrând să-şi piardă
urma în lume. Este prins la Braşov, se
îmbolnăveşte în închisoare şi moare în
Penitenciarul Târgu Ocna.
Mulţi au trecut cu indiferenţă la cealaltă
biserică, vreo 70 de oameni au rezistat,
umblând în Tg. Lăpuş la romano-catolici.
Intimidaţi, ameninţaţi, şi ei, şi preotul, care
le-a spus că nu-i mai poate primi, au cedat
unul câte unul. Totuşi, o rămăşiţă a rezistat,
până la căderea comunismului. Pentru că în
Tg. Lăpuş era riscant, umblau la Dej, cu
rândul. În Dej am fost dus şi eu pentru prima
împărtăşanie. În vremea aceea, liturghia se
ţinea în limba latină. O aveam tradusă pe un
caiet vocabular, obţinut cu greu din Moldova.
Lecturile ni le citea tata, acasă, înainte de
liturghie. După eliberare, preotul Nechita
Nicolae făcea slujbe şi administra
9
sacramentele acasă, dar în mare taină. Din
Biserica Română Unită din Boiereni, atât cât a
rămas, s-au distins prin evlavie, două femei;
lelea Haristină Petruţ (a Crâstii) şi tanti Titiana
Pop (a Râpanului). N-au fost căsătorite
niciodată, ducând o viaţă de persoane
consacrate, în mijlocul lumii, o lume ostilă.
Lelea Haristină avea în glas şi o
dulceaţă şi blândeţe de nespus. Vorbea mult de
Isus, avea viziuni...Titiana era asistentă
medicală. În biserică, stătea întotdeauna în
spate, lângă mormântul lui Isus. Firavă,
subţire, în rochie cenuşie, sta tot timpul
liturghiei în genunchi, dreaptă, cu mâinile
împreunate şi capul uşor într-o parte,
nemişcată. Venea prima şi ieşea ultima.
În anii ’60, se intensifică activităţile
„lămurăilor” în vederea colectivizării. Bătăi,
ameninţări, şantaje ; „îţi dau copilul afară din
servici”, „îţi dau copilul afară din şcoală”.
Pentru copii, ţăranul a plecat capul. Societatea
ce se lăuda că a înlăturat exploatarea omului
de către om a adus cea mai cruntă exploatare
asupra ţăranului. Dacă groful sau boierul luau
zeciuială din bucate şi o oaie la 50 de capete,
de Sf. Gheorghe, comuniştii luau nouă părţi
din bucate şi două părţi din fân. Ziua de lucru,
norma, era 3 lei, când o pâine neagră era 4 lei.
Comuniştilor nu le-a plăcut nici numele
10
satului, îi supăra la urechi denumirea de
Boiereniul. L-au schimbat în Dumbrava
Nouă. Fruntaşii satului, deşi cu carnete de
partid, păstrau însă în inimi mândria
strămoşească de oameni liberi. Şi atâta s-au
zbătut, până au reuşit să reaşeze numele
adevărat al satului pe tabla de la intrare.
În anii 1970, satul renaşte. Oamenii au
învăţat să lucreze şi la colectiv, să-şi facă
singuri parte. Mulţi lucrau la Tg. Lăpuş, la
„Scama”, „Aşchiuţa”, SMA sau în minele de
la Băiuţ şi Cavnic. Venea omul din schimb, îşi
lua coasa şi mergea uneori până în fundul
Luncii la lucru.
Boer Ion, zis Afrem, îşi dă copiii să
înveţe vioara, să zâcă cu cetera jocurile din sat.
În puţine sate s-au bucurat de sărbători
oamenii aşa cum se bucurau borenaşii, mai
ales iarna. Elevi, studenţi, muncitori, toţi care
mai aveau pe cineva în sat, veneu „acasă”. De
Crăciun, satul răsuna de colinde.
Tot cam pe atunci, câteva întâmplări
neobişnuite au declanşat fenomenul „Valea
Rohiţii”. Ioan Chindriş era cioban. Oile îi erau
aşezate la păscut în poiana fostei mănăstiri. A
aţipit o clipă, s-a trezit în zbierătul oilor ce se
roteau în jurul crucii de piatră, aşa cum
oamenii înconjoară biserica în Noaptea
Învierii. S-a mai găsit o cruce într-un
11
buştean… Au început pelerinaje spontane, fie
individuale fie în grupuri mici. Grupuri de
femei cântau pricesne şi vechi cântece mariane
de cum ieşeau din sat şi până la crucea de
piatră. Sufletul mişcării a fost doamna
preoteasă Reghina şi lelea Martă. Foarte mult
tineret participa la aceste pelerinaje, din
ambele confesiuni.
Părintele Nechita Nicolae a adormit
întru Domnul. După Vatican II, latina este
înlocuită în biserica Romano-Catolică din Tg.
Lăpuş cu limba maghiară. Tinerii se cam
codeau să meargă la biserică, dar nu după mult
timp Varvara lui Dăminaş, ce avea fată în
„Baie”, aduce în sat o veste uluitoare. În
Ferneziu, pe Lunci, într-o biserică
romano-catolică, s-a dat voie să se ţină slujbă
în limba română, dar în rit latin. Bucuria a fost
mare. De sărbători, biserica şi curtea erau pline
de oameni, cam de prin tot nord-vestul
României.
Mama, Ana-Magdalina, s-a întâlnit
acolo cu preoteasa Cornelia ce locuia la
Bistriţa. În curând, însă, mulţi şi-au dat seama
că un aşa mare cadou din partea comuniştilor
însemna, practic, desfiinţarea Bisericii
Greco-Catolice şi anularea a însăşi ideii de
unire a bisericilor.

12
 Protopopul unit al Băii Mari şi alţi
venerabili preoţi au început să oficieze slujbe
publice în casa protopopului Gheorghe
Marian. Printre venerabili preoţi cu păr alb şi
ani grei de puşcărie în spate era unul mai tânăr,
era de la noi din Tg.Lăpuş şi îl cunoşteam din
vedere. Trecea uneori, în faptul serii, prin sat
spre Valea Rohiiţei. Că era preot unit cu
adevărat a confirmat-o părintele Marian chiar
grupului nostru de lăpuşeni printr-un dialog:
„– De unde veniţi?
– Din Lăpuş.
– Şi veniţi aşa departe pentru slujbă?
– Venii.
– Auziţi, nu trebuie să veniţi până aici. Aveţi
în Lăpuş preot, părintele Vasile.
– Nu ştim, noi nu-l cunoaşte, nu ştim ce fel de
om e.
– Nu trebuie să-l cunoaşteţi dumneavoastră, îl
cunoaştem noi.”
Deci puteam avea încredere în noul
preot, aveam popă în Lăpuş pentru nevoi
urgente; spovezi, sfinţiri de Paşti etc, iar la
slujbe mergeam fie la unguri, în Ferneziu, dar
adesea la părintele Marian. În afara celor ce se
arătau pe faţă a fi rămas în Biserica Romei,
erau unii în Biserica Ortodoxă ce trăiau cu
speranţa libertăţii pentru biserica moşilor şi

13
strămoşilor lor. Printre ei şi părintele Manu
Emil, nepot al popii Melea (Manu Emiliu).
Un om foarte cucernic şi rugător a fost
Simnionuc de pe Părăul Boţului. În nopţile
lungi de toamnă, după ce aşezau vitele, lua
lompaşul şi împreună cu nevastă-sa Afimia,
urcau făcând Calea Crucii spre locul fostei
mănăstiri. De-a lungul cărării, de cum intrai în
pădure erau puse pe copacii, destul de sus,
cruci de lemn, marcând staţiile sau opririle de
pe Drumul Crucii. Poate de aceea, părintele
Emil, la sfinţirea bisericii de lemn ridicată în
anul 1985, pe vatra vechii mănăstiri, a ţinut să
precizeze că „nimic neortodox nu s-a
întâmplat aici”. Avea dreptate părintele, căci
ce este mai ortodox decât a urca Golgota
împreună cu Isus.
Mulţi dintre cei care au trăit cu speranţa
libertăţii n-au apucat ziua cea mare. Unii au
trăit s-o vadă şi să cânte: „îţi mulţumim
Măicuţă că ne-ai ascultat, Biserica noastră o ai
eliberat”.
La început, uniţii din zona Lăpuşului se
adunau într-o sală de clasă. Din Boiereni,
câţiva mergeau cu carul, cu căluţul Puiu,
fiindcă nu era duminica cursă (mijloc de
transport în comun). Apoi, doamna preoteasă
Reghina a pus la dispoziţia credincioşilor
capela amenajată în casă de către părintele
14
Emil pe când era în viaţă. Preotul ce venea în
Tg.Lăpuş, mergea după aceea şi în Boiereni.
Aşa au ajuns să viziteze satul oameni ca
părintele Bota sau Silaghi. Părintele Matei
Gavril a venit multă vreme… În sfârşit, uniţii
din Boiereni au propriul paroh, părintele
Mircea Bude. Ca în toate cazurile când
Domnul doreşte ceva, se arată semne. Rodica
Ungur, nepoata lelii Năstase, îl visează pe Isus
stând pe prispa casei bunicii sale . Boer
Ana-Magdalina, încă a avut un vis, un mare
alai de nuntă precedat de copii cu flori şi
lumânări în mână venea spre pod. Mare i-a
fost nedumerirea şi mirarea, că în loc să vină la
biserică, copiii au intrat la Năstasea în grădină.
În vechea casă donată bisericii, părintele
Mircea amenajează o capelă intimă şi
primitoare, ca şi în vechile biserici de lemn. În
anul 2013, un incendiu mistuie bisericuţa;
înapoi la doamna preoteasă Reghina. Poate a
fost o întâmplare, poate a fost voia Domnului,
căci în scurt timp se pune piatra de temelie a
unei biserici moderne, paroh fiind părintele
Şanta Alexandru. Chiar dacă numără puţini
credincioşi, ei şi biserica lor reprezintă
Boiereniul în marea familie a Bisericii
Catolice, cea mai mare de pe pământ,
răspândită în toată lumea, o biserică deschisă
spre viitor, fiind prudent progresistă, deschisă
15
dialogului cu celelalte confesiuni creştine, cu
toate religiile, o biserică cu adevărat
universală.

Oameni aleşi ai satului care nu mai

sunt:
- Boer Mihai – întemeietorul;
- Boer Ştefan de Boerfolvo – administrator
al zonei Lăpuşului;
- Manu Gavril de Boerfolvo - „Judex
comitatensis”;
Preoţi uniţi ştiuţi:
- Chindriş Vasile;
- Budu Andreiu;
- Manu Emiliu;
- Bud Cornel;
- Manu Ilie;
- Făgărăşanu Olimpiu.
Se cuvine amintit şi părintele Manu
Emil, ce a slujit în biserica ortodoxă dar cu
speranţa repunerii în drepturi a bisericii
strămoşilor săi.

Preoţi ortodocşi:
- Manu Petru
- Bud Ioan – plecat în timpul ocupaţiei
hortiste la Moeciu – Bran.
Satul avea moaşe ce-şi treceau meseria
de la mama la fiică sau nepoată. Ultima, Manu
16
Maria moaşă a peste 300 de copii, a fost şi
preşedinta Asociaţiei Mariene.
Manu Gregoriu – doctorul Grigorică, a
fost primul care a avut aparat Rongen, la
Tg.Lăpuş.
Amintim şi dascălii: Manu Vasile
(Vasâle), Man Constantin (domnul din sus) şi
Pop Ioan.
Dar poate cei mai aleşi fii ai satului au
fost doi tineri cu rădăcini în Boiereni; Ionuc,
fiul popii Bud Cornel şi al Elisabetei, născut
Boer, tânăr seminarist unit, care s-a jertfit pe
altarul credinţei, murind în puşcăriile
comuniste. A mai fost şi o fată, Susana, ce
trăia în Banat, dar venea de sărbători în
Boiereni cu sora ei. S-a jertfit pe altarul
castităţii, precum Maria Goretti şi Veronica
Antal de la Nisiporeşti. Atât de mult a dorit-o
unul, încât a vrut să-i smulgă iubirea cu forţa.
Cum fata n-a cedat, a omorât-o şi a strivit-o cu
roata maşinii.
A-ţi apăra credinţa, oricare ar fi ea, chiar
şi în faţa morţii, este cea mai înaltă virtute.
Credinţă sinceră, apărată cu demnitate au avut
şi borenaşii care au rămas fideli Bisericii
Române Unite - Greco Catolice, şi iată că
astăzi, îşi văd reclădită biserica din piatră.
Această mică lucrare se bazează pe
întâmplări văzute şi trăite, pe tradiţii transmise
17
 prin viu grai şi pe unele date luate din
lucrările:
- Mircea Eliade – Istoria credinţelor şi ideilor
religioase;
- Henri Hubert – Celţii şi civilizaţia celtică;
- Vasile Pârvan – Getica;
- Manual de istorie interbelică;
- Ştefan Pascu – Voivodatul Transilvaniei;
- Iószef Kádár – Szolnok Dobokovármezye
monografia;
- Alexandru Filipaşcu – Istoria Maramureşului
- Dr. Macarie Motogna – Monahismul ortodox
din Maramureş şi Transilvania septetrională
până la începutul sec. IX-lea;
- Vasile Latişiu – Monografia Şcolii Centrale
greco-catolice române din Lăpuşul Unguresc;
- Mitropolia Ardealului – revistă oficială a
Arhiepiscopiei Sibiului şi a Episcopiilor
Clujului şi Oradei, iulie-august 1970;
- Catehismul Bisericii Catolice;
- Viorel Filip-Gherman – O mănăstire clădită de
un vis.

18
19
20