Sunteți pe pagina 1din 17

UNIVERSITATEA "DIMITRIE CANTEMIR'' DIN TÂRGU MUREŞ

DEPARTAMENTUL DE STUDII MASTERALE


Consiliere şi psihoterapie

Psihodiagnoza si psihoterapia copilului cu sindromul


deficitului de atentie si hiperactivitate
Prof. Dr. CAMELIA STANCIU

TULBURARI DE ATENTIE SI HIPERACTIVITATE

Student:
…………………………

1
1. Descrierea tulburării de atenţie şi hiperactivitate
ADHD (din engl. „Attention Deficit and Hyperactivity Disorder”-
tulburarea de atenţie şi hiperactivitate) este o tulburare caracterizată prin
dificultăţi de atenţie şi concentrare, hiperactivitate (agitaţie) şi
impulsivitate.
În manualul de diagnostic DSM IV, se disting trei subtipuri ale acestei
tulburări:
a) ADHD cu pondere mai mare a componentei de inatenţie (ADD)- copiii sau
adolescenţi care fac parte din această categorie sunt apatici, lenţi, "visează
cu ochii deschişi"
b) ADHD în care predomină componentele de hiperactivitate / impulsivitate
(H/I)-predomină activismul, comportamentele agresive, există o rată mare a
abandonului şcolar şi a absenteismului
c) ADHD combinat (CT) (fiind prezente atât elemente de inatenţie, cât şi de
impulsivitate / hiperactivitate)
Copiii şi adolescenţii cu ADHD au dificultăţi la nivel de:
a. Comportament
Majoritatea problemelor comportamentale ale copiilor şi
adolescenţilor diagnosticaţi cu ADHD sunt legate de impulsivitate şi
distractibilitate. Aceşti copii sunt „neobosiţi” şi nu pot sta într-un loc nici
pentru o perioadă scurtă de timp. Uneori vorbesc mult şi au dificultăţi în
amânarea recompensei. Îşi asumă multe riscuri, şi ca atare sunt mai
predispuşi spre a face accidente sau a fi victime ale accidentelor.
b. Relaţii sociale
În privinţa relaţiilor sociale, copiii şi adolescenţii cu ADHD au
dificultăţi în a-şi face prieteni şi în a respecta regulile sociale. Nu respectă
limitele impuse de ceilalţi şi tind să nu răspundă la cererile care le sunt
adresate. De asemenea, le este greu să respecte sentimentele, drepturile şi

2
proprietatea sau obiectele care aparţin celorlalţi. Sunt deseori agresivi,
dominanţi - ceea ce îi face să fie neagreaţi printre colegi. Nu interiorizează
regulile de conduită socială. Copiii cu ADHD nu respectă regulile jocurilor şi
au dificultăţi în a-şi aştepta rândul la joc – nu sunt preferaţi parteneri de
joacă.
c. Funcţionare cognitivă
Persoanelor cu ADHD le este dificil să se concentreze şi au un deficit
în ce priveşte memoria de scurtă durată. Se constată de asemenea lispa
abilităţilor de a anticipa consecinţele acţiunilor. Stilul de învăţare şi
instrucţia care se bazează pe modalitatea senzorială tactil – kinestezică şi,
respectiv, pe cea vizuală au eficienţa cea mai mare. De multe ori, ADHD
este însoţită de tulburări de învăţare sau de tulburări de vorbire.
d. Funcţionare emoţională
În primul rând, apare lipsa controlului impulsivităţii. Emoţiile tind să
fie extrem de fluctuante – trecând rapid de la o stare de deprimare la una de
exaltare şi invers. De asemenea, pot fi prietenoşi sau foarte ostili. Au o
toleranţă redusă la frustrare şi pot manifesta „crize de nervi”. Datorită
dificultăţilor de relaţionare sau asocierii tulburării ADHD cu stări depresive,
pot avea o imagine de sine negativă.
e. Funcţionare fizică
Toleranţa mare la durerere combinată cu asumarea unor riscuri
extreme pot constitui un pericol pentru integritatea la nivel fizic - câteva
exemple ar fi: rănirile datorită lovirilor, efectele abuzului de substanţe etc.
De asemenea, persoanele cu ADHD pot fi alergice la diferite alimente.
Aceste dificultăţi trebuie văzute şi prin prisma prezenţei unor alte tulburări
asociate cu ADHD, cum ar fi: depresia, anxietatea, tulburările de învăţare
etc.

2. Prevalenţă şi evoluţie :

3
Tulburarea hiperkinetică este una dintre cele mai frecvente afecţiuni
comportamentale întâlnite la copii şi adolescenţi. Studiile arată că un
procent de 5% din copiii de vârstă şcolară prezintă simptomele acestei
tulburări (1-2 din copiii dintr-o clasă de 30). Este mai des întâlnită la
indivizii cu precedent în tulburările de conduită, dificultăţi de învăţare,
ticuri, sindrom Tourette etc. Tulburarea debutează în 50% din cazuri înainte
de 4 ani, dar de cele mai multe ori nu este recunoscută până la începerea
şcolii. Mai târziu pot să apară şi opoziţionismul provocator şi tulburările de
conduită. Conform unor statistici zonale, România are de două ori mai mulţi
copii hiperactivi ( 12-19%), faţă de media internaţională ( 6-9% ). Dintre
aceştia, 80% sunt băieţi, iar 20% fete.

3. Cauze
Patogenia exactă a tulburării nu este cunoscută, dar cercetările
recente au evidenţiat că cel mai probabil ADHD este de natură genetică
(cercetatorii sunt preocupati de identificarea genelor care predispun la
apariţia ADHD).
Studiile de imagistică cerebrală au adus dovezi asupra existenţei unor
modificări la nivelul creierului, care sprijină teoria că ADHD este o
afecţiune neurobiologică. S-au descris urmatoarele anomalii care susţin
ipoteza neurobiologică a tulburării:
 alterări ale structurii creierului;
 dovezi neuroanatomice: - disfuncţionalităţi ale
neurotransmiţătorilor implicaţi în controlul atenţiei şi activităţii
(dopamina şi norepinefrina):
 dovezi neurochimice: - diferenţe ale activării unor regiuni
cerebrale responsabile de mecanismele de inhibiţie (lobii frontali),
ceea ce duce la dificultăţi în inhibarea reacţiilor emoţionale,
cognitive si comportamentale - dovezi neuropsihologice.

4
Există ipoteze etiologice care susţin că expunerea în viaţa intrauterină
la alcool, tutun, droguri si alte substanţe neurotoxice (plumbul) creste riscul
dezvoltării ADHD.
Teoria nutriţională, conform căreia consumul crescut de zahăr sau
adausul de aditivi alimentari (coloranţi şi conservanţi) ar fi responsabilă de
apariţia hiperactivităţii, nu a fost susţinută de datele experimentale. Un
studiu realizat de către NIH (National Institute of Health) a arătat că o dietă
restrictivă făra consum de zahăr nu ameliorează simptomatologia decât la
5% din copiii cu ADHD. Alte studii demonstrează că nu există nici o
corelaţie între consumul de zahăr şi ADHD.

4. Diagnostic
Conform Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders
(DSM-IV-TR), simptomele ADHD se împart în trei categorii: inatenţie ,
hiperactivitate şi impulsivitate , putând surveni şi în formă combinată.
Tipul inatent
 Diagnosticul este stabilit în condiţiile în care copilul prezintă şase
sau mai multe simptome de inatenţie .
 Copilul inatent nu se poate concentra, face adesea greşeli din
neglijenţă, nu ascultă până la capăt atunci când i se adresează cineva, nu
finalizează sarcinile, nu respectă instrucţiunile, evită efortul intelectual
susţinut.
Tipul hiperactiv-impulsiv
 Diagnosticul este stabilit în condiţiile în care copilul prezintă şase
sau mai multe simptome de hiperactivitate - impulsivitate .
 Simptomatologia include neastâmpăr, vorbire excesivă, agitaţie
fizică în momente nepotrivite, întreruperea persoanelor care vorbesc şi
dificultatea în a-şi aştepta rândul.

Tipul combinat

5
 Diagnosticul este stabilit în condiţiile în care copilul prezintă şase
sau mai multe simptome de inatenţie sau şase sau mai multe simptome de
hiperactivitate - impulsivitate .
Toţi copiii se comportă în moduri care ar putea fi interpretate ca
inatenţie, hiperactive sau impulsive , simptome centrale ale ADHD. De
fapt, toţi visăm cu ochii deschişi, îi întrerupem pe alţii, răspundem
neîntrebaţi, ne pierdem răbdarea sau suntem agitaţi, dar nu toţi suferim
de ADHD.
Criteriile ADHD conform DSM-IV sunt:
 debutul simptomelor sa aiba loc înainte de vârsta de 7 ani;
 simptomele să fie prezente de cel putin 6 luni de zile;
 simptomele să fie pervazive şi să se manifeste în cel puţin 2 locuri
diferite (scoală sau serviciu şi acasă);
 frecvenţa şi severitatea simptomelor să fie mai mari decât cele de la
copiii cu acelaşi nivel de dezvoltare;
 simptomele să determine o afectare semnificativă a funcţionalitaţii la
nivel social, academic sau ocupaţional;
 simptomele să nu apară exclusiv în cursul unor afecţiuni de
dezvoltare, schizofrenie sau alte psihoze şi să nu se explice mai bine
prin alte tulburări mentale (de exemplu afective, anxioase, de
personalitate).
Simptomele ADHD se împart în două categorii principale: inatentie şi
hiperactivitate/impulsivitate . Diagnosticul de ADHD se bazează pe
numărul, persistenţa şi istoricul simptomelor ADHD, şi totodată pe măsura
în care acestea produc modificări ale comportamentului copilului, în mai
mult decât un singur context.

Simptomele de inatenţie(9 itemi)


a. deseori esueaza în a acorda atentie detaliilor sau face greseli din
neatentie la temele de la scoala, în munca sau alte activitati

6
b. deseori are dificultati în sustinerea atentiei la sarcinile date sau la
joaca
c. deseori nu pare sa asculte când i se vorbeste direct
d. deseori nu urmeaza instructiunile si nu reuseste sa-si termine
temele la scoala, treburile sau îndatoririle la locul de munca
(nedatorându-se unui comportament opozitionist sau neîntelegerii
instructiunilor)
e. deseori are dificultati în organizarea sarcinilor si activitatilor
f. deseori evita, nu îi place sau e refractar la angajarea în sarcini care
necesita efort mental sustinut (cum ar fi temele de la scoala sau de
acasa)
g. deseori pierde lucrurile necesare pentru sarcini sau activitati (de
exemplu jucarii, notitele de la scoala, creioane, carti sau unelte)
h. deseori este usor de distras de stimuli externi

Simptomele de hiperactivitate-impulsivitate (6 itemi)


Hiperactivitatea
a. deseori agita mâinile sau picioarele sau se rasuceste în scaun
b. deseori paraseste locul în clasa sau în alte situatii în care ar trebui
sa stea asezat
c. deseori umbla dintr-un loc în altul (încoace si-ncolo) sau se catara
excesiv în situatii în care nu este adecvat (la adolescent sau adult
poate fi limitata la senzatia subiectiva de neliniste)
d. deseori are dificultati la joaca sau în angajarea în activitati libere în
liniste
e. deseori este pe picior de plecare sau actioneaza ca si cum ar avea
un motor
f. deseori vorbeste excesiv
Impulsivitatea(3 itemi)
a. deseori raspunde grabit, înainte de a se termina întrebarea
b. deseori are dificultati în a-si astepta rândul
c. deseori întrerupe sau deranjeaza pe ceilalti (de exemplu, se baga în
conversatie, jocuri)

Afecţiuni care pot apărea în paralel cu ADHD

7
Mulţi copii cu ADHD suferă şi de alte boli care pot complica
diagnosticul şi tratamentul. Cele mai frecvente afecţiuni care pot coexista
cu ADHD sunt:
Dizabilităţile de învăţare
Dizabilităţile de învăţare includ dizabilităţi de citire, probleme la
matematică şi la formulările scrise. Pacienţii cu dizabilităţi de învăţare obţin
scoruri sensibil mai mici decât cele considerate normale în conformitate cu
vârsta, şcolarizarea şi nivelul de inteligenţă. În plus, aceste caracteristici
includ autoapreciere şi abilităţi sociale reduse.

Tulburarea opoziţionismului provocator (ODD , Oppositional Defiant


Disorder) şi tulburarea de conduită (CD , Conduct Disorder)
Conform National Institute of Mental Health (NIMH) din SUA, copiii
cu ADHD, în special băieţii, au un risc mai mare de a dezvolta două
tulburări psihiatrice, tulburarea opoziţionismului provocator şi tulburarea
de conduită .
 ODD se caracterizează printr-un comportament nesupus, sfidător,
negativ şi ostil faţă de formele de autoritate, care persistă timp de cel
puţin şase luni.
 CD se caracterizează printr-un comportament persistent de violare a
normelor sociale şi a drepturilor altora.
 Deoarece în prezent nu există tratamente aprobate pentru ODD sau
CD, părinţii pot avea nevoie o susţinere suplimentară pentru a putea
controla aceste manifestări ale copiilor cu ADHD.
Tulburările afective şi anxioase
Copiii cu ADHD au risc mai mare de a dezvolta probleme privitoare la
anxietate sau depresie, deşi este posibil ca aceste tulburări afective să nu se
manifeste înainte de adolescenţă sau de vârsta adultă. Indiferent de
originea tulburărilor, mulţi experţi consideră ca unele consecinţe ale
comportamentelor cauzate de ADHD pot să producă prin ele însele
anxietate sau depresie şi pot reduce stima de sine. Atunci când sunt
prezente, tulburările afective sau anxioase necesită tratament specific,
suplimentar faţă de ADHD.

8
Deşi cei mai mulţi pacienţi au atât simptome de neatenţie cât şi de
hiperactivitate-impulsivitate, există unii indivizi la care predomina unul din
acestea. Subtipul corespunzător trebuie indicat pe baza pattern-ului
simptomatic predominant în ultimele 6 luni. Subcategoriile includ tipul
ADHD predominant neatent (daca prezinta 6 sau mai multe simptome de
neatentie), tipul predominant hiperactiv-impulsiv (daca întruneşte 6 sau
mai multe criterii din listele de hiperactivitate si impulsivitate), tipul
combinat (cu 6 sau mai multe simptome în ambele categorii) şi un ADHD
fară alta specificatie (valabil la copiii cu probleme semnificative care nu
întrunesc în întregime criteriile de diagnostic) în funcţie de modelul
comportamental. Exista si o categorie ADHD în remisiune parţială (de obicei
la adolescent sau adult) care poate să nu întrunească numarul de simptome
cerut, dar care prezinta tulburări funcţionale semnificative.
DSM a fost conceput ca un set de criterii, servind mai degrabă drept
ghid de diagnostic decât ca manual bazat pe dovezi precise, ceea ce aduce
câteva limitări în utilizarea lui. El se bazează pe estimări cantitative ale
severităţii simptomului, nepotrivirea cu nivelul de dezvoltare a copilului si
diagnosticul diferential. Criteriile sunt lipsite de perspectiva dezvoltării,
întrucât sunt aceleaşi şi la copil şi la adolescent şi la adult, ignorând faptul
că limitele de încadrare pentru simptomele comportamentale variază cu
vârsta si sexul. Desi neatenţia pare a ramâne stabilă pâna la adolescenţă,
hiperactivitatea şi impulsivitatea tind sa se diminueze dupa această vârstă.
Exista un DSM – PC (for primary care) care oferă recomandări legate
de comportamentul fiecărei categorii de vârstă (sugar, copil mic, copilarie
medie şi adolescenţă). S-au adus argumente importante împotriva
criteriului „vârsta de debut“ care nu este validat empiric; probabil că
editiile viitoare DSM vor elimina acest criteriu care nu s-a dovedit a avea
vreo contribuţie la diagnostic.
DSM este o schemă generală lipsită de recomandări specifice pentru
clinician privind definiţia a ceea ce constituie „dovezi clare ale afectării“,
stabilirea faptului că simptomele „se manifesta în 2 sau mai multe locuri“

9
sau că simptomele sunt „nepotrivite cu nivelul de dezvoltare“. Există doar
câteva instrumente de masura obiective utile clinic.
Pentru verificarea simptomelor din liste sunt necesare rapoarte de la
mai multe persoane. Se poate ca între părinţi şi profesori să nu existe
concordanţă. Această situaţie poate reflecta limitele criteriilor DSM pentru
ADHD, caracteristicile individuale ale profesorilor şi părinţilor care
completează raportul sau chiar diferenţele reale între comportamentul
copilului în clasă şi acasă. Dacă se pune diagnosticul de ADHD pe baza doar
a unui raport (de la parinte sau profesor) apare deseori subtipul hiperactiv-
impulsiv sau neatent, în timp ce, daca se iau în considerare ambele evaluari,
majoritatea cazurilor întrunesc criteriile tipului combinat.
Diagnosticul ADHD trebuie să răspundă la întrebarea pusă de
critici: „Atâta timp cât numeroşi copii normali prezintă unele dintre aceste
caractere, cum pot specialiştii să pună diagnosticul de ADHD la un copil?“
Într-adevăr, copilul cu un model comportamental foarte apropiat de
diagnostic, dar care nu întruneste în întregime criteriile DSM, este foarte
greu de diagnosticat. Aceştia par mai apropiaţi de copiii de deasupra
pragului, diagnosticaţi cu ADHD, din punct de vedere al situaţiei
psihosociale şi afectării funcţionale decât de cei fără simptome. De aceea,
este important să se evalueze în cadrul procesului de diagnostic ăi afectarea
functionalităţii. Este esenţial să se evidenţieze ariile afectate de boală,
pentru a se înţelege impactul asupra copilului sau adolescentului. În felul
acesta se previne supradiagnosticarea ADHD şi se coboară prevalenţa la
valori reale. ADHD se pare că afecteaza relaţiile intrafamiliale, statusul
între colegi şi abilităţile sociale, achiziţiile academice, parerea şi percepţia
despre sine şi injuriile accidentale.

5. Bateria de probe psihodiacnostice


 Anamneza.

10
Se va utiliza o formă adaptată a Inteviului clinic pentru pacienţii copii
hiperactivi realizat de un grup de specialişti de la Centrul Medical al
Universităţii din Massachusetts. Acesta este destinat intervievării părinţilor
copiilor hiperactivi.
Interviul conţine întrebări ce acoperă 7 domenii:
1) factori ai dezvoltării (istoria prenatală, istoria perinatală, perioada
postnatală şi infantilă, repere ale dezvoltării);
2) istoria medicală;
3) istoricul tratamentului;
4) istoricul şcolar;
5) istoricul social;
6) probleme comportamentale curente;
7) istoricul familiei.

 Interviul clinic semistructurat pentru copii

 Scala de evaluare a hiperactivităţii cu deficit de atenţie


completată de învăţător aplicată pretratament şi posttratament.
Se calculează următoarele scoruri:
1. Numărul simptomelor prezente - prin adunarea numărului de
itemi cotaţi cu 2 sau cu 3. Scorul egal sau mai mare de 8 simptome
reprezintă limita pentru diagnosticul de hiperactivitate cu deficit de atenţie
(după D.S.M. III-R).
2. Scorul total – suma numărului total de puncte pentru toţi cei 14
itemi. Dacă scorul depăşeşte 1.5, abaterea standard peste medie pentru
vârstă şi sex se consideră că este semnificativ clinic.
3. Factorul I: Neatenţie – Hiperactivitate – suma scorurilor la itemii:
- 1-3, 6-8, 12, 13 pentru scala completată de profesor;
- 1-3, 6-8, 12-14 pentru scala completată de părinte.
Dacă scorul depăşeşte 1.5, abaterea standard peste medie pentru
vârstă şi sex se consideră că este semnificativ clinic.

11
4. Factorul II: Impulsivitate – Hiperactivitate - suma scorurilor la
itemii:
–1, 2, 4, 5, 9-11, 14 atât pentru scala completată de profesor, cât şi
pentru scala completată de părinte.
Dacă scorul depăşeşte 1.5, abaterea standard peste medie pentru
vârstă şi sex se consideră că este semnificativ clinic.

 Fişa de observaţie comportamentală în timpul lecţiei (adaptare


după Barkley, op.cit.), aplicată pretratament şi posttratament. Această
fişă este proiectată pentru a observa şi înregistra simptomele
hiperactivităţii cu deficit de atenţie în timpul muncii individuale în
bancă. Copilul se observă în sala de clasă, atunci când i s-a dat muncă
independentă în bancă, timp de 15-20 minute, în comparaţie cu un
copil de nivel mediu din clasă. Notarea comportamentelor observate
se face în intervale de 30 secunde, marcându-se pe fişa de observaţie
comportamentele pe care copilul le manifestă. Fişa de observaţie
cuprinde cinci categorii comportamentale:
1. Susţinerea atenţiei la sarcină;
2. Agitaţia psihomotorie;
3. Vorbitul excesiv în timpul lecţiei;
4. Jocul cu obiecte în timpul lecţiei;
5. Capacitatea de a rămâne aşezat în timpul lecţiei.
( Adaptare după Kestenbaum, C., Williams, D., Handbook of Clinical
Asessment of Childrens and Adolescents, New York University Press, U.S.A.,
1988).

 Matrici Progresive Raven Color, probă aplicată cu scopul măsurării


nivelului intelectual al copiilor cuprinşi în studiu.

12
 Testul Bender-Santucci, forma prescurtată (cu cinci desene).
Reuşita la această probă depinde foarte mult de nivelul de dezvoltare
a funcţiei perceptiv-motorii, adică de aptitudinea de a percepe cu
exactitate configuraţii spaţiale şi de a le compara între ele. Proba va
constiui un instrument de diagnostic bun pentru copiii cu tulburari
psihice şi in special cu leziuni cerebrale.

 Desenul omuleţului, probă proiectivă utilizată cu scopul cunoaşterii


imaginii de sine a copiilor cuprinşi în studiu.

 Desenul familiei, probă proiectivă utilizată cu scopul cunoaşterii


relaţiilor pe care copiii le au cu membrii familiei şi cu persoanele
semnificative din viaţa lor.

6. Profilaxie
Nu există modalităţi de prevenire a ADHD. Se recomandă evitarea
fumatului, consumului de alcool sau de droguri pe perioada sarcinii, nu
numai ca masură profilactică a ADHD cât şi altor probleme de sănatate ale
viitorului copil. Câteva sfaturi pentru viitoarele mamici sunt utile pentru a
reduce riscul problemelor de invatare si atentie ale copiilor lor:
 atenta urmarire medicala a gravidei si promovarea unor
comportamente sanatoase in perioada sarcinii;
 scoala parintilor, prin care se capata bune abilitati parentale;
 maximizarea abilitatilor de invatare si antrenamentul atentiei, o
stimulare adecvata in perioada prescolara (parintele va citi povesti
si se va juca puzzle cu copilul).
Dezvoltarea atentiei poate fi imbunatatita prin aceste activitati intr-o
mai mare masura decat privitul la televizor.In plus, tehnicile parentale

13
corecte incepand de la nastere si continuand pe parcursul copilariei sunt
esentiale unei dezvoltari optime.

7. Nosologie
Unul dintre primii termeni, înca utilizat, este „hyperkinesis“ sau
sindrom hiperkinetic, adaptat pentru diagnosticul „reactiei hiperkinetice“
din a doua editie a Manualului de diagnostic si statistica a tulburarilor
mentale (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, DSM-II).
Hiperkinetic provine din greceste si are întelesul de prea activ, care are
echivalentul latin de superactiv. De aici a rezultat un termen hibrid,
hiperactiv, care devine uzual în anii ’70 si înlocuie ste termenii, initial pe cel
în uz, ulterior chiar din DSM. Totusi, termenul hiperkinetic a ramas în uz în
Clasificarea Internationala a Maladiilor (International Classification of
Diseases and Related Health Problems, ICD). Termenii sunt în esenta
sinonimi si subliniaza simptomele evidente de activitate anormala, neliniste,
neastâmpar, alergare permanenta, catarare si vorbire fara rost.
Schimbarile majore în terminologia sindromului au aparut în DSM-III,
publicat în 1980. Aici apare termenul de „tulburarea cu deficit de atentie“
(Attention- Deficit Disorder, ADD), subliniind importanta acordata deficitului
de atentie. Acesta se putea diagnostica „cu sau fara hiperactivitate“, adica
cu câteva simptome de neatentie si câteva de impulsivitate, si eventual si
câteva de hiperactivitate. Editia a treia revizuita, DSM-III-R, publicata în
1987, se reîntoarce pentru a accentua hiperactivitatea, lucru reflectat prin
adaugarea termenului de hiperactivitate la denumirea oficiala „tulburarea
hiperactivitate/ deficit de atentie“ (Attention-Deficit/Hyperactivity Disorder),
adica ADHD. În loc de 3 categorii de simptome, DSM-III-R oferea o lista de
14 simptome destul de ambigue care se suprapuneau usor, din care
pacientul avea nevoie de 8 pentru a fi diagnosticat.

O data cu publicarea DSM-IV în 1994, pendulul se întoarce la conceptul din


DSM-III, cu separarea neatentiei de celelalte simptome. Totusi, simptomele

14
de impulsivitate si hiperactivitate ramân în aceeasi lista, desi sunt
identificate separat. Celor 2 liste li se ofera importanta egala, rezultând
astfel 3 (sub) tipuri.
Tipul predominant neatent are 6 dintre cele 9 simptome de neatentie
din lista, tipul predominant hiperactiv-impulsiv are 6 dintre cele 9 simptome
de hiperactivitate si impulsivitate, iar tipul combinat are 6 simptome din
fiecare lista. Toate cele 3 tipuri se numesc ADHD chiar daca 2 dintre ele nu
prezinta ambele caractere reflectate de nume; ele sunt considerate ca
facând parte din spectrul ADHD. Interesant este ca tipul predominant
hiperactiv-impulsiv si tipul combinat au acelasi cod, în timp ce tipul
predominant tulburari de atentie are propriul cod. În contrast cu DSM-IV, a
10-a revizuire a ICD (ICD-10) ofera un diagnostic de sindrom hiperkinetic
caracterizat de agitatie motorie, impulsivitate, agresivitate, neatentie si
deseori un istoric de afectare peri sau neonatala. Acest set de simptome
este aproape de conceptul de MBD, fiind în general mai restrictiv decât
ADHD.
Daca ADHD este termenul anglosaxon pentru tulburarea
hiperactivitate/deficit de atentie, echivalentul acestuia în Europa este
„troubles hyperkinetique avec deficite d’attention“, adica THADA, termen
mai putin folosit.
ADHD este un subiect care genereaza trairi intense si numeroase
controverse. Este o afectiune definita absolut prin comportament, fara sa
aiba un marker biologic specific, si caracteristici care sunt distribuite în
mod continuu în mijlocul populatiei. Poate aparea asociat sau nu cu anumite
situatii mai neobisnuite. Nu e de mirare ca ADHD reprezinta o provocare
pentru copil, familie, educatori, clinicieni, ca si pentru cercetatori.
ADHD este în mod obisnuit considerat o grupare de comportamente
care reprezinta calea finala pentru o serie de probleme psihosociale si
procese de dezvoltare cerebrala heterogene. Din cauza acestei
heterogenitat i, nu exista un singur factor care sa fie considerat cauza si nu
exista un test biologic sau psihosocial care sa ofere validitate asupra

15
comportamentului descris la copiii cu ADHD. Criteriile de diagnostic si
prevalent a estimata s-au modificat periodic, iar simptomatologia centrala a
sindromului s-a schimbat în timp.
Din anii ’70, gratie cercetarilor efectuate de oamenii de stiinta,
precum neuropsihologul Virginia Douglas, simptomele centrale ale ADHD
sunt considerate a fi atentia, controlul impulsului si hiperactivitatea.

16
Bibliografie
1. Albu, M. - Construirea şi utilizarea testelor psihologice, Editura
Clusium. 1998;
2. Dragos Carneci -; “Demascarea Secolului -; Ce face Creierul din noi?”,
2004;
3. “D.S.M - IV -; TR” (Manual de diagnostica si statistica a tulburarilor
mentale), Ed. Asociatiei Psihiatrilor Liberi din Romania, 2000;
4. S.L. Smalley -; „Attention deficit-hyperctivity disorder”, Elsonline,
2000;
5. www.wikipedia.ro

17