Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
INTRODUCERE
CONTRACTUL DE VÂNZARE
Secţiunea I
Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de vânzare
§ 1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare
1. Noţiunea. Potrivit art. 1.650 C.civ., „(1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul
transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul
unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. (2) Poate fi, de asemenea, transmis prin
vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.”
Luând în considerare aceste prevederi, câteva observaţii sunt necesare:
a) de regulă, vânzătorul nu are (nu trebuie să-şi execute) obligaţia transmiterii dreptului de
proprietate ce poartă asupra bunului pentru că transferul proprietăţii se produce în mod automat în
momentul încheierii valabile a contractului. În acest sens, art. 1.674 C.civ. prevede: „Cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se
strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost
predat ori preţul nu a fost plătit încă.” În cazul unui bun mobil individual determinat vânzătorul
transmite cumpărătorului proprietatea din chiar momentul realizării acordului de voinţă.
b) există cazuri în care vânzătorul „se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui
bun”. De exemplu, în cazul bunurilor de gen, vânzătorul trebuie să individualizeze aceste bunuri
prin predare, numărare, cântărire, măsurare etc. Tot astfel, în cazul unui bun viitor (de pildă, un
apartament dintr-un bloc ce urmează a se construi), cumpărătorul nu poate dobândi proprietatea
decât după ce vânzătorul a realizat bunul respectiv, în stare de a fi predat.
c) cumpărătorul are drept obligaţie principală aceea de a plăti preţul. Fără preţ nu există
vânzare. După cum vom vedea1, stabilirea preţului în bani este de esenţa vânzării.
d) de regulă, prin contractul de vânzare se transmite de la vânzător la cumpărător dreptul de
proprietate asupra unui bun. Însă, va fi calificat drept vânzare şi contractul prin care, în schimbul
unui preţ, se transmite un alt drept decât dreptul de proprietate, fiindcă transmiterea proprietăţii nu
este de esenţa, ci numai de natura contractului de vânzare.
e) poate fi transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Acesta
poate fi:
1
A se vedea infra nr. 20.
2
i) dreptul de superficie2. Astfel, potrivit art. 695 alin. 4 C.civ., titularul dreptului de
superficie poate dispune în mod liber de dreptul său, însă cât timp construcţia există, dreptul de
folosinţă asupra terenului se poate înstrăina ori ipoteca numai odată cu dreptul de proprietate
asupra construcţiei.
ii) dreptul de uzufruct3. Potrivit art. 714 alin. 1 C.civ., „În absenţa unei prevederi contrare,
uzufructuarul poate ceda dreptul său unei alte persoane fără acordul nudului proprietar, dispoziţiile
în materie de carte funciară fiind aplicabile.”4
iii) în ceea ce priveşte dreptul de servitute, acesta nu va putea fi vândut separat, ci numai
odată cu dreptul de proprietate ce poartă asupra fondului dominant, chiar dacă nu s-a făcut o
menţiune expresă în acest sens în contractul de vânzare.
f) pot fi transmise prin vânzare şi alte drepturi:
i) dreptul special de folosinţă asupra terenurilor situate în intravilan conferit de art. II din
Titlul II al O.U.G. nr. 184/20025.
ii) dreptul de ipotecă6.
iii) un drept de creanţă7.
iv) un drept din domeniul proprietăţii intelectuale8.
2
Cu privire la problematica dreptului de superficie, a se vedea C.Alunaru, Noi aspecte teoretice şi practice
ale dreptului de superficie, în Dreptul nr. 5-6, 1993, p.65-73; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.256-265; V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2013, p. 259-267.
3
Pentru amănunte a se vedea C. Bîrsan, op.cit., p.265-285; V. Stoica, op.cit., p. 229-244.
4
Potrivit art. 70 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, „ Dispoziţiile art. 714 din
Codul civil se aplică indiferent de data constituirii uzufructului. În cazul uzufructului constituit prin convenţie
încheiată anterior intrării în vigoare a Codului civil, acesta este şi rămâne incesibil, mai puţin în cazul în care
părţile convin altfel.”
5
Publicată în M.Of. nr.929/18.12.2002 şi aprobată, cu modificări prin Legea nr.48/2004 (publicată în M.Of.
nr.262/25.03.2004). Potrivit art. II alin.1 din Titlul II al OUG nr.184/2002, „Cetăţenii străini şi apatrizii care au
calitatea de persoane îndreptăţite potrivit Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a unor terenuri, situate în
intravilanul localităţilor, pot opta pentru dobândirea unui drept de folosinţă special care conferă titularului
drepturile şi obligaţiile conferite de lege proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie”. Acest drept special
de folosinţă poate fi înstrăinat prin vânzare.
6
Potrivit art. 2.358 C.civ. (1) Dreptul de ipotecă sau rangul acesteia poate fi cedat separat de creanţa pe care
o garantează numai atunci când suma pentru care este constituită ipoteca este determinată în actul constitutiv.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), cesiunea se face prin act încheiat în formă scrisă între creditorul ipotecar cedent
şi creditorul cesionar, cu înştiinţarea debitorului. (3) Dispoziţiile în materie de carte funciară sau, după caz, cele
care privesc opozabilitatea faţă de terţi a ipotecii mobiliare rămân aplicabile.” De asemenea, art. 2.427 alin. 1
C.civ. prevede: „Creditorul ipotecar poate ceda unui creditor chirografar ipoteca creanţei sale ipotecare.”
Evident, avem în vedere cedarea dreptului de ipotecă în schimbul unei sume de bani pentru că altfel nu putem
vorbi de vânzare.
7
Potrivit art. 1.566 alin. (1) C.civ. „Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite
cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.”, iar art. 1.567 alin. (3) dispune că „Dacă cesiunea este cu titlu
oneros, dispoziţiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de
vânzare-cumpărare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia
părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe.”
3
v) drepturi asupra unei universalităţi care cuprinde nu numai drepturi, ci şi datorii (vânzarea
unei moşteniri)9.
Nu pot fi înstrăinate prin vânzare drepturile nepatrimoniale10 şi cele patrimoniale care au un
caracter strict personal (dreptul real de uz, dreptul de abitaţie 11 etc.) sau care sunt prevăzute de lege
ori sunt contractate (sau constituite prin acte unilaterale) intuitu personae (de exemplu, dreptul de
întreţinere – indiferent că îşi are izvorul în lege sau în contractul de întreţinere -, dreptul la pensie).
8
Regulile speciale privind cesiunea drepturilor patrimoniale de autor şi regulile speciale privind
transmiterea drepturilor din domeniul proprietăţii industriale (dreptul la brevet, dreptul la acordarea
brevetului, drepturile ce decurg din brevet, din certificatul de înregistrare a unui desen sau model, drepturile
asupra mărcii etc.) se analizează la materia Dreptul proprietăţii intelectuale.
9
Prin vânzarea unei moşteniri se înţelege transmiterea, în schimbul unei sume de bani, a dreptului de a
culege o moştenire deschisă sau o cotă din aceasta. A se vedea art. 1.747-1.753 C.civ. (infra nr. 64-65)
10
De exemplu, nu pot fi vândute dreptul la viaţă, la sănătate, la nume, la domiciliu. Tot astfel, nu pot fi
înstrăinate prin vânzare drepturile nepatrimoniale (morale) de autor. Astfel, potrivit art. 11 din Legea nr.
8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, „(1) Drepturile morale nu pot face obiectul vreunei
renunţări sau înstrăinări. (2) După moartea autorului, exerciţiul drepturilor prevăzute la art. 10 lit. a), b) şi
d) [respectiv, dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică; dreptul de a
pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei; dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se
opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa]
se transmite prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată. Dacă nu există moştenitori,
exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului
sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie.”
11
Potrivit art. 752 C.civ. „Dreptul de uz ori de abitaţie nu poate fi cedat…” Precizăm că avem în vedere
situaţia în care titularul dreptului de uz ori de abitaţie nu poate vinde dreptul său, care s-a născut în modurile
prevăzute de lege. Este evident că dreptul de uzufruct, uz sau abitaţie se poate constitui prin transmiterea,
inclusiv cu titlu oneros, către o altă persoană a prerogativelor specifice dreptului, constituentul păstrându-şi
nuda proprietate.
4
exemplu, în cazul vânzării de drepturi litigioase, al vânzării unei recolte viitoare sau în ipoteza în
care dobânditorul a cumpărat pe riscul său12.
2.4. Vânzarea este, în principiu, un contract consensual, formându-se prin simplul acord de
voinţă al părţilor (solo consensu), fără îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără remiterea bunului şi
a preţului în momentul încheierii contractului. Vânzarea nu poate fi niciodată un contract real, dar
în anumite situaţii poate fi un contract solemn.
Astfel, prin excepţie de la principiul consensualismului, consacrat de art. 1.178 C.civ. 13, în
cazurile special prevăzute de lege vânzarea devine un contract solemn. Cele mai reprezentative
exemple sunt următoarele:
a) vânzarea prin care se transferă drepturi reale imobiliare trebuie să fie încheiată în formă
autentică cerută ad validitatem (art. 1.244 C.civ.);
b) vânzarea unei moşteniri se încheie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute a
contractului (art. 1.747 alin. 2 C.civ.);
c) cumpărarea unor bunuri plătite din fonduri publice se realizează potrivit procedurilor
prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii;
d) vânzarea bunurilor supuse executării silite, mobiliare şi imobiliare, se efectuează prin
intermediul executorului judecătoresc, potrivit regulilor speciale consacrate de Codul de procedură
civilă (art. 753 şi urm. pentru bunurile mobile; art. 829 şi urm. pentru bunurile imobile).
În legătură cu forma contractului de vânzare mai precizăm că, dacă necesitatea unei anumite
forme (de exemplu, act notarial) rezultă numai din înţelegerea părţilor, el nu se transformă în
contract solemn. O asemenea înţelegere are numai semnificaţia amânării încheierii contractului de
vânzare şi deci reprezintă un antecontract (o promisiune de vânzare).
O precizare se impune în legătură cu forma contractului de vânzare având ca obiect un
autovehicul (folosit).
Potrivit legislaţiei în vigoare până în 1992, radierea din circulaţie de pe numele vânzătorului
şi înscrierea pe numele dobânditorului la organele de poliţie şi organele financiare se putea face
numai în baza contractului încheiat în formă autentică. În practica judiciară s-a decis că această
cerinţă prevăzută pe plan administrativ-financiar nu influenţează caracterul consensual al
contractului; vânzarea de autovehicule se încheia valabil prin actul sub semnătură privată.
În prezent, radierea şi înmatricularea în circulaţie a autovehiculelor de către organele de
poliţie şi financiare se face (în condiţiile prevăzute de HG nr. 610/1992 privind cartea de
identitate a vehiculului şi Instrucţiunile ministrului de interne, finanţelor şi transporturilor nr.
290/2802/1189 de aplicare a HG nr. 610/1992) pe baza contractului de tip de vânzare încheiat la
organele de poliţie, renunţându-se la forma autentificată de notar. Formalităţile prevăzute de noua
reglementare nu afectează validitatea contractului de vânzare încheiat între părţi printr-un înscris
sub semnătură privată, acele formalităţi fiind prevăzute de lege numai pentru înmatricularea
12
Avem în vedere situaţia în care cumpărătorul a cunoscut pericolul evicţiunii şi a cumpărat totuşi pe
riscul său (a se vedea infra nr. 37 lit. c).
13
Potrivit art. 1.178 C.civ. „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu
impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.”
5
autovehiculului în circulaţie. Caracterul consensual al contractului de vânzare-cumpărare de
autovehicule se subliniază şi în practica instanţei supreme14.
Întrucât radierea autovehiculului de pe numele vânzătorului şi înmatricularea lui pe numele
cumpărătorului la organele de poliţie şi la organele financiare nu se poate face decât pe baza
actului încheiat în condiţiile legii, dacă, după valabila încheiere a contractului (în forma înscrisului
sub semnătură privată), una dintre părţi (oricare) refuză să se prezinte la organul competent,
cealaltă parte este îndreptăţită să intenteze o acţiune în constatarea dreptului de proprietate
asupra autoturismului în patrimoniul cumpărătorului (reclamant sau pârât), urmând ca
radierea-înmatricularea să se facă pe baza hotărârii judecătoreşti definitive.
Considerăm că soluţiile adoptate în practica judiciară şi doctrină referitoare la caracterul
consensual al contractului de vânzare de autovehicule urmează a fi aplicate şi după adoptarea OG
nr.78/2000 privind omologarea, eliberarea cărţii de identitate şi certificarea autenticităţii
vehiculelor rutiere în vederea comercializării, înmatriculării sau înregistrării acestora în
România15. Potrivit acestui act normativ, „Cartea de identitate a vehiculului conţine date despre
vehicul şi proprietarii pe numele cărora acesta a fost înmatriculat succesiv. [...] Datele despre
proprietari se înscriu de către autoritatea competentă care efectuează înmatricularea, potrivit legii.
Autoritatea competentă care efectuează înmatricularea înscrie proprietarul vehiculului la rubrica
„deţinători” din cartea de identitate a vehiculului. La înstrăinarea vehiculului ultimul proprietar al
acestuia are obligaţia de a transmite dobânditorului cartea de identitate a vehiculului” (art. 10).
După cum rezultă din textul citat, menţionarea cumpărătorului în cartea de identitate are ca
efect numai atestarea dobândirii dreptului de proprietate prin acordul de voinţă dintre părţi. Iar
dacă, după realizarea acordului de voinţă prin act sub semnătură privată, una dintre părţi refuză să
se prezinte la organul de poliţie competent în vederea încheierii contractului în forma prevăzută de
HG nr. 610/1992, cealaltă parte este îndreptăţită să intenteze o acţiune în constatarea existenţei
dreptului de proprietate asupra autoturismului în patrimoniul cumpărătorului. O astfel de acţiune
se întemeiază pe dispoziţiile art. 35 C. proc.civ. 16, urmând ca menţiunea privind noul deţinător al
autovehiculului în cartea de identitate să fie înscrisă de organul de poliţie pe baza hotărârii
judecătoreşti definitive.
În sfârşit, precizăm că - vânzarea de autoturisme fiind un contract consensual, deci valabil
încheiat prin actul sub semnătură privată - preţul real al vânzării (datorat de cumpărător) este cel
prevăzut în chitanţa sub semnătură privată, iar nu cel inferior prevăzut în actul încheiat ulterior,
dacă acest din urmă preţ este simulat 17. Tot astfel, dispoziţiile referitoare la condiţiile de validitate
ale contractului (de exemplu, condiţii de capacitate) trebuie să fie raportate la momentul realizării
acordului de voinţă (când se transmite şi dreptul de proprietate potrivit art. 1.674 C.civ.)18.
14
Încheierea contractului nu este condiţionată nici de plata preţului în totalitate. CSJ, completul de 7 jud.,
dec.nr.42/1992, în Dreptul nr.10/1992, p. 88-89 şi s.com., dec.nr.92/1992, în Dreptul nr.5-6/1993, p. 127-128
şi în Deciziile CSJ 1990-1992, p.500-503.
15
Publicată în M. Of. nr. 412/30 august 2000 şi modificată de mai multe ori.
16
Potrivit art. 35 C. proc.civ., „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei
unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută
de lege.”
18
Vz. I. Mihuţă, Probleme de drept civil din practica Tribunalului Suprem pe semestrul II al anului 1978,
în RRD nr.9, 1978, p.38 şi dec. TS, s.civ., nr.1810/1978, comentată de autor, ibidem.
6
Desigur, fiind vorba de un obiect cu o valoare de peste 250 lei, ad probationem va fi
necesară prezentarea unui înscris sau a unui început de dovadă scrisă19.
2.5. Vânzarea este, în principiu, un contract translativ de drepturi din momentul încheierii
lui. Aceasta înseamnă că, prin efectul realizării acordului de voinţă (solo consensu) şi independent
de predarea bunului vândut şi de plata preţului, se produce, de regulă, nu numai încheierea
valabilă a contractului, dar operează şi transferul dreptului de la vânzător la cumpărător. În acest
sens, art. 1.674 C.civ. prevede că […] „proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din
momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă.”
Există însă mai multe situaţii în care dreptul nu se transmite în momentul încheierii valabile
a contractului. De acestea ne vom ocupa atunci când vom examina obligaţia vânzătorului de a
transmite proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut.
19
Potrivit art. 309 C. proc.civ.: „(1) Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu
dispune altfel. (2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare
de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic,
indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul
în care legea specială cere probă scrisă. (3) În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act
juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori. (4) De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru
dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care: 1. partea s-a aflat în
imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic; 2. există un
început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310; 3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui
caz fortuit sau de forţă majoră; 4. părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la
drepturile de care ele pot să dispună; 5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este
lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz; 6. se cere lămurirea clauzelor actului
juridic. (5) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici
despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere
forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4).”
„Prohibiţia sau interdicţia de a cumpăra trebuie să fie legală şi expresă” (CSJ, s.civ., dec.nr.2524/1993, în
20
35
Potrivit art. 278 alin. (1) C. proc. civ. „Data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor
persoane decât celor care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalităţile
prevăzute de lege, respectiv: 1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul
public, executorul judecătoresc sau alt funcţionar competent în această privinţă; 2. din ziua când au fost
înfăţişate la o autoritate sau instituţie publică, făcându-se despre aceasta menţiune pe înscrisuri; 3. din ziua
când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public; 4. din ziua morţii ori din ziua când a survenit
neputinţa fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz; 5. din
ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar şi pe scurt, în înscrisuri autentice întocmite în condiţiile art. 269,
precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar; 6. din ziua în care s-
a petrecut un alt fapt de aceeaşi natură care dovedeşte în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.”
12
promitentul-cumpărător solicită instanţei constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare
încheiat între promitentul-vânzător şi judecător şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de
contract de vânzare. Judecătorul cumpără de la reclamant (promitentul-cumpărător) dreptul litigios
pentru ca în acest mod să îşi protejeze dreptul de proprietate asupra apartamentului pe care îl
stăpâneşte.
În exemplele date, judecătorul nu urmăreşte scopuri speculative, nu îşi foloseşte influenţa, ci
adoptă o atitudine prin care îşi apără drepturile cu privire la bunul său, expus unui pericol iminent
de a fi pierdut.
e) Întrucât incapacitatea de a cumpăra este întemeiată pe un motiv de ordine publică
(apărarea prestigiului justiţiei)36, încălcarea ei se sancţionează cu nulitatea absolută a actului.
Dacă interdicţia va fi încălcată prin intermediul unei simulaţii (sub forma interpunerii de
persoane sau a convenţiei de prête-nom) sancţiunea va trebui să fie nulitatea absolută a întregii
operaţiuni juridice (actul ascuns şi actul aparent).
36
După cum a decis Curtea de Apel Bucureşti printr-o decizie din anul 1901, legea a voit să împiedice pe
magistraţi şi pe auxiliarii justiţiei de a abuza de influenţa ce au, în virtutea funcţiei ce ocupă sau a profesiunii ce
exercită, spre a satisface dorinţa de speculă şi de cupiditate. A se vedea şi Cas.I, dec.nr.75/1919 cit. supra şi
Cas.I, dec.nr. 109/1914, ibidem p.427 nr.20.
Tot astfel, într-o decizie recentă a Curţii de Apel Bucureşti (decizia civilă nr. 205/2012 pronunțată de Secția a
III-a civilă, reprodusă în cadrul deciziei nr. 3636/2013 a ÎCCJ -Secţia a II-a Civilă, publicată pe www.scj.ro) s-a
reţinut că „nevoia acestei reglementări nu a fost dată de o prezumție de complicitate în fraudă prin acte de
corupție între magistrați și celelalte profesii juridice enumerate de dispozițiile art. 1653 C. civ., ci din dorința
de a preîntâmpina orice astfel de posibile fapte de natură să slăbească prestigiul justiției, fie și numai prin
presiunile sporite la care ar fi supuși magistrații în astfel de cauze.”
13