Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa, ca reacţie

împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a

naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă.

Considerat din perspectiva social-istorică, simbolismul apare ca

produs şi expresie a stării de spirit generate de agravarea
contradicţiilor societăţii capitaliste de la sfârşitul secolului al XIX-
lea.

Numele curentului a fost dat de poetul Jean Moreas, care în 1886, a

publicat un celebru articol-manifest, ”Le symbolisme”.
Simbolismul în literatura română
Poezia simbolistă românească apare la sfârşitul secolului al
XIX-lea, perioadă măcinată de adânci contradicţii sociale.

Ca şi în Franţa, simbolismul este şi la noi produsul

oraşului, el se naşte împotriva inflaţiei de poezie minoră a
epigonilor eminescieni şi a semănătorismului, cum făcea abuz
de teme morale, de limbaj ţărănesc, de „ţărănism sectar”(Ovid
Densusianu).

„Simbolismul românesc parcurge o etapă estetico-

teoretică, începând din 1880, prin Al. Macedonski, o perioadă
de căutări şi experienţe (1892-1908), una de plenitudine(1908-
1914) şi, în sfârşit, una de declin (1914-1920).”-Lidia Bote
 Simbolismul s-a manifestat în literatura română aproape
sincronic cu simbolismul european, avându-l ca teoretician pe
Alexandru Macedonski, conducător al cercului de la revista
„Literatorul”. Iniţial, respins de reprezentanţii Junimii (Titu
Maiorescu, I. L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu), de scriitorii de la
„Contemporanul”, ca şi de orientările tradiţionaliste.
(sămănătorismul şi poporanismul), simbolismul românesc s-a
impus prin poeţi reprezentativi, după anul 1900: Dimitrie
Anghel (volumul „În grădină”-1905), Ştefan Petică(volumul
„Fecioare în alb”-1902), Ion Minulescu (volumul „Romanţe
pentru mai târziu”-1908) şi George Bacovia (volumul „Plumb”-
1916).
 Trăsăturile simbolismului
Termenul de „simbolism” provine din cuvântul grecesc
„symbolon ” ,intrat în limbă prin filieră franceză. Odată cu
evoluţia limbajului, simbolul a devenit tot mai complex,
folosindu-se în toate domeniile culturii, iar în literatură este
un mod de constituire a imaginii artistice.

Simbolul literar concentrează în imagini elemente ale

realului cu un grad mai mic sau mai mare de generalizare. În
simbolism raportul dintre simbol şi realitate este sugerat.
Sugestia

La baza tehnicii simboliste stă sugestia, corespondenţele,

clar-obscurul, spleen-ul, starea de inefabil, simbolul se
realizează prin sugestie, de aceea Baudelaire numea poezia „o
specie de vrăjitorie evocatoare”. Ei comunică mai ales senzaţii
(olfactive, vizuale) corespunzătoare unor stări sufleteşti.
Corespondenţele

Sunt un mod de sondare, de luminare a zonelor ascunse

ale realităţii.Ideea fundamentală a simbolismului constă în
exprimarea unor raporturi între eul poetului (universul mic) şi
lume (universul mare) care se traduc la nivelul receptivităţii
prin simboluri.
Muzica

Simboliştii vor plasa în lumea

de obiecte şi fenomene starea de
inefabil, de taină, care nu poate fi
descrisă şi expusă, ci numai
sugerată, astfel arta simbolistă se
apropie atât de mult de muzică.
Cuvintele capătă nuanţe subtile,
ele devin muzică.
Instrumentalismul

Face confuzie între muzicalitate şi sonoritate, precum Ghil,

uneori Macedonski, Minulescu. Este subliniată şi o muzică
interioară la Bacovia, care a asimilat muzica, în sensul că ea
sugerează stări de spirit, în timp ce la Minulescu ea rămâne
adesea exterioară.
Prozodia
Marea invocaţie a simboliştilor în materie de prozodie o
constituie introducerea în poezie a versului liber, însă nu toţi
poeţii simbolişti au renunţat la versificaţia clasică (Mallarme,
Verlaine, Rimbaud). Versul liber produce efecte muzicale
deosebite.
 Universul simbolist s-a remarcat prin următoarele teme
şi motive lirice:

 motivul citadin al oraşului sau al târgului provincial, ale căror monotonie

şi viaţă mediocre provoacă nevoia de evadare spirituală în tărâmuri
misterioase;

 motivul ploii şi al toamnei, care apare în mod constat la toţi simboliştii;

 motivul iubirii întelese nu ca împlinire ideală, ci resimţite ca nevroză;

 motivul instrumentelor muzica care acompaniaza melancolia sufletească

şi exprimă emoţii grave ori violente;

 motivul solitudinii finite, care descinde din poezia romantică.

Instrumentele muzicale
Simbolismul aduce în
poezie o gamă de
instrumente muzicale,
realizând corespondenţe
între emoţie şi
instrumentul muzical:
vioara, violina exprimă
emoţii grave; clavirul-
tristeţea şi sentimentul
desperat al iubirii; fluierul
este funebru; fanfara
trezeşte melancolii;
 Culorile sunt în corespondenţă cu
instrumentele muzicale, piculina este o
pictură parfumată a primăverii;
 Evadările, tentaţia avântării spre mari depărtări cu
miraje şi tărâmuri misterioase;

Natura Spre deosebire de poezia romantică, natura nu

mai este subiect, ci stare sufletească, exprimată muzical ori
cromatic, sau decor. Astfel, parcul, grădina, statuiile,
orizonturile marine sunt prezentate static.

Tema marii plecări, concepută ca o călătorie eternal

spre necunoscut;
 Iubirea Simboliştii nu încadrează tematica
iubirii în contextul naturii. Poeţii vor găsi însă
corespondenţe în comunicarea sentimentelor. Ei
vor exprima uneori şi direct sentimentul,
implicând trăiri intense, manifestate prin reacţii
vitaliste (Macedonski), sau maladive(Bacovia).
 In simbolism, imaginea singuratăţii işi pierde grandoarea,
devenind elegiacă şi intimă. Efectele ei sunt melancolia şi spleenul,
un amestec de tristeţe, dezolare şi plictiseală profundă. Spleenul
simbolist a fost exprimat, prima oară în literatura universală, de
Ch.Baudelaire, iar la noi, de Ştefan Petică, Traian Demetrescu şi,
mai ales, de George Bacovia.
 GEORGE BACOVIA , pe numele său
adevărat George Vasiliu, s-a născut în
septembrie 1881 la Bacău, tatăl său fiind
comerciant. Urmează cursurile liceului din
oraşul natal, apoi Facultatea de Drept din
laşi, dar nu profesează niciodată avocatura,
ci ocupă diferite slujbe cum ar fi cele de
copist, ajutor de contabil, referent,
bibliotecar.

Debutează în revista "Literatorul" a lui Al.Macedonski cu poezia

"Şi toate", semnată B.George, frecventând totodată şi cenaclul cu
acelaşi nume. în volum debutează în 1916, cu titlul sugestiv
simbolistic "Plumb". Creaţia sa poetică este apreciată cu premii
semnificative ale vremii, ca cel acordat de Ministerul Artelor sau de
Societatea Scriitorilor Români. Moare la Bucureşti, la 22 mai 1957
 Despre G. Bacovia , N.Manolescu afirma ca ,,este simbolist prin
formatie , dar care si depaseste epoca , apartinand poeziei
moderne ca unul dintre marii precursori” .

Implicarea simbolismului in opera lui Bacovia este evidenta,

intrucat acesta recurge la : simboluri , sugestii , corespondente ,
muzicalitate , prozodie . Influentele resimtite in poemele sale sunt
diverse : E.A Poe , Rollinat , Verlaine , Baudelaire , s.a .Temele si
motivele simboliste preluate de poet ar fi : conditia poetului si a
poeziei , motivul singuratatii , melancolia , evadarile , natura
romantica , starea de nevroza , culorile si muzica , poezia targului,
s.a. Declararea atasamentului fata de simbolisti se regaseste in
volumul “Cu voi” .
 Bacovia are voluptatea mortii , a dezagregarii , a trecerii in
neant si toate simbolurile poeziei sale conduc catre aceasta idee. Cel
mai adesea fixarea cadrului in care si plaseaza simbolurile are loc
toamna si iarna , cel dintai dintre aceste anotimpuri fiind prin
excelenta el insusi un simbol al mortii . Caderea frunzelor apare in
plan strict vegetativ al naturii ca o eliberare , stare catre care ,
cazand in moarte in plan uman tinde sa ajunga si poetul ,
impreuna cu iubita lui , precum in “Note de toamna” . In ceea ce
priveste primavara , poetul ii contrapune latura sumbra a
existentei , si de aceea el nu scrie poezii senine si optimiste ci Nervi
si Note melancolice .

Limbalui poetului se rezuma la ”solitar”, “funerar”, “secular”,

“sinistru”, ”hidos”, “carbonizat”, “lugubru”, ”junebru”, “barbar”,
”satanic” etc. exprimand participarea lui la o lume a cartilor si a
culturii.
 Temele fundamentale ale liricii
bacoviene:
 

1. Singurătatea (solitudinea) este una din temele

predilecte ale lui G.Bacovia, constituind şi principala sa
componentă spirituală. ("Miezul nopţii").

Dragostea sau actul reflex al creaţiei sunt singurele

elemente salvatoare într-o singurătate ca o tortură pentru
poet, care se simte bine numai în intimitatea protectoare a
camerei iubitei("Decembre').
 2. Lumea oraşului de provincie, a târgului sufocant care este,
probabil Bacăul, ilustrează  o lume bolnavă, degradată fizic şi psihic:

Mahalaua populată de o lume fizică, aflată în descompunere

lentă, sub acţiunea intemperiilor: ploaia, zăpada, vântul, frigul, ceaţa
şi arşiţa, în nopţi halucinante de toamnă sau iarnă (“Sonet”).

Oraşul in ruină, în descompunere, în care coexistă cadavrele în

descompunere cu fastul burghez, cu iluminatul electric, iar poetul,
alungat din propria sa locuinţă, este bântuit de obsesii, spaime şi
nevroze(“Singur”;”Décor”).

Oraşul înspăimântător, periculos pentru viaţa omului, în care se

petrec fapte zguduitoare, cum ar fi scenele de viol("In parc").

Oraşul văzut ca un muzeu al figurilor de ceară este ilustrat în

poezia "Panoramă".
 3. Natura se  afla  sub  puterea  unor forţe distructive, 
natura bacoviană fiind o stare de spirit.
anotimpurile sunt obsedante şi creează stări nevrotice,fiind
intalnite in poezia "Moină".

  Apa nu este un simbol al vieţii, ca la Eminescu, ci este un

element distrugător de materie, degradant, provocatoare de
disperare, de isterie. ("Lacustrii").

  Zăpezi apocaliptice care acoperă, astupă fără posibilitate

de scăpare, întreaga existenţă umană("Tablou de iarnă").

Primăvara bacoviană este provocatoare de isterie, de

nevroză, nu este anotimul renaşterii la viaţă a naturii, aşa
cum este în lirica lui Alecsandri sau Coşbuc("Nervi de
primăvară ").
 4. Iubirea nu este un sentiment benefic pentru
spiritul uman.

Iubita este o fecioară palidă, despletită, care

cântă la clavir muzică funebra, gemând ca în delir
("Nevroză").

Iubita este descrisă cu accente pafletare, fata de

care poetul are dispret ("Unei fecioare").
 5. Moartea este o obsesie fascinantă, în
care lipseşte cu desăvârşire aspiraţia, este o stare
de disperare, de dezagregare a materiei, a fiinţei,
a existenţei:

Senzaţia de funebru este permanentă în lirica

bacoviană, fiind o componenta a eului poetic,
chiar şi a sentimentului de iubire(“Plumb”).

Moartea este o dezagregare totală, absolută a

omenirii: ("Cuptor") .
 Arta poetica
1. Muzica este susţinută printr-o largă varietate artistică:
-   instrumente  muzicale  (clavirul,  vioara,  buciumul,  talanga,
ţambalul, goarna, flaşneta, piculina, flautul, fluierul, lira, harfa) si
compoziţii muzicale (simfonia, marşul funebru, valsul), sugerând
trăiri sufleteşti ale poetului ,intalnindu-se in poezia "Marş
funebru".

- zgomote diverse (foşnete, scârţâituri, trosnete, gemete,

plânsele, şoapte, suspine, oftaturi, tuse, pocnete, ecouri) ("Nervi
de toamnă").

- verbe auditive care exprimă disperarea, spaima, starea de

nevroză (strig, plângând, izbeşte, plouând, se prăbuşesc, scârţâie):

- muzicalitatea interioară ă versurilor, realizată prin

alternarea vocalelor cu consoanele (,,Plumb”), prin repetarea unor
cuvinte ("Copacii albi, copacii negri"), versuri-tren ("Nu râde,
citeşte-nainte"),poezia "Rar".
 2. Cromatica are profunde sensuri în definirea
stărilor sufleteşti ale eului poetic, după cum însuşi Bacovia
mărturisea: "In poezie m-a obsedat totdeauna un subiect
de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată.
Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare".
Astfel, există un cod al interpretării culorii bacoviene,
între care verdele crud, rozul şi albastrul sugerează starea
de nevroză, violetul halucinaţia, albul inexistenţa, negrul şi
roşul simbolizează moartea ("Note de primăvară“,
"Decor").

3. Olfactivul se regăseşte ilustrat prin mirosuri

puternice, uneori agresive, exprimate direct sau sugerate
("Armindeni","Cuptor") .
 Poet, prozator şi dramaturg român,
Ion Minulescu, a trăit în perioada 1881-
1944, s-a născut la Bucureşti. A condus
două publicaţii simboliste: Revista celorlalţi
– 1908, şi Insula - 1912, a fost şi director la
Teatrul Naţional din Bucureşti-1926.

Debutul lui Minulescu reprezintă un

moment novator în evoluţia liricii româneşti
prin practica versului liber, regenerarea
lexicului poetic şi impunerea
simbolismului.

Lirică a sonorităţilor muzicale, de un

sentimentalism exuberant, celebreaza, într-
un limbaj alegoric, cu melancolie şi umor,
marea, erosul, mirajul depărtărilor, stările
sufleteşti enigmatice :Romanţe pentru mai
târziu-1908, De vorbă cu mine însumi-1913,
Nu sunt ce par a fi-1936.
 Formala lui literara si umana era aproape in intregime
constituita curand dupa 1900, cand in urma celor cativa ani petrecti la
Paris, gustul sau fusese definitiv cucerit de poetii simbolisti si de acei
versificatori in acelasi timp rafinati si populari, de tipul unui Jehan
Rictus sau Aristide Bruant care, in fiecare seara risipeau spiritul lor
scanteietor in renumitele taverne literare ale Metropolei, la „Chat
Noir” sau la „Noctambule”.

In atmosfera mai mult rurala a poezii de atunci, si chiar de mai

tarziu, el izbuteste sa impuna figura unui poet urban, atat prin
motivele pe care le imprumuta, uneori peisajului orasanesc, cat si prin
starile de spirit pe care el le cultiva cu o preferinta pe care o autoriza
precedentul si exemplul asa –zisilor poeti decadenti ai Frantei: un
Baudelaire, un Verlaine, un Juls Laforgue, un Tristan Corbiere - zeii
lui tutelai.
 Erotismul lui se asociaza cu un sentiment funebru al vietii, astfel ca
acestui om robust si jovial i se prezinta necontenit comparatia funerara si
obsesia mortii. El intrebuinteaza, sau crede a intrebuinta, principalele
tehnici ale aceste scoli literare: versul liber, simbolul, sugestia,
corespondentele .

Renumitul vers liber al lui Minulescu n-a fost insa niciodata liber cu
adevarat. El n-a fost decat produsul fragmentarii unor versuri regulate in
acord cu toate cerintele prozodiei clasice, asa incat Ilarie Chendi avea
oarecum dreptate sa ceara reintegrarea lor in configuratiile traditionale.
A fost Ion Minulescu un simbolist? Desigur din practica poeziei simboliste a
Apusului el a imprumutat mai mult din tehnicile apropiate. Intentia sa evidenta nu
este sa exprime limpede si complet, ci sa sugereze. De aici deprinderea de a
transforma unele cuvinte in simboluri hipostazandu-le prin majus-cule si
acordandu-le parca un inteles mai bogat si mai misterios decat acela obisnuit, ca
atunci cand evoca Albastrul Ceresc, Poet, Trecutul, ba chiar „iubirea topita-n
Albastrul Ceresc, supremul de-a pururi si eternul de-atatea ori”.

Totul i se prezinta poetului in

grupuri trinere: trei corabii pornesc
pentru el catre largul zarii, alte trei
putrezesc de o vesnicie in rada portului;
o calatoare lasa sa-i pice trei lacrimi
reci, si poetul isi propune sa-i adreseze
trei romante, trei smaralde, trei perle,
trei ode, trei elogii, trei sonete. Vechiul
numar mistic nu-i in realitate decat o
floare decorativa pentru Minulescu sau
o emblema menita sa distinga fabricatia
proprie.
 Relativa saracie a limbii lui
Minulescu corespunde slabei
aptitudini vizuale. Istetul care stia
sa distinga lucruri frumoase si
prietenul pictorilor carora le dedica
mai multe din versurile sale, ne-a
lasat putine pasteluri intr-adevar
evocatoare.

Unul din ele este, fara indoiala, acela cuprins in ,,Romanta celor
trei corabii”, unde „albul panzelor intinse/In cenusiul
departarii/Zideste trei mansoleuri in care dorm cei purtati de apa”.
Alta data el recurge insa la comparatia abstracta, ca ca atunci cand
acelasi „navi” par niste ,,suveniruri smulse indepartatului trecut”,
sau creeaza imagini artificiale ca aceea a azvarlirii ancorelor, care ii
provoaca poetului asociatia comparativa destul de neconvingatoare
din punct de vedere plastic: „Asa cum fiecare parca si-ar ingropa un
mort”.
 In ultimele sale poeme nu mai intalnim nici enigmaticele
alegorii ale tineretii; nici recuzita parnasiana si simbolista a
parcurilor, statuilor si castelelor de care debuturile lui nu fusesera
straine, nici atitudinile reprezentative ale unui mare revoltat.
Simbolismul
francez
 Asa cum am precizat anterior, primele semne ale unei noi mentalitati
estetice apar in Franta, unde intaii poeti simbolisti (numiti si ,,poetii
blestemati”) au o misiune destul de dificila, si anume aceea de ,,a inventa o
limba” (Mallarme) compunand-o dintr-o ,,puritate si o profunzime proprie’’
(Valery) cat mai adecvata. Chiar daca gruparea simbolista, scindata, a fost
efemera, estetica simbolista va continua sa influienteze poezia secolului XX.
 Definit în sens strict, simbolismul
reprezintă un cerc literar restrâns din care
făceau parte poeţi cum ar fi Stuart Merrill,
Albert Samain şi Jean Moréas. Acesta din urma
publica la 18 septembrie 1886, in suplimentul
literar al ziarului ,,Le Figaro” o scrisoare
intitulata ,,Le Symbolisme”, devenita manifestul
literar al noii miscari, cu toata ca influientele
simboliste aparusera cu trei decenii inainte in
opera lui Baudelaire.

Ulterior, Moreas intemeiaza impreuna cu

Gustave Khan revista ,,Le Symboliste”. Numele
propus se va impune in fata denumirii orientarii
moderniste lansate de gruparea lui Paul Verlaine,
,,decadentii” si de revista ,,Le Decadent”, aparuta tot
in 1886. Rene Ghil publica un ,,Tratat al verbului”
care sistematizeaza fenomenul sinesteziei, tratat
important prin prefata semnata de Mallarme.
 Simbolistii francezi se deosebeau prin procedee formale ca:

 efectele sonore, versul enigmatic, armonii imitative (Stephane Mallarme);

 culoarea vocalelor (Arthur Rimbaud);
 versul liber (Gustave Kahn);
 consoanele care evocau un instrument si literele, o orchestra (Rene Ghil);
 versul dinamic, cu rezonante sociale (Emile Verhaeren);
 versul straniu, mistic si intunecos (Maurice Maeterlinck);
 primatul muzicii in poezie (Paule Verlaine).
 Charles Baudelaire
A fost un poet francez, care a introdus ideea de a depasi omul
si de a supune chiar ,,notiunile si sentimentele, […], elementele brute
indispensabile” unui process de ,,transsubstantiare”, ce va permite
poemului sa ,,nu mai pastreze, decat echivalentul unui fluid spiritual”.
Este poetul care a revolutionat lirica europeana prin controversatul
volum ,,Les fleurs du mal”.
 Un parfum ,, incarcat de nepasare” ii poate incatusa toate fortele
si ii poate ,,schimba sufletul”. Istoria lui e inscrisa intre primele
versuri ale ,,Calatoriei” si dorinta exprimata in final: ,,Un singur gand
ne arde: sa dam de ceva nou!”.

Astfel, acest poet al florilor ,,maladive” incearca sa afle misterul

unei ,,paduri de simboluri” dincolo de spiritual care scalda universul
vizibil cu scopul de a atinge expresia inefabila a sufletului sau.
 Exista echivalente intre datele oferite diverselor simturi –
parfumuri, color, suntete etc. Baudelaire face aluzie la fenomenele de
sinestezie, dintre care cele mai cunoscute sunt cele de auz colorat.
Asociatii de acest gen se pot produce spontan intre senzatii ce nu
apartin aceluiasi registru, dar care vor transmite cu indrazneala
metafore ale caror termini vor evoca senzatii de ordin diferit.

Unul din marile merite ale lui Baudelaire

este acela de a fi facut din peisajul urban –
case, odai, ,,interioare” – obiectul
contemplatiei sale. In multime, ,,acest vast
desert de oameni”, pe strazile marelui oras cu
chipuri de piatra si caramida, ,,drumet
solitar”, ratacit intr-o natura transformata,
fabricate, i-a fost dat sa se lase in voia acelei
stari pe care o numeste ,,sfanta umilinta a
sufletului”, sa se ridice pana la acea stare de
,,comuniune universala”, in care subiectul si
obiectul se absorb reciproc.
 Paul Verlaine

Este privit de simboliştii francezi ca şef al

curentului. A dus o viata de boem, de “poet
blestemat”, ce contrasteaza in planul crea-
tiei cu aspiraţia spre puritate şi candoare.

Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stari

sufleteşti, într-o atmosferă crepusculară şi vagă: “Romante fara cuvinte”
(1874), considerat cel mai valoros, “Întelepciune” (1881), “Odinioara şi
altadata” (1885), “Iubire” (1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma ca arta
inseamna a fi absolut tu insuţi şi formulează, in versurile celebre din
“Arta poetica” (1855), notele caracteristice ale esteticii simbolismului:
“Muzica înainte de toate”.
 Spre deosebire de simbolismul lui Mallarme, decadentismul lui
Verlaine inseamna rafinament si descurajare, motiv pentru care in
poezia celor care se revendicau din acesta, intalnim cafenele sarace,
carciumi sordide, ospicii, vagabonzi, alcoolici, mansarde igrasioase,
femei de strada, nebuni, balciuri etc.

Verlaine este din cap pana-n picioare un temperament, foarte

rafinat si complex de altfel, stiind sa valorifice influientele, dar spontan,
de o funciara originalitate, luandu-si seva chiar din viata. Nimeni n-a fost
mai putin theoretician decat el, mai putin preocupat de ambitiile estetice
si filosofice ale contemporanilor sai, mai putin alchemist (asa cum a fost
Mallarme), mai putin vizionar si profet (ca Rimbaud). Tocmai de aceea,
importanta efectelor musicale ale versurilor, rezultate din repetitii de
cuvinte, din folosirea refrenului sau a vocalelor repetate in mod obsedant
confera operei sale acel ton al poeziei vorbite.
 Stéphane Mallarmé (n. 18 martie, 1842, d. 9 septembrie,
1898), de fapt cu numele real Étienne Mallarmé, a fost maestru al scolii
simboliste. Nascult la Paris, a dus o viata relativ saraca, insa cu toate
acestea era frapat de ,,saloanele” sale, intalniri ale intelectulalilor la casa
sa pe strada Romei, unde se discuta despre poezie, arta, filosofie. Grupul
si-a luat denumirea de ,,les Mardistes” (deoarece se intalneau in fiecare
marti), si prin intermediul acestuia Mallarme reuseste sa isi puna
amprenta asupra unei generatii de scriitori. De-a lungul timpului, aceste
intruniri, unde Mallarme era considerat judecatorul, bufonul si regale, au
devenit inima Parisului pentru intelectualii din acea regiune. Printre
vizitatorii active s-au numarat W.B Yeats, Rainer Maria Rilke, Paule
Valery, Stefan George, Paule Verlaine si multi altii.
 La prima vedere, poemele lui Mallarme reveleaza o exceptionala
stapanire de catre scriitor a materiei sale. Insa, expresia de ,,echilibru al
fortelor intrinsece”(Paul Valery) atribuita poetului, ii confera operelor sale
doar iluzia ca scapa de ,,fatalitatile unei existente sortite nefericirii”, motiv
pentru care acesta este dezgustat de viata banala si vulgara, din care
viseaza sa evadeze.
Pe masura ce Mallarme isi stapaneste mai bine estetica, poemele lui
devin mai putin personale, mai putin lirice in sensul obisnuit al cuvantului;
incercarea sa de a realize ,,divina trecere dela fapt la ideal” are drept effect
diminuarea crescanda a importantei circumstantelor, a particularului, a
individualului, adica a Hazardului, si situarea in prim plan, chiar daca nu
in plina lumina, a elementelor generale.
 Arthur Rimbaud
In opera rimbauldiana apare un
tempera-ment exploziv, revoltat, urand si
dispretiund tot ce inseamna meschinarie,
inrobire, inertie, exprimand o puternica
aspiratie spre libertate si aventura. Astfel,
demonul lui Rimbaud este demonul
revoltei si al destructiei.

El considera ca ,,vremea asasinilor” a

venit. Statul, ordinea publica si constran-
gerile ei, fericirea statornicita, modul
conventional in care se desfasoara
dragostea si viata de familie, crestinismul,
morala, intr-un cuvant toate produsele
spiritului uman sunt negate si ridiculizate.
 Un text fundamental pentru estetica simbolistilor este sonetul
,,Vocalele”, in care principiul sinesteziei este impins pana la ultimele limite
ale celei mai personale, mai subiective, mai arbitrare interpretari, dar
bazandu-se pe principiul baudelairian al corespondentelor:

,,A negru, E alb, I rosu, U verde, O de-azur: vocale

Vreau să vă spun odată genezele latente:
A, brîu păros şi negru de muşte ce, stridente,
Duhorilor cumplite le dau mereu tîrcoale,
Golfuri de umbră; corturi, E, ceţuri inocente,
Lănci de semeţe sloiuri, regi albi, umbele pale;
I, purpuri, singe-n flegmă, rîs mîndrei guri in bale
De furies au ale beţiei penitente;
U, cicluri vibratoare divine-n mări viride,
Pace-n păşuni păscute de vite, pace şi de
Mari riduri pe frunţi culte cu-alchimice văpăi;
O, Trîmbiţă supremă a straniilor plîngeri,
Tăcere traversată de Cosmosuri şi Îngeri:
- O, rază violetă, Omega-n Ochii Săi ! “