1

Obiective de baza in kinetologie

Un numar impresionant de boli si bolnavi beneficiaza de kinetoterapie. Rezultatele

obtinute reprezinta insusi argumentul de baza al perenitatii acestui tip de asistenta medicala de-
a lungul secolelor.
Exista, desigur, o multitudine de scheme de tratament kinetic, de metodologii a plicate
in numeroasele boli care beneficiaza de terapie kinetica. In corelatie cu aceste boli, exista si o
multitudine de scopuri terapeutice pe care si le propune asistenta kinetologica in fata fiecarui
bolnav in parte.
O analiza mai atenta insa a asistentei kinetologice in cele mai variate cazuri de
patologie ne releva un fapt surprinzator in aparenta : obectivele propriu-zise, cu individualitate
totala, pe care le poate rezolva asistenta kinetologica sint de fapt putine.
Complexitatea aparenta a acestei asistente raportata la marea varietatea a patologiei se
datoreaza amestecului, in cele mai diferite proportii, unui numar redus de obiective de baza. Se
considera ca aceste obiective de baza in kinetologie sint in numar de noua :
1. Relaxarea
2. Corectarea posturii si aliniamentului corpului
3. Cresterea mobilitatii articulare
4. Cresterea fortei musculare
5. Cresterea rezistentei musculare
6. Coordonarea, controlul si echilibrul
7. Antrenarea la efort
8. Reeducarea respiratorie
9. Reeducarea sensibilitatii
Individualitatea acestor obiective este conferita si de specificul tehnicilor si metodologiilor
pe care le necesita fiecare in parte.
Voi prezenta, in continuare, aceste obiective de baza.
 2

1. Relaxarea
Expresia de „relaxareu este astazi foarte frecvent utilizata, atit personalul medico-sanitar,
cit si de marele public, dar mai putin aplicata.
In kinetologie relaxarea trebuie sa devina un obiectiv de prima importanta, cu aplicare in
toate cele trei capitole profilaxie, terapeutica, recuperare.
Relaxarea are un dublu inteles : pe de o parte, in fiziologia musculara ea reprezinta
inversul starii de activitate a unui muschi, deci starea de repaus a lui ; pe de alta parte, in
fiziologia sistemului nervos repre zinta inversul starii de tensiune nervoasa.
Relaxarea s-ar putea defini ca fiind procesul prin care un sistem, care a fost scos din
starea de echilibru. revine la echilibrul initial sau la o alta stare de echilibru.
Relaxarea in contextul metodologic al kinetologiei capata valelori mai complexe,
devenind un proces psihosomatic cu valoare terapeutica deosebita, pentru ca ea se adreseaza
concomitent atit starii de tensiune musculara crescuta, cit si starii psihice tensionate. Este
incompatibila o relaxare musculara perfecta cu starea de anxietate, dupa cum nici nu se poate
obtine o relaxare psihica in prezenta unui tonus muscular crescut. Relaxarea trebuie deci
considerata ca un proces autonom, vizind o reglare tonico-emotionala optimala.
Dar in kinetologie ne intereseaza nu numai relaxarea generala. ca mai sus, ci si relaxarile
partiale, a unui segment, a unui grup muscular sau chiar a unui muschi. Kinetoterapeutii sint
mai obisnuiti cu acest fel de relaxare, introducindu-1 dupa un grup de exercitii mai solicitante.
Aceasta asa-zisa relaxare se obtine de obicei prin incercari de contractare a unui segment,
prin miscari de scuturare sau balansare a cestuia, pozitionindu-1 ca un pendul. De asemenea, se
utilizeaza o serie de miscari ample, lente, ritmate de respiratie.
O relaxare mai generala se poate obtine cu ajutorul unor aparate relaxatoare (ciclorax,
fotoliu sau masa vibratorie etc.) metoda mult extinsa in ultimele doua decenii, avind un bun
impact si asupra starii de tensiune nervoasa.
Masajul are si el calitati miorelaxante si este utilizat atit in medicina sportiva, cit si in
kinetologia terapeutica sau de recuperare.
Amintim doar in trecere si alte metode de relaxare, cum ar fi medicatia (timoleptice,
sedative, miorelaxante, neuroleptice), aplicatiile de caldura, electroterapia.
Toate aceste metode cauta sa induca din exterior relaxarea, subiectul avind o pozitie
pasiva, motiv pentru care vorbim de o „relaxare extrinseca".
 3

In opozitie cu acest fel de relaxare este ,,relaxarea intrinseca", subiectul inducindu-si el

insusi in mod activ, relaxarea. Astazi se considera este singura capabila sa asigure inhibitia
reciproca psihic - muschi, realizind adevarata stare de nliniste" musculara si psihica.
Exista trei mari curente metodologice care realizeaza relaxarea intrinseca :
Curentul oriental, din care fac parte tehnicile promovate de medicina traditionala Indiana,
japoneza, iraniana — toate avind de fapt o origine comuna, veche, de milenii. Se considera ca
aceste tehnici stau la baza celui mai perfect si complet sistem de autorelaxare, ele se deprind in
timp, in luni si chiar ani de zile, motiv pentru care ele constituie mai putin un mijloc terapeutic
si mai mult unul profilactic.
Curentul fiziologic, introdus de Edmund Jacobson si care ire la baza relaxarea progresiva
pe baza principiului de identificare kineestezica a starii de tensiune (contractie) musculara, prin
antiteza cu lipsa de contractie (relaxare). Este metoda cea mai utilizata in serviciile
kinetoterapie, fiind usor de aplicat, usor de inteles de pacienti, cu rezultate bune, incurajatoare,
ce se instaleaza dupa citeva sedinte.
Tehnica de lucru este urmatoarea : pacientul in decubit dorsal, cu capul pe o perna mica,
genunchii usor flectati, se sprijina pe un sul, membrele superioare in usoara abductie de cca 30°
si palmele pe pat ; se recomanda sa se lucreze intr-un mediu confortabil (fara zgomot sau
lumina intensa, temperatura placuta etc.).
- Prologul respirator: timp de 2—4 minute se respira amplu, linistit, subiectul
concentrindu-se pe dirijarea aerului (inspiratie pe nas, inspiratie pe gura). Acest prolog
determina alcaloza, generatoare de o stare euforica (dar se evita la persoanele cu tetanie
latenta), fiind el insusi relaxant. In timipul acestui prolog respirator pacientul trebuie sa-si
imagineze ca in inspiratie devine usor „ca un balon de sapun care se ridica", iar in expir
redevine greu, ca de plumb, ,,corpul infundindu-se in pat" simtind cum patul impinge in sus
corpul".
In salile de kinetoterapie se mai utilizeaza si alte tehnici de relaxare generala.
Astfel, E. Gindler si N. Stolzc recomanda o gimnastica colectiva relaxanta prin executarea
unor miscari absolut libere, neimpuse, din diverse pozitii, un fel de „dezordine" de miscari mai
mult sau mai putin bruste, care ar crea o constientizare a echilibrului muscular si posturii
corpului.
 4

I. Parow recomanda ca pacientul sa stea in pat absolut nemiscat timp de 20 de minute, In

care interval sa nu-si urmareasca decit respiratia, care trebuie sa fie libera, nefortata, dar cu o
expiratie suierata. Treptat, s-ar instala relaxarea generala.
O alta metoda, mai rapida, o propune A. Maccagno. Pacientul, in decubit dorsal, se
„intinde" la maximum posibil, cu miinile in sus pe linga cap si cu membrele inferioare de
asemenea intinse. Se relaxeaza si din nou se intinde.
Un loc aparte in tehnicile de relaxare il ocupa in ultimul timp biofeed-back-ul, tehnica
prin care se obtine relaxarea cu expunere de concomitente functionale fiziologice. Ideea de
baza cste ca pacientul insusi sa isi observe, sa-si verifice si sa-si impuna starea de relaxare
musculara. Astfel, aplicarea de electrozi ai unui electromiograf pe citeva grupuri musculare da
posibilitatea, vizual sau acustic, pacientului sa-si aprecieze starea de tensiune musculara si sa
incerce treptat relaxarea.
In I960, A. Marinacci si M. Horande au publicat primele lucrari asupra biofeed-back-ului,
pe care il numeau insa „reeducarea audio-neuro- musculara", recomandind metoda pentru
exercitiile de tonificare a musculaturii slabite, sub control volitional directionat de informatiile
date de SMG. Desig-ur ca aplicarea bio-feed-back-ului necesita o aparatura adecvata, dar
valoarea acestei tehnici in reeducarea functionala analitica a mschilor, in ambele sensuri
(tonifiere sau relaxare), a facut ca ea sa ia tot mai mare amploare.
Metoda de relaxare prin tehnica bio-feed-back-ului trebuie considerata tot printre metodele
fiziologice.
Curentul psihologic preconizeaza in vederea obtinerii relaxarii tehnici de tip ..central",
care induc prin autocontrol mental imaginativ relaxarea periferica, influentind insa si paratonia
viscerala.
Exista mai multe motode de relaxare care se incadreaza in acest ■i jrent, dar in general ele
stnt aplicate de psihoterapeuti, si nu in salile do c.netoterapie. Cele mai cunoscute sint, fara
indoiala, autotraining-ul S hultz, terapia comportamentala, sofronizarea si altele, dar nu este
cazul [si Tie doscrise Intr-o carte de kinetologie.

2. Corectarea posturii si alimamentului corpului

Acest obiectiv al kinetologiei pleaca de la urmatoarele trei realitati :

 5

1. Multe defecte posturale din copilarie si adolescenta se consolideza la virsta adulta, devenind
puncte de plecare pentru o degradare ulterioar, degenerativa a aparatului locomotor. Se constat o
inmultire alarmanta a acestor defecte posturale in rindul tinerilor din tarile dezvoltate industrial.

2.Multe afectiuni ale aparatului locomotor, ca si ale altor aparate determina deposturi si
dezalinieri ale corpului, care, daca dureaza mai multa vreme, ramin fixate functional sau chiar
organic.
3. Recuperarla unui deficit functional nu poate fi conceputa deci in cadrul restabilirii
raporturilor fiziologice ale corpului, caci lanturile kinetice corporale au, in primul rìnd, la baza
raporturi normale ìntre segmente. Deposturarea si dezalinierea atrag ìntotdeauna dezechilibre
musculare care vor vicia derularea miscârilor, ajungîndu-se la incarcari inadecvate la nivelul
structurilor articulare, la o scadere a randamentului lor si, deci, la aparitia precoce a oboselii.
Cel imai important element al deiposturàrii este, de fapt, ràspunsul elemcntului dinamic-
efector al miscàrii, adica muschiul.
Dezechilibrul muscular se instaleazà pe baza mai multor mecanisme :
- Prin substitutie, adicà printr-o ìnlocuire functionala. Slabirea unui agonist (de cxemplu
prin apropierea capetelor de insertie) va determina intrarea in actiune a sinergistilor, ceea ce va
crea noi stereotipii motriice defavorabile.
- Prin „înstrâinare", adicà printr-o „parezà functionalà". In contractura puternicà
prelungità sau in spasticitatea antagonistului este imposibil de utilizat agonistul, desi este apt de
functionare. Impactul asupra miscàrii in astfel de situatii este usor de imaginat.
- Prin compensare, fenomen deosebit de substitutie, care apare in momentul cînd un grup
ìntreg de muschi este slab, fiind necesarà intrarea in contracte a altor grupe musculare pentru a
se putea realiza macar o imitatie a miscàrii respective.
- Prin incoordonare, adica prin tulburàri de reglare motrice in cadrul lantului kinetic
normal al miscàrii respective. Aceasta dereglare poate fi in forta muscularà sau ìn derularea
cronologica a activitàtii muschiulor. In acest fel stereotipiile normale dinamice sìnt grav
perturbate, ele disparind ìntr-un timp relativ scurt.
Implicarea atît de importantà a musculaturii in postura si alinierea explica de ce exercitiile
recomandate se adreseaza, in primul rìnd, acestui element al aparatului
musculoneuroartrokinetic. (MNAK) , adevar valabil mai ales in profilaxia deposturarilor,
 6

Corectarea posturii si aliniamentului corpului utilizeazà ca tehnici:

- postura corectatà sau hipercorectatà, mentinuta prin diverse metode de fixare
- miscàrile pasive, active asístate si active :
- contractile izometrice ;
- diverse tehnici de facilitare proprioceptivà.
Deosebit de importanta in metodologia aeestui obiectiv este realizarea relaxarii înainte de
a se trece la exercitiile propriu-zise.
Profilaxia deposturarilor ìncepe in perioada scolarà, continuind dupa adolescenta.
Desigur ca cea mai propice perioada pentru aparitia si fixarea unor posturi defectuoase este
perioada de crestere si dezvoltare a gamsmului, dar si la adult pot aparea deposturari dezalinieri,
datorate in special unor activitati profesionale generatoare de pozitii defectuoase. Si adaugam la
aceasta posibilítate si scaderea treptata a foratei musculare ,in lipsa exercitiului organizat.
Nu discutàm aici pozitiile patologice ale corpului determinate de boli. Principalele
deposturari si dezalinieri se constata la nivelul coloanei cervicale, umerilor, coloanei dorsale si
lombare, ca si al pelvisului, deficientele de aliniere a membrelor inferioare situíndu-se pe un loc
al secund.