Sunteți pe pagina 1din 23

Perspectiva creştină asupra avortului

Familia este prima alcătuire de viaţă obştească şi sâmburele din care cresc toate celelalte forme
de viaţă socială. Ea este mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea
fiinţei umane. Copiii, care reprezintă "fondul de aur al neamului", sunt stimulente şi puteri
înnoitoare care sporesc potenţialul natural uman, afectiv energetic şi spiritual al poporului căruia
aparţii, contribuind la regenerarea fiinţei noastre spirituale.

Practicarea avortului atât în cadrul căsătoriei cât şi în cazul relaţiilor extraconjugale şi


întâmplătoare este o crimă împotriva vieţii umane în general şi a copilului în special, în ciuda
întâlnirii lui, pe tot parcursul istoriei omenirii, ca o realitate, din nefericire, constantă, apărută şi
justificată de mulţi reprezentanţi ai omenirii. Ierburi şi practici care provocau avortul erau
pretutindeni cunoscute şi se foloseau. în vechime însă, orice metodă folosită pentru întreruperea
de sarcinii era considerată nepermisă.

Pro avortiştii, adică adepţii întreruperii artificiale de sarcină, sunt astăzi o adevărată mişcare
internaţională, concretizată în asociaţii, grupuri de iniţiativă, conferinţe, manifestări de protest,
cerând ca avorturile să nu fie, în nici un fel pedepsite de legile civile.

Mitropolitul Kalamaras de Nikopole - Grecia precizează că "principalul argument al adepţilor


scoaterii de sub incidenţa legii a avorturilor este ca orice femeie să aibă dreptul să dispună ea
însăşi de trupul ei şi că nu permite unei a treia persoane, oricărei persoane sau grup de persoane,
să intervină şi să hotărască asupra unei teme atât de personale, ca cea a dispunerii de propriul
trup" [1]. La o manifestaţie pentru legalizarea avorturilor, manifestantele strigau ritmic: "Afară
legile din corpul nostru".

Aşadar au apărut polemici vii între adepţii practicării avortului şi adversarii lui. Ele au loc în
jurul a câteva idei principale, pe care le vom prezenta în continuare.

Prima se referă la faptul că proavortiştii declară că fătul nu este om, deoarece nu are viaţă
proprie, nu este o persoană umană, doar o aglomerare de celule. Afirmaţia are un caracter
generic: sub semnul ei se regăsesc toţi partizanii avortului. în acest sens o vom cunoaşte pe cea a
lui Judith Javis Thomson [2] care apare drept emblematică pentru mentalitatea pro-avort.
Autoarea, profesoară de filozofie, respinge argumentele creştine referitoare la faptul că "fetusul
este o fiinţă umană, o persoană încă din momentul concepţiei". Convingerea lui J. J. Thomson
este fermă "Un ovul tocmai fertilizat, o colonie de celule tocmai implantată, nu este o persoană
mai mult decât este ghinda de stejar" [3]. Contraargumentul creştin faţă de o asemenea gândire
pozitivistă este nuanţat dar ferm. în primul rând, comparaţia dintre ghindă şi ovulul uman este cel
puţin deplasată. Una este fiinţa omului şi alta ce a stejarului (dacă poate fi vorba de o fiinţă a
stejarului). în al doilea rând, contraargumentele creştine pot veni chiar din domeniul ştiinţei.
Cercetările ştiinţifice contemporane confirmă teologia şi viziunea creştină cu privire la viaţa
copilului nenăscut. Cu mulţi ani în urmă medicii din SUA susţineau că viaţa fătului începe după
împlinirea a 12 săptămâni de la momentul conceperii.

Astfel, medicul american ginecolog Bernard Nathanson, fost director al unei clinici speciale de
avorturi, care în decursul a doi ani a întreprins 60000 de avorturi folosind cele mai moderne
mijloace tehnologice (ultrasunete, examinarea electronică a inimii fătului) a ajuns la concluzia că
"fătul este fiinţă omenească separată, cu toate caracterele personale specifice" [4] .

Pentru fundamentarea concluziilor sale, Nathanson a folosit filmarea cu ultrasunete a avortului


unui făt de 12 săptămâni. Video-caseta înregistrată, care poartă titlul "strigătul mut" dovedeşte
că:

* fătul presimte ameninţarea instrumentului ucigaş al avortului;

* manifestă perceperea pericolului care reiese din următoarele acţiuni;

* se mişcă într-un mod violent şi agitat;

* cresc bătăile inimii de la 140 la 200 pe minut;

* deschide gura larg ca într-un "strigăt mut".

Astăzi concluziile lui Nathanson au fost depăşite de medicina nucleară care constată că:
* la 18 zile de la concepere se face simţită bătaia inimii fătului şi se pune în funcţiune sistemul
circulator;

* la 5 săptămâni se văd clar nasul, obrajii şi degetele fătului;

* la 6 săptămâni începe să funcţioneze sistemul nervos, se distinge clar scheletul şi începe să


funcţioneze stomacul, rinichii şi ficatul fătului;

* la 7 săptămâni se fac simţite undele encefalice, micuţul copil are toate organele interne şi
externe definitiv conturate;

* la 10 săptămâni copilul nenăscut are toate caracteristicile pe care le vedem clar la copil după
naşterea sa.

în acelaşi fel s-au pronunţat şi alţi mulţi doctori şi specialişti în astfel de probleme din diferite
ţări. Concluziile medicului Ernest Hampt, dintr-un studiu moral, sociologic şi biologic foarte
documentat, sunt definitorii pentru cei ce se opun avortului clasificându-l drept crimă cu
premeditare. El afirmă: "ovulul fecundat nu este o simplă masă celulară fără caractere specifice.
El nu este în acest stadiu nici fărâmă de viaţă botanică, nici măcar embrionul mediului biologic
de viaţă. Este pe deplin şi absolut viaţa unei existenţe umane. Şi are atâta viaţă cât are un nou
născut, copilul de grădiniţă, adolescentul şi adultul. Prin urmare, prin avort se omoară viaţa
omenească, existenţa omenească, chiar dacă se află în stadiul cel mai de început". [5]

Georges Habra susţine şi el existenţa vieţii intrauterine atunci când afirmă - pe baza unor
rapoarte ştiinţifice - că cei 20 de dinţi de lapte sunt prezenţi deja la 6 săptămâni şi jumătate. De
asemenea, creierul copilului nenăscut este întreg după 8 săptămâni. [6]

Prin urmare, cel care practică avortul nu atentează la structura unei aglomerări de celule, ci la o
viaţă omenească. Părintele profesor Constantin Galeriu aduce noi argumente ştiinţifice în acest
sens. Ele prefaţează cartea doctorului Kenneth McAll. [7] Iată două dintre ele: Primul se referă la
mărturisirea unei femei care a avortat în luna a 6-a. A avut o experienţă oribilă când şi-a văzut
propriul fiu (care supravieţuise avortului) în incubator încercând să scape cu viaţă. Spatele îi era
plin de cicatrici provocate chiar de mama lui când a încercat să-i suprime viaţa.

Din perspectivă creştină faptul acesta nu rămâne fără urmări. Efectele crimei se transmit nu doar
asupra părinţilor ci şi asupra ramurilor colaterale a arborelui genealogic. De aceea este nevoie de
Sfânta Liturghie pentru menţinerea păcii în familia respectivă. Deci "viaţa începe chiar în
momentul conceperii pentru că atunci începe reproducerea celulelor, specializarea şi
funcţionarea lor" [8] .

Faptul acesta era ştiut cu mult înaintea multor descoperiri ştiinţifice moderne. Astfel Tertulian,
misionarul creştin din ţinuturile Africii de Nord, respingea fără drept de apel distincţia dintre
fetusul format şi cel neformat şi implicit deconstruia argumentele pro-avort. "Nu contează că
suprimi o viaţă care există deja pe lume sau distrugi una care vine să se nască, este unul şi acelaşi
om; fructul este deja existent în sămânţă" [9]. în secolul al IV-lea al erei creştine Sfântul Grigorie
de Nyssa se pronunţă şi el la fel de clar şi categoric cu privire la viaţa intrauterină. "Nu există
îndoială despre cel care creşte "in utero". Trebuie să ne gândim că momentul de început al
existenţei este acelaşi pentru trup cât şi pentru suflet" [10] .

Cea de-a doua idee din polemica pro şi anti avort se referă la faptul dacă mama are un drept la
viaţă înaintea unui fiu "agresiv"? Evident, cei care susţin opţiunea pro avort răspund pozitiv. Din
punctul lor de vedere, mama are un drept în plus înaintea "aglomerării de celule" numită fetus.
Are, în primul rând, dreptul la viaţă necondiţionat propriu oricărei persoane. Apoi are şi dreptul
de a decide ce se întâmplă în propriul ei corp. Concluzia acestui raţionament este cât se poate de
just formulată de aceeaşi J. J. Thomson: "este cert că o femeie îşi poate apăra viaţa împotriva
ameninţării la care o supune copilul nenăscut, chiar dacă aceasta înseamnă a-l ucide" [11], J. J.
Thomson îşi reprezintă situaţia mamei însărcinate şi a copilului ce urmează a fi avortat în felul
următor: "Ambii sunt nevinovaţi: cel care este ameninţat, nu este ameninţat datorită unei vini, iar
cel care ameninţă nu face cu intenţie acest lucru". într-adevăr, copilul este nevinovat. Numai că
el nu este nici pe departe un "ameninţător", un "criminal" la adresa vieţii mamei. Această mică
creatură a lui Dumnezeu nu are cum să fie un "ameninţător" al vieţii. Dimpotrivă, Biserica
susţine că dreptul la viaţă al fiului nenăscut este egal cu al mamei. Mama n-ar avea, în acest caz,
un dublu drept la viaţă aşa cum susţin proavortiştii. Situaţia este, din punct de vedere creştin,
tocmai inversă: dreptul la viaţă al celui ce urmează să se nască este mai important decât dreptul
la sănătate al mamei. Mai mult, dreptul la viaţă al copilului care urmează să se nască este sigur,
în timp ce pericolul pentru viaţa şi sănătatea mamei nu este aşa de sigur (cel puţin în majoritatea
cazurilor). [12]

J. J. Thomson mai susţine că mama însărcinată nu este "ameninţată" datorită unei vini. Avem aici
de-a face cu o dublă eroare. Pe prima, cea referitoare la copilul "ameninţător" am comentat-o.
Cea de-a doua se referă la aşa zisa nevinovăţie a mamei. Cum să nu fie mama vinovată?
Creştineşte vorbind, ea a practicat un act sexual în afara dorinţei de procreare. Or, Sfinţii Părinţi
sunt în acest caz categorici. Un asemenea act sexual izvorăşte din plăcerea simţurilor, se
consumă deplin în orizontul unor delicii trupeşti şi este, prin urmare, culpabil. A nu se înţelege
de aici că religia creştină condamnă orice act sexual care nu sfârşeşte procreativ. Nu, ci
condamnă actul sexual care este săvârşit doar pentru plăcere. Atunci când actul sexual se
soldează cu o sarcină, religia creştină solicită din partea ambilor părinţi demnitate şi spirit de
sacrificiu pentru creşterea şi educarea acelui copil. Nici un motiv din lumea aceasta - carieră,
lipsa locuinţei, sărăcie, etc. - nu este în măsură să justifice crima numită eufemistic avort.

în sfârşit, cea de-a treia idee din polemica pro şi antiavort are în atenţie dreptul mamei de a hotărî
asupra a ceea ce urmează să se întâmple cu propriul ei corp.

Partizanii avortului judecă situaţia în termeni juridici, cu totul neadecvaţi situaţiei care are
serioase componente religioase şi metafizice ce scapă unei interpretări de natură juridică. J. J.
Thomson aproape că fetişizează dreptul mamei de a dispune de propriul ei trup. Reproşează
creştinilor faptul că-l minimalizează, punând mai presus "dreptul la viaţă al unei persoane", mai
exact pe cel al copilului nenăscut.

Pentru a convinge în legătură cu "falsitatea" judecăţilor creştine referitoare la avort J. J. Thomson


invocă exemplul unui violonist suferind de o afecţiune renală şi contactat în secret la rinichii
unuia dintre noi. "Te trezeşti într-o dimineaţă spate-n spate într-un pat cu un violonist
inconştient. Un violonist inconştient, dar celebru. S-a descoperit că are o afecţiune renală fatală,
iar Societatea Melomanilor a cercetat cu minuţiozitate totală toată documentaţia medicală
existentă şi a aflat că numai tu ai grupa sangvină necesară în acest caz. Prin urmare, te-a răpit, iar
noaptea trecută sistemul circulator al violonistului a fost contactat la al tău, astfel încât rinichii tăi
să poată fi folosiţi pentru a extrage substanţele otrăvitoare atât din sângele lui, cât şi din al tău"
[13]. Autoarea întreabă: "Este normal să acceptăm o asemenea situaţie? Răspunsul ei este
negativ. Normal este ca eu să ştiu şi să accept cuplarea rinichilor mei la o altă persoană şi nu să
mi se impună acest lucru. Concluzia la care autoarea vrea să ajungă este următoarea: aşa cum eu
am dreptul să decid dacă violonistul va trăi sau nu cu rinichii mei, tot aşa şi mama are dreptul să
decidă dacă copilul se va naşte sau nu.

Din punct de vedere creştin această analogie este desigur deplasată. Mai întâi, nu se poate
compara un violonist, deşi valoros, cu propriul copil. Acela e o persoană străină, iar copilul îmi
aparţine şi eu mă pregătesc să-i fac lansarea în lume. Apoi copilul nu se află ca un "intrus" în
corpul mamei, nu este implantat de o persoană străină. Conceperea copilului este rezultatul firesc
al unui act sexual, acest lucru este cunoscut şi trebuie acceptat cu responsabilitatea cuvenită.
Mama nu este neglijată în sensul libertăţii ei. Libertatea ei se manifestă atunci când practică o
viaţă sexuală responsabilă şi ţinând cont de sensurile şi implicaţiile creştine fireşti acestui gen de
relaţie. Odată ales acest mod de a trăi, urmările acestuia nu sunt decât o binecuvântare.

După cum am mai precizat, Biserica, cu întreaga ei învăţătură dogmatică, morală şi canonică
întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, a fost în toate timpurile şi locurile împotriva
avortului ca teorie şi practică, calificându-l drept crimă împotriva vieţii umane, în rândul
păcatelor strigătoare la cer. în rânduiala Sfintei Taine a Cununiei se cuprind rugăciuni pentru
rodnicia căsătoriei, iar în epitimiile de la spovedanie sunt condamnate toate abaterile de la
porunca dată primilor oameni "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul" (Facere 1,28). Sfinţii
Părinţi hotărăsc pedepse bisericeşti pentru cei ce predică înfrânarea de la procreare şi socotesc
virtute numai fecioria (Canonul 9 şi 10 Gangra, Canonul 5 apostolic, Canonul 13 Trulan,
Canonul 14 Gangra).

Dar nu numai defăimarea căsătoriei este osândită, ci şi îndeletnicirea cu pregătirea şi practicarea


mijloacelor de avort pentru întreruperea sarcinilor (Canonul 3 Trulan, Canonul 65 Apostolic, 21
Ancira, Canonul 2 şi 8 al Sfântul Vasile, Canonul 33 al Sfântul Ioan Postitorul).
Tertulian (Apologeticum. CIX), misionar creştin, se ridică energic împotriva avortului pe care îl
califică drept crimă. La fel Lactanţiu (Institutiones P. C. VI, C.20) şi Mimecius Felix. Sfântul
Vasile cel Mare în Canonul 52 consideră tot atât de vinovate pe femeile care suprimă fătul ca şi
pe cele care-şi părăsesc copiii, nu-i hrănesc şi-i expun milei publice. Canonul 36 al Sfântul Ioan
Postitorul prevede ca "femeii" care nu se îngrijeşte de fătul său şi din cauza neglijenţei avortează,
i se dă pedeapsa pentru ucidere premeditată. Sfântul Iustin Martirul şi Sfântul Clement
Alexandrinul (Stromata) afirmă că omului nu-i este îngăduit să se căsătorească decât în vederea
continuării speciei umane şi ca o piedică în calea desfrânării. Datoria de a naşte copii reiese
indirect şi din canoanele ce opresc desfrânarea şi păcatele împotriva firii pe care Sfântul Grigorie
de Nyssa, în Canonul 4, le asimilează adulterului. [14]

NOTE:

* [1] Meletios Kalamaros: Avortul, traducere în româneşte de Garoafa Coman, Editura


Bizantină, 1991, p. 4
* [2] Pledoarie pentru avort în Etica aplicată, Editura Alternative, Bucureşti, 1995, pp.26-46, în
manuscrisul Avortul din perspectivă creştină de Nicu Gavriluţă.
* [3] Ibidem, p. 26
* [4] Perspectiva ortodoxă asupra familiei, avortului, divorţului şi abandonulu
* [5] Meletios Kalamaros, Idem, pp. 10-11
* [6] Georges Habra: Iubire şi senzualitate, traducere de Dora Mezdea, Editura Anastasia
Bucureşti, 1994, p. 106
* [7] Vindecarea arborelui genealogic, traducere din limba engleză de dr. Iosif Niculescu,
Editura Harisma, Bucureşti, 1993, pp. 7-22
* [8] Georges Habra, Idem, p.115
* [9] Pr. Alex F. C. Webster: Un cuvânt ortodox împotriva avortului, în Biserica şi problemele
vremii, nr. 1, ianuarie 1998, p. 8, ad. put. Nicu Gavriluţă
* [10] Ibidem
* [11] Judit Javis Thompson, op. cit., p. 31
* [12] Isidor Năsturică: Etica doctrinei sociale creştine, Editura Gramar, Bucureşti, 1999, p. 179
* [13] J. J. Thomson, op. cit. p. 27
* [14] Teologia Morală ortodoxă pentru Institutele Teologice, volumul II, Bucureşti, 1980,
pp.148-149

Consilierea sindromului post-avort

1. Definire şi caracteristici

Stresul Post Avort (SPA) este o formă particulară a unui diagnostic mi amplu, cunoscut în
literatura de specialitate drept Tulburări de Stres Post-traumatic (TSPT). Stresul post-traumatic
este o reacţie de stres pe care o au unele femei după avort. Manifestarea acestei reacţii poate avea
loc oricând, imediat sau la ani de zile după efectuarea avortului. În mare parte stresul post-avort
este provocat de „incapacitatea femeii de a-şi exprima sentimentele în legătură cu sarcina ei şi
avortul suferit. În plus, femeia nu este în stare să treacă peste sarcina suferită şi să ajungă la pace
lăuntrică”1.

Incapacitatea victimei SPA de a deveni stăpână pe sentimentele ei este amplificată de mulţi


factori: criza determinată de sarcină, urgenţa cu care femeia a fost nevoită să ia o decizie, absenţa
unui sistem de sprijin viabil, secretul pe care a trebuit să îl păstreze şi negarea recunoaşterii şi
negării pierderii suferite2. Cei care o vor sfătui pe femeie să nu vorbească despre asta şi că nimic
nu s-a întâmplat susţin ori că decizia luată a fost cea mai bună, ori că a comis o crimă. Negarea
problemei nu rezolvă situaţia decât în plan imediat,dar mai devreme sau mai târziu problema va
reapare.

Se ajunge la Sindromul Post Avort pentru că femeia nu şi-a exprimat sentimentele şi nu şi-a
rezolvat pierderea. Ea îşi blochează emoţiile şi apelează la mecanisme prin care să facă faţă
situaţiei pentru a putea supravieţui.

Femeile care riscă să sufere de Sindromul Post-avort sunt:3

*
adolescentele: nu au ajuns încă să-şi dea seama de felul în care deciziile din prezent ar putea să le
afecteze viitorul;
*

femeile care au deja copii când aleg să facă un avort: aceste femei îşi iubesc copiii, le poartă de
grijă, ăi ocrotesc şi fac sacrificii pentru ei. Acest instinct natural de a-şi proteja copii devine, de
fapt, u7n ghimpe pentru mamele cere aleg soluţia avortului. Nu este greu de observat nevoia pe
care o au aceste mame de a-şi plânge copilaşul pierdut.
*

femeile care-şi amână avortul până în semestrul II sau chiar III de sarcină(aici se includ şi
avorturile în scop terapeutic sau din cauza unor anomalii fetale). Factorii care fac avortul foarte
dificil pentru aceste femei sunt stadiul avansat al dezvoltării fetale, riscul crescut de complicaţii
medicale pentru mamă, probabilitatea mai mare ca mama să intre în contact cu copilaşul avortat,
dacă acesta a „supravieţuit” şi trăieşte chiar pentru o perioadă scurtă de timp.
*

femeile care s-ai simţit presate să ia decizia avortului: un avort făcut sub tensiune adaugă zbateri
în plus la pierderea suferită, lupte lăuntrice în jurul ideii de alegere şi control asupra propriei vieţi
şi a capacităţii de a lua decizii pozitive în propria viaţă.
*

femeile care au un conflict de valori: sistemul de a valori este învăţat din diferite surse: familie,
cultură şi credinţă. Decizia de a face un avort este adesea în opoziţie totală cu etica severă de
viaţă a unor femei. Zbuciumul de a soluţiona problema sentimentelor şi a pierderii suferite
devine mai intensă când femeile au deja un conflict în ce priveşte sistemul lor de valori.

Maria Simon, doctor în filozofie, psiholog la Clinica Universitară de obstetrică - ginecologie din
Wurzburg a efectuat un sondaj de opinie socio - psihologic, chestionând 63 de femei care în
urmă cu unul până la şapte ani au avut un avort4. Studiul a demonstrat că nu există avorturi fără
riscuri. În două cazuri din teri apar sentimente de regret, vinovăţie şi teamă. Uneori depresiile pot
fi atât de grave, încât se manifestă pe plan fizic prin tulburări de ritm cardiac, hipertensiune
arterială, migrene şi tulburări gastro - intestinale.

Simptomele care caracterizează sindromul post avort sunt5:

simptome similare unui şoc psihic după accident;


*

tulburări de somn – insomnii, coşmaruri, vise obsesive;


*

focalizarea atenţiei asupra femeilor gravide sau a copiilor mici, sau dimpotrivă, teamă sau panică
la vederea lor;
*

dorinţă necontrolată de a repara greşeala printr-o nouă sarcină(care ăn mod paradoxal se termină
de obicei printr-un alt avort);
*

scăderea capacităţii de concentrare, hiperactivitate, plâns necontrolat;


*

retrăirea dureroasă a avortului, urmată de agresivitate la adresa tatălui copilului;


*

reacţii emoţionale foarte puternice la auzul zgomotelor unui aspirator, la privirea unui nou
născut, manifestate prin crize nervoase, ţipete, convulsii, transpiraţii abundente;
*
inhibarea vieţii emoţionale(comportament stereotip), amorţeală psihică;
*

încercarea de ase dezvinovăţi manifestată prin lupta împotriva avortului, prin convingerea altor
femei să renunţe la avort;
*

avorturi numeroase în continuare;


*

întreruperea comunicării în cuplu, distrugerea relaţiei cu partenerul, incapacitatea de a avea


relaţii stabile cu alte persoane;
*

diverse tulburări sexuale – frigiditate, promiscuitate, distrugerea relaţiei cu partenerul,


schimbarea frecventă a partenerului;
*

sentimentul unei pierderi irecuperabile sau goliciune sufletească de lungă durată;


*

depresii, tristeţe, durere interioară;


*

sentimentul de vinovăţie, de a se simţi murdară;


*

tulburări grave ale aprecierii de sine, neîncredere în sine şi în cei din jur, dispreţ faţă de sine
mergând până la masochism;
*
teama de a fi pedepsită prin accidente ale celorlalţi copii;
*

abuz de medicamente, droguri, alcool;


*

tendinţă de suicid;

După avort femeia se confruntă cu moartea a două persoane: cea care ar fi putut deveni ea însăşi
dacă ar fi continuat să păstreze sarcina, şi persoana copilului din pântecele ei. În majoritatea
cazurilor, ea nu şi-ar fi omorât copilul dacă ar fi avut alături un partener care să o încurajeze şi să
o protejeze. Alegerea avortului este expresia disperării din sufletul ei, disperare ce poate avea
următoarele manifestări: cinism, speranţe nerealiste, stări depresive, labilitate emoţională.

Aceste simptome apar pentru că6:

Pierderea suferită are o importanţă majoră. Datorită transformărilor hormonale fiziologice din
organism apare o deschidere interioară pentru viaţă. Organismul şi-a adaptat funcţiile pentru
susţinerea a două vieţi: a mamei şi a fătului. Odată cu întreruperea sarcinii este inhibată
funcţionalitate a numeroaselor transformări hormonale apărute pentru a fi în ajutorul armonizării
vieţii mamei şi a fătului. Aceste noi funcţii hormonale, nemaiavând un obiect destinat vor crea
un dezechilibru al funcţionalităţii întregului organism.
*

Părinţii au păreri contrare privind copilul şi alegerea metodei care-i va curma viaţa Teama legată
de apariţia sarcinii nedorite, tensiunea psihică care influenţează decizia privind viaţa copilului,
agresivitatea care duce la distrugerea vieţii viitorului sugar, precum şi durerea sufletească ce se
naşte în urma pierderii suferite – toate acestea conduc la apariţia unor conflicte psihologice
profunde, foarte greu de înlăturat.
*
Mai devreme sau mai târziu, părinţii vor fi nevoiţi să-şi jelească copilul. Dacă nu o fac,
conflictele sufleteşti, expresie a sindromului, nu vor întârzia să apară.
*

Conflictele nerezolvate au un efect paralizant asupra personalităţii.


*

Durerea înăbuşită duce întotdeauna la frică şi mânie, de aceea acest sindrom este întotdeauna
caracterizat de o stare de nelinişte şi depresie.

Etapele consilierii sindromului post-avort

Lucrarea de vindecare în cazul stresului post-avort implică „plângerea pierderilor de mult


îngropate sau negate care au în centrul lor avortul”.7

În cazul unui avort, mult persoane nu recunosc faptul că este vorba despre o pierdere şi de aceea
nu înţeleg nevoia ca acea durere sufletească să fie plânsă. Această atitudine din partea oamenilor
crează un climat care face foarte dificilă plângerea corespunzătoare a durerii. În plus, avortul
determină o stare psihică ambivalentă în ce priveşte natura pierderilor. Capacitatea individuală
de tolerare a unor nivele diferite de durere emoţională poate întrerupe sau încetinii procesul de
plângere a durerii. Un alt obstacol ce se poate interfera cu plângerea durerii este faptul de a nu şti
cu adevărat ce ai pierdut.

„Plângerea durerii nu are o formulă magică, pentru că nu există un mod anume de a-ţi plânge
durerea. fiecare trebuie să-şi recunoască pierderea suferită şi să plângă în felul său, corespunzător
timpului în care trăieşte.”8
Paşii procesului de vindecare sunt:9
1.Ieşirea din întuneric.

Majoritatea femeilor în urma unui avort încearcă un sentiment de uşurare „gata, nu mai trebuie să
iau nici o altă decizie. S-a terminat. Pot să-mi continui viaţa”. Ele cred că sentimentul de teamă
nu mai are putere asupra lor, la fel cum avortul întruchipase pentru ele promisiunea că vor scăpa
de povara unei sarcini nedorite. O mare parte a femeilor trec însă în mod conştient sau
inconştient de la sentimentul de uşurare direct la negare (credinţa că avortul nu i-a afectat viaţa şi
chiar că nu a avut loc niciodată). În schimb negarea ajută la construirea unei imagini
distorsionate a realităţii şi afectează capacitatea de a fi sincer cu tine însuţi şi cu cei din jur.
Negarea ajută femeia să-şi suprime sentimentele cu privire la evenimentul ce au rănit-o, însă nu
trebuie să dureze decât o vreme – până când sistemul personal se pregăteşte să facă faţă durerii.
Multe femei care folosesc negarea ca mijloc de tratare a avortului suferit persistă prea mult în
negarea efectelor avortului şi îşi construiesc o „carapace” protectoare mult prea groasă în jurul
lor.

Chiar dacă negarea este un mecanism legitim de supravieţuire, un mod eficace de a face faţă
situaţiei pe moment, femeia nu trebuie să persiste în această stare de negare. Procesul de ieşire
din starea de negare este la rândul său dureros şi greu. Dar, vindecare post-avort poate începe
numai din momentul în care femeia acceptă realitatea că avortul pe care l-a făcut i-a afectat viaţa.

În această primă etapă este important răspunsul la următoarele întrebări:

Ce alte posibilităţi ai mai fi avut?

Cine şi ce le-a influenţat?

Care au fost împrejurările în care te-ai aflat când ai luat decizia avortului?

Cum te-ai simţit atunci?

Ce mesaje verbale şi non-verbale te-au ajutat la formarea şi luarea deciziei (familie, prieteni,
biserică, mesaje interne)?
2.Recunoaşte sentimentele reale şi pierderile reale

Această etapă se referă la recunoaşterea sentimentelor pe care le are o femeie în legătură cu


avortul suferit. Ea va începe să-şi plângă durerea numind pierderile pe care le-a suferit ca rezultat
al avortului. Prin aceasta va începe procesul de îngropare a trecutului şi de deschidere deplină a
vieţii faţă de prezent. Femeia trebuie să-şi specifice sentimentele pe care le-a avut sau le are:
astăzi, în ziua avortului, faţă de tatăl copilului, faţă de cei care i-au întrerupt efectiv sarcina, faţă
de ea însăşi. Femeia îşi poate face un inventar al pierderilor suferite în urma avortului:

pierderi principale: pe tine însuţi, pe copilaşul tău, sănătatea fizică, o schimbare în relaţia cu tatăl
copilaşului, părinţii tăi, Dumnezeu sau alţii;
*

pierderi secundare: imaginea de sine, inocenţa, pacea minţii, bucuria, siguranţa, convingerile,
capacitatea de a avea încredere în ceilalţi;
*

pierderi suferite ca urmare a comportamentului faţă de probleme: băutura, medicamente,


tulburări de alimentaţie, mânia, depresia.

3.Anulează „tranzacţiile fără acoperire”

Femeile cu antecedente de avort fac deseori „tranzacţii” pentru a depăşi stresul post-avort.
Majoritatea dintre ele negociază prin „mecanisme de apărare” dificultatea de a primi
responsabilitatea avortului şi urmărilor lui. Aceste mecanisme sunt:

negarea – este un mecanism de apărare care încearcă prin nerecunoaşterea gravităţii problemei
sau neacceptării realităţii lucrului înfăptuit ca fiind o problemă, încearcă să depăşească problema;
*

compensarea – majoritatea femeilor negociază făcând fapte bune , aderând la o cauză sau
devenind mame, asistente, învăţătoare, îngrijitoare sau persoane „perfecte”. Multe mame vor să
aibă un copil, imediat ce au pierdut unul. O mamă îndurerată face aceasta în efortul de a
compensa pierderea sau în încercarea de restituire;
*

explicaţia logică – este tot o încercare de justificare a deciziei sau de remediere cu ajutorul
raţiunii, în speranţa că durerea va dispărea. Femeia se poate înconjura de mesaje care să-i spună
că decizia ei a fost corectă sau să o convingă de faptul că nu avea altă posibilitate;
*

represiunea – este un mod de a face faţă situaţiei prin completa înlăturare a evenimentului din
conştiinţă, mergând mult mai profund decât negarea;
*

proiectarea – unele femei nu-şi asumă nici o responsabilitate pentru acţiunile lor, învinuind pe
altcineva pentru decizia avortului;
*

formarea unei reacţii – este o încercare de a justifica alegerea făcută şi de a îngropa sentimentele
printr-o implicare activă într-o cauză ce sprijină acele acţiuni. O femeie poate să facă din
susţinerea acelei cauze scopul vieţii ei.
*

o altă formă de negociere se manifestă prin cuvintele pe care femeia şi le repetă mereu:”Nu voi
mai face niciodată aşa ceva ”, „Îmi pare nespus de rău pentru ceea ce am făcut”;

Aceste negocieri dau greş din mai multe motive. În primul rând, trebuie să ne uităm la temelia pe
care se bazează negocierile sus amintite: această temelie se aseamănă cu un scaun cu trei
picioare:teamă, şansa şi imaginaţia.

Teama este bazată pe dorinţa de a nu simţi nici durere, nici mânie, nici vină, nici neajutorare.
Însă teama nu poate fi stabilă, ea poate dezerta în orice moment, lăsându-l pe cel care se
tânguieşte singur, lipsit de orice putere şi prăbuşit la pământ.
Şansa nu se bazează pe o relaţie cauză-efect, ci este ca într-un joc cu zaruri. Femeia şi-ar dori să
se întâmple ceva pentru a nu mai suferi, ar face orice pentru a avea şansa de a nu se mai simţi
frustrată.

Imaginaţia sau convingerea că sentimentele vor dispărea odată cu timpul, determină de cele mai
multe ori pe femei să creadă că nu au suferit nici o pierdere sau că pierderea suferită va dispărea
dacă o va îngropa suficient de adânc. Imaginaţia este un mod de a fugi de realitate, însă dacă o
femeie îşi analizează viaţa după ani de ascundere de realitate şi trăire în imaginar, va descoperi
că are aceleaşi probleme care probabil sau acutizat cu timpul şi acum ies la suprafaţă cu mai
multă durere şi intensitate.

Există însă unele negocieri care merită făcute. Aceste negocieri trebuie să aibă următoarea
temelie: realitatea. Realitatea priveşte adevărul în faţă, fără al schimba şi nefolosind o mască
pentru a trăi mai bine. Adevărul spune:”Am avut un avort. Am suferit o pierdere şi mă doare.
Trebuie să-mi plâng durerea.”Pentru o bună negociere trebuie analizată cu atenţie şi exactitate
situaţia, analizând toate variantele care există şi care este cea mai avantajoasă în situaţia dată şi
are mai puţine riscuri.

Dacă o femeie învaţă să ia decizii corecte înseamnă că se poate opri să nu mai încheie „tranzacţii
fără acoperire” care oprind în cursa unor permanente lupte, prin care încearcă să fugă de trecut
sau prin care ajunge să fie distrusă de trecut.
4.Eliberează-te de vină şi de ruşine

Vina şi ruşinea motivează puternic comportamentul oamenilor. Între vină şi ruşine este o mare
diferenţă. Vina este un sentiment ce-l simte o persoană când conştiinţa îi este chinuită de o
acţiune pe care a făcut-o şi care se află în afara sistemului său de valori. Reacţia este „Am făcut o
greşeală”. Ruşinea este mai mult o stare ca urmare a faptului că o viaţă întreagă o persoană a
auzit de la alţii că nu e bună de nimic.

Vina autentică şi sănătoasă vine dinăuntru. Ea spune unei persoane că a păşit dincolo de limitele
sale etice. Vina autentică determină ca acea persoană să vrea singură să repare stricăciunea şi să
se împace cu sine şi cu ceilalţi.
Ruşinea este un sentiment puternic ce de termină pe o persoană să creadă că este lipsită de
valoare. Mesajul pe care-l va transmite nu va fi „Am făcut o greşeală” ci „Sunt o greşeală”.

Spre deosebire de vină, care îşi are originea în interiorul fiinţei şi care are o funcţie sănătoasă,
ruşinea îşi are sursa în exterior. Există două surse majore ale ruşinii.

În primul rând, ruşinea este învăţată prin mesajele de dragoste condiţionată din partea părinţilor,
profesorilor, fraţilor şi prietenilor. Orice mesaj pe care-l primeşte o persoană de la cineva care4
te lasă să înţelegi că dragostea şi grija lui pentru ea depinde de comportamentul acelei persoane,
de realizările ei este un mesaj de dragoste condiţionată. Când comportamentul respectivei
persoane nu mai corespunde cu aşteptările celorlalţi, aceştia din urma îşi retrag dragostea şi
persoana este cuprinsă de ruşine.

În al doilea rând, abuzul de orice natură creează, de asemenea ruşine. Abuzul poate fi fizic,
emoţional, sexual sau verbal. Un prim mesaj din partea celui care face abuzul este acela că
victima merită ceea ce i se întâmplă.

Ruşinea este alimentată de genul de mesaje pe care persoana şi le spune singură: sunt lucrurile pe
care le crede despre sine ca urmare a dragostei condiţionate sau abuzului suferit. Multe spune
spun:” Sunt o proastă, nu sunt bună de nimic, sunt absolut răspunzătoare că am rămas gravidă”,
„Dacă află cineva voi fi judecată şi condamnată. Trebuie să trăiesc cu acest secret tot restul
vieţii”, „Trebuie să caut o cale de a abuza de mine sau să-i las pe alţii să abuzeze de mine pentru
că asta merit”.

În al doilea rând, ceea ce stă la baza ruşinii femeii este comportamentul. Uneori femeile care au
avut un avort aleg di nou la nivelul conştientului sau subconştientului un anumit comportament şi
un anumit mod de viaţă ce aduc şi mai multă ruşine în viaţa lor(dependenţa de alcool sau
medicamente, relaţii abuzive, tulburări de alimentaţie, izolare şi păstrarea secretului). Aceste
mesaje şi atitudini comportamentale întăresc ceea ce femeia crede deja – că nu este bună de
nimic, că este o persoană lipsită de valoare – .
Pentru a întrerupe ciclul ruşinii sau pentru a reacţiona la vină într-un mod sănătos, trebuie mai
întâi ca femeia ce a suferit avortul să facă distincţie între cele două. Dacă recunoaşte vina în
legătură cu ceea ce a spus sau făcut, ea trebuie să repare greşeala într-un fel sau altul: să ceară
scuze, să caute iertare, să-şi schimbe comportamentul, să se ierte pe sine însăşi pentru greşeala
făcută.

După ce femeia face deosebirea dintre ruşinea şi vina ei, următorul pas este acela de a se elibera
din strânsoarea ruşinii şi să înlocuiască minciunile pe care le-a crezut. În loc să reacţioneze
emoţional la un mesaj, femeia trebuie să discearnă ce este adevărat şi ce nu este adevărat în
fiecare situaţie ce-ţi trezeşte un sentiment de ruşine sau vină. Ea trebuie să noteze ce-i activează
sentimentele de ruşine şi cum reacţionează.
5.Eliberează „supapa de presiune”

Ruşinea nerezolvată duce întotdeauna la mânie. Această mânie din stresul post-avort este
exprimată de femeie ca mânie împotriva ei sau ca furie îndreptată împotriva altora.

Mânia funcţionează ca un fel de oală sub presiune, care este umplută cu emoţii
dureroase:pierdere, ruşine, durere, tristeţe şi teamă. Pentru a nu simţi toate acestea sau pentru a
nu deveni vulnerabili faţă de o persoană care a rănit-o, femeia îşi exprimă sentimentele numai în
interiorul oalei şi împiedică funcţionarea supapei de presiune. această supapă este mânia. Însă
mânia este o parte validă a procesului de vindecare. Este normal ca femeia să se simtă supărată,
mai mult, să se simtă cuprinsă de mânie ca răspuns la sentimentele dureroase pe care i le-a
provocat avortul. Dacă persoana acceptă să fie cuprinsă de mânie şi să-i facă faţă, este deja un
pas mai aproape de vindecare. Ea nu trebuie să fugă de mânie, ci să-i facă faţă într-un mod
adecvat. De aceea este important ca femeia cea suferit avortul să-şi exprime aceste emoţii sau
sentimente. Alte moduri de exprimare a mâniei sunt prin consemnarea gândurilor în jurnal,
scrierea unor scrisori sau chiar a unor poeme, poezii. Scopul este acela de a se ajunge până la
cele mai adânci sentimente de teamă, durere, respingere care stau la baza mâniei .Ori de câte ori i
se pare unei persoane că este din nou încercată de mânie în legătură cu avortul suferit, ea trebuie
să re pete metoda de exprimare care a dat cele mai bune rezultate în cazul ei. Aceasta nu
înseamnă că nu a depus toate eforturile pentru a-şi înlătura mânia, ci pur şi simplu arată că mai
poate exista mânie în străfundurile sufletului ei pe care trebuie să o înlăture.
6.Nu ceda în faţa depresiei

Depresia este un hoţ de energie şi speranţă. Pe măsură ce depresia epuizează energia unei
persoane, aceasta îşi pierde ş dorinţa şi capacitatea de a duce o viaţă sănătoasă şi productivă. Cel
puţino parte a depresiei unei femei ce a făcut un avort este un simptom al pierderii rezultate în
urma avortului şi pe care nu a plâns-o. Femeile se luptă cu depresia mai ales în jurul datelor
aniversare – data la care s-ar fi născut copilul, data avortului - cât şi în preajma sărbătorilor şi a
schimbării anotimpurilor.

Femeile care au avut un avort în viaţa lor rămân adesea depresive pentru mult timp din cauza
mesajelor de vină şi ruşine pe care şi le repetă mereu. Împărtăşirea gândurilor, a necazurilor şi
sentimentelor este cel mai eficient mod de a o împiedica pe o femeie să cedeze depresiei. Şi asta
ori vorbind cu cineva ori scriind în jurnal.
7.Găseşte libertate în iertare

Iertarea înseamnă atunci când o femeie care a făcut un avort nu mai consideră vinovat de avort
nici pe sine nici pe alţii. Actul iertării determină o întoarcere a cărării dinspre trecut înspre o
relaţie înnoită cu sine, ceilalţi şi cu Dumnezeu.

Iertarea este uşa prin care femeia iese şi se depărtează de sclavia trecutului, începe să trăiască în
prezent. Iertarea este o lucrare a inimii - a vedea şi a simţi durerea. Dacă ea este intelectuală, se
face pentru amăgirea şi aparenta pace.

Există obstacole în calea iertării:

persistarea în mânie şi teamă este răspunsul normal de lezare pe care o aduce un avort, şi e firesc
în aceste situaţii că nu mai încape iertarea;
*
încercarea de a justifica un anumit comportament pentru a se scoate de sub învinuire împiedică
iertarea , pentru că pentru a putea ierta trebuie evaluată corect situaţia, şi acordată actului în sine
responsabilitatea cuvenită;
*

„Nu pot să mă iert pentru că nu voi putea uita niciodată ce s-a întâmplat” este o afirmaţie des
întâlnită, însă a ierta nu înseamnă a uita, ci fiecare trebuie să-şi amintească ceea ce s-a întâmplat
pentru a putea face schimbări, iar un lucru iertat nu se impune a fi uitat;
*

„De ce trebuie să îl iert dacă lui nici măcar nu-i pare rău?” exprimă un alt obstacol în iertare.
Femeile simt că ar fi înşelate dacă ar ierta pe cineva căruia nu-i pare rău pentru ceea ce a făcut.
Dar cel mai important este ca femeia în cauză să responsabilizeze greşeala celuilalt şi să o ierte;
*

gândul că trebuie să-şi câştige iertarea este un alt obstacol în iertare. Problema se pune de la cine
se cere iertarea şi cum vrea să o câştige. Iertarea pentru avortul suferit se cere numai de la
Dumnezeu, de la copilaşii avortaţi, şi preţul este acela de a recunoaşte greşeala şi nevoia de
ajutor de la Dumnezeu pentru a se ierta, la rândul ei. Deci nu este un obstacol ci un dar în sine şi
un ajutor pentru apropierea de Dumnezeu.
*

ultimul obstacol este conceptul iertării lui Dumnezeu – majoritatea femeilor cred că Dumnezeu
nu le iertă , dar problema principală este că nici ele măcar nu se iartă.

Când o femeie este pregătită să înceapă procesul iertării este bine să facă o listă cu oamenii pe
care simte că trebuie să-i ierte. După ce a alcătuit această listă, se recomandă să facă o listă cu
lucrurile specifice pe care este gata să le ierte fiecărei persoane. Următorul pas este decizia de a
ierta, prin automotivare. Odată ce s-a hotărât să ierte , femeia citeşte lista şi iartă verbal pe
fiecare persoană în parte şi pentru fiecare lucru în parte. După aceasta lista este bine să fie
distrusă, pentru asigurarea intimităţii şi ca un gest simbolic a deciziei de iertare şi de eliberare de
trecut.
Iertarea poate fi cel mai îndelungat proces, dar cel mai important lucru este acela de a persista în
ea şi de a avea răbdare.
8.Împacă-te!

În împăcare este vorba despre încheiere, integrare şi despre îmbrăţişarea vieţii în cel mai deplin
sens al ei.

Prima etapă în încheierea acestei experienţe în ce priveşte avortul pe care l-a făcut o femeie este
împăcarea cu copilaşul ei. Această etapă se referă la restabilirea unei „legături” cu copilul avortat
prin imaginarea înfăţişării lui, felului de a fi, vorbi, zâmbi. Este indicat ca mama să-i pună un
nume , să vorbească cu el şi chir să-i scrie ceea ce este mai dureros în legătură cu el. Ultimul pas
în împăcarea cu el este găsirea a unui obiect, zi sau eveniment care să-i amintească de el.
Amintirile împiedică pe mamă să uite persoana pe care a pierdut-o. Aceste amintiri dau în acelaşi
timp prilejul ca femeile care au făcut avortul să recunoască deschis, în faţa lumii, realitatea
durerii prin care trece.

A doua etapă în încheierea acestei împăcări se referă la împăcarea cu alţii. Indiferent dacă
persoana(femeia) a vorbit sau nu în mod direct cu cineva, prin faptul că a iertat acea persoană sau
şi-a cerut iertare rugându-se lui Dumnezeu , se poate ca ea să fi primit vindecarea de care avea
nevoie acea relaţie.

1 Freed, Lucci; Penny Yvonne Salazar, Anotimpul vindecării, ed. Cartea creştină, Oradea, 1999,
p. 18

2 ibidem, p. 19

3 ibidem, pp.22,23

4 conform Pius Stossel Myriam, de ce plângi?- Trauma avortului - ,ed. Ariel, în colaborare cu
Fundaţia Pro Vita Medica, Timişoara, 1998

5 ibidem, pp. 70, 71


6 ibidem, pp. 92-93

7 Luci Freed şi Penny Yvonne Salazar, Anotimpul vindecării, Editura Cartea Creştină, Oradea,
1999, p. 60.

8 Ibidem, p. 62.

9 Ibidem, pp. 63 - 151.