Originea şi evoluţia limbii române

Formarea şi dezvoltarea limbii române, originea şi

caracterul latin al limbii române
I.Limba română s-a constituit pe parcursul câtorva secole, în urma
schimburilor economice şi culturale intense, şi, mai ales, a convieţuirii
dintre populaţiaromană şi populaţia dacă. Ea s-a format odată cu poporul
român, între secolele I- VII, când romanii cuceritori au trims în Dacia
militari ( care, după lăsarea la vatră, deveneau veterani, primeau pământ
şi îşi întemeiau familii aici), funcţionari şi coloni, care s-au amestecat cu
dacii băştinaşi, convieţuind cu ei în timpul ocupaţiei şi după anul 271 d.
Cr. , cândImperiul Roman şi-a retras oficial armata şi administraţia din
acest teritoriu. Poporul daco- roman rezultat din această îngemănare se
transformă cu timpul în poporul român, iar limba latină populară, vorbită
la început în paralel cu limba dacă ( populaţia daco- romană a fost o
perioadă bilingvă), s-a impus treptat, într-o formă adaptată nivelului şi
specificului acestei populaţii, ca limbă unică, dezvoltată ulterior în limba
română.
II.Procesul de deprindere de către populaţia băştinaşă a limbii şi a
civilizaţiei latine, deci romanizarea acestei populaţii se explică
prinnivelul mai ridicat al culturii şi al civilizaţiei romane:
-calitatea de cuceritori a romanilor;
-folosirea limbii latine în administraţie;
-nevoia găsirii unei modalităţi de comunicare între administraţie şi armată,
pe de o parte, şi băştinaşi, pe de altă parte;
-schimburile economice permanentedintre populaţia Daciei şi populaţia
Imperiului Roman înainte de cucerire şi după părăsirea Daciei de către
romani;
-solidaritatea populaţiei daco- romane în lupta pentru supravieţuire ( sub
formă de comunităţi restrânse, grupate în munţi, păduri, văile apelor)
împotriva migratorilor barbari;
-elementul unificator al religiei creştine născânde.
III.Limba română păstrează trăsăturile de bază ale latinei ( structura
gramaticală, fondul lexical principal, sistemul fonetic ) şi, de aceea,
este o limbă romanică, la fel ca şi italiana, spaniola, franceza,
portugheza, catalana, occitana sau provensala, retoromana , sarda şi
dalmata ( care a dispărut de peste un secol ).
 Cuvintele româneşti de origine latină acoperă toate domeniile vieţii şi
activităţii umane, la nivel individual şi social, precum şi toate aspectele
mediului înconjurător: alb, an, atunci, bine, cal, carne, cămaşă, a cânta,
creştin a cunoaşte, a da, dinte, a dormi, dulce, duminică, fată, frumos,
găină, grâu, iarbă, a ieşi, a intra, limbă, loc, a lucra, lună, mamă, mare,
masă, oaie, ochi, oaie, pădure, a plânge, ploaie, a râde, râu, roşu, sânge,
soare, soţ, tată, tânăr, vale, verde, a zice etc.
Limba română păstrează, din perioada bilingvismului daco- latin, şi un
număr de peste o sută de termeni importanţi din substratul geto-
dacic: abur, brad, barză, copil, fluier, guşă, mazăre, moş, pârâu,
sâmbure, vatră, Argeş, Criş, Mureş, Olt, Prut, Siret, Timiş, Tisa etc.
IV.Începând din secolul al VII-lea, când limba română era constituită în
elementele ei definitorii, pe teritoriul de etnogeneză a românilor (
danubiano- carpato- pontic, într-un spaţiu mai larg decât suprafaţa
României de azi) au pătruns, în valuri, slavii, care au convieţuit cu
populaţia românească, fiind treptat asimilaţi. Limba lor a lăsat urme în
limba română la nivelul vocabularului: babă, crâng, deal, a iubi, muncă,
noroc, prieten, a trăi, voinic, , Bistriţa, Dâmboviţa, Ialomiţa, Câmpina,
Prahova etc. , dar acestea rămân în afara structurii gramaticale.
Alte influenţe asupra vocabularului limbii române sunt:
-influenţa maghiară: chip, fel, gând, meşteşug, noroc, oraş etc.
;
-influenţa turcească: alai, ciulama, ciubuc, halva, mahala,
tarla, sarma etc.;
-influenţa grecească: aghiuţă, cărămidă, a lipsi, a pedepsi,
prosop, sardea, tipsie etc.
Acestea nu au afectat caracterulromanic al limbii
române, întărit ulterior prininfluenţa cultă a unor limbi romanice surori, în
primul rând, a francezei : acord, avantaj, bal, capital, critică, creion, a
defini, element, epocă, fundaţie, invenţie, geniu, a negocia, poezie,
profesor, a redresa, societate, stil, torace, vanitate etc.
V.Populaţia daco- romană a fost creştinată pe cale misionară, începând
ăncă din secolul al III-lea, înainte de declararea creştinismului ca religie
oficială a Imperiului Roman. De aceea, cuvintele de bază referitoare la viaţa
religioasă sunt de origine latină: biserică, a blestema, a boteza, Crăciun,
credinţă, creştin, cruce, închina, Paşte, preot, rugăciune. Organizarea
bisericii s-a realizat, în cadrul structurilor statale incipiente, după modelul
bizantin, în varianta bulgărească ( statul bulgar, constituit mai devreme, se
creştinase şi îşi organizase rapid, de sus în jos, structura bisericească). În
consecinţă, limba în care se desfăşuracultul şi care a stat la baza
terminologiei de organizare a bisericii a devenit şi la români, limba slavonă.
Pe această importantă filieră, au pătruns în terminologia religioasă
românească numeroase cuvinte slave: chilie, colindă, colivă, duhovnic,
hram, icoană, a se pocăi, liturghie, monah, pomană, popă. Praznic, schit,
sfânt, stareţ, troiţă, vecernie etc.
VI.Caracterul romanic al limbii române se demonstrează prin:
-structura gramaticală: declinarea substantivului şi a adjectivului, sistemul
pronominal, sistemul formelor verbale, articolul dezvoltat din unele
pronume, majoritatea adverbelor, prepoziţiilor şi a conjuncţiilor;
-vocabularul fundamental: peste 60% cuvinte de origine latină, care, fiind
folosite foarte frecvent, îşi ridică , prin circulaţie, ponderea la 80 %.
Din acest punct de vedere româna nu e mai prejos de surorile ei
occidentale.Ea are şi o serie de trăsături specifice:
-caracterul arhaic;
-coloratura slavă a vocabularului;
-elemente de structură comune cu alte limbi balcanice: postpunerea
articolului, viitorul verbelor format cu auxiliarul verbului a vrea şi
dezvoltarea unor sunete specifice: ă, î, ş, ţ (ceea ce îi dă o coloratură
fonetică deosebită).